Loading

Relaxare, revitalizare cu regina florilor

octombrie 4th, 2009

În antichitate petalelor de trandafir li s-au atribuit puteri miraculoase, fiind folosite în farmacologie, cosmetică, medicină, etc. Regina florilor , trandafirul prezintă efecte terapeutice imposibil de ignorat.

Trandafirul salbatic are in jur de 150 specii raspandite pe glob , de la gradina din spatele casei bunicii, pana la Valea Trandafirilor din Bulgaria si in multe alte locuri.

Aceasta floare este asociata cu iubirea si cu devotamentul si poate ca cel mai bine exprimat acest lucru a fost in timpul Imperiului Roman cand pe podelele salilor in care se tineau banchetele erau presarate petalele a mii de trandafiri
.
Cleopatra l-a primit odata pe iubitul ei Marc Antoniu intr-o camera plina, la propriu , de petale de trandafir.

Tratamentele moderne cu extract de trandafir incep in secolul al 17 –lea odata cu scrierile herboristului englez Nicholas Culpeper care spunea printre altele:”Ajungandu-mi in maini unele din secrete pe care natura ne invata cum sa o infrumusetam si sa o facem pe ea insasi mai atragatoare, n-am putut face altceva decat sa le raspandesc in folosul celor carora le datorez un atat de mare respect”.

In aromaterapie, efectele psihologice variaza de la tratarea celor care au inima “franta” si pana la alte afectiuni emotionale. Uleiul de trandafir calmeaza si sustine centrul emotional al inimii , dand o senzatie de fericire si o stare generala de bine.

Prin distilare, din petalele de trandafiri se obtine cel mai pretios ulei esential din lume ceea cel face si extrem de costisitor. Petalele de trandafir combat o serie de afectiuni: ale aparatului respirator (raceala, tuse, astm bronsic, ale aparatului digestiv (diareea cronica), reumatism, dureri de cap, insolatie, inflamatii ale tesuturilor lezate, rani etc.

Cel mai folosit in aromaterapie este trandafirul bulgar Rosa Damacena.

Uleiul din acest trandafir care are 36 de petale este disponibil in doua forme: adevaratul ulei esential si uleiul pur. Recoltarea florilor este realizata dimineata devreme , inainte ca , caldura soarelui sa risipeasca aroma.Adevaratul ulei esential este realizat in 2 pasi :primul este distilarea cu abur si al doilea pas este racirea acestui. In urma celui de-al 2-lea pas se obtine pe langa ulei si o apa care mai contine esenta de trandafir.

Uleiul de trandafir este mai dificil de extras, iar cantitatea este extrem de mica – o tona de petale de trandafir produce o cantitate de 453.59237 grame de ulei , fapt care duce la o crestere considerabila a costurilor.

Uleiul de trandafir calmeaza si sustine centrul emotional al inimii, dand o senzatie de fericire si o stare generala de bine. In aromoterapie, efectele psihologice variaza de la tratarea celor care sunt deceptionati in dragoste, pana la alte afectiuni ale sistemului nervos.

Mai este utilizat în in echilibrarea PH-ului pielii, revigoreaza pielea obosita, este des folosit in tratamentul infectiilor cauzate de virusi,ofera pielii un tonus de invidiat, diminueaza ridurile, detoxifiaza pielea si incetineste procesul de imbatranire.

Pentru a scăpa de pistrui se poate folosi o solutie din 300 ml apa de roze, 25 g flori de portocal, 150 ml glicerină, 25 ml alcool de 60 de grade si 2,5 g caolin.

Cu aceasta se fac tamponari ale fetei de 2-3 ori pe zi. Pentru ungerea buzelor crapate rezultate foarte bune se obtin cu un unguent din 20 g petale uscate si macinate de trandafir, care se amesteca in 10 g untura. Se lasă doua zile la macerat, apoi, se incalzeste la foc lent si se mai adauga 20 g pulbere de petale.

Masajul cu namol si trandafir imbina efectele terapeutice ale namolului cu relaxarea profunda a masajului aromaterapeutic.

Nămolul bogat in minerale purifica, stimuleaza circulatia si metabolismul, ajuta la drenajul limfatic, detensioneaza musculatura, vindeca afectiuni ale pielii, reechilibreaza si relaxeaza.

Ceaiul de trandafir: din cinci-sase petale de trandafir se pregateste ceaiul. Cea mai buna perioada pentru folosirea acestei bauturi este atunci cand in cursul zilei apare starea de oboseala…. reduce stresul.

Elevii şi studenţii străini scutiţi de taxa de şedere în România

octombrie 4th, 2009

Tinerii din ţările non-UE, care aleg să urmeze o formă de învăţământ în România, sunt scutiţi să plătească taxa permisului de şedere, ca urmare a atenţiei acordate, în continuare, de către Oficiul Român pentru Imigrări (ORI) categoriilor de străini care nu dispun de mijloace suficiente pentru a suporta contravaloarea permisului de şedere.

Sprijinul oferit acestor tineri, în contextul dispoziţiilor venite de la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, s-a concretizat într-un Protocol, semnat la 7 septembrie a.c., între ORI şi C.N. Imprimeria Naţională” – S.A.(C.N.I.N.).

Intitulat „Protocol privind scutirea la plată a permiselor de şedere permanentă/temporară pentru cetăţenii străini”, documentul vine în sprijinul mai multor categorii de tineri. Astfel, bursierii dar şi nebursierii din învăţământul preuniversitar, universitar şi postuniversitar vor locui în România fără a plăti această taxă.

Se vor bucura de aceleaşi avantaje şi cetăţenii străini cu domiciliul permanent în România, pensionari ai statului român, cu venituri sub salariul minim pe economie, cu vârsta peste 60 de ani şi care nu beneficiază de drepturi sociale din partea altui stat.

Protocolul îi mai are în vedere şi pe apatrizii de origine română, repatriaţi în baza unor înţelegeri internaţionale, care nu dispun de mijloace financiare; străinii beneficiari ai unei forme de protecţie în România (refugiaţi şi cei cu protecţie subsidiară); alte categorii de străini care îşi reglementează dreptul de şedere pe teritoriul României şi care sunt scutiţi de la plata permiselor de şedere în baza legii sau a unor acorduri interministeriale, interguvernamentale sau internaţionale la care România este parte.

În privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor două instituţii semnatare ale Protocolului, ORI va răspunde pentru încadrarea solicitanţilor în categoriile de scutiri menţionate, transmiţând apoi la CNIN situaţia numerică lunară privind numărul de permise eliberate fără încasarea contravalorii acestora, iar CNIN va ţine evidenţa cheltuielilor pentru producerea şi eliberarea acestor documente.

Potrivit Art.5 al Protocolului, facilităţile se acordă o singură dată pe an, iar pentru elevi, studenţi numai pentru perioada normală de şcolarizare, nu şi pentru anii de studii care se repetă din alte motive decât cele medicale.

Reamintim celor care au făcut speculaţii sau au fost informaţi greşit, despre introducerea acestor taxe, că Oficiul Român pentru Imigrări a oferit, şi înaintea semnării acestui Protocol, aceleaşi facilităţi, printr-o înţelegere încheiată anterior între instituţia noastră şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RAAPPS).

www.ori.mai.gov.ro

Periplu culinar. Oktoberfest

octombrie 4th, 2009

Un bun prieten rrom imi spunea ca acela ce nu se aseaza la masa cu tine, nu e om. Cu acesta nu poti face nici afaceri, nu poti fi nici prieten…
Ideea de han, de spatiu al intalnirii si de descantat paharele nu are frontiere.
Adesea un fel de mancare indigen, un restaurant exotic trezesc interesul pentru tara de origine.
O pizza, un Chianti si un Tiramisu ne transpun in cadrul italic, un fondue intr-o cabana elvetiana etc.
Cateva bucate reusite au popularizat o tara mai mult decat orice ambasada, legatie culturala. Un festin reusit ne face sa uitam de orice diferente rasiale, culturale.
E cazul sarbatorii berii numita Oktoberfest ce si-a pierdut semnificatia originara de celebrare regala (17 octombrie 1810).
Oktoberfest s-a extins pe tot globul, Bratwurst-ul, varza murata(Sauerkraut) si berea nu tin seama de rigorile prusace, nici de eforturile Institutului Goethe de a raspandi limba si literature germana. Tocmai nevoia de iesire din cetatea prea rotunjita de legi, din stres defineste eliberarea si ingaduinta de a purta pantaloni scurti in public.
Milioane de turisti invadeaza citadela bavareza in aceste zile, alte milioane isi insusesc sarbatorirea berii de la San Francisco pana in Hong Kong.
Va propun cateva idei- retete specifice festivalului din Munchen, intr-o proprie interpretare culinara, Grand Combo Oktoberfest:

1.Frigarui de porc afumat cu mere
4-6 betisoare de bambus (le lasati in apa 20-30 minute inainte de a le pune pe gratar)
300 gr jambon afumat, taiat in cuburi 3 cm
1 ceapa rosie mai mare taiata in bucati 3cm
1 mar verde taiat in cuburi 3 cm
1 mar rosu taiat in cuburi 3 cm
¼ pahar suc de lamaie
¼ pahar ulei de masline
sare, piper
Intr-un castron amestecati toate ingredientele impreuna cu sarea, piperul, uleiul si sucul de lamaie. Dispuneti cuburile de mere, jambon si bucatile de ceapa pe frigarui, apoi le lasati pe gratarul incins cate 5 minute pe fiecare parte.

2.Caserola de carnati in bere
4 carnati cu continut scazut in grasime, gen Bratwurst albi sau din cei obisnuiti, proaspeti.
1 ceapa alba, mare taiata in rondele, nu prea mici
½ pahar de bere
2 linguri de ulei
boabe de mustar, de coriandru, foi de dafin
Intr-o tigae de teflon sau cratita din fonta lasati ceapa sa se rumeneasca foarte putin. Adaugati carnatii intregi prajindu-i impreuna cu ceapa taiata. Cand ceapa si carnatii se rumenesc capatand o culoare maronie adaugati berea.
Acoperiti cratita sau tigaia avand grija sa nu se arda ceapa, intorcand din cand in cand carnatii (10-15 minute) pana cand ceapa se caramelizeaza.

3.Galete din cartofi
1 kg de cartofi curatati
2-3 cepe mai mici
3 linguri de unt
1 varf de cutit praf de nucsoara
sare, piper
Razuiti cartofii ca pe mere. Taiati cepele marunt. Amestecati cartofii razuiti cu ceapa adaugati sarea, piperul si nucsoara.
Incalziti untul intr-o tigaie ce nu lipeste si adaugati amestecul de mai sus. Lasati sa se prajeasca tot continutul ce trebuie sa fie dispus uniform. Cand amestecul este bine prajit se rastoarna ca o omleta. Acelasi amestec poate fi pregatit si in cuptor intr-o forma de prajitura rotunda.
6.Snitel (vitel,porc sau curcan) Recomand reteta clasica a snitelului arhicunoscuta ( oua, faina, pesmet).
5.Varza rosie in vin (reteta clasica franceza)
Aceasta reteta necesita un timp mai indelungat de preparare(90 minute)m de aceea sugerez sa fie gatita inaintea celorlalte bucate.
1 varza rosie
150 gr slanina afumata
100 gr unt
2 catei de usturoi
2 cepe
½ l vin rosu
1 foaie de dafin
1 unitate – cuisoare
sare, piper
Taiati o ceapa in pestisori (sau semicercuri), a doua ceapa o curatati si o impanati cu bucata de cuisoare.
Taiati slanina in cuburi foarte mici.
Taiati varza in taitei.
Puneti intr-un tuci sau cratita jumatatea cantitatii de unt si la foc nu foarte puternic rumeniti ceapa si slanina. Adaugati varza si o caliti 8-10 minute. Folositi o lingura de lemn, nu metal.
Dispuneti vinul rosu, a doua ceapa, frunza de dafin, usturoiul pisat, sarea, piperul.
Lasati mancarea de varza pe foc domolit cel putin 50-60 minute,
Cand varza este gata puneti restul de unt.
Aranjati toate bucatele de mai sus pe o tava ornand-o cu patrunjel verde. Varza rosie sa fie in mijlocul platoului.
Nu uitati berea !
Prosit !

„Alternativa la democraţie este, în ultimă instanţă, catastrofală”

octombrie 4th, 2009
Andrei Roth in camera de lucru, Cluj - 2008Andrei Roth in camera de lucru, Cluj – 2008

însemnări despre fascism şi comunism, de Andrei Roth

Andrei Roth (1927 – 2009) a fost un reprezentant de seamă al şcolii clujene de sociologie. De-a lungul celor şase decenii de activitate didactică şi ştiinţifică prodigioasă, în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, a abordat o tematică foarte vastă cuprinzând sociologia culturală, sociologia ştiinţei, democraţia şi naţionalismul, societatea în tranziţie, situaţia minorităţilor. A publicat un număr foarte mare de articole în reviste din ţară şi străinătate şi multe cărţi în limbile română, maghiară şi germană. Articolul de mai jos a fost găsit de prof.univ.dr. Maria Roth, şefa Catedrei de Asistenţă Socială de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, în fişierul „Lucrări” din computerul tatălui ei. După toate probabilităţile a fost publicat undeva, însă nu se ştie unde. Revista Acum l-a preluat prin amabilitatea fiicei profesorului Roth.

GÂNDURI NEGRE

Încep cu o mărturisire. Nu-mi vine uşor să scriu această scurtă însemnare despre fascism, din două motive. Întâi, deoarece fascismul îmi repugnă. Îl simt şi îl ştiu duşman personal, care m-a ameninţat în trecut şi mă ameninţă şi azi, din umbră, cu anularea demnităţii mele de om şi cu anihilarea fizică. Îmi cade deci greu să-l tratez ca pe o temă oarecare, cu rece obiectivitate. In al doilea rând, deoarece îmi asumasem anterior sarcina de a elabora un studiu mai larg despre fascism şi comunism, în care să confrunt metodic cele două tipuri fundamentale de regimuri totalitare care au marcat atât de tragic secolul al XX-lea, să constat asemănările şi deosebirile dintre ele, privind – separat – întemeierea ideatică şi practica lor. Nu-mi place să mă rezum excesiv, un “digest” de tip american riscând să piardă esenţa cuprinsă în detalii şi nuanţe; cu atât mai puţin accept să rezum anticipat o lucrare neterminată. Pe de altă parte, nu doresc să mă eschivez de la o asemenea provocare. Solicitat, trebuie să-mi formulez, fie şi foarte pe scurt, gândurile, oricât de negre, despre facism.
Mai întâi, ce este el? Există o ideologie fascistă, există mişcări, organizaţii şi partide fasciste, precum şi regimuri politice, puteri de stat de acest fel. Toate, mai multe şi de mai mult feluri, în momente istorice şi în ţări diferite. Atât de deosebite între ele, încât, după unii comentatori, nici nu se cade a se vorbi despre fascism ca atare, ci doar despre fascisme, la plural. In realitate, unele trăsături fundamentale comune le caracterizează pe toate, în pofida diferenţelor inerente, astfel încât folosirea denominativului generic este perfect justificată. Fără a formula aici un enunţ cu pretenţii de riguroasă definiţie, pot spune că fascismul este ideologia şi practica totalitarismului de dreapta (sau a tentativei de a-l înfăptui), adică al unei dictaturi totale cum n-a fost nici o autocraţie sau tiranie de vreun tip anterior, fondată pe o ideologie şi politică de extremă dreaptă, adică pe naţionalism (etnocentrism, etnocraţie, xenofobie), pe adversitatea deschisă face de orice democraţie, pe recunoaşterea deschisă a violenţei ca argument suprem, pe preamărirea dreptului neîngrădit al celui mai puternic.
Fascismul a fost şi rămâne legat, istoric şi structural, de antisemitism şi de tentativa “soluţiei finale” a “problemei evreieşti” prin exterminarea fizică a subiecţilor acestei probleme. Nu intru aici în discuţia despre unicitatea istorică a holocaustului, nici în aceea despre rădăcinile multiple ale mentalităţii antisemite şi despre contradicţiile interne ale acestei ideologii. Am scris despre acestea în alte părţi. Doresc să subliniez aici aspectul fundamental, care priveşte pe toată lumea: periculozitatea extremă a fascismului se leagă de adversitatea sa făţişă, organică, faţă de democraţie. Dictatorii fascişti, toţi, fără excepţie, indiferent cum s-au numit, cât şi unde au domnit, nu au ameninţat şi lovit doar alte popoare, ci au suprimat democraţia, au dominat tiranic şi violent asupra propriului popor; flatându-i demagogic virtuţile, i-au suprimat dreptul de a decide în treburile publice, de a-şi controla, prin libera exprimare a voinţei, soarta. Mai mult: istoria tuturor regimurilor fasciste include episoade ale lichidării violente (asasinării) unor foşti adepţi, aliaţi sau companioni, de către dictatorul în exerciţiu. Nimeni nu e la adăpost în faţa arbitrarului, într-un regim al neîngrăditei dictaturi violente. Mai amintesc, de asemenea, că în cursul celui de-al doilea război mondial, puterile fasciste au urmărit, în chip pe faţă proclamat, nimicirea democraţiilor occidentale, împotriva cărora au purtat un război total, pe care, din fericire pentru omenire, l-au pierdut.
Spun toate acestea a întemeia aserţiunea că nu se poate construi o democraţie în România şi nu se poate spera în integrarea euro-atlantică a României, în cuprinderea ţării în comunitatea ţărilor şi popoarelor democratice, hrănind nostalgii fasciste de orice un fel.
Nici cu nostalgii comuniste, fireşte. Comunismul, se ştie – nu este tema acestei însemnări – a reprezentat o altă formă, altă variantă a totalitarismului. A avut altă ideologie de plecare, dar – în faza sa finală – s-a întâlnit cu fascismul prin naţional-comunism. Sintagma formulată de Thomas Mann, fascismul roşu, s-a dovedit a fi cu totul pertinentă, unitatea de substanţă a celor două totalitarisme s-a adeverit, extremele s-au întâlnit, în virtutea logicii interne a evoluţiei lor, în pofida diferenţelor dintre poziţiile lor de start şi a adversităţilor dintre ele ce păreau, pe parcurs, de neîmpăcat.
Iar în perioada post-comunistă, post-totalitară, extremismele de dreapta şi de stânga s-au întâlnit şi s-au împletit din nou. Le uneşte, mai presus de orice, adversitatea comună faţă de democraţie. Întărirea acestor forţe, vizibilă în ultimii ani, este un serios motiv de îngrijorare. Nu cred că cineva – nici profitorii regimului trecut, nici urmaşii acestora, profitorii de azi – ar putea spera în restaurarea comunismului, sau ar dori măcar, la modul serios, aşa ceva. Pericolul unei orientări spre un regim fascist sau fascistoid – în condiţiile neîmplinirilor crase, pe plan economico-social şi moral, ale democraţiei – chiar dacă nu trebuie supraapreciat, este unul real. Iată ce îmi provoacă gândurile negre. Alternativa la democraţie este, în ultimă analiză, catastrofală pentru fiece om de bine. .

Omenie, în vremuri guvernate de neomenie – evadare din Transnistria

octombrie 4th, 2009
Katica, la varsta de un an, in lagarul de la MoghilevKatica, la varsta de un an, in lagarul de la Moghilev

Preambul: De curând am terminat de citit un roman autobiografic care m-a captivat de la prima până la ultima pagină. Cartea, scrisă în limba maghiară şi publicată în 2008 de editura Stúdium din Cluj, este întitulată „Az emlékezés mélyvizeiben” (În adâncurile amintirilor) şi conţine memoriile pictoriţei Rózsa Gottlieb, care la apariţia cărţii împlinise deja 95 de ani. Un veac de existenţă: Veacul XX. O poveste de viaţă emblematică pentru acest secol zbuciumat, care începe în Ardealul dinainte de primul război mondial, continuă în România interbelică, cea de sub regimul Antonescu şi apoi cel comunist, încheindu-se (fără a se sfârşi) în lumea liberă, în Germania secolului XXI. Prima jumătate a cărţii prezintă tinereţea lui Rózsa Gottlieb, o evreică ardeleancă foarte frumoasă şi talentată, care a urmat studii de pictură la Budapesta, iar după cedarea Ardealului s-a refugiat la Bucureşti unde s-a măritat cu un militant antifascist, urmărit de Siguranţă. În speranţa că vor scăpa de persecuţiile rasiale şi politice, au fugit în URSS, stabilindu-se la Cernăuţi, împreună cu fetiţa lor în vârstă de câteva luni. După recucerirea Bucovinei de către România, au fost deportaţi în Transnistria, la Moghilev, unul dintre cele mai cumplite lagăre de concentrare. Autoarea este încredinţată că viaţa ei a fost jalonată de miracole. Unul dintre acestea a fost evadarea din lagărul de la Moghilev, împreună cu fetiţa ei, în vârstă de doi ani. Consider că povestea acestei evadării este o minunată pildă de omenie în vremuri guvernate de neomenie şi cred că se cuvine publicată acum, în preajma zilei de 9 octombrie, Ziua Memorială a Holocaustului din România.

Conjunctura şi personajele incredibilei poveşti adevărate: După doi ani şi mai bine în care familia nu a ştiut nimic despre Rózsa, soţul ei Elemér şi fetiţa lor Katica, s-a primit vestea că toţi trei erau internaţi în lagărul de la Moghilev. Adrian, locotenent major în armata română şi viitor cumnat al lui Rózsa, şi-a eliberat un ordin de deplasare de 24 de ore şi a plecat de la Lugoj la Moghilev, pentru a-i găsi şi avertiza că situaţia de pe frontul de răsărit era de aşa natură, încât se puteau aştepta la retragerea armatei germane care punea în pericol şi mai mare viaţa evreilor internaţi în lagăre. S-au sfătuit şi au ajuns la concluzia că fetiţa trebuia salvată cu orice preţ, singura soluţie fiind evadarea din lagăr. Plecarea întregii familii fiind imposibilă, au decis ca mama şi fiica să fugă din lagăr şi să ajungă în ţară, unde Adrian le găsise o ascunzătoare sigură. Pentru asta însă trebuiau să treacă Nistrul şi să ajungă în oraşul Ataki, care ţinea de România. Era o vară caniculară şi multă lume se scălda în Nistru. În mijlocul râului se găsea o insulă unde se făcea plajă, existând o şansă minimă ca Rózsa şi fetiţa ei să treacă pe malul celălalt, fără a fi observate. Dar evadarea nu avea sorţi de izbândă fără un de om de legătură în Ataki care, la momentul potrivit, să-i telegrafieze lui Adrian, la Lugoj, să vină să le ia. Soţul lui Rózsa a apelat la un soldat român care lucra în fabrica din lagăr şi făcea naveta zilnică din Ataki. Numele său era Ionel.

Evadarea
(fragment din romanul „Az emlékezés mélyvizeiben”, de Rózsa Gottlieb)

Ziua cea mare a avut loc către sfârşitul lunii august, 1943; Katica împlinise doi ani şi patru luni. Elemér m-a condus până la insuliţa de la mijlocul Nistrului unde ne-am luat rămas bun cu inimile sfâşiate, iar eu, cu copilul în braţe, mi-am continuat drumul în largul râului necunoscut. Dacă traversam de-a curmezişul, riscam ca cineva de pe malul celălalt să observe că vin de pe insulă, dar apa curgea atât de repede încât nici n-aş fi putut s-o fac. Am început să înaintez încet, cu băgare de seamă, pentru a nu atrage atenţia nimănui. Am mai aruncat o ultima privire către Elemér observând cât de greu îşi ţinea cumpătul. Oare aveam să ne revedem vreodată ?

Malul celălalt mi se părea îngrozitor de îndepărtat. Am zărit mulţimea de oameni care făcea plajă, dar nu reuşeam să disting pe nimeni şi mi-am dat seama, uşurată, că nici ei nu pot vedea chipul meu. Nu departe de mine mai înota un bărbat, singura persoană care se încumetase să iasă în largul Nistrului. Pe la mijlocul drumului albia s-a adâncit; nivelul apei îmi ajungea până la piept, apoi până la gât. La un moment dat am fost tentată să mă întorc din drum, dar nu mai puteam întrucât am fost luată de curentul puternic. După o vreme am pierdut contactul cu fundul râului. Katica ţipa disperată, îşi încleştase mânuţele în jurul gâtului meu şi dădea agitată din picioruşe. De un lucru eram sigură, că nu aveam să-mi las copilul din braţe, chiar de-ar fi fost să ne scufundăm amândouă. Îmi pierdusem orice speranţă. La un moment dat, ca prin vis, am simţit o mână puternică prinzându-mă de cotul stâng. M-a ridicat şi a început să mă împingă înainte. Puteam deja să pedalez cu picioarele şi să lopătez cu braţul drept. Aşa am reuşit să ne apropiem încet-încet de malul Nistrului. Apoi am simţit din nou fundul râului sub tălpi şi nivelul apei a început să scadă, iar când mi-a ajuns doar până la brâu, salvatorul meu s-a desprins şi a dispărut fără un cuvânt. Nu ştiam cine era şi nici cum arăta.

Când am ajuns la mal Katica urla din răsputeri iar eu eram năucă. Ionel venea către noi în fugă. Curioşii făcuseră roată în jurul nostru comentând. Eram sigură că, dintr-un moment în altul, aveau să apară grănicerii şi ne vor împuşca. M-am decis să cer clemenţă pentru fetiţă, sperând că Ionel şi Adrian vor avea grijă de ea. Trăsesem o spaimă atât de mare încât nici nu-mi mai păsa dacă aveau să mă prindă. Intr-adevăr au sosit grănicerii, însă în loc să mă aresteze, au început să mă laude că mi-am salvat copilul de la înec. Nici nu le trecea prin cap că veneam de pe celălalt mal al Nistrului. Lui Ionel i-a venit o idee salvatoare şi a început să le explice cu glas tare celor din jur:: “Se spune că un copil bolnav de tuse măgărească se însănătoşeşte dacă-l duci în mijlocul apei!”. Astfel i-a convins pe privitori şi pe soldaţi că fetiţa mea era bolnavă de tuse măgărească şi am dus-o în mijlocul râului, dar copilul s-a zbătut şi era să se înece. Totul părea cât se poate de firesc. Mai târziu am aflat că tânărul care mă salvase se numea Sie şi era coleg de armată cu Ionel, în Ataki. Ionel i-a destăinuit planul nostru de evadare şi l-a rugat să mă urmărească, din momentul în care am părăsit insuliţa, şi să mă ajute la nevoie. Nu l-am mai văzut niciodată şi nu am avut prilejul să-i mulţumesc. Sper că Dumnezeu l-a răsplătit pentru fapta sa !

Apoi Ionel ne-a condus lângă o pătură întinsă pe jos, unde erau nişte haine şi pantofi, de parcă acolo ne dezbrăcaserăm ca să intrăm în râu. M-am îmbrăcat tremurând ca varga. Adrian era puţin mai departe, amestecat printre oamenii aflaţi la plajă. După ce mulţumea de gură-cască s-a risipit, am pornit către locuinţa lui Ionel. Era ora şapte seara, dar trenul către Lipcani, cel mai apropiat un nod de cale ferată, pleca abia la ora şapte dimineaţa. Până atunci ne mai puteau paşte alte pericole. Eram ameţită şi frântă de oboseală. Dorul de Elemér mă sfredelea ca un fier înroşit, îmi stăruia în memorie aşa cum l-am părăsit pe insula din mijlocul Nistrului. Apoi m-a cotropit somnul. M-am trezit în zori. Trebuia să ajungem la gară şi să cumpărăm bilete, fără a atrage atenţia nimănui. Am reuşit. Ionel ne privea de departe, bătând mătănii şi rugându-se cu fervoare. Seara am ajuns la Iaşi. A doua zi am plecat mai departe la Onceni, un sătuc de lângă Roman, unde locuia mama lui Adrian care era învăţătoare şi avea o casă şi o grădină mare, la marginea satului. La ea în casă se ascundea şi sora mea, Elli, logodnica lui Adrian. Noaptea am ajuns la Roman şi în zori ne-am continuat drumul cu căruţa până la Onceni. Întâlnirea cu Elli a fost impresionantă. Ea se refugiase din Ardeal şi mama lui Adrian o ascundea, de doi ani de zile. Iar acum avea să ne ascundă şi pe noi, pe mine şi pe fetiţa mea, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Deşi îşi risca viaţa…

…N-am cuvinte să pot exprima iubirea şi recunoştinţa pe care le-o port salvatorilor mei: locotenent major Adrian Dumitru, soldatul Ionel, (al cărui nume de familie nu l-am cunoscut niciodată), Sie, înotătorul necunoscut care a salvat viaţa mea şi a lui Katica, mama lui Adrian, Maria Catană, care a ascuns-o pe sora mea timp de doi ani şi opt luni, iar pe mine şi pe Katica, timp de opt luni, în casa ei din Onceni. Cu toţii şi-au riscat viaţa pentru noi. Cu toţii sunt demni de numele de Om, sunt stele care strălucesc în bezna cea mai adâncă.”
(traducere din limba maghiară, de Andrea Ghiţă)

Epilog: Elemér, soţul lui Rózsa, a reuşit să facă faţă interogatoriilor dure care au urmat evadării soţiei şi copilului. Lagărul de la Moghilev a fost eliberat de partizanii ruşi în primăvara anului 1944, când armata germană se retrăgea, distrugând şi omorând tot ce găsea în cale. Elemér a scăpat cu viaţă. Familia Gottlieb a trăit câteva decenii la Cluj. Rózsa a devenit o pictoriţă apreciată. Katica a terminat medicina şi după o vreme a emigrat în Germania. Părinţii s-au decis să-şi petreacă bătrâneţile alătur de fiica lor.

Marian Lupu președinte – singura opțiune viabilă la ora actuală

octombrie 4th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova se pregătește să voteze în cadrul primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, în care candidatul coaliției guvernamentale Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), Marian Lupu, este de departe singura opțiune viabilă pentru funcția de șef al statului.

AIE are nevoie pe lângă cele 53 de voturi ale deputaților săi de încă 8 voturi ale deputaților Partidului Comuniștilor (PCRM), în caz contrar, după două tururi de scrutin (trei în caz că în competiție sunt mai mult de doi candidați) în care niciun candidat nu întrunește 61 de voturi din 101, Parlamentul de dizolvă și se organizează alegeri parlamentare repetate.

Așa ceva s-a întâmplat deja, când Parlamentul ales la 5 aprilie nu a reușit să aleagă noul președinte al Republicii Moldova, fiind convocat un scrutin repetat pe data de 29 iulie, din care a rezultat noua majoritate parlamentară.

Marian Lupu și-a declarat candidatura imediat după părăsirea PCRM în luna mai. La scurt timp el a aderat la Partidul Democrat (PDM – știre anunțată printre primii de revista ACUM http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9901) devenind liderul acestui partid, care dispune de 13 mandate în Parlament, față de 0 în urma alegerilor dinn 5 aprilie.

Mi-am exprimat de la început convingerea (în pofida scepticismului prevalent la acea dată) că Marian Lupu este sincer în schimbarea sa de orientare și că alegerea sa este singura viabilă în acest moment http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10226.

Am sugerat calea pe care AIE adoptat-o http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10307 și acum a mai rămas un singur pas – ce-i drept cel mai dificil – alegerea președintelui.

Desigur că PCRM poate, dacă dorește, să zădărnicească alegerea lui Marian Lupu și să provoace alegeri repetate. Dar asta ar fi o greșeală fatală pentru partidul condus de Vladimir Voronin, care din noaptea de 5 spre 6 aprilie a comis toate erorile posibile, dând cu piciorul unui al treilea mandat consecutiv pentru PCRM cu o inepție politică greu de imaginat. Sunt toate șansele ca electoratul să-l pedepsească și mai rău decât a făcut-o în 29 iulie, la primul rând de alegeri repetate.

Sigur, așa cum am mai scris, Marian Lupu poate fi acuzat de oportunism politic. La numai câteva zile după ce votase disciplinat, în calitate de deputat PCRM, candidatura la președinție a Zinaidei Grecianîi, el a sărit din barca lui Voronin, care lua serios apă, în cea a opoziției de atunci.

Deși își datorează cariera politică în bună măsură lui Vladimir Voronin, Marian Lupu este un politician talentat – în contextul politic din Republica Moldova. Desigur că a fost asociat cu guvernarea PCRM din ultimii opt ani, dar alternativa realistă la funcția de președinte care ar fi?

Fost președinte al Parlamentului între 2005 și 2009, noul lider al PDM poate fi acceptabil atât majorității românofone, cât și minoritarilor neromânofoni, atât acelora care doresc o orientare pro-occidentală a Republicii Moldova, cât și acelora care privesc înspre Rusia.

Deși folosește adeseori un limbaj alambicat, dar într-o română și o rusă aproape fără accent, Marian Lupu este un pas înainte evident față de neaoșismul voronian, delimitându-se clar de grobianismul prevalent pe scena politică românească. În plus el vorbește fluent engleza și franceza, un avantaj evident în relațiile cu Occidentul.

Fiind liderul unui partid mic, parte a unei coaliții de patru partide, Marian Lupu nu va putea folosi funcția de președinte al Republicii ca predecesorul său, care era liderul necontestat al unui partid majoritar în parlament. Mai mult, el ar trebui să ofere un exemplu și să demisioneze din PDM, comportându-se așa cum cere funcția de șef al statului, cu cea mai strictă imparțialitate.

În caz că va fi ales, Marian Lupu va deveni cel mai tănâr șef de stat din Europa (după președintele Georgiei, Mihail Saakașvili, care are 42 de ani, cu un an mai tânăr decât Lupu) și probabil cel mai înalt (la cei doi metri ai săi). Desigur că originea și traseul său politic nu sunt pe placul tuturor, dar în actualele circumstanțe desfid pe oricine să propună o candidatură mai bună și cu șanse de reușită.

O schita a istoriei Clujului: (II) Revirimentul medieval si libertati corporative

octombrie 4th, 2009

Retragerea fortelor armate si a administratiei romane lasa cele trei Dacii nord-dunarene inafara istoriei oficiale si deschidea mileniul de tacere a surselor scrise, in care solul si oamenii care l-au populat s-au aflat inafara interesului autorilor de anale si cronici, schematice si acestea si marcate de imprecizia si subiectivismul unor autori care pierdusera pretuirea pentru adevar si rigoare a predecesorilor clasici. Cezura care va alimenta controversele istoriografice de mai tarziu a putut fi acoperita partial de cercetari arheologice care au demonstrat locuirea unor zone din fostele provincii romane si prin analogii cu realitati din zone situate in proximitatea altor limesuri ale Imperiului.

Mentiunile continute de scrieri latine tarzii, referitoare la comunitati latinofone din Britania sau Panonia au inspirat o serie de analogii operate de istoricii romani ai primului mileniu, care prin coroborarea inventarului din asezarile arheologice au pledat pentru continuarea vietii sedentare pe actualul teritoriu al Romaniei si pentru mentinerea unor forme de organizare a comunitatilor, illustrate de mentinerea unei ierarhii economice si sociale. Astfel de prezumptii sunt in acord cu o anume logica a istoriei si vor fi probabil confirmate de noi cercetari documentare siin teren, dar trebuie sa admitem ca disparitia autoritatii etatice a condus, la fel de logic, la accentuarea depopularii care afecta oricum provinciile romane in ansamblu, inca de la inceputul secolului al III-lea.

Una din caracteristicile acestei perioade a fost in intreaga Europa dezagregarea structurilor urbane si a comunitatilor care le asigurau viabilitatea. Motivatiile sunt de cautat in primul rand in insecuritatea generata de marile migratii. Obiectul raidurilor clanurilor germanice, turanice si mai tarziu ale slavilor si avarilor, au fost bogatele orase ale Galiei, Italiei si Panoniei, cronicile contemporane inregistrand numeroase asedii, subsidii platite ca rascumparare si implicarea oamenilor bisericii in mediere pe langa sefii barbari, fapte intrate in constiinta colectiva ca expresii ale interventiei divine in viata credinciosilor.

In plan economic, instabilitatea si criza regimului sclaviei a insemnat dezarticularea relatiilor de schimb, una din sursele de prosperitate pentru orase si trecerea la o economie de subsistenta, autosuficienta, cu o circulatie monetara redusa si putin preocupata de desfacere. Umanitatea sfarsitului antichitatii si a primelor secole ale Evului Mediu este una prin excelenta rurala si agrara, in care populatia cauta securitatea domeniilor private, in absenta quassigenerala a puterii de stat.

Centrele citadine au rezistat in provinciile occidentale intr-o expresie redusa a unor incinte fortificate, dar lipsite de functiile administrative si civice de altadata. Supravietuirea lor s-a datorat ratiunilor de aparare sau stabilirii in vechile resedinte romane a unor centre ecleziastice. Situatia era mult mai grava in fosta Dacie, unde permanentizarea migratiilor nu a permis constituirea unei structuri etatice viabile. Centrul de putere al diverselor uniuni de triburi care au dominat nominal regiunea s-a aflat in Campia Panonica, zona ce oferea conditii pentru un regim de viata specific populatiilor nomade.

Nota dominanta a istoriei acestei perioade este data de campanii militare decisive, infrangerea unui leader insemnand crepusculul puterii clanului sau. Gotii care s-au substituit stapanirii romane sunt dizlocati de aparitia hunilor, infranti la randul lor dupa moartea marelui lor rege Attila de gepizi in 454, iar acestia vor lasa locul avarilor aliati cu longobarzii. Aceste entitati sunt mentionate in relatie cu diverse angajamente militare spre apus sau in provinciile byzantine din sud, fapt ce sugereaza ca detineau un anume control in teritoriul care va servi drept noman-s land pentru valurile migratoare pana in secolul al XIII-lea. Napoca romana, amplasata in proximitatea centrelor de putere barbare si lipsita de conexiuni cu lumea bizantina dunareana, nu putea supravietui in aceste imprejurari, chiar daca bazinul Someselor oferea locuitorilor o anume protectie si resurse economice.

O revenire treptata a regiunii in istorie s-a produs odata cu relativa stabilizare a raporturilor de forte, in conditiile ascensiunii politice a francilor in Occident si Europa Centrala si de intemeierea hanatului bulgar. Complicata ecuatie politica in care erau implicati bizantinii, bulgarii, statul slav al Moraviei Mari si regatele france, dublata de ratiuni economice care impuneau comertul cu sare intre Bulgaria si Europa Centrala, au conferit fostei Dacii Superioare importanta unui spatiu-frontiera, pe care nu o va mai pierde pe toata durata Evului Mediu. Prezenta bulgara in regiune a fost probabil una mai importanta decat cea acceptata de istoriografia noastra pana acum, chiar daca aceasta nu a insemnat un control politic efectiv al hanilor si ulterior al tarilor bulgari asupra viitoarei Transilvanii.

Statele slavo-romane mentionate in scrierea lui Anonimus sunt expresia acestei stari de lucruri, pe care aparitia maghiarilor a modificat-o in maniera decisiva. Datele arheologice de la Dabaca, puse in legatura cu voievodatul lui Gelou, mentionat de Notarul Anonim, demonstreaza existenta unei concentrari de populatie si resurse in apropierea fostei colonii romane, iar mentiunile cronistice, veridice sau nu, ilustreaza o anume continuitate a puterii printr-o preluare ostila in folosul invingatorului Tuhutum. Stabilizarea puterii maghiare in asa-numita Ultra Silva s-a produs abia dupa anul 1000, in contextul adoptarii crestinismului si preluarii paradigmelor sociale occidentale. Momentul coincide cu aparitia documentara a toponimului care a sfarsit prin a se impune in lexicul public in dauna celui roman, Cluj, provenind probabil de la Castrum Clus, cetatea maghiara mentionata in documentele din secolul al XI-lea. Cetatea ca forma de organizare si de control a unui teritoriu a fost mijlocul prin care puterea regala si-a exercitat efectiv autoritatea la nivel local, prin intermediul unui reprezentant inzestrat cu competente juridice si militare, comes si al subordonatilor sai, asa-numitii iobagiones castrensis. Unele documente mentioneaza si un comitat al Clujului, precum si unul la Dabaca, fapt ce sugereaza ca regiunea era bine integrata in sistemul administrative maghiar avand ca unitate de baza comitatul, varmegyek.

Aceste inceputuri integrate in simbolistica nationala maghiara nu au insemnat restaurarea pozitiei de centru urban a succesoarei metropolei romane. Ungaria crestina a trebuit sa mai faca fata unei provocari venite din lumea stepelor Asiei Centrale, marea invazie mongola care aproape a sters regatul Sfantului Stefan de pe harta Europei medievale. Dezastrul demografic ramas in urma calaretilor Diavolului, cum i-au numit cronicile monastice din epoca, a impus regalitatii apelul la colonisti in masura sa repuna in valoare teritoriile pustii sis a asigure apararea tarii.

In aceste imprejurari, colonizarea germana initiate in a doua jumatate a secolului al XII-lea a fost extinsa sis pre nordul Transilvaniei, unde primele privilegii in favoarea oaspetilor stabiliti in Cluj sunt emise de regele Stefan al V-lea, cel de care se leaga si fondarea oraselor germane din regiunea Zips. Dinamismul colonistilor sositi in asezarea pe care o vor numi Klaussenburg s-a circumscris ofensivei Occidentului in general, rezultat al progreselor economice si inovatiilor sociale pe care le cunoscuse lumea crestina apuseana in cele doua secole precedente. Din perspectiva relatiilor interetnice, din ce in ce mai importante, renasterea urbana avea loc in paradigmele societal si economice transplantate din mediul german, fapt plin de urmari pentru viitor.

Orasul de pe Somes a cunoscut o rapida dezvoltare economica, iar importanta sa l-a transformat intr-o tentatie pentru episcopia Transilvaniei, care in ultimele decenii ale secolului al XIII-lea a incercat sa obtina integrarea sa in propriul domeniu. Este epoca in care conflictele dintre sasi si maghiari au cunoscut cateva episoade extrem de violente, marcate de masacre si devastari reciproce, motivate de incercarea comunitatii saxone de a obtine si autonomia ecleziastica, in completarea celei juridice si administrative. Ratiunile acestui conflict nu trebuiesc cautate doar in rivalitatile etnice, desi afinitatile de clan si de limba erau extrem de vii intr-o perioada de instabilitate, ci si in lupta constanta a oraselor medievale in general pentru a se emancipa de sub autoritatea seniorilor. Daca in Occident, acestea din urma au beneficiat de sprijinul puterii regale, iar rezultatul acestui parteneriat a fost nasterea statului centralizat si a administratiei premoderne, regalitatea ungara nu a reusit decat episodic sa articuleze o politica in relatiile cu mediile orasenesti. Toate aceste episoade au implicat insa Clujul, fapt relevant pentru disponibilitatile locuitorilor sai.

Primul moment din aceasta serie este domnia lui Carol Robert d’Anjou, cel care a a cautat sa obtina in primul rand sprijinul oraselor in restabilirea ordinii interne, puse in cauza de leaderii regionali, printre care s-a aflat si voievodul Transilvaniei. In contextul mai larg al reorganizarii regatului, Clujul obtine o serie de privilegii administrative si fiscale in 1319, reconfirmate si extinse in anii urmatori. Interesul regelui pentru minerit si dinamica schimburilor au determinat infiintarea de noi ateliere mestesugaresti, organizarea breslelor cu drept de exclusivitate in practicarea unor meseriisi a asociatilor comerciale, iar expresia relativei prosperitati este inceperea lucrului la catedrala Sfantul Mihail, capodopera arhitecturii medievale. Imparatul-rege Sigismund de Luxemburg a dat expresia juridical a acestei dezvoltari in 1405, cand a conferit Clujului statutul de oras liber.

In plan intern, societatea clujeana incepe sa se structureze, prin aparitia unei elite economice care isi asuma conducerea administrativa prin intermediul magistraturii orasului. Agenda acesteia pare sa fi fost diferita in raport cu cea a nobilimii transilvane, expresia acestui particularism este data de conduita clujenilor pe durata rascoalei taranesti din 1437-1438, cand acestia s-au situat de partea rasculatilor. Conventul de la Cluj-Manastur a fost dealtfel locul in care s-a incheiat prima intelegere intre rebeli si reprezentantii autoritatilor din Transilvania. Evenimentul dovedeste caracterul complex al raporturilor dintre comunitatile etnice, interesele economice si afilierile sociale, fiecare cu o pondere semnificativa in evenimente lecturate astazi din perspective antinomice.

Prioritatea comunitatii clujenilor a fost mentinerea statutului de oras liber, inclusiv prin interzicerea achizitiei de proprietati teritoriul administrative propriu de catre nobili. Stabilirea acestora in Cluj este aprobata in mod exceptional si numai la solicitarea expresa a regelui. Chiar daca sprijinul sasilor a fost socotit esential pentru stabilitatea Transilvaniei odata cu incheierea Uniunii Fraterne de la Capalna, Clujul a avut de suferit de pe urma optiunilor sale, pierzandu-si o parte a privilegiilor. Reculul a fost unul de scurta durata, mai ales datorita schimbarilor raporturilor de forte din Ungaria, odata cu ascensiunea lui Ioan (Iancul) de Hunedoara. Eroul apararii crestinatatii impotriva infidelilor a continuat in politica sa interna parteneriatul cu orasele libere initiat de angevini, iar un beneficiar al acestei orientari a fost Clujul. In calitate de voievod al Transilvaniei, guvernator si capitan general al Ungariei, Ioan a avut relatii excelente cu orasenii din Cluj, iar aici avea sa se nasca in 1443 cel de-al doilea fiu al sau, viitorul rege Matya Corvin.

Epoca de glorie a Clujului medieval coincide cu domnia ultimului mare rege al Ungariei, a carui politica economica a impulsionat dezvoltarea mestesugareasca si organizarea sistemului breslelor. Locuitorii Clujului obtin noi scutiri de impozite, iar regele a fost constant de partea lor in litigiile pe care orasul le-a avut cu nobilimii din vecinatate.. Apogeul Clujului medieval s-a datorat si echilibrului de putere realizat la nivelul consiliului orasenesc, alcatuit pe baze paritare din alesi maghiari si sasi. Este momentul aparitiei unor institutii de invatamant, iar ponderea legaturilor comerciale cu centre din Europa Centrala sporeste. Domnia regelui Matya aduce si o prima prezenta oficiala romaneasca in viata Clujului medieval, ilustrata de privilegiul emis in favoarea romanilor din Feleac, insarcinati cu asigurarea securitatii pe drumurile din jur. In aceste medii isi vor avea originea primele foruri ecleziastice ortodoxe, aflate sub patronajul domnilor romani, inzestrati cu domenii in regiune. Dezvoltarea Clujului a continuat si sub succesorii lui Matya, iar viabilitatea noii fundatii se va dovedi cu prilejul perioadei critice care a urmat disparitiei de facto a regatului Ungariei, dupa infrangerea suferita la Mohacs, in fata fortelor sultanului Suleiman Magnificul.

Nouăsprezece ani de Germanie mare

octombrie 4th, 2009

\”Nu va trebui să fac nimic pentru ca să o opresc; sovieticii o vor face pentru mine. Ei nu vor admite niciodată o Germanie mare, chiar în faţa lor\”

(Francois Mitterand, preșesinte al Franței, 28 noiembrie 1989)

La 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. La 27 septembrie 2009, au avut loc alegeri parlamentare pentru cel de-al 17-lea Bundestag postbelic. A câştigat, cu majoritate covârşitoare, coaliţia de dreapta (creştin-democraţii şi liberalii), scoţând socialiştii de la guvernare. Comentariile au fost numeroase şi surprinzătoare. O analiză a prestigioasei agenţii Stratfor, de pildă, se încheia cu următoarea predicţie post-electorală: „Aceasta nu e Germania tatălui tău; nici chiar a bunicului tău. Este Germania străbunicului tău”.

Unificare prin absorbţie

Arhivele tac, deocamdată, astfel că ce s-a petrecut atunci, în anul de graţie 1989, nu ştim cu exactitate. Câteva elemente sunt însă limpezi. „Ora astrală” a nemţilor, adică unificarea Germaniei, era aşteptată, chiar dacă nu atât de repede. Cancelarul vest-german Helmut Kohl prezenta, pe 28 noiembrie 1989, în faţa Bundestag-ului, un program pe cinci ani pentru unificarea Germaniei. Dar evenimentele au luat-o înainte, căci nemţii nu au mai avut răbdare. Câte 2000 pe zi, germanii din RDG s-au năpustit în RFG. Singura soluţie pentru a opri valul de germani răsăriteni era… aducerea Estului în Vest. Adică unificarea. Pentru a-i opri pe est-germani să îşi părăsească ţara, vest-germanii le-au absorbit-o. Evenimentele s-au derulat cu o precizie nemţească. Alegerile din martie 1990 au fost câştigate de partida unionistă („Alianţa pentru Germania”), la 18 mai a fost semnată o „uniune monetară, economică şi socială” între cele două Germanii, iar în iulie marca RFG-ului intra triumfătoare în RDG, unde schimbă marca est-germană la o paritate incredibilă 1:1! În septembrie este semnat Tratatul de Unire prin care RDG era absorbit de RFG (aşa cum acceptaseră alegătorii în alegerile din martie). Pe 3 octombrie, Tratatul intră în vigoare, RDG intră în componenţa RFG şi încetează să mai existe. Visul postbelic al germanilor s-a împlinit!

Prima extindere a UE şi NATO

Germania şi-a luat astfel o superbă revanşă, în ciuda temerilor pe care „Germania mare” le-a stârnit. Şi nu puţine. Margaret Thatcher, primul-ministru al Marii Britanii la acea vreme, şi-a exprimat îngrijorarea în mod făţiş. Însă cel mai vocal a fost, de departe, preşedintele francez Mitterrand, extrem de iritat nu doar faţă de evoluţiile germane, dar şi faţă de prăbuşirea blocului comunist (pe care a încercat să-l susţină chiar cu preţul cauţionării puciştilor de la Moscova). Într-un gest disperat, Mitterrand vizitează RDG în decembrie 1989, manifestând astfel un sprijin explicit pentru suveranitatea statului comunist. În plus, refuză invitaţia lui Helmut Kohl de a participa la ceremonia redeschiderii Porţii Brandenburg, iar consilierilor săi le explica, relaxat, la 28 noiembrie 1989, că „sovieticii… nu vor permite niciodată o Germanie mare”. Numai că în istorie niciodată nu trebuie să spui „niciodată”.

Germania s-a reunificat, iar Moscova a primit în schimb cantităţi uriaşe de bani – 71 mlrd. USD au fost trimişi în 1990-1994 spre URSS, apoi spre Rusia, alături de alte 36 mlrd. USD care au mers spre alte ţări ale lagărului comunist, plus garanţii solide pentru permanentizarea frontierei estice a Germaniei. Franţa s-a resemnat şi a cerut ca preţul reunificării să fie „proiectul european” pe condominiul franco-german, dublat de renunţarea de către nemţi, în numele „monedei unice”, la singurul simbol naţional care le-a mai fost permis după cel de-al Doilea Război Mondial – marca germană. Iar America a aplaudat rămânerea Germaniei (mari) în NATO. Chestiune esenţială: unificarea germană din 1990 a fost concepută şi percepută ca prima extindere a NATO şi UE în lagărul comunist. Sau invers!

Precedentul german

Politica externă europeană a fost marcată decisiv de 3 octombrie 1990, iar efectele la nivelul hărţii continentale au fost evidente. În anii ’90, patru state au dispărut de pe harta continentului european şi alte 16 au apărut sau au fost resuscitate. Punctul de plecare a fost, de fapt, unificarea Germaniei, care s-a legitimat pe baza unui principiu unanim acceptat al dreptului internaţional – dreptul la autodeterminare. Prin recul, acesta devine legitimant şi în celelalte cazuri. Aici trebuie căutată una dintre explicaţiile pentru care Germania a recunoscut rapid independenţa Croaţiei sau a Sloveniei. Dincolo de hărţi geopolitice sau sfere de influenţă, dincolo de interesele catolice şi dorinţa de expansiune a Vaticanului, Berlinul nu putea refuza altora ceea ce a constituit principiul legitimator al Germaniei după 3 octombrie 1990. La fel se poate spune despre toate statele care s-au desprins de URSS sau cele care şi-au redesenat profilul frontalier ulterior. De facto, toate modificările teritoriale ce au urmat după unificarea Germaniei s-au revendicat, tacit, de la precedentul german bazat pe principiul autodeterminării.

Germania, încotro?

Politica externă a Berlinului după unificare a evoluat lent, dar semnificativ. Treptat, se produce un fenomen pe care îl putem numi „autonomizarea Germaniei”. În perioada cancelarului creştin-democrat Helmuth Kohl (până în 1998), Berlinul păstrează în politica sa externă acelaşi reper major din timpul Războiului Rece, respectiv parteneriatul cu SUA. Era şi un „tribut” firesc pentru actorul care contribuise decisiv la unificarea nemţilor. De precizat că Germania nu a avut, după cel de-al Doilea Război Mondial, o politică externă autonomă. În fond, chiar cutuma germană de a conferi partenerului de coaliţie mai mic funcţia de ministru de Externe (cum se întâmplă acum, după alegerile din 27 septembrie) provine din perioada când RFG nu avea politică externă, fiind de fapt protectorat american.

În 1998, odată cu venirea la putere a socialiştilor conduşi de cancelarul Gerhard Schröder, se produce o primă fază a autonomizării politicii externe: orientarea Berlinului spre Est devine evidentă (relaţia cu Moscova se va numi „Sonderverhältnis”, adică specială) şi se reflecta şi la nivelul relaţiilor personale (Putin şi Schröder îşi spuneau pe nume). Concomitent, însă, se autonomizează şi politica energetică a Germaniei (iar Schröder sfârşeşte pe statele de plată ale „Gazprom”). În 2005, când cancelar devine pro-atlantista Angela Merkel, intervine o perioadă tranzitorie, marcată de o ambiguitate generată şi de coaliţia neomogenă de la putere (creştin-democraţi şi social-democraţi), în care ministrul de Externe, social-democrat, era fostul arhitect al politicilor pro-ruse ale lui Schröder. Autonomizarea politică şi energetică a Germaniei continuă însă şi în această perioadă. Anul 2009 aduce la putere (numai) dreapta, ceea ce va influenţa, incontestabil, şi alura politicii externe germane. Problema este: cum? În ce direcţie va continua autonomizarea germană în raport cu reperele Washington şi Moscova? Dacă până în prezent am asistat la autonomizarea în materie de politică externă şi politici energetice, nu puţine voci se întreabă ce se va petrece atunci când (şi dacă) Germania se va autonomiza în problemele de securitate. Grea întrebare – de fapt, întrebare crucială, inclusiv pentru spaţiul vecinătăţii estice europene. Pentru că tot ce se va petrece aici va depinde în mod decisiv de Berlin.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Expozitie de arhitectura japoneza, 2 – 30 octombrie 2009 la Muzeul Taranului Roman

octombrie 4th, 2009

Fragments of the Earth

Expozitie de arhitectura japoneza si workshop

Principalele clisee legate de arhitectura japoneza se refera la obsesia
tehnologiei si la discrepanta dintre obiectele de arhitectura rafinate si
haosul urban generalizat.

Aceasta expozitie, concentrata pe activitatea unora dintre reprezentantii
principali ai arhitecturii japoneze contemporane, demonstreaza cum poti
folosi tehnologia in mod creativ, cum sa faci arhitectura pornind de la
caracterul si istoria unui loc si cum sa gestionezi intr-un mod inovativ si
responsabil dezvoltarea urbana.

Expozitia initiata de catre prof. Riichi Miyake cuprinde doua parti
principale:

Virtus Loci: O selectie de cladiri ale arhitectilor Tetsuo Furuichi,
Yasuhiro Yamashita si Hironori Matsubara

Forma Urbis: Proiecte urbane pentru mega-orase ale arhitectilor de mai sus,
la care se adauga Tatsuya Yamamoto

Loc: Muzeul Taranului Roman, sala Oaspeti (intrarea din str. Monetariei)

Perioada: 2-30 octombrie 2009
Vernisaj: vineri, 2 octombrie, ora 18.00

In perioada 3-6 octombrie va avea loc un workshop cu studentii Universitatii
de Arhitectura si Urbanism \”Ion Mincu\” Bucuresti, ale carui rezultate vor fi
prezentate si discutate in ziua de 6 octombrie, la ora 18.00, in Sala de
Consiliu a Universitatii.

Organizator: Comitetul executiv al expozitiei Fragments of the Earth

Parteneri: Tago Architects, Zeppelin, revista Arhitectura, Universitatea de
Arhitectura \”Ion Mincu\” Bucuresti, Muzeul Taranului Român

Eveniment organizat cu sprijinul: Japan Foundation, Ambasada Japoniei la
Bucuresti prin programul Japan – Danube Friendship Year 2009

Lumea lui Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea. De ce m-aş duce la vot?!

octombrie 4th, 2009

În ianuarie 1879, Teatrul Naţional din Bucureşti prezintă în premieră comedia lui IL Caragiale, „O noapte furtunoasă”. La sfârşitul reprezentaţiei, autorul însuşi urcă pe scenă, unde este… huiduit copios de un grup de patrioţi români care vedeau in piesa caragialiană un afront la adresa Gărzii Naţionale şi un nepermis atac la moravurile societăţii de atunci. În cele din urmă, piesa va fi scoasă din program iar Caragiale era cât pe ce să primească şi o corecţie fizică severă.

Pe 18 ianuarie 2010 vor fi trecut deja 131 de ani de la evenimentul cu pricina. Şi dacă „patrioţii” de azi ar merge la teatru la fel ca „patrioţii” de acum mai bine de un secol, reacţia lor nu ar fi cu mult schimbată. Jupân Dumitrache Titircă , căpitan în Garda Naţională, patriot şi bărbat care ţine la „onoarea sa de familist”, personajul care a scandalizat atunci mulţimea de „patrioţi”, a coborât între timp de pe scena de teatru şi joacă pe alte scene, mai aproape de pretenţiile sale: joacă pe scena politică şi mişună nestingherit prin România azi membră a Uniunii Europene. Să-i dăm cuvântul: „Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi!” Jupân Dumitrache luptă azi împotriva străinilor care ne cumpără ţara, se vaietă cât e ziua de lungă pe la televizor că sistemul bancar românesc a încăput pe mâna străinilor, că ne-am vândut resursele şi că toate astea sunt cauze unice ale dezastrului pe care îl trăim în contemporaneitate. Amnezic în superficialitatea sa, Dumitrache uită că nici în vremea în care toate astea aparţineau „poporului suveran” n-o duceam mai bine, uită de marile falimente bancare care au marcat peisajul autohton imediat după 1989.

La data scrierii acestui articol, ex-ciobanul Gigi Becali (actual europarlamentar) îşi anunţă candidatura la Preşedinţia României. Are şi o viziune demnă de jupân Dumitrache. Becali se vede erou de film într-o trilogie grandioasă: într-un prim film se va vorbi despre creştinarea românilor de către Sfântul Andrei, în cel de-al doilea subiectul este coborârea diavolului pe pământ sub forma comunismului instalat în România şi, în fine, partea finală a trilogiei ar trebui să vorbească despre re-încreştinarea românilor, realizată (ei bine, da!) chiar de către… Gigi. Sloganul electoral este şi el unul pe măsură: „credinţă, nădejde, dragoste”.

Lumea lui jupân Dumitrache este exclusiv o lume a vorbelor goale, o lume în care declaraţia de intenţie ţine loc de faptă. Despre tânărul jurnalist Rică Venturiano, personajul lui Caragiale spune: „cum combate el, poate să ajungă şi ministru”! Tocmai asta e problema: toată lumea „combate bine”. Crin Antonescu vorbeşte bine, Sorin Oprescu vorbeşte pe limba poporului la mare concurenţă cu Traian Băsescu, Mircea Geoană vorbeşte ca un diplomat de carieră, întorcând logica unei fraze la nesfârşit până când nici de fraza şi nici de ideea pe care ar trebui să o exprime nu se mai alege nimic…

Trăim într-o Românie a discursurilor, o Românie în care nu-şi au locul profesorul Liviu Librescu (cel care şi-a salvat elevii cu preţul propriei vieţi atunci când un dezaxat a început să tragă în incinta unei universităţi americane), Horia Creţan (românul care a salvat un copil dintr-un incendiu) sau Gheorghe Dumitru Lala (românul care a fost împuşcat mortal după ce a intervenit pentru prinderea unui hoţ care tocmai jefuise o casă de schimb valutar la Braşov). Toţi aceşti oameni şi mulţi alţii asemenea lor nu-şi au locul în România lui jupân Dumitrache, plină cu patrioţi de mucava, cu oratori desăvârşiţi. Am simţit nevoia ca în paranteze să aşez faptele tuturor acestor oameni pentru că sunt convins că fără această explicaţie suplimentară, înşiruirea simplă a numelor nu v-ar fi spus mare lucru. Când vorbesc însă despre Geoană, Băsescu, Crin sau Oprescu, parantezele nu mai sunt necesare din cel puţin două motive: 1. N-aş avea ce să scriu între ele şi 2. Ei sunt figuri bine înţe(l)penite în memoria noastră.

Lumea lui jupân Dumitrache este una a promiscuităţii absolute: obsedat de apărarea onoarei sale de familist, personajul nostru sfârşeşte prin a fi înşelat chiar de către omul pus să-i păzească cu străşnicie consoarta. Avem, aşadar, de-a face cu un univers dezaxat, în care între discurs şi faptă se naşte o falie cu care, din păcate, ne-am obişnuit şi pe care ne-am obişnuit să o socotim normalitate. Se vor întreba pe bună dreptate cititorii acestui articol dacă ofer cumva şi soluţii, dacă nu cumva şi cuvintele pe care le scriu acum sunt nimic altceva decât simplu exerciţiu retoric. Ei bine, soluţii universale nu am. Tot ce pot face este să mă salvez pe mine însumi; să mă ţin departe de jupân Dumitrache, să nu mă contaminez eu însumi şi să nu contaminez la rândul meu, contribuind la răspândirea molimei în progresie geometrică. Şi dacă ne-am salva cu toţii individual, aceste insule de normalitate ar putea conta cândva. Habar nu am când. Oricum, nu avem de ales.

Iată de ce nu voi merge la vot. Nu mă complac în sofistica simplă a „datoriei civice”: nu am niciun chef să aleg între Caţavencu şi jupân Dumitrache; prefer ca în ziua votului să citesc o carte, să văd un film bun sau să caut pe internet români adevăraţi, care să îmi dea măcar senzaţia că există pe undeva şi o Românie normală. Iar dacă jupân Dumitrache se gândeşte să introducă votul obligatoriu, ameninţându-mă cu o amendă consistentă în cazul în care nu arunc şi eu la întâmplare cu ştampila, îl anunţ de pe acum că voi plăti amenda aferentă chiar în avans şi pentru următoarele alegeri.

Spre o Nouă Republică: Dincolo de zumzetul calomniei şi al minciunii

octombrie 4th, 2009

Ni se rescriu vieţile, ni se pun pe umeri lucruri nemaiauzite, suntem acuzaţi de câte în lună şi în stele.

Nu trece zi să nu se adauge o pagină penibilă la campaniile împotriva celor care nu vor să participe la demonizarea unui preşedinte care nu s-a prefăcut că face, ci chiar a făcut ceva, şi încă ceva extrem de serios, pentru condamnarea unui regim criminal şi ilegitim.

Discursul ţinut în vacarmul odios provocat de Vadim şi fasciile sale a intrat în istoria demnităţii româneşti. Nu pot fi de acord cu cei care spun că nu a fost decât un gest simbolic. În politică, simbolurile angajează, implică, responsabilizează.

Înfruntând agresiunile diverşilor mişeli, legaţi prin mii de fire de trecutul insalubru, Traian Băsescu s-a redefinit pe sine ca om politic pe data de 18 decembrie 2006. A nega curajul acestui bărbat politic, a-l acuza de făţărnicie, de urmărirea unor interese meschine acolo unde a fost vorba, este vorba de un angajament existenţial, mi se pare o mare distorsiune.

Nu e cazul să idealizăm un om politic, dar este absurd şi lipsit de orice urmă de onestitate să-l învinuieşti că nu a facut ceea ce guvernul şi parlamentul trebuiau să facă.

Nu este onest să uiţi că în decembrie 2006, în unanimitate, Congresul PSD a condamnat condamnarea comunismului. Nu este onest să uiţi felul în care Bogdan Olteanu a sabotat discutarea Legii lustraţiei în Camera Deputaţilor (acţiune pentru care i s-a decernat diploma „Secera şi ciocanul” din partea Societăţii Timişoara). Nu este onest să uiţi cum au condamnat Raportul şi gestul preşedintelui diverse formaţiuni politice gen Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu şi Partidul Noua Generaţie al lui Gigi Becali, precum si Partidul Comuniştilor al lui Voronin.

Nu este corect să ascunzi sub lespedea uitării campaniile delirante împotriva ideii însăşi de condamnare a Securităţii, a aparatului de partid, a politrucilor din cultură.

Poate că este cazul să le-o spunem franc celor care cultivă, pe faţă sau pseudo-subtil, discursul infamiei: nu suntem cu toţii mancurtizaţi. Este de-a dreptul neonest să eludezi tema absolut vitală a democratizării arhivelor naţionale şi a dosarelor ajunse în fine la CNSAS. Voinţa politică nu se confundă cu arbitrariul.

Preşedintele nu emite ordonanţe guvernamentale, nu poate obliga parlamentul să voteze într-un fel sau altul. Nu este, orice ar spune denigratorii săi, un fel de “master puppeteer”, un fel de Richelieu, un personaj din spatele draperiilor specializat în intrigi florentine. Nu este Lukaşenko ori Chavez.

A-l compara pe Traian Băsescu cu Nicolae Ceauşescu, aşa cum o face Ion Iliescu, este pur şi simplu o ignominie. O spun cu deplină răspundere a cuvintelor mele, ca autor al istoriei politice a comunismului românesc numită „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005).

Trebuie să fii tu însuţi cu totul debusolat istoric pentru a recurge la această analogie năucitoare. În loc să debiteze asemenea enormităţi, Iliescu şi-ar face un serviciu dacă ar citi volumul de documente din istoria comunismului românesc editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu (Humanitas, 2008) şi publicat sub egida Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

I-ar împrospăta poate înşelătoarea-i, extenuata-i memorie. Există adevăruri de bun-simţ, evidenţe factuale care par să fi fost uitate de profesioniştii denigrării cu ale lor aiuritoare scenarii conspiraţioniste.

Oricum l-am privi, Traian Băsescu este un om politic ce se remarcă prin francheţe, prin curajul opţiunilor făţişe, asumate cu probitate. Nu pretinde că este altcineva. Nu poartă măşti.

Place sau nu, acesta este stilul politic al lui Traian Băsescu. Un stil şi un set de valori care îi vor îngădui în al doilea mandat să înfăptuiască un deziderat al celor care cred că Revoluţia din decembrie 1989 a fost una anticomunistă: întemeierea unei Noi Republici. Una care să rupă definitv cu trecutul mocirlos şi să reafirme valorile ireductibile ale adevărului, încrederii şi onoarei. Una care să înceteze a mai gira somnolenţa unei eterne mişcări greviste bine remunerate care se numeşte parlament.

Reacţiile isterizate la propunerea de referendum nu fac decât să demonstreze faptul că aveam de-a face cu o clasă politică aflată într-o gravă criză de identitate. Traian Băsescu a anunţat decizia sa de a susţine reforma sistemului politic nu azi, nu ieri, ci de câţiva ani. Ceea ce s-a instalat în conştiinţa publică drept inamovibil nu este o fatalitate.

Conturul acestei Noi Republici începe să se întrevadă acum când ne aflăm în pragul unei regândiri a parlamentarismului românesc. Recent, Ioan Stanomir a remarcat excelent în „Revista 22”: „Conjunctura de faţă este hârtia de turnesol ce relevă impasul statului nostru. Un nou proiect politic şi constituţional este alternativa la catastrofă. Moderaţia şi viziunea de perspectivă sunt cărămizile pe care se poate ridica o Nouă Republică.”

Aşadar „les jeux ne sont pas faits”. Conservatorismul schimbării, un proiect în care unii dintre noi se obstinează să creadă, poate duce la o renovare a unei lumi altminteri înţepenită, coruptă şi sufocantă.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Unde s-a gresit in politica romaneasca?

octombrie 4th, 2009
contemporary labyrinthcontemporary labyrinth

… este intrebarea obsesiva care ma macina in aceste momente, cand, asa cum am anticipat de acum aproape un an, statusul de echilibru nefast se pastreaza in politica romaneasca. “Echilibru nefast”, da, asa l-am numit, pentru ca, evident, democratia presupune echilibru si ponderatie, dar un echilibru fast, benefic. Ceea ce nu e cazul azi la noi.

Cred ca o parte din defectiunile de sistem pornesc de la echilibrul constitutional dintre puterile statului roman. Constitutia nu defineste clar limitele de actiune ale puterilor in stat. Cu un presedinte relativ puternic, un legislativ divizat si un guvern multicolor, de tip CDR-PD-UDMR, din anii 1997-2000, Romania e republica semiprezidentiala.

Astfel, Emil Constantinescu si-a permis sa-l schimbe pe premierul Radu Vasile cu Mugur Isarescu in cateva ore. Nu ca Vasile n-ar fi meritat acest tratament, dupa performantele sale. In schimb, daca un partid are o majoritate parlamentara ca in anii 2000-2004 si presedintele provine din aceeasi formatiune politica, avem de-a face cu un regim autoritar de tip latino-american. Sa ne amintim cum dantuia cupla Iliescu-Nastase.

Azi, constitutional, tinta Coalitiei Anti-Basescu e, cred eu, o noua deplasare a centrului de putere: de la Cotroceni, spre Guvern si Parlament, cu o fantosa de tip Crin, Geoana sau Oprescu (si-a dovedit “competenta” in Bucuresti) la Cotroceni, care sa stea linistita langa Botanica, mestecandu-si sinecura de lux de la stat, in timp ce jocurile le fac grangurii cei mari, “seniorii razboiului”.

Azi avem un presedinte care afirma ca reprezinta interesele romanilor. Ce trebuia sa faca acesta la finalul anului trecut, dupa ce legislativele au confirmat echilibrul politic? Sa analizam alternativele:

1.Cabinet minoritar PD-L, PSD sau PNL. In aceste situatii, in anul de criza 2009, Romania avea un guvern minoritar slab, a carui actiune politica anticriza ar fi fost gripata de opozitia din Parlament, care si-ar fi ascutit sabiile electorale pentru alegerile prezidentiale, din opozitie.

2.Un cabinet PD-L–PSD, PD-L–PNL sau PSD–PNL, cu mari probleme si seisme interne, format din doua forte politice cu tendinte tot mai centrifuge, pe masura apropierii alegerilor.

Indiferent pentru ce opta Traian Basescu, ulterior era criticat vehement de aceiasi adversari politici ca acum. care ar fi spus, fara doar si poate, exact ce spun acum. Ca lumea moare de foame, iar el hahaie pe la sindrofii, in timp ce familia sa se capatuieste.

Ca e un factor de conflict, una peste alta. Cand si-ar fi manifestat autoritatea de sef al statului, ca vrea sa instaureze dictatura intr-un stat membru UE (ceea ce, evident, e o aberatie). Ar fi fost facut responsabil pentru toate relele (ceea ce iarasi e o eroare, in opinia mea) si, in primul rand, pentru criza (ceea ce din nou e o greseala, pentru ca criza aceasta nu e din cauza sefului statului roman).

Ajungem, incet-incet, la adevaratul subiect actual si important, in viziunea mea: ce trebuia sa facem in timpul crizei? Raspunsul, cum imi place mie sa spun, poate fi unul scurt, simplu sau lung si complex. Pe care il preferati? Sa le luam pe rand.

Raspunsul scurt: ar fi trebuit sa avem un presedinte puternic si un guvern puternic solidar cu seful statului, format de un singur partid, majoritar in parlament, care sa ne ajute sa rezistam in timpul crizei, pana trece, cu daune semnificative, insa cat se poate de mici. Raspunsul lung, in completare: Daca exista intr-adevar o clasa politica responsabila (Dumnezeule, ce perimate sunt aceste cuvinte, la cat de mult au fost folosite in vant…), aceasta intelegea ca trebuie sa scapam de criza.

Impreuna. Together. Insieme. Politicienii si-ar fi dat seama ca iesirea din criza ar putea dura si cinci ani (deocamdata aceasta inca nici nu a inceput) si ca important e sa nu cadem de tot, sa supravietuim. Provocarile si pericolele sunt majore. Daca ar fi inteles aceasta, ar fi sprijinit guvernul, in masurile sale anticriza. Nu e cazul.

Azi nici nu stim care sunt aceste masuri. Intre ce ne spunea Emil Boc la finele anului trecut si ce face acum e o diferenta dramatica. Nu stim care sunt vinovatii, PD-L sau PSD. Azi, cele doua partide canta, pe rand, partitura solista in game diferite, disonante, batandu-si joc efectiv de ceea ce face partenerul.

Mai trebuia sa asimilam si sa ne asumam ca nu avem azi in Romania strategi de sistem, care sa aiba simultan: expertiza; cunoastere; putere politica; autoritate manageriala, pentru a administra competent criza. Nu ma refer la ministri, ci la acei necunoscuti ce ar trebui sa fie intotdeauna in spatele demnitarilor.

Exista azi in lumea capitalista un numar restrans de astfel de meseriasi in administrarea crizelor si minimizarea efectelor acestora, cunoscuti si consacrati in cercurile macrofinantelor si economiei globale. Acesti meseriasi trebuiau angajati de catre orice cabinet. Nu s-a facut acest lucru. Ce e azi Romania? Un orb, ce bajbaie cu mainile-nainte, pipaind realitatea imediata, lovindu-se si cazand la fiecare obstacol intalnit.

Un stat greoi, birocrat, corupt, dominat de insi rapaci, pusi pe capatuiala. O mare masa de cetateni tot mai saraci si dezorientati, dupa relativa prosperitate din ultimi patru-cinci ani. Indiferent daca va iesi sau nu presedinte iar bietul Basescu, nu vad cu ochi buni viitorul nostru. Pe langa mine, prin noapte, prin Bucuresti, trec trei adolescenti de vreo 19-20 de ani, vorbind tare, cu urechile acoperite de casti in care asculta manele. In cale le iese un cos de gunoi: bum! Trebuie lovit cat mai tare, sa ne distram.

Deci: unde s-a gresit?

Germania: Merkel triumfă, dar adevăratul câștigător este Westerwelle

octombrie 4th, 2009
Angela Merkel va guverna de acum încolo cu Guido WesterwelleAngela Merkel va guverna de acum încolo cu Guido Westerwelle

Ultimele panouri electorale – în care toate partidele îşi anunţau aproape aceleaşi ţeluri: mai multe locuri de muncă, posibilităţi de educaţie (taxe reduse) pentru toţi, un nou avînt al economiei, lupta împotriva sărăciei – sunt date acum jos de pe locurile de afişaj de către echipele motorizate de salubrizare ale oraşelor. Intre timp s-au dat şi ordinele de încetare a stării de alarmă, concretizată prin prezenţa mai mult sau mai puţin discretă a agenţilor în uniformă a „Pazei de frontieră“ (Bundesgrenzschutz) ca şi a celor în civil de la „Verfassungsschutz“ (Securitate); măsurile de siguranţă fiind luate în urma unor ameninţări transmise pe calea Internetului de către islamişti – în principal originari din Germania – privind posibile atacuri teroriste pe teritoriul ţării în cazul cînd unităţile Bundeswehr-ului nu vor fi retrase din Afganistan. Gările din Berlin, München, Köln îşi reiau astfel aspectul obişnuit, iar subsemnatul, care nu am somnul prea adînc, nu mai aud noaptea zgomotul helicopterelor patrulînd deasupra aeroportului Köln-Bonn (alături fiind aeroportul militar Köln-Wahn de unde pleacă avioanele Bundeswehrului în misiuni internaţionale).

„Garda roşie abdică“, „Merkel la vîrful puterii“, „Negru şi Galben (culorile partidelor cîştigătoare – Uniunea Creştin Democrată CDU/CSU şi respectiv Partidul Liber Democrat FDP) preiau puterea“ – cu aceste titluri îşi întîmpină în aceste zile cititorii ziarele – atît cele supraregionale cît şi cele locale – din întreaga Germanie. Deşi participarea la urne a fost mai mică decît cea de la precedentele alegeri pentru Bundestag (camera inferioară a Parlamentului federal german) din 2005 (70,8% faţă de 77,7%), rezultatele de acum asigură o victorie destul de confortabilă pentru o coaliţie „negru-galben“ a partidelor de centru de nuanţă conservatoare sau liberală (CDU/CSU şi FDP). 33,8% plus 14,8% după ultimele estimări înseamnă 48,4% faţă de 23% ale social-democraţilor (SPD), care chiar şi cu voturile pentru „verzi“ de 12% nu dau decît un 35%; pentru că de o eventuală coaliţie cu noul partid de stînga („Die Linke“, format din disidenţii SPD grupaţi în jurul lui Oscar Lafontaine – fost „tovarăş de luptă“ al cancelarului Gerhard Schröder – şi din partizani ai partidelor şi organizaţiilor urmaşe ale Partidului Socialist Unit din fosta RDG, în frunte cu abilul Gregor Gysi) nu poate fi vorba.

O paranteză – ca o remarcă personală: deşi CDU, respectiv CSU ar putea fi caracterizate mai curînd de centru cu o tendinţă mai mult către „dreapta“, în Germania se insistă în toate declaraţiile pe termenul de „partide de centru“, datorită unui reflex de aversiune faţă de tot ceea ce sugerează termenul de „dreapta“.

Primul-ministru (cancelarul – aici există termenul de „cancelăreasă“ – Kanzlerin) Angela Merkel radiază, aproape că „ar sări în sus de bucurie“, cum nota un comentator de la „Spiegel“. Euforia greu mascată pune în umbră chiar şi estimarea obiectivă a rezultatului: aceste 34 de procente nu ating nici măcar nivelul de acum patru ani, de la alegerile parlamentare precedente, cifra fiind cea mai scăzută din toată istoria CDU – din 1949 pînă în prezent.

Numai că adevăratul cîştigător al acestor alegeri parlamentare din acest an este Partidul Liber Democrat FDP. Unul din primele titluri ale comentariilor de presă a fost cît se poate de sugestiv în acest sens: „Cancelar (de fapt „Cancelăreasă“) prin graţia lui Guido“; este vorba de Guido Westerwelle, combativul şef al liberalilor, care acum nu mai pridideşte să-şi dea cu părerea în toate chestiunile privind viitoarea guvernare. Este atît de transportat de bucuria victoriei (cel mai bun rezultat obţinut vreodată de FDP) încît a apărut pe prima pagină a ziarului de mare tiraj „Bild“ împreună cu partenerul său (tovarăşul său de viaţă – ţinînd seama de orientarea sa sexuală) Michael Monz, ambii sărbătorind victoria.
Un lucru de înţeles, avînd în vedere că pentru liberalii germani acesta a fost cel mai bun rezultat electoral din întreaga istorie postbelică. De altfel partidul liberalilor FDP (în limbaj popular „partidul celor ce cîştigă bine“), cu procentajele sale mai mult modeste faţă de cele ale celor două mari partide „populare“ CDU/CSU şi SPD, a fost întotdeauna curtat de partidul cu cel mai mare procentaj obţinut, dar care nu putea să guverneze singur (o situaţie binecunoscută în aproape toate ţările cu regim parlamentar democratic).

Pentru guvernarea actuală rezultatele înseamnă însă şi sfîrşitul „marii coaliţii“ – a creştin-democraţilor cu social-democraţii, o alianţă „de nevoie“, pusă greu la încercare în ultimul timp, mai ales pe fondul crizei economice – un bun prilej de altfel pentru fiecare din parteneri ca să-l acuze pe celălalt de dificultăţile pe plan economic şi social prin care trece întreaga ţară.

In tabăra „roşie“ – a social-democraţilor – domneşte în schimb o atmosferă de înfrîngere – şi aceasta greu mascată de diverse declaraţii de circumstanţă privind „un nou început“, „o nouă opoziţie puternică“, etc, etc, declaraţii menite să atenueze impresia înfrîngerii şi totodată să asigura cumva un sprijin mai departe din partea populaţiei cu venituri mici, ameninţate de spectrul şomajului şi de scăderea nivelului de trai. Chiar dacă nu este vorba încă de un „sfîrşit al SPD-ului“ cum a apărut în comentariile unor ziarişti înclinaţi spre caracterizări radicale, o oarecare atmosferă de „sfîrşit de domnie“ este evidentă. Peer Steinbrück şi Hubertus Heil, vicepreşedintele şi respectiv secretarul general al partidului şi-au anunţat retragerea din funcţii; iar şeful partidului – Axel Müntefering – a lăsat să se înţeleagă sub o formă indirectă că este posibil să nu mai participe la congresul partidului din luna noiembrie.

O „opoziţie puternică şi constructivă“ îşi propun şi celelalte două partide din stînga spectrului politic: „Stînga unită“(„Die Linke“) şi „Verzii“, pentru care procentajele obţinute – 11,9 şi respectiv 10,7 după ultimele estimări – sunt remarcabile. Este greu însă la ora actuală să facă cineva pronosticuri privind eventualele viitoare coaliţii – mai ales în tabăra stîngii.

Ca o curiozitate putem consemna intrarea în bătălia electorală a Partidului Piraţilor (!), o formaţiune care nu a adunat decît circa 2 procente din voturi, dar cu un oarecare succes la cei ce au votat pentru prima oară, în special la împătimiţii Internetului; programul acestui partid se reduce la a milita pentru libertate totală în Internet – împotriva oricărui control sau a cenzurii on-line (chiar şi în situaţii impuse de combaterea pornografiei cu minori, sau a terorismului). Analiştii politici nu îi acordă însă prea multe şanse, neexistînd opţiuni clare în privinţa problemelor mari: situaţia economică şi socială, misiunile în Afganistan, ş.a.m.d., putînd fi eventual pus pe aceeaşi treaptă cu „partidul băutorilor de bere“, cel „al pensionarilor“, al „Creştinilor fideli Bibliei“ ş.a.

Mai curioasă mi s-a părut – cel puţin mie personal – prezenţa unor panouri electorale ale MLPD – Partidului marxist-leninist din Germania, din care emanau lozinci ca „Increderea e bună, dar controlul e şi mai bun“ (V.I. Lenin – a cărei figură din profil dădea o şi mai mare greutate spuselor cu pricina), sau „Revoluţiile sunt locomotivele istoriei“ – celebra frază a lui Karl Marx, pe care (o, vai!) aproape că o uitasem, amintindu-mi acum de obligatoriile ore de învăţămînt politic. Dar aceasta este democraţia; atîta timp cît nu atentează la ordinea constituţională (deşi chestiunea cu „revoluţiile…“ personal mi se pare totuşi cam suspectă!) au dreptul de existenţă şi partide situate către extreme; nu numai cele de sorginte comunistă (sau post-comunistă) ci şi aşa-numitele de „extremă dreaptă“ cum ar fi de pildă Partidul Naţional din Germania NPD sau Uniunea Populară Germană DVU, partide care însă, în ciuda unor succese relative pe plan local în unele landuri din răsărit (fosta RDG) nu reprezintă o forţă politică reală – cu atît mai mult cu cît nu se manifestă în această tabără nici o tentativă de unire a acestor formaţiuni.

Ca întotdeauna în politică: bătălia nu este definitiv pierdută – lupta continuă. Peisajul politic însă se schimbă – şi faptul este tot mai vizibil. „Republica de la Bonn“ (capitala Germaniei pînă la reunificarea din 1990) nu mai este decît o vagă amintire – cu centrele ei de putere şi spectrul ei politic de pînă atunci. In lunile următoare vom asista la o schimbare – termen atît de trîmbiţat în campaniile electorale; în ce măsură însă schimbarea pe planul politic va aduce şi îmbunătăţirile mult aşteptate pe celelalte planuri – economic şi social – rămîne de văzut, în condiţiile în care globalizarea rămîne o realitate dură.

De ce cântă Crin Antonescu în corul Patriarhiei

octombrie 4th, 2009

N-o să vorbesc azi despre ideea lui Băsescu cu referendumul pentru parlament unicameral, din două motive.

Întâi, pentru că tema în sine nu interesează pe nimeni: nici pe dv., nici pe comentatorii TV, care rezistă maximum 10 secunde fără să te întrerupă dacă vrei să discuţi pe bune unicameralul. În al doilea rând, deoarece motivul lui Băsescu este atât de simplu încât n-are nevoie de explicaţii în plus.

În formularea splendidă a lui Bogdan Olteanu, întrebat acum doi ani de ce vrea parlamentul să-l suspende pe preşedinte, motivul sună aşa: pentru că poate. “D-aia, fiindcă pot” este consecinţa logică a climatului instituit de câţiva ani în legislativul României, unde singura preocupare a devenit lupta pe proceduri, nu pe fond. De ce se miră parlamentarii că s-a ajuns aici?

În fine. Mai important şi relevant pentru noi toţi mi se pare modul cum a fost receptat şi comentat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale – îl ştiţi, ăla cu sexul şi drogurile. Aici, am din start o mică părtinire (am fost, teoretic, membru al acestei comisii), dar una foarte mică (spre ruşinea mea, n-am contribuit la raport, fiind prezent doar la şedinţa inaugurală). Mă rezum deci la a susţine concluziile, dar de pe margine, nu din mijlocul distinşilor universitari care au toate meritele pentru redactare. Odată mărturisit acest conflict de interese, trebuie să spun că un lucru m-a şocat atunci când raportul a fost publicat.

Nu, nu tonul agramat-arţăgos cu care unii ziarişti i-au tratat pe autori, aşa cum s-au obişnuit să-i abordeze (cu oarece justificare, probabil) pe politicieni. Aici era vorba de nişte profesori ce şiau sacrificat timpul liber pentru a produce, neplătiţi, un diagnostic al stării sociale a naţiunii. N-au obligaţii publice, nu vânează voturi, ci vorbesc despre problemele reale ale bunicilor de la ţară, părinţilor sau nepoţilor celor cu microfonul în mână. Dar de la cercul strâmt al celor câteva mii de persoane din politică şi mass-media, care îşi întreţin reciproc agresivitatea şi lipsa de raţiune, e inutil să ceri un pic de deferenţă, sau măcar mimarea unui interes real pentru subiect.

Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.

Mă mai aşteptam să apară speculaţii absurde: de ce acum? Aha, preşedintele a planificat lansarea fix la debutul campaniei, să tragă din asta un folos la urne. După ani buni în care mulţi s-au deprofesionalizat înghesuind orice în grila de interpretare pro şi anti-Băsescu, nu te mai miri că ajung la concluzii comicabsurde. Toţi spun că astea sunt măsuri impopulare, dar în acelaşi timp îl suspectează pe preşedinte de populism pentru că a dat drumul raportului. Ori una, ori alta: fie poporul nu e aşa conservator cum se zice, fie preşedintele e un pic mai curajos (sau inconştient) decât ceilalţi, patronând o dezbatere pe teme riscante, dar necesare. Ambele deodată nu se poate. Şi în tot cazul, nu se vede deloc unde ar fi câştigul electoral.

Şi acum ajung la sursa uimirii mele: nu mă aşteptam totuşi ca primul care atacă recomandările comisiei, în chestiuni ţinând esenţialmente de reformă socială şi libertate de opţiune, să fie chiar şeful liberalilor, Crin Antonescu. El a fost urmat, în ordinea numerelor de pe tricou, de reprezentantul Patriarhiei şi de Mircea Geoană. Dacă poziţia BOR era previzibilă şi, pe undeva, normală, iar despre PSD ştiam că aderă la orice, numai la valorile stângii europene nu, aveam o speranţă ca măcar liberalilor să le fi rămas ceva principii prin buzunarele neconfiscate încă de Patriciu.

Cu Renate Weber în frunte, mă aşteptam să recite şi acasă aceeaşi poezie ca în UE, unde confraţii lor ar fi luat imediat în discuţie la modul serios propunerile comisiei. Acestea chiar se încheagă într-un tot coerent: de la reformele propuse pentru piaţa muncii şi pensii, la o mai bună ţintire a asistenţei sociale către cei în nevoie, până la combaterea discriminării faţă de grupurile dezavantajate sau aflate în situaţii de risc, totul respiră un aer mai curând liberal.

În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă. Se confirmă astfel încă odată suceala politică în care trăieşte România, pe invers cu Europa: popularii propun teme liberale, iar social-liberalii fac opoziţie tribalist-populară.

Dopaţi cu sfaturi tactice cumpărate de la consultanţi, politicienii uită că succesul nu depinde numai de urmărirea obsesivă a sondajelor, ci şi de capacitatea de leadership, adică forţa de a spune publicului nu doar ce îi place să audă, dar şi ceea ce trebuie. Dacă Geoană ezită, mereu cu un pas în urma partidului, iar liberalul Crin se înscrie cântăreţ în corul Patriarhiei, pentru că aşa-i la modă, trădând o maximă insecuritate în materie de convingeri, atunci nici măcar nu-i un mare merit pentru Băsescu dacă va fi perceput ca singurul lider plauzibil de prin preajmă.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro

Ce-a fost mai rău, fascismul sau comunismul?

octombrie 4th, 2009
Hitler și Stalin au provocat moartea a zeci de milioane de oameniHitler și Stalin au provocat moartea a zeci de milioane de oameni

De la bun început răspunsul meu este: întrebarea nu-și mai are sensul în acest debut de mileniu trei. Acesta nu este un articol științific. Și atunci, se vor întreba unii, la ce bun să mai punem această întrebare?

Răspunsul îl găsim, ca de obicei, în reacții la articolele publicate în revista ACUM. După cum ați observat, în revistă apar destul de frecvent articole despre ororile Holocaustului.

Motivul? Nu numai dezinteresul general al presei din România față de acest moment rușinos din istoria relativ recentă a României, dar, mai grav, minimalizarea și chiar negarea responsabilității guvernării Antonescu din perioada 1940 – 1944 în acest genocid al evreilor și romilor din România.

Ce poate fi mai grav decât faptul că un fost senator în Parlamentul României, care și-a anunțat intenția de a candida la președinția României, scrie scrisori deschise președintelui Traian Băsescu în care afirmă sus și tare că în România n-a avut loc un Holocaust?

Cu câteva zile înaintea Zilei Holocaustului (9 octombrie) și la aproape cinci ani de la publicarea Raportului Comisiei Internaționale privind studierea Holocaustului în România, “Elie Wiesel”, existența ca să nu mai vorbesc de conținutul acestui document sunt practic puțin cunoscute opiniei publice românești. Iar când conținutul este cunoscut, unii dintre cei care l-au citit pun la îndoială veridicitatea datelor și concluziilor conținute.

Răspunsul unora dintre cei care au citit sau doar au auzit de raport este respingerea de plano sau replica: “Dar ce, comunismul nu a făcut și mai multe victime?” Se pune întrebarea: ce legătură logică există între victimele fascismului și cele ale comunismului?

De multe ori, în mintea acelora care fac această legătură apare elementul “răzbunării”, deoarece, în opinia lor, comunismul “a fost adus în România de evrei”, rezultă că “evreii” sunt răspunzători de aceste crime.

Nu-și pun niciodată problema acești oameni că regimul comunist a fost impus de Stalin după 1945 (ca în întreaga Europă de est ocupată de trupele sovietice), că liderii comuniști români Gheorghiu-Dej și Ceaușescu n-au fost niște figuranți după 1945 și că în 1952 a început epurarea, inspirată de Stalin, a evreilor din conducerea de partid și de stat.

Nu mai spun că fruntașii comuniști de origine evreiască nu aveau aproape nimic în comun cu iudaismul, fiind de multe ori persecutori ai evreilor.

Pericolul fascist rămâne

Spuneam la începutul articolului că această comparație între fascism și comunism nu-și mai are acum rostul. De ce acum? Pentru că au trecut 20 de ani de la căderea regimului comunist și între timp a fost estimată dimensiunea crimelor comise de acest regim de natură criminală.

Dacă în prima jumătate a decadei trecute marxismul mai avea o anumită aură, ceea ce crea, mai ales în Occident, o reticență privind cercetarea crimelor comuniste, azi e greu de spus că o asemenea reticență mai există.

Ce este adevărat, e faptul că accesul la arhivele fostei puteri comuniste este încă dificil, dar pentru asta nu sunt de vină evreii, ci cei care sunt în poziții de influență azi și care nu au interesul deschiderii mai largi a acestor arhive, dat fiind că ei sau apropiații lor au fost implicați, direct sau indirect, în crimele fostului regim.

Elocvent este modul în care a fost primit raportul Comisiei Tismăneanu privind crimele regimului comunist din România. Pe lângă circul făcut în parlament de Corneliu Vadim Tudor și adepții săi (cu greu calificabili drept filo-semiți) au fost atacurile legate mai puțin de conținutul raportului, ci de faptul că președintele comisiei, Vladimir Tismăneanu, este fiul unor foști ilegaliști comuniști evrei.

Și atunci întreb: cine s-a opus și cine se opune unei cercetări și chiar pedepsiri (dacă mai e posibilă, dată fiind prescripția care intervine după atâția ani, precum și neretroactivitatea legii penale, excepție făcând genocidul) a crimelor comuniste din România? “Evreii” cumva?

Revenind însă la comparația fascism – comunism, aș remarca faptul că la ora actuală pericolul reînvierii comunismului este practic nul. De altfel, viabilitatea ideilor comuniste a fost pusă sub semnul întrebării chiar din primii ani ai dominației bolșevice. Înfrângerea Armatei Roșii la porțile Varșoviei în 1920 de către o armată poloneză formată în majoritate din muncitori și țărani a dat o lovitură serioasă teoriei marxiste a internaționalismului proletar.

În fapt, regimurile comuniste, începând cu cel al lui Stalin, au abandonat treptat internaționalismul, transformându-se în regimuri național-comuniste. Astăzi, dictaturile comuniste din Cuba și Coreea de Nord, muribunde, nu mai au la dispoziție decât agitația naționalist-xenofobă dusă la extrem, în încercarea lor disperată de supraviețuire.

Ideile de sorginte fascistă în schimb au durabilitate mult mai mare. Războaiele civile din fosta URSS și Iugoslavia, cele tribale din Ruanda sau Sudan, sunt o probă a faptului că apelul sângelui, al etniei, tribului, rasei sunt mult mai puternice decât cel al apartenenței de clasă. Ceea ce mă face să trag concluzia că fascismul reprezintă încă un pericol, în timp ce comunismul și-a dat obștescul sfârșit, iar cei care se pretind azi luptători anti-comuniști nu fac altceva decât să lupte bătăliile trecutului.

Faptul că în România legionarii și Ion Antonescu exercită o fascinație asupra unei minorități destul de semnificative, predominant asupra tinerilor, în timp ce adepții sistemului comunist sunt mai rari ca tigrul siberian pe cale de dispariție, reprezintă un indiciu că cei care se îngrijorează de “pericolul comunist” biciuesc un cal mort.

În 1990, înainte de a derapa în naționalism extremist, liderul de atunci al Ligii Studenților, Marian Munteanu, spunea că a fi anti-comunist e o chestiune de bun simț. Aș adăuga că a fi anti-fascist este de asemenea o chestiune de bun simț și discreditarea acestui termen de către comuniști după 1945 nu trebuie să ne descurajeze de a afirma orientarea democratică, pe care o presupune anti-fascismul. Poate în mintea unora fascismul a fost o reacție la comunism, dar rezultatul final net a fost distrugerea democrației.

De aceea în ierarhia mea, dacă insistăm să folosim acest termen, cele două sisteme sunt la fel de rele (fără a folosi o comparație cantitativă), ambele fiind în opoziție absolută cu valorile democratice.

Nu uitați să votați în sondajul nostru „Ce a fost mai rău, fascismul sau comunismul http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt”

4 Octombrie – scrutin anticipat in Grecia

octombrie 3rd, 2009

Scrutinul parlamentar din 4 octombrie din Grecia a fost precedat de o campanie electorala in care protagonistii au fost sefii partidelor care au fost in centrul discutiilor si au ocupat timpul de emisie al canalelor.

Intr-un fel cadrelele de frunte ale partidelor au stat in umbra si s-au protejat si au pus inainte pe sefii lor pe care au purtat greutatea sustinerii programelor partidelor.
In mod practic nici un partid nu a dezvaluit amanunte despre cum ar guverna daca ar cistiga alegerile.

In mod sigur unul dintre primele doua partide va cistiga, cel mai probabil partidul socialist PASOK dar indiferent de cine va iesi primul doua elemente sunt asigurate si anume angajamentul Greciei in alianta NATO si participarea activa la politica Europei cu resectarea traditiei in aceste domenii.

Practic situatia economica este mult prea dificila ca noul guvern sa o rezolve singur si sa gaseasca o rezolvare miraculoasa.

Europa pare sa incurajeze orice initiativa locala care sa duca la o reformare a economiei si tot refuza sa vina cu directive.

Politicienii eleni considera ca ar trebui sa se apeleze la specialisti din strainatate care sa analizeze sitatia economica si sa vina cu propuneri.

Diferenta dintre primele doua partide este ca unul ar agrea o echipa de economisti din America iar celalalt partid o echipa europeana de economisti de scoala germana.

Campania elecorala nu a scos la iveala o solutie locala de iesire din criza. Situatia poate fi complicata de imposibiliatea formarii unui guvern majoritar ceea ce ar insemna noi alegeri.

Surprinzatoare a fost campania sefei partidului comunist care a avut un specialist foarte bun care ia scris discursuri si experienta atitor ani in fruntea partidului.
Pentru prima data a fost auzita sefa partidului comunist sa iasa din tipare ortodox staliniste si sa incerce o timida deschidere spre alte idei pragmatice si slogane mai putin fundamentaliste.Aceasta nu inseamna decit o mica mutatie in genetica unui partid sacralizat in rolul revolutionar de schimbare a constiintei oamenilor pe care i-ar fi vrut pe toti convertiti la marxism ca apoi sa le ceara votul.

Practic alegatorul indecis tinde sa voteze cu partidul cel mai bine clasat numai ca acesta sa intruneze numar de voturi necesar pentru a forma guverna iar alegatorul sa nu fie chemat la vot inca odata.

Cel mai bun sondaj este rezultatul votului de care depinde soarta grecilor si poate influienta si politica din zona.

Totul pentru vot, totul pentru victorie!

octombrie 1st, 2009

Două fapte care trebuie privite cu mare atenţie pentru că riscă să influenţeze, nu doar pe termen scurt, evoluţiile politice, ba chiar şi vieţile noastre în ansamblu – şi nu nu cred că pozitiv! Mă refer la criza de la Ministerul de Interne, provocată cu aplomb inconştient de premierul Boc, şi de declaraţiile d-lui Theodor Stolojan privind efectele acordului de împrumut cu FMI şi nivelul de îndatorare a României. Să încep cu ultimul. Dl. Stolojan spune cu voce tare ceea ce specialiştii abia murmură, iar politrucii tac cu toată energia de care sînt în stare!

Aşa cum au fost gestionaţi banii – practic, exclusiv pentru plata salariilor şi a pensiilor –, prin acest împrumut, România nu a cîştigat decît timp, iar nivelul de îndatorare a ajuns, pe degeaba cum s-ar spune, la un maxim istoric pe care îl vom resimţi nu peste multă vreme, că doar banii împrumutaţi vor trebui să se întoarcă şi acasă la un moment dat! Dacă adăugăm şi sumele exorbitante cu care dl. Pogea se împrumută zilnic de la bănci, de asemenea exclusiv pentru cheltuieli salariale, avem toate motivele să ni se facă părul măciucă! Aproape nimic nu se poate reproşa observaţiilor d-lui Stolojan decît un micuţ eufemism. România nu cîştigă nimic, nici măcar timp, din contra, ca de obicei, datorită înţelepciunii politrucilor noştri, România va pierde.

Rostogolirea efectelor crizei nu este de nici un folos ţării, dar este de folos politrucilor, care îşi cumpără astfel liniştea electorală! Important este să poată fi plătite salariile şi pensiile pînă trec prezidenţialele, esenţial este să nu se declanşeze greve de mari proporţii sau alte forme de protest pînă cînd nu e reales dl. Traian Băsescu sau ales, deşi este foarte puţin probabil, dl. Mircea Geoană. Această rostogolire a crizei, această cumpărare a liniştii relevă excelent incompentenţa şi egoismul politrucilor băştinaşi. Ei fac politică, inclusiv „politică economică”, deşi termenul e cu totul exagerat, ca şi cum ar juca un joc de calculator – din păcate, efectele nu rămîn la nivelul jocului, ci le vom resimţi noi, „pierderile colaterale”, pe pielea noastră!

În sfîrşit, scandalul de la Ministerul de Interne, cu demiterea interimarului Nica şi numirea – dar nimic nu e sigur în ţărişoară! – interimarului Blaga, ne arată odată în plus ce cred ei despre noi şi despre alegerile la care ne cer să participăm. Prin urmare, cauza demiterii o constiutie declaraţiile ministrului debarcat despre autobuzele electorale arvunite de PDL pentru alegerile din noiembrie. Bun, declaraţii despre fraude electorale s-au făcut mereu, de către toate partidele, inclusiv de către cel supus preşedintelui. Chiar înaintea celui de-al doilea tur de la prezidenţialele din 2004, dl. Băsescu şi partidul dumisale urlau ca din gaură de şarpe că PSD furase peste un milion de voturi. A trecut turul al doilea, dl. Băsescu a cîştigat şi n-am mai auzit nimic despre vreun furt de voturi, despre vreo anchetă, despre vreun vinovat. Dar dacă, de data aceasta, dl. Boc a simţit nevoia să-l debarce pe cel de-al treilea ministru de Interne numit în mai puţin de un an, ori acesta a nimerit peste ceva serios, ori scandalul în sine a fost calculat ca fiind în folosul d-lui Băsescu. Ca să poată interveni în postură de salvator. Doar că propunerea dumisale, ministru independent sau aparţinînd opoziţiei, riscă să se întoarcă împotrivă-i precum bumerangul. Mai întîi, pentru că guvernul actual este unul politic, realizat printr-un acord între PSD şi PDL, în care Internele au revenit celui dintîi. Numirea unui ministru fără apartenenţă politică sau aparţinînd opoziţiei ar însemna renegocierea acordului, cu riscul uriaş al prăbuşirii coaliţiei şi a guvernului acesteia, în plină criză şi cu puţină vreme înaintea alegerilor!

Cînd scriu articolul, preşedintele încă n-a semnat demitarea, nici numirea unui alt interimar. Nu mai vorbesc despre semnalul dat publicului prin această „soluţie” – dacă Ministerul de Interne este atît de important în stabilirea învingătorului, ce sens mai are votul nostru, de ce să mai mergem la vot, cît ei pot stabili singuri rezultatele în cabinetele lor, eventual prin tragere la sorţi? Sînt toate motivele să credem că toată această tevatură în jurul Ministerului de Interne va contribui la un nou minim istoric în ceea ce priveşte prezenţa la vot. Deşi, prin cealaltă soluţie demagogic –populistă, referendumul privind resturcturarea Parlamentului, preşedintele părea să dorească să atragă lumea la vot!

Stăm bine, un maxim istoric la datoriile statului şi un minim în ceea ce priveşte angajarea politic-electorală a publicului! Da, totul pentru vot, totul pentru victorie! Victoria cui? Oricum am lua-o, oricine va cîştiga, va fi tot o victorie împotriva noastră!

P. S. Între trimiterea articolului şi apariţia lui, ceea ce bănuiam că se va întîmpla s-a şi întîmplat – din pricina încăpăţînării prosteşti a premierului Boc, cuplată cu exaltarea electrală a preşedintelui, demisia ministrului de Interne a fost semnată, miniştrii PSD au demisionat, iar coaliţia, atît de dorită de preşdinte acum mai puţin de un an, a sărit în aer. În plină criză economică şi cu mai puţin de două luni înainte de alegeri, sîntem la apogeul unei frumoase crize politice. Acum, va înceepe meciul aruncării vinovăţiei dintr-o parte în alta ca inconştient sport demagogic-electoral. Să ne trăiască, îi merităm pe toţi din plin!

Premierul Vladimir Filat promite reglementarea limbii române în Republica Moldova

septembrie 29th, 2009

Noul prim ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, audiat în Parlamentul European, a promis reglementarea juridică a statului limbii române.

Traian Ungureanu, europarlamentar din România: “Aveţi un proiect de reglementare a situaţiei limbii de stat în Republica Moldova?”

Vladimir Filat, premierul Republicii Moldova: „Stimate domn, faptul că în Constituţia Republicii Moldova este specificată o anumită denumire a limbii pe care o vorbim, asta nu înseamnă cel puţin pentru noi…a fost o conjunctură la moment, noi suntem oameni care spun lucrurilor pe nume. Şi la fel cum vorbesc americanii limba engleză, aşa şi cetăţenii Republicii Moldova vorbesc limba română. Acest lucru cu certitudine în timp urmează a fi reglementat şi sub aspect al normei juridice.”

Inaugurarea Parohiei Ortodoxe Române din Liverpool

septembrie 28th, 2009

La 27 septembrie 2009, în prezenţa ambasadorului României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Dr. Ion Jinga, a fost inaugurată Parohia Ortodoxă Română Sfântul Paisie Nemţeanul din Liverpool.

Ceremonia religioasă a fost oficiată de părintele paroh Dan Ghindea, împreună cu alţi trei preoţi din Marea Britanie şi România. La eveniment au fost prezenţi circa 100 reprezentanţi ai comunităţii româneşti din zona Liverpool, Nottingham şi Londra. Cu această ocazie, pastorul Paul Nener a prezentat un mesaj de felicitare şi susţinere din partea Bisericii Anglicane, care găzduişte lăcaşul de cult al noii parohii româneşti în spaţiile bisericii St Nicholas.

Preotul Dan Ghindea şi membrii comunităţii româneşti prezenţi la eveniment au adresat mulţumiri Ambasadei pentru susţinerea acordată, subliniind dorinţa comunităţii româneşti din Liverpool de a avea o strănsă legătură cu personalul diplomatic român acreditat la Londra. Există un interes crescut pentru identificarea şi iniţierea unor proiecte care să asigure coeziunea comunităţii româneşti din Liverpool şi zona limitrofă, pentru a contribui la întărirea spaţiului multicultural existent în regiune.

Ambasadorul României în Marea Britanie a subliniat importanţa consolidării comunităţii româneşti din Liverpool în jurul parohiei ortodoxe române, reiterând totala deschidere a Ambasadei pentru sprijinirea aceasteia, încurajând-o să se manifeste solidar în promovarea valorilor româneşti şi obţinerea respectului populaţiei britanice în mijlocul căreia trăieşte. A reamintit că Ambasada României la Londra depune toate eforturile pentru întărirea legăturilor cu comunităţile româneşti din Marea Britanie, inclusiv cu cea din Liverpool, precum şi pentru susţinerea promovarea intereselor cetăţenilor români.

După ceremonia religioasă ambasadorul a discutat într-o atmosferă destinsă cu reprezentanţii comunităţii româneşti din Liverpool.

Cu ocazia evenimentului a fost prezentat şi noul şef al secţiei consulare a Ambasadei, doamna Oana Gheorghiu, care a oferit celor prezenţi lămuriri asupra unor probleme consulare ridicate. S-a analizat posibilitatea ca, periodic, să se organizeze deplasări la Liverpool în vederea oferirii de asistenţă consulară, pentru a veni în întâmpinarea cetăţenilor români care solicită servicii consulare.

Narcisa Niță este secretar de presă al Ambasadei României la Londra.

Chişinăul evită o politică externă de confruntare cu Moscova?

septembrie 27th, 2009

Pragmatismul continuă să domine în cadrul guvernării liberal-democrate. Discursurile articulate de oficialii moldoveni, la fel ca şi cele parvenite din partea autorităţilor ruse, confirmă existenţa unor premise clare pentru iniţierea unei politici “multivectoriale” viabile de către Republica Moldova. Afirmaţiile pozitive ale şefului administraţiei prezidenţiale a Federaţiei Ruse, Sergey Narîşkin, mediatizate după întâlnirea cu liderii liberal-democraţi (24 septembrie), în cadrul vizitei sale de la Chişinău, denotă o deschidere aparentă a Moscovei faţă de noua conducere moldoveană acuzată anterior de “naţionalism” şi “unionism” exacerbat. Promisiunile liberal-democraţilor despre păstrarea continuităţii relaţiilor de prieteniei istorice dintre Rusia şi RM, protejarea drepturilor minorităţilor naţionale rusolingve, garantarea principiului neutralităţii şi perpetuării activităţii în cadrul CSI, sunt aspectele de importanţă majoră pentru Rusia, subliniate de Narîşkin. Abordarea problemelor cooperării economice moldo-ruse, cu focusarea pe atragerea investiţiilor ruse şi obţinerea creditului de 500 mln., dovedeşte complexitatea intenţionalităţii Alianţei pentru Integrare Europeană în raport cu autorităţile ruse (criticate de liberal-democraţi în perioada electorală recentă din RM).

Despre un climat mai favorabil în relaţiile moldo-ruse vorbeşte şi decizia finală de a desfăşura la Chişinău Summitul CSI la nivelul cel mai înalt. Scrisoare Preşedintelui interimar al RM, spicherul Parlamentului, Mihai Ghimpu, adresată lui D. Medvedev, elimină incertitudinile legate de “intoleranţa endemică” imperativă a forţelor pro-române faţă de fosta metropolă. Astfel, chiar dacă programele şi substanţa ideologică ale partidelor ne-comuniste conţin menţiuni inamicale faţă de Rusia, situaţia critică a RM, precum şi obiectivul strategic de integrare europeană, impune omiterea lor (cel puţin temporară) din dialogul bilateral.

Impulsionarea interacţiunilor dintre acestea are loc pe fondul raţionalizării şi detensionării relaţiilor Occidentului cu Moscova. Sistarea proiectului de instalare a scutului anti-rachetă american în Polonia şi Republica Cehă, atenţia secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, fixată pe consolidarea cooperării cu Rusia, activizarea discuţiilor privind noua arhitectură de securitate pan-europeană, pot avea efecte benefice şi asupra abordărilor marilor puteri vizavi de regiune per ansamblu (inclusiv Republica Moldova, Ucraina etc.).

Circumstanţele create nicidecum însă nu pot garanta o sustenabilitate ulterioară pentru un dialog eficace între Chişinău şi Moscova. Or, experienţa anterioară demonstrează că RM suferă periodic de suprapuneri şi ciocniri de aspiraţii şi tendinţe în orientarea sa pe plan extern. Dependenţa acută de hidrocarburile ruseşti, precum şi caracterul intrinsec al Rusiei în problema transnistreană, pot determina perturbaţii serioase îndată ce liberal-democraţii vor revendica aprofundarea “absolută” a relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşti (dorită de cel puţin două formaţiuni din cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană).

Dincolo de aceasta, atitudinea pozitivă a Rusiei poate avea un caracter “situaţional” faţă de noua conducere a RM, care se poate schimba îndată ce conjunctura va permite (depăşirea crizei economice exorbitante pentru politica externă rusească, demararea luptelor politice în cadrul politicului moldovenesc etc.). De această dată, raţionamentele Moscovei se pot baza pe faptul că PCRM este slab, iar pentru fortificarea lui şi cristalizarea altor formaţiuni pro-ruse este nevoie de timp şi masă critică anti-liberală. Din aceste considerente, aprobarea liberal-democraţilor de către Rusia nu este definitivă, riscând să fie contestată în cele din urmă.

Referinţe:

1. Правящая коалиция Молдавии подтвердила преемственность отношений с РФ – Нарышкин
, http://www.point.md/News/Read.aspx?NEWSID=99583

Germania: Angela Merkel va continua cu un nou partener de guvernare

septembrie 27th, 2009
Decolteul Angelei Merkel nu pare să-i fi adus voturi în plusDecolteul Angelei Merkel nu pare să-i fi adus voturi în plus

Rezultatele parțiale ale alegerilor din Germania indică faptul că Angela Merkel, cancelar în ultimii patru ani și lidera alianței CDU-CSU (creștin democrați) ar putea schimba partenerul de guvernare în viitorul mandat.

CDU-CSU este creditată cu 33,8% din voturi (o scădere de 1,4% față de 2005), SPD (social democrați, condus de Walter Steinmaier, partenerii de coaliție ai Angelei Merkel, ar obține 23% (-11,2%), Partidul Liber-Democrat (FDP) 14,6% (+4,8%), Linke (stânga) 11,9% (+3,2%) și Verzii 10,7% (+2,6%).

CDU-CSU vor avea 239 de mandate, SPD 146, FDP 93, Linke 76 și Verzii 68.

Scorul obținut de Angela Merkel este cel mai slab rezultat al CDU-CSU de la primele alegeri din Republica Federală Germania din 1949, iar cel obținut de SPD de departe cel mai slab obținut de social democrați în istoria de 60 de ani a RFG.

În schimb, cele trei partide mai mici, FDP, Linke și Verzii au obținut cele mai bune rezultate din istoria lor și vor avea o influență sporită în formarea noii coaliții de guvernare.

Angela Merkel a anunțat că va deschide negocieri în vederea formării unei coaliții cu FDP (cele două partide au acum împreună o majoritate absolută în Bundestag, camera inferioară a parlamentului Germaniei, pe care nu o aveau în 2005) cu care creștin democrații au guvernat țara între 1982 și 1998, dar liderul Liberal Guido Westerwelle a promis reforme radicale de piață, care ar putea fi greu acceptabile votanților CDU-CSU..

Despre prostituție și droguri, fără tabu-uri

septembrie 27th, 2009

Stefan N. Maier (SUA):

Datorita particularitatilor biochimice ale comportamentului sexual, prostitutia este, in ultima instanta, nimic altceva decat vanzarea-cumpararea unui viol.

Cu alte cuvinte, dorinta unei persoane de a oferi avantaje materiale pentru a obtine gratificatie sexuala sau, reciproc, dorinta de a obtine avantaje materiale oferind servicii sexuale creaza o baza de negociere diferita de cea a unei relatii interpersonale directe (acest fapt de altfel genereaza si necesitatea unei ocupatii specifice de brokeraj, asumata de „matroana” sau
de „peste”).

Aparent, un act autentic de prostitutie poate avea loc atunci cand persoana care ofera serviciile sexuale primeste sau spera ca va primi suficiente avantaje materiale incat respingerea naturala a unui act nedorit este anulata, iar persoana care ofera avantajele materiale isi permite sa renunte la ele, considerand ca primeste sau sperand ca va primi in schimbul lor serviciile sexuale la care se asteapta.

In acest context, drogurile merg „mana-n mana” cu prostitutia oferind „avantajul” anularii temporare a personalitatii si a regulilor impuse de ordinea sociala. Exact: Ordinea Sociala, adica acel context in care putem trai civilizat, fara sa ne batem la fiecare pas, acel context in care ne putem creste copiii iar legile ne apara de infractionalitate.

Deci pe langa aspectul pur tranzactional descris mai sus, participantii la un act de prostitutie trebuie sa mai depaseasca cel putin doua bariere: aceea a ordinii publice naturale, pe care suntem obisnuiti s-o percepem ca pe o extensie a ordinii in gandire si comportament personal si familial si aceea a ordinii publice stabilita prin legi.

Nimeni intreg la minte nu-si va educa vreodata copilul sa practice prostitutia sau sa solicite prostitutie. Din acest punct de vedere si considerand ca majoritatea locuitorilor planetei sunt intregi la minte, prostitutia este clar o disfunctionalitate sociala si reprezinta un pericol la adresa ordinii publice, oricat de liberal am privi lucrurile. Adaugand ca exista o corelatie intre disfunctionalitatea care duce la prostitutie si inapetenta pentru respectarea legilor, este simplu de concluzionat ca depasirea uneia dintre bariere face mai usoara si depasirea celei de-a doua ambele fiind foarte usor de depasit de un creier anesteziat de droguri.

Astfel, statele, responsabile de ordinea publica, se vad in situatia de a-si pune intrebarea: cum e mai bine, sa legalizam prostitutia si/sau drogurile sau sa le mentinem in afara legii, ca un factor care tulbura cetatea?
Personal cred ca raspunsul la aceasta intrebare trebuie lasat la latitudinea entitatii statale celei mai granulare dintr-o tara. De exemplu la nivelul primariei comunale sau orasenesti. Aceasta pentru ca nu exista un raspuns unic la intrebare iar perspectiva cu privire la prostitutie nu depinde atat de ceea ce am numit „pretul violului” – un aspect care se regleaza automat prin mecanismele obisnuite ale cererii si ofertei – cat de depasirea celorlalte bariere, psihologice si legale.

In sprijinul acestei afirmatii ar trebui sa aduc exemple in care populatiile sunt puternic debalansate din punct de vedere sexual iar o echilibrare a acestei diferente ar trebui realizata prin schimbarea legilor care reglementeaza casatoriile – proces mult mai lent si mai complicat pentru ca adreseaza un status quo in general diferit de la o tara la alta, spre deosebire de prostitutie, care se deruleaza dupa aceleasi legi peste tot, fie ca e vorba de 50 de lei, 100 de dolari, o camila sau un pumn de orez.

Care este situatia in cateva tari din care scriu colaboratorii, redactorii si cititorii revistei ACUM? Sa vedem in cele ce urmeaza…

Andrea Ghita (Romania):
Preambul: De curând a fost dat publicităţii Raportul Comisiei Prezidenţiale privind Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Lucrarea de peste 300 de pagini, subîntitulată Riscuri şi inechităţi sociale cuprinde următoarele capitole: I.Venituri, inegalitate şi sărăcie, II. Riscuri, vulnerabilităţi şi soluţii pe piaţa muncii; III. Sistemul de protecţie socială în România; IV.Servicii sociale; V. Grupuri sociale cu risc ridicat de excluziune socială; VI. Dezechilibre şi procese demografice şi teritoriale. Analiza cuprinzătoare ilustrată cu tabele şi grafice, care propune şi unele soluţii la problemele ridicate, a captat atenţia presei prin două recomandări din capitolul al V-lea, scoase în evidenţă într-un discurs al preşedintelui ţării: legalizarea prostituţiei şi dezincriminarea consumului de droguri uşoare, două ştiri de presă care s-au răspândit cu iuţeala fulgerului stârnind opinia publică. Să ne oprim asupra primeia:

În capitolul Riscuri referitoare la consumul de droguri, prostituţie, HIV/SIDA, traficul de persoane şi violenţa în familie al raportului se arată că:

Numărul practicanţilor sexului comercial nu se cunoaşte exact, prostituţia fiind interzisă prin lege; deşi raziile poliţiei conduc la amenzi acordate prostitua­telor stradale (amenzi inutile din moment ce nu sunt plătite niciodată şi nici nu con­duc la limitarea fenomenului) saloanele de masaj erotic ascund adesea prac­ticarea prostituţiei şi sunt tolerate. În anul 2003 OMS estima un număr între 23.000 şi 47.000, femei şi băr­baţi care practică sexul comercial în România. Sexul comercial este mai frecvent practicat de către femei comparativ cu bărbaţii, iar activitatea sexuală ca şi practicarea acestui comportament începe în unele cazuri la vârste foarte mici (14-15 ani).
Epidemiile de hepatită şi boli venerice în rândul drogo-dependenţilor şi per­soanelor care se prostituează pot fi urmate de transmiterea în masă a virusului HIV aşa cum s-a întâmplat în fostul spaţiu sovietic, în ţări precum Ucraina.

În vederea limitării prostituţiei Raportul vine cu următoarele propuneri:

– Legalizarea sexului comercial (nu şi a intermediarilor de servicii sexuale) ar fi o posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuală. Impunerea unei astfel de măsuri în absenţa unei analize bazate pe experienţa altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera totuşi efecte nedorite.

– Înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora fe­meile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă ser­viciile de asistenţă (medicală, socială, psihologică) şi de prezervative oferite gratis ar ameliora însă situaţia acestora.

După cum se observă propunerile raportului sunt foarte generale, dar generatoare de polemici. Noul Cod Penal, adoptat în 2009, nu mai pedepseşte prostituţia ci doar o sancţionează contravenţional. Prostituţia proliferează în zona obscură a fiscului şi moralităţii, cu efecte nocive asupra prestatorilor şi beneficiarilor de „servicii sexuale”. În perioada 1999 – 2007 au existat câteva iniţiative parlamentare de reglementare (nu de combatere) a acestui fenomen, care nu s-au soldat cu nici un rezultat. În tot acest răstimp, nici statul, nici biserica şi nici sfera civilă nu s-au implicat în combaterea prostituţiei prin măsuri sociale sau educative.

Nu pot să nu adaug constatărilor seci de mai sus câteva gânduri inspirate de propunerile din Raport:

Pe Strada Cotită din Cluj mai există şi azi şirul de case fără etaj cu ferestre la stradă, cu porţi mari şi curţi misterioase, unde odinioară se duceau domnii pentru a se distra cu damele de consumaţie. Despre stabilimentele rău famate de pe această stradă relativ centrală am aflat din povestirile picante relatate cu nostalgie de bătrânii care apucaseră perioada interbelică. Acelaşi iz romantic apare şi în reportajele care evocă Crucea de Piatră din Bucureştiul de altădată sau în romanele (franţuzeşti şi nu numai) unde viaţa prostituatelor curge destul de lin, într-un cadru idilic, cu fotografii înrămate pe pereţi, cu o matroană bonomă şi o viaţă veselă, alături de clienţii generoşi. Am văzut şi filme cu happy end, unde prostituata îşi găsea alesul şi deschidea un local onorabil într-un orăşel de provincie. Doar în serialele poliţiste apare, uneori, faţa hidoasă a existenţei acestor femei exploatate de peşti şi expuse maniacilor sexuali. Dar totul parcă se petrece într-un univers paralel.

Niciodată nu mi-a fost dat să mă întâlnesc cu o prostituată; nu am avut curiozitatea şi nici curajul de a sta faţă în faţă cu una dintre ele şi de a-i lua un interviu. Le-am zărit de departe, pe marginea şoselei, apărând sub fascicolul farurilor maşinii şi topindu-se apoi în tenebre, le-am văzut pe micul ecran când se prezentau imagini de la raziile poliţiei. Nişte tinere cu feţe îmbătrânite, privirea blazată, îmbrăcămintea sumară şi provocatoare, vorba vulgară şi răstită. Mi-au făcut impresia unor orătănii zburătăcite, care în ultimă instanţă aveau să ajungă sub cuţit. Spun asta pentru că, potrivit unor statistici, rata mortalităţii în rândul prostituatelor este mult mai ridicată decât în rândul celorlalte femei; cel mai frecvent îşi sfârşesc viaţa în mod violent. Mă îndoiesc că fetele care ajung să-şi comercializeze favorurile (şi nu mă refer la damele de consumaţie de lux) o fac din vocaţie; pur şi simplu sunt împinse de sărăcie, de mizerie, de ignoranţă, forţate de anturajul în care au avut neşansa să se nască şi din care nu se pot smulge. Sunt dispreţuite şi marginalizate de societatea care beneficiază din plin de serviciile lor, pentru că fără cerere „cea mai veche meserie din lume” ar fi dispărut de mult. Însă comerţul sexual nu a dat faliment ci prosperă, cel puţin potrivit unor calcule recente care estimează veniturile (la negru) obţinute prin prostituţie la 450 de milioane de euro, adică 0.3% din PIB. Unele voci spun că resuscitarea ideii de legalizare a prostituţiei a fost motivată de perspectiva încasării impozitelor de pe urma ei. În urmă cu 10 ani Mariana Valeria Stoica, pe atunci parlamentar din partea PD, depunea Proiectul de lege nr. 76/1999, privind „înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea localurilor intime”, menită să ţină sub control acest fenomen cu risc social major. După ce a primit avizele comisiilor parlamentare şi a fost supusă dezbaterii, proiectul de lege (care a stârnit o mulţime de controverse) avea să fie clasat în 2001, pe motivul că încalcă articolul 60, aliniatul 5 din Constituţia României. De-a lungul anilor iniţiativa a fost reluată ba de parlamentarii PRM, ba de cei ai PSD, ca în 2007, însuşi ministrul de interne Vasile Blaga să anunţe iminenţa finalizării legii. Totuşi, nici una dintre aceste tentative nu s-a soldat cu adoptarea vreunui act normativ. Una dintre iniţiative avea în vederea includerea prostituţiei în nomenclatorul de meserii…Habar nu am cum s-ar fi obţinut atestatul de a o practica, însă nu mă îndoiesc că este o meserie grea şi cu un grad de risc foarte ridicat. Deocamdată este o contravenţie pedepsită de lege şi un flagel social; un focar pentru răspândirea bolilor cu transmisie sexuală şi o sursă pentru traficul de carne vie. Există o mulţime de argumente morale şi etice pentru eradicarea prostituţiei la care subscriu, numai că societatea românească actuală e departe de a fi ideală, iar prostituţia este o realitate cu care se confruntă şi se cere gestionată prin efortul comun al statului, bisericii şi sferei civile. Ce frumos sună ! Dar oare îşi va asuma cineva acest demers ?

George Petrineanu (Suedia):

Atitudinea Suediei

Legea cumpararii de servicii sexuale
Acesta este numele informal dat legii 408 din 1998 împotriva achiziţionarii de servicii sexuale. Legea interzice achiziţionarea serviciilor sexuale, fara insa sa prevada masuri impotriva celor care le ofera spre vanzare.

Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Ea a încetat să se mai aplice de la 1 aprilie 2005 cand a fost inclusa direct în capitolul 6, § 11 din Codul Penal. Inainte de aparitia legii doar proxenetismul şi bordelurile erau ilegale.

În perioada anilor 1990 s-a discutat, cu toate acestea, incriminarea cumpărării de servicii sexuale.

S-au opus partidele Mooderat şi cel liberal pe motiv că aceasta nu ar fi eficient, în timp ce Creştin-Democratii au vrut să se includa si vânzarea de servicii sexuale.

Pe plan internaţional, incriminarea exclusiva a plătii pentru sex nu este intalnita. Norvegia, in 2009, după o dezbatere aprinsa, a introdus o legislaţie similară cu cea suedeză. Legislaţia norvegiană, de asemenea, declara ca ilegala si cumpărarea de servicii sexuale în străinătate.

În Finlanda, Guvernul a produs un proiect de lege, cu o semnificaţie similară cu cea suedeza. Proiectul de lege nu a fost insa aprobat.

Dezbateri si critici

Criticii sustin că legea este bazată pe argumente radicale feministe si obiecteaza că prostituatele nu au fost consultate in conceprea legii. Cu unele exceptii, legea a primit sprijin puternic din partea partidelor parlamentare.
Cei care susţin legea invocă argumentul că daca achiziţionarea de servicii sexuale ar fi legala, Biroul de ocuparea forţei de muncă ar putea obliga o somera sa vanda sex. Criticii riposteaza ca nicaieri in lume unde prostitutia este permisa nu s-au anunţat locuri de muncă pentru prostituate.

Mecanisme sociale in sprijinul aplicarii legii si a combaterii efectelor negative legate de prostitutie

Agentia Suedeza Nationala a Bunastarii, Socialstyrelsen, a primit misiunea sa monitorizeze si sa propuna caile eficiente de combatere a efectelor traficului de carne vie. Pentru cei interesati la adresa de mai jos poate fi gasita o excelenta sinteza:

http://www.socialstyrelsen.se/Lists/Artikelkatalog/Attachments/8806/2…

Recomand celor interesati, daca nu au timp, sa rasfoiasca macar lucarea sau cel putin cuprinsul.
Regizorul suedez Lukas Moodysson a creat un film de referinta, Lilya 4-ever, aparut in 1994 pe care de asemenea il recomand cu caldura. Pe langa valoarea lui deosebita, este, la fel ca si alte actiuni de sustinere – cele de care raspunde Socialstyrelsen si alte organizatii suedeze, un bun exemplu.

http://en.wikipedia.org/wiki/Lilya_4-ever

Mariana Gott-Shmilovici (Israel):

Israelul a constituit dintotdeauna, se pare, un paradis al celei mai vechi profesii din lume – prostitutia. S-ar putea sa fie singura tara in care nu exista nici o referire legala la aceasta ocupatie, ci doar la cei ce ‘inconjoara’ pe cei care o practica. Exista reguli stricte, draconice, legi care pedepsesc traficul de femei, de exemplu, au loc descinderi ale politiei la diferite ‘cluburi’ – de obicei, la reclamatia unor vecini – care se incheie cu diferite amenzi, rar arestari daca sunt dovezi clare ca femeile locuiesc ilegal in Israel si cam atat.

Nu exista o informatie exacta a proportiilor fenomenului in Israel. S-ar parea, dupa diferite estimari oficiale, ca exista vreo 20.000 de femei, barbati si transsexuali care se ocupa cu prostitutia, dintre ei vreo 5000 tineri de ambele genuri, dupa relatarea ce a fost prezentata

Comisiei de promovare a femeilor, din Parlamentul israelian, in vara anului 2009. Ceea ce s-a hotarat este doar efectuarea unui sondaj serios, privind cateva aspecte ale prostitutiei: cea de strada, din baruri, din apartamente discrete, dame de companie, si altele.

Interesant este faptul ca in impotrivirea la legalizarea prostitutiei in Israel isi dau mana doua curente total opuse: extremistii religiosi si feministele liberale.
In luna martie 2008, Elhanan Glazer, membru al Parlamentului din partea partidului „Gil” (Partidul pensionarilor), a propus un proiect de lege pentru institutionalizarea prostitutiei, dar si l-a retras, dupa discutiile aprinse din Subcomitetul impotriva traficului de femei, al Comisiei pentru promovarea femeilor, subcomitet condus de Zehava Gal-On, pe atunci membra in Parlament din partea partidului Meretz, care s-a impotrivit vehement propunerii.

Dupa parerea ei si nu numai a ei, doar pedepsirea prin lege a clientilor si traficantilor de ‘carne vie’ vor ajuta in lupta contra umilirii, violentei si primejdiilor la care sunt supuse persoanele care se ocupa cu prostitutia. „Lupta impotriva prostitutiei este prin urmarirea penala a clientilor, prin dezvoltarea unei plase de siguranta a drepturilor sociale, prin stabilirea de adaposturi si programe de reabilitare pentru femei, pentru a le ajuta sa scape de ciclul de prostitutie, si nu – prin acordarea legitimitatii comerciantilor ilegali ” spune cunoscuta activista feminista.

In acest context, in luna iulie 2008, in urma proiectului de lege propus de Zehava Gal-On si inca 30 membri ai Parlamentului israelian s-a votat o completare la legea penala care pedepseste cumpararea de ‘servicii sexuale’ prin inchisoare pana la 6 luni, prin acest amendament dorindu-se a se exprima incriminarea prostitutiei ca institutie.

In fapt, prostitutia ramane absolut necontrolata in Israel, oarecum permisa (in afara cazurilor cand este vorba de minori) si doar ‘clientul’ dovedit este condamnat.

Petru Clej (Marea Britanie):

Prostituția în Marea Britanie a fost dintotdeauna legală, în sensul că nu este ilegal să plătești pentru sau să ceri bani în schimbul unor relații sexuale. Ilegale sunt activitățile legate de intermedierea prostituției, cum ar fi bordelurile sau activități de „pește”. Actualmente este studiată o nouă reglementare de către autorități, iar poliția este implicată în combaterea formelor extreme, cum ar fi traficul de persoane în scopuri sexuale.
Lobby-ul care cere legalizarea deplină – ca în Suedia – susține că astfel femeile pot lucra în siguranță. Cei care militează pentru scoaterea totală în afara legii a prostituției invocă argumente morale sau feministe, susținând că prostituatele sunt victime ale unei exploatări nemiloase.

În 2006, în orașul Ipswich din estul Angliei au fost omorâte în serie cinci prostituate. În 2008 Steve Wright a fost găsit vinovat de moartea lor și condamnat la închisoare pe viață. De atunci, poliția a devenit mai vigilentă în districtele „roșii” ale orașelor.

Un studiu recent arăta că 87% dintre prostituatele din Marea Britanie sunt heroino-dependente.

Ovidiu Ivancu (Romania):

Într-o ţară matură, cu sisteme care funcţionează, cu o societate ceva mai educată, dezincriminarea prostituţiei nu este altceva decât un proces firesc de modernizare. România, însă, nu e pregătită pentru aşa ceva. În primul rând, fără o educaţie serioasă, prostituţia „la vedere” va fi extrem de atractivă pentru elevele provenite din medii sărace, din familii dezorganizate. Ele nu vor şti niciodată care sunt riscurile. Apoi, Statul român vrea sa fiscalizeze domeniul… Asta e o glumă. Sunt atâtea domenii care, la vedere fiind de ani buni, nu pot fi fiscalizate, încât mi-e greu să cred că ia cineva în serios această poveste. În România nu se primesc bonuri fiscale pentru cursele cu taxi si ar trebui să ne aşteptăm ca matroana, la ieşire din bordel, să taie chitanţă? Clienţii unor asemenea localuri se vor simţi confortabil ştiind că numele lor figurează în registrele unei case de toleranţă? Gândiţi-vă doar ca în România nu există decât formal noţiunea de protecţie a datelor cu caracter personal. Cine va trece pragul bordelurilor va fi potenţial subiect de şantaj. În apropierea campaniilor electorale vor apărea în presă fotocopii ale chitanţelor eliberate candidaţilor. „Parlamentarul X a fost în data de … la casa de toleranta şi a solicitat următoarele servicii sexuale…”.

Se mai spune şi că, în felul acesta, se previn bolile cu transmisie sexuală… Cu un sistem sanitar în colaps, îşi imaginează cineva că fetele astea se vor prezenta la cabinetele medicale pentru analize? Şi chiar dacă se vor prezenta, nu există riscul de a primi adeverinţe aşa cum primesc şi elevii chiulangii sau românii perfect sănătoşi deveniţi peste noapte pensionari pe caz de boală?

Conform propunerii raportului prezidenţial, prostituatele ar trebui să aibă parte de asigurări medicale, şomaj şi chiar… pensie. E pregătit sistemul de asigurări sociale românesc pentru aşa ceva? Apoi, orice dezincriminare a prostituţiei încurajează, în contextul de azi al societăţii româneşti, traficul de persoane. Nu avem mijloacele necesare de a lupta împotriva lui. Nu avem decât formal instituţia psihologului şcolar, consilierea prostituatelor e o farsă iar metodele contraceptive nu se bucură la noi de un credit suficient. Legalizarea prostituţiei acum nu e altceva decât legiferarea unor forme brutale de sclavie umană. Mai e şi problema… oportunităţii. Ceea ce e firesc pentru o societate a secolului XXI, nu poate fi firesc într-o ţară ca România, rămasă din multe puncte de vedere blocată în secolul XIX. Noi abia ne-am alfabetizat. Toate studiile Uniunii Europene arată că în materie de educaţie şi igienă suntem pe ultimele locuri. Mentalul nostru colectiv nu s-a obişnuit nici astăzi cu ideile de libertate, democraţie şi stat de drept. Mai e mult până departe.

Anton Constantinescu (SUA):

Daca lucrurile ar fi foarte simple, cred ca nimeni nu ar prefera sa existe prostitutie devreme ce acest lucru implica vanzarea unor servicii (sexuale sau de alta natura) intr-un proces in care de cele mai multe ori (dar nicidecum intotdeauna!) persoana care vinde este mai saraca decat cea care cumpara serviciile respective.
Se spune pe buna dreptate ca meseria de prostituata (prostituat) ar fi cea mai veche din lume!

1. Cazul „Marthe Richard”

As incepe cu un incident bine cunoscut in istoria Frantei.
Dupa al doilea razboi mondial, o doamna foarte constienta de aceasta problema, numita Marthe Richard, (o fosta prostituata, fosta spioana, fosta frumusetze etc) a inceput o campanie extrem de activa pentru scoaterea in ilegalitate a prostitutiei in Franta. Citez:

„After the war, Marthe Richard, a town councillor in Paris who had been a prostitute herself, campaigned for the closure of all brothels, and the „loi de Marthe Richard” was passed on April 13th 1946, closing the legal brothels in France. Roughly 20,000 women were affected by this law and approximately 1400 houses closed.”

Foarte interesant! Trebuie spus ca pe atunci, sub ocupatia germana, in timpul razboiului, numai trupele germane aveau „acces” la prostituatele din Paris, iar doamna Richard le purta germanilor o ura teribila. Si nu numai ea!

Pe atunci atitudinea diverselor societati si religii era foarte impartita. De exemplu iudaismul aproba prostitutia, cu unica si exemplara conditie ca prostituatele respective…sa nu fie evreice! Crestinismul era si mai divizat!

Si totusi dupa trei decenii aceeasi doamna si fosta prostituata a cerut reinfiintarea bordelurilor. Oare de ce?
Oricat de mult ar fi crezut dna Richard ca face o fapta buna, se pare ca proverbul lui Creanga a prevalat in acel caz. „Rau cu rau, dar mai rau fara rau!”

Pentru ca prostituatele au avut cu mult mai mult de suferit cand prostitutia era scoasa in afara legii. Controlul absolut al pimpilor, santajul permanent, la orice ora din zi si noapte, chiar pericolul uciderii prostituatelor cand pimpii erau urmariti de politie au fost factori suficienti!
In cazul Frantei a mai fost un factor: in loc ca prostitutia sa aiba loc in locuri delimitate spatial, ea s-a raspandit in tot Parisul, mai ales pe langa cinematorafe! Cu ani in urma am vazut strazile din apropierea unor cinematografe: pe stanga stateau baieti arabi, adolescenti imberbi imbracati in haine de piele si purtand pinteni (ca in romanul lui Jean Cau: „O noapte in St Germain-des-Pres”!) iar pe cealalta stateau prostituatele tinere si aproximativ tinere.

2. Duritatea societatii antice grecesti

Lumea are de obicei o parere falsa despre societatea antica greceasca. Foarte multi cred ca totul era permis, devreme ce sexul dintre maturi si adolescenti era atat de comun. Foarte putini oameni sunt constienti ca daca legaturile sexuale dintre barbati si baieti nu erau bazate pe iubire, ci erau bazate pe viol, atunci adultul care a perpetrat acel viol asupra unui baiat era EXECUTAT!
La fel, desi prostitutia era atat de comuna incat intr-un oras atat de mic cum a fost orasul Pompei (in Imperiul Roman) unde existau peste 60 de bordeluri, asta nu inseamna ca orice act sexual era admis.

Desigur ca raul cel mai mare pe atunci era discrepanta dintre drepturile oamenilor liberi si cele ale sclavilor. Daca insa cineva a fost prostituat (in Atena) fara sa aiba o vina, el era considerat impecabil din punct de vedere moral. Cum a fost Phaedon (sau Fedon, care a fost un sclav cumparat pentru a fi eliberat de catre Socrate). Dialogul lui „Despre suflet” se numeste Fedon dupa acest personaj eliberat de Socrate prin rascumparare, cu bani, dintr-un bordel de baieti!

Dar daca un baiat s-a prostituat prin alegerea lui personala, cum a fost cazul lui Timarchus, blamul rezultat a fost atat de visceral incat bietul tanar a fost adus in pragul sinuciderii (trebuie sa adaug ca unii autori mai vechi au afirmat ca acest discurs al lui Aeschines este contra homosexualitatii. Nimic mai putin adevarat! Discursul a fost impotriva faptului ca Timarchus s-a prostituat singur si de buna voie.)

3. Intre Suedia si SUA.

Evident ca in aceasta privinta politica Suediei este extrem de diferita de cea a SUA. Intrebarea cea mai potrivita este: ce politica este optima la noi in tara?
In SUA exista acum o politica draconica anti-prostitutie. Acest lucru poate fi corelat, cred eu si cu rezultatul inerent: in majoritatea cazurilor de „delicte sexuale” partea vinovata nu numai ca este mai putin vulnerabila daca comite un omor, dar scapa chiar mai usor de justitie in asemenea conditii. Cati copii sunt ucisi anual in SUA de catre oameni dezaxati care stiu totusi ca daca ucid victima, pot scapa nepedepsiti. Asta in afara faptului ca in SUA a devenit un adevarat sport national ca politistele tinere sa simuleze practicarea prostitutiei in timpul afectat serviciului lor.

Si nu numai femeile!

Este ridicol sa vad politisti tineri facand pe prostituatii in barurile gay!

Dar (ce-i al lor, totusi) prin aceasta metoda ei au demascat (unde dai si unde crapa!) o serie de predicatori crestini care ziua injura homosexualii iar noaptea sunt arestati de politie pentru „propositioning”! (adica solicitand sex pe bani tocmai de la politisti!).

4. Cazul Romaniei de azi.

Exista astazi un respect extrem de redus in Romania pentru ceea ce biserica numeste „aproapele nostru”.
Am vazut copii minori exploatati la sange pe postul de vanzatori de bere, fructe, legume in tara. Nimanui nu-i pasa de legi. Sunt absolut sigur ca daca nu va exista nici un fel de control legal al fenomenului prostitutiei in tara, atunci prostituatele vor avea probleme cu mult mai mari decat ar avea daca ar exista un control legal, care sa aiba grija si de starea sanatatii lor,. Cand cineva crede ca un lucru declarat ilegal inceteaza sa existe, sufera de naivitate cronica.

A baga sub covor lucrurile nu a fost niciodate de natura sa solutioneze o problema!

Si sunt sigur ca si in Romania, atata vreme cat prostitutia a fost ilegala, au existat victime nedorite, chiar si cazuri mortale.

Sa-si imagineze cineva ca un pimp are puteri absolute asupra unei prostituate atata vreme cat prostitutia nu e legala! Iar pentru blocarea bolilor venerice, a cunoaste filiera lor este cu mult mai bine decat a nu sti nimic, cum s-a intamplat in vecina noastra Ucraina.

Si inca ceva: faptul ca exista prostitutie nu se schimba folosind lozinci. Dar daca lucrurile sunt aratate pe fatza, exista totusi si posibilitatea de a interveni in mod salutar si de a convinge prostituatele ca aceasta meserie, desi e cea mai veche din lume, nu este si …cea mai buna!

Este adevarat ca musca este cea mai veche specie neschimbata de peste 400 de milioane de ani, dar nu este si cea mai …nobila. Ca tot cu acelasi fel de mancare se hraneste, de atata amar de vreme.

Cat despre „prostitutia intelectuala” existenta de secole in Romania, am ales totusi sa nu vorbesc! Pentru ca sunt decis sa nu vorbesc de funie in casa spanzuratului!

Vă invităm să votați în sondajul nostru: „Sunteți de acord cu legalizarea prostituției?”

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Fața nevăzută a restaurantului (I)

septembrie 27th, 2009

Indiferent de profilul, de capacitatea restaurantului curatenia ocupa aceeasi importanta majora ca si zambetul personalului de servire, ca si produsele culinare finite.

Restaurantul se divide in trei segmente: sala de mese cu barul, bucataria si partea nevazuta a restaurantului (in engleza the back of the house), iar interactiunea acestora constituie succesul unitatii alimentare.

Succint va enumar cateva elemente menite sa va ofere o un posibil demers de evaluare a restaurantului in care va aflati fie pentru o pauza frugala, fie pentru o cina:

– calitatea aerului din interior ( mirosul de mancare, praf, igrasie, atentia acordata absorbtiei emisiei clorofluorcarburilor in folosirea intensive a friteuzelor etc)

– calitatea apei consta in evitarea pastrarii tancurilor de ulei si de grasime in apropierea bazinelor si robinetelor destinate spalarii si procesarii alimentelor

– dispunerea resturilor menajere in tomberoane diferite in functie de gradul de reciclare al acestora prevenind poluarea, dar si evitarea emanarii de mirosuri neplacute in jurul locatiei

– cateva ultime studii avansate in industria restaurantelor din SUA atrage atentia asupra iluminatului cu tuburi fluorescente nu tocmai sanatoase din pricina continutului de mercur.

In primul rand dispunerea in frigidere a alimentelor in diferite locuri si la o anume inaltime de podea. Produsele lactate, carne, legume si altele tinute separat sau bine acoperite la o anume temperatura. Restaurantele sunt obligate sa aiba si o camera tip congelator.

Angajatii din bucatarie poarta manusi asemenea personalului medical.

Se impune folosirea de ustensile, planseuri de taiat pe culori(alb pt legume si fructe, galben pt pui, rosu pt carne sau peste etc.

Cat despre igienizare se folosesc produse de curatenie si dezinfectie. Exista trei chiuvete-bazine de apa pt vase: cu detergent/cu apa de dezinfectie-sanitizer/ si apoi cu apa de clatit- f.fierbinte.

Spalatul pe jos se face cu trei diferite maturi si T-uri. Galben bucatarie, albastru in sala de mese, rosu in WC-uri.

Toate bucatariile si chiar in sala de masa exista gel de dezinfectie, trebuie sa te dai pe maini dupa ce te speli pe maini.

Nu vorbesc de faptul ca exista controale din partea Inspectiei Sanitare (Health Department) care verifica curatenia, temperatura mancarii ce iese din bucatarie si a celei din frigider.

Exista angajati destinati numai curateniei-spalatori de vase si debarasatori. Ospatarii si bucatarii sunt obligati sa curete la terminarea schimbului masinile de gatit, mesele(sters, maturat si chiar spalat pe jos).

Un exemplu de abatere: bautul cafelei sau al altei bauturi de catre angajati, in incinta restaurantului contravine normelor de igiena in cadrul unitatii de alimentatie publica. Regulile impun folosirea paharelor sau a cestilor acoperite, mai ales a celor de unica folsinta. Carpele de sters mesele nu se folosesc la curatul scaunelor.

Nu vorbesc de diversitatea de produse de curatat pe baza de clor si amoniac, s.a.

Este interzisa reciclarea mancarurilor perisabile sau decongelate.

Sunt si scapari, violatori ai regulamentului, dar riscurile de toxiinfectii sunt reduse in comparatie cu rest din tara sau din Haiti.

Trebuie pusa in atentie teama de a fi dat in judecata.

Toaletele trebuie controlate periodic de catre toti angajatii restaurantelor, sunt postate tabele zilnice cu ora si semnatura celui ce verifica starea WC-urilor.

Nu intamplator toaleta reprezinta oglinda si punctual de referinta in lumea consumatorilor, dar si a specialistilor in decernarea calificativelor. Le Guide Michelin, organism fondat in 1900 are in vedere un punctaj sever in atribuirea stelelor, incluzand igiena si curatenia toaletelor.
Se poate scrie un sir intreg de reguli si de dispozitii. Un restaurant nu e o gluma aici, in SUA.

(Va urma)

Da domnule, sunteți antisemit!

septembrie 27th, 2009

Pe o pagină de internet (căreia nu vreau în niciun fel să-i fac publicitate) inițiatorul – un fundamentalist creștin-ortodox, antisemit fanatic, din speța Joseph Goebbels, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, A.C.Cuza sau Corneliu Zelea Codreanu – mi-a pus o întrebare, mie și colegilor de la revista ACUM:

„Daca il apreciez pe Nicolae Steinhard si ii iubesc pe toti Sfintii evrei din Sinaxar, dar SCUIP pe Rothschild, Adam Weishaupt, Karl Marx , Emma Goldman, Margaret Sanger, Trotki, Bela Kuhn, Rosa Luxemburg, inseamna ca sunt anti-semit?”

Întrebarea, care se dorește disculpatoare, probează modul schematic de gândire al acestui antisemit: e de ales între evreul care se convertește la creștinism (și renunță la religia iudaică, deci nu mai este evreu) și ideologi sau activiști comuniști, născuți evrei, dar care de cele mai multe ori nu numai că au renunțat la orice legătură cu iudaismul, dar, precum Marx, au devenit niște antisemiți uneori la fel de fanatici ca presupușii lor oponenți ideologici.

De altfel, ideea că un evreu „bun” este fie cel care se convertește la creștinism, fie un evreu mort, fie unul trimis la plimbare nu este nouă. Unul dintre principalii teoreticieni ai antisemitismului secolului XIX, Konstantin Petrovici Pobedonosțev, unul dintre principalii consilieri politici ai țarilor Rusiei, a enunțat foarte clar politica soluționării „problemei evreești”:

O treime emigrarea, o treime convertirea, o treime moartea.

Teoria sa politică nu a fost aplicată întocmai de Rusia Țaristă, dar s-a bucurat de un deosebit succes în anii ’30 – ’40 ai veacului trecut, fiind preluată aproape integral de liderul statului fascist croat, marionetă al Germaniei naziste, Ante Pavelici, care a pus în practică principiile lui Pobedonosțev la minoritățile etnice, în special sârbi și evrei.

Între evreii convertiți și ideologii comuniști mai sunt destui evrei, în fapt imensa majoritate.

L-aș întreba pe fanaticul antisemit dacă a auzit de oameni precum Karl Popper, Friedrich Von Hayek, Leo Strauss, Ludwig Von Mises, Isaiah Berlin, Keith Joseph, Raymond Aron, Milton Friedman și mulți alți evrei care și-au adus o contribuție hotărâtoare la demolarea ideologică a comunismului și a socialismului?

Ați citit cumva cartea „Nopți albe” de Menachem Begin, publicată în 1956, prima carte scrisă de un supraviețuitor al Gulagului?

Și în încheiere vă răspund, da domnule, sunteți un antisemit fanatic și nici măcar creștin nu vă pot considera, căci un creștin nu scuipă, pe oricine ar fi, căci acest lucru este contrar principiilor iubirii creștine, de care dumneavoastră sunteți străin, pentru că singura preocupare pe care o aveți este împroșcarea urii.

SALONUL INTERNATIONAL /BATIMAT/, PARIS – 2 – 7 NOIEMBRIE 2009

septembrie 27th, 2009

/Batimat/ este liderul mondial al saloanelor de constructii. El reuneste
la Paris, din doi in doi ani, cea mai exhaustiva oferta de produse,
materiale si servicii, precum si cel mai mare numar de profesionisti
francezi si internationali (experti in constructii, antreprenori si
distribuitori).

Este locul de intalnire preferat al tuturor profesionistilor, unde apar
solutii tehnice, care vor fi incluse in proiectele de constructie si de
renovare durabile de maine.

/Batimat /este ocazia unica pentru profesionisti de a descoperi
noutatile din sectorul lor de activitate, de a-si actualiza cunostintele
si de a gasi noi furnizori. Eveniment privilegiat al industriasilor din
constructii pentru a-si lansa produsele inovatoare, /Batimat
/faciliteaza, de asemenea, descoperirea in premiera a marilor tendinte
in constructii.

Dincolo de caracterul profesional, /Batimat /este locul de intalnire
unde toate profesiile din domeniu se regasesc intr-o atmosfera conviviala.

*Cel mai mare eveniment din constructii*

/Batimat/, salonul international al constructiilor,/ /este ocazia unica
de reunire a tuturor actorilor nationali si internationali ai profesiei,
cu cele 7 spatii ale sale, cei 135 000 de metri patrati de spatiu
expozitional si cele 48 de tari reprezentate. Este, de asemenea, o
trambulina de mare eficacitate pentru promovarea antreprizelor, a
noutatilor si inovatiilor.

Avand ca tema renovarea durabila a cladirilor si eficacitatea
energetica, cea de-a 27-a editie a salonului va ilustra un an de
angajament si de realizari ale profesionistilor pentru conceperea
cladirii de maine in cadrul recomandarilor de la Grenelle asupra
Mediului: reducerea pierderilor energetice, dezvoltarea energiilor
regenerabile, izolarea fonica, accesibilitatea persoanelor cu mobilitate
redusa, securitate, confort.

*Conferinta internationala \”Arhitectura si dezvoltarea durabila\”*

Conferinta internationala \”Arhitectura si dezvoltarea durabila\”,
adevarata intalnire a arhitectilor la BATIMAT, se va bucura, in perioada
3 – 4 noiembrie 2009, de participarea unor pionieri ai dezvoltarii
durabile precum Françoise-Hélène Jourda, Jacques Ferrier, Philippe Madec
sau Mario Cucinella. Va fi ocazia de a descoperi proiecte deosebit de
inovatoare (de exemplu, Turnul Generali – Denis Valode), impresionante
(conceptul \”Locuinte pe Poduri\” al lui Marc Mimram in parteneriat cu
Lafarge) sau de a-l asculta pe laureatul Premiului Pritzker 1994,
Christian de Portzamparc).

In cursul celor doua zile, al caror program detaliat se gaseste pe
site-ul www.batimat.com , vor fi prezentate 12
proiecte mari, majoritatea in curs de realizare, care vor ilustra
evolutiile din domeniul constructiilor si al renovarii si, in general,
conceptia arhitecturala in fata noilor imperative energetice si de mediu
ale secolului al XXI-lea.

Alaturat veti gasi 2 Comunicate de Presa pe tema acestei manifestari.

In cazul in care sunteti interesati sa participati, va puteti adresa
Dlui BERTRAND GARDAIR, reprezentantul BATIMAT pentru Romania si
Bulgaria, care va poate pune la dispozitie invitatii nominale oficiale,
pentru accesul liber la Targ:

*Mr Bertrand GARDAIR*

*ALLIANCE EXPORT*

*Bulgarian Trading & Consulting (BTC)*
*Promosalons Bulgaria/Romania*
CAMARA Str n°7 Et 7 Office n°1

4003 Plovdiv BULGARIA
*Tel/fax* *Bulgaria:* 00 359 (0) 32 966 661
*Tel Romania: *00 40 31 425 65 39

*Mobile Bulgaria:* 00 359 (0) 886 652 602

*Mobile Romania: *00 40 771 638 393

*E mail* : tradingconsultbg@yahoo.fr
*Skype: bertrand33190*
www.promosalons.fr

Un portret realist al lui Antonescu – Dennis Deletant

septembrie 27th, 2009

A devenit aproape un loc comun să spui că Antonescu este cel mai controversat personaj din istoria românilor: erou național, salvator al României într-un moment de cumpănă sau omul care a împins România la dezastru? Călău sau salvator al evreilor și romilor din România? Om de onoare sau megaloman însetat de putere?

Dennis Deletant încearcă în cartea sa Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, publicată în traducere românească de Editura Humanitas în 2008, să răspundă acestor întrebări care au polarizat bună parte a opiniei publice din România după 1989.

Cartea reprezintă un efort remarcabil și până acum unic de prezentare a “Conducătorului” României din perioada 1940 – 1944 în toată complexitatea sa, bazându-se pe documente uneori inedite și interpretate într-un mod imparțial, ceea ce pare practic imposibil pentru istoricii din România.

Dennis Deletant, care predă limba română la Universitatea Londrei și este autorul unor cărți remarcabile despre Ceaușescu și Securitate, îl descrie pe Antonescu ca un om al timpului său: dictator care nu și-a ascuns niciodată disprețul față de democrație, antisemit, prea puțin respectuos față de viețile a sute de mii de oameni, cu un simț al misiunii în momente de restriște.

Deși menționează cariera sa timpurie de militar, din vremea răscoalei de la 1907, din timpul primului război mondial sau ca atașat militar la Paris sau Londra, Deletant se concentrează așa cum era firesc asupra perioadei în care Antonescu s-a aflat la putere. Este analizată relația sa ambiguă cu Garda de Fier, cu care împărtășea multe convingeri ideologice, precum și alianța sa cu Germania nazistă, bazată pe interese: apărarea față de pericolul bolșevic de la est și recuperarea teritoriilor pierdute în 1940 – Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

Foarte interesantă este dinamica relațiilor sale cu Hitler. Antonescu a declarat în mai multe rânduri că nu era un filogerman, dar că în conjunctura din 1940 nu putea proceda altfel decât să intre într-o alianță cu Hitler. Cu excepția însă a Pactului Tripartit, semnat în toamna lui 1940, Antonescu a rămas aliatul cel mai de nădejde al lui Hitler până la 23 august 1944, fără să obțină mare lucru de la acesta, cu excepția cadoului otrăvit al teritoriului cucerit de la URSS și numit Transnistria.

Desigur că războiul alături de Germania și mai ales catastrofa de la Stalingrad din 1942 – 1943 figurează proeminent în cartea lui Deletant, dar capitolele care tratează rolul lui Antonescu în genocidul evreilor și romilor conțin date uneori inedite și evitate de majoritatea istoricilor români.

Dennis Deletant ajunge la concluzii asemănătoare cu cele ale Raportului Comisiei Wiesel din 2004, privind rolul lui Antonescu în deportarea și nimicirea unui număr de peste 250000 de evrei și 11000 de romi, cu precădere în Transnistria. Cutremurătoare sunt pasajele dedicate masacrelor de la Bogdanovka, Ahmecetka, Domanovka din iarna 1941 – 1942, în județul Golta sub comanda prefectului Isopescu, în Transnistria guvernată de Gheorghe Alexianu.

“Bestialitatea manifestată de autoritățile române la Bogdanovka, Domanovka și Ahmecetka se regăsește alături de cele mai oribile acte de măcelărire în masă comise în timpul războiului.

Aceasta a fost o treabă exclusiv românească. Rolul germanilor a fost în mare parte acela de spectatori. S-ar putea să fi exercitat presiuni asupra lui Alexianu să dea ordinele inițiale lui Isopescu, temându-se atât de tare de o epidemie de tifos care s-ar fi putut răspândi peste Bug în propria lor zonă din Ucraina, însă dovezile sugerează că nu au participat direct la aceste asasinate.

Prin hotărârea sa inițială de a deporta evreii din Basarabia și Bucovina și apoi pe cei din Odesa, Antonescu poartă răspunderea pentru moartea din cauza tifosului și a înfometării și pentru executarea în masă prin împușcare a evreilor. , scrie Dennis Deletant.

El analizează apoi schimbarea bruscă de politică a lui Antonescu din vara anului 1942, când a făcut o întoarcere de 180 de grade, revenind asupra acceptului dat germanilor de a deporta în lagărele morții din Polonia întreaga populație evreiască din Regat și sudul Transilvaniei. Ca motiv al acestei decizii sunt date intervențiile unor personalități ale vremii – Maniu, Brătianu, Regina Mamă Elena, dar și avertismentele aliaților cu privire la pedepsirea după război a celor care persecută evreii.

Dennis Deletant trece apoi în revista actul de la 23 august 1944 și procesul lui Antonescu. Deși repetă evidența – că procesul a fost o farsă înscenată de ocupanții sovietici, Deletant scrie că orice tribunal occidental l-ar fi găsit vinovat la acel moment pe Antonescu de crime împotriva umanității.

Interesantă este încheiera cărții, o cronologie a modului în care Ion Antonescu a fost reflectat în istoriografia românească după 1944 – parțial, partizan și mai ales cu motivație politică, lucru care continuă și în prezent. De aceea recomand cu căldură această carte de excepție, inclusiv apologeților lui Ion Antonescu, negaționiștilor Holocaustului și antisemiților.

România postcomunistă. O ţară şi trei preşedinţi.

septembrie 27th, 2009

Din 1989, românii şi-au ales trei preşedinţi. Cu structuri comportamentale diferite, cu pregătire diferită, cu reacţii şi idei diferite. Cu toate astea, în afară de terminaţia „-escu”, comuna tuturor celor trei (şi celui de dinainte lor), mai este ceva care îi uneşte pe toţi aceşti oameni: au produs un enorm val de dezamăgire colectivă. Ion Iliescu avea prea multe rădăcini în epoca de dinainte de 1989, Emil Constantinescu a fost un Don Quijote câteodată mai ridicol decât originalul, sfârşind, după propria mărturisire, învins de sistem iar Traian Băsescu este atât de visceral, de instinctual, de lipsit de logică şi raţiune încât riscă să devină şi el o fostă mare speranţă.

După atâtea experienţe nereuşite, aproape că te-ai aştepta firesc la un răspuns pentru următoarea întrebare: de ce fel de Preşedinte are nevoie ţara asta, umorală şi ea, cu un important retard cultural şi educaţional? Nu vorbesc de persoane, de nume concrete, ci de caractere, de un anume portret-robot. Preşedintele unei ţări ca România, republică semiprezidenţială prin Constituţie, are nevoie de o revizuire a fişei postului. El nu trebuie să fie nici „sărac şi cinstit”, nici intelectual rafinat devorat de sistem, nici mare degustător de palincă (sau whiskey, aici am o mare dilemă!) şi mulgător de oi. Preşedintele României este în primul rând cel care transmite un mesaj despre ţara pe care o conduce în zonele în care nimeni nu are habar unde se găseşte pe hartă respectiva ţară. Este sumă a tuturor percepţiilor despre români. El trebuie să aibă întâi de toate capacitatea de a asculta, trebuie să reziste tentaţiei de a vorbi în exces, de a deveni „băncos” sau spiritual, de a vorbi în metafore puerile şi de a se implica în discuţii cu mult sub demnitatea sa prezidenţială. Cum în România se vorbeşte mult şi după ureche, cea mai mare greşeală a unui Preşedinte este să cedeze acestei tentaţii de a se implica în lupte mărunte, în mici şuete de scara blocului. În fiecare dimineaţă, Preşedintelui ar trebui să i se reamintească un adevăr simplu: el se ocupă de lucruri majore. A proceda altfel este ca şi cum un adult ar avea pretenţia să fie luat în serios după ce în prealabil s-a bătut în curtea grădiniţei cu o grupă de preşcolari pe un castel de nisip.

Mă simt profund stânjenit când Preşedintele meu petrece mai mult timp prin stânele din ţară decât în vizite oficiale în marile capitale ale lumii; mă simt, de asemenea, jenat când Preşedintele meu, oricare ar fi el, are cravata strâmbă sau costumul prăfuit, când fumează în public sau face aluzii sexuale prin conferinţele de presă. Pentru unii, asta înseamnă a fi popular. Alţii îmi vor da exemplul lui Berlusconi. Două corecţii: a fi popular nu înseamnă a prelua ca atitudine publică toate defectele poporului pe care îl reprezinţi. Preşedintele Statelor Unite ale Americii nu împrumută atitudinile amărâţilor de prin ghetouri, preşedintele Italiei nu se comportă asemenea capilor mafiei siciliene, Preşedintele Franţei nu are atitudinea antisocială a multor magrebieni din periferia Parisului iar Preşedintele Ucrainei nu se comportă asemenea racheţilor ucrainieni. Cât despre Berlusconi, nu trebuie uitat că el nu este Preşedintele statului italian.

Desigur, în cancelariile europene, nimeni nu va spune nimic; curtoazia îşi are legile ei bine stabilite. În lumea bună, nimeni nu va veni să îţi spună că ai mizerie sub unghii; vor observa cu toţii şi, din politeţe, se vor comporta ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
Ceea ce ar trebui să înţeleagă viitorul Preşedinte al României este că, începând din chiar momentul învestirii sale oficiale, nu-şi va mai putea permite să fie el însuşi. Îmi aduc aminte de piesa de teatru a lui George Bernard Shaw, „Pygmalion”. Acolo o fată simplă (florăreasă), de ţară, cu maniere rudimentare si comportament discutabil, este învăţată cum ar trebui să se comporte în „lumea bună”. Asta e prima lecţie a unui Preşedinte. Continuând paralela cu piesa lui Shaw, el trebuie învăţat să articuleze corect, să vorbească fluent, să râdă agreabil, să poată face „conversaţie de salon”, să se spele pe mâini şi să nu caşte în public. Dacă nu vrea să-şi însuşească lecţiile, atunci să nu mai candideze. Cine vrea să spună mereu doar ce îi trece prin cap, cine vrea să îşi păstreze stilul de viaţă, să aleagă alte meserii care nu obligă la nimic.

Ceea ce lipseşte, deci, Preşedintelui României, este o fişa a postului rigidă, care să nu dispară odată cu schimbarea ocupantului de la Cotroceni.

Din păcate, însă, la cum arată sistemul constituţional românesc astăzi, primul om în stat nu are cum să fie altfel decât un băiat de treabă, „popular”, consumator de cârnaţi de Pleşcoi şi purtător de clop. Prin Europa, însă, alte valori sunt la modă: seriozitatea, limbajul diplomatic, consecvenţa şi coerenţa. Votul pentru alegerile prezidenţiale din acest an riscă să fie deci, odată în plus, o mare farsă. Dacă figuri donquijoteşti precum Nati Meir sau Gigi Becali pot candida la funcţia supremă în Stat, e clar că avem criterii laxe. Dacă tot ne-am gândit să îi obligăm pe candidaţi să plătească 300.000 de euro pentru a se înscrie în cursa prezidenţială, de ce nu ne-am gândi şi la alte criterii? Am putea restrânge accesul la candidatură pentru toţi cei care au avut ieşiri publice extremiste, spre exemplu, sau am putea să ne uităm cu mai mare atenţie la studiile pe care le au candidaţii… Ar fi asta un atentat la adresa democraţiei şi a dreptului fiecărui cetăţean de a alege şi de a fi ales? Ei, şi? Democraţia nu înseamnă doar libertate, ci şi criterii, restricţii şi principialitate.

Ne trebuie un portret-robot al Preşedintelui şi abia mai apoi îl vom putea alege. În lipsa acestui portret-robot, sufragiul din acest an este un simplu exerciţiu de imagine. Vom avea cabine de vot, urne, ştampile, liste de alegători, buletine de vot, Comisii Electorale, campanii electorale, clipuri publicitare, sondaje şi platforme-program. Ne va lipsi însă ceva: un candidat…

Un avion numit „Bacșiș”!

septembrie 27th, 2009

Tricolorul romanesc este bine intretinut pe unul din exponatele principale ale Muzeului Aviatiei sin SUA, din Dayton-OHIO.

Dar nici un ziarist roman din Romania de azi nu a scris vreodata macar un rand despre acest avion extraordinar!

Si totusi la un film documentar american recent pe care l-am vazut recent s-a vorbit mult despre acest avion care a fost filmat atat pe cand era in Cipru, cat si mai tarziu , in Nevada, in zbor, si acum cand este in Dayton, Ohio.!

Sa mentionez contextul: cu ocazia implinirii a 70 de ani de la inceperea de catre Germania Nazista a celui de-al doilea razboi mondial, o serie de factori care au grabit istoria razboiului au fost trecuti in revista. Iar unul din cei mai importanti a fost chiar avionul numit „Bacsis” (in romaneste!)

1. Avionul japonez capturat de US Airforce

In anii 1943-44 au avut loc o serie de evenimente care au fost foarte pozitive pentru aliati, in lupta impotriva Germaniei si Japoniei. Cu toate acestea, guvernul Antonescu nu a luat nici o masura ca sa apere soarta Romaniei de dupa razboi. Un soi de orbire parca intentionata l-a determinat pe dictatorul Antonescu sa „mearga neabatut” pe aceeasi linie a esecului total, la fel ca si alt dictator care i-a urmat!. El putea ca macar in ceasul al 12-lea sa schimbe directia politica, dar nu a vrut!

In schimb, din fericire, au vrut alti romani si au facut-o…in locul lui. Nu numai la 23 August 1944, ci si cu mult inainte. (intre altele: am aflat numai de curand un amanunt interesant: statul major romanesc a publicat cu cinci zile inainte de 23 August 1944 (in 18 August) decizia sa de a cere aviatiei romanesti sa nu-i mai atace pe americani! Oare de ce?)

In primul rand, aviatia americana ducea lipsa teribila de informatii despre avioanele germane si japoneze (neavand spioni activi credibili in Germania si Japonia), in privinta caracteristicilor avioanelor adverse. Dar un semi-miracol s-a petrecut intr-o buna zi in insulele Aleutine. Un avion japonez in perfecta stare de functionare a putut fi gasit intact acolo. Ce s-a intamplat?

Japonezii aveau din ce in ce mai putini aviatori cu exeprienta, iar unul dintre ei a facut o manevra gresita care „i-a sucit -la propriu, nu la figurat – gatul” pilotului! Pur si simplu un pilot neexperimentat si-a sucit de-a binelea gatul intr-o manevra gresita si a murit, fara sa distruga avionul respectiv. Americanii au primit un avion intact, in stare buna de functionare, practic „pe nimic”!
Evident ca au sarbatorit cum se cuvenea evenimentul.

Imediat au inceput studiul acestui avion ca sa vada in ce conditii este cel mai usor de contracarat aviatia japoneza.

2. Un cadou din cer, numit Bacsis!

In plina criza de informatii despre avioanele germane, imediat dupa producerea si lansarea de catre aviatia germana a celui mai perfectionat bombardier german care a existat vreodata, avionul de lupta JU-88, lansat in ultima parte a razboiului, incomparabil mai performant decat avionul anterior JU-87,a avut loc o adevarata petrecere in insula Cipru, care in mod oficial pe atunci era o baza aeriana britanica, folosita de americani inclusiv pentru bombardarea Ploiestiului si Bucurestiului.

In plina zi are loc insa o surpriza de proportii: un pilot roman cere dreptul de aterizare acolo! Avionul lui era de constructie germana, chiar ultimul racnet al modei germane: JU-88! S-a spus ca a fost „ca o sarbatoare nationala” pentru anglo-americani aterizarea acestui avion, ca un cadou venit din cer!

Trebuie sa adaug ca in ziua de azi acest avion este singurul din cele 15000 fabricate de germani care sa fie in perfecta stare de functionare! Mai exista trei „ramasite nefunctionale ale acestui tip de avion” dintre care nici unul nu poate zbura, iar al doilea ca „integritate mecanica” ar fi tocmai in…Finlanda! De aceea acest avion unic este considerat o piesa principala a muzeului aviatiei din SUA.

Am discutat cu personalul acestui muzeu din Dayton-Ohio, dar nimeni nu stie cum l-a chemat pe aviatorul roman! Insa mi-au promis ca imi vor comunica acest lucru pe internet cand vor intreba „cercetarea” de la muzeu.

Cum de a ajuns acest avion sa aiba numele de…Bacsis? Simplu: la americani orice avion are un nume propriu, care nu este identic cu tipul avionului. Iar cand pilotul roman a fost intrebat ce nume are avionul, ce i-a trecut acestuia prin minte?

Sa spuna ca a adus avionul ca „bacsis” pentru a i se acorda azil politic in Anglia sau SUA!
Asa au numit americanii acest avion: in romaneste Bacsis, in engleza „Baksheesh”!

3. La ce a fost folosit acest Bacsis?

Rolul acestui avion a fost enorm, conform celor spuse in documentarul ce l-am vazut. Numai zburand cu acest avion au invatat pilotii americani care sunt partile lui slabe (calcaiul lui Ahile) si cum sa exploateze aceste informatii in lupta directa cu aviatia germana! Pe care au facut-o praf intr-un mod atat de radical, incat, cum am spus, nu mai exista nici un alt avion intact din acest model, din care, repet, au fost construite din ordinul lui Hitler nu mai putin de 15 mii de exemplare!
As mai adauga ca americanii au spus in acelasi documentar ca in 1938 avioanele construite in Romania la Brasov pe atunci erau exact la acelasi nivel tehnic ca si avioanele americane (au spus acest lucru, ce-i drept, in sensul criticarii delasarii americanilor!)

Numai ca in acest caz americanii au pastrat tricolorul romanesc nu pe un avion construit in Romania, ci pe unul german…teribil de avansat. A carui posesiune de catre SUA, conform aceluiasi documentar, a scurtat cursul razboiului cu mult. Nu putem sti cu cat!

De ce îi persecutăm pe persecutori

septembrie 27th, 2009

Recent colegul meu Ștefan Maier îi califica pe adversarii liniei noastre editoriale drept “mistreți” http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=450.

Atunci am vrut să-i sugerez un adaos la editorialul care explica intransigența noastră față de această “specie” care populează lumea virtuală. Dar nu-i timpul pierdut, voi enunța aici motivul pentru care nu suntem dispuși la niciun compromis față de acești indivizi.

De cele mai multe ori, criticii noștri sunt exponenți a ceea am numit de mai multe ori în trecut “curentul majoritar”. Reprezentanții acestui curent, care se pretinde majoritar, nu știu însă cu câtă justificare, protestează adeseori împotriva politicii noastre editoriale: ba că articolele lui Anton Constantinescu despre homosexualitate că sunt “șocante”, ba că ne ocupăm prea mult de probleme evreești, ba că apărăm romii, alții ne acuză că vrem să “distrugem creștinismul și poporul român”, bref, revista ACUM se face vinovată de toate relele pământului.

De fiecare dată am răspuns acestor critici cu fermitate și uneori, răspunzând cu aceeași monedă, cu duritate. Reacția a fost una de recul ofensat: cum ne permitem să înăbușim “libertatea de exprimare”?

Îmi vine în minte situația întâlnită adeseori în curtea școlii unde băiatul mai solid (“the playground bully” în engleză) îi terorizează pe cei mai plăpânzi. Și la un moment dat, cineva spune “Ajunge!” și îl confruntă, punându-l la locul lui. Așa și cu acești indivizi care, de cele mai multe ori sub acoperirea lașă a anonimatului, terorizează pe forumurile și blogurile de limbă română pe toți aceia care își ridică vocea, de cele mai multe ori timid, împotriva oricărei manifestări de extremism: rasism, xenofobie, ultranaționalism, antisemitism, homofobie, sexism, etc.

De aceea intoleranța față de acești intoleranți este un act de justiție. Să înțeleagă acești indivizi principiul biblic: “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.” În engleză un astfel de tratament se numește “turning the tables”, iar în franceză “l’arroseur arrosé”. Persecutorii devin, în mod binemeritat, persecutați.

Prin urmare, îi avertizez pe toți aceia care vor ridica glasul împotriva fermității noastre la adresa extremismului să se aștepte la o reacție promptă și viguroasă. Deloc întâmplător, majoritatea nu sunt niște persoane reale, ca și cei care scriu la revista ACUM, ci niște imagini virtuale, ascunse cu lașitate sub anonimat.

Yom Kipur – cea mai importantă sărbătoare religioasă la evrei

septembrie 27th, 2009

In a doua zi de Roş haşana, în repetiţia sa a Musaf-ului [rugăciunea suplimentară de Şabat şi sărbători], cantorul spune: be’roş haşana icatevun, u’vyom ţom kipur ihatemun… Iata cum traduce Lucian-Zeev Herşcovici această vrajă poetică:

De Roş Haşana se înscrie
Şi de Yom Kipur se pecetluieşte
Ce o sa fie
Pentru oricine care vieţuieşte.
Cine va trăi
Şi cine va muri
Cine-şi va petrece viaţa
Bună, ziua, dimineaţa
Cine insă o va sfârşi
Cine, bietul, va pieri
Cine va muri înnecat
În flăcări sau înjunghiat
Cine va fi răpus de o fiară
Cine de foame o să moară
Cine va muri de sete
Sau în cutremur, sub perete
Cine va muri de ciumă
Fără tată, fără mumă,
Cine va fi strangulat
Cine va fi lapidat
Cine se va odihni
Şi cine se va grăbi
Cine se va linişti
Cine va innebuni
Cine se va îmbogăţi
Şi cine va sărăci
Cine se va înnălţa
Cine se va umili
Cine-o fi in pacea sa
Şi cine va suferi.
Şi pocăinţa, rugăciune, fapte bune
Gonesc ursita rea din lume.

Zece zile după ce D-zeu ne-a înscris în Cartea Vieţii, a venit momentul suprem, când Cartea este sigilată şi decizia Lui devine definitivă. Ziua de Yom Kipur e cea mai sfântă zi a evreilor. În această zi până şi evreii cei mai îndepartaţi de religie simt un fior şi un îndemn de a se apropia de semenii lor, de a fi împreună în momentul Judecăţii supreme.

Scrie în Tora (Numeri 29:7-11): „În a zecea zi a lunii a şaptea să aveţi o adunare solemnă. Să vă îndureraţi sufletele. Să nu faceţi nici un fel de muncă”. Pentru a ne „îndurera sufletele” ne privăm timp de 25 de ore, de la apusul soarelui din seara zilei de Yom Kipur şi până la apariţia stelelor în seara următoare, de orice fel de mâncare sau de băutură, nu folosim parfumuri, ne abţinem de la a face baie, ne abţinem de la relaţii conjugale, excludem obiectele de îmbrăcăminte sau încălţăminte făcute din piele. Folosirea îmbrăcămintei sau a încălţămintei de piele, prin faptul că animalele a căror piele o folosim trebuie omorâte, sugerează supremaţia omului asupra regnului animal. Ne îmbrăcăm în alb, pentru a simboliza puritatea la care am ajuns după cele 10 zile de mântuire. Bărbaţii poartă un halat alb, numit kitel. În ajunul zilei de Yom Kipur, bărbaţii se duc la mikva [baia rituală]. Înainte de Yom Kipur ne salutăm cu urarea Gmar hatima tova [o bună pecetluire a semnăturii] sau cu Ţom kal [post uşor]. Întotdeauna m-am întrebat de ce ne urăm să avem un post uşor, când porunca din Biblie ne cere să ne amărîm sufletele…

În dupăamiaza de dinainte de Yom Kipur tradiţia ne spune să luăm parte la o masă festivă, să punem deoparte bani pentru caritate şi să ne cerem iertare de la semenii noştri. La mine în familie se obişnuieşte să terminăm masa cu două sau trei linguri de miere, în primul rând pentru că încă mai suntem la începutul anului, când mierea nu trebuie să lipsească de pe masă, şi în al doilea rând pentru că se pare că mierea face suportarea postului de a doua zi mai tolerabilă. Pentru caritate, se obişnuieşte a se face promisiunea de a dona bani pentru nevoiaşi, sau de a cumpăra bonduri Israel.

Înainte de apusul soarelui ne punem pantofii care nu sunt făcuţi din piele, femeile aprind lumânările ca de Şabat şi mergem la sinagogă. Cartea de rugăciuni folosită de Roş haşana şi de Yom Kipur e o carte specială, numită Mahzor. La sinagogă, cantorul începe serviciul cu intonarea rugăciunii Kol Nidrei [Toate Jurămintele], o rugăciune recitată în arameică. E o rugăciune veche de peste o mie de ani, prin care „renunţăm” la toate promisiunile şi jurămintele personale. În secolul XI, rabinul Meir ben Samuel (ginerele lui Raşi) a schimbat textul, pentru a preciza că e vorba de jurămintele pe care le vom face în anul care vine, nu de cele făcute în trecut. În perioada persecuţiilor evreilor în Spania, Kol Nidrei a căpătat o semnificaţie deosebită, când în jurul a o sută de mii de evrei au fost obligaţi să renunţe la religia lor şi să se convertească la creştinism. Mulţi din aceştia s-au dus la sinagogi în secret, punându-şi viaţa în pericol, ca să spună rugăciunea Kol Nidrei, pentru a renunţa la jurămintele impuse de Inchiziţie. La începutul secolului al XVI-lea, un hazan [cantor] din Germania a compus melodia clocotitoare care exprimă teama, rugăciunea înflăcărată şi speranţa pentru eliberarea supremă. Această melodie plângătoare a fost adoptată de aşkenazimi în toată lumea, dar nu e folosită şi de sfaradimi, care recită Kol Nidrei cu acelaşi ton ca rugăciunile obişnuite. Cantorul recită Kol Nidrei de trei ori, întâi cu o voce foarte moale, ca cineva care ezită să intre în palatul regelui, a doua oara ceva mai tare, si a treia oară foarte tare, ca cineva care s-a obişnuit să fie parte din suita regelui. Cântă de trei ori, ca să dea timp celor care ajung la sinagogă mai târziu, să audă şi ei rugăciunea. E totuşi de notat că rugăciunea de Kol Nidrei trebuie recitată înainte de apusul soarelui, deci înainte de începutul zilei de Yom Kipur, pentru că de Şabat şi de sărbători nu se pot ierta jurăminte sau promisiuni. Unele sinagogi pregătesc tăvi cu lumânări pe care femeile care vin cu maşina să le poată aprindă înainte de Yom Kipur. O femeie ne-evreică supravegheaza lumânarile ca să nu se întîmple vreun incendiu. Lumânările nu pot fi stinse, trebuie lăsate să se stingă singure.

Serviciul din dimineaţa de Yom Kipur este un serviciu lung, mult mai lung decât serviciul obişnuit de Şabat. Poate dura peste şase ore. Am avut cazuri când cineva din sinagogă a leşinat în timpul serviciului, şi a fost nevoie de intervenţia unui doctor. Din fericire, în multe sinagogi, de multe ori se poate găsi şi câte un doctor, care astfel îşi poate exercita meseria în ziua cea mai sfântă.

Copiii sunt scutiţi de post. De obicei, sinagoga sau comunitatea aranjeaza ca cineva să se ocupe de ei, să le dea câte un sandviş si ceva de băut. E de preferat să nu se dea bomboane, pentru că totuşi nu e o sărbătoare veselă.

Serviciul din dimineaţa de Yom Kipur include recitarea unei varietăţi de poeme liturgice şi citirea Torei. Se evocă serviciul divin ţinut de Cohen Gadol [Marele Preot]. De multe ori ne batem cu pumnul în piept, evocând toate păcatele pe care le-am făcut în timpul anului, listate in ordine alfabetică. Cu ocazia asta toată congregaţia ingenunchează şi se prostrează cu capul până la pământ. În tot servicul religios evreiesc, numai de două ori în tot anul se ingenunchează: de Roş haşana şi de Yom Kipur.

Se citeşte din Va’ikra [Leviticus] 16, partea Aharei mot [după moartea] unde sunt descrise serviciile religioase de Yom Kipur, cu alegerea a doi berbeci, unul de aruncat în prăpastie lui Azazel, al doilea de sacrificat pe Altar. Tora menţionează moartea fiilor lui Aaron în legătură cu Yom Kipur pentru a arăta că, la fel ca de Yom Kipur, moartea oamenilor drepţi afecteaza ispăşirea pentru Israel. Conform cu Zohar, oricine este afectat la lacrimi de moartea drepţilor îşi va câştiga iertarea. Aceasta explică de ce serviciul memorial se ţine de Yom Kipur.

În continuare, se ţine serviciul memorial, Izkor. Iniţial, acum peste o mie de ani, Izkor se ţinea numai de Yom Kipur, pentru a-i îndemna pe oameni să se căiască. Pentru a nu-i tulbura pe cei ai căror părinţi sunt în viaţă, numai orfanii rămân în sinagogă în timpul rugăciunii de Izkor. Astăzi, aşkenazimii îl ţin şi de cele trei sărbători, de Pesah [Paşte], de Şavuot [Pentecost] şi de Sukot [colibe, sărbătoarea pe care o s-o serbăm peste încă cinci zile].

Seviciul de după masă (vorba vine, pentru că de Yom Kipur nu mergem la masă) continuă cu cititul Torei, Va’ikra [Leviticus] 18. Ni se prezintă relaţiile interzise, incest etc. Oricine practică asemenea abominaţii trebuie exclus din rândurile poporului, zice Tora. Urmează Cartea lui Jonah şi Micah.

Serviciul de după masă continuă fără întrerupere până seara. Lumea e slăbită de nemâncare, nebăută, unii au dureri de cap. Se stă foarte mult în picioare, o adevărată „îndurerare sufletească”. În sfârşit, după apusul soarelui, serviciul de Yom Kipur se apropie de sfârşit. Începe Neila [încheierea] care se încheie cu un lung sunet de şofar şi cu urarea şi cântecul La Şana haba’a b’Iruşalayim [La Anul la Ierusalim!]. Cine mai are putere intră în dans în jurul bimei [platforma din centrul sinagogii] şi-i felicită pe cantorii care au condus congregaţia în rugăciuni.

Ne întoarcem acasă. La mine in familie avem obiceiul să „spargem” postul cu un păhărel de vişinată producţie proprie şi cu o felie sau două de chec cu miere, după care urmează o masă festivă.

La Şana haba’a b’Iruşalayim! [La Anul la Ierusalim!].

Adrian Boldan este evreu ortodox și locuiește la Toronto.

Agentul integrării europene este… poştaşul!

septembrie 27th, 2009

\”Eu sunt sigur că avem capacitatea de a asigura oamenii cu salarii, pensii şi, în general, cu asistenţa socială, pe care o vor avea în premieră\”.

(Vlad Filat, TIMPUL, 17.08.2009)

Dezbaterile din jurul viitorului Alianței pentru Integrare Europeană (AIE – noua coaliție de guvernare) păcătuiesc, deseori, prin lipsa perspectivei. Se va alege sau nu se va alege preşedintele? Vor fi sau nu vor fi anticipate? Se va reforma PCRM? Sunt mize false. În realitate, problema nu e aici, căci PCRM nu mai este acum duşmanul numărul unu al Alianţei – pentru că nu mai poate, nu pentru că nu mai vrea. Duşmanul numărul unu al actualei guvernări este imaginea Alianţei pentru Democraţie şi Reforme din perioada 1998-2001. Cu aceasta, înainte de toate, are de luptat acum AIE, după cucerirea puterii. Mai concret spus, cu ideea că în RM numai sovieticii şi legatarii lor, comuniştii lui Voronin, sunt capabili să dea pensiile şi salariile la timp.

\”Ziua Z\” a Alianţei: ziua pensiei

Pentru cei care au urmărit sondajele de opinie, dar mai ales pentru cei care s-au confruntat în campania electorală în mod nemijlocit cu oamenii şi percepţiile lor, a devenit clar că unul dintre inamicii principali ai actualei puteri a fost imaginea deloc favorabilă a primei alianţe necomuniste de guvernare. Conştiinţa publică rămâne încă puternic îmbibată cu dificultăţile de atunci pe care le trece, grăbit şi abuziv, strict în contul guvernării din perioada 1998-2001. Nu e cazul aici să facem un bilanţ. Dar este limpede că, indiferent ce proiecte de reformă a avut ADR, ce gânduri măreţe şi ce context economic regional devastator, mentalul colectiv din stânga Prutului a conservat o imagine sumbră şi tenace: democraţii sunt de nesusţinut, pentru că nu au fost capabili să plătească pensiile şi salariile la timp. Inutil să mai argumentăm aici că adeziunea la PCRM, în 2001, dar şi în 2009, s-a făcut masiv şi din aceste motive… Astfel, bătălia cu PCRM s-a încheiat cu succes pentru Alianţă, dar războiul cu ultimele rămăşiţe sovietice continuă. Nu va fi însă un război direct şi nici unul spectaculos. Confruntarea este indirectă şi se va desfăşura în fiecare lună. Adică, atunci când este ziua de plată a pensiilor şi a salariilor. Asta este „Ziua Z” a Alianţei în războiul cu trecutul sovietic din stânga Prutului şi tot ce mai înseamnă acesta.

Retorică europeană şi realpolitik

Trebuie conştientizate rapid şi corect ţintele şi etapele de parcurs. Dacă inamicul numărul unu al AIE în acest moment este imaginea ADR, aici trebuie concentrate resursele şi eforturile. Ideea că AIE trebuie să demareze reforme majore şi să restructureze spaţiul public, să liberalizeze media, să lupte cu corupţia şi să inducă pluralism este corectă şi constituie agenda principală. Dar nu de azi, ci de mâine. Prima etapă a guvernării nu poate fi una grandioasă, nu înseamnă demararea unor proiecte de reforme radicale, ci trebuie să ţintească un lucru pe care l-am sugerat deja: poştaşul să bată la uşă de fiecare dată cu tolba plină cu pensii şi salarii. Cine vrea să sprijine cu adevărat europenizarea RM – la Chişinău, la Bucureşti, la Bruxelles sau la Washington – trebuie să înţeleagă corect acest lucru. Bulversarea acestei Alianţe înseamnă ratarea proiectului european în stânga Prutului pe cel puţin două generaţii. Finanţările din partea FMI, a Comisiei Europene, a Băncii Mondiale, a proiectului Provocările Mileniului din partea Guvernului SUA trebuie orientate – cum spunea undeva noul premier – pentru „stabilirea unui fundament pentru o ulterioară creştere economică sănătoasă”. Corectă formulare! Dar, în traducere, asta înseamnă consolidare politică, pentru că acest „fundament” nu poate fi decât unul politic. Toţi cei care vor ajuta RM trebuie să înţeleagă că nu va exista nicio „creştere economică sănătoasă” fără o stabilizare politică sănătoasă a Alianţei, care se va produce după ce aceasta învinge şi în „războiul de iarnă”. Restul se adaugă, iar peisajul european se construieşte în jurul acestui reper.

Che Guevara nu poate fi reformat!

Chestiunea aceasta nu este niciun secret. În realitate, comuniştii ştiu asta foarte bine. De aici şi blocajele sau tragerile de timp repetate. Ceea ce urmăreau era tocmai asta: întârzierea constituirii instituţiilor interne care să poarte dialog cu instituţiile internaţionale care pot umple tolba poştaşului. Acum guvernarea s-a constituit. De aici şi reacţiile confuze ale comuniştilor, îngrijorate, dar turbulente. Transpare un lucru periculos în rândul foştilor guvernanţi, respectiv profilul purtătorilor de mesaj. Documentul cel mai relevant din acest punct de vedere, elaborat de către PCRM după intrarea în opoziţie, este chemarea la rezistenţă organizată împotriva „reacţiunii liberal-democrate”. Unde eşti tu, Caragiale!: „În situaţia creată, PCRM cheamă cetăţenii Moldovei – tineretul, studenţii, bugetarii, pensionarii – să dea dovadă de solidaritate reciprocă, să nu se lase intimidaţi de forţele de reacţiune, să nu permită înjosirea propriei demnităţi umane şi cetăţeneşti. PCRM vă cheamă la rezistenţă organizată şi democratică faţă de noul regim”.

Documentul trădează toată genealogia revoluţionarilor de profesie, de la Troţki la Che Guevara. Este tipul de gesticulaţie publică a celor pentru care „revoluţia” este scop în sine, a celor care nu se simt bine în normalitate, în societăţi stabile, aşezate. Ei vor confruntare, „revoluţie permanentă”, iar „stabilitatea” trebuie să fie strict apanajul guvernării lor. Care, în realitate, e tot revoluţionară şi confruntaţională. Ei iubesc puterea în sine, ca pe ceva metafizic. Sunt idealişti, nu îi interesează banii, doar postura de „ucenici vrăjitori”, cei care se joacă de-a Dumnezeu şi croiesc destinele oamenilor. Statul este o jucărie pentru ei – una pe care, dacă îţi este luată, preferi să o distrugi decât să o laşi altora. Ce plăcere mai are viaţa dacă nu poţi fi un pic (măcar) Lucifer? O asemenea mentalitate revoluţionară emană asemenea texte. Şi aceste puseuri metafizice şi existenţiale arată un singur lucru: imposibilitatea reformării Partidului Comuniştilor din RM şi a liderilor săi.

Cine (mai) are nevoie de PCRM?

Din această perspectivă, grija unora faţă de viitorul comuniştilor este excesivă şi greu de explicat. Iar apelul pentru cooptarea lui în sfera de putere ascunde cecitate sau alte interese. Ideea că PCRM este vital pentru democraţie sau europenizare în RM este iarăşi exagerată. În realitate, este strict în interesul democraţiei din RM ca PCRM să fie scos din scenă sau redus la dimensiuni suportabile (adică să devină partid!). Obiectivul acesta se poate realiza tot indirect. AIE trebuie să demonstreze cetăţenilor RM că, pur şi simplu, nu mai au nevoie de PCRM. Dacă Alianţa înfrânge „generalul iarnă” şi ajunge în 2010 cu pensiile şi salariile plătite la timp, atunci PCRM pierde, urgent, cel puţin 20 de procente. Iar la primăvara ei vor fi cei mai mari opozanţi ai alegerilor anticipate. Pentru că acestea vor deveni o armă redutabilă în mâna AIE, care va pune la respect turbulenţii de acum. Şi, de ce nu, care ar putea să fie şi folosită. Un PCRM de circa 15% în parlament la anul pe vremea aceasta ar fi un semn de normalitate în Republica Moldova.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Rescriu ce mi-a fost scris (I)

septembrie 27th, 2009

Îmi aşez fruntea în palmele anilor şi gândul pleacă aduceri-aminte. Doar tocul şi ciripitul păsărilor, din jurul mesei unde scriu, mă ajută să-mi scot din călimara sufletului o poveste a trecătorului, ce caută în buzunarul timpului cheia potrivită pentru a deschide o unică poartă.
– Bună dimineaţa, trecătorule!
Aud doar un ecou al cuvintelor meşteşugite şi aşezate de tatăl meu pe un drum, călăuzit de ecoul paşilor lui.
– Nu uita, Valuţule, nu uita niciodată că exişti – nu pentru tine. Vei trăi pentru a da viaţă. Prin tine şi eu voi merge mai departe.
Erau vorbele tatălui meu – Ion al lui Radu lu’Soare. Îşi deschidea, de fiecare dată, sufletul şi geanta lui, prea mare uneori, pentru a dărui.
– Mulţumesc, tată!
În dimineaţa copilului din mine, născut pe un pat sănătos şi plin de dragoste, revăd şi rescriu ce mi-a fost scris.
Undeva, pe un răboj al timpului, am fost semănat din iubire şi născut de Gheorghiţa – fata cantonierului Nicolae (Păsărica – aşa îi spunea tata şi o cunoşteau cei mai mulţi din satul cu nume de-al unuia dintre ei – Ungureni), o femeie tânără ce la 17 ani aducea pe lume, aşa cum spunea mama „lumina ochilor ei”. Eu, Valerică – aşa a vrut tata!
– Mulţumesc, mamă!
Într-un început de an şcolar pleca tata, aşa cum o făcea de obicei, curat îmbrăcat pentru o altă zi de zbatere. Dar… septembrie acela, la doi ani după „Revoluţie” l-a luat – pentru totdeauna.
O mână de om a semănat sămânţa omeniei şi a plecat, lăsând ca noi să culegem roadele. Şi, asta facem.
– Îmi e dor de tine, tată! Îmi e tare dor de vorbele tale şi de îmbrăţişarea unui bărbat-prieten.
Îmi aduc aminte de truda sa pentru ca mie, fratelui meu, Nicolae şi surorii noastre, Cătălina să ne fie bine. Nu voi putea uita niciodată cât a luptat ca noi să fim, aşa cum îi plăcea să spună, oameni.
Adun cuvintele tale tată, chiar dacă ecoul lor este îndepărtat, şi le aşez în dreptul inimii, aşa cum făcea şi mama.
– De ce toate astea, tată?
Simplu, aşa cum îţi plăcea ţie să spui. Eşti – chiar dacă acum eşti în lumea celor drepţi, şi vei rămâne pentru mine un exemplu, nu că mama nu ar fi la fel. Dar… ai fost şi vei rămâne singurul meu prieten adevărat. Dar tu, tu dragul meu tată, ai sădit în mine ceva ce a dăinuit.
– Ştii ce, tată?
Dragostea. Dragostea de tot ce mă înconjoară, că-i lucru sau fiinţă. Ai încrustat în trupul timpului şi sufletului meu, încrederea. Una solidă, în acelaşi timp suplă, pentru fiecare pas sau vorbă pe care o rostesc.
Îmi e dor de tine, tată! Mă imaginez că stăm la o masă şi ciocnim un pahar de şampanie pentru nepoatele tale, ce acum au copii. Te-ai fi bucurat, evident, ştiu asta.
– Îţi mulţumesc, prietene-tată!

In Memoriam Irving Kristol: Fondatorul neoconservatorismului

septembrie 27th, 2009

A încetat din viaţă Irving Kristol, gânditor social original, fondator al curentului neoconservator, fost editor al
revistelor «Encounter» şi «Public Interest», figură de vârf a ceea ce
s-a numit cercul intelectualilor din New York”.

Kristol a acţionat ca un intelectual public, s-a implicat în marile controverse, uneori le-a declanşat. Era un idealist sceptic, un gânditor fără iluzii, dar cu idealuri. Nu a fost autorul unor tratate de istoria ideilor, a preferat stilul comentariului politico-sociologic bine informat şi al editorialelor remarcabile prin coerenţă şi francheţe.

Neoconservatorismul a fost şi rămâne, din perspectiva întemeietorului său, o nouă sinteză, un efort de regândire a structurilor instituţionale în consonanţă cu o tradiţie pe care, spre deosebire de mulţi dintre amicii săi formaţi la City College din New York în anii ’30 şi 40, el a învăţat să o admire şi să o cultive.

Kristol a fost un partizan al moderaţiei. În 1964, referindu-se la o afirmaţie a candidatului prezidenţial republican Barry Goldawater, Kristol scria: “Extremismul în apărarea libertăţii este întotdeauna un viciu deoarece extremismul este un alt nume pentru fanatism”.

Kristol a fost primul din acel cerc („the Family”) care s-a despărţit de iluziile stângii liberale, mai ales cele legate de ingineria socială implicată în strategiile acţiunii afirmative şi ale întregii ideologii numită “Great Society”. Eseul său, “Reflections of a Neoconservative”, a devenit o referinţă clasică. Îi repugna exhibiţionismul de orice fel: estetic, ideologic ori politic. Rostea adevărul calm şi lucid.

Acolo unde Norman Mailer ori Gore Vidal se distrau de-a revoluţia, Kristol vedea pericolul degenerării anarhiste. El a susţinut importanţa revistelor relativ mici, considerând că dezbaterile dintre intelectuali pot duce la schimbări de paradigme politice: “Cu o circulaţie de câteva sute de exemplare, poţi schimba lumea”. A fost un constructor şi un înaintemergător.

L-au urmat Norman Podhoretz, Midge Decter şi gruparea din jurul revistei “Commentary”. A fost prieten cu Nathan Glazer, Daniel Bell şi Daniel Patrick Moynihan, dar a îndrăznit să devină republican în pofida ataşamentelor de tinereţe. A fost cel dintâi celebru intelectual din New York care a decis să părăsească metropola avangardei, mutându- se la Washington. Nu a nutrit vreo iluzie privind credibilitatea declaraţiilor paşnice ale sovieticilor.

A scris continuu împotriva amăgirilor născute din cinismul de tip Realpolitik. Cu despoţii totalitari, a spus-o clar, nu se poate ajunge la un compromis. Dimpotrivă, a susţinut cu consecvenţă ceea ce s-a numit liberalismul anticomunist într- o perioadă în care această poziţie era departe de a fi populară (este ea oare acum?). Ideile lui Jeane Kirkpatrick din celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, fundamentul doctrinei Reagan în politica internaţională, au fost prefigurate în scrierile lui Kristol.

În contrast cu mulţi dintre amicii săi de odinioară, Kristol a îmbrăţişat deschis valorile democraţiei de piaţă, a sfidat contracultura nihilistă şi a spus că este mândru că este american
. Spirit secular, a recunoscut rolul valorilor religioase în viaţa socială. A respins ceea ce s-a numit “the adversary culture”.

A detestat stilul oracular, verbozitatea pompoasă, poncifele găunoase. A cultivat ironia fină, sarcasmul bine dozat şi argumentaţia raţională. A îndrăznit să spună lucruri şocante pentru liberalii mereu auto-culpabilizanţi chiar atunci când acest lucru putea conduce la izolare, la denigrare şi la anatemizare.

A demascat ipocrizia stângiştilor chic şi a diverşilor “tovarăşi de drum”. A fost un “Cold Warrior”, a luptat în cadrul Congresului pentru Libertatea Culturii. Soţia sa, Gertrude Himmelfarb, a scris cărţi de istorie a epocii victoriene menite să revigoreze direcţia liberalismului clasic. Fiul lor, William Kristol, este editorul revistei “Weekly Standard”, importantă publicaţie neoconservatoare.

Într-un moment în care se poartă atacurile virulente împotriva acestei viziuni, când neoconservatorismul este demonizat de activiştii variilor şcoli radical-dogmatice, este drept să nu uităm că în anii ’60, ’70 şi ’80, neoconservatorismul a simbolizat un proiect de reconstrucţie şi de rezistenţă morală şi politică.

Roger Kimball, editorul revistei „The New Criterion”, aminteşte de o memorabilă afirmaţie a celui pe care el îl consideră “părintele neoconservatorismului”: Kristol a definit un neoconservator drept “un liberal asaltat de realitate.”

Acesta este, în opinia lui Kimball, “cel mai important dar pe care l-a oferit Irving generaţiei noastre: ne-a reamintit fără echivoc că ideile contează datorită realităţilor cărora le dau naştere sau pe care le infirmă. A văzut cu o onestă şi necruţătoare claritate răul intrinsec odelor seducătoare ale fantasemelor utopice care îşi devorează discipolii. Dispariţia sa reprezintă o pierdere grea nu numai pentru conservatori, dar şi pentru naţiune. În zilele noastre, asftel de mărturii elocvente par să fie, de la o zi la alta, din ce în ce mai puţine, dar ele, cu atât mai mult, ne sunt necesare.”

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/

Dacă aş fi fost prim-ministru…

septembrie 27th, 2009

Lucrurile sunt aşa simple cu legea unică de salarizare încât nu încetez să mă mir de toată bulversarea, dilemele conceptuale, blocajele tehnice şi jacqueria sindicală care
acompaniază această necesară şi îndelung amânată reformă.

Ea a intrat pe agenda guvernelor pe la mijlocul erei Năstase, când Banca Mondială şi partenerii europeni puneau condiţionalităţi Bucureştiului. Între altele, cereau ca statul să-şi numere mai bine angajaţii (sarcină nerealizată nici până azi, baza de date de la ANFP rămânând tot nefuncţională, deşi a fost plombată cu câteva sute de mii de euro din asistenţă) şi să ţină mai bine sub control salariile şi sporurile, altfel decât prin metoda clasică: dăm drumul la inflaţie ca să măturăm de pe piaţă banii virtuali, promişi fără acoperire economică.

Dar între timp a venit creşterea economică rapidă, România a intrat în UE, am scăpat de condiţionalităţi, aşa că vremurile bune n-au fost folosite pentru a restructura salariile bugetare (cum înţelept-motăneşte solicită azi unii lideri sindicali, să se facă reforma “pe creştere”, nu “pe scădere”). Mai mult: cu banii plouând în vistierie ca niciodată în istoria modernă a ţării, doi miniştri succesivi de finanţe (Vlădescu şi Vosganian) au adoptat o atitudine ostilă faţă de FMI şi Banca Mondială, ţinândule reprezentanţii la uşă şi torpilându-le programele, ca unii preşedinţi sudamericani când urcă preţul petrolului, răzbunând astfel frustrări naţionale (şi personale, din câte se aude, în cazul celor doi).

Doar ca să se întoarcă cu basca în mână după un împrumut câţiva ani mai târziu – dar asta e altă poveste. Nici vorbă n-a mai putut fi de raţionalizarea administraţiei şi salariilor, care au crescut în câţiva ani mult mai repede decât PIB-ul. Criza n-a făcut decât să grăbească spargerea acestei gogoşi cu iluzii vândute profesorilor şi funcţionarilor, care s-ar fi dezumflat oricum.

Dacă aş fi fost prim-ministru, chiar de aici aş fi pornit. Prin primăvară, aş fi chemat toate sindicatele şi asociaţiile profesionale într-o mare sală de sport şi le-aş fi prezentat următoarele fapte simple, de viaţă. Unu, România nu-i Germania, nici măcar Italia sau Spania. Aceste ţări au un PIB per capita de peste 20.000 euro pe an; noi ne învârtim pe la 5.000-6000 euro pe an, ceea ce reprezintă un mare progres faţă de 1.500-2.000 cu zece ani în urmă, dar orişicât. Ca atare, e bine că românii pot acum umbla prin Europa şi face comparaţii, dar nu se pot aştepta încă să aibă veniturile unui italian sau spaniol, ci cam un sfert din acestea.

În pasul doi, ca să fim mai precişi, facem următorul calcul banal: în 2008, anul de apogeu al României, PIB-ul a fost undeva la 6.400 euro per capita. Din sumă, cam 8% poate fi colectat şi alocat pentru salarii bugetare, adică 510 euro: atât cedează fiecare român anual statului pentru lefurile publice. Înmulţind cu numărul de locuitori şi împărţind la cele 1,4 milioane de bugetari, rezultă 7.700 euro pe bugetar. Scăzând din sumă contribuţiile sociale ale angajatorului (vreo 20% în medie, că unii bugetari nu plătesc CAS) şi împărţind la 13 (numărul de luni, cu tot cu al 13-lea salariu) rezultă o leafă brută lunară medie de 490 euro. La cursul mediu din 2008, asta înseamnă vreo 1.750 lei.

În 2009, ne-a lovit criza economică, producând o scădere a PIB de, să zicem, 4%, dar şi o devalorizare a leului de la 3,6 la vreo 4,2-4,3 pentru un euro. Efectul combinat este că PIB-ul a regresat la aproximativ 5.400 per capita, cu o mie de euro mai puţin decât anul trecut. Refăcând calculul de mai sus, reiese că leafa medie lunară a unui bugetar în 2009 se va învârti pe la 430 euro, care la cursul de anul acesta înseamnă tot vreo 1.750 lei brut.

Cu alte cuvinte, stimaţi tovarăşi – le-aş spune celor strânşi în marea sală de sport – asta e situaţia: am făcut progrese substanţiale în ultimii zece ani, dar tot producem de patru ori mai puţini bani decât ţările bogate. Salariul mediu brut (înainte de impozitare) în sectorul public este 1.750 lei, dacă rămânem la numărul actual de 1,4 milioane bugetari.

Ca atare, vă rog să vă consultaţi între dv. şi să decideţi două lucruri: (1) dacă mai rămânem tot cu atâţia angajaţi la stat sau dăm afară un număr semnificativ; salariile vor creşte strict proporţional cu cât hotărâţi dv. să reducem numărul de posturi; şi (2) rearanjaţi, vă rog, de comun acord grila salarială în jurul mediei de 1.750 lei lunar brut, în funcţie de importanţa fiecărei profesii sau folosind orice alt criteriu social, economic sau cul tural-semiotic găsiţi de cuviinţă. “În jurul mediei” înseamnă că pentru fiecare persoană plătită mai mult, trebuie să existe o alta plătită sub medie, în compensare. Eu, ca prim-ministru, mă declar dinainte de acord orice soluţie veţi adopta dv. prin consens, dacă este corectă aritmetic.

După care aş fi ieşit din sală, lăsând partenerii sociali să stabilească ei ierarhia corectă a profesiilor şi pe ministrul muncii ca observator, să noteze rezultatul într-un caiet de matematică. Probabil că sindicaliştii ar fi tot acolo şi azi, după şase luni, încăieraţi unul la gâtul altuia. Deoarece sistemul de salarizare publică unificat şi transparent este precum Raiul: toţi spun că vor să ajungă acolo, dar, dacă se poate, nu chiar de azi. Şi în tot cazul, să nu fie ei primii.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Nicolae Şt. Noica – «Palatul Patriarhiei»

septembrie 27th, 2009

Editura Cadmos, 2008
ISBN 978-973-88557-6-2, 112 pagini
Format 23/31, 80 lei

În toamna anului 2008 a fost lansată la Bucureşti cartea «Palatul Patriarhiei – de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», autor prof. dr. ing. Nicolae Şt. Noica, ex-ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului în perioada 1996-2000.

În toamna anului 2008 a fost lansată la Bucureşti cartea «Palatul Patriarhiei – de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», autor prof. dr. ing. Nicolae Şt. Noica, ex-ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului în perioada 1996-2000.

La realizarea volumului «Palatul Patriarhiei – de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», au colaborat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel, arhitecţii Peter Derer (capitolele «Palatul Patriarhiei. Prezentare urbanistică», «Arhitectura interioară») şi Cristina Ţurlea («Incusiune in culisele unui proiect», «Ştefan Burcuş – arhitect, al doilea antreprenor al lucrărilor palatului (1911-1914»). Lectorul acestei cărţi este Stelian Ţurlea.

Cunoscut şi pentru studiile sale referitoare la istoria construcţiilor din România, prof. dr. ing. Nicolae Şt. Noica, a mai publicat o serie de volume de gen precum «Lucrări publice din vremea lui Carol I» Editura Cadmos, «Din istoria construcţiilor româneşti. Emil Prager – un model», (cu o prefaţă de prof. univ. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României), Bucureşti, Editura «Maşina de scris, 2004, «Banca Naţională a României şi personalităţi din istoria construcţiilor» – editura «Maşina de scris» 2006.
Vă mai menţionăm că Nicolae Şt. Noica, în calitate de nepot al filosofului Constantin Noica, a publicat de curând în 2009 «Neamul Noica», deja mediatizat, însă această ultimă carte face obiectul unei alte prezentări.

Absolvent al Facultăţii de Construcţii Civile şi Industriale din Bucureşti, Nicolae Şt. Noica a deţinut funcţiile de inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare şi Proiectare Construcţii (1988-1990), la Inspectoratul de Stat în Construcţii şi a fost cadru asociat la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale – Catedra de Statistica Construcţiilor (1972-1990). În perioada 1996-2000 a guvernării CDR, Nicolae Şt. Noica a fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (1996-2000). Ca inginer, Nicolae Şt. Noica a participat la elaborarea unor proiecte de anvergură, printre care amintim şantierul naval de la Olteniţa. Este profesor asociat la Universitatea Tehnică din Constanţa. Dincolo de cariera sa pofesională, vă precizăm că Nicolae Şt. Noica este membru al Adunării Naţionale Bisericeşti şi al Consiliului Naţional Bisericesc.

«Palatul Patriarhiei – de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», prezintă istoria construcţiei Palatului Camerei Deputaţilor, ce a devenit abia în 1996 Palatul Patriarhiei. După datele documentare privind construcţia sa, Patriarhia ridicată în 1906 pe Dealul Mitropoliei este opera arhitectului Dimitrie Maimarolu (1859-1926), cel care studiază arhitectura la Şcoala de Arte frumoase din Paris, şi obţine în 1885 diploma de arhitect al guvernului francez dar care se reîntoarce în ţară unde va activa în corpul serviciului tehnic al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice sau ca arhitect cu propriul său cabinet.
Începând cu anul 1948, Palatul Patriarhiei a fost sediul Camerei Deputaţilor, iar mai târziu, într-un interval de 50 de ani, clădirea va aparţine Marii Adunări Naţionale şi abia din 1990, redevine sediul Camerei Deputaţilor. În anul 1997, Camera Deputaţilor se mută în Palatul Parlamentului, construcţia din Dealul Mitropoliei revenind Patriarhiei Române.

Cartea este un document elaborat cu deosebit profesionalism prezentând toate aspectele legate de inginerie, arhitectură, istorie a unui monument de arhitectură pe care merită să-l facem cunoscut urmaşilor.
Construcţia proiectată de arhitectul român Maimarolu reprezintă expresia a ceea ce domnitorul Barbu Ştirbei definea: «Patriotismul nu stă în cuvinte sonore, ci în lucrări străduitoare şi de îndelungată răbdare».
Nicolae Şt. Noica descifrează cu îndelungată şi neostoită pasiune paginile de aur ale inginerilor şi arhitecţilor români din veacul trecut, peste care nu trebuie lăsat colbul uitării. Sunt pagini de carte din care trebuie să desprindem talentul incomparabil al constructorilor români, patriotismul acestora de înaltă ţinută precum şi necesitatea reală de a păstra vie amintirea lor şi a realizărilor acestora care au ridicat la înalte cote profesionale România modernă.

În finalul acestei succinte prezentări, reproduc portretul autorului făcut de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel cu ocazia lansării acestui volum extrem de valoros din punct de vedere documentar: «Competent şi pasionat, înţelept şi patriot, Domnul ministru Nicolae Noica a adunat cu hărnicie date şi imagini despre acest edificiu, a antrenat şi pe alţii să o facă, pentru a putea prezenta istoria şi valoarea arhitecturală, structurală şi artistică a acestui Palat, devenit, în mai multe privinţe, simbol al culturii şi spiritualităţii noastre româneşti din timpul Domniei Regelui Carol I al României.
Felicităm pe autor şi pe colaboratorii săi, şi totodată rugăm pe Hristos Domnul să le răsplătească dragostea şi dăruirea de sine arătate în această lucrare de omagiere a unor mari arhitecţi şi ingineri români de la sfăşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Binecuvântăm pe toţi cei ce vor citi această carte cu folos în cultivarea iubirii de frumos şi recunoştinţă pentru făuritorii de valori perene.»

«Palatul Patriarhiei – de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii» – iată o carte-emblemă pentru cultura şi civilizaţia românească, pe care imperios o recomand pentru biblioteca dumneavoastră.

O schiță a istoriei Clujului: 1. Fundație romană și revanșa migrației

septembrie 27th, 2009

Abordarea unor subiecte de istorie locala poate parea o abatere de la directia generala de restituire a trecutului, care a privilegiat in ultimele doua decenii si in spatiul publicistic romanesc analiza fenomenelor de profunzime, a duratei lungi in dauna expunerii mecanice si uneori subiective a faptelor si centrarea investigatiei asupra stabilirii unor similitudini intre faptele istoriei noastre si realitatile europene contemporane. Intentia onesta de a restitui trecutul in spirit critic si recuperarea unor teme prohibite de cenzura ideologica, dar si efectele indirecte ale globalizarii au determinat trecerea in plan secund a unor aspecte prezumate ca avand o importanta minora sau epuizate de uzul si abuzul de istorie practicat de oficialitate.

La dispozitia consumatorului de istorie se afla azi mai multe lucrari dedicate Frantei sau a Statelor Unite, decat, sa zicem, istorii ale Ungariei sau Cehiei, iar istoria regionala tinde abia in ultimii anis a-si recastige un loc in preocuparile specialistilor. Analiza mentalitatilor colective si propria experienta a fiecaruia este de natura sa sublinieze atasamentul uman fata de arealul si comunitatea de provenienta, solidaritatile de tot felul care-i unesc pe membri acestor microgrupuri si forta lor de sugestie, cu efecte recognoscibile in comportamentul privat si in atitudini publice. Vitalitatea acestor solidaritati a contribuit la mentinerea interesului pentru trecutul si prezentul local, iar rezerva prudent a mediilor academice a plasat aceste preocupari in siajul unor demersuri administrative sau, acolo unde era cazul, in captivitatea unor controverse de natura nationala. Macedonia, Transilvania si Silezia sunt cazuri paradigmatice in acest sens, iar emotia care calibreaza interesul public pentru trecut si semnificatiile sale in conturarea statutului lor actual echivaleaza cu preocuparile similare pentru specificul unor zone precum Kornwald, Catalonia sau Tara Bascilor.

Din punctul de vedere al conceptiei si metodei, istoricul tentat de trecutul local trebuie sa-si asume riscul lipsei de originalitate, rezultat al utilizarii unui suport documentar si evenimential in general cunoscut de cei interesati. Este dificil sa te referi la istoria bimilenara a Clujului, fara sa subliniezi o serie de caracteristici ale urbei, asumate cu entuziasm aproape ostentativ de intelectualitatea de provenienta locala, precum traditia oraseneasca multiseculara, propensiunea spre multicultural, universitatea si spiritul civic.

Un apparent paradox a determinat ca aceasta imagine sa serveasca mai curand drept brand al comunitatii, decat sa fie acceptata de majoritatea membrilor sai, mai ales in contexte situate inafara ratiunilor de oportunitate. In plus, o cercetare onesta nu poate ignora premisa unei subiectivitati asumate, a impactului presupus de propriile afinitati, optiuni etice sau afilieri academice. Identificarea cu subiectul genereaza tendinta spre o pledoarie pro domo, in spiritul autorilor antichitatii Greco-latine, incercarea de a conecta evenimentele de importanta locala cu cele generale. Monografiile unor mici sate transilvane au servit in ultimii ani drept pretext pentru eseuri mai mult sau mai putin documentate asupra istoriei romanilor sau chiar a celei central-europene. In cazul Clujului, astfel de conexiuni au fost déja demonstrate stiintific, iar ignorarea semnificatiei lor nu poate fi cenzurata de suspiciunea patriotismului local sau a persistentei unor stereotipii interpretative.

Daca am aplica celor doua milenii de istorie oficiala a Clujului dialectica propusa de Tolstoi pentru epoca napoleoniana, putem considera ca succesiunea perioadelor de dezvoltare si regres ale actualei capital economice a Transilvaniei au corespuns expansiunii si respectiv reculului civilizatiei occidentale. Primele urme de locuire certa in regiune descoperite pana acum dateaza din neolitic, iar cercetarile arheologice au probat continuitatea unor asezari sedentare si la inceputul epocii bronzului. Inceputul istoriei oficiale a orasului este legat de cucerirea Daciei de catre romani si edificarile administrative care au urmat. Asezarea romana construita probabil pe temeliile unei locatii dacice mai vechi a dobandit statutul de municipium la mai putin de doua decenii de la intemeiere, dupa cum atesta celebra borna descoperita pe drumul militar de la Aiton.

Desi autorii antici au subliniat reticentele pe care imparatul Hadrian le-a avut in legatura cu achizitiile teritoriale ale predecesorului sau si a intentiei sale de a evacua Dacia, mentinerea administratiei romane la nordul Dunarii a fost justificata de marele numar de colonisti instalati aici. Aceste aprecieri sunt probabil intemeiate, daca tinem cont de faptul ca Republica si ulterior Imperiul Roman s-a circumscris arealului climatic si civilizational mediteranean. Chiar daca legiunile romane au obtinut succese notabile in regiunile septentrionale, prezenta romana nu s-a permanentizat decat cu mici exceptii in zonele prea diferite de conditiile de viata din peninsula. Napoca reprezinta o notabila exceptie de la regula, alaturi de unele centre urbane din Renania precum Koln sau unele asezari din Britania, similitudini evidentiate cu ocazia sesiunilor si schimburilor de informatii intre istoricii de specialitate.

Dezvoltarea municipiului din nordul Daciei Superioare a fost una rapida, devreme ce la mai putin de jumatate de secol de la atestare a primit statutul de colonia, conferit de imparatul Marcus Aurelius. Diferenta fundamentala era una juridical, asezarea bucurandu-se de acum de ius italicus, fapt ce asigura cetatenilor sai o serie de imunitati si privilegii fiscale. Cei 150 de ani de istorie romana nu pare sa insemne prea mult in economia istoriei clujene, dar viabilitatea proiectului urbanistic roman este certificata de faptul ca intemeierile care au urmat corespund aceleiasi arii teritoriale. Conturul orasului roman corespund centrului Clujului modern, iar faptul impieteaza asupra unor cercetari arheologice exhaustive, care ar presupune nu doar evacuarea unor institutii esentiale pentru existenta actual a orasului dar si distrugerea unor vestigii ce apartin unui trecut mai recent. Evolutia Daciei romane si relativa uniformizare pe care civilizatia romana a diseminat-o in regiunile in care s-a impus ingaduie totusi reconstituirea unei imagini veridice a vietii locuitorilor din Napoca. Chiar daca nu a fost un centru militar, colonia s-a aflat in proximitatea frontierei nordice a provinciei si a castrului de la Potaissa, sediul principal al Legio V Macedonica. Militarii care-si incheiau serviciul se bucurau de prestigiu in randul comunitatii, iar cetatenia romana le facilita accesul la demnitati publice. O alta sursa a de crestere demografica si a bunastarii economice a fost data de amplasarea la interferenta unor drumuri spre Panonia si Dalmatia si de proximitatea exploatarilor miniere.

Aportul major la aparitia si ascensiunea pe care a cunoscut-o Napoca a fost dat de geniul politic si administrativ al Romei, acea urbs care a inspirit toate intemeierile civice din Europa primului mileniu. Viabilitatea lui orbis romanus in raport cu alte tentative imperiale pe care le-a cunoscut antichitatea a constat in gradul de implicare al indivizilor si comunitatilor locale in administrarea justitiei si gestiunea resurselor. Studii recente au pus in dezbatere eficienta si flexibilitatea sistemului administrativ si fiscal roman, caracterizat de implicarea minima a autoritatilor centrale, concesionarea serviciilor publice si relatia activa cu institutiile orasenesti. Acestea din urma erau magistraturi colective, alese de toti cetatenii cu drepturi depline. Cele patru drepturi fundamentale de care se bucurau cetatenii romani inca din timpurile intemeierii seamana frapant cu libertatile cetatenilor statelor member ale Uniunii Europene, iar unele politici agrare par sa fi anticipat aceleasi modele. Lumea romana a excelat prin disponibilitatea sa integratoare, tradusa in romanizarea unor zone si populatii aflate in diverse stadii de dezvoltare. In aceste conditii, colonisti din Orientul Apropiat sau mineri din randurile unor triburi trace din sud au actionat si in Dacia ca agenti ai romanizarii. Situatia acesteia din urma a fost in oarecare masura speciala, in conditiile in care provinciile organizate aici au fost administrate de autoritatile imperiale, prin intermediul unor legati si procuratori, fara ca acest fapt sa diminueze importanta magistraturilor urbane. Interesul de care s-au bucurat structurile administrative de aici au impus si institutiilor locale si comunitatilor participarea la cultul imperial, documentat arheologic, expresie a loialitatii fata de stat.

Circumstantele geografice si politice au pus in cauza procesul de dezvoltare a metropolei romane devenita la un moment dat sediul administrativ al provinciei Dacia Porolissensis. Un prim avertisment a fost dat de izbucnirea razboaielor marcomanice, cand o confederatie alcatuita ad-hoc de clanuri germanice si iraniene a atacat frontierele nordice ale Imperiului, amenintand Italia. Cei aproape 15 ani de lupte, care au provocat mari distrugeri in Dacia, au dat substanta unor dispute intre istoricii romani si cei maghiari, in legatura cu interminabila disputa legata de teoria continuitatii. Ultimii au incercat sa demonstreze depopularea quassitotala a Daciei si disparitia centrelor urbane, in vreme ce autorii romani au cautat argumente pentru refacerea economica rapida a dinamicelor provincii militare de la Dunare. Cercetarile arheologice demonstreaza restabilirea schimburilor economice si o relativa stabilitate a normelor de viata cotidiana in cele trei Dacii, iar prezenta militara impusa de presiunea Barbara de la frontiera a insemnat si siun syncretism al spiritual. Criza de sistem prin care a trecut lumea romana la incepand cu secolul al III-lea si-a pus amprenta si asupra evolutiei asezarilor urbane nord-dunarene, iar retragerea administratiei si trupelor dispusa de imparatul Aurelian le-au pus in cauza existenta. Chiar daca evacuarea in masa a locuitorilor Daciei este improbabila, fie si numai pentru ca limesul roman incetase sa mai garanteze securitatea cuiva, noile realitati sociale si economice lasau putine sanse de supravietuire oraselor prospere de altadata, iar noile valori spirituale nu privilegiau solidaritatile urbane. Barbaricum recupera terenul pierdut in fata descendentilor lupoaicei mitice, iar Napoca era una din victimele acestei revanse.

Invidia ca armă de război în Republica Moldova

septembrie 27th, 2009

Săptămâna trecută administraţia site-ului www.acum.tv nu a publicat un aşa zis comentariu care nu avea nici în clin nici în mânecă cu articolul din revistă. Anonimul ascuns sub pseudonimul „Ion” îi cerea lui Petru Clej să renunţe la colaborarea cu mine. Îl reproduc fără a corecta greşelile gramaticale:

“Domnule Clej, nu inteleg de ce o tot promovati pe Angela Arama. Sfatul meu este ca scade prestigiul revistei cu acest nume. Pina nu demult citeam constant, acum am renuntat. Din cauza ei. Nu o mai puneti sa dea din degetul care si-a dat atita timp votul pentru comunisti. Sfatul meu este sa ii puneti dumneavoastra tampoane in urechi in ochi si in gura si sa taca dracului ca va face mai mult de rusine. Dupa cite porcarii ai facut, cred ca este mai bine sa taca chitic si sa se retraga cuminte in birlog. Mi e foarte jale de ea. Nu stiu de ce mai incercati sa surescitati un mort, adica reputatia ei negativa pe care o are. Chiar nu vedeti ca va faceti de rusine? “

Bu-u-un…Dincolo de obsesia maniacală pe care o manifestă autoarea acestui denunţ (îmi trimite mereu mesaje pornografice pe blog şi publică – cu succes, din păcate pentru imaginea unor instituţii media din Republica Moldova – pseudo-comentarii obscene la absolut toate apariţiile mele publice) e de remarcat dorinţa acerbă a acesteia de a mă vedea paralizată, mută şi neapărat distrusă ca entitate umană. Evident, nu are curajul să iasă la rampă, se ascunde mereu în dosul unor porecle şi încearcă să-i convingă pe toţi, pe mine inclusiv, că sunt jalnică şi nu am nici un drept să respir.

De ce? Pentru că am votat cu comuniştii în 2005? Au făcut-o şi Marian Lupu, şi Vlad Filat, şi Marcel Răducan. Când şi în ce condiţii e subiectul unui alt articol. Şi nu cred deloc că dacă aş fi părăsit PPCD (inclusiv postul de televiziune EUtv) printr-un scandal monstru şi conferinţe de presă această persoană ar fi fost mulţumită de prestanţa mea. Motivul invocat în mesajul adresat domnului Clej e doar un subterfugiu pentru a-l convinge să nu mai publice articolele mele.

Pentru confomitate – nu am fost “dusă” de la EUtv (un post de televiziune căruia îi ofeream consultanţă) aşa cum se trâmbiţa de zor de alţi doritori de a mă şti demolată. Echipa şi politica editorială decentă au fost distruse de ambiţiile politice şi neprofesionalismul cras al tandemului Burciu- Buzdugan numiţi la un moment dat în funcţii de conducere acolo, iar eu, spunându-le în faţă că, de facto, ei comit o crimă, am părăsit sediul televiziunii şi am crezut de cuviinţă să nu mă întorc acolo. În scurt timp am anunţat liderul fracţiunii parlamentare PPCD că nu voi merge în Campania electorală din 2009. Astfel am ieşit din politică şi nu am considerat onorabil să fac demersuri pentru a mă înregimenta în alt partid. Nu mai prezint un pericol public, ca să zic aşa, totuşi, persoana aceasta, care a făcut o fixaţie evidentă pentru mine, exemplificând un caz clinic, bântuie internetul dorindu-mi, practic, moartea. De ce, întreb din nou. Invidia?

Nu aş fi scris despre asta dacă nu aş şti că acest caz este (poate nu la nivel maniacal) simptomatic. Aud că o grămadă de “prietene” şi doamne glamoroase mă bârfesc ca în codru şi crează, ungându-şi orgoliile, tot felul de basme cu zmei având-o ca subiect pe Angela Aramă. Mai presus de toate, aceste basme se termină deloc americăneşte – Angela Aramă (care, ha! În sfârşit a şi divorţat! – aşa-i trebuie!!!) moare (de dorit – alcoolizată), cerşind o bucată de pâine sub gardul bunăstării lor. Iată unde ajunge orice femeie care îndrăzneşte să fie altfel decât celelate, auzi tu – vedetă de televiziune, deputat, om de cultură şi pe deasupra bărbatul meu s-a uitat la ea!

Îmi imaginez doar cu ce plăcere sunt ingurgitate “sincerităţile” personajului evocat mai sus, publicate pe site-urile unor instituţii de presă pe care, de altfel, le consider profesioniste şi cu suficient bun simţ. De exemplu, specificând că “işi rezervă dreptul de a şterge mesajele care nu se referă direct la sensul materialului publicat şi care conţin expresii licenţioase”, Jurnal de Chişinău publică la două subiecte care nu mă vizează deloc acelaşi comentariu (omiterea literelor îmi aparţine): “Angela Arama e o c…va si o prostituata cum nu mai este. E invidioasa pe femeile destepte si tinere si e compromisa pina in fundu c…lui. O urasc cit de fatarnica si mincinoasa e. Isi merita soarta, c..va asta de Angela Arama! ce bine imi pare ca ai ajuns in c..r, madam!” Sau comentarile de pe site-ul PRO-tv la emisiunea VIP magazin filmată acasă la mine (iarăşi cu precizarea că administraţia site-ului “va scoate comentariile care conţin cuvinte obscene”): “Angela Arama s-a compromis pana in maduva, e invidioasa pe femeile destepte si frumoase, e o rautacioasa si o birfitoare plus ca mai si fura barbatii sau iubitii altora. E atat de fatarnica saraca totusi mi-e jale in ce hal a ajuns”. Şi mai departe: “O sa spun pe toate saiturile adevarul despre aceasta neroada si c…va. Ma bucur ca a cazut si a ajuns un nime. p.s. adresa si telefonul este Albisoara sau la podul Chisinaului. (Albişoara e strada unde se oploşesc prostituatele traseiste – nota mea)” De ce administratorii site-urilor respective ar fi publicat asemenea inepţii dacă nu ar fi vorba de audienţă? Şi cine o face să crească? Frustraţii, ar spune un psiholog. Complexaţii. Se ştie că rataţii, devoraţi de neputinţă şi invidie, se afirmă prin denigrarea altora, mai puternici decât ei.

Problema este că ne vedem déjà în Europa cu tot cu iţari, dar oare suntem gata să renunţăm la comportamentul social de grotă? În ce măsură libertatea de exprimare oferită cu generozitate de internet se înscrie în standardele bunului simţ? Nu degeaba se vorbeşte déjà la nivel de studiu mondial despre necesitatea reglementării spaţiului informaţional (fără a afecta libertatea de exprimare şi anvergura comunicării). În condiţiile actuale acesta riscă să devină şi un refugiu nejustificat pentru maniacii, retardaţii care hărţuiesc prin atacuri indecente la persoană şi chiar prezintă pericol public. Dar e o problemă care poate fi discutată în alt articol. Pot să spun doar că în cazul în care atacurile vor continua, voi fi obligată să fac un demers la procuratură (noua guvernare promite independenţa reală a acesteia) pentru a identifica persoana şi a apăra integritatea mea şi a copiilor mei.

Revin la mobilul care cultivă obsesiile expuse mai sus. Acest gen de obsesii este generat prin excelenţă de o subapreciere îngrijorătoare a personalităţii proprii, e frustrarea care caracterizează oamenii lipsiţi de bucuria de fi ei înşişi, de dragoste, dacă vreţi, pentru ceea ce sunt – creaţii Divine. Nu cred că e vorba de o problemă strict de credinţă. E mai grav. E o problemă socială. Invidia ca flagel social ar trebui să ne înspăimânte, să ne îngreţoşeze. Din păcate, însă, ea este menajată şi mai mult decât atât, utilizată ca armă de război împotriva concurenţilor atât sociali, cât şi politici. Nu cred că asemenea “comentarii” ar fi fost tolerate dacă vizau vreun favorit politic al instituţiilor media amintite.

În acest sens, vreau să-i mulţumesc domnului Petru Clej pentru demnitatea cu care a respins “comentariul” anonim, deşi nu mă cunoaşte (menţinem o corespondenţă “frugală” şi sporadică cu referire la unele aspecte mai degrabă tehnice de publicare a articolelor). Iată răspunsul:

“Domnule sau doamnă „Ion”

1. Dacă tot faceți denunțuri, măcar nu aveți lașitatea de a vă ascunde sub anonimat.

2. Statisticile obiective consemnate de Google Analytics arată sporirea audienței din Republica Moldova. Vă mulțumesc pentru grija pe care o purtați acestei reviste, dar cunoașteți proverbul care începe „Câinele moare de drum lung …”

3. Aveți ceva de obiectat față de substanța articolelor Angelei Aramă? Eu o consider o expertă în legislația mass media și ea scrie la revista ACUM în această calitate.

4. Dacă aș invita să scrie articole la revista ACUM pe Oleg Serebrian sau, de ce nu, pe Marian Lupu (devenit peste noapte campionul cauzei anti-comuniste) – oameni care au votat la 4 aprilie 2005 candidatura lui Vladimir Voroni la președinție, ca și Angela Aramă, ce ați spune?

5. Grosolăniile despre Angela Aramă păstrați-le pentru ultra-mediocra presă din Republica Moldova, revista ACUM are un cu totul alt nivel.

6. Îmi este absolut indiferent dacă citiți sau nu revista ACUM, alți 10 din Republica Moldova vă vor lua locul.

P.S. Dacă până acum n-ați realizat continuarea proverbului despre care vorbeam, atunci vă spun eu „…și prostul de grija altuia”.

În încheiere, tuturor acelor care mor de grija mea din simplul motiv că “poama-i acră” pot să le spun că nu am sucombat subit şi nici prin cap nu-mi trece. Am doi copii minunaţi, mi-am amenajat o casă în inima Chişinăului, la doi paşi de Palatul Republicii, posed maşina visurilor mele, actualmente sunt producător general la unul dintre cele mai vizionate posturi de televiziune din Republica Moldova, parte a unei renumite corporaţii internaţionale, sunt unul dintre fondatorii unei prestigioase companii de creaţie publicitară (full service) şi (nu în ultimul rând!) am marea plăcere să scriu pentru revista electronică ACUM.. Pe lângă toate acestea voi publica în curând o carte pentru copii, pictez , alerg dimineaţa şi am un singur viciu – nu bârfesc, nu cobesc şi nu invidiez pe nimeni. Ah, da! Şi am bucuria de a avea prieteni adevăraţi.

Tineri religioşi evrei atacaţi la Cluj, în Ajun de Yom Kipur

septembrie 27th, 2009

De câţiva ani, cu prilejul Anului Nou Iudaic şi a sărbătorii de Yom Kipur tineri activişti religioşi ai organizaţiei Chabad Lyubavitsh Romania vin la Cluj să-i ajute pe membrii comunităţii (majoritatea foarte vârstnici) la oficierea serviciului divin. În zorii zilei de 27 septembrie trei tineri chabadnici au sosit la Cluj cu rapidul de Bucureşti, s-au urcat într-un taxi şi s-au îndreptat către casa de oaspeţi a comunităţii evreieşti, de pe strada David Francisc. La coborârea din maşină au fost atacaţi de nişte bărbaţi corpolenţi care, după spusele tinerilor, discutau între ei în arabă. Le-au smuls pălăriile şi bagajele şi i-au luat la bătaie. Tinerii chabadnici au reuşit să fugă, să ia un alt taxi şi să se ducă la poliţie, unde au fost ţinuţi până la ora două la prânz, pentru declaraţii. A fost anunţată Ambasada Israelului şi SRI. Deocamdată atacatorii nu au fost identificaţi.

de dragoste şi gândaci de Colorado

septembrie 27th, 2009

it’s only my song about it

ţi-am cumpărat nişte macrou congelat nu somon norvegian
şi mi s-a făcut lehamite de câte autobuze aş lua până în centru
să privesc luminile scorpionului by night
poate mâine o să ajung la târgul de umbre
deşi nu am mai văzut demult urmele solstiţiului rău-famat
printre atâţia poeţi beţivi obezi epigoni în costume gotic punk
pierduţi în staţii de metrouri graffiti murdare şi anoste

– e o letargie generală
nimeni nu-şi mai aminteşte de nimic
ca în urma unui naufragiu ipotetic al conştiinţei colective
nici vorbă de revoluţii erori conflicte greve ecuaţii
nici de morţii din cavouri cu termopane cărora le-am rămas datori la intersecţii –

bună dimineaţa domnule ceaiul e servit
în seminţe de fluturi măsluite noaptea de îngerii rhythm and blues
poate ne aşteaptă un deluviu de toamne palimpsest
sau numai gândacii de Colorado emigrează sentimental spre sud
când ninge vremelnic dincolo de munţi
doar cât visezi să te plimbi gol prin ultima euroninsoare

de dragoste şi gândaci de Colorado am răscolit cazărmile cuvintelor
piaţa norilor liniile imaginare de centură
rezervaţiile aeriene de litere mari stacojii
îmi voi incinera gândurile în seara asta la marginea oraşului
la groapa de gunoi ecologică
în numele patetic al unui bolero de noapte

Gută

septembrie 27th, 2009

Dacă fierb în mine mirodeniile acestea,
Trebuie să mă vindec!
Dar nici mersul pe jos nu-l suport!
Mi se face milă de degetul mare.
Ăla de se bagă în faţă mereu
Şi soarta îl pedepseşte.
Îi smulge unghia şi rămâne bont.
În bocancul acesta nesimţit,
Se întâmplă o dramă.
Un bătrân fără apărare este ucis,
Este scos de la speranţa de viaţă
De nişte cristale care scrâşnesc
În intunericul de sub şireturi.
Mai adaug inimă de zâmbet răpus
Şi un câmp de petale albastre de „nu mă uita”.
Vodca o elimin complet.
Uit de întrebările fără răspuns.

Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.

Un barbat adevarat

septembrie 27th, 2009

-Gicule, ce bem azi?
-Hai sa bem un cuplu de beri in Herastrau.
-Stai un pic, ma suna nevasta-mea. Alo, ce sa fac draga, intru intr-o sedinta de doua ore acusi. Sa stii ca inchid celularul, sa nu ma suni. Cum adica ce fac la Arcul de Triumf? Serviciul meu e in Piata Romana ce, ai uitat? …..
….GPS monitoring system? Ce e aia? ……
-Ce e Gogule? De ce te-ai facut asa alb la fata?
-…auzi ba a dracu’ nevasta-mea.
-Ce-i cu ea?
-Cica ma vede unde sint cu GPS monitoring system.
-Cu ce? De unde are ea asa ceva?
-Nu stiu…dar poate minte. Ii dau telefon sa vad daca nu ma pacaleste. Alo, eu sint. Unde sint acum? ….in Herastrau la intrarea de linga Arcul de Triumf……
-Gicule ce ma fac?
-Da-mi mie celularul tau si spune-i ca l-ai pierdut. Intoarce-te la servici, eu ma duc sa beau o bere cu Panait. Da-i telefon de la servici si spune-i ca ti-au furat celularul pe drum. Stai un pic, ma suna nevasta-mea. Gicu asculta vreo doua minute ce are de comunicat nevasta-sa. Deodata spune: Auzi draga ai telefonat doar sa-mi futi capul drept recompensa ca am reparat chiuveta ieri? Ce-ar fi mai bine sa te duci repede sa-mi pregatesti mincarea preferata ca o sa vin acasa de la servici cu foame. A, si nu uita sa-mi cumperi bere si seminte, ma uit la meci diseara si nu vreau sa fiu deranjat. Ai inteles? Inchide celularul si zice: A dracu’ tocmai acum si-a gasit sa ma sune?

-Gicule, Gicule, Gicule, te admir Gicule. De azi sint cel mai infocat fan al tau. Te admir. Ce barbat adevarat !!!! Asa se vorbeste cu nevasta. Nu inteleg cum am ajuns eu in situatia asta, sa tipe la mine cu orice ocazie Gicule. Cum ai reusit sa fii stapinul absolut in casa?

-Gogule, cum iti asterni asa dormi. Hai, valea, du-te la servici repede si fa ce ti-am spus.

Dupa o ora Gicu si Panait sint deja la a opta bere. Suna telefonul lui Gogu care era la Gicu.

-Alo, alo…

-Alo inapoi, cine e la telefon?

-Auzi ba maimutza beata ala e celularul lui Gogu Popescu.

-Daaa? Bine. Acum e al meu cotoroantza isterica.

-Aaaaaaaaa….idiotule te dau pe mina politiei am GPS monitoring system si stiu unde esti in orice clipa.

-Bravo tie. Dar daca inchid celularul mai stii prabushito?

-Cum imi vorbesti nemernicule? Eu sint o doamna, nevasta-ta e prabusita betivule.Inchide-l si te-am pierdut ( se aude un chihot de ris in surdina)

-Asa sa fie cotoroantza isterica, acum spunem adio si tie si sistemului tau de spionaj. Desface celularul, scoate bateria si-si ride in barba. Gicu e cel ma barbat adevarat din imprejurime. Panaite, ne mutam la Cocosatu.

De citeva ore Gicu nu mai raspunede la nici un celular.Gogu isi ia inima in dinti si da telefon acasa la el. Raspunde nevasta-sa:

-Gicule unde esti jigodie nespalata? Raspunde nesimtitule !!!! Daca mai imi inchizi telefonul o data unde-ti stau talpile acolo or sa-ti stea si testicolele. Dupa ce ai reparat chiuveta s-a facut inundatie in tot blocul.

-Doamna, doamna, nu e Gicu ci un prieten din copilarie.

-Ah, da? Si tu esti la fel de cretin ca el? Zona in care ati copilarit era afectata de molima prostiei cronice si a leneviei acute? Fa bine si gaseste-l pe nenorocit inaintea mea, poate scapa cu viata. Traaaac…inchide telefonul.

Gogu a ramas impietrit citeva minute. Dupa aia a telefonat acasa:

-Alo, iubito, ti-au placut florile pe care ti le-am cumparat ieri? Da???? Serios? Scumpa de tine, azi am cumparat bilete la film. Te pup si azi vin devreme. Vezi ca ti-am lasat mincarea incalzita in cuptorul cu micro-unde ingerule.
Pa….

Semn de întrebare

septembrie 27th, 2009

Suntem prizionerii propriei nostre vieţi
Şi nu cunoaştem Calea, deşi o predicăm;
Nu ne-mbătăm de vin, dar trăim ca beţi
Cerem pe Înaltul pe care-L lepădăm.

Să ne-nţelegem viaţa, este lucru mare!
Căci Adevărul Lumii e strâns într-o cunună…
Tot ce trăim în viaţă poate fi eroare,
Iar adevărul nostru poate fi minciună.

Ape de amar bem în zile bune…
Orice întâmplare dă trepte şi testări;
Ziua bună-i răul cu bucurii nebune,
De nu cunoaştem Cartea, pierim în cugetări.

Ne suntem captivi nouă prin necredinţa noastră;
Omul a fost dat să-nveţe să discearnă!
Clipa roz de viaţă, e de fapt albastră,
Iară primăvara este mai mult toamnă.

DEPRESIE e-un vultur menit a te opri,
Când găsit-ai drumul care mult te spală
În timpul cel puţin ce-a murdărit A FI,
Ţinându-te departe de-a curăţirii şcoală.

FRICA ţi-e duşmanul!… Şi nu viaţa grea,
Ce a fost să-ţi fie pentru-a fi etern…
Nu sluji deci fricii şi luptă-te cu ea
Şi alungă răul în chipul cel mai ferm!

Fiecare pas este încă-o treaptă
Spre Împărăţia la care-ai fost chemat.
Supune-te mustrării, căci Judecata-i dreaptă
Şi nu te clătina când ştii ce-ai semănat.

TRĂDARE, DEFĂIMARE, POFTĂ, NEIERTARE
Din timpurile vechi au robit mulţimi…
Tu nu-ţi lăsa credinţa – scutul de salvare
Şi fii fericit în vremea când suspini.

Când iubeşti pe Domnul simţi împovărare…
Mare este premiul de ajungi la el!…
Drumul înspre VIAŢĂ e presărat cu sare
Şi ce dulce este drumul cel mişel!

Să nu stai vreodată bazat că eşti curat,
Sau să zici la alţii că legea ta e bună!
El nu e ca tine, iar Legea nu-i stigmat
Să o vezi prin semne şi să nu rămână.

vol. \”Şoptit de Dumnezeu\”

Justiţia, pe urmele Dreptăţii, în grevă…

septembrie 27th, 2009

Am radiografiat săptămîna trecută evoluţiile politice, în opinia mea dezamăgitoare, din România ultimilor 20 de ani. Dar statul, orice fel de stat, mai are o putere definită constituţional, Justiţia. Din păcate, nici aceasta nu s-a dovedit mai brează şi, în loc să contribuie la consolidarea statului de drept şi la siguranţa cetăţeanului, a condus la disoluţia celei dintîi şi la precaritatea celei din urmă. În Italia anilor şaptezeci din veacul trecut, Justiţia, printr-un pumn de judecători, procurori şi poliţişti a reuşit să zguduie statul corupt şi să-l readucă la normalitate. Unii dintre aceştia au riscat totul şi chiar şi-au pierdut vieţile în atentate. Îşi poate imagina cineva, la noi, astfel de judecători, procurori sau poliţişti? Poate în cele mai suprarealiste vise! Să vedem, totuşi, cum stăm cu Justiţia!

Multă vreme după Revoluţie, pe prima pagină a principalului ziar de opoziţie de atunci, „România Liberă”, tocmai „revoluţionat” de membrii „Grupului Băcanu” ieşit din puşcăria în care intraseră pentru că au încercat să editeze un ziar ilegal, adică necenzurat, scria: „Dreptate, ochii plînşi vor să te vadă”. Şi pe just temei – Dreptatea fusese una din principalele valori batjocorite de comunişti, alături de libertate, ca fondatori ai unui „regim ilegitim şi criminal”, cum am fost declarat acum cîţiva ani de preşedintele Băsescu în urma analizelor din „Raportul…” redactat de Comisia condusă de Vladimir Tismăneanu. Da, Dreptatea a fost batjocorită în toate sensurile în care poate fi ea gîndită, de la cele politice, sociale şi culturale pînă la cele ce ţin de aspectele, ceva mai tehnice, mai laborioase ale aplicării actului de Justiţie. Puţine instituţii au fost mai puternic dependente de mecanismele de control ale Partidului Comunist şi ale „braţului său înarmat”, Securitatea, decît instituţia aplicării Dreptăţii, Justiţia, puţine erau mai la îndemîna „telefonului roşu” sau „scurt”, decît aceasta. Înzestrată cu un straşnic caracter „de clasă” de la bun început, Justiţia ante-revoluţionară renunţa pînă şi la aplicarea exoticei legalităţi comuniste, dacă asta cerea cauza şi cînd telefonul suna la momentul oportun – şi suna! Inechitatea structurală a Justiţiei comuniste era subliniată pînă şi spaţial – procurorul, în calitate de „avocat al statului”, avea scaunul la aceeaşi înălţime cu judecătorul, asupra căruia, de altfel, făcea cîte presiuni dorea!, în vreme ce avocatul, apărătorul justiţiabilului, era aşezat mai jos, la nivelul celui din urmă – oricum, rolul său, în prpcesele cu miză mai ales politică, era unul decorativ. Că procuratura însăşi, care înlocuise „învechitul” parchet încă din zorii regimului comunist, era o instituţie de inspiraţie sovietică, aproape nici nu mai contează, ea funcţionat perfect şi în comunismul românesc – din punctul de vedere al acestuia, de bună seamă!

Ei, bine, după model european, acestei instituţii ieşită mai comunizată la sfîrşitul regimului de tristă faimă şi memorie decît aproape toate celelalte, i-am acordat grăbit independenţa, iar celor care ar trebui să asigure împlinirea Dreptăţii, judecătorilor, le-am acordat la fel de grăbit inamovibilitatea! De ce grăbit? Pentru simplul motiv că Justiţia aborigenă nu era pregătită pentru aşa ceva! Ne-am imaginat, plini de optimism, că aceşti dinozauri, moşteniţi de la Justiţia comunistă, vor fi capabili de o veritabilă revoluţie mentală, că vor fi în stare să asigure Dreptatea. Iată, nu sînt, iată că şi singura instanţă efectivă de control, Consiliul Superior al Magistraturii, sancţionează doar prin excepţie gravele încălcări ale legalităţii de către judecători şi procurori, fiind mai ocupată cu acoperirea fărădelegilor acestora. Nici măcar relativa întinerire biologică a aparatului n-a condus la vreo reformă mentală, noii veniţi fiind repede liniştiţi sau excluşi, cînd nu s-a întîmplat, cazul unui tînăr procuror, Panaite pre numele său, să dispară suspect pînă şi din această lume!

Şi aşa Dreptatea a rămas în greva în care intrase de la instaurarea regimului comunist încoace. Cum naiba judecă membrii completelor noastre de judecată, „în conformitate cu legea şi propria conştiinţă”, cînd nu doar complete diferite, ci chiar aceiaşi judecători dau sentinţe diferite în cauze riguros identice? Uneori, doar la distanţă de cîteva zile, de-ţi vine să crezi că oamenii dreptăţii de la noi nu doar că nu au conştiinţa despre care vorbeşte legea cadru, dar stau foarte rău pînă şi cu memoria, aşa că, pe lîngă sporuri, poate ar trebui să li se furnizeze şi doze zilnice de lectină! Despre ce dreptate poate fi vorba cînd nici un caz de mare corupţie – şi sînt cazuri în care Parlamentul a acordat, totuşi, dreptul de urmărire penală – n-a fost finalizat în Justiţie, în schimb ne-am trezit că preşedintele a trebuit să graţieze trei bătrînici, pe motiv că-şi lucraseră pămîntul, pe care primarii nu li-l retrocedaseră conform legii, fapt pentru care ei ar fi trebuit să fie la închisoare, tot conform legii? Nu mai dau alte exemple, că risc să umplu întreg cyberspaţiul, nu doar spaţiul rezervat articolului meu! Dar fiecare, scormonindu-şi memoria, poate găsi exemple mai multe şi poate mai grele decît ale mele care să ilustreze această incredibilă grevă a Dreptăţii! Oricum, e cu totul remarcabil modul în care Justiţia noastră „de tranziţie”, că altcum n-aş şti cum s-o numesc, face echilibristică între dependenţele politice cele mai jenante şi un fel de „privatizare” de foarte rău augur!

Iată, acum, de peste o lună, magistraţii români au decis să pună în acord fondul cu forma şi au intrat şi ei în grevă! Pentru ce? Pentru sporuri salariale, de bună seamă! În subsidiar, şi pentru condiţii mai bune de lucru. Nu contează că e criză, nu contează că nu sînt bani în puşculiţa bugetară, nu contează nici măcar că sporurile cu pricina fuseseră acordate atunci cînd salariile erau mici, nu uriaşe, comparativ cu restul bugerarilor, cum sînt acum. Nu contează nimic, nu sînt mulţumiţi nici măcar de prevederile noii legi a salarizării, nu, nimic nu contează. Contează numai banii! Bani pentru care au dat statul în judecată şi tot ei şi-au judecat cauza, dîndu-şi desigur dreptate! Dacă nu pentru toată lumea, măcar pentru ei să fie dreptate! La cîtă Dreptate, în general, au reuşit ei să ofere în cei 50 de ani de comunism şi cei aproape 20 de tranziţie, dincolo de inconvenientele de zi cu zi pe care ni le cauzează, mai că le-aş ura grevă generală şi eternă. În fond, dacă rămînem fără ei, ne ducem direct la Justiţia europeană!

Episcopia Argeşului şi Muscelului va fi ridicată la rang de Arhiepiscopie

septembrie 26th, 2009

Episcopia Argeşului şi Muscelului are în fruntea sa pe ÎPS Arhiepiscopo Calinic Constantin Argat.

Acesta s-a născut în satul Cracaul-Negru, comuna Cracaoani, judetul Neamt, la 6 iunie 1944, din parinti ortodocsi români: Elena si Haralambie.

În toamna anului 1985, la 30 septembrie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, l-a ales arhiereu vicar la Episcopia Râmnicului si Argesului, cu titlul de Argeseanul, stabilindu-se ca resedinta Manastirea Argesului, dorinta de inima a marelui Patriarh Iustin.

Consacrarea întru arhiereu si întronizarea au avut loc în ziua de 17 noiembrie 1985, în Catedrala Episcopala de la Curtea de Arges, confirmare primita si prin Decretul Prezidential 224/28 octombrie 1985.

În perioada 1985-1990, împreună cu P.S. Episcop Gherasim al Râmnicului si Argesului, în cele trei judete: Arges, Vâlcea si Olt, componentele Eparhiei, s-au desfasurat vaste lucrari de consolidare si restaurare a zeci si sute de manastiri si biserici monumente istorice care au suferit din pricina timpului si al cutremurelor din 1977 si 1986, cutremure care au adus pagube enorme.
Pe 12 iunie 2000 a primit titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universitatii din Pitesti, iar din anul anul 2002 este membru de onoare al Societatii Profesorilor de Muzica si Desen din România si vicepresedinte pe tara al Societatii pentru Învatatura Poporului Român.

A publicat studii, interviuri, recenzii si articole în reviste bisericesti si publicatii laice: Telegraful Român, Luceafarul, Almanahul Vestitorul, Almanah estival Luceafarul, Steaua, Tribuna României, Familia, Scânteia tineretului. Supliment literar artistic, Romanian Orthodox Church News, Îndrumator Pastoral (Episcopia Râmnicului si Argesului), Arges, Biserica Ortodoxa Româna, Magazin Istoric, Ortodoxia, Tomis, Astra, Manuscriptum, Secolul XX, Îndrumator Bisericesc (Episcopia Râmnicului si Argesului), Convorbiri literare, Amfiteatru, Cronica Fundatiilor, Lumina Lina, Pastorul Ortodox, Iisus Biruitorul, Societatea Argeseana, Lumina, Evenimentul Zilei, Viitorul, Arges expres, Curierul zilei, Ziarul de Azi, Muscelul, Jurnalul de Arges, Impact.

În anul 2001, pentru nevoile spirituale ale clerului si credinciosilor Eparhiei argesului si Muscelului a înfiintat Saptamânalul de informare bisericeasca, teologie si spiritualitate al Episcopiei Argesului si Muscelului Argesul Ortodox si publicatiile Lumina lina si Pastorul Ortodox, serie noua.

Din anul 2006 a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Pe 21 şi 22 septembrie s-a desfăşurat în Sala „Manole” a Palatului Episcopiei Argeşului şi Muscelului, simpozionul naţional intitulat „650 de ani de la recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti”.

Întrunirea s-a desfăşurat sub preşedinţia Preasfinţitului Părinte Episcop Calinic şi a reunit profesori de istorie bisericească de la mai multe facultăţi de Teologie din ţară, istorici şi cercetători.

În cadrul simpozionului au fost lansate două cărţi: „Legenda Meşterului Manole”, în varianta Vasile Alecsandri, în limbile română, franceză şi engleză şi „Neagoe Basarab – viaţa, opera şi domnia”, scrisă de domnul profesor doctor Radu Ştefan Vergatti.
A doua temă propusă pentru acest simpozion a fost legată de hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind ridicarea Episcopiei Argeşului şi Muscelului la rangul de Arhiepiscopie.

Simpozionul a prefaţat evenimentul de la finalul acestei săptămâni când, la Curtea de Argeş, Episcopia Argeşului şi Muscelului va fi ridicată la rangul de Arhiepiscopie.

Sâmbătă, 26 septembrie 2009, începând cu orele 16.00, la Catedrala Eparhială din Curtea de Argeş, vor avea loc manifestările dedicate proclamării locale a canonizării sfinţilor Iachint ,primul Mitropolit al Ţării Româneşti (1359-1372) , Neagoe Vodă Basarab şi Ioanichie cel Nou de la Muscel, precum şi ridicarea Episcopiei Argeşului şi Muscelului la treapta de Arhiepiscopie.

Slujba va fi oficiată de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însoţit de membrii Sfântului Sinod.

Programul este următorul:
Ora 16.00 – întâmpinarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”
16.15 deplasarea către Catedrala Eparhială
16.30 slujba Vecerniei Mari la Mănăstirea Argeşului
17.00 citirea tomosului de proclamare locală a canonizării celor trei sfinţi: Iachint de la Vicina, Neagoe Basarab şi Ioanichie cel Nou de la Muscel
17.15 ridicarea Episcopiei Argeşului şi Muscelului la treapta de Arhiepiscopie şi întronizarea Prea Sfinţitului Părinte Calinic al Argeşului şi Muscelului în treapta de Arhiepiscop.

Poetul George Roca si Evadarea din spaţiul virtual

septembrie 26th, 2009

Sambata, 26 Septembrie 2009, la orele 20, va avea loc in Espacio Niram din Madrid lansarea cartii de poezii “Evadarea din spatiul virtual” a poetului si jurnalistului George Roca, in prezenta autorului. Vor interveni Horia Barna, Directorul Institutului Cultural Roman din Madrid si scriitorul spaniol Martin Cid, Directorul revistei de arta si literatura Yareah. Evenimentul va fi prezentat de jurnalistul Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art.

George Roca este poet, scriitor, jurnalist, fondatorul a mai multe reviste culturale. Nascut la Oradea, locuieste de multi ani in Sydney, Australia. Este redactor si colaborator la numeroase reviste culturale romanesti din Australia, Germania, Romania, Spania, Statele Unite, autorul cartilor: „Orizonturi albastre” (Antologie de poezie) – 1993 , „Dincolo de orizont” (Antologie de poezie) – 1996, “Dezvoltarea arhitecturii in perioada de domnie a binecredinciosului voievod Stefan cel Mare si Sfant” – 2006.

Directorul ICR Madrid, Horia Barna, va interveni cu o prezentare a autorului si a poeziei romane contemporane. Horia Barna este hispanist, traducator, jurnalist si editor. Licentiat in Filologie, Universitatea din Bucureşti, a tradus in limba romana o serie de autori spanioli precum Carlos Fuentes si Eduardo Mendoza. Colaboreaza cu importante reviste de cultura din Romania si Spania.

Martin Cid va vorbi despre jurnalismul cultural astazi, de la Sydney la Bucuresti si Madrid. Este autorul a trei romane si a numeroase nuvele, proza scurta, articole de caracter literar, publicate in diverse reviste literare din Spania. Este fundatorul revistei „Yareah Magazine”.

Evenimentul este organizat de Revista Niram Art si Espacio Niram, in colaborare cu Defeses Fine Arts PR Agency.

„Situaţia mass-mediei în limbile minorităţilor din România nu este una fericită”

septembrie 25th, 2009

Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, cu sediul în Cluj, a dat publicităţii Raportul privind monitorizarea implementării Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare. Documentul, adoptat la Strasbourg în 1992, a fost semnat de România în 1995 şi ratificat prin Legea 282, din 2007. Prevederile Cartei sunt organizate pe două nivele: primul care cuprinde principii generale de recunoaştere şi promovare a tuturor limbilor minoritare şi regionale folosite pe teritoriul statului (în cazul României limbile celor 18 minorităţi naţionale oficiale) şi al doilea, care implică prevederi clare – minimum 35 de articole din 7 domenii – pentru zece limbi minoritare (în cazul României: bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă şi ucraineană). Monitorizarea implementării Cartei vizează trei dimensiuni: educaţie, administraţie publică şi mass media. Proiectul CRDE este sprijinit de Uniunea Europeană, în cadrul proiectului PHARE 2007.
Primele concluzii, cele privind aplicarea Cartei în domeniul mass media, au fost comunicate publicului în 22 septembrie, la sediul CRDCE Cluj. La conferinţa de presă au vorbit Monica Căluşer, coordonatoarea proiectului, şi colaboratorii ei Rariţa Zbranca, director al Fundaţiei Altar, şi Kelemen Attila, redactor şef al publicaţiei electronice Transindex. Lucrarea care tratează pe larg toate segmentele presei scrise, audiovizuale şi online în limbile minorităţilor naţionale, este ilustrată cu tabele şi grafice şi se încheie cu un capitol de concluzii şi recomandări din care spicuiesc:

România respectă angajamentele asumate pentru protecţia limbilor minoritare şi regionale, prin mijloacele de comunicare în masă

Pentru aproape toate limbile incluse în Cartă există atât presă scrisă, cât şi producţie audiovizuală. Dacă în general tirajele publicaţiilor par a fi satisfăcătoare în raport cu cererea, timpii de emisie de 5 – 20 de minute lunar acordate minorităţilor mici nu au cum să asigure condiţiile de protecţie a limbii respective. Numai presa în limba maghiară acoperă toate genurile jurnalistice şi funcţionează după principiile pieţei (şi asta numai în zonele cu populaţie maghiară compactă). Presa scrisă în limbile altor minorităţi naţionale este sprijinită financiar de guvern (Departamentul pentru Relaţii Interetnice – prin intermediul organizaţiilor minorităţilor naţionale), de fonduri publice din ţările mamă sau de alte organizaţii şi fundaţii. Acest fapt se reflectă şi în agenda editorială, o anumită influenţă politică simţindu-se chiar şi în presa de limbă maghiară. Producţiile audiovizuale sunt realizate de serviciile publice de radio şi televiziune, această obligaţie fiind prevăzută în legile de funcţionare ale celor două instituţii. Şi aici presa în limba maghiară face excepţie, existând câteva posturi private de radio FM şi televiziune locală.

Conţinutul producţiilor de presă în limbile minorităţilor naţionale şi nivelul de corelare al acestuia cu realitatea socială a vorbitorilor lasă de dorit

Cauzele relevanţei scăzute rezidă, în primul rând, în calitatea slabă a producţiilor, generată de lipsa de calificare jurnalistică a celei mai mari părţi a echipelor redacţionale. Excepţie face presa în limba maghiară unde se poate vorbi fără rezerve de performanţă profesională. Agenda editorială, stabilită îndeobşte la nivel central, nu reflectă evenimentele de interes pentru comunităţile vorbitoare ale limbilor minorităţilor. Radioul şi televiziunea publice au corespondenţi în câteva oraşe din ţară, însă bugetele reduse nu permit o mobilitate corespunzătoare a echipelor de redacţie. În condiţiile unor timpi reduşi de emisie, cu o periodicitate săptămânală, bilunară sau lunară, se restrânge considerabil plaja genurilor jurnalistice care pot fi abordate – lipsesc buletinele de ştiri, emisiunile în direct, etc. Din cauza orelor de difuzare mai puţin avantajoase stabilite pe criteriul audienţei reduse – ele nu pot fi urmărite de populaţia activă. La acestea se mai adaugă bugetele de producţie reduse ale emisiunilor şi faptul că posturile nu au redactori buni cunoscători ai anumitor limbi, lucrând cu voluntari sau colaboratori care nu au studii de specialitate.

Recomandări şi discuţii

Raportul de monitorizare a implementării Cartei europene a limbilor regionale şi minoritare în mass media propune, printre altele:
– realizarea unui studiu de audienţă şi cercetări cu privire la nevoile vorbitorilor de limbi minoritare
– realizarea unei evaluări privind calitatea limbilor regionale şi minoritare folosite în presă
– acordarea mai multor licenţe de frecvenţe radio FM pentru posturi de radio locale şi regionale în limbile minorităţilor
– încurajarea posturilor publice care emit în limbile minorităţilor naţionale să arhiveze online emisiunile realizate
Din discuţiile purtate de participanţii la conferinţa de presă, a reieşit că şi în presa în limba minorităţilor naţionale audienţa se face cu subiectele de interes general şi nu cele care vizează comunitatea minoritară. Atenţia acesteia din urmă ar trebui captată prin înfiinţarea unor organe de presă cu rază mică de acţiune. S-a arătat că nu s-a găsit formula optimă de presă adresată minorităţii rome şi că, în mod interesant, limba romani nu figurează printre cele zece limbi asumate de România, în contextul prevederilor din Partea a III-a a Cartei. Raportul de monitorizare al Centrului de resurse pentru Diversitate Etnoculturală a fost realizat în aceeaşi perioadă cu primul raport de ţară în acest domeniu şi prezintă un punct de vedere al societăţii civile.

Guvernul Filat a fost învestit de Parlamentul Republicii Moldova

septembrie 25th, 2009

Guvernul și programul de guvernare propuse de premierul desemnat Vladimir Filat au primit votul de învestitură al Parlamentului Republicii Moldova.

În favoarea învestiturii au votat cei 53 de deputați ai Alianței pentru Integrare Europeană (AIE), compusă din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN). Cei 48 de deputați ai Partidului Comuniștilor nu au luat parte la votare.

Iată lista nominală a noului cabinet care a intrat în funcțiune după depunerea jurământului:

Premier – Vladimir Filat (PLDM)

Vicepremier responsabil pentru reintegrarea ţării – Victor Osipov, AMN, fără portofoliu

Vicepremier responsabil pentru integrarea europeană a ţării – Iurie Leancă, PLDM, ministrul Afacerilor Externe si Integrarii Europene

Vicepremier responsabil pentru dezvoltarea economică a ţării, Valeriu Lazăr, PDM, ministrul Economiei

Vicepremier responsabil pentru problemele sociale – Ion Negrei, PL, fără portofoliu

Ministru de Stat – Victor Bodiu

Partidul Liberal Democrat din Moldova:
Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene – Iurie Leancă
Ministrul Finanţelor – Veaceslav Negruţă
Ministrul Justiţiei – Alexandru Tănase
Ministrul Sănătăţii – Vladimir Hotineanu
Ministrul de Interne – Victor Catan
Ministerul Apararii – Vitalie Marinuţa
Ministerul Tineretului si Sportului – Ion Cebanu
Ministerul Mediului – Gheorghe Şalaru
Ministerul Transporturilor si Infrastructurii Drumurilor – Anatol Şalaru
Ministerul Economiei – Valeriu Lazăr
Ministerul Constructiilor si Dezvoltarii Regionale – Marcel Răducan
Ministerul Culturii – Boris Focşa
Ministerul Muncii, Protectiei Sociale si Familiei – Valentina Buliga
Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare – Valeriu Cosarciuc
Ministerul Educaţiei – Leonid Bujor
Ministerul Tehnologiilor Informationale si Comunicatiilor – Alexandru Oleinic

Membri ai Guvernului din oficiu:
Guvernator al UTA Găgăuzia – Mihail Formuzal
Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei – Gheorghe Duca

După învestirea cabinetului, parlamentul a votat destituirea șefului Serviciului de Informații și Securitate (SIS) și înclocuirea sa cu Mihai Gheorghe.

Parlamentul trebuie să aleagă și un președinte al Republicii Moldova, pentru care este necesar votul a 61 din cei 101 deputați, fiind deci necesare voturile a minimum 8 deputați PCRM.

Candidatul AIE la președinție este Marian Lupu, lider al PDM, iar interimatul funcție este asigurat de președintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, lider al PL.

Citiți discursul de învestitură al premierului Filat http://www.pldm.md/index.php?option=com_content&view=article&id=1746:discurs-filat-investire-guvern&catid=69:guvernarea-pldm&Itemid=17

Sinagoga de la Timișoara concurează la TVR pentru fonduri de restaurare

septembrie 24th, 2009

TVR a realizat un documentar despre Sinagoga din Cetate, de la Timișoara, care va participa la un concurs intre 30 de monumente din Romania, propuse
pentru a primi o suma pentru restaurare.

Episodul nostru se va difuza duminica 27 septembrie 2009 pe TVR 1 la ora 17 , tot duminica 27 septembrie 2009 pe TVRC la ora 18.10 cu reluare joi 1 octombrie la ora 15.05 si pe TVR 3 martea in 29 septembrie, respectiv 6 octombrie de la ora 19.00.

Sinagoga intra a treia in film.

Va rog urmariti documentarul si, daca va convinge, sa votati in modul indicat de realizatori, pentru Sinagoga din Cetate.

Multumim.

In numele Societatii Filarmonice din Timisoara (custode al Sinagogii),

Alexandra Razvan-Mihalcea – presedinte

Indrei Rațiu demască atitudini comuniste la Turda

septembrie 22nd, 2009

Ajuns la a cincea ediţie, Festivalul „TurdaFest“ nu a mai putut fi organizat în localitatea clujeană cu acelaşi nume din cauza reticenţei manifestate de autorităţile locale faţă de vicepreşedintele asociaţiei organizatoare, Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu. Nici faptul că manifestarea „TurdaFest“ 2009 se află sub înaltul patronaj al Alteţei Sale Regale Prinţul de Wales şi al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României nu a înduplecat autorităţile locale. Asta deşi bugetul manifestării este asigurat exclusiv din surse private, iar ediţiile anterioare s-au dovedit a fi un real succes: a fost stabilit şi un record Guinness Book.

Vicepreşedintele Asociaţiei „TurdaFest“, Indreie Raţiu, s-a văzut nevoit să mute festivalul la Cluj-Napoca, declarându-se public dezamăgit faţă de faptul că unii dintre edilii locali se comportă asemănător celor din era comunistă. Născut şi crescut în Marea Britanie, apoi stabilit la Paris, până acum câţiva ani când a decis să revină pe plaiurile natale ale strămoşilor săi, în România, pe care tatăl său, Ion Raţiu, a iubit-o atât de mult, Indrei Raţiu a punctat, într-un interviu acordat ziarului Cotidianul, care au fost barierele politico-administrative de care s-a lovit la Turda.

De ce aţi ales Turda pentru organizarea acestui festival?

Am ales, în 2004, Turda, căci aici au trăit strămoşii mei. Familia mea s-a stabilit la Turda prin 1650, iar fiecare generaţie a încercat, de atunci, să aducă ceva oraşului care a adoptat-o. Şi tatăl meu, Ion Raţiu, a făcut acelaşi lucru, dar a considerat, întotdeauna, că nu a reuşit să facă destul. Acestea au fost considerentele care m-au determinat, în 2004, să mă stabilesc la Turda, deşi sunt născut şi crescut în Marea Britanie, apoi am locuit în Paris. Am vrut să calc pe urmele strămoşilor mei, să încerc să ajut Turda. Astfel, am realizat TurdaFest, Centrul Raţiu pentru Democraţie şi Centrul pentru Informaţii Turistice. Alte investiţii în zonă au fost făcute prin intermediul firmei familiei, Regent House, dar şi prin Fundaţia Familiei Raţiu din Londra, fiind vorba despre aproximativ 500.000 de euro anual.

De ce un festival, printre altele?

În primul rând, le dă oamenilor posibilitatea de a intra în contact, apoi de a-şi expune produsele, de a identifica posibile pieţe de desfacere. Pe de altă parte, atrage atenţia unor politicieni, personalităţi, oameni de afaceri, asupra zonei. Nu în ultimul rând, aduce Turda în centrul atenţiei, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, aş putea spune. Am reuşit să intrăm în celebra Guinness Book, prin realizarea celei mai lungi funii de ceapă din lume, la ediţia din 2006. Ca să nu mai vorbim despre faptul că evenimentul se desfăşoară sub înaltul patronaj al Alteţei Sale Regale Prinţul de Wales şi al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Iar autorităţile locale nu cheltuiesc nici măcar un leu pentru toate astea, căci bugetul manifestării este asigurat exclusiv de către noi.

Şi-atunci ce s-a întâmplat de v-aţi văzut nevoiţi să mutaţi festivalul la Cluj-Napoca?

Pur şi simplu, autorităţile locale au refuzat să mai aprobe desfăşurarea festivalului în centrul oraşului. Ne trimiteau pe Strada Tineretului, din cartierul Oprişani, motivând că am încurca traficul rutier. Fără centrul Turzii, locaţie tradiţională, brandul TurdaFest îşi pierde identitatea, este privat de imaginea sa, de cadrul său consacrat. Reacţia autorităţilor, în situaţia în care nu cheltuiau nici un leu, dar festivalul ajuta oraşul, oamenii, este una de neînţeles.

Şi, totuşi, care credeţi că a fost motivul real al acestui refuz?

Prima dintre ediţii a fost organizată sub administrarea, să-i zicem, primarului Tudor Ştefănie. Adică, deşi bugetul era asigurat exclusiv de către noi, ne trebuia aprobarea dumnealui pentru orice cheltuială făcută. Am constatat că sistemul era greoi, oarecum birocratic, să-i zic, şi că ne-a creat diverse încurcături nedorite. Adică dacă dânsul nu era disponibil pentru o semnătură, la un moment dat, nu puteam face altceva decât să aşteptăm, iar în unele cazuri în care situaţia nu a suportat amânare, am fost nevoiţi să achităm din alte fonduri, separate. Aşa se face că, la ediţiile următoare, ne-am exprimat intenţia de a ne ocupa exclusiv şi de organizare. Încet-încet am început să primim aprobarea pentru desfăşurarea festivalului cu întârziere. Deşi depuneam cereri din martie-aprilie, autorizaţiile erau emise cu o zi-două înainte sau chiar în ziua de debut a TurdaFest. Am avut o situaţie în care ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur, era deja în drum către Turda, pentru a participa la deschiderea oficială, iar nouă nu ne fusese eliberată încă autorizaţia, deşi cererea era depusă cu luni de zile înainte. Toate acestea au culminat cu refuzul de anul acesta de a ne mai permite să organizăm festivalul în centrul oraşului.

Adică, mai pe româneşte, l-aţi supărat pe primarul oraşului?

A nu se înţelege că avem ceva împotriva domnului primar Ştefănie. Au existat iniţiative de-ale dânsului pe care le-am apreciat şi le-am aplaudat, dar asta nu înseamnă că putem fi întotdeauna 100% de acord cu dânsul. Or, asta se pare că l-a deranjat. Faptul că nu susţin absolut toate iniţiativele domniei sale mă transformă, din punctul dumnealui de vedere, în inamicul său public. Exact ca în vechea zicală comunistă: Cei care nu sunt cu noi trebuie că sunt împotriva noastră! Or, o societate democratică presupune a asculta, a discuta ideile tuturor înainte de a lua o decizie. Faptul că o persoană are uneori o părere care nu coincide neapărat cu cea a autorităţii nu transformă acea persoană în duşmanul autorităţii, ci asigură democraţia. Acest lucru nu s-a înţeles, se pare, cel puţin la Turda, unde regăsim aceleaşi vechi mentalităţi comuniste.

Din câte spuneţi, relaţiile dintre dvs. şi autorităţile locale au devenit destul de ostile.

Din nefericire, se pare că da. Lucrurile au mers atât de departe încât unii dintre colaboratorii TurdaFest şi implicit ai mei au fost puşi în situaţia de a alege între a mai colabora cu mine sau cu primarul. Într-un alt caz s-au primit ameninţări telefonice anonime sau chiar a existat o plângere penală la adresa unui colaborator de-ai mei, venită din partea unui ziar apropiat primarului. Nu pot intra însă în amănunte, căci persoanele în cauză, la adresa cărora s-au exercitat astfel de presiuni, nu doresc să facă publice acest lucruri. Este dreptul dumnealor şi li-l respect. Însă nu pot să nu remarc faptul că, deşi am dorit să fac ceva pentru comunitate, fără ca autorităţile să cheltuiască măcar un leu din bugetul local, mă văd refuzat şi obligat să mut festivalul la Cluj-Napoca, pentru simplul motiv că, uneori, am îndrăznit să am păreri nu tocmai identice cu cele ale unui edil local.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul http://www.cotidianul.ro

Noua (dez)ordine şi (ne) siguranţă publică

septembrie 21st, 2009

O definiţie succintă a noţiunii de ordine publică arată că aceasta ar fi o condiţie a executării legii prin care se înţelege atât ansamblul de norme juridice prin care este protejată societatea, cât şi activitatea de aplicare în fapt a acestor norme, inclusiv prin intermediul forţei atunci când este necesar (Dicţionar de administraţie publică – Anton P. Parlagi, Editura Economică, 2000). Constatăm resemnaţi că în România mai mult sau mai puţin europeană şi această noţiune a fost pervertită căci folosirea forţei şi asigurarea liniştii şi ordinii publice au fost parţial privatizate la fel ca multe alte segmente ale societăţii.

Nu există bancă fără bodigardul său care, liniştit, este angajat să asigure chipurile ordinea şi buna desfăşurare a operaţiunilor financiar-bancare. De obicei intervine doar atunci când lumea se agită nervos la o coadă care aparent nu mişcă dar în realitate se mişcă cu viteza melcului. Deţine autoritatea, idealul suprem al românilor şi, ce face cu ea, se stropşeşte cu superioritate la pensionari, Vă rog, puţină linişte, nu vedeţi linia aia galbenă, nu tre s-o depăşiţi. Într-o altă bancă pe care o frecventăm, bodigardul, un domn trecut bine de 50 de ani are chiar şi un mic birou la intrarea în local unde întotdeauna este deschis larg un exemplar din Click sau Libertatea (propunem editarea unui supliment Libertatea pentru bodigarzi, ar avea un succes nebun). Epidemia de firme de paza si protecţie este atât de mare în România încât au fost angajaţi de-a valma gospodine durdulii, pensionari care gâfâie când se ridică de pe scaun sau inşi sfrijiţi asupra cărora bulanul din dotare, singura armă contondentă lăsând la o parte uneori spray-ul de ţânţari pe care unii dintre ei îl au într-un suport special în combinezonul lor negru cu două, trei numere mai mare, le provoacă răni prin efectul de bălăngăneală. Cu asemenea specimene nu ne-ar mira dacă furturile ar fi mult mai dese căci aceşti bodigarzi ar fi primii care ar lua-o la sănătoasa sau i-ar ajuta complice pe hoţi. Bodigardul roman este dotat însă cu maşini spectaculoase, de foarte multe ori jeepuri puternice, înfiorătoare. Nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva multe astfel de firme nu acoperă de fapt diverse activităţi suspecte, să le spunem cu blândeţe, cel puţin neortodoxe. Această epidemie de firme de pază şi protecţie ( ziarul Gândul oferea cifra de 122.000 de bodigarzi faţa de cei doar 66.000 de poliţişti) este în contrast totuşi cu fenomenul infracţional din România care, mai ales în urma migraţiei voluntare şi masive a celor mai competenţi şi periculoşi infractori români către orizonturi şi închisori mult mai bogate a avut nesimţirea să nu ţină pasul, în ciuda concentrării diverselor televiziuni către o relatare in extenso şi la ore de maximă audienţa a acestui fenomen. Denumirile pe care le au aceste firme de pază sunt rizibile şi ridicole în acelaşi timp: Nova Guardia, Securitas, Pro Guard şi, cea mai ilară, Cerber având o heraldică neo-masonică de Ferentari, romburi, cercuri, pătrate încrucişate, încălecate, amestecate haotic. Aflăm din Evenimentul Zilei ca unul dintre românii care au servit cu succes în cadrul Legiunii Străine franceze devenind după stagiul formator consultantul diverşilor dictatori sau rebeliuni din Africa şi-a deschis, în mod firesc, o firmă de pază şi protecţie în Turda natală.

Eficienţa acestor firme de pază şi protecţie, este nulă, mai are sens să o afirmăm ?! Către sfârşitul meciului de pomină dintre Dinamo Bucureşti şi echipa ceha Slovan Liberec câteva zeci de ultraşi furioşi au pus pe fugă câteva zeci de angajaţi ai unei anonime firme private de pază şi protecţie, întrerupând jocul, fugărind jucătorii. Evident, în dulcele stil valah aceeaşi fani şi-au aşteptat eroii la aeroport după glorioasa răsturnare de situaţie din Cehia şi calificarea idolilor. Recent (pe 15 septembrie) o maşină care transporta bani a fost jefuită în plină zi deturnată de pe o şosea naţională iar cei trei Rambo fioroşi care o protejau au fost deposedaţi de armele din dotare şi închişi în spaţiul unde înaintea jafului de aflau banii. E drept, a fost furat doar un milion de dolari ceea ce pare destul de puţin având în vedere sumele care au fost delapidate în România după 1989. Firmele de pseudo-pază şi protecţie sunt noi modalităţi, mai fine, cu ştaif de legalitate pentru a spăla bani şi escroca. Unele bănci nu acordă împrumuturi firmelor dacă ele nu sunt păzite. Şi de cine să fie păzite dacă nu de celebrele firme de bodigardit ? Diferenţele dintre bodyguard şi poliţist sunt minime, bodyguardul fiind cel care nu a reuşit să ajungă poliţist căci , se ştie, cea mai minunată slujbă în România este la Stat.

Însă şi autorităţile publice s-au molipsit de această adevărată viziune securitară a României: au angajat din ce în ce mai mulţi gardieni publici. Acei indivizi în tot felul de uniforme care au chipiu şi patrulează pe străzi cu o agendă albastră sau roşie în mână. Eventual şi o staţie. Pixul se iţeşte mândru din buzunarul pantalonului. Intelectualii pazei şi protecţiei din România. De obicei patrulează în pereche, un el şi o ea, motiv care am înţeles a dus la probleme conjugale serioase pentru unii. Mârşava egalitate de şanse se poate transforma într-o pacoste. În oraşele semirurale aceştia sunt cei care păzesc intrările aşezărilor şi fac tot posibilul pentru a opri accesul căruţelor iar când descoperă bidivii lăsaţi în libertate să pască prin spaţiile verzi au misiunea periculoasă de a-i aresta.

Orăşelul subcarpatic în care locuim are deosebita onoare de a găzdui o unitatea de învăţământ care şcolarizează viitori poliţişti ai patriei române. În fiecare toamnă micul oraş subcolinar este luat cu asalt de către câteva mii de doritori, cifra ducându-se către zece mii dacă-i luam în considerare şi pe însoţitori. Nu-i vorba, mica economie locală de mici, bere şi entertainment profită însă studiul concentrat al acestor postulanţi s-a dovedit a fi un exerciţiu simpatic. De obicei postulanţii (nu generalizăm) merg în haită, sunt întotdeauna îmbrăcaţi sportiv având în vedere că prima probă, cea eliminatorie, este cea fizică, un poliţist trebuind sa poată fugi acceptabil după infractorul prins în flagrant delict la furat de găini sau raţe. Haitele se coagulează în funcţie de provenienţa geografică pe care o recunoşti facil după accent, sunt haite cu accent oltenesc, ardelenesc sau moldovenesc. Nu poartă ochelari. Haitele au în priviri o foame animalică după sex, sorb din ochi pe oricine poartă forme feminine indiferent de vârstă, de la 10 la 60 de ani. Dintr-o anumită perspectivă îmi aduc aminte de hoardele sovietice cu singura diferenţă notabilă că haitele de postulanţi la poliţie nu se află într-un teritoriu ocupat chiar dacă uneori locuitorii paşnicului orăşel se simt astfel dar, mai ales, nu au arme la îndemână. Încă. Nu că ar ştii pe urmă ce să facă cu ele. De aceea pe de alta parte este inteligent a nu li se procura armament modern, cine ştie ce năzbâtii sângeroase ar face (vezi dramatica poveste a unui plutonier dintr-o comună gălăţeană care l-a împuşcat mortal pe un ascultător fanatic de Beethoven care-şi oprise maşina în faţa unei terase pentru a ademeni o chelneriţă, studentă la Conservator, care nu a fost suficient de prevăzător să dea casetofonul maşinii mai încet). Nu degeaba psihologii afirmă că dacă numărul deţinătorilor de arme ar creşte ar fi un adevărat măcel. Ultimul mare război civil românesc. Exagerând ne putem imagina cum Comisia Europeană ar face o excepţie cu România şi ar permite întocmirea unor proiecte pentru dotare armament ( grenade, pistoale-mitralieră, tunuri AA, tunuri anti-jeep, veste antiglonţ, noi nouţe căci se ştie, UE nu permite achiziţionarea de echipament second-hand etc).

În timp ce în România şi conceputul de siguranţă publică a fost privatizat cu mult succes într-o debandadă totală în Europa Occidentală membrii desemnaţi de societate pentru a menţine ordinea continuă să impună respect iar românii care călătoresc sau trăiesc în această Europă o ştiu foarte bine. Poliţiştii germani, francezi sau elveţieni pe care i-am văzut şi întâlnit nemijlocit provoacă românilor spaime voalate, frici incontrolabile căci, în mod cert, românii ştiu instinctual că aceştia nu sunt la fel de maleabili precum sumedenia de forţe de ordine din România (diverse poliţii rutiere, de frontiera, rurale, de proximitate etc.). Ceea ce frapează la aceste forţe de ordine este statura lor nu neapărat fizică pentru că nu toţi au 1.90, ci calmul şi siguranţa lor. Credem că ori au fost instruiţi în acest sens ori ei înşişi îşi dau seama de importanţa sociala a misiunii lor, misiune care s-ar rezuma simplist prin formula consacrată de a lupta împotriva răului pentru a face bine. Pentru aceşti oameni a intra în serviciul public al siguranţei publice chiar aceasta înseamnă şi nu o cale sigură către micul sau mai marele ciubuc ( se cunosc nenumăratele scandaluri în care au fost implicaţi angajaţii serviciilor de eliberare a permiselor auto). Diferenţa între Garcea, observaţi adoptarea lui de către sufletul poporului din care face parte, şi poliţistul occidental este în sine diferenţa uriaşă dintre România şi Europa care, prin intermediul externalizării ordinii publice în beneficiul unor pseudo-firme de pază şi protecţie nu face decât să crească

Codruţ Constantinescu.

APEL EXPO: Astrele şi artiştii plastici

septembrie 21st, 2009

Pentru a marca împlinirea a 400 de ani de la folosirea primului telescop astronomic, de către Galileo Galilei (aniversare oficializată de UNESCO drept Anul Internaţional al Astronomiei) şi a 40 de ani de existenţă a fandomului românesc de science fiction, Filiala Timişoara a Uniunii Artiştilor Plastici din România le propune tuturor creatorilor profesionişti din ţară să participe la organizarea unei expoziţii tematice sub sigla „Astrele, spaţiul cosmic şi artele vizuale”.

Expoziţia, care va avea şi caracter de concurs, urmează să fie găzduită la galeriile Palatului Administrativ Timiş (etajele II şi III), în perioada 22 octombrie-15 noiembrie, curator fiind desemnat vicepreşedintele Filialei UAP Timişoara, pictorul Sorin Nicodim.

Competiţia artistică este deschisă tuturor artiştilor plastici din ţară, indiferent de genul practicat, aceştia putând să ia parte cu cel mult două lucrări de autor, executate în ultimii cinci ani, cu dimensiuni maxime de 100×100 cm.

Termenul limită de depunere a lucrărilor (care trebuie însoţite de o fotografie color tip carte poştală sau de o reproducere pe suport digital în JPG/CD, precum şi de un scurt CV al autorului) este de 19 octombrie, până la orele 17, adresa de contact fiind Uniunea Artiştilor Plastici din Timişoara, str. George Enescu nr. 1, 300022, tel. 0256.492202.

Taxa de participare este 30 de lei, în contul căreia fiecare participant va primi câte un exemplar din catalogul expoziţional.

sursa: HGWELLS Timişoara

Berlin – Jurnal de călătorie – 3. Mereu tineri

septembrie 21st, 2009

Într-o societate care îmbătrîneşte pe an ce trece, bătrînii par mai tineri. În cazul german (cel berlinez, în particular), prudenţa calificativelor politic corecte de genul „persoane în etate”, „adulte” etc. cu privire la bătrîni este cît se poate de justificată. Cum să numeşti un sectagenar cu ochelari de soare şi cu părul dat fercheş peste cap, conducînd cu dezinvoltură un BMW decapotat, într-o destinaţie pe care niciodată nu o vom şti cu precizie? Nu mai spun de „persoanele de o anumită vîrstă” pe care le întîlneşti la tot pasul pedalînd în voie de-a lungul pistei ciclabile. Într-o duminică cu soare, am întîlnit în Tiergarten o pereche de ciclişti „de o vîrstă respectabilă” (de asta m-am convins mai îndeaproape), ţinîndu-se de mîini şi uitîndu-se din cînd în cînd galeş unul la altul, în timp ce pedalau. Adevăraţii bătrîni din societatea germană (occidentală) sînt cei trecuţi de 80-90 de ani, pe care se întîmplă să-i vezi uneori, lunecînd încet pe străzi ca nişte fantome, sprijiniţi în căruciorul din faţă. Nu departe de unde stau se află un centru de zi pentru „adulţi”, la terasa căruia observ periodic cîţiva pensionari angajaţi în diverse activităţi: unii discută, alţii împletesc, ceilalţi se uită la trecători, pe scurt îşi trăiesc viaţa.

Tineri (pudici) vs. vîrstnici (dezmăţaţi)

Stau întins cu o carte pe peluza parcului în apropierea apartamentului meu, laolaltă cu o mulţime de localnici, profitînd de soarele blînd al după-amiezii. După un timp, la cîţiva paşi de mine se instalează o femeie, căreia la început nu-i observ decît silueta, pregătindu-se să facă plajă (aşa cum se obişnuieşte, de altfel, în parcurile berlineze). „Îmbrăcată” într-un costum croit în aşa fel încît să permită soarelui să bronzeze o suprafaţă cît mai mare a corpului, cu o ţigară într-o mînă şi cu o cutie de bere în alta, doamna fredonează ceva în unison cu muzica din căşti, răsfoind o revistă. Absorbită de ocupaţia ei, aceasta părea cu totul nepăsătoare la zîmbetele anturajului, stîrnite, pe semne, de posteriorul ei expus la vedere şi care, în treacăt fie spus, te-ar putea face cu uşurinţă să subestimezi vîrsta posesoarei. Tocmai bine mă afund şi eu în lectură, cînd vreo trei adolescente se postează în faţa femeii, rupîndu-i sfidător din soare. Din cîte îmi permit cunoştinţele mele de germană şi mai ales contextul discuţiei şi gesturile participanţilor, fetele îi reproşează doamnei că „face nudism”, că abuzează de pudoarea celorlalţi vizitatori ai parcului. Sub privirile la început curioase – apoi tot mai jenate – ale publicului, femeia răspunde cu calm şi stăpînire acuzelor tinerelor cu argumente pe care vreau să le cred convingătoare cîtă vreme, cel puţin în ochii mei, comportamentul ei chiar nu are nimic reprobator. În ciuda unor remarci făcute timid de unii spectatori implicaţi, după cum pare, în folosul doamnei, fetele, tot mai numeroase din contul cîtorva colege care pînă atunci urmăreau amuzate scena de la o anumită depărtare, devin tot mai îndrăzneţe, iar vocile lor de-a dreptul stridente, înconjurînd practic femeia şi somînd-o să se îmbrace. După cîteva minute, cît durează schimbul inegal de replici, adolescentele cedează brusc teren, retrăgîndu-se zgomotos la locul de unde au venit, sub privirile dezaprobatoare ale oamenilor şi bombănelile victorioase ale „nudistei”. Contrariat şi totodată satisfăcut de deznodămîntul scenei la care devenisem martor, îmi reiau cartea, punîndu-mi în urechi căştile ipod-ului de unde vocea timbrată a lui Gainsbourg îmi sună mai familiară ca oricînd.

http://petrunegura.blogspot.com/

Who’ll Stop the Rain sau intrebarile unui taran mai nauc

septembrie 21st, 2009

Unii incaseaza salarii uriase, se bucura de privilegii, de un etaj de la care realitatea nu se mai percepe decat contorsionata sau chiar deloc pentru ca jaluzelele coboara pana la refuz.

Lipsa autostrazilor ne plaseaza intr-un loc codas in lume. Aceasta pentru a darui pisicilor si cainilor itineranti sansa de a mai haladui pe ulitele cu hartoape.

Cei ce traiesc bine ofera beizadelelor automobile bengoase cu care sa depaseasca viteza legala sau sa loveasca pietonii vinovati de a fi traversat strada regulamentar.

In ciuda crizei economice din SUA atat politicienii cat si alte categorii de angajati se supun competitiei si mai ales, competentei profesionale.

Salariile functionarilor nu exceleaza prin cifre uriase, nu le confera un statut de tarabostes neinlocuibili.

Stau si eu asa ca badea Ion, ca doar si el ii om, si ma scarpin cu sarg. Cum de au inflorit averile lor, masurate in termeni latifundiari dezvaluiti prin rispipa talantilor rostogoliti mai nou la Monte Carlo ?

Datorita performantei sursele nebanuite ale spagii intaresc traditia peschesului de pe vremea otomana.
Ideea de liber profesionist, independent, antreprenor, – constituenta a catorva profesii, meserii practicate si in SUA, sa fie implementata si in Romania. Incepand cu ospatarii, frizerii pana la agentii imobiliari, broker-ii si reprezentantii marketing etc traiesc din comision.
Salariile politicienilor alesi de catre popor tocmai pentru promisunile insiruite ca pe niste placinte umflate cu tone de amelioratori (caci drojdia naturala e pe cale de disparitie) sa fie minimalizate si sa li se acorde sansa sa traiasca doar din comisionul pe realizarile marete in transporturi, turism, invatamant, sanatate, agricultura sa.
Un ospatar traieste dintr-o modesta suma stransa din ciubucul lasat de clienti, un agent imobiliar din procentul reusitei unui contract de vanzare-cumparare, incheiat cu bine.

Pai, nenicule, sa-ti asiguri traiul ca free lance trebuie sa alergi, sa zambesti pana ramai ranjit, trebuie sa te intreci pe tine insuti, sa convingi clientul de calitatea serviciilor tale!

Babii de prin sate, trecuti in nefiinta, ar muri din nou sa realizeze ca zicala:”Copile, banii se fac la padure/Cu tapina si secure” nu-si justifica sensul.

Imi staruie un cantec mai vechi Who’ll Stop the Rain (http://www.youtube.com/watch?v=pAiFCds6ziA). Ori fi facut ei ceva maret de genul opririi ploii sau a pusului de rahat pe clanta.

Românii din Marea Britanie sensibilizați la protecția muncii

septembrie 21st, 2009

Agenția pentru protecția muncii din Marea Britanie lansează azi un program de informare a lucrătorilor români din construcții care se găsesc la Londra.

Programul este menit să protejeze lucrătorii români, adeseori vulnerabili la accidente care pot surveni pe șantierele unde lucrează.

Campania Agenției pentru protecția muncii are ca scop să conștientizeze lucrătorii români de drepturile lor legale, pentru a putea să-și desfășoare activitatea în siguranță. Românii constituie al treilea grup ca mărime printre muncitorii străini din construcții – 6% – după polonezi – 25% și indieni – 17%. În Londra circa 40% dintre lucrătorii din construcții provin din afara Marii Britanii, dar studiile arată că acești oameni nu cunosc mai nimic despre regulile de protecția muncii în Marea Britanie și aproape nimeni dintre ei nu a auzit despre Agenția de protecția muncii.

“Este de înțeles dorința muncitorilor străini de a lucra din greu și de a nu se expune pericolelor, dar angajatorii sunt tentați uneori să facă rabat la siguranță și protecția muncii, fără ca ei să poată fi chestionați,” spune un comunicat al agenției.

Lucrătorii români din construcții sunt cei mai numeroși în rândurile comunității românești din Londra, estimată neoficial la peste 50000 de persoane.

Recent, aici au sosit români din Spania și Italia, unde sectorul construcțiilor este în recesiune, atrași între altele și de șantierele pentru Olimpiada din 2012. Cum însă piața muncii nu este pe deplin deschisă, unii dintre ei lucrează la negru, ceea ce îi pune într-o situație dificilă când vine vorba de drepturile lor, inclusiv de protecția muncii.

Agenția pentru protecția muncii a afișat pe pagina sa de internet informații în limba română destinate special acestor lucrători www.hse.gov.uk/construction/romana.

Fotografii care nu se mai fac – 9 (Ostaşul sovietic)

septembrie 21st, 2009

Caut printre vechile fotografii,
Printre amintiri,
Ceva care să nu mă doară,
Să nu mă strângă de gât
Cu şerpii emoţiilor dezgropate.
Ceva care să treacă lin, ca o apă.
Părinţilor abia le mai desluşesc vocile slabe.
Parcă vorbesc din pod, din lăzile cu boarfe vechi.
Când mă întîlnesc cu mine,
Nu mai ştiu ce culoare aveau ochii aceia
Care abia mai târziu au învăţat
Ce e minciuna, dezamăgirea.
În faţa nucului mare cât o catedrală verde,
Un copil pricăjit şi un soldat sovietic
Cu dreapta la beretă, în stânga cu o sticlă de vodcă.
M-am oprit.

Dan David, Los Angeles, aprilie-18-2007.

Presupunând

septembrie 21st, 2009

Presupunând
Că nu te-aş fi întâlnit niciodată,
Că drumurile noastre nu s-ar fi încruţişat nicicând
Şi fără să ştiu că tu exişti
Aş fi sfărşit în alte braţe.

Presupunând
Că tu nu m-ai fi cunoscut
Căutându-ţi calea prin lume
Fără nici o destinaţie.

Presupunând
Că ne-am fi trezit astăzi
În case diferite, alte lumi
Şi feţe străine
Roind în jurul nostru.

Cât de adânc golul din suflet
Necunoscând bogăţia vieţiilor nostre?
Ce trist ar fi să trăieşti un şir lung de ani
Fără a te înălţa pe treptele-zile
Ce ne-au trecut peste zidul vast al destinului
Departe de prejudecăţi, sărăcie
Şi o lume fără şansă.

Cine ar putea despăgubi
O viaţă cheltuită în mediocritate
Lipsită de sudura elementelor
Ce ne-au unit într-un monolit
Rezistând atâtor intemperii
Şi cum am fi putut trăi
Departe de copii -fructele iubirii noastre-
Ce-au creat lumină sub spuza întunecată a norilor
Şi ne-au dat curaj când nu mai aveam nici o speranţă.

A ne presupune separaţi
E ca şi cum ai separa sarea din nisip
Şi umbra de lumină.
Ca deobicei
Şi astăzi ziua ta va începe
Acolo unde florile-ţi vor răspunde c-un zâmbet
Şi două generaţii de copii
Ne vor conecta cu un veşnic re-înnoit mâine.

În noaptea de Sântandrei

septembrie 21st, 2009

Argint pe mormânt,
noapte de descânt,
luna s-a înroşit
şi e-un ban coclit,
lăsat de cu seară
în scocul de moară.

Luna dintre ape
se zbate să scape.

Fă-te iaraşi albă,
ca un ban de salbă,
vino, căci te-asteaptă,
dincolo de poartă,
stelele-mpreună
să-ţi fie cunună.

Luna dintre ape
se zbate sa scape.

În racla de brad,
cu miros de nard,
mă cheamă demult
un sfânt neştiut,
sunt legat prin semn
de un vechi blestem.

Luna între ape
se zbate sa scape.

Vin spre mine veşti,
zvonuri de poveşti,
în racla cea mică
moaştele se mişcă,
peste noaptea lină,
goală lumină.

Luna dintre ape
se zbate sa scape.

Sunt legat prin semn
de un vechi blestem,
în mine cântă
şi se descântă
idolii de lut,
din vremi de demult.

Luna dintre ape
se zbate să scape.

ÎNVĂŢĂTURI cu voce fără glas

septembrie 21st, 2009

Tot ce-am tăcut la timpul meu se frânge,
Tăcerea n-are nume şi nici vârstă…
Inima e cea care le strânge,
Iar trupul e cel care le gustă.

Roade-nveşmântate în pământ murdar,
Cerul mi le-a dat să mă hrănească…
Şi a curs un timp pân’ am ajuns la dar
Şi-am înţeles apoi că el o să mă crească.

Am fost o vină dintr-un neam nebun
Şi ispăşit-am vremuri infernale…
Dar dintr-un rău, Bine-am ştiut s-adun
Scriindu-mă prin ale vieţi jurnale.

Tăcerea mea e moartă când n-au rămas cuvinte
Şi trupul îmi vorbeşte când vocea n-are glas…
Fost-am peste viaţă de nunţi şi de morminte
Şi-am ajuns în ceasul care-a mai rămas.

Alerg spre sentimente şi ele mă doboară…
Sunt eu invetarată, sau ele prea haine,
Mă lasă fără haine şi-apoi îmi râd şi zboară…
Şi-am înţeles atunci, că nu-s decât decât ruine.

Chemat să îmi aducă o apă rece, grea
Duhul meu se-ntoarse rănit de omenesc…
Şi iar înţelesesem că n-am fost decât rea,
Tocmai pe el uitasem să hrănesc.

Durerea naşte vină, dar vina este Viaţă
Numai aşa te-apropii de Adevăr…
Ucide-ţi mândria trufaşă şi semeaţă
Şi vei gusta din al Vieţii măr.

vol. Şoptit de Dumnezeu

Cu braţe pline de muguri

septembrie 21st, 2009

În braţe pline de muguri
inima-mi visătoare
legănată-i
ca o frunză tânără
gătită în strai verde, de sărbătoare
visând nepăsătoare
la… zboruri albe
la cântecul iubirii
cu glas de privighetoare
de privighetoare…

O! ce caldă-mbrăţişare!
în sângele-mi flacără
simt cum pulsează
seve… cu zvon de primăvară
venite din adâncuri
de gânduri
fremătând roditoare
roditoare…

Visând la zboruri albe
în braţe pline de muguri
leagănă-mi inima
– flacără în schimbare –
cuvânt abia rostit
poem în devenire
în devenire…

Şi iată visul minune
oglindit în zori
în ochi-ţi de cărbune
ce poartă sub pleoape
blândă înfiorare
şi-o primăvară în plină floare
în plină floare…

din ciclul (poeme becartiene)

A apărut asigurare de şomaj

septembrie 20th, 2009

Tot mai multe banci incep sa ia in calcul riscul de somaj, mai ales ca numarul celor fara locuri de munca este în creştere de la o zi la alta.O astfel de polita nu se poate incheia insa separat, ci numai in cadrul unor pachete speciale, de tipul «employee benefit».

In tara noastra, bancile ofera produsul numai la pachet, in momentul contractarii unui credit, iar asigurarea acopera si alte riscuri, cum ar mai fi incapacitatea temporara de munca, decesul sau invaliditatea.

Pentru o anumita perioada, clientul este scutit de plata ratelor la credit. Dezavantajul este ca pretul imprumutului creste, pentru ca sigurarea se plateste lunar ca procent fix din valoarea totala a creditului.

Somerii „acoperă ” cel mult 18 rate

BCR si GarantiBank au atasat asigurarea la creditele de nevoi personale. Dacă o persoana isi pierde locul de munca, polita acopera valoarea a noua rate lunare pentru creditul respectiv, la BCR, sau pana la 18 rate lunare, la GarantiBank.

Pentru incapacitate temporara de munca, la BCR clientul primeste sase rate lunare pentru fiecare eveniment, insa nu poate depasi valoarea a 24 de rate lunare pe durata asigurarii, iar la Garanti, 18 rate lunare.

Pentru invaliditate, prin polita se despagubeste soldul total al creditului la data accidentului, la ambele banci. Raiffeisen Bank incheie asigurari optionale pentru creditele de nevoi personale nenominalizate si creditele garantate cu ipoteci

Principalul câştigător, banca

La BCR, o asemenea polita costa 0,2% din valoarea creditului si se plateste lunar. Banca are de castigat, pentru ca se protejeaza astfel de riscul cresterii numarului de restantier.

Efectele concediului fara plata asupra indemnizatiei de somaj

Concediul fara plata reprezinta o perioada de suspendare a contractului individual de munca care poate afecta dreptul la indemnizatia de somaj numai daca fara acele 10 zile nu aveti realizat stagiul de cotizare de minimum 12 luni in ultimele 24 de luni premergatoare datei inregistrarii cererii.

Cei mai trişti şomeri din Europa

Indemnizaţia de şomaj este de 75% din salariul minim brut pe ţară de la data stabilirii acesteia. Persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de trei ani primesc în plus un procentaj cuprins între 3% şi 10% din media salariului brut lunar din ultimele 12 luni.

Indemnizaţia se acordă, în funcţie de stagiul de cotizare, pe o perioadă de 9-15 luni. Ajutorul de şomaj mediu este de numai 518 lei.

Stabilirea ajutorului

In Romania, valoarea ajutorului de somaj este fixata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 144/2005, care completeaza Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj.

Potrivit celor doua acte normative, somerii cu un stagiu de cotizare de cel putin un an primesc 75% din salariul de baza minim brut pe tara (in prezent de 600 lei), daca au un stagiu de cotizare de cel putin un an, la care se adauga o suma calculata prin aplicarea asupra mediei salariului de baza lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare a unei cote procentuale diferentiate in functie de durata cotizarii, si anume: 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel putin trei ani, 5% pentru un stagiu de cotizare de cel putin cinci ani, 7% pentru un stagiu de cotizare de cel putin zece ani si 10% pentru un stagiu de cotizare de cel putin 20 de ani. In ceea ce priveste durata somajului platit, aceasta este cuprinsa intre 6 si 15 luni.

Fără loc de muncă în Europa

Ajutorul de somaj pentru romanii din Spania, este mai mare decat un salariu in tara. Daca in tara noastra acestia ar primi un salariu de 200-300 de euro, ajutorul de somaj de la spanioli este 800-1.000 de euro. Spania da ajutor de somaj imigrantilor, daca pleaca acasa .

Guvernul spaniol a adoptat un decret care prevede acordarea indemnizatiei de somaj imigrantilor cu conditia ca acestia sa paraseasca tara si sa nu se intoarca timp de trei ani.

Decretul va fi aplicat la sfarsitul lunii octombrie si are caracter voluntar. Achitarea indemnizatiilor de somaj se va face in doua transe – 40% la inscriere si 60% in tara de origine, o luna mai tarziu si se adreseaza, in special, cetatenilor din cele 19 tari cu care Spania a incheiat acorduri de securitate sociala.

Fondurile de somaj ale angajatilor si angajatorilor sunt de: 2% din salariu in Suedia; 3,3% in Germania,

6,4% in Franta; 7,3% in Spania; 8,25% in Olanda si 34,75% in Portugalia; in Franta, Olanda, Spania si Portugalia angajatorii platesc cea mai mare parte a contributiilor la somaj.

Italia este singura tara in care contributia la somaj se achita doar de catre angajator si este cuprinsa intre 1,31% si 2,41% din salariu, in functie de sectorul de activitate.

In ceea ce priveste durata somajului platit, aceasta este stabilita in functie de stagiul de cotizare si de varsta asiguratului: 6-24 de luni in Germania, 4-24 de luni in Spania, 7-36 de luni in Franta, 8-12 luni in Italia si 9-38 de luni in Portugalia.

In Danemarca, somajul platit poate dura maximum patru ani.

În Belgia, un şomer primeşte între 900 şi 1.200 de euro în primul an, şi între 600 şi 1.000, în anul următor.

Irlanda are o sumă fixă, dacă este vorba de ajutorul de şomaj: 165,80 euro pe săptămână, indiferent de vechime sau mărimea cotizaţiei la asigurările sociale.

Dar aici se adaugă un supliment de 110 euro săptămânal pentru fiecare adult aflat în întreţinerea şomerului, şi câte 16,80 euro – pentru fiecare copil. În plus, şomerii primesc şi o „asistenţă” de şomaj egală ca valoare cu ajutorul în sine.

Cehii le plătesc şomerilor de la ei în jur de 400 de euro, lunar, în timp ce în Danemarca, indemnizaţia de şomaj este între 1.100 şi 1.700 de euro.

Germanii iau ca referinţă salariul net al celui care şi-a pierdut locul de muncă, plătind 67% din valoarea lui pentru şomerii cu copii, şi 60% – pentru cei fără.

Şi grecii îi plătesc „nemţeşte” pe şomeri. Muncitorii primesc 40% din salariul zilnic – dar nu mai puţin de 2/3 din salariul minim pe economie. Celelalte tipuri de salariaţi intraţi în şomaj sunt indemnizaţi cu 50% din salariul avut până să-şi piardă serviciul.

„Eu acum descopăr muzica idiș” interviu cu Maia Morgenstern

septembrie 20th, 2009
Maia Morgenstern în recital la JCC OradeaMaia Morgenstern în recital la JCC Oradea

Preambul: Duminica, în 13 septembrie, Comunitatea Evreiască din Oradea sărbătorea cea de a doua aniversare a Centrului Comunitar Evreiesc (JCC). Acum doi ani am fost de faţă la inaugurarea acestei instituţii menită să coaguleze viaţa comunitară şi culturală a evreilor orădeni şi să creeze o punte cu concitadinii neevrei. La Oradea, în perioada interbelică, trăiau circa 30.000 de evrei, o comunitate numeroasă şi prosperă care a contribuit substanţial la dezvoltarea industrială, comercială şi culturală a urbei. Şi profilul arhitectonic definitoriu al oraşului, dominat de clădirile Sécession ridicate la cumpăna veacurilor XIX şi XX, se datorează, în mare măsură, arhitecţilor evrei. În primăvara anului 1944 evreii orădeni au fost înghesuiţi în ghetoul amplasat într-un cartier nevoiaş, în condiţii de o mizerie cumplită, iar apoi deportaţi la Auschwitz. Majoritatea covârşitoare a evreilor orădeni şi-a găsit moartea în lagărele de concentrare, iar supravieţuitorii au emigrat masiv, în anii postbelici. Astăzi comunitatea evreiască din Oradea numără în jur de 800 de suflete (fiind una din comunităţile mari din România) străduindu-se să păstreze şi să continue spiritualitatea iudaică.
Bănuiam că festivitatea va fi foarte frumoasă, cu un program bogat, întrucât comunitatea din Oradea are un cor excelent, o formaţie de dansuri şi un klezmer-band care a concertat şi peste hotare. Aşteptările mele au fost depăşite de realitate în momentul în care am văzut-o apărând în curtea comunităţii orădene, la 10.00 dimineaţa (spectacolul începea la 11.00) pe Maia Morgenstern, invitată să susţină un recital de muzică idiş, împreună cu Radu Captari, o voce din ce în ce mai cunoscută în capitală. Tânărul muzician basarabean a reuşit să încânte publicul bucureştean nu numai cu muzică idiş ci şi cu muzică rusească. Am asistat la un recital de o oră în care Maia Morgenstern a cântat, a dansat, a plâns, a râs, s-a jucat cu copiii, a animat publicul, cu o naturaleţe şi o nobleţe pe care numai marii artişti, inimoşi şi dedicaţi o pot face. După spectacol actriţa a fost asaltată de lume, a discutat şi s-a pozat cu toţi cei care doreau să fie alături de ea În final, deşi frântă de oboseală, mi-a oferit cu generozitate un interviu.

Andrea Ghiţă: Îmi povesteaţi mai demult, într-un interviu acordat în cabina de machiaj, de la Teatrul Naţional din Cluj, că v-aţi început cariera actoricească la vârsta de 18 ani, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, cântând cuplete în limba idiş. Iată că susţineţi un recital de cântece idiş. Ce v-a atras spre această muzică ?

Maia Morgenstern: Eu acum descopăr muzica idiş ascultând un cântec după altul, o interpretare după alta. Pentru că klezmerii şi cântăreţii din diferite ţări, primesc tradiţia şi o interpretează prin prisma propriei personalităţii, în funcţie de talentul de şi orientarea fiecăruia. Această comoară, folclorul idiş, spune ceva fiecărui artist. Nu ascund faptul că am învăţat foarte mult ascultând înregistrări foarte, foarte vechi, din anii 1920, şi am impresia că aceste cântece vin din memorie, din străfundul sufletului, al conştiinţei mele… Nici nu ştiu de unde apar, pentru că dacă m-aţi întreba pot să vă jur că nu le cunoşteam. Le auzeam pentru prima oară şi totuşi, parcă veneau de undeva din profunzimi şi îmi vorbeau, iar eu încerca să preiau, să înţeleg. Încerc să redau emoţia, energia, bucuria pe care o transmit aceste cântece. Încerc să transmit încărcătura emoţională, dar şi înţelepciunea, farmecul şi umorul cântecului idiş. Putem vorbi, de asemenea şi despre influenţele pe care folclorul idiş le primeşte din diferite zone şi această interferenţă, acest schimb cultural la nivelul muzicii, este absolut senzaţional. Mi le asum; sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce a primit folclorul idiş şi sunt mândră, motivată pentru ceea ce putem dărui prin muzica klezmer.

A.G. Aţi interpretat cu mare emoţie cântecul Oifn Pripecek.
Care e povestea lui ?

Maia Morgenstern:Acest cântec l-am învăţat de la o profesoară, dar nu de muzică, ci de matematică, exigentă şi blândă totodată: mama mea. L-am învăţat de la ea, după absolvirea liceului, când am picat la admitere la facultatea de teatru şi am dat concurs pe un post de actriţă la teatrul evreiesc. Niciodată nu am să fiu în stare să-l cant atât de profund, de plin de semnificaţii, cum îl cânta mama. De fapt, acest cântec e un apel, o chemare la cultură, la învăţătură, la păstrarea, regăsirea, a transmiterea tradiţiei. Povesteşte despre un Rabbi care învaţă copiii să citească, zicându-le: repetaţi Alef-Beth. Oifn Pripecek scoate in evidenţă semnificaţia învăţăturii pentru poporul nostru, pentru spiritualitatea noastră.

A.G. : Cum v-aţi decis să includeţi în recital Marşul Partizanilor din Ghetoul din Varşovia ?

Maia Morgenstern: În prezent suntem stânjeniţi de marşuri, de cântecele mobilizatoare. Am vrea s-o lăsăm mai moale. Dar lăsând-o mai moale riscăm să uităm ce a însemnat acest marş, care e semnificaţia lui… E cântecul care încuraja şi dădea speranţă unor oameni aflaţi pe o treaptă a dezumanizării ce nu poate fi descrisă prin cuvinte. Atrocitatea acelor vremuri e aproape imposibil de a redat, deşi există cărţi şi filme valoroase cu acest subiect. Marşul Partizanilor din Ghetoul de la Varşovia, te încurajează, te îndeamnă să nu te laşi copleşit, să nu te laşi doborât. Ce ne spun versurile sale ? “Curajul se naşte de acolo unde a căzut o picătură de sânge”. E ca o promisiune, un angajament de supravieţuire.

A.G. : Acest program constituie nucleul unui recital ? Cum a început colaborarea cu muzicianul Radu Captari ?

Maia Morgenstern: Ne cunoaştem de zece ani şi tot de zece ani ne tot spunem unul altuia: “Trebuie să facem ceva împreună ! “Da, domnul Radu ! “Neapărat, doamnă Maia ! Acest dialog se repeta la fiecare întâlnire, dar nu am făcut nimic timp de zece ani. Însă vara acesta, la tabăra FCER la Cristian, domnul Radu Captari a venit să susţină un recital. Are un repertoriu foarte bogat, într-o mulţime de limbi. Puţin după ce a început să cânte s-a luat curentul şi nu-i mai mergea chitara. Ca să depăşim sincopa produsă de pana de curent, am luat-o pe scurtătură; ne-am luminat la lumânare şi am cântat amândoi.

Ne-am dat seama că putem cânta împreună. Acesta a fost momentul de început. Apoi am încercat să cântăm la JCC Bucureşti câteva cântece, mai întâi două, apoi trei; la început cu timiditate şi greşeli, apoi mai curajos şi mai bine. Şi uite-aşa am alcătuit nucleul unui recital Apoi ne-am autoinvitat la Sighişoara, la Festivalul ProEtnica. Organizatorii habar nu avuseseră de existenţa noastră. Iarăşi am avut parte de peripeţii. Pe drum s-a petrecut un accident de cale ferată şi am întârziat şase ore, dar în final ne-am prezentat la Sighişoara şi am cântat. Şi continuăm, pentru că avem un material foarte bogat.

A.G. :Drumul până la Oradea a fost obositor. Ce v-a motivat să fiţi în mijlocul comunităţii orădene la acest moment aniversar ?

Maia Morgenstern: Faptul că am fost chemată; certitudinea, încrederea totală că oamenii de aici mă aşteaptă ca o familie, doresc să fim alături, să fim împreună, să fim noi. Ce mai contează că sunt obosită, oasele mi-s frânte şi am vocea puţin răguşită, după o noapte de călătorie cu maşina !

A.G. :Aţi energizat o sală întreagă. Ce aţi primit în schimb ?

Maia Morgenstern: Şi eu am primit energie, bucurie, atenţie. S-a deschis, o dată în plus, fereastra comunicării.

Lubianka vesela, pe toți câți i-a sorcovit, gura flori le-a mirosit

septembrie 20th, 2009

„Borgia vesela, pe toți câți a sorcovit, gura flori le-a mirosit”

Cu mulțumiri marelui Toma Caragiu al cărui sketch “Șopârla” mi-a inspirat acest titlu.

“Duplicitatea, ipocrizia și demagogia, acestea au fost trăsăturile distinctive ale regimului comunist instaurat în 1917 pe teritoriul Imperiul Rus,” așa își începe Arkadii Vaksberg cartea “Laboratorul otrăvurilor de la Lenin la Putin”, apărută în 2007 în traducere în limba franceză la editura Gallimard.

Și unde poate fi mai valabilă această aserțiune decât în politica dusă de stăpânii bolșevici de la Kremlin și instrumentul lor fidel – poliția politică cu sediul la Lubianka din Moscova – împotriva celor calificați drept “dușmani ai poporului”.

Sunt cunoscute persecuțiile care au mers până la genocid inițiate de Lenin și apoi continuate și amplificate de Stalin și preluate apoi de epigonii de la Kremlin și într-o anumită măsură și de liderii de azi ai Federației Ruse.

Arkadii Vakseberg, care este unul dintre cei mai prolifici istorici ai crimelor comuniste (vă reamintesc cartea sa “Stalin și evreii” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10356) tratează în această carte episoade mai puțin cunoscute din istoria acestui regim criminal – terorismul ascuns – lichidarea unor adversari, reali sau imaginari, prin asasinat de tip mafiot.

Titlul cărții se referă la un laborator creeat chiar după preluarea de către Lenin și Partidul Bolșevic a puterii în urma puciului din noiembrie 1917 pe lângă conducerea de vârf a partidului și a statului și controlat de serviciile secrete, indiferent de denumire – CK, GPU, OGPU, NKVD, MVD, MKGB, KGB sau azi FSB.

Acest laborator a avut ca sarcină și preocupare permanentă perfecționarea de tehnici bazate pe cele mai avansate tehnologii de eliminare, pe cât posibil fără urme, a celor percepuți de Kremlin drept “inamici politici”.

Nu toate eliminările sau tentativele de asasinat au avut la baze substanțe chimice, unii au fost pur și simplu împușcați cu un glonte în cap sau aruncați de la balcon.

Vaksberg nu amintește decât în treacăt de asasinatele foarte cunoscute, cum ar fi cel al lui Leon Troțki, în Mexic în 1940, dar vorbește în schimb despre asasinarea fiului acestuia, Lev Sedov la Paris în 1938, în urma unei banale operații de apendicită într-o clinică pariziană. Mâna lungă a ucigașilor Luiankăi ajungea foarte departe.

Tipul acesta de asasinat fusese utilizat cu succes chiar din 1925, când Mihail Frunze (pe numele său moldovenesc Frunză), pe atunci ministru al apărării al noului stat sovietic și care se bucura de un prestigiu enorm, a murit pe masa de operații otrăvit cu cloroform.

Deși nu există dovezi certe, Vaksberg scrie că indiciile arată că Stalin a fost acela care a insistat ca Frunze – care era sănătos tun – să se opereze. A fost practic primul asasinat major de acest gen, primul pas pe care Stalin l-a făcut pe calea eliminării rivalilor săi.

De altfel, sinistrul procuror Andrei Vîșinski a făcut referire în rechizitoriile sale de la procesele publice din 1937 – 1938 intentate presupușilor “dușmani ai poporului” la aceste metode de eliminare folosite de cei aflați în boxă. Referirea era corectă, numai că Vîșinski, care juca rolul de câine de atac al lui Stalin, nu spunea că de fapt aceste asasinate erau comandate, de cele mai multe ori fără urme scrise, de stăpânul de la Kremlin.

Asasinatele au continuat pe întreaga perioadă comunistă, printre victime numărându-se și lideri străini cum ar fi fruntașul comuniștilor bulgari, Ghiorghi Dimitrov, precum și alți doi bulgari, Liudmila Jivkova, fiica dictatorului Todor Jivkov, decedată în sicrumstanțe suspecte la vârsta de doar 40 de ani și jurnalistul disident Ghiorghi Markov, asasinat cu o umbrelă otrăvită la Londra în 1978.

După 1991 și destrămarea URSS, asasinatele politice sau cvasi-politice în Rusia lui Elțin și mai ales a lui Putin au loc la lumina zilei și sunt relatate pe larg de presă. Numai că asasinii nu sunt niciodată găsiți. Ținta lor sunt cu precădere politicieni și jurnaliști care încearcă să semnaleze afacerile murdare care își au originea, unde altundeva, decât la Kremlin și Lubianka.

Unii sfârșesc precum deputata reformistă Galina Starovoitova cu un glonte în cap, alții precum fostul primar al Sankt Petersburgului, Anatolii Sobceak (cel care a avut un rol hotărâtor în lansarea lui Vladimir Putin în politica de vârf) sfârșesc în mod suspect, din cauza unor maladii acute, niciodată elucidate.

La momentul ieșirii sub tipar s-au produs două asasinate, pe care Vaksberg la tratează sumar: cel al ziaristei Anna Politkovskaia, împușcată în cap în scara blocului său, și Alexandr Litvinenko, fost agent FSB refugiat la Londra, otrăvit cu metale radioactive. Aceasta face ca excelenta carte a publicistului rus să se termine pe o notă pesimistă, dând impresia cititorului că în Rusia nu s-au schimbat prea multe în ultimii 90 de ani.

Sursele lui Vaksberg sunt arhiva sa personală adunată în peste 50 de ani de activitate, precum și arhivele Partidului Comunist și ale KGB, întredeschise temporar la începutul anilor ’90. Acum, acele arhive s-au închis din nou și nu sunt speranțe ca ele să mai fie accesibile prea curând.

Despre unionism, cu calm (2)

septembrie 20th, 2009

\”Nimic nu este nerezonabil, dacă este util\” (Tucidide)

Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova, parafat la 28 aprilie, niciodată semnat, a fost, practic, ultimul prilej de manifestare plenară şi concretă a aspiraţiilor politice unioniste. După anul 2000, „chestiunea unionistă” intră într-o nouă fază, pe acelaşi trend descrescător, cel puţin la nivelul expresiei ei publice.

Paradoxurile unui protest identitar

La 25 februarie 2001 ajunge la putere Partidul Comuniştilor. Moldovenismul sovietic redevine politică oficială, apare Concepţia politicii naţionale de stat a RM şi Dicţionarul moldovenesc-românesc, se dau publicităţii datele unui recensământ criticat inclusiv de reprezentanţii Consiliului Europei, Istoria Românilor este suprimată din programele de învăţământ, iar comuniştii vor să confere limbii ruse statutul de limbă oficială. Reacţia societăţii este canalizată într-o mişcare de protest amplă, în regim non-stop. Dar această manifestaţie, cu evident vector identitar pro-românesc, are un destin surprinzător. Începută în ianuarie 2002 de către PPCD, va fi reluată, practic, şi în anul următor.

Energia colectată în stradă în numele unor revendicări identitare se va descărca însă în altă albie: în noiembrie 2003, liderii străzii vor fi printre iniţiatorii Comitetului pentru Apărarea Independenţei şi a Constituţiei RM, respectiv, gruparea care va constitui avangarda bătăliei împotriva Memorandumului Kozak. Diferenţele dintre 2002 şi 2003 sunt semnificative şi chiar ironice: o lungă acţiune de protest declanşată de mize identitare pro-româneşti, culminează cu a manifestare în numele integrităţii şi independenţei RM. Aburul „unionist”, atâta cât plutea deasupra Pieţei Marii Adunări Naţionale, s-a risipit urgent cu ocazia bătăliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul „Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”. Nu e pentru cine se pregăteşte…

Ceea ce a urmat, se ştie. În 2005, legatarii Frontului Popular unionist flanchează electoral liderul PCRM, în numele obiectivului portocaliu al integrării regiunii în siajul euroatlantic, persistând, chiar şi în pofida evidenţelor, în acest proiect. Parafrazând, parcă, replica unui celebru personaj din Caragiale, „patria cea mare” se schimbă cu „patria cea mică”, iar simbolistica sau încărcătura emoţională livrate, iniţial, celei dintâi, revin acum „patriei celei mici”, devenită între timp „proiect de succes”. Spaţiul public este, practic, epurat de orice discurs cu tentă unionistă. Nu doar că dispare din peisaj, dar capătă conotaţii negative – sintagma devine sinonimă cu „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”.

Resuscitat din dreapta Prutului

Paradoxal, discursul unionist avea să fie resuscitat, cu timpul, de partea care îl abandonase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu neapărat cu intenţie. Cel care va face asta va fi preşedintele României, Traian Băsescu. Prin diverse declaraţii, mai mult sau mai puţin ambigue, preşedintele Băsescu redeschide dosarul şi persistă, încăpăţânat, în el. În 2005, condamnă Pactul Ribbentropp-Molotov. În ianuarie 2006, afirmă că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”. În iulie 2006, sugera că a făcut o propunere preşedintelui Voronin, astfel încât ambele ţări să adere la UE. În 2007 condamnă din nou Pactul, iar în mai 2009 îl consideră definitoriu pentru relaţia dintre cele două state.

Dincolo de ambiguitatea lor, declaraţiile au cel puţin un efect concret. Teme considerate tabu cu ani în urmă redevin frecventabile, uşa fiind deschisă chiar de preşedintele unui stat euro-atlantic. Mai cu seamă la Bucureşti, dar nu numai, s-a constatat, deseori cu stupoare, că se poate discuta şi în aceşti termeni relaţia dintre cele două maluri ale Prutului. De ce nu? Că e bine sau rău, oportun sau inoportun, realist sau utopic – e altă poveste. Ceea ce interesează aici este că asemenea declaraţii au conferit, dacă nu legitimitate, atunci normalitate acestui tip de discurs.

O asemenea constatare nu duce, fireşte, la concluzia că realităţile s-au schimbat în consecinţă. Evident, nu, deşi preşedintele Băsescu rămâne cel mai popular politician din România în stânga Prutului. A vorbi astăzi în termenii unionismului anilor ’90 este redundant şi inutil. Pentru că nu aceasta va schimba – dacă se vor schimba! – relaţiile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul minţii”. Avem de-a face cu un fenomen nou, inedit în peisaj, dar cu relevanţă sociologică consistentă. Nu îl exclude neapărat pe cel dintâi, dar este pragmatic, caută soluţii la problemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, dar va trebui să ne străduim să o surprindem. Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionismului făcând abstracţie de această varietate a lui este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui fenomen.

O „sociologie a unionismului” sau dubletele basarabene

În primul rând, demografia şi educaţia. Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o generaţie care nu mai are răbdare. E furioasă şi revendicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normală” în UE este insuportabil. În plus, această generaţie, dacă nu are puseurile emoţionale şi pro-româneşti ale generaţiei frontiste, nu are în niciun caz ostilitate faţă de Bucureşti.

„Regimul Voronin” nu a avut timp să producă generaţii anti-româneşti, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. În al doilea rând, creşterea nivelului de aspiraţii la toate nivelele societăţii, chiar dacă în ritmuri diferite. RM, deja cel mai sărac stat european, va ieşi, inevitabil, mai târziu din criză decât ţările din UE. Nevoia de prosperitate şi eventualul efect de vitrină pe care, în câţiva ani, România îl va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forţă motrică dominantă în ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va opune cu adevărat?

Cine se va împotrivi unui paşaport european, unei pieţe de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute în UE sau şansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul baltic”). În al treilea rând, contextul geopolitic. În condiţiile schimbări priorităţilor americane şi, pe cale de consecinţă, a unei Rusii tot mai pragmatice în regiune, opţiunea (pro)românească a RM nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu în ultimul rând, problema disonanţei cognitive. Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea plenară a identităţii româneşti nu este atât de dificilă, iar trecerea de la „moldovean” la „român”, mai ales la tânăra generaţie, este un pas care se face fără sacrificii identitare semnificative.
În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil să asistăm la apariţia unui asemenea fenomen şi acolo trebuie căutate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar aşa cum omologul „unionismului inimii” din anii ’90 era „moldovenismul sovietic” anti-românesc, omologul „unionismului minţii” va fi o formă de moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapărat conţinutul. Dar asta este deja altă poveste.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul www.timpul.md

Slugărnicia la români. Aplaudatul ca reflex.

septembrie 20th, 2009

Prin a doua jumătate a secolului XIX, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, se adresează Casei Regale în legătură cu povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu, spunând: „Aiasta nu se poate, Maiestate”! Nu era o perioadă uşoară, iar Lascăr Catargiu avea cu siguranţă propriile sale interese. Cu toate acestea, însă, instituţional, gestul său este exact lucrul de care am avea nevoie astăzi. Astăzi, în România, politicieni de cele mai multe ori amatori ocupă din abundenţă funcţiile decizionale în instituţiile centrale şi nu numai. Cum nimeni nu le mai spune „aiasta nu se poate, Maiestate”, în câteva decenii de comunism şi douăzeci de ani de originală democraţie, sistemele statului s-au dezechilibrat profund. Dacă s-ar acţiona conform principiului „omul potrivit la locul potrivit”, n-ar fi nicio tragedie. Să facem, însă, rapid, un studiu de caz. Gheorghe Pogea, Ministru de Finanţe, este inginer doctor în Ingineria materialelor; Elena Udrea, Ministrul Turismului, este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”; Dan Nica, Ministrul Administraţiei şi Internelor, a absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Se poate continua la nesfârşit. Există, desigur, nenumărate exemple ale unor oameni care, nespecialişti fiind, au reuşit să reformeze sisteme care nu aveau neapărat legătură cu specializarea lor. În toate aceste cazuri, însă, eşalonul doi (consilieri, Secretari de Stat etc.) era format din profesionişti veritabili, din oameni care stăpâneau foarte bine filozofia şi modul de a funcţiona al sistemului.

Prăbuşirea instituţiilor unui Stat începe mai mereu cu înlocuirea oamenilor din eşaloanele inferioare. În felul acesta, cu un ministru habarnist şi cu funcţionari a căror unică grijă este aceea de a se poziţiona cât mai bine în raport cu şeful ierarhic, degringolada este asigurată. Din reţetă nu poate lipsi ingredientul pe care noi, românii, îl folosim din abundenţă: slugărnicia. Ne-am obişnuit să aplaudăm din reflex, suntem deprinşi cu arta genuflexiunilor, a devenit o a doua noastră natură să aprobăm orice gest al superiorului. A fi întotdeauna de acord ţine de fişa postului, chiar şi când este evident pentru toată lumea că decizia pe care o aprobăm ipocrit este o catastrofă.

De fiecare dată când mă aflu într-o sală unde se presupune că la un moment dat ar trebui să aplaud, îmi revin în memorie imagini de la Congresele Partidului Comunist Român (le găsiţi pe internet) şi grotescul peisajului de acolo mă face să mă gândesc de două ori înainte de pocni frenetic palmele una de alta. Am uitat cu toţii că aplauzele sunt semnul unei performanţe şi nu gestul reflex al unor păpuşi. Şi, ca toate lucrurile folosite în exces şi fără discernământ, aplauzele îşi pierd la un moment dat sensul. Veţi spune poate că altele sunt problemele societăţii româneşti astăzi; avem parte de o profundă criză economică, şomajul creşte, învăţământul e la pământ, agricultura agonizează… Deşi pare o exagerare, cred totuşi că multe dintre aceste probleme au început într-o bună zi tocmai pentru că undeva, în vreun Minister, în vreun Parlament, în vreo instituţie publică oarecare, oameni ca mine şi ca dumneavoastră s-au lăsat dominaţi de reflexul de a aplauda, de a aproba în speranţa că în felul acesta mai primim vreun spor la salariu sau vreo primă de Crăciun.

Nu vă surprinde niciodată faptul că cele mai bolnave dintre societăţile acestei planete sunt acelea în care se manifestă plenar… unanimitatea? Când o lege, o decizie, un ordin (vorbesc, desigur, despre cele cu impact social major) sunt aprobate prin unanimitate, e clar ca lumina zilei că „ceva e putred în Danemarca”. Mai grav e că de multe ori aşa ne învăţăm şi copiii: că trebuie să aplaude, că profesorii lor au întotdeauna dreptate, că nu e bine să contrazică un adult cu funcţie, că trebuie să plece fruntea în faţa funcţiei… Stupid, desigur… Nu funcţia trebuie să ne trezească reflexe slugarnice, ci omul care o deţine trebuie respectat. Şi asta numai în condiţiile în care merită. La noi e invers: omul e dispreţuit pentru că e ungur, evreu sau blondă în vreme ce funcţia ne trezeşte o sfioşenie aproape religioasă. Imbrâncim bătrânii şi copiii prin autobuze, îi dispreţuim pe cei cu deficienţe fizice, în schimb ne aplaudăm primarii, parlamentarii, miniştrii şi preşedinţii. Evident, instituţiile trebuie să impună respect. Între slugărnicie şi respect există, însă, o mare diferenţă. La noi se practică din plin două atitudini, ambele excesive: aplaudatul prin Casele de Cultură sau aruncatul cu ouă în politicieni. Între aceste două tipuri de atitudine publică se pare că nu mai este nimic.

În timpul comunismului, dacă nu erai aplaudac, sfârşeai rău: la Canal, la Piteşti sau cu domiciliul obligatoriu prin Bărăgan. Consecinţa: momentul 1989 a găsit o Românie profund schizoidă, o Românie cu palmele roşii de la atâta aplaudat, o Românie de oameni cocoşaţi de atâtea temenele, o Românie în care pantalonii sunt roşi în genunchi, o Românie ce arată şi astăzi ca scena unui teatru de păpuşi.

În curând, se vor împlini douăzeci de ani de la prăbuşirea formală a comunismului. Cum ne găseşte acest moment? De câte generaţii de aplaudaci mai e nevoie până când ne vom da seama că aplaudatul ca gest reflex dă dependenţă?

Se va alătura RM la tendinţele europene de dezaprobare a trecutului sovietic?

septembrie 20th, 2009

Viziunile istorice “avangardiste” sunt acceptabile pentru preşedintele rus, Dmitri Medvedev, care însă le consideră inadmisibile pentru studierea în şcolile ruseşti. Programele de studiere a istoriei în şcoli nu pot fi folosite nici într-un caz ca platforme pentru discuţii, iar orice cercetare novatoare în acest domeniu trebuie să fie abordată doar în mediul academic, a evidenţiat şeful statului rus în cadrul întrevederii cu angajaţii instituţiilor de cultură din Nivy Novgorod [1]. Înaltul oficial a insistat asupra faptului că majoritatea concepţiilor istorice deja formate trebuie să fie incontestabile, referindu-se în particular la încercările de revizuire a datelor istorice referitoare la cel de-al doilea Război Mondial.

Obsesia autorităţilor ruse de a proteja intactă istoria s-a acutizat odată cu derularea “revoluţiilor colorate” (2003-2004) pe spaţiul post-sovietic, soldate cu revizuirea relaţiilor cu fosta metropolă de către două republici ex-sovietice – Georgia şi Ucraina. Acest punct de turnură a încurajat de altfel acţiunile de re-evaluare nestingherită a trecutului istoric sovietic de către cele două state, în cadrul spaţiului public penetrat exclusiv de viziuni pro-ruse. Georgia s-a remarcat prima prin distanţarea de la spaţiul umanitar alimentat de Moscova putinistă (axată pe elucidarea “meritelor” controversate ale lui Stalin şi pe refacerea influenţei ruse din acea perioadă), confruntată ulterior cu agresiunea din partea Rusiei, dezmembrarea sa teritorială de jure şi părăsirea CSI. Spre deosebire de aceasta, Kievul a suferit mai puţin. Cu toate acestea, Ucraina nu numai că a ridicat întrebarea pierderii independenţei de “6 ori” din cauza forţelor ruse din trecut, dar şi a demarat o campanie mondială de condamnare a genocidului populaţiei ucrainene de către autorităţile sovietice în frunte cu tiranul Stalin (Vezi articolul: Rusia “îngheaţă” relaţiile cu Ucraina) în anii ‘30 ai secolului trecut.

Pe de altă parte, procesele de afirmare a adevărurilor istorice anti-sovietice se datorează propulsării Europei de Est şi Centrale în cadrul Uniunii Europene şi NATO. Adaptarea rapidă la cele două zone de libertate a conştiinţei şi expresiei prin excelenţa sa a făcut posibilă producerea unor facultăţi puternice de gândire critică în cadrul societăţilor cehe, polone, baltice etc. Cazul Soldatului de Bronz din Estonia (2007), actele legislative din Letonia în privinţa solicitării reparării consecinţelor ocupaţiei sovietice de către Rusia, precum şi promovarea de către reprezentanţii ţările ex-socialiste şi ex-sovietice a unor rezoluţii critice faţă de regimul totalitar leninisto-stalinist (elogiat de Moscova începând cu venirea lui Putin la putere) în Adunarea Parlamentară a OSCE şi în cadrul Asambleei Consiliului Europei (Vezi articolul: Cotraofensiva Moscovei în problema rolului interbelic al URSS), au generat în Europa tendinţa generală de dezaprobare tot mai largă a perioadei sovietice.

Transformările politice curente din Republica Moldova, în contextul extinderii şi consolidării UE, dar şi a urmărilor ireversibile determinate de revoluţiile colorate în interiorul spaţiului post-sovietic, se vor resimţi şi în problema demitizării istoriei impuse de regimul sovietic condus de Voronin. Anihilarea moldovenismului anacronic şi eronat va permite reanimarea aparatelor critice de cugetare în cadrul comunităţii moldovene. Acest lucru poate fi stimulat şi de apropierea dintre RM şi România, pe de o parte, dar şi cea a Moldovei de spaţiul valoric european, în general.

Aflându-se sub acest pericol, cu un an înainte de celebrarea a 65 de ani de Marea Victorie a Armatei Roşii, Moscova se decide să dea singură o interpretare nouă evenimentelor din perioada celui de-al doilea Război Mondial. Atât înalţii oficiali, cât şi mass-media, mediul de experţi şi cel asociativ afiliate puterii propagă intens ideea declanşării războiul mondial secund ca urmare a politicii “unilaterale” purtate de Marea Britanie şi Franţa în raport cu Germania Hitleristă. În baza aceloraşi argumente, întărite prin documente oficiale obţinute în trecut de serviciile secrete sovietice şi desecretizate în împrejurări dubioase recent, Rusia a justificat că semnarea Acordului de neagresiune cu Germania nazistă şi a Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) a fost un act de prevenire a agresiunii naziste împotriva URSS, după ce statele occidentale au intrat în cârdăşie cu Hitler. Iar cu ocazia comemorării a 70 ani de la începutul celui de-al doilea Război Mondial, invitat în Polonia, prim-ministrul rus V. Putin a chemat oficialii europeni să condamne acordurile semnate în anii ’30 ai sec. XX cu Germania, referindu-se la documentele semnate de puterile europene pentru dezmembrarea Cehoslovaciei etc [2].

Deşi este tot mai dificil să riposteze în faţa eforturilor proactive de dezvăluire a aspectelor “sinistre” ale istoriei sovietice, Rusia continuă să refuze abordarea critică a evenimentelor istorice pe plan european, folosind superioritatea politico-diplomatică faţă de contestatarii central şi est-europeni ai rolului benefic al URSS, în încercarea de a torpila acţiunile de condamnare a regimului sovietic. În măsură şi mai mare, autorităţile ruse sunt preocupate de stoparea fluxurilor de informaţii istorice alternative în mediile de informare locale.

Referinţă:
1. Дмитрий Медведев: Спорные исторические теории не должны излагаться в учебниках , http://www.echo.msk.ru/news/621047-echo.html

2. В Польше оценили выступление Путина: одна большая манипуляция,
http://www.unian.ua/rus/news/news-334103.html

Unde mai mergem, unde NU? – Ospitalitatea proverbiala

septembrie 20th, 2009
Vila Florica - bun al Familiei Bratianu, bun al intregului popor, ... bunVila Florica – bun al Familiei Bratianu, bun al intregului popor, … bun

Ne-am obisnuit cu societatile care pun pret pe deschidere. Asta ne face viata mai placuta, mai bogata si mai simpla. Stii de exemplu ca daca vei intra, chiar nimerind din greseala, intr-o cladire destinata publicului vei fi primit cu amabilitate. Vei putea chiar comunica cu cei care te primesc chiar si in afara tiparelor scortoase ale ,,functiei” cu care au fost insarcinati. Un fel de a ,,lasa loc de buna-ziua”, cum se spunea in popor atat de inspirat.

Din pacate exista si exceptii – daca ai ghinion, chiar si o tentativa nevinovata poate poate sa iasa prost.

Imi povestea cineva zilele trecute cum au fost dati afara de la Sinaia ca niste caini, pentru ca au indraznit sa-si inchipuie ca se pot odihni o clipa pe banca din stejar masiv din fata bilei lui Petre Roman.

Am patit ceva asemanator cand am incercat sa ,,dau o tura” la fosta Vila Florica din Stefanesti (apartinuse Bratienilor – statutul ei actual imi este neclar) acum Centrul de Cultura Bratianu.

Nu m-am anuntat, ci mizand pe multpomenita ospitalitate romaneasca pur si simplu m-am nimerit pe acolo (cu masina) la miez de vara si de zi. Era acum cativa ani dar nu cred ca s-a schimbat ceva. Impreuna mai era tatal meu si un cunoscut si vechi peisagist al Pitestiului, Gheorghe Pacea. Voiam sa ne delectam cu putina arhitectura romaneasca, interesandu-ne mult si interioarele.

In lipsa unor placute indicatoare (care sa contina interdictii, sau, preferabil, opusul lor – cuvantul imi scapa – stie cineva care este antonimul lui ,,interdictie”?) am condus masina pe aleea curbata oprind pe spatiul carosabil chiar in apropierea vilei.

Am zarit la o masa la umbra vitei cum se racoreau o Doamna si un alt barbat cu grimasa importanta, dupa atitudine, subaltern. Aparitia noastra, doi mosi si un slabanog, a parut ca le-a picat ca o colica biliara. Fara sa schiteze un gest, doar discret scarbiti ne-au urmarit doar cu privirea pret de niste clipe lungi. Era clar ca ne faceam vinovati de ceva ce ar fi trebuit sa stim, la fel ca toata lumea.

Desi partida era pierduta, am iesit in fata, am dat un buna-ziua apasat si cu un zambet dulce am spus ca am vrea sa vizitam si noi ,,asezamantul” ca, de, suntem si noi persoane importante (zambet-emoticon).

Ca sa nu o mai lungesc, fara explicatii de prisos ne-au retezat-o scurt ca ,,aici nu se viziteaza”. ,,Pai de ce se cheama <>”? ,,Pentru ca sa vina oameni importanti, scriitori, la conferinte”.
Era oricum gol-golut si caldura mare, asa ca ar fi putut sa ne lase sa dam o tura. Nada.

Cateva zile mai tarziu imi revarsam naduful la Primarie. Raspunsul, dezarmant: ,,eh, a ajuns si asta o carciuma” – oftat cu lehamite.

Acum, meseria fiindu-mi inginer de informatii, am descoperit ca asezamantul are un sait fatos, care nu uita printre altele sa-i perieze bine pe Bratieni (care nu mai sunt, vorba ceea): http://www.ccbratianu.ro/index.php

Am trecut ,,in diagonala” in revista informatiile de pe sait. Ticluite duios si mandru de te apuca nostalgia pana la plans; cu multa destonicie, incat iti trebuie rabdare ca sa decodifici ce se ascunde si in spatele vorbelor frumoase. De exemplu daca e vorba de un ,,fel de carciuma cu acces restrictionat” sau de altceva – ,,menirea institutiei” cum frumos se spune pe sait.

Ma dau batut din nou. Pacat… Pitestiul, dupa ce ca nu a avut un trecut iesit din comun, dupa mutilarile, stagnarile si inovatiile de ordine mai recenta, este un loc care nu are prea multe de oferit pentru timpul liber cultural al locuitorilor sau putinilor turisti. Atractiile se numara pe degete asa ca mai multa ,,viata culturala” oferita generos si fara prea multe restrictii pitestenilor nu ar fi stricat. Carciumi sunt in schimb in Pitesti cu duiumul.

Firma de imobiliare in SUA – o afacere in care standardele profesionale au prioritate

septembrie 20th, 2009

Peste 90% din tranzactiile imobiliare care au loc in SUA sunt efectuate prin intermediul unei agentii de intermedieri imobiliare.

Tranzactiile imobiliare sunt un domeniu complex de activitate si implica o serie de aspecte legale, fapt pentru care, in unele state (cu precadere pe Coasta de Est a Americii), angajarea unui avocat este obligatorie atunci cand cineva vinde sau cumpara un imobil.

Deoarece din punct de vedere juridic “a scrie contracte” inseamna “a aplica legea”, unele state, inclusiv Arizona, California, Oregon si Washington, au anumite dispozitii legale care le confera agentilor imobiliari dreptul de a scrie contracte inerente tranzactiilor imobiliare. In aceste state, implicarea unui avocat “in tranzactie” nu este obligatorie.

Agent imobiliar sau REALTOR?

Pentru a deveni agent imobiliar in SUA, este necesara obtinerea unei licente emisa de statul in care persoana isi va desfasura activitatea (licenta numita “State license”).

Solicitantul trebuie sa aiba cazierul juridic intact si sa urmeze un curs de pregatire de cateva luni. Acest curs trateaza mai multe subiecte din domeniu, printre care aspecte legate de diversele licente care se pot obtine in acest vast domeniu de imobilare. Cursul contine de asemenea, informatii sumare din topografie, legi privitoare la transferul de proprietate, restrictii pentru anumite terenuri, contracte, surse de finantare, informatii notariale din domeniu (escrow), legea impozitelor, raportul dintre chiriasi si proprietari, controlul guvernului federal asupra proprietatii private, despre evaluarea sau estimarea valorii imobilelor (appraisal) si un capitol despre “design”. Acestea sunt doar cateva dintre obiectivele pe care le trateaza acest curs. In ce priveste examenul final (state exam) acesta este sustinut in doua parti. Primul este unul continand legile federale (informatii valabile in oricare stat american), iar al doilea examen este din legi specifice statului in care cursatul doreste sa obtina licenta.

Un agent imobiliar (“Real Estate agent”) care este membru intr-o asociatie a profesionistilor din domeniu poarta numele de “REALTOR”. Acesta trebuie sa se conformeze anumitor standarde profesionale impuse de asociatia al carui membru cotizant este. De asemenea, “REALTOR”-ul are obligativitatea sa frecventeze periodic anumite cursuri menite a-l tine la curent cu legile, regulamentele si schimbarile care au loc pe piata imobiliara (sa obtina date recente despre “pulsul pietei”).

In general, in SUA, agentii imobiliari sunt membri in mai multe asociatii de profil, atat locale cat si nationale.

Agentul imobiliar – reprezentatul unui broker

Un agent imobiliar sau un REALTOR nu are capacitatea legala de a actiona in nume propriu, ci el este angajatul unei firme imobiliare ce functioneaza sub licenta unui broker.

Comisionul incasat in urma unei tranzactii este incasat de broker. Acesta il plateste pe agent dupa ce isi retine un anumit procentaj, in functie de intelegerea stipulata in contractul de angajare. Agentii licentiati in domeniul imobiliar sunt obligati sa isi faca o asigurare care “acopera” o parte din raspunderea broker-ului pentru eventualele “greseli” comise de catre agent. Asigurarea se numeste “Errors and Omissions Insurance”.

Licenta de broker

Agentii imobiliari care doresc sa “avanseze in grad”, prin a obtine si licenta de broker, trebuie sa indeplineasca cel putin doua cerinte. In primul rand, trebuie sa aiba o vechime de minimum trei ani ca agent imobiliar cu norma intreaga (numarul de ani poate sa difere de la un stat la altul). Apoi, trebuie sa urmeze un curs suplimentar de aproximativ noua luni, in urma caruia va sustine un examen la Departamentul de Stat (state exam). Odata intrat in posesia licentei de broker, agentul poate sa-si deschida propria firma de intermedieri imobiliare, devenind astfel, “broker principal” (designated broker), avand dreptul de a angaja alti agenti care sa lucreze pentru el. Pentru a deschide propria firma, insa, e necesar ca broker-ul sa dispuna de un spatiu adecvat, care sa intruneasca cerintele prevazute de lege.

Brokerii care nu au propria firma, ci isi desfasoara in continuare activitatea sub licenta unui alt broker se numesc “brokeri asociati”. Prerogativele unui broker asociat sunt identice cu cele ale unui REALTOR sau agent imobiliar, cu exceptia ca acest nou titlu ii poate da o mai mare greutate in “ochii” clientilor care-l angajeaza.
Pe parcursul carierei, insa, atat agentii imobiliari cat si brokerii paricipa la anumite cursuri pe diverse teme imobilare si de business numite “educatie continua” (continuing education).

Octavian Curpaș este agent imobiliar la Phoenix, Arizona

Rusia lui Putin: un pericol, o tentatie

septembrie 20th, 2009

La 1 septembrie 2009 s-au împlinit cinci de când un grup de separatisti ceceni lua in captivitate cateva sute de civili, elevi, profesori si familii ale acestora, intr-o scoala din Beslan, un oras din Osetia de Nord. Episodul care aducea odata in plus in atentia opiniei publice realitatea tragica a conflictelor etnice din Caucaz s-a incheiat ca si criza similara consumata cu un an inainte la teatrul Dubrovka, cu un asalt al fortelor speciale si sute de victime din randul civililor. Circumstantele evenimentelor continua sa faca obiectul speculatiilor de tot felul, in conditiile in care ancheta judiciara sic ea parlamentara s-au limitat la simple reproduceri ale versiunilor oficiale. Solutiile implementate de autoritati au a avut consecinte politice si institutionale ale caror efecte nu le putem aprecia la dimensiunea corecta. In mesajul adresat populatiei, presedintele Putin punea in cauza contraperformantele statului si societatii in ultimul deceniu si jumatate si propunea restructurarea profunda a esafodajului institutional edificat de Constitutia din 1993. Sistemul federal era practic inlocuit cu asa-numita verticala a puterii, guvernatorii regiunilor si presedintii republicilor autonome erau deposedati de legitimitatea conferita de votul popular, urmand sa fie desemnati de seful statului si confirmati de adunarile regionale. Consiliul Federatiei, camera superioara a Parlamentului, care-I cuprindea anterior pe acestia din urma, era reorganizata in maniera similara, iar deputatii Dumei de Stat vor fi alesi de acum prin sistemul proportional. Opinia publica traumatizata si obisnuita cu obedienta fata de putere a sustinut in majoritate initiativele prezidentiale si a ignorat protestele opozitiei liberale si rezervele unor organizatii civice. Tentativa de occidentalizare a Rusiei isi demonstra limitele, intr-un moment in care si competitorul traditional al Rusiei, Statele Unite, se afla in situatia de a-si nuanta abordarile in privinta standardelor democratice, din ratiuni de securitate nationala. Rusia revenea la o cale proprie de evolutie, conforma traditiei, in care interesele natiunii ca personalitate colectiva primeaza in relatie cu libertatile individuale, iar capacitatile statului de a raspunde asteptarilor societatii sunt direct proportionale cu puterea detinuta de conducatorul acestuia. Noul curs politic de la Moscova a starnit nelinisti in statele vecine si reflectii critice in mediile intelectuale din Occident, dar a beneficiat de sustinerea tacita sau de neutralitatea binevoitoare a establishmentului politic,, partenere in lupta impotriva terorismului, care preferau o acomodare cu o Rusie autoritara decat proximitatea unei mari puteri impredictibile. Optiunea pragmatica a oamenilor politici occidentali a fost confirmata de realitate, regimul Putin a infirmat previziunile celor care anticipau descompunerea Federatiei Ruse ca o consecinta logica a prabusirii sistemului socialist si a Uniunii Sovietice. Aceste notatii nu se substituie unei evaluari aprofundate a prezentului politic si perspectivelor de dezvoltare ale Rusiei, subiecte frecventate de experti in diverse domenii in lucrari de substanta. Chestiunea a facut o cariera spectaculara la nivelul dezbaterii publice romanesti pe durata ultimilor cinci ani. Odata cu intrarea in logica relatiilor internationale prin semnarea unui tratat cu Rusia, aceasta din urma a devenit pentru noi sursa unor initiative economice obscure, menite sa preia controlul unor industrii si resurse nationale, partenerul care face uz de pozitia sa dominant pe piata gazuluipentru a obtine beneficii politice sau inspiratoarea unor grupuri de interese nelegitime. Mai recent, protagonistii interminabilei batalii politice din Romania se acuza reciproc de afinitati filoruse sau de preferinte pentru practici institutionale inspirate de precedentul lui Vladimir Putin. Din acest punct de vedere, o mai buna cunoastere a situatiei din tara care se intinde pe doua continente si acopera a saptea parte a planetei este pe deplin justificata.

Inovatiile cu care s-a identificat regimul Putin sunt contestabile din punctul de vedere al democratiei clasice, aflate, sa o recunoastem, intr-o relativa defensiva pe plan mondial dupa 2001. Partidul presedintelui isi asigura majoritatea constitutionala in Adunarea Federala si controlul discretionar al regiunilor, cetateanul continua sa faca obiectul abuzurilor din partea institutiilor statului, iar Rusia alimenteaza cu noi cazuri activitatea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Activistii opozitiei, pe cat de eterogena pea tat de fragila, sunt reprimati cu metode din arsenalul sovietic, din care nu lipsesc violenta politieneasca, arestarile si internarea in azile psihiatrice. Numarul ziaristilor incomozi asasinati sau disparuti a crescut exponential in ultimii ani, iar practicile economice ale executivului sunt prea putin concurentiale. Cu toate acestea, gradul de popularitate al fostului presedinte devenit prim-ministru si al succesorului desemnat de acesta este relevant pentru masura in care societatea rusa aproba politicile publice actuale, suport care nu poate fi explicat doar prin controlul autoritatilor asupra MassMedia sau de disponibilitatile antioccidentale ale natiunii. Solidarizarea cu puterea este consecinta directa a plusului de functionalitate pe care institutiile statului l-au dobandit in comparatie cu deceniul ce a urmat dizolvarii Uniunii Sovietice. Pentru majoritatea cetatenilor, apogeul libertatii a coincis cu degradarea nivelului de trai, pierderea locurilor de munca si incidenta sporita a criminalitatii. Pluralismul politic si dezbaterile parlamentare au dus tara in pragul razboiului civil in octombrie 1993, iar alegerile din 1996 au avut mai curand caracterul unei lovituri de stat. Presedintele Putin este creditat cu meritul de a fi pus capat dezastrului national si de a fi oferit comunitatii un nou proiect viabil. Initiativele sale au avut ca obiectiv esential renasterea Rusiei ca mare putere prin restabilirea autoritatii centrale in interior si recastigarea prestigiului in plan international. Dimensiunea restaurativa a acestei tendinte politice nu a presupus revenirea la paradigmele sociale si economice sovietice, iar optiunea reformista le-a asigurat succesul pe termen scurt. Rusia a cunoscut in ultimii cinci ani transformari economice structurale, care i-au asigurat aproape un deceniu de crestere economica. Gestiunea afacerilor publice a revenit unor specialisti proveniti din serviciile secrete, camarazi ai fostului presedinte. Ascensiunea lor a insemnat reformarea clasei politice a Rusiei, in sensul profesionalizarii sporite. Spre deosebire de alte structuri sovietice, celebrele KGB si GRU au fost reformate obiectiv, in contextul exigentelor razboiului rece. Odata cu ascensiunea lui Iuri Andropov, s-a implementat un system global de selectie a resursei umane, in sensul directionarii tinerilor performanti catre institutiile informative. Cele doua servicii de spionaj s-au aflat intr-o concurenta fara menajamente, fara alegerea mijloacelor, dupa cum releva marturiile unor agenti refugiati in Occident. Competitia interna a conferit celor implicati o mai buna capacitate de adaptare la situatii dificile si pretuirea competentelor profesionale de orice fel. Romania comunista a repudiat astfel de practici, asa cum avea sa respinga si perestroika si a continuat sa promoveze obedienta fata de putere drept criteriu esential de selectie si promovare in sistemul informativ. Consecinta logica a fost aceea ca dupa 1990, numeroasele servicii secrete romanesti au performat doar in trading cu vini individuale si lasitati colective. Diferentele sunt recognoscibile mai ales in gestiunea proceselor economice. Fostii spioni deveniti top manageri ai unor institutii ale statului sau ai marilor companii rusesti sunt in general tineri, cu stagii profesionale sau studii in Occident si mai ales cu disponibilitati de a se angaja in competitia economica globala. Gigantii energetici ai Rusiei, cunoscutul Gazprom si Rosneft, rezultat al preluarii Yukos, sunt listate pe pietele de capital la Londra si New York, iar companiile metalurgice din Urali si Siberia continua sa faca achizitii in Statele Unite si Australia. Acumularea de resurse si sprijinul politic al statului au ajutat firmele din Rusia sa exploreze noi perspective de expansiune, in zone in care volatilitatea politica inhiba initiativele concurentei occidentale, precum Nigeria sau Venezuela. Desi aflati intr-o lupta dura pentru putere, atat durii siloviki, cat si moderatii din jurul actualului presedinte Medvedev apeleaza la transferul de competente dinspre economiile functionale. Natalia Tsukanova, consilierul economic al lui Igor Sekin, leaderul informal al aripii dure, a lucrat pentru JP Morgan Chase, iar in consiliile de administratie ale unor companii de stat activeaza specialisti straini, care au reusit in ultimii anis a transforme in sens corporatist vechile intreprinderi sovietice. O serie de evaluari documentate subliniaza faptul ca dezvoltarea economica a Rusiei s-a bazat exclusiv pe cresterea preturilor pentru commodities sip e preluarea unor active privatizate in anii 90. Fara indoiala, conjunctura a avut rolul sau in relansarea economica a acestui el dorado al resurselor minerale si energetice, dar capacitatea de a face uz de aceste atuuri a crescut semnificativ, chiar in raport cu epoca razboiului rece. Prosperitatea ultimilor ani s-a tradus prin infiintarea unor fonduri suverane, capitalizate cu redevente si taxe la exportul de materii prime, care se regasesc azi printre principalii detinatori de bonduri si titluri de valoare americane.

Marea provocare pentru Rusia este data de riscul ca tara sa piarda rezultatele unui intreg deceniu de dezvoltare si implicit statutul international pe care cele doua razboaie castigate in Caucaz nu vor fi suficiente pentru a-l garanta. Recesiunea economica a afectat grav acele sectoare care detineau ponderea majora in produsul intern brut, iar rata saraciei si deteriorarea indicatorilor demografici au revenit in actualitate. Viabilitatea experimentului politic din Rusia lui Putin va fi certificata de datele economice, de masura in care o revenire a economiei mondiale va relansa actualul stat-problema din BRIC, grupul marilor puteri emergente, sau daca Rusia va reusi sa-si depaseasca vechea dependenta de resurse.

Aceste elemente sunt mai putin avute in vedere la noi, unde realitatile ruse sunt cunoscute caricatural, prin intermediul relatarilor Media despre incidente pitoresti precum cel de la Pikaliovo, aparitiile lui Vladimir Putin de la supermarket, sau excentricitatile oligarhilor saraciti de criza, si acestia incomparabili prin educatie si competente cu echivalentele romanesti. Cetatenii n-au obligatia sa aprofundeze astfel de subiecte, iar ignoranta factorilor de decizie pe orice teme de interes public este acceptata la noi cu acelasi entuziasm cu care este acceptat autoritarismul in Rusia. . Aceasta ignoranta creaza riscul ca eventuale tentatie a modelului Putin sa nu vizeze aspiratia spre stabilitate si performanta, ci mai curand modelul caragialesc al nevoii de tiranie invocate de beneficiarul intamplator al libertatii, sau, mai grav, reflexele unei educatii totalitare care a inhibat pana acum orice proiect reformist pe termen lung. Experienta ultimilor ani sugereaza ca modelul vizat ar putea sa nu fie Vladimir Putin, cu expertii sai si cu propaganda pentru o viata austere si impotriva exceselor bachice, ci administratii de prin Asia Centrala, cu fosti prim-secretari drapati in mari hani, stapani absolute ai drumului matasii si al opiului. In acest din urma caz, ar fi util sa ne amintim ultima fraza a discursului presedintelui Putin de dupa Beslan: “Cei slabi sunt invinsi”. Este prematur sa apreciem in ce masura puterea acumulata de fostul discipol al lui Anatoli Sopciak serveste promovarii unor politici de dezvoltare durabila, dar este evident ca obsesia pentru putere a pateticilor sai emuli damboviteni certifica slabiciunea acestora, cata vreme exercitiul puterii are exclusiv o dimensiune parazitara, in absenta macar a viziunii si obiectivelor.

Partidul Magistraţilor (PM) intră la guvernare

septembrie 20th, 2009

Odată cu arta pe nedrept ignorată a rujului goth, dna Mona Pivniceru a dat la desprăfuit şi gustul pentru exprimare publică în rândul magistraţilor.

S-a născut o nouă stea politică în România. Odată cu arta pe nedrept ignorată a rujului goth, dna Mona Pivniceru, şefa de sindicat a judecătorilor, a dat la desprăfuit şi gustul pentru exprimare publică în rândul unei profesii care până acum se distingea mai curând prin anticharismă şi prunele din gură.

La dânsa, aplombul, energia şi forţa polemică sunt mult superioare faţă de cele ale precedenţilor purtători de stindard (Costiniu, Bărbulescu, Lupaşcu), ale diverselor Anete Spornic aciuate la Înalta Curte sau ale generaţiei tinere, ce pare să se tragă, vorba lui Gârleanu, din lumea celor care nu cuvântă.

Or fi în justiţia română (sperăm) oameni cu echilibru, inteligenţă, cuplaţi la circuitul profesional occidental şi poate chiar cu o doză din acel umor blând şi elitist pe care ţi-l dă înţelegerea profundă a vieţii, la care se presupune că accede un judecător.

Dar a cui e vina dacă reprezentarea instituţională este veşnic asigurată de oratori de Hyde Park, gata să bată cu tigaia în târgul de precupeţe care este politica românească? Pentru că lipiciul la ecran, demagogia fluentă şi abilitatea de a îngropa orice subiect în văicăreală sunt, dacă nu v-aţi prins încă, stofă politică de cea mai înaltă calitate.

N-ar fi surprinzător ca dna Pivniceru, ca mulţi alţi lideri sindicali, să facă în viitor o frumoasă carieră publică. Capacitatea de a organiza o grevă naţională pentru salarii atestă calităţi reale de lider. Iar utilizarea de elemente geniale de personal branding pentru notorietate şi recunoaştere instantanee (precum intonaţia urcătoare, interogativă, în fraze afirmative, clişeu verbal recent şi cool din limbajul de stradă al adolescenţilor), pe o piaţă alt fel aglomerată cu figuri excentrice, a produs una din cele mai spectaculoase ascensiuni în spaţiul public din ultimii ani.

Drept e că şi situaţia din justiţie se preta la a fi exploatată mediatic, fiind o încurcă tură de toată frumuseţea creată de o succesiune de guvernări incoerente. Adică exact mediul în care un jurist clonţos se simte ca peştele în apă. Pe fond, lucrurile sunt simple: discuţia de zilele astea n-are nicio legătură cu noile grile de salarizare. E vorba de istoria antică a sporurilor de 65% din salariu (stres şi confidenţialitate, dar le puteţi zice oricum, sporuri să fie) pe care magistraţii le obţinuseră în anii ’90, în contrapartidă pentru salariile lor mici de atunci.

Măsura a fost una stângace şi cu consecinţe juridice pe care nimeni nu le anticipa, dar uşor de aplicat. În 2000, guvernul, în calitatea lui firească de unic angajator în sectorul bugetar, a decis să nu se mai scarpine cu mâna stângă la urechea dreaptă şi să procedeze logic, eliminând nominal aceste sporuri prin includerea lor în salariul de bază, pentru că oricum le lua toată lumea.

Pe timpul guvernării Năstase n-a mârâit nimeni, că era riscant, dar odată cu lărgirea atribuţiilor CSM în 2004 s-a pornit avalanşa proceselor de revendicare retroactivă a sporurilor care, nu-i aşa, fuseseră abuziv suprimate prin ordonanţă cu patru ani în urmă. (De fapt, incluse în leafă, dar, ca în cazul marilor dosare, cui mama naibii îi pasă de fondul problemei în România, când procedura e totul?) Aşa că, în frunte cu CSM, ajuns rapid un fel de confederaţie sindicală, magistraţii au iniţiat procese în care unii şi-au obţinut sporurile a doua oară, iar alţii nu.

A apărut ciudata situaţie ca în aceeaşi instituţie plăţile să varieze de la simplu la dublu, în funcţie de cât de abil şi-a susţinut fiecare cauza. Ca totul să capete un aer decadent şi baroc, s-au introdus apoi (şi s-au câştigat) acţiuni pentru decontarea asigurărilor CASCO (?!), pentru a obţine bonuri de creşă sau celebrul litru de lapte gratuit
pe zi, forme tipice de asistenţă pentru săraci în statele occidentale.

Că un judecător, chiar caz izolat, revendică în gura mare un litru de lapte pe zi (echivalent a 25-30 de euro pe lună), aşezându-se la coadă cu văduvele şi orfanii, spune mai mult despre demnitatea magistraturii “în republică” (cu un alt clişeu verbal memorabil) decât orice raport
european sau calomnie răuvoitoare. Dar aici, asociaţiile şi CSM au tăcut mâlc.

Bulibăşeala creată cu salariile a determinat procurorul general să ceară Înaltei Curţi o decizie clară aplicabilă: trebuie sau nu să fie acordate (din nou) sporurile suprimate (prin includere în leafă) în 2000? Nu vă ţin în suspans cu finalul previzibil: ÎCCJ a zis că da, trebuie plătite, fiindcă şi alţi bugetari le au, existând astfel pericol de discriminare (?!).

Aşa că magistraţii le-au cerut şi obţinut în justiţie. Dar ce să vezi: sesizată de preşedintele ţării, Curtea Constituţională trădează brusc cauza şi decide în 2009 că ÎCCJ şi tribunalele nu aveau voie să se pronunţe pe propriile salarii, acţiunile fiind pe alăturea cu legea.

Prea târziu însă: într-o nouă dovadă de triumf al formei asupra conţinutului, se interpretează că ce spune CC se aplică doar pe viitor, tot ce s-a decis până acum fiind bun decis. Cu alte cuvinte, am făcut-o haiduceşte cu salariile, dar rămâne cum am stabilit – iar contribuabilul cu banii luaţi şi cu decizia CC în braţe să se bucure de ea pe viitor, platonic.

Inabilitatea guvernelor, prin contrast cu cea a magistraţilor, care au găsit calea legală să-şi acorde de două ori acelaşi spor, inclusiv retroactiv, costă azi cam jumătate de miliard de euro. Diverşi comentatori justiţiabili – ei sau partenerii lor de afaceri
– sau neinformaţi întreţin acum confuzia, amestecând această dilemă care vine din trecut cu dezbaterea pe noua grilă de salarizare, ca să se pună bine cu cine trebuie.

Iar guvernul dă semne că e dispus să cedeze şi să facă blat pe sporuri cu justiţia (dar nu şi cu alte sectoare), consfinţind astfel cooptarea la guvernare a puternicului Partid al Magistraţilor.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Omagiu lui Agnes Heller

septembrie 20th, 2009

Pe 12 mai 2009, Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukacs, a împlinit 80 de ani.

Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stângiştii vestici şi estici par să fi ignorat acest moment. Nu i se poate trece cu vederea lui Agnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Agnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă esenţială de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hubris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Agnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbarismului? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Agnes Heller a sfidat, în anii ‘80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fără a cunoaşte gândirea precursorilor acestora, între care Agnes Heller rămâne figura tutelară.

Am auzit prima dată
de Agnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kolakowski, Lukacs, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie, îl preţuia pe Andras Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri şi Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului
Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat
în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză, “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un „endorsement” entuziast. Consider că opera filosofică a lui Agnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Fereastra catre campul de maci (I)

septembrie 20th, 2009
Din creatia pictoritei Dorothy MaierDin creatia pictoritei Dorothy Maier

Motto:”Pictura este poezie tăcută.”(Plutarh,in Moralia)

Macii, magnolia ori ciresii definesc un imaginar al inefabilului, al atingerii superlativului vegetal in forme indefinite, ce dureaza mult prea putin in a putea fi pastrate asemenea altor flori ale caror existenta e de mai de lunga durata.

Primul imbold al artei desavarsite (poezie, pictura, muzica etc) este sa ne trezeasca imboldul de a scrie ori de a picta. Acesta a fost primul impact vizual si apoi contemplativ cu realizarile pictoritei Dorothy Maier. Orice opera artistica devine si obiect de inspiratie.

Creatoarea, de formatie matematician – informatician, m-a suprins prin cromatica si explozia culorilor redand nu numai imagistic – reveria, extazul soarelui deghizat in florile de maci. O incursiune atenta in seria florilor de maci m-a determinat sa spun ca florile nu sunt doar un pretext de decorare simplista a cadrului, ci sunt un travaliu minutios, migalos, unde simtul ordinii, al legilor indestructibile refac o lume a ei, asa cum matematicanul Barbilian se completa cu poetul Ion Barbu ingemanand o stiinta fixa, rigida cu arta orfica. Macii au fost prezenti in pictura lui Van Gogh, in pictura impresionista unde magia culorii in sine a macului epateaza, invinge. In ultimii ani aducerea in plin plan a universului japonez si impunerea unor tehnici noi de lucru (stampele, origami, mestesugul lampioanelor, picturi pe textile, carti postale) dovedesc ca nu sunt doar simple exercitii killing time, ci opere de arta.

Contorsionarile campurilor de maci in diferite planuri coloristice unde risipa culori nu cade in pastel ieftin, impresionism depasit. Culorile se deruleaza si sunt controlate de pictorita in a ne impune planurile afective, sensibilitatea umana.Totul se transforma in reverie. Macii prin starea de anonimat, prin delicatetea petalelor trec neobservati si uitati.

Iata ca in acest caz, florile crescute la intamplare si in dezordinea frumoasa a naturii uimesc si nu tin decat foarte putin. Trebuie sa te trezesti cu mult inainte, sa prinzi un rasarit de soare. De cele mai multe ori atipim si pierdem inflorirea gongului solar.

Arta nipona, mai ales in perioada Edo (sec al XVII-lea) se distinge prin reusita imortalizarii florii de cires, a macului. Panzele cu maci par a fi reverii dispuse pe o hartie din cea mai fina matase. Picturile m-au inspirat in scrierea catorva poeme cautand un ecou in versuri. Marea pictura din perioada Edo se identifica prin conceptul Ukiyo-e( reprezentare a lumii in stare de plutire). Cu atat mai mult acest tip de picturi (si nu ilustratii) insoteau povestiri, haiku-ri, si alte opere literare.

O reteta de sezon

septembrie 20th, 2009

As alege cateva cotlete de porc(4-6 bucati a 70-100 gr fiecare), transate nu prea fin(2- 3 cm).
Se marineaza vreo cateva ore inainte de preparare in sucul unei lamai, 50 ml de vin, usturoi si cimbru proaspat, boia dulce de ardei, sare piper si putin coriandru in pudra.
Se dau prin faina si apoi se prajesc cateva minute in tigae.
Separat intr-un castron amestecati ¼ kg boabe de struguri rosii, ¼ kg boabe struguri albi, nuci faramitate nu prea fin(100 gr), cimbru proaspat, usturoi si 50 ml ulei de masline.
Asezati feliile de cotlet de porc intr-o tava sau un vas de Jena (Pyrex) si dispuneti amestecul din castron peste friptura. Acoperiti tava cu o pelicula de aluminiu si lasati vreo 20-30 minute in cuptorul incins 400F/205C.
Desprindeti foita de aluminiu ori capacul de pe tava cu friptura si mai lasati friptura vreo 15- 20 minute in cuptor.
Sugerez ca garnitura rosii proaspete, branza mozzarella, ardei gras, masline grecesti (kalamata), ulei, otet balsamic Modena.

Intre Londra si Belgrad, despre homosexualitate

septembrie 20th, 2009
Turing s-a sinucis în 1954 ca urmare a persecuțiilor suferiteTuring s-a sinucis în 1954 ca urmare a persecuțiilor suferite

Cu cateva zile in urma, un eveniment deosebit a avut loc la Londra. Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii si-a cerut scuze in mod public pentru modul execrabil in care Marea Britanie l-a tratat pe unul dintre eroii celui de-al doilea razboi Mondial, Allan Turing.

1. Cine a fost Allan Turing?

Pe scurt, un matematician de geniu, autor al primului calculator electronic. Sa adaugam ca ideea crearii unui computer este cu mult mai veche. Cunoastem varianta lui Babbage (din secolul al XIX-lea) a calculatorului mecanic. Dar este un pas urias de la ideea celui mecanic la cea a celui electronic. Turing nu numai ca a inventat primul calculator elecronic, aplicand sistemul de calcul binar (bazat matematica binara, pe semnalele zero si unu) dar a fost primul om care abordat problema comparatiei dintre om si masina. Si totusi, aceste lucruri sunt cu totul insuficiente cand descriem meritele lui, pentru ca tot el a fost primul om care a dovedit puterea exceptionala a inventiei sale! Pentru ca in afara meritelor sale stiintifice, el a avut un rol deosebit in infrangerea Germaniei naziste. El are meritul ca a reusit sa decodifice mesajele germane, codificate cu ajutorul masinii Enigma.

Acest merit a fost deosebit de mare, fiind un factor hotarator in cel de-al doilea razboi mondial, influentzand puternic cursul razboiului!

Dupa razboi a fost evident ca fara descifrarea mesajelor germane, soarta Angliei si poate a lumii intregi ar fi fos foarte diferita. „Fara incapatinarea lui Churchill si fara creierul lui Turing, nu stim cum s-ar fi sfarsit razboiul”, au declarat oficialitatile britanice.

Actiunea de a-i recunoaste in mod oficial meritele lui Turing a fost initiata de un grup de oameni de stiinta eminenti din Regatul Unit, petitia initiala fiind semnata de Richard Dawkins, care a simtit el insusi nedreptatea facuta de statul englez cu peste cinci decenii in urma. Dawkins a facut o paralela cu zilele noastre, cand a fi ateu in SUA este poate la fel de periculos cu a fi homosexual in alte parti ale lumii.

2. „Gainile care au facut zilnic oua de aur, dar care nu au cotcodacit”

Aceasta caracterizare hazlie au primit-o femeile care au ajutat strangerea datelor pregatite pentru Turing, date menite sa fie decriptate de acesta.

Intrucat majoritatea barbatilor erau implicati in lupte efective, sarcina adunarii mesajelor germane a revenit unei echipe de femei, care au respectat pana acum secretul operatiei respective! In timpul razboiului ele nu aveau cum sa afle daca activitatea lor de inregistrare a mesajelor a avut succes sau nu. Si totusi seful administrativ al acestei operatii le transmitea in mod codificat rezultatul, indreptand degetul mare in sus si spunand „Job up!”

Pentru ca de fiecare data „jobul” era indeplinit cu succes!
Comemorarea activitatii acestor femei patrioate a avut loc la numai cateva zile distante de discursul in care primul ministru Gordon Brown si-a cerut scuze post mortem lui Turing si a a propus ca acesta sa fie facut „knight” post mortem (cavaler britanic).

3. Motivul scuzelor primului ministru

Si acum sa vedem care a fost cauza pentru care primul ministru al UK si-a cerut scuze.

In anul 1952, A.M.Turing a fost jefuit de doi tineri britanici, intre care de un adolescent britanic pe care Turing l-a cunoscut pe strada. Turing era homosexual si l-a invitat pe acest tanar sa-si petreaca noaptea de sambata spre duminica la el. Respectivul nu a venit cand a promis, dar a venit cu alta ocazie. Dupa ce a intretinut relatii sexuale cu Turing, el si-a facut socoteala ca acum il are la mana, asa ca a revenit cu un prieten al lui si l-a jefuit (gandindu-se ca Turing nu va avea curajul sa il reclame la politie). Dar Turing „a facut greseala ca l-a reclamat”.

Ce fel de greseala este sa reclami un santajist de homosexuali cand acesta te-a si jefuit?

Pentru societatea britanica din anul 1952, era intr-adevar o greseala grava. Pentru ca in loc sa-l pedepseasca pe jefuitor, politia engleza l-a pedepsit, evident, pe Turing. De fapt i-a facut si o „favoare”: intrucat Turing a salvat Anglia in razboi si era profesor universitar la momentul respectiv si in plus avea atatea merite stiintifice, politia i-a facut un „cadou”: l-a invitat sa-si aleaga singur pedeapsa. Ca in evul mediu!

Alternativa era: fie sa accepte sa faca inchisoare, pentru mai multi ani, conform legii, fie sa accepte „un tratament medical” de castrare chimica. Pe atunci se credea ca daca i se aplica un tratament cu progesterona (hormon feminin) atunci acest tratament va contracara testosteronul, actionand ca un agent de castrare. Bineinteles ca acel tratament a facut sa-i creasca sanii. In 1954, Turing a luat un mar pe care l-a injectat cu cianura de potasiu, iar apoi a muscat din mar. A urmat o moarte fulgeratoare. In ziua de azi acest tratament aplicat lui Turing starneste scarba omului de rand din Occident. Nici macar pedofilii nu au parte de acest tratament fara voia lor.

4. Cazul Gajdusek

Oricat de respingator ar parea azi „tratamentul ” aplicat lui Turing, e bine de stiut ca diverse variante ale acestui „tratament” se aplica si azi in anumite cazuri (mai ales in cazul pedofililor violenti, care constituie o adevarata problema in SUA). Dar nu este obligatoriu!
Dar as aminti ca acest caz (Turing) nu a fost singurul caz de personalitate stiintifica importanta care sa treaca prin calvarul arestului si incercarii de castrare chimica. In SUA este cunoscut cazul laureatului Premiului Nobel (pentru medicina; 1976) Carleton Gajdusek (american de origine ceha), care a descoperit bolile prionice, in timpul cercetarilor efectuate de el in insula Noua Guinee. El este celebru atat pentru descoperirea faptului ca boala prionica „kuru” se datoreaza obiceiului unui trib de acolo de a consuma creierul decedatilor din insula, cat si faptului ca a fost condamnat la inchisoare pentru ca a avut sex cu minori. Dupa ce a facut 17 luni de inchisoare in in SUA, el a fost expulzat in Europa (Paris) si a murit in anul 2008 in Scandinavia.

Diferenta dintre varsta santajistului lui Turing (19 ani) si baietii cu care a avut sex Gajdusek (15 ani) face ca acesta din urma sa fie incadrat in grupul de „sexual predators” in SUA. Pe de alta parte, este adevarat ca baiatul care a semnat pana la urma acuzatia impotriva sa nu a facut-o de buna voie, ci numai in urma presiunilor zilnice ale FBI.

Dar se poate pune urmatoarea intrebare: daca democratia presupune egalitatea in fatza legii, nu cumva este incorect ca Gajdusek sa primeasca o pedeapsa cu mult mai usoara decat majoritatea preotilor catolici acuzati de acelasi lucru? Cu toate meritele sale?
Trebuie recunoscut ca in diverse tari pedeapsa ar fi fost foarte diferita (in Europa de vest nu cred ca ar fi fost silit sa faca inchisoare).

5. Din Londra in Belgrad

Cred ca este corect sa spun acum ca exista o adevarata degringolada in privinta „delictelor sexuale” in Europa de azi. Chiar in Anglia, varsta majoratului sexual a fost cand 10 ani (in secolul al XIX-lea) cand 21 de ani (in timpul procesului lui Oscar Wilde si mai tarziu), cand 18 ani mai recent, cand 16 ani (si mai recent). In restul Europei lucrurile s-au schimbat (de voie – de nevoie, in UE) dar mentalitatile nu prea. In Polonia si Lituania, religia catolica are o influenta profund represiva, mai ales in privinta homosexualilor. In Serbia (non-UE) si Romania (EEU) prejudecatile anti-homosexuale sunt la apogeu, dar nu datorita catolicismului, ci ortodoxismului. Ungaria, Cehia, Slovacia sunt undeva la mijloc. Cert este ca deocamdata sexualitatea in sine constituie o problema intr-o minoritate a tarilor europene, dar cred ca punctul de vedere cel mai rational este totusi cel al Dr. Fred Berlin, de la John Hopkins Hospital din Baltimore, care a cerut sa se efectueze mai multe studii stiintifice in aceasta privinta. El crede ca o mare parte a deciziilor judecatoresti sunt „mult prea represive” chiar si in cazul in care au fost calcate in picioare unele limite morale traditionale.

In cazul Turing este evident ca un om de stiinta caruia intreaga lume trebuia sa ii fie recunoscator a fost umilit si injosit intr-un mod fara precedent. Si totusi, dupa legile in vigoare atunci (in 1952) si dupa normele de atunci porivind majoratul sexual (la 21 de ani, fatza de 16 ani astazi), politia britanica nu a facut nimic ilegal.

Dar atunci de ce si-a cerut scuze primul ministru britanic?

STEPdoc 2009 o alocație de £1,500 pentru tinerii regizori de film din România

septembrie 20th, 2009

The deadline for applications for the new funding session for STEPdoc is now extended until 15 October 2009 (postal mark).

STEPdoc is a Ratiu Foundation programme which aims to reinvigorate Romanian documentary film, stimulating contemporary relevance and artistic innovation. This year’s funding session was launched with the occasion of All Change!, the 2009 edition of the Romanian Film Festival in London.

STEPdoc consists of a mobility grant per year, worth £1,500, which will allow a Romanian film maker, at an early stage of his or her career, one month of immersion in the UK documentary culture, towards the development of a documentary project with international potential.

The mobility grant is to be used for the individual research of a specific project set in the UK and / or for networking with a UK-based company in view of the development of a common film project. On a broader level, STEPdoc would provide an opportunity to gain inspiration and to take part in the vibrant British documentary culture.

Applications for STEPdoc will consist of the following documents (in English):

• Letter of intention (see details below)
• Curriculum vitae and filmography of the applicant (max. 1 page each)
• When available, evidence of previous work (DVD)
• Documentation of the proposed project in development:
– synopsis (max. 1 page)
– treatment (max. 2 pages)
– argument / motivation letter (max. 1 page)
– research / networking plan for the duration of the mobility grant (max. 2 pages)
– further funding envisaged for the production of the film (max. 1 page)

This call is open to documentary film-makers of Romanian nationality working on creative documentary projects that relate to Romania or involve Romanian subjects without necessarily being shot in Romania. Preference will be given to applications submitted by individual film-makers or independent producers. A proven commitment of the applicant to documentary form is desirable but not compulsory..

The selection of the winning project will be made by the Ratiu Foundation Board of Advisors.

The winner of STEPdoc 2009 will be personally notified in writing, and announced publicly during the Award Ceremony of the 10th edition of the Astra Film Festival. Astra, one of the most important documentary film festivals in Romania and Central and South-Eastern Europe, will take place in the city of Sibiu from 26 October to 1 November 2009.

Whilst in the UK, the grant recipient will make their own accommodation and living arrangements. Should the grant recipient need any advice on networking with UK-based film organisations and/or professionals, the Board of Advisers will happily offer directions and suggestions.
The recipient of the grant will be expected to submit a report on the completion of the mobility grant, and to credit STEPdoc by displaying the logo of the Ratiu Foundation on the film credits.

Please send applications by post to the following address:

Nicolae Ratiu
Chairman
The Ratiu Foundation
Manchester Square
18 Fitzhardinge Street
London W1H 6EQ, England, UK

IMPORTANT
Please specify in your letter of intention the following:
– Name, Surname, Date of birth, Nationality, Address, Telephone, E-mail, Professional status, Work address (if applicable).

Also, please include the answer to the following questions:
– Have you been to the United Kingdom on a professional visit before? If yes, please give details.
– How did you find about STEPdoc?

The winner of the 2008 session of STEPdoc mobility grant is Matei Alexandru Mocanu, with ‘The Shukar Collective Project’. Previous STEPdoc winners are Adina Pintilie and Corina Radu with their projects in-the-making on metropolitan loneliness, and respectively a biographical documentary on Queen Mary of Romania.

source: Ramona Mitrica

Aceşti idioţi care ne guvernează – După 20 de ani

septembrie 20th, 2009

Cînd mă uit prin notaţia mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei…, mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie faţă de entuziasmul şi optimismul de care putusem da dovadă, deşi eram după vreo două luni de domiciliu forţat şi cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lume, dar şi de ruşine aproape depresivă, gîndindu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul şi optimismul nu aveau să aştepte douăzeci de ani pentru a se risipi. Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990, pentru a se întîmpla acest lucru – 6 ianuarie, cînd Şevarnazde, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucureşti, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu şi Brucan, nu şi cu Mazilu, care reprezenta, totuşi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc” a fost cîştigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparenţele – şi informaţiile apărute ulterior – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluţia ulterioară a situaţiei României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestaţiile opoziţiei din 21, cărora FSN le-a răspuns cu contramanifestaţiile violente de a doua zi, după cel mai clar, mai limpede tipic bolşevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariţia CPUN, în care, în principiu, „puterea provizorie” oferea o tribună oficială de exprimare şi opoziţiei, nu m-a indus în eroare. Opoziţiei nu i se oferea ceva, i se închidea în realitate gura, făcînd-o şi mai fragilă decît era, decît ar fi fost dacă ar fi rămas în afara oricărui exerciţiu de simulare a participării la putere. O opoziţie care ar fi rămas exclusiv în stradă şi în paginile ziarelor, ar fi obţinut rezultate mai bune la alegerile din 20 Mai decît cele obţinute, cauţionînd practic puterea neocomunistă prin acceptarea cooptării în CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului că singurul gînd al „puterii provizorii” era cum să se eternizeze la putere, în buna tradiţie a partidului comunist din care se născuse, aparent precum Afrodita din spuma mării.

Şi, totuşi, aceste concluzii amare la care am ajuns atît de repede nu m-au demobilizat, ci mai degrabă au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic şi jurnalistic, apoi politic în care m-am înscris, imediat după demisia din conducerea naţională a FSN, care a urmat contramanifestaţiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole împotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator şi lider al Alianţei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar şi prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumătate, pînă cînd m-a apucat boala şi dezgustul constatînd că „ai mei” nu erau nici mai competenţi, nici mai oneşti decît „ai lor”. Am plecat şi bolnav de acolo, ca să nu se poată spune că plec cu mîna goală dintr-o demnitate publică! Dar nu regret. Experienţa mi-a acordat o vizibilitate pe care nu aş fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primărie comunală din judeţul condus de mine şi pînă la toţi cei trei preşedinţi post-ceauşişti ai României, am cunoscut cam toată floarea cea vestită a politichiei româneşti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism şi de orice iluzii legate de clasa politică aborigenă! Pînă la implicarea politică, mai ales pînă la exercitarea puterii, îmi imaginam că toţi cei „buni” sînt în partea în care mă situam eu, în vreme ce „răii” se aflau exclusiv în tabără adversă. După această experienţă, ştiam deja că cei „buni” sînt foarte puţini, iar numărul lor era şi el în scădere continuă, cei „răi” foarte mulţi şi, de bună seamă, în creştere continuă, iar distribuţia lor era relativ proporţională în toate taberele – că partide ar fi destul de pretenţios să le numesc. Găşti clientelare, chiar mafii, mi se par denominaţii mai adecvate. Aşa am ajuns să nu mai pot vota decît negativ, să merg pe strategia „răului cel mai mic”, dacă de „bine” era clar că nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, să nu mai votez chiar deloc. M-am fript în 2000 votînd – şi instigînd la vot! – pe unul cu mîinile pline de sînge, ca să nu cîştige altul cu gura plină de căcat! Care, acum, ne reprezintă în Europa, frate! În fond, cînd nu ai de ales, nu alegi – e şi aceasta o atitudine, o opţiune politică fermă, chiar dacă manifestată, oarecum buddhist, ca inopţiune.

Şi, totuşi, chiar dacă am strigat şi eu la mitingurile din primii ani post-decembrişti „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E la fel ca înainte!”, cu varianta încă mai dură „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E mai rău ca înainte”, nici o clipă n-am crezut asta. Simţeam, ştiam că nu era nici „la fel”, nici „mai rău”, cu atît mai puţin „mai bine”, simţeam, ştiam că e „altfel”. Un „altfel” deschis. În unele privinţe, era „mai rău”, în altele „mai bine”, în celelalte „la fel”. Cum urmau să evolueze lucrurile a depins de noi în fiecare moment. Din păcate, nu exclusiv! Pentru că nu putem evalua lucrurile în absenţa a ceea ce avea să devină clasa noastră politică. În fond, aceasta a apărut din laboratoarele PCR şi ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din rîndurile intelectualilor autentici sau pîrîţi convertiţi la jurnalism şi politică, din puţinii supravieţuitori ai gulagului şi chiar mai puţinii foşti disidenţi şi opozanţi anticomunişti din ultimele decenii ale regimului de tristă memorie. Această clasă politică nu avea cum să nu poarte toate stigmatele originilor sale şi asta s-a văzut limpede în întîrzierea de cel puţin zece ani cu care s-au făcut toate modernizările, toate reformele necesare – dacă trecem peste pluralismul formal, declarat încă din zilele în care mai curgea sînge, cam totul, în ce priveşte economia, instituţiile politice, administrative şi juridice, s-a făcut mereu cu zece ani mai tîrziu. Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a făcut acestei ţări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea să se retragă cel care a stat aproape treizeci de ani la pîndă în spatele scaunului lui Ceauşescu?! L-am întrebat odată pe prietenul meu Vladimir Tismăneanu cum de a putut face cartea aceea ruşinoasă de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a răspuns excedat că şi Adam Michnik a făcut una cu generalul Jaruzelski. De parcă situaţiile ar fi fost comparabile! Păi, nici Volo nu e Adam, cu atît mai puţin Iliescu nu e Jaruzelski! Cel din urmă, a făcut Poloniei „răul cel mai mic”, ocupaţia militară internă, cînd putea lăsa să se petreacă „răul cel mai mare”, ocupaţia sovietică, pe cînd Iliescu i-a făcut României cel mai mare rău posibil în contextul dat, cînd îi putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lăsat jocul politic deschis şi posibilitatea naşterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astăzi, deşi s-a schimbat puterea de cîteva ori şi guvernele încă şi de mai multe ori!

Da, sîntem unde sîntem, am ajuns unde am ajuns la 20 de ani de la o revoluţie care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noştri. I-am numit idioţi, i-aş putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sînt calificative injurioase, ci termeni tehnici utilizaţi în sensul lor psihologic. Se referă la oameni care, puşi în situaţia de a face ceva, nu ştiu, nu sînt în stare, poate nici nu vor să facă. Din acest motiv sînt idioţi, chiar dacă QI-urile se înscriu în limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poţi numi altfel o clasă politică, deşi politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de două ori un text consituţional pentru a obţine ceva atît de stufos, de contradictoriu şi de aberant încît nici măcar forma de guvernămînt nu e limpede? Şi, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbată decît pe cale revoluţionară, dacă tuturor românilor le-ar trece prin cap să treacă de la republică la monarhie! Cum poate fi numită o clasă politică în interiorul căreia, cu o constanţă remarcabilă, tensiunile şi conflictele din interiorul aceleiaşi tabere sînt mai violente decît cele întreţinute cu tabără adversă? Cum naiba poate fi numită această bandă de politruci care, în materie de funcţie supremă în stat, n-a fost în stare să ne ofere decît un înalt demnitar bolşevic nici măcar reciclat ca lumea, un profesoraş de bună credinţă, dar mediocru pînă la ultima fibră, şi un incult, cu gura spurcată, dar care, provenit din aparat, ca şi ceilalţi, îşi imaginează că ar fi Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul comunismului?! Dar care găseşte suficienţi intelectuali – de n-o fi exagerat cuvîntul! – care să-l aplaude, linguşească şi promoveze! Şi nu toţi pentru avantaje şi sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapă greu, alţii din masochism, iar ultimii „că aşa e la modă”! Păi, atunci, cum să nu-l vozete „popor, prostime”, dacă domnii ăştia cu carte susţin că e bun, că e mare şi tare ca Ştefan cel Mare?! Mai ales că, în materie de adversari, celalaltă cloacă a clasei politice îi expediază pe băiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fără pic de conţinut, şi pe cel atît nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereşte şi bătrînul bolşevic cîteodată!

Tortul pe colivă, cel puţin pe moment, este pus de asumarea răsunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradicţii interne şi aspecte neconstituţionale, cum a sesizat deja Consiliul Constituţional, dar şi de sute de erori de limbă română strămoşească, după cum poate observa toată lumea! Ceea ce ar explica oarecum logic şi tentativa de desfiinţare a Institutului Limbii Române – exista riscul clar ca străinii să înveţe limba străbunilor mai bine decît legiuitorii noştri! Iar asta face pandant perfect cu discursul în Parlament al locatarului de la Cotroceni – dacă închideai ochii şi ascultai numai vocea, aveai senzaţia că a înviat Tătuca! Asta avem după douăzeci de ani – în locul unui singur idiot cu soaţa sa, care ştiau şi făceau totul, o puzderie de idioţi de calibru mai mic, dar care sînt în stare să facă aproape la fel de mult rău. Noroc că, prin efort propriu, parcă împotriva idioţilor care ne guvernează, societatea aceasta bolnavă a reuşit să-şi creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economică, culturală, de loisir etc – în care lucrurile par să se desfăşoare după regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Dacă nu vor fi sufocate de bravii noştri politruci, dacă vor avea putere de iradiere… Pentru că singura şansă de ameliorare a clasei politice este renaşterea – de fapt, naşterea, prima tentativă a fost un avorton! – societăţii civile. Dacă nu, nu!

Grevist al foamei in ziua 47 a grevei, agresat fizic

septembrie 19th, 2009

COMUNICAT DE PRESA
al Asociatiei „21 Decembrie 1989”

Duminica, 20 sept 2009 orele 12: conferinta de presa avand ca subiect principal
agresiunea incredibila de sambata 20 sept 2009 impotriva lui Teodor Maries
facuta de un jandarm de la Parchet bantuit probabil timp de 20 de ani
de un fel de „sindrom Vietnam”, altfel spus „sindromul Decembrie ’89”.
Conferinta va avea loc, la sediul Asociatiei „21 Decembrie 1989” din str.Batistei nr.24A.

Prezentam evenimentele conform relatarii acestora de catre Teodor Maries.

Sambata 19 sept. 2009, un grup de zece revolutionari din Asociatia „21 Decembrie 1989” au pichetat Parchetul, cerand aprobarea conducerii acestuia sa faca fotografii si sa filmeze procesul de copiere si stampilare a filelor dosarului revolutiei, pentru a publica imagini pe websaitul asociatiei. Cererea a fost aprobata de procurorul general.

Delegatia revolutionarilor a fost condusa de Teodor Maries aflat in cea de-a 47-a zi de greva a foamei pentru respectarea deciziei CEDO de a fi predata o copie integrala a dosarului revolutiei.

Cunoscand reactia jandarmilor, T.Maries a cerut sa vina seful de tura al acestora ca sa-i insoteasca in cladire. Intrucat acesta lipsea, a fost asteptat degeaba circa 45 de min., declarand ulterior ca a fost acasa.

Delegatia revolutionarilor, compusa din patru persoane (printre care si Iosif Gheorghe, administratorul Portalului Revolutiei de la Brasov), a intrat in holul Parchetului. T.Maries le-a oferit jandarmilor cartea de identitate pentru verificare. Jandarmii le-au spus revolutionarilor sa iasa afara cu aparatele de fotografiat si de filmat. T.Maries le-a cerut jandarmilor sa sune la cabinetul Procurorului general pentru a se informa ca revolutionarii au primit aprobarea sa intre cu aparatura respectiva. Unul dintre jandarmi a inceput sa tipe la revolutionarul Gabriel Hârtopanu (membru in conducerea asociatiei), bruscandu-l si cerandu-i sa iasa afara cu aparatul de filmat. T.Maries a intervenit incercand sa-l linisteasca pe jandarm si cerandu-i insistent sa telefoneze la cabinetul Procurorului general. Fara nici o justificare, T.Maries a fost agresat violent de jandarmi, chiar daca le-a strigat ca e in greva foamei in cea de-a 47-a zi. Revolutionarii din delegatie au sarit in apararea lui Maries, violentele jandarmilor devenind bestiale si inexplicabile fata de un om in greva foamei, in cea de-a 47-a zi.

In acelasi timp, avocatul asociatiei „21 Decembrie 1989”, Ionut Matei, cunoscut de jandarmi intrucat avea de o saptamana acces liber in sediul Parchetului si care intrase de dimineata in cladire, a venit si a insistat fara rezultat ca jandarmii sa se potoleasca si sa telefoneze la cabinetul Procurorului general daca nu este crezut el. Nereusind, si vazand ca violentele pareau sa scape de sub control, avocatul Matei a urcat in fuga pana la etajul 1, reusind cu greu sa intre la procurorul general d-na L.C.Kovesi si sa-i spuna ce se petrecea jos.

In acest timp, la intrarea in Parchet, violenta provocata de jandarmi devenea un fel de dementa. T.Maries, agresat de acestia, l-a intrebat pe cel mai violent dintre jandarmi: „De unde atata ura? Ma, tu ai tras in 21?” (N.R.: 21 decembrie 1989). Respectivul nu a raspuns si s-a indepartat cu viteza, moment in care asupra lui Maries s-a napustit un alt jandarm impingandu-l cu violenta extrema pe Maries sa iasa afara. Intre timp, jandarmul care plecase cu cateva secunde in urma a revenit in graba cu un spray paralizant in mana si s-a repezit furibund asupra lui Maries pulverizand continutul sprayului de la o distanta de circa 20 de cm direct in ochii lui Maries. Acesta s-a ferit, dar la scurt timp s-a prabusit. Auzind tipetele lui Maries cauzate de usturimi puternice in zona ochilor, ceilalti 7 revolutionari care erau afara au sarit in ajutor. In holul Parchetului s-a creat o busculada, timp in care jandarmul care i-a sprayat ochii lui Maries a fugit pe usa din dos. Nici unul dintre jandarmi nu i-a acordat primul ajutor lui Maries care era prabusit pe jos in holul Parchetului, cateva secunde pierzandu-si cunostinta. Dupa ce si-a revenit, s-a ridicat in genunchi si a urlat: „Apa!”. Jandarmii nu au avut nici o reactie, continuand insa sa-i certe pe revolutionari. Unul dintre revolutionari a adus apa minerala, iar Maries, in genunchi, neavand putere sa se ridice, si-a spalat ochii cu apa minerala. Efectul spalarii ochilor nu a fost de calmare, senzatia de usturime fiind si mai dureroasa, Maries urland: „Aer! Vreau aer!”. Revolutionarii l-au ridicat pe Maries de pe jos si l-au scos afara la aer, intrucat in holul Parchetului nu se mai putea respira din cauza mirosului de gaze paralizante.

La scurt timp au aparut alti 5-6 jandarmi care s-au manifestat deosebit de obraznic fata de revolutionari, aparandu-si colegii agresori. Nici acestia nu i-au acordat primul ajutor lui Maries, cunoscut fiind faptul ca primul ajutor trebuie acordat obligatoriu in orice situatie dar mai ales atunci cand esti implicat. Afara, Maries si-a revenit si a sunat cu telefonul mobil la unul din sefii Jandarmeriei care nu a raspuns. La scurt timp, jandarmii s-au potolit, devenind brusc amabil.

Odata linistite lucrurile, neavand incredere in jandarmi, Maries a solicitat sa vina procurorul general.
In acel moment Maries, aflat pe treptele exterioare ale Parchetului, a intors privirea spre scara interioara unde a vazut-o in capul sacrilor pe d-na procuror general L.C.Kovesi insotita de avocatul Ionut Matei. Amandoi faceau semne ca Maries sa reintre in cladire. Aceeasi delegatie a reintrat in cladire cu aparatele de fotografiat si filmat. Cand l-a vazut pe Maries mai de aproape, procurorul general a tipat la jandarmi, reprosandu-le neexecutarea dispozitiei de permite delegatiei sa intre. Cu ochii inlacrimati, procurorul general i-a cerut scuze lui Maries si a spus ca nu intelege reactia violenta a jandarmilor. Acesta, politicos, i-a sarutat mana si i-a spus „Linistiti-va doamna, stiu ca de data asta n-aveti nici o vina!”.

Condusi de procurorul general, doi revolutionarii au luat cateva imagini cu acceptul celor care faceau copierea si certificarea prin stampilare, unul de la Asociatia „21 Decembrie 1989” si altul de la Portalul Revolutiei – Brasov. Procurorul general i-a explicat lui T.Maries procedura de declasificare a documentelor asa-zis secrete. T.Maries a aratat din nou ca aceasta asa-zisa secretizare incalca decizia CEDO. T.Maries a reafirmat ca o parte din aceste documente asa-zis secretizate sunt de fapt publice, unele de peste 10 ani, respectiv cele din dosarele Timisoara, Cluj si Sibiu, care au fost pe masa judecatorilor, iar cealalta parte a fost trimisa integral comisiei parlamentare care a investigat in 1992 evenimentele sangeroase din decembrie 1989, fapt pe care procurorii nu il stiau. Procurorul general i-a spus lui T.Maries ca a dispus ieri trimiterea de adrese la toate unitatile militare din tara implicate in evenimentele sangeroase din dec.1989 pentru ca acestea sa raspunda daca documentele legate de acele evenimente mai sunt secretizate. Procurorul general a mentionat ca adresele au plecat in tara cu mentiunea de a se raspunde urgent intrucat T.Maries se afla in greva foamei. T.Maries i-a promis procurorului general ca-i va da o copie a unui proces-verbal dintre MApN si Comisia Parlamentara pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, din care rezulta ca toate documentele revolutiei au fost descretizate inca din 1992.

La plecare, delegatia i-a multumit d-nei procuror general Kovesi. Inainte de a parasi Parchetul, unul dintre ofiterii jandarmi i-a propus lui Maries sa mearga la toaleta ca sa se spele pe ochi si pe fata deoarece era inflamat. Acesta a fost „primul-ajutor” acordat de jandarmi. Ca sa nu mai inspire gazul emanat de hainele imbacsite cu substante toxice, ofiterul i-a spus lui Maries sa-si intoarca hainele pe dos. „La fel se vor intoarce pe dos si vremurile?” – a intrebat Maries.

Cand revolutionarii au ajuns afara, tocmai sosise si seful Jandarmeriei pe capitala, colonelul Stan, care si-a cerut scuze si a explicat ca jandarmii de la Parchet provin de la o unitate separata nefiind in subordinea lui, dar ca nu poate sa se dezica de comportamentul lor, cerandu-si scuze pentru ca s-a intamplat. Apoi i-a spus la Maries: „Va cunosc de-atatia ani si stiu ca ati fost intotdeauna un om cu care se poate discuta. Nu pot sa inteleg de ce s-a intamplat asa ceva”. Maries l-a rugat pe colonelul Stan ca Jandarmeria sa dea un comunicat prin care aceasta sa-si ceara public scuze.

Maries a acuzat dureri la ficat si usturimi la ochi din ce in ce mai puternice. La insistenta colegilor, insotit de acestia, Maries s-a prezentat la Spitalul Universitar, la sectia de boli interne unde i s-au pus imediat perfuzii si unde a venit cineva de la Oftalmologie care l-a luat pe Maries cu tot cu perfuziile deplasandu-se impreuna la sectia Oftalmologie pentru un control al ochilor si pentru spalarea acestora.

T.Maries este decis sa actioneze in instanta vinovatii pentru cele petrecute. Revolutionarii considera ca Inspectoratul general al Jandarmeriei este dator sa explice opiniei publice ce fel activitate au prestat, in perioada 15-27 decembrie 1989, cei doi jandarmi deosebit de violenti, bantuiti probabil de un posibil sindrom „Vietnam – Romania Decembrie 1989”. Revolutionarii considera ca unitatea militara de care apartin acesti jandarmi este nereformata si incompatibila cu activitatea de relatii cu publicul, impunandu-se desfiintarea ei. Este posibil si ca respectivii jandarmi au executat un ordin prestabilit.

Ne intrebam ce va mai avea de spus CEDO si Parlamentul European luni, 21 septembrie, cand Teodor Maries va fi acolo intr-a 50-a zi de greva a foamei pentru a protesta si, printre altele, va cere explicatii fata de lipsa totala de reactie timp de 45 de zile a CEDO fata de un cetatean al Uniunii Europene aflat intr-o asemenea situatie?

Roş ha Şana 5770 – Anul Nou evreesc

septembrie 17th, 2009
Evreii sună din șofar la Zidul de Apus al Templului de la IerusalimEvreii sună din șofar la Zidul de Apus al Templului de la Ierusalim

Şabat, 1 Tişri 5770, sâmbătă 19 septembrie 2009. Anul Nou evreesc. 5770 de ani de la Creearea lumii. 1940 de ani de la distrugerea Templului de la Ierusalim. 62 de ani de la creearea statului Israel. 43 de ani de la eliberarea Ierusalimului. De fapt, numele sărbătorii nu e Anul Nou, ci Capul Anului. O sa revin mai târziu, cu ajutorul D-nului, la ideea asta. Dar, cum în româneşte ne-am obişnuit să numim data când adaugăm încă o unitate la numărul anilor – An Nou, tot aşa îi spunem şi sărbătorii din calendarul evreiesc. Pentru a face confuzia şi mai completă, calendarul evreiesc are nu mai puţin de patru Ani Noi. Regulile după care calendarul evreiesc se conduce determină că prima zi de Roş ha Şana nu va cădea niciodata într-o duminică, miercuri sau vineri.

Spre deosebire de alte sărbatori evreieşti, care în Israel ţin câte o singură zi şi în Diaspora câte două, Roş ha Şana se serbează două zile şi in Israel, şi în Diaspora. Ca orice zi a calendarului evreiesc, sărbatoarea începe în seara zilei precedente. Amul ăsta începem Roş ha Şana vineri seara, la apusul soarelui.

Luna Tişri este a şaptea luna a calendarului evreiesc. Atunci de ce spunem că e începutul anului? Cum poate anul să înceapă în a şaptea lună a calendarului, şi nu în prima? Evreii au inceput să ţină calendarul din momentul Exodului din Egipt. Prima luna a calendarului evreiesc este deci luna Nisan, luna Exodului, luna Primaverii. Biblia (Leviticus 23:24) ne spune: În a şaptea lună, în prima zi a lunii, să aveţi o sărbătoare solemnă, o comemorare proclamată cu sunete de şofar, a adunare sfântă. Tradiţia evreiască spune că în ziua de Roş ha Şana D-zeu ne înscrie în Cartea Vieţii, urmând ca în următoarele zece zile, până la Yom Kipur, când Cartea se sigilează, să ne lepădăm de păcatele săvârşite în anul care tocmai s-a terminat. Ca să fim siguri că ne-am aruncat păcatele, în după amiaza primei zile de Roş ha Şana lumea merge la Taşlih, o procesiune pe malul unei ape, unde „ne aruncăm păcatele în apă, la peşti”. Roş ha Şana este numita Ziua Judecăţii. D-zeu deschide trei cărţi, în care sunt înscrise faptele păcătoşilor, ale celor cuminţi şi înţelepţi, şi a treia pentru toţi ceilalţi. Numele celor drepţi sunt înscrise direct în Cartea Vieţii şi sunt sigilate pentru „viaţă”, pe când cei din clasa de mijloc au încă zece zile, până la Yom Kipur să se căiască şi să devina „drepţi”. Cei „răi” sunt şterşi pe loc din Cartea Vieţii.

Roş ha Şana aniversează Creearea Lumii. Conform tradiţiei, lumea a fost creata în şase zile, iar în a şaptea D-zeu s-a „odihnit”. Roş ha Şana serbeaza ziua a şasea.

Deşi tema lui Roş ha Şana este legată de viaţă şi moarte, acesta e o sarbătoare plină de speranţe pentru noul an. Evreii cred că D-zeu e milostiv şi drept şi că o să le asculte rugăciunile pentru iertare.

Cu ocazia lui Roş ha Şana, evreii îşi urează „Un an nou” (Şana tova), „Un an Nou şi dulce” (Şana tova u’metuka) sau „Înscriere şi sigilare bună *în Cartea Vieţii+” (Ktiva ve Hatima tova).

La masa din fiecare din cele două seri se obişnuieşte să se pună pe masă şi să se mănânce câteva „semne” simbolice. Se incepe cu o bucata de hală (pâine)înmuiată în miere, apoi se continuă cu o bucată de măr înmuiat şi el tot în miere. Apoi vin cele 8 „semne”, nu neapărat în ordinea asta: morcovi, de obicei gătiţi în ţimes, varză, sfeclă, curmale, dovleac, rimon (rodie), peşte şi cap de peşte sau de miel. Inainte de a se mânca din fiecare din ele, se spune câte o binecuvântare legata de „semnul” respectiv. „Semnele” sunt importante, şi de aceea fiecare le mănâncă cu gândul la viitor. Capul de peşte sau de miel simbolizează şi sărbătoarea care-i poartă numele: Roş ha Şana – Capul Anului.

Binecuvântarea care se spune în legătura cu aceasta face aluzie şi la faptul ca vrem să fim în cap, şi nu în coadă.

In prima zi de Rosh ha Shana in sinagogi se citeste un fragment din Tora, Genesis (21:1-34) în care ni se reaminteşte naşterea lui Iţhak, fiul lui Abraham si al Sarei, iar în a doua zi se citeste un alt paragraf din Genesis (22:1-24), în care amintim „sacrificarea” lui Iţhak. Tora ne spune că D-zeu i-a adus lui Avraham un berbec, pe care să-l sacrifice în locul lui Iţhak. În amintirea momentului ăsta, când Abraham găseşte berbecul cu coarnele agăţate într-un tufiş, sunăm şofarul, un instrument făcut dintr-un corn de berbec. Există opinii, în Midraş, care spun că de fapt Avraham chiar l-a sacrificat pe Iţhak. Iţhak a fost mort si reînviat imediat, sau a fost înghiţit de flăcări si apoi a fost reînviat, după care a stat in Ceruri timp de doi ani. Aceasta intăreşte credinţa evreiască în reînvierea morţilor. Totuşi, această versiune e mai putin circulată, poate şi pentru a nu se compara sau face vreo legătură cu cazul altui evreu, care, conform legendei, a fost reînviat dupa câteva zile. Am în lucru un articol pe tema asta pe care, cu ajutorul D-lui, îl vom putea citi în viitorul apropiat.

Serviciul religios al primei zile de Roş ha Şana începe anul ăsta în seara de vineri şi continuă sâmbătă dimineaţa, şi mai apoi sâmbătă dupa amiază. Sâmbătă seara începe a doua zi, care continuă până duminică seara. Vor fi două zile lungi, zile de odihnă, fără muncile cotidiene, zile în care evreii din toată lumea se vor gândi mai mult la viitor, şi mai puţin la trecut. Vom încerca să ne aducem aminte păcatele pe care le-am făcut, ne vom cere iertare pentru ele şi vom spera şi ne vom ruga sa fim înscrişi în Cartea Vieţii, cu sănătate, viaţă lungă şi cu belşug. Sâmbătă nu, pentru că de Şabat nu se suflă şofarul, dar duminică vom asculta cele o sută de sunete emoţionante de şofar, în tăcerea completă şi deplină a participanţilor.

Fie ca anul 5770 să fie un an care să ne aducă numai bucurii, sănătate si fericire si fie ca să ne bucurăm cu toţii de venirea lui Maşiah imediat, in zilele noastre.

N.red. Adrian Boldan este evreu ortodox și locuiește la Toronto.

Întoarcerea în peşteră – Ecaterina Andronescu și colegii

septembrie 16th, 2009

Luaţi noi cu asumarea răspunderii guvernamentale pe un set de legi caracterizat nu doar prin varii contradicţii şi aspecte neconstituţionale, ci şi prin puzderie de erori de limbă română strămoşească, nu sîntem atenţia la lucruri mai puţin spectaculoase, dar cu consecinţe, nu doar naţional-patriotice, ci şi internaţionale dintre cele mai grave. Iată, de mai bine de două luni, funcţionarii de la „Institutul Limbii Române” au trimis d-nei ministru Ecaterina Andronescu Ordinele ministeriale pentru expedierea peste hotare a celor 38 de lectori de limbă română, care predau „mult e dulce şi frumoasa” în acelaşi număr de Universităţi din întreaga lume. D-na ministru, ocupată cu marile reforme înfăptuite la braţ cu dl. Miclea, preşedintele Comisiei prezidenţiale pentru educaţie – că aşa e preşedintele nostru, harnic, şi dublează guvernul bocciu prin asemenea comisii –, n-a semnat nici pînă astăzi ordinele cu pricina, deşi în unele universităţi cursurile au început de la 1 septembrie, în altele de pe 15, şi chiar în cele în orele ca atare vor începe pe 1 octombrie, anul academic a început tot de la 1 septembrie! Pentru cei mai puţin informaţi, precizez că aceste lectorate funcţionează în urma semnării unor acorduri interguvernamentale, în general pe bază de reciprocitate şi că, în unele locuri de mai multe decenii, reprezintă principalii vectori de difuzare a limbii, literaturii şi culturii române în general. În multe din aceste centre, acolo unde Universităţile au şi secţii de limba română, lectorii cu pricina desfăşoară şi activitate didactică propriu-zisă, iar salariile sînt plătite de universităţile gazdă. Partea română le acordă doar o indemnizaţie modică şi acoperă cheltuielile de transport din Bucureşti spre localităţile ţintă.

Prin urmare, dacă Ministerul îşi va fi pus în cap să desfiinţeze lectoratele, că altfel ce ar explica întîrzierea în afară harababurii din capul d-nei ministru?, mare economie nu s-ar face. Cheltuielile anuale cu cei 38 de lectori şi 4-5 funcţionari de la „Institutul Limbii Român” nu reprezintă nici măcar jumătate dintr-o singură „distracţie” pe bani publici a d-nelor Monica Ridzi sau Elena Udrea! Iar dacă, în înţelepciunea lor autorităţile băştinaşe s-ar decide să-i execute pur şi simplu pe lectori, deveniţi inutili după cum se vede, cheltuielile – gloanţele, ultima masă a condamnatului, plata plutonului de execuţie, îngropăciunea etc! – ar fi şi mai mari! Prin urmare, peste tot în lume, anul academic a început sau e pe cale să înceapă, lectorii români sînt aşteptaţi la locurile lor de muncă, iar ei stau cu bagajele făcute, dar habar n-au daca pleacă sau nu, în ciuda faptului că au semnat de la sfîrşitul anului trecut universitar contractele cu universităţile cu pricina! Între timp, desigur, contractele cu Universităţile din ţară, ai căror angajaţi sînt, au fost suspendate, după cum cere legea! Aş mai vrea să adaug că, datorită acestor lectorate şi secţiilor de limbă română, în fiecare an, cîteva mii de oameni din întreaga lume ajung să înveţe, mai modest sau profesional, limba noastră, dintre ei selectîndu-se traducătorii din literatura şi cultura română, translatorii pentru diverse manifestări bi şi multilaterale, unii din cei mai buni prieteni ai noştri în cele din urmă! Dacă va inventaria cineva cine sînt cîştigătorii burselor de traducere acordate de „Institutul Cultrual Român”, instituţie-soră, care spre norocul său nu e în subordinea Ministerului Educaţiei!, va vedea că majoritatea provin pe filiera secţiilor şi lectoratelor de limbă română a căror existenţă e acum în suspensie. Să trăieşti în epoca multiculturalităţii, să ai comisar european pentru multilingvism – oare ce părere va fi avînd dl. Leonard Orban despre asta? – şi să ajungi să te închizi iar în peşteră, precum în urmă cu vreo 20 de ani, depăşeşte puterea mea de înţelegere!

Dacă înţelege, totuşi, cineva ceva din această brambureală tipic românească, să încerce să-mi explice şi mie! Opinia mea este că a înviat Împuşcatul sau i-a intrat spiritul în fiinţa d-nei Andronescu şi în sufletele colegilor dumisale de guvernare şi ne-am întors în peştera străbună – de ce să afle străinii secretele limbii şi culturii noastre? Dacă ne fură sufletele? Dacă ne împrumută limba? Dacă ne trezim integraţi în cultura mondială? Doamne fereşte!

PS: Într-un articol, nu poţi prinde totul. Problema lectoratelor este însă numai o parte din “ansamblu”. Este pusă în discuţie chiar funcţionarea Institutului Limbii Române (înfiinţat prin HG nr. 34, din 1999) – care are drept atribuţii de bază “promovarea limbii romane, sprijinirea persoanelor care învaţă această limbă şi atestarea cunoştinţelor de limbă română”. Sînt în pericol TOATE proiectele ILR, nu numai programul de lectorate. Amintesc programele iniţiate (respectînd politica UE din domeniul plurilingvismului ) pentru elevii din ţările în care există comunităţi româneşti. Începînd cu anul 2007-2008, ILR şi MECI (în baza: HG nr. 454 din 21 aprilie 2008; Declaraţia comună a MECT şi Ministerul InstrucŢiei Publice din Italia; Declaraţia MECT şi Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Spania; Cartea de parteneriat intre Guvernul Comunităţii Franceze din Belgia şi Guvernul României). Programa Cursului de Limbă, cultură şi civilizaţie româneasca s-a desfăşurat după programa aprobată prin O.M.E.C.T nr. 1303/ 13. 06.2007. A fost realizat un suport de curs şi a fost distribuit gratuit (peste 6000 de exemplare destinate elevilor din comunitatile romanesti). Ce se va întîmpla cu programul LCCR? Ce au de spus, în această chestiune, cei de la Departamentul pentru românii de pretutindeni – MAE? Cum susţinem – în calitate de ţară membră a UE – dezideratele interculturalităţii si ale multilingvismului? Care este poziţia domnului Leonard Orban, în calitatea domniei sale de Comisar European?

Apolodor din Labrador striga “Mi-e dor, mi-e dor” sau cum se promovează inteligent valorile românești

septembrie 13th, 2009
Dorina Chiriac, Ada Milea și Radu Bânzaru au avut un succes extraordinar la LondraDorina Chiriac, Ada Milea și Radu Bânzaru au avut un succes extraordinar la Londra

Actrița și cântăreața Ada Milea cu grupul ei au încântat publicul londonez cu prilejul Festivalului Tamisei la sfârșitul săptămânii trecute. Am fost prezent la acest eveniment artistic și am surprins câteva instantanee sonore ale acestui succes cultural românesc – care este periplul mondial al pinguinului Apolodor din Labrador.

Ada Milea, acompaniată de Dorina Chiriac și Radu Bânzaru, a făcut deliciul celor circa 200 de spectatori adunați pe peluza din spatele lui London Eye, imensă roată de pe malul Tamisei, veșnic asaltată de turiști dornici să aibă panorama capitalei britanice.

Prezența Adei și a colegilor ei a fost internediată de Institutul Cultural Român care a organizat și un mic stand în Noul Sat European, secțiunea Festivalului Tamisei consacrată noilor state membre ale UE și altor țări europene ca Rusia sau Turcia.

Dar reprezentația muzicală românească a fost un moment de vârf, iar ambasadorul României, dr. Ion Jinga, prezent la spectacol nu-și ascundea încântarea.

“E fantastic, nu mă așteptam. Când a început spectacolul m-am întrebat: o să aibă succes? O să fie suficient de dinamic? Mă uit în jur și văd că toată lumea s-a adunat să vadă spectacolul de la scena unde se produc românii,” a declarat ambasadorul României la Londra.

Dar care este secretul succesului Adei Milea în fața unei audiențe predominant ne-românești, am întrebat-o pe psiholoaga londoneză Adina Tarry, prezentă și ea la spectacol.

“Este această combinație de sunete și narative pe care ea le întrebuințează, narative carec se adresează unei audiențe internaționale. Acesta este un periplu pe care personajul Apolodor îl face în jurul lumii și e evident pentru că el se plimbă pe toată planeta fiecare persoană din audiență se regăsește în acele mici episoade etnice,” spune doamna Tarry.

Publicul a fost așa de entuziasmat încât a fost nevoie ca Ada, Dorina și Radu să facă două bisuri, spre deliciul spectatorilor prezenți. Iar acest succes arată că valorile românești pot fi promovate cu succes peste hotare, dacă ele găsesc rezonanță în rândurile unor oameni care nu cunosc mai nimic despre România și cultura ei.

Mata Hari si greblele

septembrie 13th, 2009

Deocamdată criza politică din Republica Moldova pare să se dezlege pas cu pas. Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) se menţine în „circumscripţia” unui singur jucător politic, chiar dacă fiecare partid şi-a delegat (pentru orice eventualitate) propriul reprezentant în conducerea Parlamentului.

Cele opt voturi comuniste necesare pentru a depăşi o posibilă sincopă în momentul alegerii preşedintelui s-ar putea să fie identificate deja. Cel puţin unul e predictibil, dacă e adevărat că deputatul Partidului Comuniștilor (fost Social-Democrat) Eduard Muşuc a şi vizitat sediul Partidului Liberal într-o seară de toamnă, după cum afirmă Jurnal de Chişinău. Cine ştie, poate că de la bun început acest tânăr „promiţător” a fost infiltrat în gruparea
„inamicului” tocmai în acest scop. S-ar putea ca opinia publică să afle adevărul despre acest personaj curios al politicii autohtone după ce, în sfârşit, noul Preşedinte va fi ales. Dacă se va dovedi că Muşuc a fost un cal troian în tabăra adversă, ar fi de datoria Preşedintelui să-l decoreze cu Ordinul „Mata Hari”, de exemplu.

Un lucru e sigur, viitorul Preşedinte al Republicii Moldova ar trebui să se debaraseze cu grijă de greblele antecedenţilor săi pentru a se menţine în parametrii credibilităţii şi a nu-şi dezamăgi electorii. Adică pentru a nu încasa cucuie gratuite.

În primul rând trebuie dezavuat, combătut şi eradicat modul guvernării comuniste de a gestiona instituţiile publice, de stat. Acestora trebuie să li se asigure independenţa decizională. Am auzit deja că vor fi schimbaţi preşedinţii Curţii de Conturi, Companiei Teleradio Moldova, Procurorul General etc. Dacă aceştea s-au compromis, e firesc să suporte consecinţele. Dar în locul lor trebuie să vină persoane compatibile (din punctul de vedere al legii şi al prestanţei) cu funcţiile respective, extrem de importante pentru democratizarea reală a societăţii noastre. Relaţiile noii guvernări cu actualii factori de decizie, adică şefii de diverse structuri nu trebuie ostilizate, ci tratate cu mult discernământ. Unii – să dispară în anonimatul de unde au venit, alţii – dacă există persoane profesioniste cu verticalitate – să rămână activând în limitele cadrului legal.

În momentul în care tendinţele sau, mai rău, practicile revanşarde vor strangula retorica democratică a noilor guvernanţi, aceştea îşi vor ocupa locul la coada viitorilor dispăruţi din politica moldovenească.

În al doilea rând, spiritul campaniei electorale în interiorul partidelor politice trebuie menţinut pentru a continua munca de dezasamblare a miturilor prin care comuniştii au convins jumătate din votanţi. Discursul de adio al lui Vladimir Voronin poate servi drept ghid în elaborarea pledoariilor pentru cei care vor merge din nou prin sate. Fostul Preşedinte expune foapte clar toate argumentele (de ordin politic, social şi economic) prin care comuniştii îşi cuceresc electoratul. Oponenţilor
politici nu le rămâne decât să-şi structureze contra-argumentele şi să facă cu tact, fără presiuni, o
campanie direcţionată, care chiar dacă nu le-ar aduce simpatizanţi noi, ar bloca creşterea suporterilor PCRM în condiţiile cirzei economice iminente.

În al treilea rând, trebuie menţinută mereu comunicarea cu alegătorii proprii. Secretomania în care sau desfăşurat negocierile între cele patru partide de titulatură liberală şi democratică a fost firească, dar nu trebuie să devină o normă. Oamenii sunt mult mai motivaţi să aibă răbdare atunci când cunosc exact situaţia şi ştiu la ce să se aştepte. Toţi acei care şi-au închipuit că sunt imbatabili şi pur şi simplu geniali, care au ignorat importanţa crucială a menţinerii popularităţii în special în cercurile
intelectualilor (adică a formatorilor de opinie la sate), au sucombat mai devreme sau mai târziu ca actori politici activi.

În al patrulea rând, trebuie defrişat terenul pentru apariţiile publice ale liderilor politici din AIE versus PCRM în dezbaterile televizate. Tentativa Parlamentului de a face presiuni în sensul respectiv asupra conducerii actuale a Companiei Teleradio Moldova nu s-au soldat cu succes. De fapt, nu Parlamentul, ci Consiliul Coordonator al Audiovizualului e în măsură să atragă atenţia Consiliului de Observatori (şi să sancţioneze instituţia, impunând-o să se conformeze) asupra încălcării cerinţelor stipulate în licenţa Companiei. Deci, CCA trebuie „bombardat” cu sesizări în acest sens. Mai ales că la concursul care, se pare, va avea loc la începutul lunii octombrie, Compania Teleradio Moldova va primi licenţa nouă conformă rigorilor Codului Audiovizualului. Şi în această licenţă de tip nou vor exista condiţii clare asupra cadrului de activitate a instituţiei publice, inclusiv
obligativitatea de a pune pe post emisiuni de dezbateri.

Art.23 al.11 prevede că licenţa de emisie acordată instituţiei publice va conţine cerinţele exaustive faţă de serviciile de programe (adică a emisiunilor). Conform art.51, al.1 acestea sunt , printre altele: „favorizarea dezbaterilor democratice, schimburilor de opinie între diverse categorii ale populaţiei”. Deci, problema nu constă într-o eroare legislativă, ci în hotărârea membrilor CCA şi CO de a implementa legea.

P.S. Există o cale, ce nu depăşeşte cadrul legal, de a crea condiţiile necesare pentru ca CCA să-şi îndeplinească, în sfârşit, obligaţiile. Cum? E un capitol pe care nu-l voi face public pentru că ţine de tehnici (perfect legale!) de revenire la normalitate prin studiul/soluţionarea unor cazuri particulare.

Rusia oferă „temeiuri” pentru sentimente „antiromâneşti”

septembrie 13th, 2009

Dezaprobarea actului de vandalizare a Monumentului Soldatului Sovietic de la Bucureşti a constituit obiectul notei de protest remise Ministerului Afacerilor Externe al României, publicate de MAE-ul rus la 11 septembrie curent [1]. Partea rusă a protestat faţă de faptul că prin aceasta s-a ţintit ultragierea memoriei celor căzuţi în război \”luptând pentru eliberarea României de fascism\”. Pe lângă \”repararea imediată a consecinţelor actului de vandalism\”, autorităţile ruse cer omologilor români să ancheteze acest caz şi să pedepsească sever pe vinovaţi, în conformitate cu acordul ruso-român, semnat la 8 noiembrie 2005, privind statutul înhumărilor militare.

Potrivit demersului dat, vandalii ar fi fost încurajaţi de faptul că nimeni nu au fost tras la răspundere după distrugerea Monumentului Soldatului Sovietic din Iaşi şi profanarea cimitirului soldaţilor sovietici din judeţul Galaţi.

Poziţia Ministerului român de Externe vizavi de acest caz a fost formulată îndată. Spre deosebire de partea rusă, Bucureştiul nu a publicat răspunsul pe pagina sa electronică (care la data de 11.08.09 şi nici ziua următoare nu a fost postat pe www.mae.ro). Despre conţinutul lui a transmis presa română în aceeaşi zi (iniţial comunicat de NewsIn [1]), referindu-se la angajamentul dat Moscovei de partea română privind investigarea cazului de vandalism. Diplomaţia română a notat că va informa despre cursul anchetei prin intermediul canalelor diplomatice uzuale, menţionând că cinstirea memoriei celor căzuţi în luptă alcătuieşte un element important al agendei bilaterale a celor două state.

De fapt, opinia exprimată de partea română reprezintă opţiunea corectă pentru soluţionarea chestiunii date pe cale diplomatică, fără a produce efecte nefavorabile asupra opiniei publice din cele două ţări. În mod contrar a procedat Ministerul rus, care a prezentat unilateral \”cazul vandalizării\”, ceea ce exprimă anumite nedumeriri în legătură cu caracterul accidental al profanărilor, dar şi privitor la scopul notei de protest emise de ea.

Pretenţiile faţă de Moscova ţin în primul rând de modul în care a fost informată opinia publică despre acest caz, fiind omis răspunsul formulat de Bucureşti. Alt reproş ţine de \”judecăţile de valoare\” conţinute în comunicatul expediat de MAE-ul rus, care în mod normal trebuie să fie echidistant şi strict factologic. Aspectul pur tendenţios se referă la faptul că actul de vandalism comis la Bucureşti este interpretat de partea rusă drept consecinţă a nesancţionării infracţiunilor similare anterioare. Astfel, se induce impresia că Bucureştiul ar încuraja deliberat asemenea manifestări.

În condiţiile unor relaţii deloc simple dintre România şi Rusia, apariţia unor asemenea \”erori de interpretare şi comportament\” al instituţiilor diplomatice este inadmisibilă, constituind surse pentru noi provocări. Ţinta lor în cazul dat este partea română, expusă deseori unor campanii \”antiromâneşti\” pe spaţiul CSI, inclusiv cu medierea Rusiei. În contextul celebrării a 65 de ani de la Marea Victorie a Armatei Roşii şi a scandalurilor politice legate de rolul controversat al forţelor sovietice în cel de-al doilea Război Mondial, există şi mai multe motive pentru asemenea îngrijorări.

Cazul profanării Memorialului Soldatului Sovietic la Bucureşti trebuie privit şi prin prisma complicaţiilor relaţiilor moldo-române cauzate de guvernarea comunistă moldoveană şi a rezistenţei manifestate de PCRM faţă de noua guvernare, cu utilizarea activă a motivului \”antiromânesc\”. Campania de defaimare demarată de comunişti împotriva aşa numiţilor \”unionişti\” ai politicii moldoveneşti – liderii PL şi PLDM, precum şi premisele tot mai evidente pentru anticipate, necesită noi impulsionări ale opiniei publice moldoveneşti. Or, preluarea competenţelor de Preşedinte al RM de către spicherul legislativului, Mihai Ghimpu, cunoscut pentru viziunile sale pro-româneşti, şi preşedinţia RM în CSI-ul concentrat în prezent pe conservarea şi promovarea viziunilor pro-sovietice, sunt folosite de PCRM pentru a bulversa societatea moldoveană şi a o atrage de partea sa. De aceea, proliferarea incidentelor \”anti-sovietice\” în ţara cu care noua guvernare de la Chişinău doreşte să relaţioneze este suspectă, în special din perspectiva gafelor premeditate ale diplomaţiei ruse şi a relaţiilor speciale dintre fruntaşii Kremlinului şi PCRM.

MAE-ul român urmează să se pronunţe de urgenţă faţă de comunicatul emis de Moscova (public, inclusiv pe calea paginii sale electronice), minimizând impactul eventual al dezinformării desfăşurate împotriva intereselor româneşti, inclusiv în vecinătatea apropiată. De asemenea, aceasta va ineficientiza activitatea propagandistică a comuniştilor bazată pe \”antiromânism\” direcţionată spre distrugerea Alianţei pentru Integrarea Europeană.

Referinţe:

1. Об осквернении памятника Советскому воину на мемориальном комплексе в Бухаресте, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/386F9E25DBC846D0C325762E003B7A4C

2. Romania transmite regrete Rusiei pentru vandalizarea monumentului soldatului sovietic din Bucuresti, http://www.ziua.net/news.php?data=2009-09-11&id=38357

Unirea cu Basarabia: mai e mult până departe

septembrie 13th, 2009

Chiar cu alt presedinte la Chisinau, sentimentul unionist ramane o problema greu de solutionat in Republica Moldova. Pe de alta parte, numai sentimentul unionist nu poate rezolva problema, in opinia mea: el nu va fi niciodata atat de puternic, cat cere indirect, dar cu buna stiinta, actuala formulare din Constitutia Republicii Moldova, conceputa special parca pentru a contracara o astfel de eventualitate:

„Articolul 142
(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale.”

In schimb, o mica modificare poate folosi:

Articolul 142
(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale prezenti la scrutin.

Potentialul toxic al unei astfel de modificari e, tot indirect, in perspectiva, foarte mare. Un constitutionalist ar imagina alte modificari analoge ce pot fi aduse, pe acelasi model, inainte sau dupa o ipotetica unire a Basarabiei cu Romania, insa ducand la subminarea statului cu capitala la Chisinau (inainte de unire) sau la cea a unitatii statului roman (dupa unire).

Sa ne gandim acum si ca, pentru ca electorii sa vina la referendum si sa voteze in cunostinta de cauza, trebuie indeplinite conditii ce ne fac sa revenim, in chip straniu, la rationamente de tipul celor pe care le faceam la inceputul anilor ‘90, cand ceream in Romania independenta televiziunii publice, pentru ca electorul roman sa fie informat corect, nu dezinformat si, astfel, manipulat.

Republica Moldova oricum are nevoie de o televiziune publica independenta, care sa informeze corect. Sansele ca un referendum sa duca la rezultate mai pro-unioniste ar putea creste. Nu e insa si o conditie suficienta, in opinia mea, pentru ca Republica Moldova are o populatie rusofona consistenta, imuna la ideile unioniste proromanesti.

Trebuie sa intelegem clar mai apoi ca exista o diferenta enorma intre Basarabia din capetele noastre si Republica Moldova de azi, un stat neviabil, creat cu buna-stiinta de URSS langa Romania, in care etniile au fost mixate cinic, ca si in cazul Osetiei de Nord si Abhaziei in coasta Georgiei, intr-un scop analog: zapacirea evolutiilor romanesti din zona. Si republica nistreana e tot un stat artificial, creat pentru a zapaci evolutiile din Republica Moldova. O anvelopa de siguranta toxica mai mica la o alta anvelopa de siguranta toxica mai mare.

Ca abordare a relatiei cu Romania, Republica Moldova e un stat contradictoriu. La granitele cu Romania, de exemplu, poti intalni graniceri ostili, care de-abia deschid gura ca sa spuna cateva cuvinte in romaneste si te intreaba tot felul de bazaconii, iar in momentele de destindere politica interstate sunt inlocuiti cu „romanofoni” prietenosi. La fel in Chisinau: cand nu comunici decat in rusa, cand dai brusc peste oameni ce stiu perfect romaneste, extrem de prietenosi. Procentul pro-unionistilor din mediul urban creste la insii cu studii superioare si in primul rand in mediul universitar.

Cel mai mare soc il ai insa in mediul rural, in localitati unde se vorbeste romaneste ca la Targu-Frumos, in grai moldovenesc, iar cand deschizi gura si vorbesti limba literara romaneasca se face liniste si lumea te asculta, ca si cum ai fi o icoana vie. La fel in sudul Basarabiei, apartinatoare de Ucraina – aceleasi contradictii. Ca si in Bucovina sau in Tinutul Hertzei.

Presupunand ca unirea ipotetica a Romaniei cu Republica Moldova se va realiza vreodata, trebuie sa intelegem ca in acel moment vom importa in Romania probleme extrem de grave si greu de solutionat. Pentru ca subiectul e extrem de darnic, la provocarile complexe puse pe tapet de catre Petru Clej ma voi limita la o expunere bref.

O problema e aparitia, in ipoteza unirii, a noi minoritati semnificative in Romania. Cea mai importanta e cea rusofona. I se adauga cea ucraineana, dar si cea gagauza. Suntem pregatiti noi, romanii, azi, pentru a accepta aceste noi minoritati nationale? Eu cred ca da. Avem aversiune la ceea ce ne-a facut in decursul istoriei Rusia/URSS, nu la rusi. Nu cred insa ca suntem pregatiti sa si gestionam consecintele acestei acceptari. Capacitatea administrativa scazuta romaneasca, bazata pe forme fara fond, ar duce la amplificarea problemelor pe care le avem acum.

Alta problema e influenta Kremlinului intre Prut si Nistru, ca si in Romania. Pentru a o contracara, ne-ar trebui sprijinul contraopinentilor principali ai Rusiei: Uniunea Europeana si Statele Unite. Stim foarte bine ca nu avem acest sprijin, pentru asemenea scopuri, in prezent.

Pe de alta parte, istoria ne-a invatat ca am reusit sa ne atingem scopurile nationale, in pofida intereselor rusesti, cand vecinul nostru rasaritean era slabit. Aveam deci sanse mai mari sa reusim aceasta in deceniul noua al secolului trecut, cand problemele economice grave, haosul legislativ si lipsa de autoritate politica a Kremlinului au dus la timorarea ursului rusesc. Azi Rusia este insa in alonja, redevenind o putere globala.

Sa tinem cont si ca astfel de uniuni istorice se fac in perioade de detenta economica. Ori, mai trebuie sa asteptam cativa ani pana atunci. Germania de exemplu s-a reunit cand se deschideau noi piete economice, pe fondul dezghetarii Blocului Rasaritean si dezvoltarea regiunii fostei DDR era finantabila. Noi nu ne putem finanta acum pe noi si ne imprumutam de la FMI…

In al treilea rand, cum nu sunt de acord cu paradigma federalizarii statului national unitar roman, pentru ca zona Har-Cov-Mu sa devina un fel de republica separatista in mijlocul tarii, cred sincer si ca statul roman nu are capacitatea administrativa sa gestioneze optim intregul sau teritoriu, prin institutiile de tip prefectura si ca modelul german, cu landuri, guverne de land si parlamente locale, ar ajuta la o mai buna gestionare a afacerilor din teritoriu.

Sunt sigur insa ca imediat o asemenea initiativa ar fi speculata in propriul interes separatist de catre secui/maghiari. Un astfel de desen teritorial-administrativ prefigureaza o viitoare fosta Republica Moldova, ca regiune a Romaniei. Dar chiar aceasta organizare teritoriala poarta in sine germenii viitoarelor separatisme. Pilotate, evident, de la Moscova.

Suntem astfel prinsi in clestele a doua tendinte contradictorii: pe de o parte, tendinta legitima de a pastra sintagma „stat national unitar”, care previne separatismele; pe de alta parte, tendinta la fel de legitima de a organiza mai bine gestionarea afacerilor interne, care se poate suprapune insa toxic cu separatismele de tip maghiar sau cu cele pilotate de Kermlin.

Una peste alta, cred ca mai trebuie sa asteptam, pana cand conditiile istorice ne vor permite sa nu dam faliment cu tara dupa o ipotetica unire si, pe de alta parte, sa analizam foarte atenti ce presupune ceea ce vom avea, prin unirea cu Basarabia, ca si deopotriva ce noi probleme ne aducem pe cap astfel. Pragmatismul si luciditatea nu exclud patriotismul.

Români cu care (ar trebui să) ne mândrim: Georges de Bellio

septembrie 13th, 2009

Deci, iesind deunazi cu prietenul Petru Clej de la muzeul Zambaccian, si auzind comentariul lui, cum ca, pastrand proportiile, locul te duce cu gandul la muzeul Marmottan, numai ca acolo e plin de vizitatori, iar aici nu, mi-am adus aminte ca citisem undeva ca multe dintre celebrele tablouri de acolo fusesera donate de fiica lui Georges de Bellio, sau George Bellu, un roman de care eu, unul, nu auzisem (si daca, nascut si crescut in Romania comunista, era, cumva, de natura tristului firesc sa fi auzit mai mult de Vasile Roaita si de Leontin Salajan decat de boierul Bellu, interesant este ca nici dupa ’90, in numeroasele mele vizite prin tara, nu l-am auzit pomenit; au avut grija sa ma informeze despre acest roman curatorii francezi de la Marmottan, si mai nou, niste laudabile expozitii la Ploiesti, caci vedeti, micul Paris e mai mare decat Parisul cel mare, si acolo nu prea era loc…); si deci tot asa, pe firul conversatiei, si eu fiind nesecat la vorba, iar Petrica fire rabdatoare, i-am povestit un gand mai vechi de-al meu, si anume, ce frumos ar fi sa existe, undeva in centrul Bucurestiului (de-ar citi domnul Nastase aceste randuri, mai stii…), un Muzeu al Romanilor in Lume, asa cum exista la Univesritatea din Tel Aviv, la doua case de un loc foarte drag mie, un muzeu al Diasporei evreiesti… ;

Anyway, lui Petrica i-a placut ideea, si mi-a sugerat sa scriu cateva randuri despre acest de Bellio, si mai apoi, si despre alti romani in lume, si mai apoi, de-o fi sa fie, si despre straini in Romania, asa, ca sa aratam ca nici noua nu ne lipseste romanismul, dar ca, pacatele noastre, noi intelegem altceva prin romanism; asa ca, iata.

Un machedon a carui familie provenea din orasul Pella (pe romaneste, Bellu, iar pe straineste, Bellio, cu particula « de » nu inventata, ci acordata chiar de imparatul Austriei), George de Bellio, nascut in 1828, a plecat la studii la Paris, si s-a stabilit acolo. Era medic, de acord, dar avea omul laborator de chimie acasa, se interesa de homeopatie cand mai toti radeau de ea, mergea la expozitii si la muzee, era civilizat, ii placea sa manance bine, sa mearga la opera, si sa ajute pe altii : un boier. Iar cand tanarul Auguste (Renoir pentru noi, astilalti), simtea ca-l munceste asa, o foame, dar prin portofel ii flutura vantul, atunci dadea o raita pana la Cafe Riche, unde negresit avea sa-l gaseasca pe Bellu, si care cumpara de la el tablouri pe nevazute (ba uneori, pe nepictate, vorba sa fie, tablouri, omul trebuie sa si manance). Si mai apoi, dadea « cine impressioniste » cu lume buna la masa, alde Monet, Pissarro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, Cézanne, dar si Mallarmé, Octave Mirabeau, sau Edmond de Goncourt ; asa, si pe urma a contribuit si la achizitionarea de catre statul francez al Olympiei de Manet.

A murit subit, in 1894, iar fiica lui a donat (sub numele de maritis, Donop de Monchy), tablourile tatalui, muzeului Marmottan. Acesta a fost (pe scurt, vedeti pe Internet, scrie mult despre el) Geoges de Bellio, si stiu in Bucuresti tot felul de Bulevarde ale Glucozei sau ale Metalurgiei, carora tare bine le-ar sedea purtandu-i numele…

O să voteze cu Ceaușescu la prezidențiale

septembrie 13th, 2009

Detest conversațiile cu șoferii de taxi, dar mai ales la ora 4 și un sfert dimineață, ora la care am plecat spre Aeroportul Băneasa pentru a reveni la Londra. Detest pisălogeala unor sfertodocți care își dau cu părerea despre orice fără să aibă habar de ceva.

De data asta șoferul era destul de tânăr, vreo 30 de ani și m-a întrebat unde zbor. “La Londra” i-am răspuns laconic, nevrând să încurajez continuarea conversației. “Cam cât costă biletul,” m-a întrebat. I-am răspuns că variază, în funcție de linia aeriană și de momentul în care faci rezervarea pe internet.

“Am dus un client care mergea în vacanță la Salzburg, în Elveția la granița cu Franța (sic!) care a plătit pe cinci zile 180 de euro de persoană cu tot cu drumul.” N-am mai comentat, deși mi s-a părut suspect de ieftin.

Șoferul a mărturisit că n-a zburat niciodată cu avionul și la un moment a zis că nu se pricepe nici la politică. Dar a continuat să-și dea cu părerea despre situația din economie, începând să înjure – în special pe “banditul de Tăricenau” – pentru că după “recuperarea Insulei Șerpilor” de la ucrainieni a vândut-o. I-am atras atenția că se referă propbabil la platforma continentală a Mării Negre și că nu e vorba de vânzare – interzisă de Constituția României – ci poate de concesionare.

Au urmat critici la adresa vânzării PETROM-ului (care potrivit interlocutorului meu avea investiții uriașe în Kazahstan) și înjurături la adresa nu știu cărui potentat (avea un lapsus teribil, nu-și mai aducea aminte numele) care și-ar fi făcut “duty-free” cu bani de la Uniunea Europeană.

I-am atras atenția șoferului că fără investiții străine economia românească nu se poate descurca, probă recesiunea din 2009, deprecierea leului și scăderea masivă de prețuri pe piața imobiliară.

I-am arătat toate business-urile apărute în jurul aeroportului Băneasa, aproape toate cu bani din străinătate. “Da, dar nu sunt fabrici!!” a venit răspunsul din partea unuia care evident că în buna tradiție a spălării pe creier comuniste consideră locurile de muncă valabile doar în industria manufacturieră (care în Europa e pe cale de dispariție).

Noroc că am ajuns la Aeroportul Băneasa și am scăpat de acest practicant al sportului național românesc, vorbitul după ureche.

M-am gândit că în alegerile prezidențiale un astfel de individ va fi o pradă ușoară pentru Corneliu Vadim Tudor, care atrage voturile nostalgicilor (direcți, cei în vârstă, indirecți, cei tineri, ca acest șofer de tazi) ai național-comunismului.

Dar CV Tudor este concurat pe acest culoar de un aspirant la candidatură care nu are nici cea mai mică jenă să facă apologia “minunilor” economice realizate de Ceaușescu. N-o să-i pomenesc numele, măcar în felul acesta reducând publicitatea pe care i-o fac, dar iată ce scrie pe blogul lui:

”România lui Nicolae Ceauşescu devenise un exemplu periculos, care punea în discuţie sistemul financiar mondial, căci dovedea posibilitatea şi deopotrivă necesitatea ca o ţară care vrea să se dezvolte să o facă fără ajutorul şi asistenţa otrăvită a finanţei mondiale. De aceea experimentul românesc trebuia curmat, iar Ceauşescu pedepsit în mod exemplar: cine va mai face ca el, ca el s-o păţească! Cine va mai îndrăzni să conceapă o dezvoltare economică fără controlul şi asistenţa finanţei mondiale, internaţionale, nu va reuşi decât să-şi ducă ţara la dezastru! …Cam aceasta este învăţătura de minte, mesajul pentru liderii ţărilor mici şi mijlocii al spectacolului de la Târgovişte din 25 decembrie 1989.”

Vă demoralizează astfel de rânduri și atitudinea șoferului de taxi? A fost optimist Brucan când a afirmat în 1989 că românilor le vor trebui 20 de ani să învețe democrația?

Vă las să dați singuri răspunsul, mai ales că eu nu voi vota în alegerile prezidențiale din România, iar asta este opțiunea mea.

O prietenie de 40 de ani

septembrie 13th, 2009

Am avut parte în cele 18 luni de când co-editez cu Ștefan Maier revista ACUM de critici, unele chiar veninoase, cu privire la influența nefastă pe care aș avea-o asupra directorului revistei www.acum.tv care, chipurile, s-ar fi lăsat deturnat de mine de la linia armonioasă a publicației existentă înainte sosirii mele.

Și Ștefan și eu le-am spus că relația dintre noi este o bazată pe o prietenie de aproape 40 de ani și pe o încredere reciprocă fără cusur. Și iată că această prietenie a împlinit 40 de ani.

Pe 15 septembrie 1969 intram pe poarta școlii generale Vasile Alecsandri (nr. 118), pe atunci în curtea catedralei catolice Sfântul Iosif, de pe strada Berthelot din București. Eram elev nou, transferat de la școala generală nr. 169, situată pe strada Spiru Haret, foarte aproape de noua mea școală.

În clasa a V-a B mi-a atras repede atenția un băiat cu părul șaten și creț, pe care toți îl numeau “Ștef”. Băiatul era evident foarte popular printre băieți (eram în clasă de băieți) și era genul “neastâmpărat”, fără a fi indisciplinat, dar oricum intra în atenția profesorilor.

La câteva luni după aceea soarta a făcut să devenim colegi de bancă și timp de patru ani, până la sfârșitul clasei a opta Ștefan a fost prietenul meu cel mai bun. De altfel, locuiam la circa 100 de metri unul de celălalt și petreceam adeseori timp unul în casa celuilalt.

Mi-a aduc aminte de nașterea sorei sale Lizi în 1972 și de câteva zile petrecute împreună la Eforie Sud cu familia sa. Am mers odată la pescuit de guvizi pe dig și atunci, din greșeală, am răsturnat găletușa cu guvizi prinși. M-am simțit extrem de vinovat, mai ales când Ștefan a spus extrem de serios: „Sunt patru guri de hrănit”, referindu-se la familia sa. Cred că m-a iertat de atunci…

Drumurile noastre s-au despărțit în 1973, când fiecare dintre noi a mers la alt liceu, iar apoi la altă facultate. Am mai vorbit din când în când, ne-am văzut și mai rar, dar în 1989, în iarnă, cred că era martie, m-am întâlnit întâmplător cu mama lui, Elisabeta (fie-i memoria binecuvântată) care mi-a șoptit (eram în public): “L-au ridicat pe Ștefan și nu știu unde este…”. Am aflat ulterior că fusese arestat de Securitate pentru faptul că făcuse parte din grupul Băcanu care publicase un ziar clandestin.

În primele zile ale lui ianuarie 1990 l-am vizitat pe Ștefan la sediul ziarului România liberă, unde împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu și Mihai Creangă era în conducerea nouă a cotidianului după răsturnarea regimului comunist.

“Nu vrei să vii la noi?”, m-a întrebat cu naturalețea sa dezarmantă. “Bine Ștefan, dar eu n-am nicio experiență juranlistică,” i-am răspuns. “Nu-i nimic, o să călătorim, o să vedem lumea,” mi-a replicat. A fost argumentul care m-a convins și care mi-a schimbat viața.

Am lucrat împreună la România liberă până în 1991 când am plecat la Londra la BBC. Ne-am mai văzut de câteva ori, când se nimerea să fim amândoi în trecere prin România.

După plecarea mea de la BBC în 2008 Ștefan m-a primit la ACUM cu brațele deschise și în prietenia noastră a început o nouă epocă. Suntem liberi, nu depindem de nimeni și putem să le împrătășim și altora ideile noastre așa cum dorim noi.

=====

Mi s-a parut originala ideea lui Petrica de a scrie acest articol si am acceptat cu entuziasm. Poate ca ar trebui sa dau niste explicatii mai intai.

Dintre toate, povestea cu guvizii (de care bineinteles eu nu-mi mai aminteam) denota ca intotdeauna m-am luat mai in serios decat era necesar. Nu pot sa nu zambesc acum, uitandu-ma in trecut la baiatul care eram atunci si care isi imagina ca-si hraneste familia cu guvizii respectivi. Desi, pe buna dreptate, au fost ani de zile in care mancam in fiecare seara ceea ce prindeam cu osardie pe dig.

Apoi, ce-mi veni sa-l invit pe Petru sa se alature Romaniei libere, in acei ani? Simplu: intr-o perioada in scoala generala ne-au facut tot felul de teste psihologice si de inteligenta iar Petru avea cel mai mare IQ dintre noi! Vorbea de pe atunci franceza si engleza si stiam ca intre timp se perfectionase, terminand intre primii Facultatea de Cibernetica. Restul este istorie, inclusiv ostilitatea cu care un tanar care avea jurnalismul in sange avea sa fie intampinat la RL. E drept, „sutul in fund” acolo a insemnat primul pas catre o cariera stralucita la BBC…

Finalmente, creind ACUM nu mi-am propus sa impun o politica editoriala rigida, iar daca s-a schimbat ceva de la venirea lui Petru, s-a schimbat clar in bine (Petru a avut din start, beneficiind si de experienta londoneza, o alta atitudine fata de „mistreti” – voi detalia in editorialul pe care abia urmeaza sa-l scriu).

Acestea fiind zise, este prietenia noastra „un cerc inchis”? Nu cred. Nu cred ca ne aparam unul pe altul atunci cand nu avem dreptate, unul sau altul. Nu luam decizii unilaterale in chestiuni importante. Si in egala masura invitam cu prietenie in acest „cerc” pe toti cei care se simt atrasi de idealurile care ne unesc pe noi. Nu este nevoie de 40 de ani ca sa devenim coechipieri nedespartiti!

Berlin – Jurnal de călătorie – 2. Ostalgia

septembrie 13th, 2009

Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.

Muzeul voyeurilor ostalgici

Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.

Zidul fantomă

Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.

http://petrunegura.blogspot.com/2009/07/blog-berlinez-2.html

Ce caută România în Uniunea Europeană?

septembrie 13th, 2009

Ca să fim bine înţeleşi, e bine că suntem ţară membră a Uniunii Europene. Cu tot soiul de alegeri care se succedă în mod ameţitor, cu o clasă politică somnolentă, cu instituţii paralizate, cu un eşalon doi incompetent, cu o Justiţie autistă, cu un Parlament în care funcţionarii rămân blocaţi în lifturi cu orele, nimeni neştiind cui aparţine liftul (Senatului sau Camerei Deputaţilor) pentru a autoriza intervenţia pompierilor, cu un suspect număr de pensionari pe caz de boală, mi-e şi groază să mă gândesc ce s-ar fi ales de noi în cazul în care am fi rămas în afara Uniunii Europene.

Cu toate astea, pe zi ce trece mă conving că statutul nostru nu are nimic în comun cu îndeplinirea de criterii, oricare ar fi acestea. Intraţi într-un restaurant de lux (metafora aparţine Preşedintelui României, Traian Băsescu), nu prea ştim să folosim tacâmurile pentru peşte, facem firimituri pe masă (am fi scăpat de problema asta dacă ni s-ar fi servit mămăligă), urlăm la bucătari şi avem comportamentul tipic al unei ţoape care se plimbă extaziată printr-un duty-free. Imaginaţi-vă că România de peste o generaţie va arăta cam în felul următor: ţara va fi populată în exclusivitate de două tipuri de mamifere bipede – politicienii şi produsele şcolilor româneşti care nu au mers la export.

Dincolo de problemele economice sau sociale care nu se pot rezolva în doar două decenii, marea noastră problemă ţine de însăşi filozofia de funcţionare a instituţiilor statului. Mai toată elita noastră politică este astăzi obsedată de rezolvarea unor probleme „macro”: deficite bugetare, PIB-uri, colectarea taxelor, pachete de reformă care vizează restructurări sistemice. Trebuie să ne amintim din când în când că România mai trebuie să rezolve şi probleme punctuale, altfel, în aşteptarea marilor reforme, de ţara aceasta se va alege praful. Ne trebuie, într-adevăr viziuni coerente pe termen lung dar, între timp, se mai ocupă cineva de viaţa de zi cu zi?

Există, spre exemplu, de câteva decenii bune, în Europa, Asia şi America o serie de lectorate de limbă română care funcţionează pe lângă universităţi de prestigiu din străinătate. Ministerul Educaţiei, ocupat „in corpore” cu elaborarea de strategii riscă astăzi, prin nerepartizarea bugetului necesar deplasării lectorilor la Universităţile-gazdă (o sumă infimă), să blocheze toate aceste lectorate încheiate cu destulă greutate prin acorduri interguvernamentale. Universităţile străine îşi aşteaptă lectorii de limbă română, studenţii străini înscrişi anii trecuţi la cursuri aşteaptă şi ei în vreme ce tot aparatul birocratic al Ministerului Educaţiei este blocat în aşteptarea marii reforme.

Mai zilele trecute, am fost pus în situaţia de a plăti o taxă consulară în Bugetul Statului; am plătit-o prin BRD (neexistând o altă posibilitate de a face plăţi din provincie către Trezoreria Bucureşti), am trimis Ordinul de Plată şi mi s-a spus că el nu e valabil… Trebuia să plătesc musai la ghişeul din Bucureşti. Cu alte cuvinte, Bugetul Statului nu e interesat să îşi primească banii, ci e preocupat de simple chestiuni birocratice. Am reluat plata, rugând pe cineva din Bucureşti să o facă în locul meu. Evident ca prima sumă de bani a rămas în contul Bugetului Statului… cine ar mai putea să mi-o restituie? Nu e vorba de bani în sine, ci de un principiu.

Şi, în fine, un alt exemplu personal: pentru a obţine un Paşaport de Serviciu pentru o deplasare în India în calitate de lector de limba română la Universitatea din New Delhi (un drept prevăzut de lege), a trebuit să sun în repetate rânduri la Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (ce frumos sună!). Iniţial, mi-a răspuns o domnişoară amabilă care m-a asigurat că voi fi contactat şi mi se va spune care sunt actele pe care trebuie să le depun în vederea obţinerii paşaportului. Evident, nu m-a contactat nimeni… Am sunat din nou. O altă voce… „- Am vorbit cu dumneavoastră ieri în legătură cu actele necesare obţinerii unui Paşaport de Serviciu”, zic. „- Cu cine aţi vorbit?”. „- Cu colega dumneavoastră”. „- Care este numele ei?”. „Nu ştiu, nu mi l-a spus, dar îmi puteţi spune dumneavoastră cum vă numiţi, poate va trebui să sun mâine, va răspunde altcineva şi vom relua aceeaşi conversaţie”… Tăcere… Funcţionara nu şi-a dat numele. Am scris două mailuri doamnei Luminiţa Matei, directorul acestei Direcţii din Ministerul Educaţiei. Niciun răspuns… doar nu va răspunde un ditamai director de Direcţie oricărui petiţionar amărât. Am aflat ulterior că Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (nu pot rezista tentaţiei de a reda întreaga titulatură!) ar fi trebuit să îmi spună pur şi simplu ce acte sunt necesare, eu urma să le depun acolo iar ei le-ar fi plimbat mai departe spre Ministerul Afacerilor Externe.

Aceste trei exemple, multiplicate şi raportate la alte experienţele individuale absurde pe care le trăieşte fiecare român zi de zi, conturează un peisaj din păcate destul de clar: România nu are proceduri birocratice, birocraţia noastră lucrează cu un ochi la ştiri şi cu altul închis.

Şi atunci, ce căutăm totuşi în Uniunea Europeană? Într-o lume în care facturi şi servicii către mediul privat pot fi plătite online, statul român îţi cere să te aşezi la ghişeu, se foloseşte de orice mijloace pentru a te umili, lucrează ca şi cum ai fi duşmanul lui tradiţional. Vă întreb, asumările guvernamentale, marile proiecte de viitor sau Master Planurile vor putea rezolva toate aceste probleme? Ne putem îngropa în legi, putem fi cea mai bine legiferată societate de pe suprafaţa Pământului fără ca toate astea să se vadă concret la nivelul vieţii de zi cu zi.
Am putea începe reformarea statului român cu lucruri simple: proceduri concrete, clare şi responsabilităţi pentru fiecare funcţionar. Responsabilitate înseamnă şi răspundere individuală. Am mai putea începe şi cu o serie de coduri deontologice. La fel, cu drepturi, obligaţii şi penalităţi clare. E aşa de greu?

Ce ne facem daca reformăm sistemele prin vaste pachete legislative şi la eşaloanele inferioare rămân aceiaşi indivizi blazaţi, rutinaţi, obosiţi? Ascuns în spatele zidurilor, funcţionarul român nu răspunde pentru prejudiciile pe care le cauzează. De aici ar trebui începută reformarea statului român. Cu riscul de a părea repetitiv şi agasant, vă întreb o dată în plus: ce caută România în Uniunea Europeană?

Suicidul este o problemă de sănătate publică

septembrie 13th, 2009
prof.univ. dr. Doina Cosman, presedinta ASAprof.univ. dr. Doina Cosman, presedinta ASA

interviu cu prof.univ.dr. Doina Cosman, preşedintă ASA

Preambul: Cu câteva săptămâni în urmă propuneam publicaţiei electronice Acum un sondaj de opinie referitor la suicid. Răspunsurile la întrebarea „Aţi opta să vă încheiaţi viaţa prin sinucidere ?” (care nu pot fi echivalate în nici un caz cu cele ale unei cercetări sociologice) relevă faptul că 69% din respondenţi refuză categoric ideea, 38% au luat în calcul o astfel de alternativă, iar 3% nu ştiu. Cred că în anumite momente ale vieţii, fiecare dintre noi „cochetează” cu ideea sinuciderii pentru a se elibera, a scăpa dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. În acelaşi timp, potrivit specialiştilor, elementul comun de gândire în sinucidere este ambivalenţa – persoanele suicidare vor să moară, dar în acelaşi timp ar dori să fie salvate. Adesea opţiunea lor depinde de parametrul societate. Aceasta a fost şi raţiunea instituirii Zilei Mondiale de Prevenire a Sinuciderii.

Ziua Mondială de Prevenire a Sinuciderii

Andrea Ghiţă. Când şi de către cine a fost instituită Ziua Mondială de Prevenire a Sinuciderii ?

Prof. univ. dr. Doina Cosman: În 2003 Organizaţia Internaţională de Prevenţie a Sinuciderii împreună cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii a considerat oportun să comemoreze ziua de 11 Septembrie într-o formulă globală, decizând ca în 10 septembrie să se marcheze Ziua Mondială de Prevenţie a Sinuciderii, o zi de rememorare a tuturor cazurilor de sinucidere, a victimelor sinuciderii. În acelaşi timp este şi o zi de coeziune mondială a tuturor celor interesaţi de păstrarea vieţii

A.G. În fiecare an OMS propune o temă centrală a Zilei Mondiale de Prevenire a Sinuciderii. Care este tematica ediţiei din acest an ?

D.C. Ziua de 10 septembrie 2009 se desfăşoară sub genericul “Prevenţia sinuciderii în diferitele culturi”. Se ştie că rata sinuciderii diferă de la ţară la ţară, de la continent la continent. Asia este continentul cu cea mai mare rată a sinuciderilor, în special subcontinentul India şi insula Ceylon. Exemplele pot continua cu populaţiile din Alaska sau Groenlanda. Cele mai ridicate rate a sinuciderii din Europa se înregistrează în ţările Baltice, Rusia şi Ungaria, în timp ce la noi ea se situează cu ceva sub media europeană. Cauzele care determină sinuciderile diferă de la o zonă la alta, în consecinţă şi mijloacele de prevenţie trebuie să fie adaptate. Tocmai asupra acestora se focalizează activităţile din această zi.

Prevenţia suicidului este o problemă de sănătate publică în rezolvarea căreia statul român nu este implicat, deocamdată

A.G. Potrivit unor statistici şocante, în lume mor anual prin sinucidere în jur de 1 milion de persoane. O ilustrare şi mai sugestivă ne arată că la fiecare 40 de secunde se sinucide un om. S-a raportat că în 2008, în România, au avut loc 2802 de sinucideri, adică la fiecare trei ore o persoană a decedat prin suicid. Într-unul dintre articolele Dvs. scriaţi că suicidul este o problemă de sănătate publică. Cum este gestionată la nivelul statului ?

D.C. Sinuciderea este o problemă de sănătate publică, fiind o cauză majoră a deceselor premature. Printre indicatorii de sănătate publică, alături de mortalitatea infantilă, mortalitatea maternă infantilă, mortalitatea cauzată de boala cardiovasculară sau canceroasă, figurează şi mortalitatea prin sinucidere. Conştientizarea faptului că şi sinuciderea este o cauză majoră a deceselor, este un fapt pozitiv. În veacul al XXI-lea, mai ales în rândul anumitor grupe populaţionale, sinuciderea a devenit a treia cauză de mortalitate. Cea mai afectată este grupa de vârstă cuprinsă între 18 şi 25 de ani. Ea face parte din populaţia activă şi astfel naţiunea riscă să piardă persoanele care pot crea valori importante în folosul ei. Este şi o problemă de politică populaţională, întrucât dacă scade natalitatea şi creşte rata sinuciderii, este afectat raportul natalitate/mortalitate. O persoană care se sinucide este o persoană în care statul a investit foarte mult până la data sinuciderii. Iată că suicidul nu este doar o problemă de domeniul sănătăţii mintale sau publice, ci şi al economiei, necesitând o strategie naţională de prevenţie.

A.G. Cum se implică statul ?

D.C. Până în acest moment statul român, prin structurile sale guvernamentale, nu este implicat în nici un fel într-o strategie naţională de prevenţie a sinuciderilor. De circa doi sau trei ani există o instituţie subordonată Ministerului Sănătăţii, Centrul Naţional de Sănătate Mintală, care ar trebui să implementeze şi să promoveze programele naţionale de menţinere a sănătăţii mintale a populaţiei, inclusiv prevenirea sinuciderii. Ar fi foarte bine dacă şi în România ar exista o strategie naţională de prevenţie a sinuciderii, bazată pe măsuri ministeriale şi implementată de Centrul Naţional de Sănătate Mintală.

Sarcina prevenţiei sinuciderii a fost asumată de două ONG-uri minuscule

D.C. Momentan, în România, Alianţa Antisuicid din Cluj, împreună cu o altă organizaţie nonguvernamentală – minusculă şi aceea – Cry for help, din Miercurea Ciuc, condus de doctorul psihiatru Albert Veress, duc această flacără de prevenţie a sinuciderii atât în ceea ce priveşte răspândirea cunoştinţelor despre comportamentul suicidar, cât şi a mijloacelor de prevenţie.

A.G. Care este situaţia în celelalte ţări europene ?

D.C. În foarte multe ţări din Europa strategia naţională de prevenţie a suicidului a fost implementată prin instituţiile guvernamentale. Strategia cea mai completă şi mai frumoasă o are Finlanda, însă şi Marea Britanie şi Ţările Scandinave au strategii naţionale antisuicid; chiar şi Ungaria are o strategie naţională în acest domeniu.

A.G. Ce presupune o astfel de strategie ?

D.C. Eu cred că este necesară elaborarea unei legi care să specifice structurile implicate în prevenţia sinuciderii. În aceste structuri, pe lângă instituţiile cu profil psihiatric, comunităţi psihiatrice şi de recuperare a diferitelor afecţiuni, inclusiv după curele de dezintoxicare, ar trebui să figureze şi centrele de criză. Pe hârtie ele există deja în unele oraşe ale ţării. Aceste centre de criză ar trebui să cuprindă şi specialişti în suicidologie, pentru că oricând o criză existenţială psihologică se poate transforma într-o criză suicidală.

A.G. Deocamdată activitatea de prevenire revine sferei nonguvernamentale. Sunteţi preşedinta organizaţiei Alianţa Antisuicid. Când s-a înfiinţat şi ce obiective şi-a propus ?

D.C. Alianţa Antisuicid (ASA) s-a înfiinţat la Cluj în 1993, fiind o organizaţie nonguvernamentală independentă care are ca prim obiectiv lansarea şi promovarea mijloacelor de prevenţie a sinuciderii. Ea a lucrat mai ales pe bază de voluntariat, având mai multe proiecte care s-au derulat de-a lungul anilor. Unul dintre primele proiecte a vizat consilierea prin intermediul unei linii telefonice independente, non-hotline sau helpline, care s-a numit Linia Vieţii sau Lifeline. Era o consiliere telefonică nocturnă de la şapte seara la şapte dimineaţa. A funcţionat timp de patru ani şi a avut rezultate foarte bune, mai ales în rândul tinerilor. Apoi, din cauza restrângerii numărului de voluntari, am trecut la o altă formulă, aceea de befriending, de consiliere amicală prin corespondenţă pe Internet, la adresa
„prietenul_lanevoiesecunoaste@yahoo.com. Apelativul este Hi, Doina ! Doina fiind numele meu care cred că e foarte potrivit pentru corespondenţa în limba română. De-a lungul anilor voluntarii au realizat intervenţii în probleme de tip anxietate, depresie, dependenţă de droguri, doliu, boli grave (leucemie, tuberculoză, cancer) reuşind să-i aline şi să-i îmbărbăteze pe cei ce li se adresează.

A.G. Voluntarii asociaţiei au o pregătire specială, au participat la cursuri,
pentru a putea fi de folos celor care apelează la ei ?

D.C. Problema prevenţiei sinuciderii este foarte serioasă şi de aceea voluntarii trebuie să treacă prin valţurile unei pregătiri speciale. Voluntarii noştri au fost pregătiţi după algoritmul practicat de The Samaritans, organizaţia de voluntariat din Marea Britanie. Pe parcursul celor 12 cursuri sunt învăţaţi să recunoască periculozitatea, să ştie cum să răspundă la întrebări, să evite anumite capcane şi să respecte regulile de deontologie a convorbirilor. Noi ne-am constituit ca o organizaţie pilot, care să prezinte modelul diferitelor acţiuni care se pot derula la nivelul populaţiei. Organizaţia noastră şi-a propus doar prevenţia primară, în timp ce un centru naţional ar avea capacitatea şi resursele de a realiza prevenţia la toate cele trei nivele: primară, secundară şi terţiară.

A.G. Cum se poate depista intenţia reală de suicid ? Se spune că o persoană care declară că se va sinucide, n-o va face.

D.C. Orice persoană care-şi comunică intenţia de a se sinucide, este o persoană cui risc crescut de sinucidere, indiferent de tonul pe care face comunicarea sau de presupusa neseriozitate a ei. Simpla formulare a acestei intenţii trebuie să dea de gând anturajului şi să-l îndemne să ia măsuri cât mai repede, adresându-se specialiştilor: psihologului, psihiatrului, organizaţiilor de consiliere.

Curs de cultura si limba romani de la Universitatea din Linköping, Suedia

septembrie 13th, 2009

Sistemul de invatamant superior suedez prevede printre altele o serie de cursuri universitare numite „independente” la care se poate inscrie orisicine are liceul absolvit. Toate cursurile universitare sunt gratuite, cu exceptia celor patronate de facultati private acestea din urma destul de rare de alfel, specifice unor domenii speciale cum ar fi arta.

Un absolvent de liceu, indiferent de varsta, se poate inscrie de la un curs separat de programare, cultura si civilizatie rusa etc. Cursurile dureaza de obicei unul sau doua semestre, volumul lor este cuantificat in puncte (de exemplu 3 luni 5 puncte) si la absolvire se primeste un calificativ (1-5) sau numai admis sau respins.

In ce ma priveste, am frecventat cursuri din diverse ca o completare profesionala sau pentru propria placere.

In prezent m-am inscris la ceva care de multa vreme mi-a starnit curiozitatea si interesul, fiind vorba de o realitate care intotdeauna a fost langa noi dar despre care nu am stiut aproape nimic. Este vorba de un semestru de ,,Cultura si limba roma” la Universitatea din Linköping, Suedia.

La prima sedinta introductiva ni s-a explicat ca in 1999 guvernul suedez a decis ca fiecare din cele cinci limbi ale minoritatilor din Suedia (doua variante de finlandeza,
lapona, idis si romani) sa beneficieze de cursuri universitare. Aceasta desi minoritatea roma (de exemplu) este relativ nenumeroasa in Suedia.
Cam doua treimi din curs sunt dedicate studiului limbii care exista in forma celor cel putin 7-8 dialecte ale limbii, influentate fiecare de tara in care respectivele comunitati au trait. De exemplu Turcia, Balcani, Romania, Ungaria. Austria, Tarile nordice, Sudul Europei sau Anglia. Limbile si cultura repsectivelor tari si-au pus puternic amprenta, astfel aparand dialecte cum ar fi cel al caldararilor, geambasilor, ciurarilor, ursarilor etc.

Cursul se tine in sedinte de cate 3 ore pe saptamana dupa orele de program. Pentru aprecierea muncii la curs se dau temele pentru acasa si se intocmeste o lucrare de absolvire dupa o tema propusa de profesor sau de student.

M-am documentat putin si spre mirarea mea, popularizarea acestei minoritati (scriu intentionat popularizare pentru ca nu e vorba numai de ,,cultura” ci de viata lor in sine, ei fiind marii necunoscuti de alaturi de noi) nu a inceput in Suedia prea de mult. A fost lansata spontan printr-o emisiune radio documentara transmisa de Pasti in 1998.

Ecourile emisiunii au fost enorme (si in majoritate covarsitoare de apreciere) ceeace a dus la realizarea unui reportaj TV, la scrierea unor carti. Initiativa nu a fost una ,,politica” ci, iata,
jurnalistica.

Chiar daca poporul suedez este destul de antrenat in a fi tolerant si omenos fara ostentatie (cu exceptiile de rigoare) minoritatea roma a fost supusa discriminarilor – proiecte de inginerie sociala care au constat din sterilizari, luarea copiilor de la parinti (fara motive speciale) si plasarea lor in institutii. Acestea au fost abolite oficial destul de tarziu, in 1974. Se poate vedea si acuma la generatiile vechi care au prins acele vremuri ca se tem sa-si vorbeasca limba in public (aceasta insemna atunci riscul de fi descoperit, de a ti se lua copiii si toate celelalte necazuri pomenite mai sus). Generatiile tinere sunt mai degajate, dar pe unii dintre ei parintii nu i-au invatat limba din motivele pomenite.

Atitudini neprietenoase, discriminatorii mai exista si in prezent desi nu in formele din trecut si niciodata la nivel oficial.

Despre unionism, cu calm (I)

septembrie 13th, 2009

„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” (Tucidide)

Mihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au început reacţiile publice, cele mai multe iritate, unele îngrijorate, altele sceptice. Să te declari român şi unionist – fie şi „privat” – este un gest care, la majoratul R. Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost însă că o asemenea opţiune este superfluă şi nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea intervenţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, care este rostul să îl combatem atât de înverşunat?

Două feluri de unionism

Chestiunea unionismului în stânga Prutului comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toate, lipsită de patos, indiferent că se argumentează pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, s-ar putea să asistăm la o modificare a esenţei şi resorturilor unionismului, într-un context (geo)politic care devine şi el special. Vom încerca să descriem această modificare prin sintagmele „unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, dacă vreţi, „unionismul poeziei” şi „unionismul prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau contradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e prozaic. Dacă primul aparţine mai degrabă elitei, al doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamului”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplome validate european şi drept de muncă şi liberă circulaţie. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii noştrii şi urmaşii urmaşilor noştrii”, al doilea lucrează pentru maxim două generaţii: copii sau nepoţi.
Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitupera astăzi împotriva unionismului, indiferent că este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, care este potenţialul acestuia în societate. S-o spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine.
Dar să începem cu începutul.

Unionismul inimii sau la început a fost emoţia

Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţionant, încă din 1988-1989. Consecinţele au fost evidente. Imediat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice vroia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă – să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă – într-un context geopolitic specific şi bine orchestrat – a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că limba de veacuri a poporului este „limba moldovenească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89”. A urmat apoi un „referendum” consultativ – „La sfat cu poporul” – care urma să demonstreze „voinţa poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. Constituţia comunist-agrariană a consacrat victoria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la românism a lui Mircea Snegur în 1995, după spargerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual, iar expresiile ei publice aparţineau cu precădere partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.

Tratatul ca hârtie de turnesol

Pe malul drept, Bucureştiul începea să construiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşterul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi pe malul stâng sintagma aproape că dispare din vocabular. În acest context, ultima manifestare publică relativ concretă avea să fie consemnată în anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tratatului de bază dintre România şi R. Moldova, parafat la 28 aprilie. Documentul captează bine atmosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sintagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind purificat de orice formulare explicită a unităţii etnolingvistice, autorii documentului apelând la un substitut de genul „limbă comună”.
Întâmpinarea Tratatului a fost una semnificativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în ciuda faptului că voci consacrate – Mircea Druc sau Grigore Vieru – erau explicit împotriva unui asemenea document. Marele poet vorbea despre „Două state Româneşti care se păcălesc unul pe altul – astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi voci (nuanţat) critice din partea unor politicieni. Dar singurul grup parlamentar care a declarat categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatului a fost cel al partidului care se considera legatarul politic al Frontului Popular, inclusiv al discursului unionist al acestuia.

Ultimul zvâcnet politic al unionismului inimii

Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedintelui României şi parlamentarilor români, liderul PPCD reacţiona virulent împotriva acestui document. După ce este criticată eliminarea „formulelor explicite ale identităţii naţionale şi a unităţii etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul „are ca efect practic consfinţirea vechii teze kominterniste a moldovenismului ca ideologie antiromânească prin menţinerea falsului despre o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea directă cu aplicarea forţei, astăzi România se pomeneşte în postură de ţară învinsă. De astă dată nu militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: „Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recunoaştem că ne este peste puteri să gândim Patria doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet… Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că sunteţi conştienţi de limitele jocului diplomatic dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea naţională”.

Memoriul adresat oficialilor din România avea să fie ultima manifestare politică explicită şi consistentă a unionismului de formula anilor ’90. Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita discursul va reveni acum celor din dreapta Prutului.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Reforma, Contrareforma, antireforma

septembrie 13th, 2009

Un prim contact cu aceste notiuni l-am avut in perioada studiilor gimnaziale, cand nimeni nu putea anticipa cariera spectaculara pe care aveau s-o cunoasca in cadrul semanticii discursului public. Sensul sub care le-am asimilat atunci era unul nepolitic, tinand de transformarile spirituale pe care le-a cunoscut Europa Occidentala incepand cu prima jumatate a secolului al XVI-lea. Ocazia era oferita de lectura manualului de istorie medie universala, ceva mai ignorata de rigorile ideologice. Interesul istoriografiei noastre pentru subiecte intens frecventate de cercetarea de profil din Occident ofera azi posibilitatea aprofundarii problematicii marilor valuri religioase, care au marcat decisiv evolutia omenirii spre modernitate. Efectele crestinarii profunde a Europei, cum au fost considerate Reforma protestanta si Contrareforma sau, intr-o acceptiune mai recenta, Reforma catolica, au depasit limitele cadrului confesional. O astfel de amplitudine era absolut fireasca la nivelul Occidentului medieval, cata vreme biserica genera normele morale publice si paradigmele socio-culturale. Originata in criza structurala de la sfarsitul Evului Mediu, contestatia unor teorii si practici ecleziastice, formulate la Wittenberg si ulterior la Geneva, a evoluat spre alternative teologice distincte. Adeziunea unor largi categorii sociale si a puterii seculare, ca si reactia catolica ce a urmat odata cu Conciliul de la Trento, au dat nastere unei noi linii de demarcatie in lumea guvernata spiritual de suveranul pontif. Reforma religioasa a insemnat mult mai mult decat atat, statul, biserica si elitele economice si intelectuale au conlucrat pentru transformarea societatii in acord cu morala crestina profesata si cu exigentele interesului public. Amploarea acestor mutatii este ilustrata si de o terminologie specifica, in mediul german si anglo-saxon se vorbeste azi mai putin de Reforma, fiind preferate concepte precum confesionalizare, formare confesionala, disciplina sociala. Lumea moderna datoreaza acestei etape istorice o serie de caracteristici definitorii pentru tipul societal spre care tindem. Dezvoltarea capitalista a Europei de nord-vest si-a avut fundamentele in etica postulata de Jean Calvin. Chiar si dimensiunea conflictuala a Reformei a avut efecte positive, in sensul ca pluralismul obiectiv favorizand pe termen lung evaluarile introspective, competitia economica si culturala. Controversele religioase au creat cadrul pentru aparitia primelor reflectii privitoare la toleranta, libertate si drepturi individuale si colective.

Interesul pentru aceasta problematica pare sa se fi estompat in spatiul romanesc, cu exceptia unor tentative eseistice pe tema esecului protestantismului in spatiul romanesc. In anul jubiliar al nasterii lui Calvin, ne-am putea intreba care ar fi fost evolutia noastra ca natiune daca tentative precum episcopatul romano-calvin din Transilvania sau scurtul experiment protestant din Moldova lui Iacob Heraclides ar fi avut succes. Inca mai provocatoare ar fi insa intrebarea daca nu cumva si actuala reforma, mai putin confesionala dar cu implicatii la fel de profunde, se va finaliza cu aceleasi rezultate ca si tentativele misionare de acum patru secole. Fara a interverti faptele trecutului si fragmente de actualitate, putem identifica manifestarile de criza de amploarea celei pe care au traversat-o reformatorii epocii premoderne. Ne lipseste insa pasiunea de a gasi solutii viabile si capacitatea de a mobiliza majoritatea comunitatii in serviciul unor obiective definite. Fie ca ne place, fie ca nu, prabusirea regimului comunist din Romania a fost o consecinta a evolutiilor externe, a imploziei sistemului socialist si mai putin un act de vointa asumat constient de majoritate. Deriva morala si disponibilitatile conservatoare ale unei mari parti a populatiei a impietat asupra ritmului si coerentei transformarilor politice si economice, fapt relevat si de dificultatea cu care s-a finalizat aderarea tarii la Uniunea Europeana. Nici acest din urma impuls nu a conferit reformei statului si economiei caracterul sistematic indispensabil oricarui proiect managerial de succes. Mentalul colectiv nu pare sa fi acceptat pe deplin normele morale si criteriile de performanta ale capitalismului, nici valori sociale precum egalitatea de sanse sau respectul pentru alteritate. In privinta afacerilor publice, incoerenta se manifesta printr-o articularea unei serii de reforme paralele, asemenea antifonurilor muzicale medievale. Mediul politic, in teorie forta motrice si incubatorul reformelor s-a limitat la calchierea unui discurs despre reforma. Demonstrand o nefasta consecventa neafectata de ideologii, practica guvernamentala s-a limitat la prezervarea propriei puteri, prin mentinerea unui aparat birocratic central numeros si functionand inafara criteriilor de eficienta si de cost. Descentralizarea, politicile regionale si principiul subsidiaritatii raman teme dezbatute la seminarii sau obiective asumate la periferia programelor electorale. Am izbutit astfel o insolita preluare a lui spoil system, nu in practica electorala, ci in relatia centrului cu restul tarii, in sensul ca detinatorul puterii executive are asupra forurilor locale ascendentul conferit de controlul discretionar al resurselor. Reforma clasei politice pe care am crezut ca am initiat-o prin introducerea votului uninominal, original si acesta, a amplificat si mai mult confuzia in ceea ce priveste detinerea si responsabilitatea puterii. Membrii corpurilor legislative au preluat agenda consiliilor orasenesti,, iar o serie de alesi locali exercita controlul aproape feudal asupra colegiilor si chiar a ierarhiei de partid. Riscul major pe termen mediu este insa deficitul de competenta la nivel administrativ si legislativ, ilustrat de proiectele de legi votate in ultima sesiune parlamentara sau de actele guvernamentale declarate neconstitutionale. Ar fi nedrept sa plasam intreaga responsabilitate pe seama celor pe care-I alegem, cu o consecventa demna de o cauza mai buna. Elitele intelectuale cu ambitii si responsabilitati macar in planul reformei morale a societatii, n-a excelat niciodata prin apetit combative, iar tentatia compromisului i-a plasat pe multi in relatii echivoce cu detinatorii puterii politice sau ai resurselor.Mediul de afaceri, categoria cea mai interesata in principiu de promovarea unor politici de dezvoltare, continua sa fie tributar propriului background economic si educational. Promotorii virtuali ai liberei initiative au preferat un stat minimal, cu capacitate redusa de interventie in economie, dispus in schimb sa ofere oportunitati de tranzactii favorabile partenerului privat. Organizatiile patronale reclama mentinerea unui system complicat si susceptibil de abuzuri de deductibilitati, iar exponentii capitalismului romanesc si-au inceput ascensiunea cu preluarea unor active publice si continua sa intretina cu oamenii politici relatii echivoce. Activitatea de lobby nu este inca reglementata legal, iar chestiunea nu pare sa fie o prioritate. Competenta si competitivitatea nu si-a castigat dreptul de cetate nici in economia reala, unde sunt ignorate practici precum acoperirea riscului valuta sau rentabilizarea capitalurilor proprii. Majoritatea firmelor romanesti evita finantarea prin Bursa de Valori sau implementarea normelor de corporate governance. Viziunea reformista a categoriilor aflate la baza piramidei sociale care a substituit iluzoriul egalitarism din Romania comunista ridica probleme inca si mai complicate. Din punct de vedere organizational, cele patru mari confederatii sindicale au facut totul pentru perpetuarea vechii dependente de statul-providenta, pus in cauza si in Uniunea Europeana. Mai mult de 50% din populatia tarii beneficiaza sub o forma sau alta de asistenta sociala, o premisa certa a falimentului.. Retorica sindicala este suprasaturata de revendicari salariale, dar spune prea putin despre protectia la locul de munca sau despre formarea profesionala continua. Pe santiere, in mine si in combinatele noastre siderurgice, rata accidentelor de munca nu starneste interesul bravilor aparatori ai pozitiilor dintr-o grila sau alta, iar protestele sindicale au mai curand aspectul unor coregrafii de stadion. In contextul cautarii de solutii pentru eficientizarea economiei, specialisti ramasi loiali competentei si comunitatii pun in discutie caracterul parazitar al tichetelor de masa, fenomen care a creat cativa milionari dar prea putina bunastare pentru beneficiarii lor prezumati. O eventuala tentativa de limitare a abuzurilor din acest domeniu, devenit o practica si la nivel local, nici macar nu va intampina in mod necesar opozitia firmelor implicate in tiparirea lor, ci a masei de salariati hotarati sa-si ignore interesele de perspectiva.

In fata acestui tablou in culori sumbre, avem prea putine motive de optimism, dar insusi faptul ca putem pune in discutie aceste realitati este un drept pe care numai cei care nu l-au avut il pot aprecia cu adevarat. Pentru cei care cred in valoarea formativa a experientelor trecutului, poate cel mai important din invatamintele Reformei este credinta adeptilor ei, suverani si bancheri, tarani si universitari, artizani si oameni de arme, in propriile forte, in justetea cauzei lor si in temeinicia moralei asumate. Si in ton cu imagine ape care o avem despre acele vremuri, am putea translate in constiinta publica un imens autodafe si sa ardem compromisurile, temerile si frustrarile pe care le-am acumulat in prea multele decenii pierdute.

Deceniul pierdut al României: ne aşteaptă 10 ani de campanii electorale

septembrie 13th, 2009

Nu, deceniul pierdut nu sunt anii ’90 sau decada de după, ci intervalul 2010- 2020, care va fi şi mai bogat în cicluri electorale, spre disperarea celor care se mai gândesc din când în când şi la economia României.

Am auzit des de la o vreme oftaturi de exasperare ale unor prieteni, care abia aşteaptă să se termine şi cu alegerile prezidenţiale din noiembrie, ca să scăpăm odată de campania electorală continuă, începută odată cu intrarea ţării în UE. Atunci, partidele româneşti s-au convins – la început mai temător, apoi cu tot mai mult aplomb – că n-are coana Europa ce mare lucru să ne mai facă din moment ce am devenit membri. Aşa că orice preocupare pentru actul guvernării a fost lăsată deoparte şi s-a intrat în derapaj vesel pe gheaţă.

Deficitul bugetar de 1% lăsat moştenire de Năstase (fiindcă el nu ştia că o să-l lase moştenire, ci se aştepta să guverneze în continuare) a ieşit de sub control, în aşa fel încât, atunci când a lovit criza
, a trebuit să-l căutăm vreo două luni prin subsolul -3 ca să-l găsim. Numărul bugetarilor a sărit de la 1 milion
în 2004 la 1,4 milioane astăzi. Iar în 2008 s-a consfinţit falimentul practic al fondului de pensii: pentru prima oară de la înfiinţarea sa, s-a acceptat ca el să plătească în mod structural şi masiv mai mult decât va putea vreodată încasa, fiind alimentat prin subvenţii de la bugetul de stat (deci, menţinut în viaţă artificial).

Există o legătură clară între ciclul electoral care se încheie în 2009 şi aceste derapaje: spre deosebire de SUA sau alte ţări cu democraţie solidă, sistemul politic românesc a arătat că este incapabil să se adapteze unui calendar cu alegeri frecvente şi continue. Cu genul de resursă umană de care dispun în momentul de faţă, partidele noastre nu pot face simultan şi luptă electorală şi guvernare rezonabilă, optând doar pentru una din sarcini – de regulă, prima.

De asemenea, mass-media au fost supuse la presiuni imense şi au înregistrat de asemenea un regres calitativ pe parcursul acestui ciclu (din motive discutate adesea şi la care nu are rost să revenim acum). După doi-trei ani de selecţie instituţională şi individuală în care a contat mai mult expertiza în a comenta conspiraţii, încrengături de partid, non-subiecte şi a promova activ o anume agendă, revenirea la normalul anilor ne-electorali este dificilă, chiar cu cele mai bune intenţii.

Or, aici vine vestea proastă pe care vreau să v-o dau: lucrurile nu se vor îmbunătăţi, ci se vor înrăutăţi în deceniul viitor. Dacă în decada ’90 am avut trei ani ocupaţi cu alegeri, iar în decada de după aceea, patru, în intervalul 2011-2020 vom avea cinci ani electorali din cei zece, oficial. Asta pentru că nu ştiu ce deştept a venit cu ideea decalării prezidenţialelor de parlamentare, iar apoi au mai apărut şi alegerile europene, cu ciclul lor fix de cinci ani. Consecinţa este că începând din 2011 vom trăi aproximativ în ritmul: un an cu alegeri, un an fără: locale şi parlamentare în 2012, prezidenţiale şi europene în 2014 ş.a.m.d.

V-aţi prins unde e pericolul, cred: anii intermediari vor fi sacrificaţi în mod natural pe altarul populismului, contaminându-se de campaniile care îi preced şi îi succed. Pe scurt, până în 2020 nici un cabinet nu va lucra cu un orizont de timp mai lung de unu-doi ani, iar asta se va reflecta în agenda de guvernare. Principala victimă a acestei situaţii (creată inutil de reformatori nechibzuiţi ai sistemului politic în anii precedenţi) vor fi probabil programul de convergenţă şi calendarul de adoptare a Euro, măsură prevăzută iniţial pentru 2014. Guvernele ori vor avea un scrutin parlamentar în faţă, ori vor avea deasupra capului nişte alegeri prezidenţiale în urma cărora, prin diverse manevre indirecte, se poate ajunge la remanieri sau chiar schimbarea întregului cabinet.

De asemenea, nu e clar cine şi când va lua deciziile dureroase privind reforma sistemului de pensii, pentru că trendul demografic în toată regiunea noastră este neiertător. Prostiile făcute în perioade electorale au nevoie de trei-patru ani de măsuri curajoase, ulterior, pentru a fi remediate – dacă se găseşte cineva să le ia. Privind calendarul politic românesc din perioada 2010-2020, nu poţi să nu te întrebi cine ar fi acela.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Memoria şi condamnarea totalitarismului: despre comunism şi nazism (II)

septembrie 13th, 2009

În 1938, procurorul Andrei Vîşinski îşi încheia unul dintre rechizitoriile urii cu cuvintele: „Câinii turbaţi să fie împuşcaţi până la unul!”.

La fel urla procurorul nazist Roland Freisler cerând executarea celor implicaţi în complotul împotriva lui Hitler ori a fraţilor Scholl. Oricine îndrăznea să se îndoiască de omniscienţa liderului devenea automat o „viperă lubrică” (expresia lui Aleksandr Fadeiev, preşedintele Uniunii Scriitorilor sub Stalin, acea asociaţie a „inginerilor sufletului” specializaţi în laşitate, turnătorii abjecte şi ploconiri). De-kulakizarea („dezchiaburirea”) era prezentată drept deparazitarea corpului social.

Comunismul a însemnat toto dată domnia imposturii, aşa cum o demonstrează Sheila Fitzpatrick , profesoara de istorie rusă de la University of Chicago, într-o recentă carte în care examinează, între altele, personajul Ostap Bender din romanele lui Ilf şi Petrov. Nicio surpriză, aşadar, că în postcomunism unul dintre flagelurile societăţii este impostura: impostură socială, academică, morală. Foşti delatori dând lecţii celor pe care i-au turnat, foşti ofiţeri de securitate perorând despre demnitatea naţională, foşti sicofanţi ai dictaturii comentând cu aplomb situaţia politică actuală la variile televiziuni. Comunismul a însemnat domnia resentimentului. Să ne mai mirăm că întâlnim atâta ură, atâta invidie şi atâta resentiment în lumea postcomunistă?

În ceea ce priveşte cele două personalităţi care au simbolizat extremismul revoluţionar în formele sale paroxistice, merită să medităm la concluzia cărţii istoricului John Lukacs, „June 1941: Hitler and Stalin” (Yale University Press. 2006): „Cel puţin două generaţii ne separă de cei doi bărbaţi. Putem să-i privim acum pe Hitler şi Stalin drept oamenii unui secol în tranziţie. Mai mult decât atât, vieţile lor au aparţinut unei ere care a durat, mai mult sau mai puţin, din 1500 până în 2000 – aşa-zisa Epocă Modernă. În pofida diferenţelor existente între Germania şi Rusia, cei doi au personificat reacţia acestor societăţi împotriva Iluminismului, împotriva Epocii Raţiunii sau mai precis împotriva lumii civilizaţiei burgheze care atinsese apogeul dezvoltării sale în aceiaşi ani în care cei doi s-au născut”. Încleştarea mortală de după iunie 1941 dintre cei doi satrapi totalitari nu poate oculta afinităţile profunde dintre ideologiile şi practicile lor.

Roşul afişat obsesiv de propaganda nazistă nu era doar un împrumut simbolic de la comunişti. Făcea parte dintr-o recuzită mitologică pe care cele două mişcări apocaliptic-redemptive, anticreştine şi de fapt neo-păgâne, o venerau şi o împărtăşeau: cultul martirilorrevoluţionari, ideologia sângelui şi mitul sacrificiului pentru Cauza Supremă. Sunt lucruri demonstrate cu splendidă, tulburătoare erudiţie de Michael Burleigh în cartea sa „Sacred Causes”. Merită în egală măsură citită antologia lui Eugen Negrici, „Poezia unei religii politice: Patru decenii de agitaţie şi propagandă”, în special capitolele „Martirii credinţei” şi „Omul Nou”. Scrie profesorul Negrici: „Dovedind că ne cunoaşte demonii, puterea (comunista-VT) a contat pe vanitate, resentimente şi arghirofilie”.

În pofida afirmaţiilor aiuritoare ale unor nostalgici marxişti, nu a existat nicăieri o formulă democratică de comunism. De la Beijing la Praga, de la Hanoi la Bucureşti
, scopurile şi metodele au fost aceleaşi. Citiţi o istorie a comunismului în Mongolia şi veţi afla lucruri terifiante despre dictatura “Mareşalului” Cioibalsan. Citiţi o istorie a războiului civil grec şi veţi vedea cum se năştea, în teritoriile controlate de comunişti, o “democraţie populară”, adică o dictatură teroristă (cu prelungiri, inclusiv procese-spectacol şi execuţii, în exilul din Europa de Est).

Ceea ce un Alain Badiou, impenitentul apologet d’antan al khmerilor roşii, glorifică acum drept „l’hypothèse communiste” a avut de la început în codul său genetic, în ceea ce un sociolog numea matricea sa paleo-simbolică, apoteoza violenţei, dispreţul pentru lege, ostilitatea faţă de proprietatea privată şi convingerea că Istoria este de partea auto-desemnaţilor salvatori ai umanităţii. Dacă există o ipoteză, pentru unii dintre noi există şi o concluzie, plătită cu masacre, lagăre de concentrare, deportări, persecuţii: comunismul a fost un regim ilegitim şi criminal oriunde a fost pus în „operă”.

Totalitarismul a fost o agresiune împotriva spiritului, o explozie de barbarie diabolică în plină modernitate. Totalitarismul a dorit să reconstruiască, oricare ar fi preţul, natura umană. S-a dorit o re voluţie antropologică. A sacralizat politicul, a inventat falşi zei şi false religii şi a diabolizat tot ceea ce ţinea de firescul relaţiilor umane. Lucru spus cât se poate de clar de un Albert Camus, Vasili Grossman, Soljeniţîn, Primo Levi, de o Nadejda Mandelstam sau Monica Lovinescu. Până la judecata divină, e xis tă justiţia acestei lumi. Dacă nu ace ea penală, pentru că şchioapătă, măcar cea morală. Pe care o construim noi înşine.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.

Prima iubire, ca prima zăpadă

septembrie 13th, 2009

Prima iubire, ca prima zapadă

stârneşte pe gene lumină adâncă.

Atât de firavă şi neaşteptată

în paşi şi pe degete stăruie încă…

Rămâne-n ferestrele tale o clipă

ca prima zăpadă, prima iubire.

Aidoma lunii-şi strecoară comoara

n-o strânge în palmă, păstreaz-o-n privire.

Fruct otrăvit

septembrie 13th, 2009

Zilele mă ard,
Cui înfipt în meninge.
Scos din focul în care se decontează păcatele,
Hainele îmi alunecă la glezne.
Fruct otrăvit,
Mă scufund sfârâind să mă mântui
În lacul care nu mă vrea,
Mă respinge.
Deasupra apei, departe pe cer,
Frunză neagră legănându-se incert,
Corbul singuratic
Străpunge oglinda apelor făţărniciei
Şi rânjeşte sinistru.
Cruzime de fiară indiferentă.
Va aştepta.
Se va evapora apa.
Lacul va seca.
Va ajunge.

Dan David, Los Angeles, martie-22-2007.

Ascensoare

septembrie 13th, 2009

Imaginea Chiarei m-a acompaniat în ultimele luni, o simţeam vorbindu-mi în
şoaptă, mă însoţea oriunde îmi îndreptam paşii.
– De ce ai dispărut? Tocmai trebuia să se deschidă uşa, mai aveam doar cîţiva metri, erai în siguranţă, n-ai ştiut că nu te voi lăsa să te prăbuşeşti în abisul celor o sută de coloane?
– Eu nu exist… Voiam să mă apuci de sînii mei palizi, dar nu puteai să o faci, doar nu noi apucăm lucrurile… Caută- mă!

……………………………………………………………….

Marea expoziţie a ascensoarelor fusese anunţată în toate ziarele, la TV, staţiile de radio vorbeau numai de ea. CNN trimisese cîţiva corespondenţi, ONU hotărîse ca Marele Eveniment să se ţină în Israel, nimeni nu întelesese de ce, doar Israelul era boicotat cu fiecare ocazie. Chiar şi SUA se împotriviseră, dar Franţa s-a luptat cel mai mult, susţinînd că, în virtutea tradiţiei prieteniei dintre cele două guverne, Israelul trebuie apropiat de UE, care întotdeauna i-a vrut binele, iar Israelul, mai mult ca orice alt stat, are nevoie de ascensoare, măcar să se ridice de la nivelul Marii Moarte, cel mai scăzut punct de pe glob.

Ganei HaTaarucha (Grădinile Expoziţiei), se află la periferia Tel-Avivului, lîngă rîul Yarkon, de la mine ar dura doar 15 minute să ajung, dar fiind conştient de aglomeraţia de pe şosele, m-am sculat cu noaptea în cap, vrînd să ajung printre primii. Nu ştiam la ce să mă aştept, promisesem cîtorva prieteni virtuali, de pe listele româneşti, să le fac o descriere amănunţită, cu poze, să nu omit nici un detaliu, doar erau atît de preocupaţi de soarta ascensoarelor şi a celor care rămăseseră blocaţi în ele.
– Aici ar fi fost nevoie de Pierre – m-am gîndit, el descrie atît de plastic tot ce vede, dar teamă mi-e că ar fi lăsat totul aiurea, dacă întîlnea vreo negresă zîmbăreaţă. Oare Lou ar fi venit, dacă îl anunţam? Cine ştie, poate l-ar fi interesat arhitectura ascensoarelor, dar, în mod sigur, ar fi rămas între etaje, dar ce mă tot gîndesc eu la ceilalţi? Larry mi-a dat o sarcină, trebuie să o duc pînă la capăt.

La intrare – surpriză – Ana Doina îmi zîmbeşte – ştii, am profitat de ocazie să vizitez Israelul, dar rămîn la intrare, nu intru nici moartă în ascensoarele astea, sufăr de claustrofobie, mi-am luat cu mine un maldăr de cărţi, stau aici, pe o bancă, şi citesc, ce te-aştepţi să găseşti în expoziţie?

Pavilionul 39 – aici sînt toate ascensoarele… intru ameţit, forme de tot felul, culori, lumini orbitoare, era deja plin de oameni, forfoteau şi încercau ascensor după ascensor. Nu am răbdare, plec acasă, văd eu ce scriu colegilor – îmi trece ca fulgerul o idee prin cap. Nu ţine, mă prinde Sabina că nu am suficiente fotografii, şi aşa spune că nu sînt îndeajuns de activ pe lista ei, iar Rafi, care număra mereu mesajele prin aeroporturi, nu se va declara mulţumit.
fără cinci relatări, eventual trunchiate, dar să iasă un număr respectabil.
Poate iau prospecte, aşa am şi fotografii şi descrieri… Dar dacă nu indic sursa, iar mă pune Rafi la colţ. Aş mai avea o speranţă în Max 2, de cînd e moderator, parcă e mai maleabil, va trece el cu vederea…
Ascensoarele erau înşirate de-a lungul şi de-a latul enormului pavilion. Lîngă fiecare ascensor, cîte o fetiţă dulce, toată zîmbet, parcă semănau între ele şi,
totuşi, plutea ceva în aer care le făcea să fie diferite, era o diferenţă aproape imperceptibilă de vîrstă, aliniate, îmbrăcate la fel, îmbietoare.
– Intră în acest ascensor! E ascensorul naivităţii, îmi spuse prima. Dar înainte de toate, vreau să ştii ce te aşteaptă înăuntru. Orice vei face, întotdeauna va rîde cineva de tine, aici ai voie să-ţi ajuţi duşmanii, aici te vei ocupa cu lucruri inutile ţie, vei primi mulţumirile tuturor, dar vei fi umilit şi batjocorit tocmai de cei cărora ai vrut să le faci bine. Vei găsi mulţi prieteni, dar nu-ţi vor fi sinceri, te vor îmbăta cu cuvinte frumoase, iar tu vei crede, îi vei considera pe toţi cei din jurul tău oneşti, vei primi palme şi îţi va fi mereu tot mai greu. Pare neplăcut, dar acest ascensor te va însoţi toată viaţa.
Am trecut mai departe, fără să comentez, parcă observasem un surîs cinic în colţul buzelor ei, oare o mai întîlnisem vreodată?
– Ascensorul dragostei te aşteaptă – îmi spuse fata de alături. Cu el ai un mare avantaj. Intri şi ieşi rareori, dar vei simţi mereu o vibraţie şi puţină teamă.
Vei fi zăpăcit de viteza lui, nu vei şti niciodată dacă urcă sau coboară, se mişcă în toate sensurile, vei simţi totul mult mai intens, vei şi suferi, din cînd în cînd, e un ascensor foarte popular, cam fiecare îşi doreşte aşa un ascensor, mai ales că nu ştie încotro îl va duce.
– Cred că îl voi încerca, dă-mi numai timp să-mi fac o idee despe celelalte produse, i-am răspuns, dar îmi pusesem deja în cap să nu pierd ocazia, mai ales că eram atras de multitudinea culorilor ascensorului.
A ridicat din umeri indiferentă, ştia probabil că nu va rămîne cu el pînă la sfîrşitul expoziţiei.
Am trecut în revistă mai toate ascensoarele. Ascensorul milei era cam incomod, aşa mi s-a explicat. Al speranţei era deschis, fără acoperiş, fără pereţi, fără butoane. M-am oprit mai mult lîngă ascensorul tristeţii. Cam toţi îl ocoleau, se pare că îl cunoşteau de pe la alte expoziţii. Mi s-a spus că ascensorul tinereţii era greu de observat, trecea foarte repede pe lîngă noi, aşa că m-am îndreptat spre ascensorul bucuriei. Era acolo o învălmăşeală, oamenii se călăreau, voiau să intre unul cîte unul, deşi era loc pentru mai mulţi.
– Nu poţi intra oricum, mi-a spus fata. Ştii, cam toţi încearcă să-şi rezerve locuri, dar degeaba, sînt puţine clipele în care e accesibil. Şi, oricum, poţi să intri în el doar pentru cîteva minute, să simţi ceva din bucuria pe care ţi-o oferă, apoi trebuie să ieşi urgent.
Am trecut aşa, pe fugite, cam pe lîngă toate ascensoarele. Cel mai interesant mi s-a părut ascensorul ştiinţei, nu avea nici început, nici sfîrşit, puteai să stai în el cît îţi dorea sufletul, mereu descopereai un buton nou, sau o manetă ciudată.
Departe, ultimul ascensor era ascensorul morţii. L-am evitat, mi-am amintit că trecusem pe lîngă el de mai multe ori, nu voiam să îl încerc tocmai acum, mai
ales că ştiam că este punctiform şi nu mă va duce în nici o direcţie .
La ieşirea din Grădinile Expoziţiei am întîlnit-o din nou pe Ana Doina, citea, era pe aceeaşi bancă, avea şi un laptop lînga ea.
– Cum ţi s-a părut? E chiar atît de interesant pe cît te puteai aştepta?
– Nu ştiu, parcă nu mi-e nimic clar, i-am răspuns, dar am uitat să fac fotografii, acum nu mă va crede nimeni că am vizitat expoziţia, tu eşti specialistă în fotografii, nu ai cumva cîteva la tine?
– A, nu, mi-a răspuns, eu am propriul meu album, fotografiez natura, dar de ce te preocupi? Du-te înapoi şi fotografiază, dacă vrei le trimitem de la mine, sînt legată permanent de internet.
– Bine, dar Pavilionul 39 e departe, am atîta de mers, în sfîrşit, dacă nu am încotro…
– Pavilionul 39?! – se miră Ana Doina. Pavilionul 39 a fost demolat de mult, acolo se construieşte un restaurant chinezesc. Nu ai văzut nici un ascensor, ce-i cu tine? Ce vei povesti colegilor? Unde te-ai plimbat, puşlama? Larry aşteaptă de mult să termini povestea ascensorului, uite, e on-line acum, e pe Yahoo Messenger, teamă mi-e că te dă afară de pe listă, şi e şi moderator pe lista Sabinei, va afla toata lumea, şi aşa ţi-ai cam pierdut credibilitatea, ai promis atîtea povestiri şi n-ai început decît cîteva, altele le-ai lăsat la mijloc. Ce să mă fac cu tine?
Am simţit că mă enervez, ce-i veni, niciodată nu m-a iritat Ana Doina, cu ce drept îmi vorbeşte aşa, tocmai ea, care n-a intrat în ascensoare, păi e comod să citeşti la intrare.
– Lasă-mă să vorbesc cu Larry, i-am smuls eu jucăria din mînă.
– Larry, uite, am fost acum la expoziţia de ascensoare, dar se pare că n-am nimerit la locul potrivit, am văzut ascensoare într-un pavilion care nu exista,
ce fac acum, trebuie să-ţi trimit sfîrşitul ascensorului.
– Sigur, Vlad, ştiam de la început că ascensorul nu este unde îl cauţi tu, puteai să-l vezi direct din Kiriat Ono, ce mare lucru era să-l vizualizezi?
– Bine, dar Chiara? Unde a dispărut Chiara, speram ca măcar eu să o găsesc, mi-a trimis şi mesaje fără adresa expeditorului.
– Chiara nu a existat niciodată. Ai crezut ce ţi-au povestit alţii despre ea.
Aşa cum ai crezut povestea lucrurilor neapucate de noi, între cele o sută de coloane inexistente.
M-am uitat cu uimire în ochii Anei Doina. Şi-a coborît privirea pe carte, continua să citească un eseu. Părea absorbită de ceea ce citea. Am plecat fără să o deranjez. Cînd m-am apropiat de maşină, am auzit parcă o şoaptă, era chiar vocea ei: – Chiar ai crezut în toată această lume virtuală, în ascensoare, în existenţa Chiarei, în toate cuvintele care îţi apăreau pe ecran?

Am aprins maşina, demarînd spre Kiriat Ono. Ajungînd la centrul comercial al orăşelului, am intrat în ascensor. Cumpărătorul de ziare tocmai ieşea din el.
M-a privit ironic şi a dispărut. Am intrat în ascensorul plin de oglinzi, m-am suit la primul etaj, evitînd să mă uit la ele. M-am aşezat la bar, acolo unde îmi beau cafeaua zilnic.
– Un espresso scurt, te rog.
– Imediat, mi-a răspuns Chiara, te aşteptam.

Vlad Solomon – Kiriat Ono – 2007 (C)

nu mai spun niciodată

septembrie 13th, 2009

… niciodată să nu respiri adânc
prin existenţa unui mâine
dintr-o vază albă şi o floare roşie
aşezate pe o masă încheiată
cu dulceaţă de trandafiri
bate vântul şi închide fereastra
se sparge vaza
peste degetele înţepate de fiecare spin
ce-şi ţineau o unică tulpină
în dreptul inimii
cioburi
iar spre lumina ochilor plecaţi
soseşte braţul de pelin
orbiţi de furtuna dintr-o vază
un singur lucru mi-a lăsat
bastonul alb de lângă masă
şi niciodată să nu spun
… niciodată

OCHI DE DOR

septembrie 13th, 2009

sughit. s-ar putea să fie de la covrig. sau se gândeşte cineva la mine… cineva îmbrăcat în trening. aş vrea să discut cu el despre diferenţele dintre noi, pentru că ştiu că ne vor face viaţa amară, dar el a descoperit mireasma lumii noastre… şi m-a invitat prin tunelul unui baton de scorţişoară! altă viaţă de vis. în care vrea să mă închid. să stau cuminte şi să respir…
îmi va înţelege cineva viaţa? va bănui cât de greu mi-a fost să-i explic mereu sufletului… că moartea este, de fapt, viaţa mea? visul a fost inventat, ca să uiţi numărul zilelor decedate, nopţilor strivite! ochii mei au fost inventaţi, ca şi ochii lui Nichita Stănescu… ei vorbesc despre acelaşi lucru, în aceiaşi limbă! dor… dor de femeie, dor de bărbat… atâta dor, care îţi inundă fiinţa, atâta sânge de dor, care îţi schimbă numele… în poet!

14 martie 2009, 12:30

Ce facem cu mistreţii

septembrie 13th, 2009

Sunt câteva săptămâni abia, de când am văzut pe Discovery Channel un film din care am reţinut o secvenţă cu totul ieşită din comun. Încă mă gândesc la ea şi o tot revăd în memorie.

Dacă nu aţi văzut filmul respectiv, nu pot decât să vă rog să vă imaginaţi următoarea poveste: un bărbat şi o femeie pleacă pentru o scurtă excursie în pădurea tropicală amazoniană dar uită harta acasa şi o refac inexact din amintiri. Astfel începe un coşmar la capătul căruia, după şase zile, sunt salvaţi cu totul întâmplător de un luntraş, în amurgul zilei sortite sinuciderii, cei doi nemaisuportând chinul muşcăturilor de insecte, al setei şi al foamei.

În cursul acestui calvar se petrece şi scena halucinantă care m-a impresionat şi pe care v-o supun evaluării şi meditaţiei în editorialul de săptămâna aceasta. Este vorba de întâlnirea bruscă a celor doi rătăciţi cu o turmă de mistreţi.

Momentul este redat cu multă veridicitate de echipa de realizatori ai canalului Discovery. Este subliniată surprinderea, atăt a oamenilor cât şi a animalelor. Momentul de tensiune şi de suspans al aşteptării, creat de situaţia nouă, şi pentru un grup de fiinţe, şi pentru celălalt. Apoi, naratorul, bărbatul, explică: „Mi-am dat seama că dacă nu acţionăm înaintea lor, vor ajunge repede la concluzia că suntem vulnerabili, ne vor ataca, doborî la pământ şi mânca de vii. Am deschis briceagul, singura armă pe care o aveam la îndemână, i-am cerut prietenei mele să mă urmeze orice-ar fi şi ne-am repezit către turma de mistreţi, urlând cât ne ţineau puterile. În acel moment, animalele s-au speriat şi au fugit. Dacă le-ar fi dat prin cap să ne confrunte direct, n-am fi avut nici o şansă”.

Ei bine, de când am văzut acea secvenţă, nu-mi iese din cap faptul că am evaluat cam de multe ori greşit în viaţă „mistreţii” cu care m-am întâlnit. Cel mai adesea de pe poziţiile unui iubitor de natură, alteori cu sentimentul că sunt protejat de superioritatea inteligenţei mele, mai întotdeauna cu gândul că aparţinem unor specii diferite şi fiecare specie îşi va vedea de treabă în continuare, armonios, în lumea ei. Vreau să spun, dacă mi-ar fi fost frică de „mistreţi” şi i-aş fi evitat, lăsând admirarea naturii pe seama celor înarmaţi ori respectând forţa distructivă în numele unui comportament complet străin de raţiunea umanistă, aş fi fost probabil mai câştigat!

Dar iată-mă azi editând această publicaţie electronică alături de Petru, Dan, Ovidiu, Andrea, Florin, Vlad, Anton, Liviu, Marina, Gabriel, Cornelia şi mulţi alţii, într-un mediu care din multe puncte de vedere seamănă cu o junglă – cu frumuseţile şi pericolele ei iminente. Construim împreună încredere, sinceritate, o viziune despre o lume aflată cât mai la adăpost de „mistreţi”. Dar nu ne facem iluzii că nu ne putem întâlni cu ei în orice moment. Mistreţii apar adesea purtând pseudonime care ne-ar putea face să credem că sunt „oameni”, ne dictează tot felul de condiţii ca şi când ar fi devenit stăpânii noştri peste noapte, ne caracterizează în fel şi chip ori, în numele libertăţii de expresie sau al corectitudinii politice (un concept care are cu totul alte semnificaţii într-un creier de mistreţ faţă de un creier de om) ne somează să le publicăm infamiile. Pentru acest tip de vizitatori nedoriţi, revista ACUM are nu un briceag ci un adevărat bisturiu, materializat în tasta „Delete”, care se apasă fără cea mai mică reţinere.

Uneori, totuşi, mai realizăm şi câte un mic documentar ca şi articolul acesta care sper să vă fi stimulat memoria, imaginaţia şi curajul de a-i speria din timp pe cei care nu ştiu de fapt decât să încerce să vă calce în picioare şi să vă mănânce de vii. Da, cheia succesului în această încercare de a vă apăra sunt aceste două cuvinte: DIN TIMP.

In Memoriam 11 Septembrie 2001

septembrie 10th, 2009

Andrea Ghiţă (Cluj, Romania)
Atunci am auzit prima oară de Bin Laden
11 septembrie 2001 a fost o zi de început de toamnă ca mierea, cu un cer albastru şi uşor pâclos, o zi care a început atât de frumos…Am fost în deplasare la Dej pentru filmări la un reportaj despre sionişti. Acolo l-am cunoscut pe Emil Nasch (fie-i memoria binecuvântată) un bătrân simpatic şi volubil care mi-a povestit despre ziua de 27 noiembrie 1947, ziua în care ONU adopta rezoluţia pentru înfiinţarea statului Israel. Atunci puţinii evrei dejeni, supravieţuitori ai Holocaustului, împreună cu concitadini români şi maghiari s-au adunat în Sala Mare a Primăriei şi au ţinut un miting de solidaritate. Pe clădire a fost arborat un drapel alb-albastru confecţionat ad-hoc şi s-a cântat Hatikva (imnul Israelului). După cum spunea Emil Nasch “Cântam cu fruntea sus, fără stea galbenă, fără stigmatizare, mândri că suntem evrei!”.
Am sosit acasă pe la ora 16.00 şi m-am dus în bucătărie să gătesc ceva pentru cină. Am pornit radioul pe România Actualităţi. Îmi place să ascult radioul în surdină, atunci când trebăluiesc prin bucătărie, prezenţa lui discretă conectându-mă la cursul evenimentelor fără a-mi pretinde să urmăresc imagini. Deci, ascultam sunetul din fundal, însă la un moment dat am ciulit urechile la o informaţie despre un avion care a lovit unul dintre Turnurile Gemene din New York… Am crezut că e teatru radiofonic, dar era ora radiojurnalului, aşa că am intrat în sufragerie şi am dat drumul la televizor…Imaginile difuzate pe toate posturile erau halucinante: unul dintre Turnuri fumega, iar celălalt a fost izbit de un alt avion. Totul părea o secvenţă dintr-un film de groază, dintr-un sinistru joc pe calculator… Mintea mea refuza să accepte realitatea celor văzute. Între timp a sosit fiul meu de la şcoală (era deja profesor) şi mi-a spus “Mamă, Turnurile Gemene se vor prăbuşi!”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Am asistat încremenită la prăbuşirea turnurilor şi mă gândeam îngrozită la oamenii de sub dărâmături, la cei care se aruncaseră pe ferestre, la familiile care ştiau că ai lor erau în cele două clădiri, la pompieri, la reporterii şi cameramanii care transmiteau în direct tragedia. Am vorbit la telefon cu mama şi cu soţul meu, le-am relatat precipitat ce se petrecea, am încercat să-mi sun rudele din Brooklyn, dar liniile erau ocupate…Am aflat cu groază despre soarta pasagerilor din cel de al treilea avion care şi-a ratat ţinta. Apoi am stat ţintuită de televizor, până în zori, ascultând tot felul de comentarii. Atunci am auzit prima oară de Bin Laden, despre care se bănuia a fi la originea acţiunii…M-am gândit la legendarele servicii secrete americane, constatând stupefiată că au fost depăşite de situaţie. Încercam să conştientizez absenţa Turnurilor Gemene pe care le văzusem cu câţiva ani în urmă la New York. Trecusem cu maşina pe artera din apropierea lor şi le admirasem siluetele zvelte profilate pe cer. Brusc mi-am dat seama că se terminase o epocă: A LINIŞTII ŞI ÎNCREDERII ÎN SEMENI. Teama şi descumpănirea se insinua ca o negură. Cred că începând din 11 septembrie 2001, oricare dintre noi, oriunde ne-am afla, ne putem aştepta la acte teroriste şi mă tem că până acum nu s-a găsit metoda sigură de a le preveni. Poate de acum încolo…

Ştefan Niculescu-Maier (Washington, D.C.)
Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi
Pe 11 septembrie 2001 eram acasa, cu o teribila sciatica, si chiar ma uitam la televizor, in lipsa de altceva mai bun de facut (cei care au avut vreodata sciatica inteleg ce vreau sa spun), in momentul in care principalele posturi de televiziune au inceput transmisia in direct din New
York. Astfel, am avut nefericita ocazie sa vad in direct toul, incepand cu impactul celui de-al doilea avion in World Trade Center.
Am stiut ca vad pe viu cum se schimba istoria lumii si ca nimic nu va mai fi dupa acea zi asa cum a fost. Daca mai era nevoie, a devenit clar si pentru mine ca regulile razboaielor se schimba radical, ca America va intra intr-o prelungita perioada de declin, ca se vor deschide noi fronturi militare (am si scris a doua sau a treia zi, anticipand cu destul de multa precizie ceea ce a urmat).

M-a complesit un imens sentiment de neputinta in acele momente, ca in fata unui cataclism natural de proportii uriase, in fata caruia nu ai ce face, de care nu te poti ascunde.

Daca totusi este ceva specific Americii, este puterea de a renaste de fiecare data, de a se corecta, de a invata din napaste si din greseli si de a merge mai departe. Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi – si nu pot intelege logica unor indivizi care colporteaza inca teorii ale conspiratiei in jurul ei – dar sper ca acea crima odioasa va ramane un element singular in istoria omenirii iar Statele Unite si alte tari vizate de terorism au invatat bine lectia si stiu sa se apere.

Florin Predescu (Boca Raton, Florida)
Stiam ca NY nu va mai fi la fel!
Pe 11 septembrie 2001 ma aflam in Boca Raton, Florida. Tocmai deschisesem restaurantul ca sef de tura (Morning Manager) la ora 08 00 AM. Primii clienti si deasupra barului cel putin opt televizoare.

Revad imaginile transmise in direct, vizita intrerupta a presedintelui Bush intr-o scoala, comentariile si groaza, panica, tacerea suprapusa peste socul clientelei din restaurant. O liniste sinistra, reactia unor gesturi involuntare din partea tuturor : „Cum de s-a putut intampla ?”

Clientela nu-si dezlipea ochii de pe ecranele televizoarelor. Am telefonat-o pe Angela, prietena si fost colega de scoala din Sibiu ce lucreaza intr-o banca elvetiana din Manhattan. Mi-a zis ca ea e ok, insa New York-ul e acoperit de praful-cenusa turnurilor naruite. Plangea.

Nu cu mult inainte de tragedie fusesem in Manhattan. Simteam cum sufletul meu este amputat de imaginea emblema majestatii sale New York-ul, poarta a intrarii inspre libertate, muzica lui Frank Sinatra, Lisa Minelli, Neil Diamond sa.

Stiam ca NY nu va mai fi la fel! In NY se merge intr-un anume fel, se vorbeste intr-un anume fel, se mananca intr-un anume fel!

Nothing is like NY! Am vazut orase ca Paris, Munchen, Amsterdam, Singapore, Barcelona, Copenhaga si alte orase mari, insa nu au nimic din spectacolul strazii newyorkeze.

Ca un baiat crescut pe maidane si nu in locuri de mare rafinament si lux am invatat limba si civilizatia strazii mai bine ca nimeni altul.

Va voi povesti un episod intamplat in NY. Langa Gare Central in fata toaletei un portorican din Bronx imi zice HOLA! Eu ii raspund QUE PASA, CUNADO? Tipul da mana si imi arata o sticla minunata de Tequila. Ne asezam undeva prin spatele statiei de autobuze (greyhound, metro sa) si tragem cate o dusca din Tequila, pe rand ca in Ardeal in vremea soldatiei. Ne-am imprietenit si faptul ca vorbesc spaniola ne-a legat si mai mult. Imi dadea o senzatie de libertate totala bautul din brown bag.

Desigur multi ma vor mustrului pentru acest pacat, dar vorba unui poet mare TS ELIOT: „am pacatuit, dar nu stiu in ce loc”. Eu as zice ca in NY mi-a facut placere sa degust orasul in plinatatea strazii.

Eram convins ca dupa aceasta tragedie, viata din NY va insemna o revizuire a serviciului de politie si de securitate. Oamenii nu vor mai fi la fel de degajati si vor trai un sentiment al neincrederii.

Revenind la ziua din restaurantul Rascal House, eminamente local evreiesc am citit o mare ingandurare, framantare pe fetele clientilor. Mai mult decat ceilalti americani, „evreii mei” asa cum obsinuiam eu sa spun, stiau mai mult decat oricine ce inseamna o atare catastrofa. Am tacut si eu, am plecat spre casa intristat, inciudat, revoltat ca tocmai Americii i se poate intampla sa fie atacata miseleste. Mi-am spus ca acesta ar fi inceputul unei ere dificile. In acelasi timp am avut direct via telefon un interviu cu ziarul local din Sibiu TRIBUNA. Se pare ca a fost printre primele interviuri legate de 9/11 din presa scrisa din Romania, in acea vreme (sept 2001). Interviul a fost preluat si de catre Romanialibera din Buc. Din pacate interviul nu-l am aici in SUA, se afla la Sibiu in copie xerox.

Mariana Gott-Schmilovici (Haifa, Israel)
Oare invatam ceva din istorie?

11 septembrie 2001, o mica cafenea langa Universitatea din Haifa, ora 4 dupa-amiaza, cred… Intalnire la o cafea cu Eti, „organizational” psiholog, angajata (printre altele) pentru a ma convinge sa nu demisionez, dupa mica furtuna cu tunete si fulgere pe care am starnit-o la Universitate. Caci o lunga vara fierbinte a fost cea a lui 2001, fac o paranteza…

Sfarsitul lui august, in mod special. Si nu numai din cauza caldurii – obisnuite, aici, in Israel – ci a evenimentelor personale. Baiatul celor mai buni prieteni ai nostri a murit in timpul prestarii serviciului militar. 19 ani, a fost gasit impuscat in camera sa, li s-a spus parintilor ca e sinucidere, nu accident. Soc. Dupa ce plecase dimineata de acasa, bine-dispus si sanatos, dupa-amiaza parintii au primit groaznica veste. Seara de seara, nopti, am fost impreuna cu ei. Si a doua zi, zi de zi, la servici. Unde programatori nu de cel mai inalt profesionalism au facut gafe ce au necesitat ore si ore de munca, unde diferiti sefi si sefuleti voiau doar sa-si apere pielea fara a-si asuma responsabilitati si unde „prea-plinul” meu s-a revarsat, iscand acea furtuna…

11 septembrie 2001, inchid paranteza. Telefonul mobil al lui Eti suna, tulburand conversatia. Zambeste, „fiica mea de la New-York, scuze, trebuie sa raspund” si vad zambetul ei disparand incet-incet, fata alungindu-se, paliditatea si expresia ei ma sperie. Ce e, s-a intamplat ceva cu fata ta? Nu, spune in soapta, slava Domnului, nu, dar un avion a intrat intr-unul din Turnurile Gemene, se pare ca e atac terorist. Platim, iesim preocupate, deodata situatia delicata de la Universitate nu mai este atat de importanta, fiecare pleaca in drumul ei si ajunsa acasa nu ma mai dezlipesc de televizor… Iata fumul, iata si alt avion si al doilea turn, iata in fata ochilor mei, pe micul ecran, pe viu, ce umor negru, pe viu, cum se prabusesc, la propriu, simbolurile lumii libere ! Fotografia cu turnul Eiffel, Big Ben si Turnurile Gemene, fotomontaj al unei agentii turistice, pe care o pastram de ani de zile, e inutila acum. Al treilea simbol nu-l voi mai vedea niciodata, la propriu…

Cea mai ingrozitoare scena pentru mine, fara a analiza prea mult in acele momente, a fost sa vad oameni fugind ingroziti, in spatele lor turnurile prabusindu-se in tombe de fum si alti si alti oameni sarind in gol… scena dintr-un film stiintifico-fantastic. Realitatea intrece orice imaginatie. Am vazut totusi, la propriu, locul unde era World Trade Center, cativa ani mai tarziu, cu ocazia primei mele vizite la New-York. Impresionant. Incredibil. Alta linie a orizontului se vede din Brooklyn. Alta istorie s-a nascut si se formeaza. 9/11, cum spun prietenii mei americani, a fost un punct de rascruce. Aceiasi prieteni, care si in 2001 cand am reusit sa luam legatura cu ei, si in 2005 cand i-am vizitat, si in 2008, la urmatoarea vizita la New-York, au refuzat sa vorbeasca despre ‘asta’. Trauma. Au specificat doar ca de-abia din acea clipa din 11 septembrie 2001, au inceput intr-adevar sa inteleaga ce inseamna terorismul, nu doar teoretic. Nu doar lozinci si condamnarea, politically-correct, de la distanta, a sinucigasilor ce iau cu ei zeci si sute de vieti de cetateni nevinovati.

Oare invatam ceva din istorie? Macar din cea care se desfasoara sub ochii nostri?

Petru Clej (Londra, Marea Britanie)
11 septembrie 2001 – prima zi a mileniului trei

Pe data de 11 septembrie 2001 nu m-am umplut de glorie ca jurnalist. Tocmai în acea zi însorită de sfârșit de vară/început de toamnă mi-am găsit să mă învoiesc de la BBC, unde lucram ca redactor șef al redacției române la Londra.

Am plecat pe la 1.50 PM, tocmai când pe ușă intra asistenta de redacție Laura care-și începea schimbul la 2, spunând “Am auzit că s-a întâmplat ceva cu unul din turnurile gemene”. Era turnul de nord care fusese zibit de un avion la 1.47 dar deocamdată nu se cunoșteau amănunte.

Motivul pentru care mă învoisem pe trei ore era un job de consulting în post-producție pentru o televiziune japoneză care realiza un documentar despre “Cimitirul vesel” de la Săpânța. Cu această ocazie, mi-am confirmat suspiciunea că cimitirul respectiv este un kitsch infect, iar “artistul popular” Dumitru Pop care pictează crucile un gogoman care scoate numai platitudini pe gură.

Îmi aduc aminte cum eram chemați periodic din camera de montaj în camera vecină de cineva care ne anunța: “Un avion a izbit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Nord”…

Am terminat treaba cu juranlista japoneză și m-am întors la BBC pe la 5, reluându-mi activitatea, care, vă imaginați, era extrem de febrilă. Ani în șir (vreo patru) am păstrat tăcerea despre motivul învoirii mele, fapt care a atras glume printre colegi: “Petru a fost implicat în conspirație.” Am păstrat tăcerea pentru că era destul de jenant, pentru că pusesem interesul personal (să câștig niște bani în plus) față de interesul BBC, care avea nevoie de mine într-un moment important.

Cert este că de atunci, viața mea de jurnalist și de cetățean s-a schimbat pentru totdeauna. Aproape tot ceea a urmat a fost influențat de evenimentele petrecute în acea zi.

A fost ziua în care s-au risipit iluziile născute în 1989 la căderea comunismului cu privire la “Sfârșitul istoriei”. A fost ziua în care pesimismul lui Huntington a învins optimismul lui Fukuyama. A fost ultima zi a secolului XX și prima zi a secolului XXI, prima zi a mileniului trei.

Anton Constantnescu (Statele Unite)
Am calatorit cu linia de pe care a fost deturnat unul dintre avioane

Cu cativa ani inainte de eveniment, cand lucram in Newark dar locuiam in New York, mergeam in fiecare zi prin WTC ca sa iau trenul de Newark, asa ca ii cunoasteam toate colturile. Numai cand aveam
musafiri urcam cu ei si la nivelul maxim, sa admiram peisajul..

Am intalnit mai multi romani care lucrau acolo si despre care nu mai stiu nimic. Majoritatea „puneau tara la cale” fara sa aiba habar de nimic, dar isi dadeau niste ifose teribile. Parerile majoritare erau derivate din ideologia legionara, dar cu unele variatii (mai putina agresivitate in ele).

Cu doua saptamani inainte de incident, in august 2001 am fost la un congres de chimie care a avut loc in Chicago. Am ramas uluit de nivelul de laxitate al lucrurilor! De fapt venind cu o ora inainte de
plecarea avionului pe care urma sa-l iau, functionara mi-a spus: „de ce sa nu-l iei pe acesta care pleaca in 8 minute? Ai destul timp.” Am urcat in avion simtindu-ma ca si cand as fi luat tramvaiul in Bucuresti.
La care eu am rationat: a zbura cu avionul a ajuns acum echivalent cu a lua metroul!

Dar nu m-am simtit bine vazand acest „progres”! Am rasuflat usurat cand am sosit „acasa”. De fapt niciodata nu mi-au placut calatoriile cu avionul. Am calatorit de foarte multe ori cu avionul in toata America si mai mult. A fost o ocazie de a cunoaste lumea sub alte aspecte decat in viata curenta. Unele intamplari de care am avut parte au fost chiar notabile! De neimaginat in viata curenta!

De exemplu, odata am calatorit langa o tanara apartinand religiei „santeria”. Am intrat in vorba cu ea (mai precis ea a intrat in vorba cu mine), dar a trebuit sa-i atrag atentia sa nu-si mai infiga unghiile in mana mea cand simuleaza ca ii este frica de zbor.
Suferinta si sacrificiul animalelor sunt preceptele lor de baza.

Mi s-a parut incredibil!

Si totusi am trait si intamplari mai picante.
Fiind de obicei singur in zborurile mele, am fost plasat de obicei ca umplutura pe locurile laterale, pe randurile de trei persoane. Odata am calatorit langa o pereche saudita (asa cred), barbatul aratand infiorator in tinuta sa traditionala musulmana, iar femeia avand
cearsaful negru pe cap. La un moment dat barbatul fioros, care evident se asezase intre mine si nevasta lui (prima, a doua, a treia sau a patra…intrebare fara raspuns!) s-a ridicat sa mearga la WC. In acel
moment ochii de vultur ai femeii cu iasmac in cap au prins ocazia…iar mana ei s-a plasat cu violenta intre picioarele mele! Abia m-am abtinut sa nu tzip!

Nu mi-a venit sa cred, in primul rand ca femeile musulmane sunt atat de deprivate de sex incat sa-si incerce norocul…fie si cu mine, fie si in avion! De fiecare data ma gandeam ca o anumita supraveghere a
lucrurilor care se petrec in avion ar fi necesara. Ca lumea este destul de nebuna, daca este lasata la voia ei! Jur ca incidentele prezentate sunt adevarate, nu inventate!

Si iata ca pe 11 Septembrie 2001 deschid ca de obicei televizorul de dimineata; eram in San Mateo – San Francisco – si vad prezentate cele doua turnuri de la WTC. Apoi revad faza in care un avion a intrat in
primul turn. Din acel moment nu m-am miscat de langa televizor si nu am mai plecat la companie, in Palo Alto, unde lucram.

Mi s-a parut fascinant si in acelasi timp jalnic. Nu am avut nici o indoiala despre cine este in spatele acestei actiuni, dar ulterior am ramas cu gura cascata cand doamna Condoleeza Rice, secretar de stat in
guvernul Bush, a declarat: „Cine si-ar fi putut imagina asa ceva?”, cand raspunsul corect la aceasta intrebare ar fi fost: „Chiar functia dumitale era sa-ti imaginezi asa ceva”! O doamna eleganta, de buna calitate, ajunsa pe un post in care ar fi trebuit sa-si imagineze cum sa apere SUA! Ce nepotrivire!

La televiziunea americana se prezinta de multe ori emisiuni de prevenire a lumii asupra modului cum se poate apara de hoti, de talhari si de alti raufacatori. Aceste emisiuni au ca eroi principali fosti criminali, care s-au dat pe brazda si acum sunt de partea legii
(…) Lor le face chiar placere sa arate stilul lor de „lucru”. M-am gandit mereu: oare din ce motiv nu consulta FBI-ul fosti fundamentalisti islamici, ca sa previna lumea la ce sa se astepte? Ca doar exista si asa ceva!

Cristina Dobrin (Toronto, Canada)
Mi-am imbratisat copiii si am plans

Ma intorsesem la birou dupa o scurta vacanta de o saptamana, timp in care ma pregatisem pentru un examen de finante (studiind in jur de noua ore pe zi). Sustinusem examenul cu o zi inainte si acum ma simteam eliberata de o mare povara. Anticipam cu nerabdare zilele viitoare ; plimbari, carti care ma asteptau…relaxare.

Era o zi frumoasa de sfarsit de vara in Toronto…cerul albastru…soarele prietenos…

Sediul companiei unde lucram se afla intr-o cladire cu 14 etaje; fiecare etaj contine birouri, dar mai ales «cubicles» ; in jur de o mie de angajati in total.
Abia incepuse ziua de lucru cand…forfota, telefoane sunand, radiouri date la maximum. Socrii mei se aflau in vizita la noi. Primesc un telefon de acasa; soacra mea agitata, speriata…nu inteleg mai nimic, in afara cuvintelor «deschide radioul…New York…zgarie nori…avion…explozie».

Intre timp colegii se adunasera in jurul meu; uitasem de aparatul de radio care se afla pe biroul meu, dar nu era inca deschis.

O apasare pe buton si…Dumnezeule…ce auzim ? Nu se poate! Nu intelegeam ce se intampla ! Totul se derula in creierul meu cu repeziciune. Franturi de imagini, descrierile auzite la radio care luau contur in mintea mea, voci agitate, speriate, colegii care ascultau…tremurul fiecaruia…energia care se degaja si ne unea…
Se asternuse tacere…cuvintele erau de prisos…intrebari nerostite pluteau in aer.

Ma gandeam la familia mea; erau cu totii in siguranta; atunci, acolo. Dar maine? Nu ma gandisem niciodata la posibilitatea unui atac terorist , desi auzeam, citeam despre ceea ce se intampla in lumea larga. Ma simteam insa in siguranta in Toronto. Pana in acea zi.

Nu stiu cum s-a scurs ziua de lucru. Nu are nici o importanta. Tot ce imi amintesc este nerabdarea cu care asteptam sa ajung acasa, la ai mei.
Mi-am imbratisat copiii si am plans mult…Dragii de ei nu stiau ce se intampla si poate a fost mai bine asa. Nu simteam nevoia sa vorbesc cu nimeni si despre nimic.

Era atata durere si tristete in lume !

Si daca personal am invatat ceva din aceasta tragedie este dragostea de viata. Viata aceasta care ne-a fost daruita si care depinde in mare masura de noi cum o traim, daca ne bucuram de fiecare clipa, daca «atingem» prin noi insine vietile celor din jurul nostru.

(Nota Redatiei: Asteptam in ecouri si alte impresii din acea zi. Le vom publica prompt!)

Reteta de papanasi

septembrie 10th, 2009

La rugamintea Andreei am ales o reteta de papanasi usor de preparat si mai ales foarte sanatoasa. Papanasii se pregatesc prin fierbere in apa si nu prajiti in ulei.

Ingrediente:
Pentru 10 portii:
1 kg branza proaspata de vaci,
10 linguri de gris,
5 oua,
100 g zahar,
coaja rasa de lămaie,
coaja rasa de portocala,
1 lingura de faina
vanilie
1 lingurita de sare
praf de cuisoare
apa de trandafiri

Metoda de preparare:

Se dispun: branza,grisul, faina, ouale, vanilia, sarea coaja de lamaie si portocala, scortisoara intr-un castron si se amesteca bine pana cand amestecul prinde consistenta unui aluat de galuste. Cu o lingura de inghetata se pun in apa clocotita amestecata cu sare si cativa stropi de apa de trandafiri, unul cate unul, papanasii. Se lasa 6-10 minute ca apoi sa fie scosi si trecuti prin pesmetul amestecat cu putin praf de cuisoare si se servesc fiebinti.
Adaugati dupa gust smantana, dulceata si zahar pudra.
Dulceata, smantana pot fi inlocuite cu ciocolata topita si cu putina frisca (crème Chantilly).
(N.R. Repostat pentru a aplica corectura sugerata prin ecouri)

 
54.196.177.48