Loading

PREOŢI FĂRĂ (NICI UN FEL DE) DUMNEZEU – Recviem pentr-un rapțigliu –

august 30th, 2009

Există. Ca şi Medici fără frontiere. Dar nu din acelaşi motiv. Au vocaţii foarte diferite.

Era prin 1983-84. Mihai Botez fusese chemat la o altă rundă de ”discuţii colegiale” la Rectoratul Univeristăţii din Bucureşti. Ne-am întâlnit după ”meciul meu săptămânal”, cum îi plăcea lui Mihai să numească întâlnirile la care, deşi desfăşurate în birourile Rectoratului, nu toţi cei de faţă aparţineau neapărat lumii academice. Tema zilei fusese Lepădarea de Dorin Tudoran.

“Aveţi şi aşa destule probleme, nu vă mai trebuie şi Dorin Tudoran”. “Aveţi probleme cu Dorin Tudoran?”, a răspuns Mihai. “De ce nu vorbiţi cu el?” “Fiindcă nu e cadru didactic. Nu ţine de Universitate”, a venit răspunsul. “Înţeleg”, a spus Mihai. Apoi a adăugat “Dar, dumneavoastră, colega, dumneavoastră ce predaţi şi la ce facultate?” “Nu e treaba dumneavoastră”, a răspuns scurt colega.

Tocmai ne amuzam pe seama întâmplării, aşteptând să se schimbe stopul şi uitându-ne — pentru a câta oară? — spre casa memorială Maria Filotti, când am fost treziţi din visare de un reverenţios “Bună ziua, domnule profesor. Mă bucur foarte mult să vă văd. Ce mai faceţi?”

Cum, evident, nu fusesem vreodată profesor (colega avea dreptate!), m-am uitat la tânărul preot din faţa noastră şi mi-am dat seama că i se adresase lui Mihai. Numai că lui Mihai i-au trebuit 10-15 secunde până să spună “Dumneata eşti, Irimescule?” “Da, domnule profesor. Eu sunt. Cum vedeţi, acum port şi eu barbă, ca dumneavoastră.” Mihai a zâmbit, şi-a mângâiat bărbuţa şi a răspuns ”Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, drăguţă! S-ar putea să te îmbogăţeşti, că abia-abia de te-am recunoscut“.

Apoi l-a întrebat pe fostul său student “Nu lucrai dumneata la…, nu lucrai dumneata la… Securitate?” ”Lucrez şi acum, domnule profesor”, a venit năucitor de sincer răspunsul, “dar am fost detaşat la Culte. Ştiţi, avem multe probleme cu sectele religioase.Trebuie să luăm măsuri serioase.” “Cum adică, ai fost detaşat?” “Oh, am făcut Teologia. Chiar sunt preot; teolog. Am fost şef de promoţie. Vă amintiţi că şi la Matemaci am fost unul din studenţii dumneavoastră cei mai buni, nu?” “Sigur, sigur, Irimescule. Cum să nu-mi amintesc?”, a venit confirmarea.

Mihai caută o clipă de răgaz şi spune “Irimescule, ţi-l prezint pe prietenul meu Dorin Tudoran”. “Ce onoare!”, zice preotul. Apoi ne spune că, deşi are alte puncte de vedere decât noi, el ne ascultă regulat – deh!, la posturi de radio duşmănoase – şi ne respectă.

Ne-am despărţit de tânărul teolog într-o atmosferă de profund respect reciproc. S-ar putea — este doar o bănuială – ca, după 1989, teologul nostru să se fi reîntors la Matematici, fiindcă problema sectelor religioase nu mai este azi o prioritate a Securităţii, Securitatea a fost desfiinţată, iar Matematicile, chiar dacă nu mai sunt ce erau pe vremuri, rămân Matematici, nu?

Din păcate, Mihai Botez nu mai este printre noi. Zâmbetul său bonom putea să detensioneze adunări extrem de încruntate, iar acel ”Drăguţă” (alternat cu ”Dumneata”) putea împinge până şi un preot să se confeseze ziua în amiza mare, în plin centrul Bucureştilor.

*

Era în 1984. O vreme încertă. Eu într-o parka verde, nemţească; Nicolae Manolescu – în costum. În spatele nostru, pe Calea Victoriei, un rapţigliu încălţat în pantofi Guban. Obişnuit cu “gărzile de corp”, nu mai dădeam prea multă atenţie tuturor “cozilor” ce mă urmăreau pas cu pas. Nicky, însă, s-a întors de câteva ori şi s-a uitat ţintă la rapţigliul de sub gulerul căruia ba se iţea, ba se ascundea ”un cap de locuitor.”

Am intrat într-o librărie – rapţigliul după noi. Am intrat în Catedrala Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Am intrat în Institutul de Arte Plastice, prin uşa ce dădea spre Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Aici a avut ceva probleme. Noi ne-am pitulat sub o scară. Rapţigliul a luat-o, la pas alergător, în sus, pe trepte. Am ieşit de sub scară amuzaţi nevoie mare, dar cum am ajuns în faţa editurii Cartea Românească – rapţigliul ne prinsese din urmă.

Nicky şi eu ne-am despărţit, am stabilit o altă parolă pentru următoarele convorbiri telefonice (în speranţa, cam deşartă, că nu vor fi întrerupte toate după 20 de secunde) şi ne-am văzut de drum.

În vagonul de metro, ia rapţigliul de unde nu-i. Dar, odată ajuns pe trotuar, rapţigliul a reapărut. Când am ajuns în dreptul blocului unde locuiam, am decis că intru pe uşa din spate. Am dat colţul blocului, am făcut câtţiva paşi. Apoi m-am oprit brusc, m-am întors şi, surpriză!, am dat nas în nas cu agilul rapţigliu. L-am apucat de rever şi l-am întrebat ”Mă, dobitocule. Tu n-ai altă treabă pe lumea asta? Te văd tânăr, sănătos. Nu poţi, mă, idiotule să-ţi găseşti o treabă din care să trăieşti cinstit?”

Liniştit, rapţigliul şi-a tras reverul din mâinile mele (în rever era, probabil, microfonaşul în care „transmitea în direct”), s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus cu un calm dumnezeiesc “Domnule, aşa vorbiţi dumneavoastră cu un preot? Ruşine să vă fie! Păcat de educaţia dumneavoastră.”

O voce lineară, absolut impersonală.
*
Mai, 2009. Mă aflu în Bucureşti. Timp de două zile fac naveta între cimitirele unde părinţii mei sunt înhumaţi separat. Aşa cum, spre nefericirea mea, au şi trăit bună parte a vieţii lor. Ies de la Bellu Catolic să mai cumpăr un buchet de flori. În faţa mea, câțiva cumpărători. După ce unul din ei plăteşte şi o ia spre poarta cimitirului, am ciudata senzaţie că-l ştiu de undeva. Preţ de câteva clipe, ezită şi el. Apoi se uită fix în ochii mei – pare o confirmare. Vede că nu sunt încă sigur şi spune “Bună ziua”; cu aceeaşi voce impersonală. Apoi pleacă şi intră pe poarta cimitirului purtând în braţe un imens buchet de flori.

*

Trei gânduri.

Primul – va fi avut dreptate înaltul ofiţer de Securitate care, muştruluindu-mă, îmi spusese “Lăsaţi, că şi dumneavoastră vorbiţi într-un hal fără de hal cu lucrătorii noştri. Gândiţi-vă că sunt şi ei oameni, nu?”

Al doilea – e greu să recunoşti imediat un om, după ce toată viaţa s-a dat drept rapţigliu.

Al treilea – deşi preoţi fără (nici un fel de) Dumnezeu, au şi rapţigliile morţii lor. De morţii pe care îi au pe conştiinţă, nu mai pomenesc.

Dumnezeu să-i ierte! Pe morţi ca şi pe vii morți.

Lumina de august (2)

august 30th, 2009

Am gasit nu de multe zile doua deserturi simple si inedite ce ar multiplica succesul unei mese in aer liber.

1.Piersici la gratar ( in vin)
Ingrediente:
4 piersici mari, taiate in jumatati
2 pahare vin rosu, de preferinta nu prea dulce, mai degraba in linia Beaujolais-ului sau a vinurilor din campie ori a Buzaului (Pietroasele). Important e ca vinul sa pastreze gustul de poama (boaba).
2 linguri de zahar brun
ulei

Metoda de preparare:

Amestecati bine zaharul si vinul. Plasati jumatatile de piersica unse cu putin ulei pe gratarul incins. Lasati-le timp de 3 minute.

Le intoarceti si le mai lasati pe gratar 20-25 minute ca apoi sa le puneti intr-un castron cu vinul amestecat cu zahar. Le lasati cateva minute si pe urma le dispuneti pe o cupa cu inghetata de vanilie (sau sorbet).
Pot fi servite si pe mini clatite foarte subtiri.

2. Banane si ananas la gratar
Ingrediente:
6-8 felii de ananas taiate in rondele
3 banane nu foarte coapte taiate pe lungime
3-6 felii de lamai sau limete (lamai verzi)
Metoda de preparare:
Feliile de ananas se rumenesc pe ambele parti timp de 8-10 minute.
Urmeaza bananele timp de 6 minute.
Se servesc fierbinti si stropite cu sucul de lamaie (de limete).

(Sursa Barbara-Scott Goodman)

Et in Polonia ego…

august 30th, 2009
În acest crematoriu erau arse cadavrele celor exterminați de naziștiÎn acest crematoriu erau arse cadavrele celor exterminați de naziști

Ce ‘cliseu’ si totusi ce potrivit cliseu : azi dimineata pana si cerul a plans cu noi. O ploaie marunta, cerul acoperit, lasam Varsovia in urma peste doua ore de mers cu masina, G.P.S-ul ne indeamna la stanga spre deosebire de copilotul Mariana care – ciudat pentru o persoana de centru stanga – trage spre dreapta, tehnologia castiga in fata intuitiei si… greseste. Trebuia la dreapta.

In sfarsit, Maidanek. La periferia orasului Lublin, un muzeu dupa o poarta de sarma ghimpata (asta da ‘cliseu’) si un drum serpuitor spre care ne indreapta functionara de la ghiseu, care intelegea probabil foarte bine engleza noastra, caci indicatia cu mana – tot inainte! – era foarte expresiva.

In varful dealului, oprim. In dreapta impunatorul monument cunoscut din fotografii, in fata si in stanga iata gardurile de sarma ghimpata, foisoarele de paza, se vad baracile. Nu e cliseu si nici scena de film. Lagarul Maidanek.

Mausoleul cu cenusa victimelor. Lumanari. Fotografii. Impresionant si trist. Si totusi nimic nu ne-a pregatit pentru ce a urmat. Nu tot ce am citit in viata, nu tot ce am vazut vreodata, nu tot ce stiam.

Intram (invers decat ceilalti vizitatori, putini si apatici) intai in cladirea crematoriului. Imi tremura mana acum cand scriu. Oricat te-ai fi asteptat sa fii impresionat, e neasteptat de ingrozitor. Momentul cand am vazut cuptoarele. Se opreste respiratia. Tasnesc automat lacrimile, fara sa le simti. Se aude doar suspinul. Soc. Cuptoarele unde se ardeau cadavrele. Cuptoare. Reusesc totusi sa fac poze. Si nu ma opresc, am intrat in transa. Soc. Si apoi camerele de gazare. In REALITATE. Aici, langa mine. Si cutiile cu Zyklon B. Cat au putut sa ma mai impresioneze apoi expozitiile temporare sau permanente sau baracile-locuinte, sau bucatariile?

La plecare, soarele gonise norii. Cliseu, dar ce potrivit cliseu…

De la incorectitudine politică la bâtă

august 30th, 2009
Elena Udrea este uneori ținta unor atacuri sexisteElena Udrea este uneori ținta unor atacuri sexiste

Săptămâna trecută directorul revistei ACUM, Ștefan Maier, mi-a trimis un articol scris de un tânăr cu veleități de jurnalist, intitulat “Călăritul doamnei Udrea”. I-am scris tănărului spunându-i că articolul are o tentă sexistă, pe lângă faptul că aborda aceleași chestiuni banale și irelevante ale vestimentației doamnei ministru al turismului, într-o săptămână în care colegul meu Ovidiu Ivancu scria în editorialul său:

Ce îmi pasă ca doamna se îmbracă în roz sau poartă pantofi de nu ştiu câte mii de euro? De ce m-ar interesa ce marcă de poşetă poartă doamna ministru? Cu alte cuvinte, de ce m-ar interesa atributele feminităţii la un ministru? Mai degrabă mă interesează discursul domniei sale, de şcolar mediocru, lipsa de viziune şi o limpezire a tuturor afacerilor în care e implicată. Nu există nicio diferenţă substanţială între cei care o evaluează pe Elena Udrea ca femeie şi muncitorii necalificaţi despre care vorbeam ceva mai sus, aceia care, de la micimea propriului lor orizont, fluieră copios femeile pe stradă, adresându-le din timp în timp interogaţii pline de substanţă de genul: „ce mai faci, păpuşă?”.

Tănărul, care-mi amintește de un celebru personaj, e drept ceva mai tânăr, dintr-o schiță a lui Caragiale, nu s-a lăsat descurajat și mi-a răspuns:

In spatele unor simple cuvinte care, privite superficial, ar putea fi etichetate drept „sexiste” se ascund si alte concepte mai profunde (cum ar fi de exemplu incompetenta si prostia – care nu fac deosebire de rasa, sex, culoare politica samd), e altceva. Stimate domnule Clej, vreau sa va adresez niste intrebari simple – cum puteti eticheta existenta unor organizatii de femei? Nu cumva sint sexiste? Nu cumva imi incalca dreptul meu constitutional la asociere si sint discriminat pe motive sexuale? De ce d-na Udrea ar avea voie sa activeze intr-o astfel de organizatie si eu nu? Aveti curajul sa contribuiti la crearea unei organizatii de barbati? Sint absolut sigur ca nu. Nu e politically corect. Nu cumva a fost amendat un student care avea un tricou pe care scria ” I’m straight and I’m proud of it”?

Așadar de la un titlu cu conotație obscenă, vizibil sexist, ajungem la vestita linie de apărare a celor care gândesc ca acest Domn Goe, care-i acuză pe toți cei care nu tolerează asemenea grosolănii că sunt “politically correct”.

Dar, oricum multumesc ca mi-ai dat o idee despre un articolas, pentru mine, pe care il voi incepe cam asa:

„Nu sint evreu. Nu sint femeie, nu sint negru, tigan sau musulman, nu sint chinez sau macar budist, deci sint minoritar….”

Si il voi intitula ceva gen ” Toleranta fata de bietii atei, barbati, albi”

Întâmplător nici eu nu sunt evreu, femeie, negru, țigan, musulman, chinez sau budist, dar asta nu înseamnă că accept grosolăniile și mârlăniile, numai din teribilismul politically incorrect așa cum o face acest individ.

Folosirea corectitudinii politice ca țintă de către acest gen de persoane este destul de frecvent pe pagina revistei ACUM. Ori de câte ori apare câte un articol care aduce vreo atingere amorului propriu național-ortodoxist-masculin-macho-ist adică “majoritar”, apare, ca un reflex pavlovian această acuzație. Până recent, campion la acest sport era un anume Ion Adrian (alias Ion Atanasiu) pentru care orice critică a negaționiștilor Holocaustului, a rasismului, homofobiei, misoginiei, xenofobiei, etc, era “corectitudine politică”.

Această atitudine izvorăște parțial din obtuzitate și provincialism, parțial din rea credință. Acești oameni nu vor să accepte că lumea de azi, globalizată și interdependentă, nu mai este cea de acum 50 sau chiar 20 de ani. Și că ceea ce era acceptabil atunci, nu mai e acceptabil astăzi.

Să fiu bine înțeles: nu accept în bloc pretențiile noii corectitudini politice: sunt împotriva discriminării pozitive în societate (deși accept că trebuie să se creeze un climat în care chiar să nu conteze, de pildă, la recrutare, dacă ești bărbat sau femeie, alb sau ne-alb, heterosexual sau homosexual, cu handicap, etc).

După cum nu accept că în cultura europeană (incluzând aici și Statele Unite și Canada) trebuie renunțat la valorile tradiționale, cum ar fi filosofia greacă sau muzica și arta plastică clasică, doar pentru a le re-echilibra cu valorile (care trebuie respectate) ale altor culturi.

Nu accept nici excesele de tip interzicere a sărbătoririi în public a Crăciunului pentru a “nu ofensa pe cei de alte religii”.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să mai tolerăm limbajul și comportamentul sexist, rasist sau homofob – care până la urmă sunt și o dovadă de ignoranță și mârlănie.

Mai îngrijorător este faptul că uneori asemenea idei aduc în subtext amenințarea cu violența. Iată de pildă ce ecou am primit la articolul “Stat naţional?”, de Zoltan BIRO, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=10353.

‘dacă un roman, cetățean ungur, își permite sa spună, scrie asa ceva în Ungaria, cît timp vor întîrzia „niște unguri de bine ” sa-i rupă oasele?”.’

Sigur, autorul se referă la o situație ipotetică din Ungaria (evident complet imaginară sau oricum excepțională) însă semnificația e evidentă: cine atentează la această sintagmă sacro-santă “stat național” riscă să o ia pe cocoașă.

Nu spun că toți sau chiar o majoritate a celor care se bat cu pumnii în piept că se luptă cu corectitudinea politică sunt violenți sau periculoși, dar repetarea zi de zi a acestor clișee alimentează un climat de ură, care poate la un moment dat să răbufnească într-un mod necontrolat.

Mihai Ghimpu – noul președinte al Parlamentului Republicii Moldova

august 28th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova ales la 29 iulie l-a ales în sesiunea sa inaugurală pe liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, președinte al forului legislativ, cu votul celor 53 de deputați ai opoziției, după retragerea de la lucrări a deputaților comuniști.

Debutul noii legislaturi este crucial, în condițiile în care Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, și-a pierdut majoritatea după opt ani, deținând doar 48 de mandate din 101.

PCRM a anunțat că va ataca la Curtea Constituțională validitatea alegerii lui Mihai Ghimpu, care preia în mod provizoriu și funcția de șef al statului.

Majoritatea este deținută de Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), cu 53 de mandate, formată din Partidul Liberal Democrat (PLD) – 18 mandate, condus de Vladimir Filat, Partidul Liberal (PL) – 15 mandate, condus de Mihai Ghimpu, Partidul Democrat (PDM) – 13 mandate, condus de Marian Lupu și Alianța Moldova Noastră (AMN) – 7 mandate, condus de Serafim Urecheanu.

Acum ar urma desemnarea noului șef al statului, pentru care sunt necesare voturile a cel puțin 61 de deputați.

Aritmetica parlamentară arată că este nevoie de voturile a cel puțin opt deputați PCRM, pentru a putea alege un succesor lui Vladimir Voronin, care a efectuat cele două mandate – numărul maxim admis de Constituție.

În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie (al căror rezultat a fost contestat vehement de opoziție) PCRM a obținut 60 de mandate, dar candidata lor – premierul în exercițiu nu a reușit să obțină majoritatea de 3/5 și după două tururi de scrutin eșuate Parlamentul a fost dizolvat și au fost convocate alegeri parlamentare anticipate.

Comunicat privind retrocedarea „Complexului Furnica”

august 26th, 2009

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

In legatura cu declaratiile care au aparut in presa privind ilegalitatea retrocedarii “Complexului Furnica”, Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui este imputernicit sa faca publica pozitia competenta a avocatului Casei Regale, maestrul Adrian Vasiliu:

1) Constructia care a luat denumirea de “Complex Furnica” in timpul regimului comunist a apartinut dintotdeauna Domeniului Peles, fiind edificata de Majestatea Sa Regele Carol I;

2) La momentul confiscarii Domeniului Peles, in mod abuziv si samavolnic de statul comunist, aceasta constructie exista in forma si dimensiunile actuale si deservea Batalionul de Garda Regala. Constructia nu a fost redimensionata de statul roman dupa preluare iar expertiza efectuata a stabilit clar ca ea a ramas in acceeasi forma si dimensiuni;

3) Faptul ca, ulterior preluarii abuzive, acestei cladiri i s-a dat alta destinatie si a fost redenumita “Complexul Furnica”, nu impiedica retrocedarea, cata vreme ea ramane proprietatea deplina a Majestatii Sale Regelui Mihai I si trebuie restituita in starea in care se afla conform Legii 10/2001. In notificarea facuta pentru restituirea Domeniului Peles Majestatii Sale Regelui de catre statul roman au fost cerute toate constructiile existente pe terenul de 60 ha ce constituie Domeniul Peles, inclusiv constructia denumita “Complexul Furnica”.

4) Statul roman nu are de incasat nici o creanta in valoare de 10 millioane de euro de la Majestatea Sa Regele Mihai, asa cum se pretinde, cata vreme aceasta suma nu este recunoscuta si nici stabilita printr-o hotarare judecatoreasca. In schimb, statul roman ar putea avea un debit fapta de proprietarul Domeniului Peles rezultat din 60 de ani de folosinta abuziva a bunului altuia;

5) Biroul de presa al Majestatii Sale Regelui este imputernicit sa puna la dispozitia presei, spre consultare, notificarile trimise nu numai Primariei Sinaia, cum gresit se spune in anuntul Corpului de Control al Guvernului, ci si RA-APPS, precum si referatul de preluare si inventariere in care se descrie cladirea Batalionului de Garda Regala, actualul “Complex Furnica”, compusa din 72 camere.

6) Consideram ca prin actiunea Corpului de control al Guvernului se doreste blocarea negocierilor dintre parti, care sunt de natura sa puna capat oricaror neintelegeri privitoare la punerea in executare a actului firesc de restituire a Domeniului Peles catre adevaratul proprietar.

Alice Dutu
Ofiter PR
Casa Majestatii Sale Regelui Mihai I

Palatul Elisabeta
Sos. Kiseleff 28
Sector 1, 011347
Bucuresti
Tel: +40 21 319 09 72/int. 101
Fax: +40 21 319 08 92
Mobil: 0040 724 222 750
E-mail:birou.presa@palatulelisabeta.ro

Ucenici cu Părul Alb

august 24th, 2009

Se ştie că după o viaţă de muncă şi eforturi susţinute pentru pâinea cea de toate zilele, când omul ajunge în sfârşit să fie gratificat cu pensia lui de bătrâneţe, pe lângăa beneficiul libertăţii de a face tot ce doreşte cu timpul lui, este şi acela că îşi poate permite să realizeze o seama de proiecte pe care niciodată nu le-a putut înfăptui înainte. Mulţi dintre ei pun în aplicare planuri de grădinărie, alţii îşi amintesc de instrumentul muzical neatins de zeci de ani şi cu migală şi multă răbdare încep să-şi reeduce degetele cu fineţea necesară atingerii coardelor din instrument. Pe lânga alte proiecte, mulţi se întorc la pasiunile tehnice din tinereţe cum ar fi tâmplăria sau mecanica. O cunoştiinta mai veche culegea maşinile vechi ale prietenilor care voiau să scape de ele pe de gratis şi în garajul lui de acasă, cumpărând cărţi şi piese de schimb, refăcea motorul uzat într-unul nou. Apoi vindea maşina la un tânăr care nu-şi putea permite luxul unei maşini noi, pe o sumă de nimic. Nu puţini sunt aceia care au căpătat pasiunea excursiilor şi dacă din bruma de bani economisiţi în anii de muncă se găsesc puţini şi pentru o excursie în străinătate, aceasta se transformă ad-hok într-un eveniment de vis împlinit aevea.

Eu mă aflu în categoria acelora care preferă să rămână activi într-o ocupaţie zilnică cu răspundere şi obligaţii care oferă pe lângă un mic beneficiu material şi satisfacţia că în ciuda vârstei înaintate, experienţa şi munca sunt încă apreciate. Dacă viaţa mi-ar fi fost dirijată după partitura plănuită de mine, destinul ar fi trebuit să mă ducă pe alte cărări decât acelea pe care am păşit. Din copilărie profesorii au descoperit în lucrările mele o înclinaţie spre poezie utilizată ulterior de prieteni şi colegi în scrisorile lor către iubite. Dar sărăcia, autoritatea părinţilor şi condiţiile sociale m-au îndepărtat tot timpul de pasiunea mea pentru artă si scris. Decenii întregi în care a intervenit şi imigrarea, condeiul a ramas uitat cu desăvârşire într-un ungher, pentru că necesităţi mai importante trebuia să-i ţină locul. Mi-am adus aminte de el, când fetiţa mea a împlit şaptesprezece ani. Atunci au picurat din inimă câteva versuri pentru ziua ei. Odată cu ele, izvorul creaţiei a reînceput să adune pe fundul albiei uitate un firicel plăpând de apă cristalină din care am distilat câteva poeme şi mai târziu o carte.

În anii de studenţie lucrările literare mai izbutite apăreau într-o antologie cu titlul “Ani de Ucenicie”. La o librarie publică din cartier se întrunesc săptămânal un număr de tineri începători în arta îmbinării cuvintelor în imagini, la care au aderat şi un împresionant număr de amatori cu părul argintiu. Astfel a luat fiinţă un nou cenaclu literar. După o viaţă lungă de ocupaţii în alte domenii de activitate, majoritatea celor mai în vârstă s-au regăsit cu condeiele uitate prin unghere, ca să dea glas frământărilor de azi şi din trecut, a dorului, a năzuinţelor şi a dragostei pentru scris. Ne-am retras specialişti din profesiile de-o viaţă, dar cu fiecare poezie, schiţă sau articol publicat, suntem mândri că ne putem afirma ca ucenici în arta folosirii cuvântului.

Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique»

august 23rd, 2009

Paul Barba-Negra & Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique»
Data apariţiei : 17/06/2004
ISBN : 9782914119313
Editor: Huitième Jour
Dimensiuni : 18X24 cm
158 Pagini
Preţ: 20 euro

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» de Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz. O carte epuizată din care, totuşi, am obţinut un exemplar.

Specializat în antropologie şi simbolism şi atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărţi precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ş.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.

Paul Barba-Negra sau Paul Barbăneagră, s-a născut în 11 februarie la Isaccea, România, fiind absolvent de medicină şi cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Este deosebit de cunoscut documentarul său dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea lui Mihaela Cristea si Marcel Tolcea.

A obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

În primăvara acestui an, Institutul cultural român din Paris a omagiat personalitatea lui Paul Barbăneagră şi cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaţă a organizat Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră” la Halle Saint Pierre din Paris.

Aşa cum s-a menţionat în pliantul festivalului unde am fost şi eu invitată, au fost prezentate „şase documentare din cele 13 ale serialului omonim realizat pentru televiziunea publică franceză în anii ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”

«Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identităţii» unei naţiuni.
De la individual la colectiv, conştiinţa apartenenţei la o cultură este tipic civilizaţiei umane, gradul de emancipare o dă însăşi evoluţia acelui popor.
Există o reală aspiraţie spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundaţie până la devenirea sa.
«Cheia simbolică a unui oraş se decriptează şi se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, aşa cum menţiona şi Platon, oraşul este permanent în strictă relaţie cu universul, acordat în cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra dn India, Roma bulversantă a civilizaţiei romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul şi sensul divin al originii sale.
Ce semnificaţie poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profeţiilor Apocalipsei?
Ce importanţă simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăseşte încadrat perfect în intersecţia axelor Cardo şi Decumanus ale oraşului înşuşi, ce valoare mistică pentru întreaga creştinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care îşi găsesc răspunsul în paginile acestei cărţi.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, oraşul construit pe cele şapte coline aminteşte de o altă forţă mistică menită să deschidă porţile universului.
Rotirea vizibilă şi invizibilă a cetăţii se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă.

Şi totuşi, «între Notre-Dame şi Défense traversând Louvre, Concorde şi Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».
Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraş, ne vor explica în detaliu cei doi autori.

Viziune sacră şi viziune profană dincolo de frontierele cunoaşterii umane, iată invitaţia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Oraşul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» aşa cum spunea Henry Montaigu.

«Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelaţie din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizaţiei umane.

Prezidențiale: a venit momentul separării apelor

august 23rd, 2009

Cu trei luni înaintea alegerilor prezidențiale a sosit timpul decantării candidaturilor legitime și utile de cele care nu îndeplinesc aceste două condiții.

O candidatură legitimă din punct de vedere politic (nu mă refer la aspectul juridic, reglementat de legea 370/2004 – http://www.cdep.ro/proiecte/2004/100/10/0/leg_pl110_04.pdf) reprezintă un curent de idei sau un proiect politic reprezentativ pentru momentul actual. O candidatură utilă este una cu șanse de accedere în turul doi sau cu șanse de a face un impact semnificativ în campania electorală.

Din punctul meu de vedere, patru potențiali candidați întrunesc aceste două condiții: Traian Băsescu, candidat al Partidului Democrat-Liberal (PD-L), Mircea Geoană, candidat al Partidului Social Democrat (PSD), Crin Antonescu, candidat al Partidului Național Liberal (PNL) și Corneliu Vadimi Tudor, candidat al Partidului România Mare (PRM).

Primii trei reprezintă cele trei mari partide din România afiliate celor trei mari familii politice din Uniunea Europeană. Chiar dacă aceste trei partide alcătuiesc un triunghi “toxic” și nu prea au multe legături cu ideologia lor declarată, este inevitabilă prezența lor în competiția prezidențială. Cât despre Corneliu Vadim Tudor, oricât de respingătoare ar părea ideile sale unei majorități a electoratului, el este continuatorul de facto al național-comunismului ceaușist, la care aderă o minoritate destul de semnificativă a populației, care se consideră perdantă a trecerii la un sistem democratic, cu economie de piață și al aderării la Uniunea Europeană.

Alți doi concurenți potențiali – Hunor Kelemen (UDMR) și Principele Radu al României – au candidaturi perfect legitime, dar șansele lor de accede în turul doi și chiar de a avea un impact semnificativ asupra campaniei sunt practic nule. Spun asta cu mult regret, deoarece cei doi sunt de departe cei mai civilizați și mai de substanță candidați, în condițiile populismului, demagogiei și mitocăniei prevalente pe scena politică românească.

Într-o categorie separată se înscrie Sorin Oprescu, un om politic cu idei clare de stânga, dar fără a reprezenta un curent politic și fără o bază reală în afara Capitalei, unde este primar general.

În sfârșit, ajungem la canidaturile ilegitime și inutile, iar aici mă voi referi la trei persoane: Miron Cozma, Ion Coja și Nati Meir.

Fostul lider al minerilor este un terorist politic, condamnat pentru subminarea puterii de stat, iar candidatura sa la magistratura supremă ar arunca în derizoriu chiar zicala cu lupul stăpân la stână.

Ion Coja, fost senator PDAR între 1992 și 1996 (satelit politic al PDSR, actualmente PSD) reprezintă un naționalism pernicios și revanșard, iar negaționismul Holocaustului și minciunile propagate de acest personaj în public îl fac probabil cel mai respingător dintre toți potențialii candidați. Este o sfidare la adresa statului de drept ca un individ care scrie scrisori deschise președintelui României în care neagă existența Holocaustului în România, în condițiile unei legi care incriminează această negare, să candideze la o funcția de garant al Constituției și respectării legilor statului.

Iar Nati Meir, fost deputat intrat pe listele PRM în 2004, este un clown politic, chiar și în condițiile mediocrei scene politice din România.

Prezența unor Cozma, Coja sau Meir, numiți de colegul meu Liviu Antonesei “candidați plecați de acasă”, în cursa prezidențială ar reprezenta o validare a imposturii în politică, un afront la democrație din partea unor indivizi care, în doze diferite, au contribuit și contribuie la subminarea ei.

Așa încât, chiar dacă imperfect, un buletin de vot cu numele lui Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu și Corneliu Vadim Tudor și numai al lor, mi se pare cel mai mic dintre mai multe rele la ora actuală.

Veți spune că poate există și alți potențiali candidați, dintr-o generație mai tânără. Da, fără doar și poate, cum ar fi Andreea Vass (PD-L), Tiberiu Corlățean (PSD), Alina Gorghiu și Tihamer Czika (PNL – da, tânărul avocat și colaborator al revistei ACUM, actualmente în UDMR, mi se pare un lider de viitor pentru partidul condus de mediocrul Crin Antonescu).

Vremea lor nu a venit încă, dar după scrutinul prezidențial din toamnă va veni ora curățeniei masive în principalele partide politice din România.

Ars Culinaria între legendă și realitate

august 23rd, 2009

Asa cum scriam in cateva cronici anterioare datoram nu numai respectul binemeritat autorilor catorva mancaruri celebre, ingenioase si popularizate in toata lumea, dar si efortul de a sti cateceva de dincolo de numele acestora.
Exista doua variante cu referire la originea salatei in discutie:

1.George Leonard Herter sustine in studiul sau gastronomic Bull Cook and Authentic Historical Recipes and Practices, Volume II ca inventatorul salatei a fost un italian din Chicago, Giacomo Junia (1903) ce i-a dat numele in semn de pretuire pentru Iulius Cezar – cel mai important italian al tuturor timpurilor.

2. Alti cercetatori gastronomi sustin ca Caesar Cardini (italo-mexican), patronul unui restaurant din Tijuana, Mexic ramane de drept creatorul salatei in 1924, oficializata cu ocazia zilei de 4 Iulie. Acesta s-a impotrivit folosirii pestelui ansoa in elaborarea vinegretei, pledand pentru combinarea branzei Parmiggiano cu uleiul de masline.

In 1930 Parisul primeste cu entuziasm aceasta solie culinara de peste ocean, si ii acorda votul de maxima apreciere.

Iata o reteta simpla a salatei Cezar:
Ingrediente:
50-60 gr branza razuita parmesan
sucul unei lamai
70 ml ulei de masline
1 lingurita sos Worchestershire
3-4 catei de usturoi bine presati
1 capatana salata Romaine(in lipsa salata verde obisnuita)
1 lingurita peste ansoa in pasta (optional)
Metoda de preparare:
Se amesteca uleiul, sucul de lamaie, sosul Worchestershire, usturoiul, branza si pestele obtinandu-se vinegreta. Se poate adauga sare si piper dupa gust.
Crutoanele sunt nelipsite oricarei retete Cezar.

Sugerez prepararea crutoanelor din resturi de paine (franzela, paine intermediara) peste care se presara unt amestecat cu cimbru, oregano, usturoi, boia dulce de ardei ca apoi se rumenesc in cuptorul incins 5-10 minute.
E ideal ca salata sa fie taiata cu un cutit de plastic sau rupta in bucati cu mana. In acest fel se prelungeste prospetimea salatei.

Amestecati in final salada cu sosul si cu crutoanele (reci).
Puteti adauga piept de pui la gratar, somon la gratar sau creveti dati in apa clocotita( 5 minute) si marinati.
Se intalneste adesea ca garnitura la pizza.
Intr-o perspectiva mai indrazneata (nouvelle cuisine) contemporana as adauga capsuni proaspete sau mure.

Stat naţional?

august 23rd, 2009

Articolul 1. din Constituţia României spune: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Pentru marea majoritate, un postulat de necontestat. Dar care o fi adevărata acoperire a acestei afirmaţii – dincolo de caracterul său solemn – în lumea dură a realităţii?

Partea dureroasă a articolul citat este bineînţeles aia cu statul naţional. Dar oricât de sensibilă ar fi tema, o definiţie mai elevată, mai concretă zău că n-ar strica. Însă – din păcate – pe Wikipedia românească articolul „stat naţional” este inexistent. Aproape incredibil. Să lipsească tocmai o sintagmă atât de sensibilă şi importantă?

Hai să vedem atunci cea maghiară:

A nemzetállam olyan államot jelent, amely népessége összetétele etnikai szempontból homogén. Ez olyan esetben jön létre, amikor egy állam határai egybeesnek a többségét alkotó nemzet etnikai határaival.

Adică:

Statul naţional reprezintă un stat în care compoziţia populaţiei este omogenă din punct de vedere etnic. Această situaţie apare când graniţele statului coincid graniţelor etnice a populaţiei majoritare. [tradus de mine]

Această definiţie bâlbâie un pic: dacă populaţia e omogenă etnic – adică nu există minorităţi – atunci termenul de majoritate în sine e puţin confuză. Dar putem trece peste acest aspect. Conform acestei definiţii România oricum

n-are nici o şansă să devină stat naţional.

Neomogenitatea etnică este chiar impedimentul mai mic – cel mare este că graniţele etnice nu coincid nici pe departe cu graniţele statale, vezi doar Ţinutul Secuiesc şi unele părţi din Crişana (sau să privim şi cealaltă parte a graniţei: Voivodina, Bucovina de Nord, Basarabia).

Atunci – în afară de o posibilă rea intenţie – care o fi motivaţia susţinătorii României ca stat naţional?

Pentru un posibil răspuns interesant de data asta voi cita din Wikipedia engleză (fără traducere):

Due to ambiguities in the word state, for instance in the United States, the term nation-state is also used to mean any sovereign state, whether or not its political boundaries coincide with ethnic and cultural ones.

Mai pe româneşte, americanii practic generalizează sensul cuvântului: în viziunea lor apartenenţa la o naţiune poate fi şi

pe baza cetăţeniei, fără nuanţe etnoculturale.

Astfel, practic majoritatea covârşitoare a statelor lumii sunt naţionale. Chiar şi Statele Unite, deşi sunt unii dintre cei mai neomogeni etnic şi cultural de pe pământ.

Două definiţii contradictorii (chiar răsfoind paginile virtuale ale aceluiaşi enciclopedii online): după prima, statutul de stat naţional al României poate pune sub semnul întrebării chiar legea existentă a administraţiei publice privind utilizarea limbilor minorităţilor sau inscripţiile bilingve – în schimb, după cea de a doua, pornind de la naţiune ca şi comunitatea oamenilor de acelaşi cetăţene,

nici măcar o autonomie lărgită pe criterii etnice

(dacă există aşa ceva) n-ar intra în conflict juridic cu statul naţional.
Existenţa a două interpretări aşa de diferite n-ar fi o problemă mare în sine. În schimb, dacă bazezi un sistem legislativ pe o afirmaţie aşa de ambiguă, fără precizări suplimentare, deja este. Şi una mare de tot: cu legislaţia nu e de joacă.

Hai să presupunem că rezolvăm ambiguitatea, prin a ne pronunţa clar în favoarea unei definiţii. Dar oricare ar fi asta, ea trebuie să aibă un caracter obiectiv, de aia-i definiţie, nu-i aşa? Adică, ar trebuie să existe criterii bine delimitate, pe baza căruia se poate decide în mod echivoc dacă caracterul de stat naţional al României face faţă sau nu definiţiei respective.

Ei, un paragraf din constituţie, decisă de majoritatea clasei politice n-are cum să fie criteriu obiectiv – reprezintă mai degrabă

interesul unei majorităţi

(în cazul fericit, când constituţia se elaborează într-o manieră democratică) decât o bază solidă, ştiinţifică de argumentaţie.

Chiar dacă votarea primul paragraf ar fi fost precedată de o discuţie serioasă, bazată pe argumente, simplul fapt că s-a postulat în constituţie n-ar fi transformat statul român de la o zi la alta într-unul naţional. (Ca şi fapt divers, nu-mi amintesc de „argumente“ mai solide decât jertfa milenară a poporului român şi alte clişee naţionaliste.)

Dacă lucrurile ar fi chiar aşa de simple, vezi vrem să fie adevărat, deci îl punem în constituţie, am putea avea chiar de mâine nişte „paragrafe“ tari de tot:

a) România se află în topul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic,

sau

b) în România nu există grupări mafiote, corupţie şi economie subterană.

Bineînţeles, includerea unor afirmaţii de acest gen în Constituţie n-ar face din România în mod automat o ţară prosperă – cum nici primul paragraf nu ne plasează a priori într-un stat naţional şi unitar. Ne place sau nu, acest statut depinde

exclusiv de realităţile demografice şi geopolitice a ţării,

şi nicidecum de faptul că un parlament – cu 18 ani în urmă, controlat de un partid puţin zis compromis – a avut interesul discutabil de a introduce acest paragraf în baza legislaţiei româneşti.

Din păcate marea majoritate încă nu e pregătită să înfrunte un asemenea raţionament – şi vorbim aici doar de reflectarea asupra unor argumente, nu neapărat de acceptarea eventualei concluzii. Dar – spre fericirea mea – am dat deja peste primii curajoşi care au reuşit să treacă peste cercul vicios „E stat naţional fiindcă aşa scrie în constituţie – aşa scrie în constituţie fiindcă e stat naţional”:

Cât timp va rezista statul naţional, unitar si indivizibil?

Deocamdată nici Gardianul în sine, nici articolul în cauză nu e lipsit de unele conotaţii naţionaliste, dar totuşi pare că unii se mai şi gândesc în ţara asta în loc să se mulţumească cu lozinci de doi bani când e vorba de mult discutată „problema naţională“. Aşa să fie!

http://limbacailor.wordpress.com/

Şi totuşi, Ribbentrop-Molotov!

august 23rd, 2009

„Parlamentele multor state… consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”

(Declaraţia de Independenţă, 27 august 1991)

De câte ori a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov este un reper pe care încă nu îl putem evita.

Simbolistica eliberării

Deloc întâmplător, atunci când perestroika le-a permis, primul gest politic colectiv pe care l-au făcut balticii a fost protestul împotriva ocupaţiei sovietice şi revendicarea statalităţii pierdute. În 1986 şi 1987 au ieşit în stradă, iar în 1989 a intrat în istorie lanţul uman de 600 de km de-a lungul Ţărilor Baltice (circa un milion şi jumătate de oameni s-au ţinut de mâini pentru 15 minute). S-a contestat momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… La 24 decembrie 1989, deputaţii poporului din URSS condamnau semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939. În stânga Prutului, a devenit evident că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral. În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia implinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Traian Băsescu a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta (după ce, în 2006, a condamnat comunismul). În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.

Juriştii au exactitatea, dar nu au adevărul

Prima replică atunci când vine vorba despre Tratatul de neagresiune ruso-german este legată de statutul documentului. Juridic, este inutilizabil. Tratatul a fost nul de la început, dar devine caduc prin agresiunea Germaniei împotriva URSS, din 22 iunie 1941, iar Tratatul de pace de la Paris, de la 10 februarie 1947, plus alte documente bilaterale semnate de România cu URSS, îl fac inoperant. Ceea ce nu poate fi contestat. Dar, în aceste condiţii, devine greu de înţeles de unde atâta indignare împotriva celor care repudiază acest tratat, oricum caduc din punct de vedere juridic? O singură mostră: după documentul de contestare din Parlamentul României, Sovietul Suprem din Ucraina adoptă o Declaraţie în care susţine că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice (?), ocupate (?) în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice”. Dincolo de acest delir, problema e de fond. Dacă Pactul e caduc, de ce îl mai invocăm sau de ce îl mai contestăm? O ştim cu toţii, chiar dacă nu o rostim de fiecare dată.

De acolo a plecat totul

Dincolo de faptul că a revelat, odată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947. Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin. Sovieticii au surprins toată lumea – inclusiv ziarul Pravda! – când au decis, la 2 august 1940, că noua RSS Moldovenească, „fabricată” în spiritul acordului din 1939, va cuprinde doar jumătate din fosta RASS Moldovenească, şi doar partea centrală a Basarabiei. Moscova ştia ce face: dincolo de lobby-ul ucrainean, era interesul ei ca nou creata republică – locuită de români moldoveni, nu de slavi! – să fie cât mai mică şi dependentă posibil. Şi în nici un caz să controleze gurile Dunării sau strategicul port de la Odesa. Odată constituită, RSSM devine, după 1944, parte a URSS, iar după căderea URSS devine R. Moldova de azi.

Astăzi, Pactul Hitler-Stalin e viu pentru că e vie ideologia absurdă care l-a generat. Nu în zadar la Chişinău, până mai ieri, preşedintele Voronin repeta ca un papagal, oriunde se ducea: „Pactul nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.

O memorie colectivă fracturată

Românii mai au un motiv să discute anul 1939. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar aceast episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Dacă ar fi putut cineva să recupereze relaţia simbolică cu Basarabia după 1989, aceasta ar fi fost Casa Regală. Dar ea s-a ferit, în realitate, de această sarcină, ratând o enormă posibilitate de recuperare şi acreditare publică a înseşi simbolisticii monarhice. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

HOLOCAUST ŞI GULAG: ESTE NECESARĂ RESCRIEREA ISTORIEI EUROPEI DE EST?

august 23rd, 2009

Thimothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de Est, invocînd, prin cifre, genocidul populaţiei civile ce a avut loc în această parte a continentului în perioada în care ea a fost ţinta atacurilor, ocupaţiilor şi distrugerii intenţionate din partea celor două regimuri totalitare din secolul al XX-lea. Cu un îndelung exerciţiu în cercetarea evenimentelor politice şi militare din timpul şi de după al doilea război mondial, istoricul american este încredinţat că Europa de Est a fost centrul geografic, moral şi politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe care îl identifică în Bielarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia. Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul întunericului (“the dark continent”) în secolul al XX-lea, atunci, pentru Timothy Snyder, Ucraina şi Bielarus au fost în inima acestui întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît şi pe acelea comuniste şi susţine că majoritatea celor ucişi au fost est-europeni. Potrivit observaţiei sale, deşi ruşii sovietici – aidoma altor cetăţeni ai URSS – au fost şi ei victime ale represiunii totalitare sovietice, cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puţine comparativ cu cele din Ucraina sovietică, Bielarus, Polonia ocupată sau cu cele aparţinînd grupurilor culturale şi religioase minoritare. Punînd faţă în faţă numărul civililor exterminaţi – Reich-ul lui Hitler a ucis mai mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane – , Snyder pledează pentru aplicarea aceleiaşi evaluări nazismului şi comunismului.

Particularităţile Europei de Est

În ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder ? Este adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a istoriei Europei şi a totalitarismului în general? Dacă da, cum se explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit ? Este necesară evidenţierea comparativă a numărului de victime pentru o mai bună cunoaştere a istoriei ? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor totalitare decît acelea ale Vestului ? Dacă da, atunci cum trebuie interpretate influenţele occidentale în răsăritul Europei, respectiv, care sînt similitudinile şi diferenţele culturale şi identitare dintre cele două zone ale continentului? E îndreptăţită rescrierea istoriei moderne a Europei prin prisma atrocităţilor săvîrşite la mijlocul secolului al XX-lea ?

Semnele de întrebare cu privire la trecutul Europei de Est persistă în mintea multora. Deşi există o mare curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele ţări comuniste – istoricii, politologii şi jurnaliştii au descoperit informaţii de arhivă, publică reviste şi colecţii de documente, articole şi monografii, dezvăluiri neaşteptate, şi-au instituţionalizat activitatea -, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii trecutului imediat, de importanţa dezbaterii privind gravele erori politice şi a moştenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanţa schimbării mesajelor adresate societăţii. Pe de altă parte, în ţări precum România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă dependenţi fie de documentul de arhivă, fie de prejudecăţile care le influenţează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o vastă experienţă a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la prudenţă în validarea grabnică a informaţiilor fabricate de instituţiile comuniste .

Răspunsurile în sensul întrebărilor formulate mai sus întîrzie să apară şi pentru că în studiul totalitarismului atenţia acordată comunismului este excesivă în comparaţie cu aceea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria scrisă să fie amalgamată cu memoria ceea ce nu aduce întotdeauna beneficii cunoaşterii ştiinţifice. Se întîmplă ca experienţa particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaştere. Prezentul social-politic şi intelectual poartă încă multe din conotaţiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea. Iată de ce tema din articolul lui Thimothy Snyder devine şi mai provocatoare şi, cred, merită o discuţie liberă, fără stereotipul ce a dominat timp îndelungat limbajele politice şi imaginarul colectiv al Europei, fără “
care împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” .

Cunoştinţele şi imaginea privind Holocaustul şi Gulagul sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi, cu acces limitat la cultura istorică autentică. În comparaţie cu Occidentul, România ştie mult prea puţin despre istoria recentă, ideologiile şi sistemele politice totalitare, faptele celui de-al doilea război mondial şi lagărele de muncă şi de exterminare fasciste şi comuniste. Uneori, chiar refuză să ştie. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici, supravieţuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plîng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său” . Să fie vorba de tineri pentru care cunoaşterea trecutului nu are nici o relevanţă pentru prezent sau în discuţie este modul în care şcoala şi media fac trimitere la istorie? Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa de Est – este redactarea unor istorii fără polarizări şi formarea unei gîndiri mai puţin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depăşirea aprecierii romantice potrivit căreia istoria şi limba ar fi sufletul poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esenţială este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relaţia cu noţiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.

Includere sau excludere – De ce este necesară istoria?

La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte noţiunile-cheie şi limbajele radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noţiunile care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes în absenţa unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe, falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează programelor şi manualelor şcolare, sistemului educaţional învechit, elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu întîmplător, redactarea manualelor şcolare alternative de istoria României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile universitare de istorie naţională nu integrează temele locale în acelea europene şi universale, nu ştiu să abordeze istoria minorităţilor cultural-lingvistice şi religioase şi nu conţin explicaţiile necesare privind extremismele secolului trecut. Multe din aceste minusuri ţin de discutata şi neaplicata reformă a sistemului de învăţămînt. Urmările pot fi verificate în informaţia istorică ce circulă la nivelul social mediu şi în diversitatea de exemple oferită de pregătirea şi comportamentul unor lideri politici.

Scena în care primarul oraşului Constanţa îmbracă o uniformă de ofiţer nazist şi defilează aidoma trupelor SS cu ocazia unei prezentări de modă indică absenţa minimelor repere cultural-istorice şi doctrinare şi, deci, a responsabilităţii unui om politic cu notorietate în relaţia cu masa de alegători . “Cel mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african”, pe bună dreptate amintita „ieşire” a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea şi cînd arătăm faţa mai puţin cunoscută a istoriei continentului, este bine de ştiut că experienţele culturale, de organizare şi de administrare ale Europei de Est au fost şi sînt diferite comparativ cu ale Europei de Vest. Tradiţiile de scurtă durată ale democraţiei şi, adesea, rezultatele discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea socială, inexistenţa culturii civice, continuitatea ideii romantice de naţiune şi de stat-naţional pe toată durata secolului al XX-lea, conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul cultural în locul politicii integrării.

La începutul secolului trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala şi manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală şi de atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989, structura de gîndire a elitelor intelectuale şi a majorităţii populaţiei din Europa de Est a rămas aceeaşi. În state precum România, Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina nu au fost suficiente adoptarea sistemului pluripatidist, împrumutarea legilor democraţiei şi a limbajelor specifice acestora pentru depăşirea ideologiilor, comportamentelor şi deciziilor de tip totalitar.

Cînd analizăm Holocaustul şi Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu evoluţia limbii, a culturii şi a gîndirii politice, nu numai cu nararea faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică şi sigură mărturie a adevărului istoric. Comparaţia cifrelor – aşa cum o face Timothy Snyder în articolul său din New York Review of Books din 16 iulie 2009 – trebuie însoţită de reflecţia asupra omului şi a comunităţilor sale, asupra bagajului de cunoştinţe asimilat în familie şi în şcoală şi, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile privind comportamentul liderilor şi al masei în faza precedentă deciziilor şi acţiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate la un moment dat ? Care sînt izvoarele intelectuale şi ideologice ale lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speţei umane în “secolul extremelor”? Cine, cînd şi pentru ce scop a inventat conceptul de duşman? Ce se înţelege prin expresiile duşmanul de rasă şi duşmanul de clasă şi în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine duşmanul în cazul războaielor şi ce rol joacă activarea prejudecăţilor cu ajutorul acestui concept ? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi – voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi atunci cînd e vorba de acceaşi comunitate naţională ? Iată o serie de întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrşite sub comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei. Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a generat crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare, la înţelesul răului pe care l-au produs acestea, depăşind astfel şi disputele politice contemporane dintre marile puteri . Cît priveşte răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta nu are termeni de comparaţie şi aici mă alătur distincţiilor făcute de istoricul american.

Observaţia lui Snyder potrivit căreia “memoria a comis abateri excentrice de la istorie”, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată, îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor şi asumarea trecutului fascist şi nazist a fost una din marile încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în faza în care trebuie să-şi asume o altă cunoaştere a propriei istorii comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta în absenţa constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opţiunile prezentului. Nu oricum însă, ci ţinînd seama de bogăţia de informaţii arhivistice, de cîştigurile metodologice şi de efortul de conceptualizare. În discuţie nu este inventarea unei alte istorii naţionale aşa cum au încercat comuniştii, ci o regîndire a aceloraşi evenimente, fapte, nume, instituţii şi idei din propriul trecut. Holocaustul şi Gulagul trebuie cunoscute prin legislaţiile care au făcut posibile adiministraţiile lor, prin acţiunile militare, lagărele şi omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei şi cultura politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acţiunilor radicale. Problematizarea va îmbogăţi cunoştinţele şi va face posibilă aflarea şi recunoaşterea crimelor oribile despre care vorbeşte, într-un registru cronologic-evenimenţial, articolul lui Timothy Snyder.

România se află într-un moment în care este esenţială despărţirea de istoriile elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice totalitare. Decodarea conceptelor cheie din limbajele social-politice este foarte utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului şi gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile istoriografice, literare, sociologice şi politice, istoria conceptuală va contribui la cunoaşterea semanticii conceptelor în evoluţia lor. Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje instrumentalizate politic şi exprimînd idealuri străine timpului nostru . Cred, aceasta este o modalitate raţională de cuprindere a istoriei, una în care vor putea fi descrise şi evaluate comparativ totalitarismele fascist şi comunist.

Articolul a apărut inițial în Dilema www.dilema.ro

Ucraina: preliminarii medievale şi dileme contemporane

august 23rd, 2009

Destinul spaţiilor-frontieră şi al oamenilor care le-au locuit au captat capacitatea speculativă a reflecţiei intelectuale şi interesele pragmatice ale factorilor de putere, încă de la primele consemnări livreşti ale faptelor trecutului. Însuşi părintele prezumat al istoriei, Herodot din Halicarnas, aparţinea unui astfel de spaţiu de interferenţă, lumea polisurilor greceşti din Asia Mică, integrată politic în Imperiul Persan şi implicată în active schimburi economice şi culturale cu lumea greacă de dincolo de Helespont. Fapt cu valoare premonitorie pentru biografiile individuale şi colective ale protagoniştilor, tangenţele dintre etnii şi civilizaţii au generat mai curând confruntarea decât cunoaşterea, iar unul din resorturile esenţiale ale identităţii a fost raportarea depreciativă la alteritate.

Fenomenul a rămas o constantă a istoriei, indiferent dacă avem în vedere antinomia dintre greci şi barbari, dintre orbis romanus şi barbaricum, dintre catolici, eretici sau schismatici, creştini şi infideli, popoare civilizate şi cele înapoiate. Ecourile unor astfel de stereotipii nu s-au stins cu totul nici în atmosfera postmodernă, în care dominaţia paradigmelor democratice şi multiculturale are de făcut faţă unor provocări pe care optimismul celor care au fost martori ai prăbuşirii Cortinei de Fier şi ai relansării proiectului european le-au subestimat. În acest fascinant şi periculos mix de realităţi, mituri şi simboluri, munca istoricului a secondat acţiunea puterii politice şi s-a circumscris obiectivelor de pe agenda economică, iar încercarea de a decripta mesajele transmise într-o epocă sau alta a dat naştere unor demersuri culturale de-sine-stătătoare, precum istoria mentalităţilor sau geografiile simbolice.

În directă relaţie cu ideea de Europa ca realitate civilizaţională, a rămas în dezbatere problema limitelor sale teritoriale, în special a frontierelor sale sudice şi estice. Aceste interogaţii au alimentat o bogată producţie livrescă în ultimele două secole, subsumate reflecţiei mai generale despre tradiţie, modernizare şi identitate, cu implicarea activă a exponenţilor naţiunilor a căror capacitate de asimilare a normelor occidentale de civilizaţie este pusă în cauză. Din acest punct de vedere, prezentul şi perspectivele Ucrainei merită un plus de atenţie, chiar în contexte nonelectorale şi în absenţa unor episoade ale disputelor patrimoniale în familia slavă care privează Europa de aportul caloric siberian.

Mărginită de statele recent aderate la Uniunea Europeană, Rusia în curs de reconstrucţie şi Marea Neagră cu reverberaţiile lumii orientale, ţara celor mai apuseni dintre slavii de est certifică mai curând validitatea teoriei lui Samuel Huntington cu privire la identitatea sfâşiată decât proiecţia unui pol de putere de la Atlantic la Vladivostok. Publicul occidental s-a familiarizat cu motivul Poloniei martire, victimă a meschinelor calcule ale marilor puteri, dar vecinii estici ai acesteia au beneficiat în mai multe rânduri de aceleaşi tratamente.Drama ucraineană nu se circumscrie unei confruntări ireductibile între prooccidentali şi filoruşi, grefate pe falia dintre vestul agrar şi naţionalist şi estul industrial şi rusificat, oricât ar corespunde o atare imagine simplificărilor maniheiste cu care operează Media.

Revoluţiile şi conspiraţiile, conducătorii mesianici şi solidarităţile de clan nu sunt realităţi născute din dezintegrarea Uniunii Sovietice, deşi chiar şi acest din urmă episod şi-a avut rolul său în acutizarea unor tensiuni. Originile lor pot fi identificate încă din timpuri în care Ucraina şi ucrainenii nu intraseră sub aceste denominaţii în conştiinţa publică şi în care unitatea popoarelor slave, cheia de boltă a logicii panslaviste, era o realitate demonstrată de studiile lingvistice comparative. Naţiunile slave răsăritene sunt produse ale marilor migraţii de la începutul Evului Mediu, iar zonele fertile din bazinul Niprului au reprezentat baza de putere pentru prima structură politică a acestora Rusia Kieveană.

Dincolo de mitul asasinatului ritualic săvârşit de Oleg, analizat în detaliu de Helene Carrere d’Encausse, sau de teoria originii scandinave a elitei politice ruse, statul kievean este produsul unei Europe în expansiune, a relansării schimburilor economice între bizantini şi varegi. Kievul şi Novgorodul devin centre intermediare ale comerţului pontic şi baltic, iar marii cnezi sunt profund implicaţi în raporturile de putere de pe continent. Iaroslav cel Înţelept şi Vladimir Monomah încheie alianţe matrimoniale cu regii Franţei şi cu împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, iar fiicele lor aduc la curţile apusene elemente ale protocolului bizantin. Convertirea la creştinismul de rit grec nu a impietat asupra dialogului cu papalitatea, al cărui arbitraj este solicitat de unii cnezi antrenaţi în dispute succesorale. De acest timp al începuturilor sunt legate o serie de mituri fundamentale pentru identitatea ruşilor, precum mănăstirea Pecerskaia Lavra, Sfinţii Boris şi Gleb şi mai ales luptele cu duşmanii creştini sau păgâni. Caracterul confederativ specific primelor state slave a favorizat afirmarea unor centre de putere în nord-est sau vest, intrate de la un moment dat în lupta pentru supremaţie cu Kievul, primatul acestuia fiind asigurat de calitatea sa de sediu metropolitan. Invazia mongolă, ultima ameninţare majoră venită din lumea stepelor, a pus însă capăt existenţei acestui insolit amestec de fragilitate şi grandoare care a fost statul kievean. Capitala sa nu şi-a mai recâştigat niciodată rolul de centru politic al lumii ruse, iar protecţia Marelui Han şi afluxul demografic au preliminat ascensiunea cnezatelor din teritoriul care se va numi ulterior Velikorossia.

Şocul impactului mongol a succedat radicalizarea conflictului dintre ortodocşi şi catolici, cu urmări şi la frontierele nordice ale Rusiei, unde Novgorodul şi Pskovul au avut de înfruntat forţele armate ale cruciaţilor germani şi interesele comercianţilor Hansei. Iniţiativa politică în vest este preluată de cnezii de Halici-Volhinia, care oscilează între tentaţia reconcilierii cu lumea catolică pe o platformă antimongolă şi păstrarea unei tradiţii ortodoxe şi a autonomiei instituţionale, care mai aminteau de măreţia trecutului. Volatilitatea politică din regiune a inspirat o serie de iniţiative de încorporare a unor teritorii ruse apusene în regatele vecine, prin forţa armelor sau prin intermediul căsătoriilor dinastice, dar fără consecinţe durabile. Pe acest fond, are loc o relativă detaşare a rutenilor în ansamblul lumii ruse, fapt evidenţiat de diferenţierile semantice prezente în documentele vremii. Implicarea acestora într-un nou proiect politic s-a datorat încorporării lor progresive în Marele Ducat al Lituaniei, forţa care avea să dispute Moscovei poziţia de centru al unificării cnezatelor ruseşti, iar stăpânirea ducilor de la Vilnius a părut boierilor ruteni mai acceptabilă decât cea a tătarilor sau a supuşilor moscoviţi ai acestora. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, moscoviţii şi rutenii sunt încadraţi în structuri statale rivale, dar afinităţile confesionale generează căutarea unor căi de integrare.

Formarea Uniunii Polono-Lituaniene a complicat situaţia, zonele care compun în prezent Ucraina şi Belarus fiind guvernate nominal de un suveran catolic, asistat de un establishment social-politic perceput ca ostil. Loialitatea elitei locale a putut fi obţinută graţie emiterii unor documente privilegiale care le garantau liberul exerciţiu al credinţei ortodoxe şi menţinerea imunităţilor administrative. Încadrarea rutenilor în commonwealthul polono-lituanian a preliminat o a doua racordare a regiunii la dinamica europeană, fără a anula afinităţile cu ansamblul lumii ruse. Locuitorii ortodocşi ai regatelor apostolice din est, rutenii şi românii, fac obiectul interesului Sfântului Scaun, preocupat de restaurarea unităţii creştine ca premisă a cruciadei târzii. Dacă ambiţiosul proiect al unirii religioase de la Florenţa nu s-a concretizat datorită opoziţiei concertate a factorilor de putere locali, catolici şi ortodocşi şi a implicării episodice a puterii de stat, conceptele pe care le-a pus în circulaţie au servit drept incubator al iniţiativelor similare un secol şi jumătate mai târziu, de această dată circumscrise cadrului regional ucrainean şi belarus. Respingerea unirii florentine de către Marele Cneaz şi ierarhia ecleziastică moscovită a amplificat în durată lungă dimensiunile faliei dintre spaţiul politic şi cultural de expresie rusă.

De acum, identitatea moscovită şi mai târziu cea velico-rusă se va fundamenta pe discursul antiuniat, pe afirmarea purităţii şi adevărului credinţei ruse, a cărei expresie politică va deveni loialitatea faţă de Marele Cneaz, succesorul autocraţilor bizantini şi implicit al împăraţilor romani. Elaborarea acestui discurs este un proces de durată, recognoscibil la nivelul cronisticii ruse şi al simbolisticii puterii. El coincide cu conturarea unei alte identităţi etnice şi confesionale, aşa-numita gens sau natio Ruthenica, care amalgamează fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, ajunsă la slavi prin predicile Sfântului Apostol Andrei,şi loialitatea faţă de libertăţile tradiţionale ale Kievului şi loialitatea faţă de suveranii Iageloni. Esenţială în promovarea acestor valori a fost translaţia pe care cnezatele din Rusia Roşie au realizat-o odată cu Uniunea de la Lublin, prin, când acestea devin posesiuni ale Coroanei Poloniei. Istoricii polonezi au insistat asupra toleranţei şi respectului pentru diversitatea etnică şi de credinţă care a guvernat raporturile social-politice din Polonia medievală, în contrast cu convulsiile din Apusul divizat de războaiele religioase. Imaginea corespunde doar în parte adevărului istoric, în sensul că instituţiile centrale ale statului şi ale bisericii catolice nu au dispus de capacităţile necesare promovării unei politici de centralizare sau asimilare a străinilor.

Ascensiunea la demnităţile publice care tenta elita socială a rutenilor, contactele cotidiene cu omologii lor polonezi şi mai ales atracţia exercitată de paradigmele culturii renascentiste şi de libertăţile şleahtei erau tot atâţia factori favorizanţi pentru asimilare. Polonizarea a avut efecte mai profunde în Galiţia, unde au putut fi documentate şi colonizări de populaţie alogenă, mai ales în zonele urbane. Integrarea aproape obiectivă a elitei în cadrele societăţii poloneze a coincis cu o epocă de relativă prosperitate, marcată de dezvoltarea centrelor comerciale şi revalorificarea unor zone din vechiul noman’s land al stepelor nord-pontice. Dezvoltarea economică a alimentat şi ea clivajul social dintre suprastructură şi majoritatea pauperă, perpetuând mentalităţi rurale şi o fidelitate indestructibilă faţă de riturile bisericii ruse. Circumstanţele politice şi militare de la finele secolului al XVI-lea au favorizat individualizarea în cadrul acestei majorităţi a unor categorii intermediare, susceptibile de a lua locul vechilor elite cneziale, comunităţile de comercianţi şi artizani ortodocşi, structurate în paradigmele protestantismului polonez, şi mai ales cazacii zaporojeni. Formarea acestei comunităţi, amestec de insurgenţă populară şi brigandaj, de rudimente democratice şi solidarităţi militare, s-a aflat la originea unei noi crize în istoria Ucrainei, cu acelaşi amestec de grandoare şi decădere.

Revolta condusă de Bohdan Hmielniţki, începută ca un nou episod al conflictelor dintre cazaci şi autorităţile regale de frontieră, a escaladat la nivelul unui război civil, catalizând tensiunile sociale şi confesionale. Sub steagurile hatmanului zaporojan s-au raliat categoriile servile victime ale noilor relaţii economice, clerici ostili unirii de la Brest, mici nobili ruinaţi. Succesul insurgenţei căzăceşti, lipsită de obiective politice şi sociale coerente şi apelând rând pe rând la inamicii tradiţionali ai statului, relevă în ultimă instanţă vulnerabilităţile construcţiei politice polono-lituaniene, intrată de acum în epoca imortalizată în plan literar de romanele lui Henryk Senkiewicz. Din perspectiva ucraineană, succesiunea evenimentelor relevă deficienţele funcţionale ale propriului model societal edificat pe durata a două secole. În seria victimelor violenţelor populare se regăsesc nu doar exponenţi ai şleahtei poloneze şi ai clerului catolic, dar şi populaţia târgurilor, în mare parte de origine evreiască sau armeană, împreună cu elementele moderate ale căzăcimii, susceptibile de afinităţi polonofile. Marele beneficiar al noii situaţii politice a fost Moscova dinastiei Romanov, care a ştiut să profite de incoerenţa conduitei politice a noii puteri de la Pragurile Niprului prin activarea solidarităţii ortodoxe. Tratatul de la Pereiaslav din ianuarie 1654, care proclama unirea Ucrainei cu Rusia, sub forma unui parteneriat garantat de suveranul comun însemna reunificarea pământurilor ruseşti, dar nu în succesiunea tradiţiei cosmopolite şi confederative a Kievului, ci în tiparele autocraţiei afirmate după Vremurile Tulburi. Stăpânirea rusă a devenit repede mai greu de tolerat pentru atamanii obişnuiţi cu democraţia nobiliară a Poloniei sarmatiste, iar conflictele între diversele facţiuni au transformat Ucraina în teatrul unor războaie endemice vreme de patru decenii. Eroii baladelor populare precum Ivan Bohun sau Ivan Sirko schimbă frecvent tabăra, luptând când de partea Poloniei, când alături de voievozii moscoviţi, iar oameni politici precum Ivan Vihovski sau Petro Doroşenko propun căi de salvare parţială a vechii autonomii a ţării, fie printr-o uniune în trei cu Polonia şi Lituania, fie prin transformarea Ucrainei într-o zonă neutră, sub protectoratul sultanului.

Ultima tentativă de redobândire a independenţei, legată de personalitatea hatmanului Ivan Mazepa s-a sfârşit printr-un nou dezastru, odată cu înfrângerea aliaţilor săi suedezi la Poltava. Ucraina dintre Nipru şi Bug prelimina destinul Poloniei şi sfârşea prin a fi anexată de noua putere a Nordului, care va implementa aici propriul sistem social-economic, bazat pe anihilarea oricărei forme de opoziţie şi pe legea de fier a şerbiei. Ecaterina a II-a, Semiramida lui Voltaire, avea să pună capăt existenţei hetmanatului ucrainean, care oricum devenise un oficiu formal în cadrul birocraţiei imperiale ruse.

Fără a face analogii atemporale, constatăm totuşi persistenţa unei extraordinare fragmentări a societăţii ucrainene, de natură să perpetueze indecizia cu privire la orice opţiune majoră. Colapsul puterii dominante, indiferent că era vorba de Rusia ţaristă, de Monarhia Austro-Ungară sau de Uniunea Sovietică, a oferit prilejul de manifestare a facţionismului tradiţional, care a degenerat de cele mai multe ori în confruntări violente. Războiul civil început odată cu revoluţia bolşevică a însemnat o nouă fază de interdevorare a forţelor interne în Ucraina, unde unităţile private ale hatmanilor se confruntă cu naţionaliştii greco-catolici din Galiţia, dar şi cu Gărzile Roşii sau cu forţele anarhiste ale lui Nestor Mahno. Al doilea război mondial a determinat noi confruntări între cei care vedeau în colaborarea cu Germania nazistă o cale de eliberare, naţionaliştii lui Stepan Bandera, opuşi deopotrivă naziştilor şi comuniştilor şi susţinătorii puterii sovietice, care făcuse dealtfel în anii ’30 o dură demonstraţie de forţă cu ocazia colectivizării forţate. Ultimul deceniu a transferat cadrul disputelor de pe câmpul de luptă în arena politică, deşi tentaţia revoluţionară şi apelul la mase mai stăruie în mentalul public. Perpetuarea incertitudinilor cu privire la propria identitate inspiră alături de tradiţionalele resentimente antimoscovite, şi tendinţe de anihilare a minorităţilor etnice din vest şi sud. Ecuaţia politică ucraineană nu va fi tranşată probabil nici de frecventele confruntări electorale, nici de vreo nouă revoluţie de o iarnă. Soluţia poate rezida ca de atâtea ori în istoria trecută sau mai recentă a regiunii în competiţia economică şi politică, între proiectul de modernizare a Rusiei iniţiat tot de birocraţia de la Sankt Petersburg şi viabilitatea construcţiei europene.

Literatura de (prin) gunoi

august 23rd, 2009

Un (alt) fenomen simpatic îşi face locul în realitatea românească în ultimul timp dând impertinent din coate : pofta de scris a (din ce în ce mai multor ) vedete. Foamea de a-ţi vedea numele tipărit şi pe o copertă de carte nu numai apărând pe ecranul de sticlă a milioane de televizoare din România. Din păcate, adâncirea crizei care a atins şi acest sector face ca din ce în ce mai multe edituri să se concentreze către descoperirea talentelor scriitoriceşti ale unor vedete mediatice care, prin acest act creator aduc cu ele celebritatea, numele grele de plumb ce ar trebui să producă o explozie a vânzărilor şi deci a profitului. Departe de noi gândul de a arunca cu pietre în nişte societăţi private care ori reuşesc să se descurce singure din punct de vedere financiar ori dau faliment. Şi har Domnului, au fost atât de multe edituri care au sfârşit-o prost. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că ştacheta este din ce în ce mai coborâtă. Un fenomen atât de caracterisic întregii societăţii româneşti în aceste momente, de la televiziuni până la echipa naţională de fotbal. Nu se poate interzice ca aceste batalioane de oameni din alte câmpuri de activitate să îşi exprime viziunea asupra vieţii, morţii si lumii, nici nu ar fi de dorit într-o societate deschisă căci ne-ar lipsi de informaţii extrem de preţioase.

Mihaela Rădulescu a fost prima care a dat o lovitura mediatică în domeniul editorial. Ba mai mult, după anunţata cu surle şi trâmbiţe retragere în Principat a declarat că una din preocuparile ei va fi aceea de a scrie. Oare memoriile ? Nu e cam devreme ? Să încetăm a avea aceste iluzii, pentru un star nu este niciodată prea devreme. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Laura Andreşan publică şi ea o carte, Bărbaţii la feminin, inteligentă aluzie la anima-ul jungian, la o editură obscură care însă nu va întârzia să bată toate recordurile de vânzare pentru că de la starleta Laura ştii la ce să te aştepţi. De altfel pasajul selectat drept mostră este profund relevant dovedind că aşchia nu sare departe de silicoane. Să dea un tun după cum şi noul apostol al mânturii naţionale, actorul Dan Puric a dinamitat vânzările unei alte edituri puţin cunoscute. O altă editura, în spiritul căreia s-au format atât de mulţi tineri, pregăteşte lansarea memoriilor fratelui Madonnei, un om care a dorit să ciugulească şi el câteva milioane de dolari de pe urma celebrei sale surori. Cartea va fi lansată strategic, corect din puncte de vedere al marketingului înaintea concertului divei la Bucureşti. Ar trebui să ne liniştim, fenomenul nu are un caracter unic spaţiului mioritic, Occidentul fiind şi el plin de veleitari celebri sau nu (şoferi de cântăreţe, babysittere blonde violate imaginar, grădinari abuzaţi sexual sau bodyguarzi de puddle doborâţi de stresul psihic) care, înghesuiţi de datorii sau doar din dorinţa de a face (mulţi) bani cedează insistenţelor editurilor, acceptând să publice picanterii delicioase despre celebrităţile în jurul cărora au trait, venind în întâmpinarea voyeur-ismului generalizat care a ajuns în mod oficial, prin intermediul libertăţii de expresie, drept atât de greu cucerit în decembrie 1989 şi în România. Să profitam de acesta, celebrând astfel memoria morţilor de atunci ! În ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem despre o astfel de literatură de gunoi, ea se vinde în proporţii enorme în comparaţie cu literatura serioasă, plicticoasă. De ce ? Nu numai pentru că cei care îşi pun pe copertă numele (nefiind întotdeauna şi cei care au scris cu adevărat textele căci editurile mai angajează un om de specialitate care redactează forma fină(ală), corectează gramatical texte uneori dezlânate, pline de greşeli sau doar îi trage de limbă pe aşa-zişii autori) sunt foarte cunoscuţi înainte de a deveni şi scriitori dar şi pentru că publicul larg are nevoie de răspunsuri din partea unor oameni care cunosc cu adevărat viaţa, nu precum amărâţii aia de scriitori care fabulează cu graţie. În plus, presa de gunoi din România ( titlurile sunt mult prea cunoscute pentru a mai merita o reclamă gratuită) pregăteşte literatura de gunoi căci target-ul este similar : cel care va cumpăra zecile de kilograme de carne goală roz bombon va achiziţiona cu multă grabă şi memoriile porno sau sfaturile soft moralizatoare ale unei celebrităţi care, tocmai în urma statutului ei superior, deţine o greutate greu de contestat. Adică are bani, are case, maşini, şi mulţi parteneri.

Poporul a învins ! Poate trăi foarte bine şi fără ca scriitorii să-i mai facă morală. Vechiul slogan noi muncim nu gândim poate fi cu uşurinţă transformat în noi muncim, nu vă citim. Sciitorul a fost dat jos de pe soclu iar statuia lui spartă în bucăţi după principiul ce naiba face astia asa de special, scrie, stim, dar şi noi ştim să scrim. Îşi descrie experienţele de viaţă sau inventeaza altele, dar este atât de simplu să facem şi noi la fel ! Dimpotrivă, noi suntem chiar mai îndreptăţiţi să o facem căci noi cunoaştem cu adevărat viaţa ! Noi ie personaje nu ei ! Ce cunoaşte scriitorii închişi în turnirurile lor de fildeş ? Iar dispreţul se probează simplu : ia spune-ţi bă cât aţi vândut ? Două sute de exemplare ? Cincizeci ? Aţi câştigat să vă cumpăraţi o cămaşă şi o cravată de firmă ? Căci valoarea, o ştie oricine, se probează în societatea românească doar în cifre urmate de cuvintele euro-dolari-lei. Când va începe şi apostolul eurodeputat să îşi scrie panseurile mistico-fotbalistice ? Oare o va bate pe Laura la vânzări ? În mod cu totul paradoxal (aparent) aceeaşi oameni care sunt dependenţi de ziarele şi literatura de gunoi sunt nostalgici ai comunismului. În sinea lor nu fac nici cea mai mică asociere între zecile de nuduri din presa cotidiană şi libertatea de expresie fiind nişte nostalgici ai comunismului cu singura diferenţă că ar dori un comunism (puţin mai mult) porno. Un non-sens evident care l-ar face să roşească puternic pe nea Nicu. Un comunism colorat de cerneală apetisantă şi explicită a ziarelor de gunoi care l-ar face chiar să ia în mâna o carte. Cartea cu literatură de gunoi. Ar fi fericit căci ar dovedi scriitorului şi ‘telectualului pe care îl urăşte pentru că aşa a fost învăţat să o facă, faptul că el a devenit insignifiant. În cel mai bun caz, li se poate tolera un mic ţarc, nişte jucărele de plastic, câteva reviste subvenţionate doar pentru a lăsa în pace poporul şi a-l feri de prostiile lui. Într-un registru mai înalt miza este moralitatea unei societăţi. Scriitorul mai putea trage de mânecă poporul muncitor dar îngrădirea, aneantizarea lui la nivel simbolic, diluarea lui într-o masă de oameni din câmpul muncii care scriu (şi ei) duce tocmai la eliminarea ultimei rămăşite de moralitate şi de simţ critic. Diluarea unor instante care nu-şi cer în instanţă sporurile. Mai poate să ne uimească ceva având în vedere că « asistam la o invazie masivă a oamenilor de mâna a doua sau a treia. Democraţia de tranziţie a adus cu sine în primul rând vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotaţiei precare de a se impune cu insolenţă, înlocuind calificarea prin tupeu şi legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunităţii. » (Andrei Pleşu- Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti, 1996) Sperăm, în mod optimist, ca după ceva timp această publicistică/literatură de gunoi să cadă precum o fac feţele starurilor după ceva timp de la săvârşirea numeroaselor operaţii estetice la care se supun din pricina orgoliului nemăsurat de a rămâne etern tinere. Tinereţe fără bătrâneţe redivivus, pervers ajutată de cuceririle medicinei contemporane. Care însă nu va mai putea face nimic în faţa judecăţii timpului.
Codrut Constantinescu
http://cdc77.blogspot.com

Ilfov: judeţul cel mai bogat şi urât al ţării

august 23rd, 2009

Aşa a ajuns Ilfov cel mai prost guvernat judeţ din ţară, în ciuda faptului că are cei mai mulţi bani: a avut ghinionul de a fi condus multă vreme de o clică de afacerişti ţepari…

Ieşind cu maşina afară din Bucureşti, dar nu pe drumurile naţionale, ci pe unul din cele secundare, aflate în administrarea judeţului Ilfov, rămâi surprins de aspectul decrepit al satelor prin care treci, prea puţin diferit de cele din Vaslui sau Botoşani.

Ce diferă e doar pata de culoare a billboard-urilor omniprezente ale agenţiilor de intermediat terenuri. Sau de aerul de sfârşit de lume ce pluteşte peste casele bătrâneşti coşcovite, ca şi peste oribilităţile noi din BCA (cărămida săracului, preferată de neo-aristocraţia de tranziţie) la doar 20-30 km de Bucureşti. Decorul postindustrial care punctează peisajul, pe unde au existat câte un IAS sau făbricuţă de conserve comunistă, sau blocurile rurale absolut crâncene, pare desprins din filmele lui Kusturica. Şochează de asemenea drumurile secundare, a căror calitate e sub media naţională, ceea ce spune foarte mult.

Toate astea se întâmplă în ciuda faptului că Ilfov e cel mai bogat judeţ din ţară. Veniturile proprii pe cap de locuitor ale administraţiei locale (excludem, fireşte, Bucureştiul) sunt o dată şi jumătate cât ale următorului clasat, Constanţa, şi de peste şase ori mai mari decât ale ultimului, Vaslui. Din frenezia imobiliară care a cuprins România în ultimii ani, Ilfovul a avut de câştigat imens. În plus, dezvoltarea economică radiind dinspre Bucureşti a creat locuri de muncă în afara oraşului, la care comunele şi orăşelele din alte părţi pot doar visa: hipermarketuri cu sute de angajaţi (deci, de lefuri oficiale); Aeroportul Otopeni; zone de industrie şi depozite de dincolo de centura Capitalei. Toate contribuie automat cu cotă-parte din impozitul pe salarii la bugetul local şi judeţean.

Ca atare, stai şi te întrebi de ce nu se vede în jur mai mult de pe urma acestor sume care, pentru România, nu sunt deloc mici. Asta în condiţiile în care Ilfovul n-are zone monoindustriale cu probleme sociale, iar şomaj practic nu există, nici măcar acum în mijlocul crizei. De ce, de exemplu, puţinele drumuri pe care le are Ilfovul în grijă sunt mai proaste decât cele din Ialomiţa, judeţ mai sărac? Principala arteră la nivel de drum judeţean, şoseaua vest-est care leagă Buftea de Moara Vlăsiei traversând DN 1, este ciuruită de gropi şi peticită doar în faţa vilelor de granguri la ieşirea din Baloteşti, deşi pe ea sunt trasee de transport în comun, iar pe unde trece, preţurile terenurilor au sărit de 100 de euro/mp. Probabil că autorităţile locale stau pentru ca acestea să mai urce puţin până să se apuce de exproprieri pentru ameliorarea geometriei sale.

Pasivitatea pare o atitudine bine înrădăcinată în administraţia locală ilfoveană. Cam tot ce s-a lucrat în judeţ a fost pe drumurile naţionale, cu bani de la stat ori cu fonduri SAPARD. Singura investiţie proprie inaugurată acum ceva ani, cu mare pompă, sunt cei câţiva kilometri de drum la ieşirea din Pipera, în dreptul Şcolii Americane, unde aveau boierii treabă să aducă odraslele. Din păcate, nici primarii ilfoveni nu sunt mai breji.

Voluntari, Mogoşoaia sau Snagov au devenit plăci turnante ale învârtelilor imobiliare, în vreme ce spaţiile publice sunt lăsate în plata Domnului. Milionarilor români le place să se scalde în noroi şi gunoaie, atâta vreme cât au zidul curţii suficient de înalt să nu le vadă.

La aşa cetăţeni, aşa primării. Atât ele, cât şi judeţul au eşuat în funcţia de reglementare, prin care ar fi putut să pună un pic ordine în dezvoltarea haotică şi de prost-gust de pe marginile Bucureştiului. Peste tot au apărut pe câmpuri mari cartiere de tip urban, dar fără canal, ci doar cu fose septice, ceea contrazice normele europene de mediu, deoarece developeri iresponsabili gen Becali au vrut să pună terenurile pe piaţă cât mai repede şi mai convenabil, fără să bage bani în viabilizare. Administraţiile locale, controlate de aceiaşi developeri, le-au permis să ridice case cu etaj şi să-şi tragă apă curentă, fără să existe scurgere de ape uzate, iar noi vom plăti din greu în anii ce vin ca să ecologizăm vilele Becalilor. Aleile pe care le-au lăsat între proprietăţi sunt sub limita standard de şapte metri, deci vom plăti de fapt de două ori: o dată ca să îi expropriem teren pentru lăţirea accesului, pentru că acum nu încape nici maşina de pompieri pe deasupra, nici ţeava pe dedesubt; şi a doua oară ca să le facem canalizarea propriu- zisă.

Dacă tot s-a ajuns aici, e clar că nu se mai justifică existenţa câtorva localităţi cu administraţii separate, lipite de Bucureşti şi complet dependente de acesta, cum ar fi Voluntari, Dobroeşti sau Chiajna, aflate în interiorul centurii ocolitoare a oraşului. Aceste comunităţi ar trebui contopite cu Capitala, pentru a consacra şi administrativ ceea ce s-a întâmplat deja pe teren şi a mai limita abuzurile şi dezvoltarea necontrolată ce survin atunci când grupuri punctuale de interese capturează decizia în primării mici.

Pentru că aşa a ajuns Ilfovul cel mai prost guvernat judeţ din ţară, în ciuda faptului că are cei mai mulţi bani: a avut ghinionul de a fi condus multă vreme de o clică de afacerişti ţepari, fotbalişti şi aventurieri din linia a treia a politicii, un fel de trupă de strânsură a partidelor, paraşutată aici cu misiunea să trăiască din pradă şi să asigure spatele marilor afaceri ale şefilor naţionali. Or, chiar bine intenţionaţi (ceea ce rar este cazul), optica acestor oameni privind dezvoltarea locală este una kitsch, perfect ilustrată de casele în care stau şi bisericile pe care le ridică.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Noi, intelectualii

august 23rd, 2009

Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat.

Da! Avem o atracţie spre beznă şi îngenunchere. Suntem, vorba monumentului de verticalitate Cornel Nistorescu, o şleahtă de „limbăieşi”, de „pupini”. Oameni fără operă, plagiatori de duzină, indivizi cu trecut dubios, cripto- marxişti şi/sau cripto-legionari (o „minoritate fascistoidă” cum ne-a descris gingaş Adrian Severin).

Suntem o mână de „oportunişti” – numele dat celor care-şi fac cinstit temele, şi-au însuşit instrumentele de lucru intelectual, primesc invitaţii la conferinţe (adeseori le şi organizează), îşi termină doctoratele la timp (ba chiar, supremă oroare, unii mai şi conduc doctorate), nu-şi născocesc diplome inexistente, publică în reviste internaţionale, au recunoaşterea într- o comunitate epistemică şi nu publică la edituri obscure.

Suntem noi, cei vinovaţi de civilitate, suspecţi pentru că ştim să dăm bineţe şi unui social-democrat, şi unui conservator. Suntem noi, cei vinovaţi pentru că evoluăm, gândim, riscăm opţiuni şi le exprimăm deschis. Suntem cei care în 1990 am deplâns manevrele retoricii securiste şi pângărirea noţiunii de „patrie” în gura lichelelor; credem într- o naţiune bazată nu pe omogenităţi etnice, ci pe valori universale îmbinate cu tradiţii locale; suntem cei care în 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea în direcţia democratizării şi a occidentalizării; am ales uneori răul cel mai mic; am respectat apoi pluralitatea de convingeri şi păreri.

Da, suntem cei care nu s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, ţâfne narcisiste, memorii selective, alegeri premeditate şi adevăruri deja mestecate. Da, credem în dialogul societăţii civile cu structurile puterii democratice. Da, reprezentăm „gaşca de parveniţi” care a înţeles răul demonic al fascismului şi abisul malefic al comunismului, fără a ierarhiza între Holocaust şi Gulag, între Auschwitz şi Piteşti, între Dachau şi Magadan. Suntem noi, cei care mai credem în „iluzia anticomunismului” şi dragostea de libertate. Scriem cărţi, studii, articole şi recenzii -, dar nu din dragoste de ştiinţă sau adevăr, ci numai pentru a vâna posturi, pentru a fi plimbaţi în maşini cu girofar, deopotrivă umili şi vanitoşi, sadici şi masochişti. Mai presus de orice, tânjim după decoraţii…

Da! Suntem cei care s-au prefăcut că vor condamnarea comunismului. Nici vorbă de memoria victimelor, nici vorbă de respectul pentru cei care au suferit la Canal: ne interesează doar profiturile noastre meschine, egoiste, cupide. Suntem boicotaţi de televiziuni, dar folosim blogosfera cu bizară eficacitate. În fiecare seară, desigur, ne primim recompensa pentru noile ploconeli. Nu mai vorbesc de comparaţia en vogue dintre Traian Băsescu (patronul nostru din umbră, le grand tireur de ficelles) şi dictatorul Lukaşenko din Belarus (evident Băsescu fiind mult mai rău!)…

Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat. „Logica” falsei intransigenţe, a pseudo- purităţii este una şubredă, de fapt falsă. Oameni evoluează, află lucruri neştiute, îşi reconsideră opţiunile. Nu e vorba de oportunism, de conformism, ori de conjuncturism, ci de ceea ce Isaiah Berlin numea the sense of reality. Annie Kriegel, regretată istorică a comunismului francez (s-a numit la un moment dat Annie Besse, a fost căsătorită cu Guy Besse, doctrinar marxist şi membru al Biroului Politic al PCF), a scris articole şi studii pe care a ajuns să le regrete.

După 1956, ca şi François Furet, ca şi Claude Roy, ca şi Alain Besançon, ca şi Emanuel Le Roy Ladurie, a rupt cu PCF. S-a convertit, în sensul cel mai autentic, credibil şi nobil al cuvântului. Unul dintre discipolii săi se numeşte Stephane Courtois, coordonatorul „Cărţii negre a comunismului”. Au scris împreună biografia lui Eugen Fried. Conform „logicii” nistoresciene, Kolakowski n-ar fi avut creditul moral să scrie critic despre marxism. Nu a fost el însuşi un înfocat stalinist la începutul anilor ‚50? Milovan Djilas, Arthur Koestler, Whittaker Chambers, Stephen Spender, Edgar Morin, Manes Sperber, Ronald Radosh, David Horowitz, Teodoro Petkoff, Boris Souvarine, Wolfgang Leonhard, Aleksandr Iakovlev, Lev Kopelev, Agnes Heller, doar câteva nume dintr-o posibilă antologie a apostaziei. Spunea odată Ignazio Silone: „Lupta finală nu se va da între comunişti şi anticomunişti, ci între comunişti şi ex-comunişti”. Şi nu greşea.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Papa Benedict, universul concentraţionar şi Declaraţia de la Praga

august 23rd, 2009

Papa Benedict al XVI-lea a declarat în data de 9 august 2009 că lagărele de concentrare naziste au fost „simbolurile iadului pe pământ”.

El a afirmat că „lagărele de concentrare naziste, la fel ca alte lagăre de concentrare, trebuie să fie considerate simboluri ale răului extrem, ale iadului care se deschide pe pământ când omul uită de Dumnezeu şi caută să-L înlocuiască, uzurpând dreptul de a decide ce e bun şi ce e rău, între viaţă şi moarte. Din nefericire, acest fenomen trist nu e limitat la lagărele de concentrare naziste. Mai degrabă, ele sunt rezultatul ultim al unei lumi mai largi şi mai liberale, unde graniţele sunt deseori estompate.”

Cu deplin respect, cred că ar fi fost dezirabil şi drept ca Suveranul Pontif să numească şi Gulagul ca întruchipare a iadului. Pentru că acesta este adevărul istoric. La 23 august se împlinesc şapte decenii de la funesta îmbrăţişare dintre bolşevism şi nazism, Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt Hitler-Stalin). Nu a fost vorba de o alianţă conjuncturală, ci de una cu adânci, chiar dacă inavuabile rădăcini ideologice. Declaraţia de la Praga propune ca această nefastă dată să devină „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului”. Doresc să adaug aici că, în spiritul textului Declaraţiei de la Praga, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat rezoluţia „Reunificarea Europei Divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI”.

Acest document precizează că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, care au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii”. Condamnarea publică într-un for european a stalinismului este o consecinţă directă a impactului Declaraţiei de la Praga, care poate fi astfel considerată un document re-fondator pentru conştiinţa europeană. Ea exprimă spiritul a ceea ce au scris şi afirmat, de-a lungul anilor, gânditori precum Hannah Arendt, Arthur Koestler, Richard Pipes, Leszek Kołakowski, Emanuel Levinas, N. Stein hardt, Paul Ricoeur, Monica Lovinescu, François Furet, Tony Judt, Jean- François Revel. Este mesajul lui Ioan Paul al II-lea, cel care a trăit pe viu nazismul şi comunismul. Este ceea ce a scris Albert Camus în „Omul revoltat” unde a conceptualizat formula „univers concentraţionar”. În cartea sa „L’écriture et la vie”, Jorge Semprun, el însuşi fost deţinut la Buchenwald, îşi amintea de reflecţiile premonitorii ale lui Immanuel Kant privind ascensiunea Răului radical.

Semnarea Declaraţiei de la Praga mi se pare un gest de necesară solidaritate cu cei supuşi represiunii. În egală măsură, la două decenii de la revoluţiile din 1989, nu avem dreptul să uităm ce au însemnat dictaturile totalitare, fraţii gemeni genocidari, comunismul şi fascismul. Conştiinţa europeană este obligată să se confrunte cu amintirea lagărelor, a închisorilor, a deportărilor în masă, a urletelor delirant-vindicative din mitingurile urii regizate de aparatele propagandistice, este aşadar chemată moralmente să comemoreze milioanele de victime ale experimentelor totalitare. Colectivismul în ipostazele sale radicale (cultul comunităţii supra-individuale, al naţiunii definită biologic, al rasei ori al clasei) a făcut posibile tiraniile ideocratice. În “Arhipelagul Gulag”, Soljeniţân a demonstrat natura genocidară a sistemului sovietic de lagăre (creat sub Lenin şi adus la dimensiuni monstruoase sub Stalin): în Gulag nu se lichida în masă pe bază tehnologică, precum la Auschwitz, Treblinka şi Bergen- Belsen, ci prin înfometare, epuizare fizică, distrugere sistematică a capacităţii de rezistenţă. Ambele sisteme au organizat ura, s-au întemeiat pe dispreţ pentru individ şi drepturile sale. Kolyma şi Maidanek, cum scria Camus, sunt două nume ale crimei totale.

Să ne amintim de Margarete Buber-Neumann, cea care a fost mai întâi deţinută în Gulag (comunistă germană fiind) şi a fost expediată, după infamul Pact, direct la Ravensbrück. Primul ei soţ a fost Rafael, fiul filosofului Martin Buber. Al doilea, ucis de Stalin, deputatul comunist Heinz Neumann, acuzat în 1937 de „troţkism”. Sora ei, Babette, a fost soţia freneticului propagandist cominternist Willy Munzenberg, critic al Pactului din august 1939 şi probabil asasinat de GPU. La Ravensbrück, Margarete a împărţit celula cu Milena Jesenska, prietena lui Kafka (vă amintiţi „Scrisorile către Milena”). După război a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko, fostul diplomat sovietic rămas în Vest, dat în judecată de comuniştii francezi pentru „calomnie” (a fost printre primii care au demascat sistemul de lagăre din URSS). Margarete Buber-Neumann a trăit în mod tragic apostazia. Numai puţin semnificativă ca experienţă a supravieţuirii în cele două sisteme este şi lucrarea lui Egon Balaş, „Voinţa de libertate” (Fundaţia Culturală Română, 2001). Criminalitatea comunismului, ca şi aceea a naţional-socialismului, s-a aflat înscrisă în chiar proiectul originar pentru care însăşi legea şi moralitatea trebuiau distruse.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/

Breakfast in America (V)

august 23rd, 2009

Lumea nu mai e aceeasi. Criza economica o transforma intr-o oglinda tulbure.
Muzele tac oare?
Poetul din mine dispare odata cu trenurile copilariei, cu adolescenta, cu Sibiul creionat in gravurile lui Hans Hermann.
Cu criza sau fara criza poetul tot poet ramane, sarac.
Poezia reprezinta o expresie a trairilor noastre spuse intr-un nou limbaj, numit mai nou imaginar.
Parcurg o zi obisnuita din viata mea intre trei joburi. Gasesc ca emotiile-impuls ale trairilor poetice
coexista cu experienta mea de lucru si in alte locuri decat un peisaj marin ori o zi de toamna.
Budelaire re-scrie poezia in Les Fleurs du Mal. Nuferii infloresc nu numai in gradinile Parisului.
Lumea nu mai are timp pentru poezie !
Incerc de ani sa fug de mine insumi, de lirism, de orfism.
Scriind versuri mi-as fi castigat cu greu o paine…
Iata cum parcurg o zi de sambata de an 2009 :
Ora 5 AM. Ma indrept spre primul job, un restaurant modest, popular al carui orar incepe cu micul dejun. La prima vedere orice birt, bistrou ori cafenea se traduc intr-o activitate banala, nespectaculara.
Luna mai staruie inaintea soarelui, cuptoarele de patiserie, cafetiera imbie cu mirosul ademenitor in plini zori.
Ca si cum pune in miscare masinarie, restaurantul are regulile lui. Totul in a-i asigura clientului un mic dejun de calitate in timp record (5-7 minute).
Aprovizionarea, asigurarea cu ingredientele necesare fac parte din etapele majore desfasurarii activitatii de servire ca spre exemplu receptionarea, inventarierea a peste 400 de cutii (cafea, carne, faina, sucuri, branzeturi, etc.
Intreaga marfa e randuita in congelator, in camera frigorifica, pe rafturi.
O mana de ajutor in bucatarie, un ochi asupra curateniei in sala, in parcare, in incinta toaletelor sunt ultimele indatoriri pana la terminarea schimbului de dimineata.
Conduc clientii si le deschid usa. Zambesc multumiti.
Everything was wonderful! We’ll be back ! imi spun la plecare
Ora 9.30 AM. Un dus rapid si inca o scurta verificare a documentatiei prezentarii noului produs intr-un supermarket alimentar. Imi sorb cafeaua in masina in drum spre Washington DC.
Ora 10.00 AM Al doilea job consta in etalarea de mostre, si oferite gratuit cumparatorilor. Un nou sortiment de ceai rece cu lamaie tipic sudului Statelor Unite, preparat natural.
Cateva ore le petrec in a imbia trecatorii cu ceai mentionandu-le ingredientele, pretul, caile de distributie etc.
Sunt mii de supermarketuri pe coasta de est a Americii. Am contracte in cel putin 30 de magazine, de fiecare data cu alte produse: ciocolata, cafea, pizza, carnati, apa minerala, cereale, lapte, branza etc.
Consideram marketingul ban irosit. Dupa fiecare prezentare intocmesc un raport detailat cu referire la impactul noului brand asupra clientilor, ale caror reactii, opinii vin sa sprijine firmele producatoare.
Ora 3.00 PM. Route 66 trece printre colinele inverzite catre Virginia. Reascult piese indragite din adolescenta. Poate nu e poezie, insa o numesc implinire. Imi inchipuiam America, New York-ul cu fiecare melodie prinsa cu greu pe undele scurte ale postului Europa Libera. Astazi retraiesc anii de studentie, playback al serilor varatice impregnate in Hotel California, Breakfast in America, Midnight Express.
Ora 4.00 PM. Acasa. Lenevesc o jumatate de ora, urmaresc stirile, recitesc din poemele lui Rilke.
Ora 5.00 PM Ruby Tuesady, taverna traditionala americana fiintand din anii ’70. Imi incep schimbul prin a-mi verifica mesele, ofertele. Ca ospatar doua, trei seri imi aduc cativa dolari in plus. Salariul in servire este mai mult simbolic: 2 – 3 dolari pe ora. Salariul ospatarului, dupa taxe,
nu reprezinta o suma considerabila.
In functie de performanta sau de generozitatea clientului bacsisul depaseste 15% din valoarea consumatiei.
Vanzand 1000 dolari risti sa castigi cel putin 100 dolari in cateva ore. Daca ai ghinionul sa ai clienti mai putin generosi, spre exemplu europeni neobisnuiti cu regula bacsisului (gratuity),
nu-ti ramane decat sa spui un Thank You printre dinti, ca intr-o pronuntie de limba chineza, cu alta conotatie. Pe vreme de criza se intampla sa ai si foarte putini clienti, castigul se diminueaza…
Mai in gluma, mai in serios spun mereu :
– Asa iti trebuie ! Nu ti-ai ascultat mama sa mergi la scoala, ai ajuns ospatar.
E cazul si catorva colegi de lucru cu mine, Maria e functionara de banca; Kristen, secretara birou de avocati; Steve, interpret, compozitor Rap; Amanda, studenta in stiinte politice.
Ma intorc spre casa sub aceeasi luna rotunjita ca o moneda de aur, peste suburbia ingropata in vara.

Arşiţă

august 23rd, 2009

Frige. Frige mai rău ca niciodată. Frige ca de fiecare dată.

În această vară (prea)electorală, mijloacele de informare în masă par un imens grătar ambulant. Sub el, jarul e înteţit de un balaur ce scuipă foc prin câteva mii de guri.

Tot gazetarul, pamfletarul, ba, chiar şi mai tot analistul politic – vag independent şi puternic înregimentat — e un Hefaistos: croieşte armuri pentru Şefu; dă găuri în armurile ălorlalţi; ţine fierul cald, foarte cald, ca să aibă ce să bată.

Pe grătar sunt prăjiţi duşmanii – pe toate părţile, de câteva ori, până nu rămâne din ei aproape nimic. În frapiere zâmbesc amicii deghizaţi în sticle de şampanie.

Când copiii părinţilor de azi vor deveni părinţii copiilor de mâine, sămânţa urii se va fi transmis cu fluiditate ireproşabilă şi alt grătar îşi va începe ucenicia într-ale prăjitului de viu.

Eroarea se repetă până devine oroare; victoriile se repetă până devin dezastre; soluţiile imorale sunt multiplicate până devin normalitatea noastră de zi cu zi.

Ne culcăm în braţe cu un citat din Michnik şi ne trezim cu ochii înroşiţi de patimile lui Leonte Răutu. Botezăm toate obiectele dragi Kolakowski, dar le folosim de parcă le-ar chema Beria. Dăm citate potop din Max Weber, dar ne purtăm à la Ofelia Manole.

Numai convertirile unora sunt credibile; ale altora – simple fariseime. Numai involuţiile unora sunt de plâns; ale altora – vezi bine, evoluţii spre cele mai înalte culmi ale…

Cinci articole de tinereţe – imbecile şi în sprijinul unui sistem nenorocit din rărunchii căruia veneai – cântăresc mai greu decât cinci mii de pagini şi două decenii în care pui la zid monstruozitatea aceluiaşi sistem.

Dăm lecţii: de verticalitate – întinşi preş pe sub uşa puternicului zilei; de loialitate – abia fugiţi pe sub uşa fostului puternic al zilei ; de imaginaţie politică – pregătindu-ne să ne facem iarăşi preş, pe sub uşa viitorului puternic al zilei.

Umbra lui se şi întrezăreşte la orizont – parcă aduce, parcă nu, cu o umbră deja servită.

Ne întoarcem de unde nu am plecat niciodată, istoviţi nevoie mare şi dezamăgiţi că ţărişoara bate pasul pe loc.

Mult succes tropăitorilor zilei, indiferent de curcubeul politic sub care îşi aşează azi cortul!

Cât priveşte România…

P.S. Într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Naţional, (http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/nu-exista-nici-un-text-semnat-rosetti-517951.htm ) în care explică de ce nu acceptă învinuirile şi verdictul de poliţie politică, dl Gabriel Gafiţa, ambasadorul României în Portugalia, afirmă:

“În fine, unica notă olografă se referă la un interviu publicat de Dorin Tudoran în 1978 în revista Amfiteatru, deci nu se punea în nici un fel problema de a aduce atingere dreptului său la libertatea de opinie sau de expresie, cum susţine CNSAS, fiind vorba de un text deja publicat. Nota mea era o pledoarie pentru libertatea cuvântului ca remediu la acumularea tensiunilor din viaţa literară. N-am fost în nici un fel de relaţii cu Dorin Tudoran, dar sunt gata oricând să-l privesc în ochi astăzi şi să-i argumentez poziţia mea – strict literară – de acum 30 de ani referitoare la interviul său.”

Nu doresc să mă amestec în “dosariada” dlui Gafiţa, epopee despre care ştiu prea puţine lucruri, deocamdată, pentru a-mi da cu părerea. Mă întreb, însă, cum am putut fi eu atât de norocos şi domnul Gafiţa atât de ghinionist ca singura notă olografă dată de Domnia sa Securităţii să fie tocmai despre mine?

Este adevărat că nu eram ”în relaţii”, dar ne ştiam, ne salutam şi lucram în aceeaşi clădire — pe vremuri numită Casa Scânteii.

Mă întreb – aşa cum l-am întrebat şi pe dl Gafiţa într-un comentariu oferit sub interviul Domniei sale din Jurnalul Naţional (nu știu dacă a trecut ori nu de moderatorul site-ului) — de unde ideea ciudată de a-şi exprima o opinie “strict literară” într-o notă oferită Securităţii?

Îmi putea da o replică în revista ”Amfiteatru” sau, de ce nu?, îmi putea da un telefon, ne întâlneam şi îmi împărtăşea ”opinia strict literară”, dacă dorea ca opinia respectivă să nu fie la îndemâna publicului.

Îl invit pe dl ambasador să mă caute, când ajunge cu proxima ocazie diplomatică la Washington, şi să mă privească în ochi.

Opinia strict literară de acum 30 de ani nu mai este de actualitate, bănuiesc.

Ce rămâne de actualitate – şi de aceasta sunt sigur – este buna credinţă.

Excelență, priviți-mă în ochi!

Homosexualitatea si Altermedia: despre adevaruri si minciuni (IV)

august 23rd, 2009

Voi incepe cu o stire de ultima ora: Romania a fost declarata de Comisia Europeana ca fiind „tara cea mai homofoba din Uniunea Europeana”.

Stirea a ajuns cunoscuta in toata lumea acum. Asa este, stiam asta. In paranoia complexului de inferioritate romanesc, care a creat viziunea lui Edgar Papu despre „prioritatea romaneasca in toate” (complex de inferioritate numit de el si de altii „protocronism”), putem regasi intreaga istorie a natiunii si culturii noastre. Faptul ca numai cu un secol in urma taranii romani erau ingrozitor de saraci si asupriti in „vechiul regat” il regasim azi in consecintele culturale de azi. Cu multi ani in urma, cand, needucat fiind, incercam sa-mi schimb orientarea sexuala, am discutat cu un psihiatru care intre altele mi-a spus (fara legatura cu acel subiect): „stii care este diferenta intre Transilvania si Bucovina pe de o parte si Vechiul Regat pe de alta parte?
„Nu”, am raspuns eu.

1. O evaluare a psihologiei romanesti

„Ei bine, in Vechiul Regat cea mai raspandita boala psihica este paranoia, pentru ca populatia se trage dintr-o patura taraneasca ce a fost lipita pamantului din cauza saraciei, si cauta sa compenseze psihologic prin reactia: „bai, da tu stii cine sunt eu” („mare spanac” ar fi raspunsul corect la aceasta intrebare). Pe cand in Ardeal si Bucovina lumea sufera mai mult de schizofrenie, pentru ca are de multe ori „probleme identitare”. Nu stiu daca acest medic a avut sau nu dreptate in aceasta privinta, dar stiu precis ca in razboiul balcanic in care Romania a aracat Bulgaria pentru a-i smulge „cadrilaterul dobrogean”, din 1913, multi soldati romani – tarani- s-au trezit de cap cand au vazut ca taranii bulgari aflati mai mult sub stapanire turceasca decat ei o duceau cu mult mai bine decat taranii romani!

2. Paradoxul romanesc

Exista insa un paradox care poate parea inexplicabil celor care nu cunosc suficient de bine istoria si mentalitatea romaneasca. Romania s-a situat totusi (acesta este un fapt istoric recunoscut pe plan international si citat frecvent) intre tarile europene care au luat exemplul Frantei inca de pe vremea lui Cuza-Voda si au eliminat legile contra homosexualilor in secolul al XIX-lea! Cum s-a ajuns totusi la dezastrul de azi?

Foarte simplu! Datorita rolului nefast al religiei locale!

3. Biserica ortodoxa si limbile lui Esop

La inceputul secolului al XX-lea Biserica Ortodoxa Romana (din Episcopia Bucurestiului, care pe atunci mai folosea numele sugestiv de „Episcopia Ungro-Vlahiei”, adica „Episcopia Vlahiei de langa Ungaria”!!!) a inceput sa se amestece in politica. Inca inainte de elaborarea noului cod penal al lui Dongoroz si de ungerea clericului Miron Cristea pe post de CONDUCATOR (in consiliul de regentza, pe perioada minoratului regelui Mihai, pe atunci de 7 ani) , biserica romana reusise deja sa convinga Parlamentarii crestini ortodocsi ai Romaniei sa voteze „descotorosirea tarii” de Tezaurul National al Romaniei, trimitzandu-l in 1916 la „fratii nostri de credinta rusi”, in loc sa-l trimita la Londra, unde a sugerat o singura persoana, un director de banca evreu (care deci nu era „un frate de credintza”!). Chiar i-au cantat o slujba bisericeasca la Gara de Nord, in toamna acelui an, inainte de a fi sfintit si trimis (presupun ca a fost vorba de Prohod!).

Cat despre acest profesor de drept Dongoroz, care in anexele „noului cod penal” interbelic justifica legile contra homosexualilor prin „necesitatea eliminarii acestor oameni inclusiv prin santaj” (citat aproximativ), a sfarsit-o exact cum dorea el sa o sfarseasca homosexualii: tot prin santaj! Pentru ca la venirea comunistilor la putere a fost santajat si el la randul lui: „ori esti cu noi, ori vei fi pedepsit pentru activitatea ta (burghezo-mosiereasca!)”. El nu a acceptat santajul si a sfarsit-o in inchisorile comuniste. Justitie poetica!

Oricine citeste azi anexele acestui „nou cod penal” interbelic poate vedea pasajul in care prof. Dongoroz a spus (si s-a consemnat), ca in Cismigiu au fost cazuri de santajare a homosexualilor (inca inainte de a se introduce legea!) si ca trebuie sa intarim aceasta tendinta.

Deci biserica a avut un rol dublu in istoria noastra: nu numai un rol pozitiv, de liant national, ci si un rol negativ, de stegar al imobilismului social. Ca limbile lui Esop: ce e mai bun in lume si ce e mai rau in lume vin din acelasi loc (la Esop, din LIMBA).

4. Inapoi la ALTERMEDIA

Am prezentat toate aceste lucruri aici pentru ca sa putem face si noi aici o evaluare a regresului social in care suntem azi. Pozitia reactionara si anti-umana ce caracterizeaza Romania de azi isi gaseste usor explicatia in politica mediatica reactionara a asociatiei cunoscute sub numele de ALTERMEDIA.

Trebuie sa spun ca nu este vorba numai de faptul ca aceasta organizatie ar constitui (cum ii sugereaza numele) o alternativa politica. Nu, aceasta este chiar pozitia oficiala a statului roman!

Mai precis, dna Ministru al Invatamantului din Romania a decis ca pozitia Altermediei in privinta creationismului (care sustine povestile cu Adam si Eva) trebuie sa fie acceptata ca atare de invatamantul romanesc. Tot in invatamant, pozitiile homofobe ale acestei organizatii sunt litera de evanghelie.

Se poate spune azi ca de fapt Romania este total aservita activitatii si propagandei ALTERMEDIA. Din contra, activitatea lumii civilizate este stigmatizata in Romania. In acest sens ma intreb daca nu cumva trebuie sa schimbam etichetele: sa numim altermedia pozitia pro-europeana a lumii libere si MEDIA OFICIALA, pe cei care azisemneaza „Altermedia”.
Voi da cateva exemple:

Iata un exemplu de critica a unui articol scris in „The Economist”, efectuata de Altermedia:

„Articolul face o remarca rautacioasa fata de Europa de Est (daca as vorbi in limbajul politic corect, as spune ca e o “remarca rasista”), considerand ca “extremistii” de aici ar fi mai rai decat “extremistii” din Occident. Becali este stigmatizat intr-un intreg paragraf, fiind descris ca fiind: antisemit, antitigani, homofob, misogin si cercetat penal pe deasupra. Vadim e considerat un ex-comunist si ultranationalist. Bulgarii de la Ataka sunt numiti rasisti. ”

Deci ati inteles: descrierea lui Becali drept cine este inseamna un afront „rautacios” adresat Europei de Est, deci Romaniei!

Dar nu, noi in Romania il consideram un inger, nu-i asa? Iar Vadim este usa de biserica. Atacul impotriva nemerniciei inseamna dupa Altermdedia un atac al Romaniei!

Ai nostrii ca brazii! Pe ei ii avem si cu el defilam! Rol-model pentru copii.

Sub titlul „Noua Dreapta organizeaza marsul pentru normalitate” putem citi urmatorul paragraf:

„Am mai discutat despre acest subiect, dar simt nevoia sa reamintesc, fiindca se anunta o noua “parada gay”, in data de 23 mai. Reamintim ca in urma cu doi ani, cu ocazia “Gay fest 2007″, au avut loc violente intre jandarmi si anumite grupuri de suporteri care au incercat sa blocheze parada. Anul trecut nu au mai avut loc incidente, asta si pentru ca numarul politistilor si jandarmilor prezenti a depasit de vreo 10 ori numarul participantilor la “parada gay”. Doar cativa tineri au fost retinuti in mod arbitrar, pentru “vina” de a se fi aflat in apropierea zonei unde se desfasura marsul.

Gura pacatosului adevar graieste!
Dar putem sa ne punem intrebarea: ce concluzie poate trage cineva care afla ca a fost nevoie de un numar „de zece ori mai mare de jandarmi” decat numarul manifestantilor?

Nimeni nu poate trage decat „concluzia corecta” despre starea drepturilor omului in acest stat!

Dar care este pozitia oficiala a statului roman? Programa de invatamant nu specifica nicaieri ca a fi homosexual in Romania este normal si face parte din drepturile omului. Omul are dreptul de a fi stangaci, de a fi evreu, de a fi gras sau slab, de a fi comunist sau legionar, dar nu are dreptul sa iubeasca pe cine este inclinat!

Asta este si pozitia oficiala a ministerului Invatamantului, care nu face nimic sa spuna copiilor adevarul!

Alt pasaj:

„Ţara noastră riscă sancţiuni de 200 de mii de euro pe zi din partea Uniunii Europene pentru că nu a reuşit să ecologizeze gropile de gunoi. După ani de păsuire, în vara aceasta expiră şi ultimul termen pe care oficialii europeni ni l-au acordat pentru a scăpa de deşeuri.”

Vai ce criminali acesti europeni anti-romani! Nu-i asa? Sa ceara ca statul sa manifeste respect fatza de locuitorii acestei tzari! Ce chestie, dom’le!

Mai departe, tot Altermedia:

„Patriarhul Moscovei si al Intregii Rusii Kirill a criticat virulent ideea aderarii la Uniunea Europeana a republicilor care au facut candva parte din Uniunea Sovietica, intrucat acestea, in opinia sa, nu pot aspira in cadrul comunitatii europene decat la un rol secundar, transmite Jurnal de Chisinau, citand Agerpres. Patriarhul considera ca, pentru republicile postsovietice, salvarea se afla in spatiul spiritual al Rusiei istorice, ce reprezinta un proiect de civilizatie grandios.”

Acest articol a aparut la Rubrica Eurosceptic. Vai ce dragutz din partea Altermedia ca face publicitate pentru fratii nostri de credinta moscoviti!

Unde s-a dus Tezaurul Romaniei sa mearga si restul Romaniei, pentru ca sa se intregeasca, nu?! Pahod na Sibir! Adevarata protocroneala pro-sovietica! Acum dupa ce fostul URSS nu mai este decat un cadavru politic! Bravo Altermedia! Unu la zero. Dar, ma intreb eu, de ce crede acest „om al lui Dumnezeu” rus ca acele tzari care s-au aflat candva in Imperiul Dumnezeiesc Sovietic, laudat de el, nu mai pot avea azi decat un rol secundar in Europa? Pai cum vine asta? Dupa ce au fost parte din cel mai avansat sistem al omenirii, komunismul, cum de au ajuns asa de handicapate? Ca inainte nu erau!

5. Altermedia si Legea Invatamantului

Argumentul meu ca de fapt Altermedia este deja curentul principal in sistemul informational romanesc consta in faptul ca oricine poate verifica faptul ca in invatamantul romanesc nu se preda stiinta, ci religie!

Doamna Ministru a decis ca nu Darwin a avut dreptate, ci bisericile de tot felul si sinagogile si scolile Madrassa! Astfel ca a scos din cartile adolescentilor orice referinta, cat de mica, la evolutie.

Ce coincidenta stranie! Tocmai am vazut un documentar despre Afganistan, unde copiii afgani impreuna cu parintii lor multumeau americanilor pentru ca le-au adus carti de scoala si le-a oferit posibilitatea sa studieze si altceva decat despre Adam si Eva lui! Ei sunt incantati, dar asta este o politica contrara celor de la Altermedia. Pardon, contrara a ceea ce guvernul Romaniei de azi a ales sa faca. Copiii afgani tocmai vor sa paraseasca un spatiu pe care educatorii romani abia asteapta sa-l rezerve noilor generatii de copii romani.

Salam Aleicum la toti! ! Ya Allah Inshallah!

Ajutați-i pe copiii romi de la Derșida

august 23rd, 2009

O gradinita estivala pentru copii foarte saraci, care nu au acces la educatie prescolara. Asa se face ca acum copiii din comunitatea de romi din Dersida, judetul Salaj, au parte de o vacanta mai speciala. 21 de copii, cu varste cuprinse intre 6 si 7 ani, merg in fiecare zi la o gradinita estivala, care se intinde pe toata durata lunii august. Se pregatesc pentru primul lor an scolar. Se pregatesc pentru contactul cu societatea moderna. Sunt primele exercitii de scriere, de vorbire si de civilitate. Cei 21 de “gradinari” au fost alesi in urma anchetelor sociale realizate de catre educatoarea satului, de catre mediatorul scolar, impreuna cu un consilier local.

Ideea organizarii acestei gradinite estivale mi-a venit cand am vizitat satul Dersida, pentru a doua oara, in timpul campaniei electorale din acest an. Sufletul mi s-a deschis spre acei copii care nu au frecventat niciodata o gradinita si care urmau sa intre la toamna in clasa I. Saracia e lucie. Parintii lor mi-au cerut bani pentru votul lor. Refuzul meu a fost imbracat in promisiunea fata de mine insami ca voi face ceva pentru copiii carora sansa le surade foarte rar.

Demersurile pe langa Asociatia “Salvati copiii!” si pe langa un sponsor generos in cazul meu, Andrei Hodis (administrator al S.C. Ceramica S.A.), mi-au facilitat accesul la expertiza in domeniu si la 1100 euro necesari pentru intregul program. Am reusit sa pun pe picioare o gradinita estivala, destinata copiilor romi. Programul este de luni pana vineri, intre orele 9,00 si 13,00. Banii au fost suficienti pentru achizitionarea rechizitelor necesare, pentru plata si instruirea educatoarei si a unui mediator scolar care are grija ca acesti copii sa ajunga zilnic la gradinita, respectiv pentru pachetelul zilnic cu mancare (in valoare de 7 lei fiecare) pentru cele 21 de suflete.

Vineri i-am vizitat din nou si am auzit primele poezii si cantece pe care le-au invatat. Am vazut primele caiete cu linii si bastonase. Educatoarea care se ocupa de ei mi-a spus ca munca la clasa cu acesti copii este destul de anevoioasa in prima faza, dar, in numai doua saptamani au fost realizate progrese considerabile. “Multi dintre ei nu stiau nici macar sa tina creionul in mana, iar acum pot efectua primele exercitii de scriere specifice clasei I. Programul mai cuprinde si ore de desen…”. Am auzit si prima poveste. Unul din copii, vazand cat de bogat era pranzul oferit, a tulit-o acasa, fara sa spuna nimanui, pentru a imparti mancarea cu fratiorii lui. Sperietura mediatorului e fost pe cinste. Bucuria revenirii si auzul ispravii au alungat repede orice suparare.

Suma necesara organizarii gradinitei de vara nu este mare. Ceea ce imi doresc este ca aceasta initiativa sa fie un semnal pentru comunitatile locale ca se poate. Doar sa ne pese. Este o chestiune de suflet, nu de bani. Copiii au nevoie de atat de putin pentru a zambi, pentru a invata o poezie, un cantec sau pentru a socializa.

Andreea Vass este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Consecinţele ieşirii Georgiei din CSI?

august 23rd, 2009

Ultima ţară semnatară a acordurilor de constituire a Comunităţii Statelor Independente (Georgia, 1993) este prima care o abandonează. De la intenţiile declarative din 2006 de a ieşi din cadrul CSI-ului [1], după evenimentele dramatice din august 2008, Tbilisi a trecut la fapte concrete. În conformitate cu hotărârea legislativului Georgiei din 14 august 2008 [2], autorităţile georgiene au demarat procedura de „desfacere” a relaţiilor cu CSI. Dar ce consecinţe va avea această măsură pentru Georgia şi Rusia, dar şi pentru spaţiul post-sovietic per ansamblu?

Recent, Ministerul georgian de externe a subliniat faptul că desprinderea politico-juridică de la acest organism nu va afecta relaţiile bilaterale cu statele CSI, care vor respecta principiul “integrităţii teritoriale”.[3] De asemenea, în corespundere cu Convenţia de la Veneţia din 1965, cele 75 de acorduri semnate de Georgia fiind în componenţa Comunităţii vor fi perpetuate.

Dacă în 2006 acest deziderat purta un caracter pur politic, atunci după acţiunile militare desfăşurate de Rusia contra Georgiei, ocuparea militară şi recunoaşterea independenţei regiunilor separatiste georgiene, decizia dată a devenit un imperativ inevitabil. În caz contrar, regimul de la Tbilisi ar fi recunoscut legitimitatea campaniei militare ruseşti, iar indirect culpabilitatea sa pentru declanşarea războiului.

Pe de altă parte, denunţarea CSI-ului de către una din fostele republici sovietice reprezintă o lovitură geopolitică dureroasă pentru Rusia. În primul rând, aceasta taie de jure şi de facto legăturile geopolitice ale Rusiei cu celelalte două state caucaziene. De fapt, acest lucru va îngreuna coordonarea relaţiilor cel puţin cu Armenia, mai ales în sfera militară. Din această cauză, putem presupune că proiectul de lege privind folosirea forţelor armate ruse peste hotare, propus spre examinare Dumei ruse saptămâna trecută, are menirea de a facilita manevrele Rusiei în regiune. Or, militarii ruşi vor avea posibilitatea să-şi justifice intervenţiile în Caucaz prin necesitatea de a apăra pacificatorii ruşi antrenaţi în activitatea bazelor militare ruseşti (a cetăţenilor ruşi etc.).

În al doilea rând, gestul Georgiei va crea un precedent nu tocmai plăcut pentru organizaţia dominată de Rusia. Aceasta fragmentează întreg conceptul de “divorţ civilizat” între elementele fostei URSS. Totodată, aceasta developează lipsa de maturitate politică a Rusiei în calitate de lider regional, dovedeşte decomplexarea treptată a republicilor ex-sovietice, dar şi gradul de disfuncţionalitate şi criza profundă prin care trece CSI-ul. La fel, acest lucru discreditează misiunea şi rostul organizaţiei, iar indirect autoritatea Moscovei resuscitată de regimul lui Putin.

Un alt aspect ce merită a fi menţionat este dinamizarea proceselor integraţioniste europene în regiunea caucaziană, care vor suplini pe cele dezvoltate pe platforma CSI. Prin urmare, Georgia va avea posibilitatea să se dedice activ programelor de integrare europeană, pe lângă cele de apropiere de Alianţa Nord-Atlantică. Conjunctura dată va consolida şi mai mult orientarea ei europeană, transformând-o într-un „recipient/emiţător” regional net al influenţei occidentale.

Totodată, celelalte state CSI vor fi puse în faţa unei alegeri privind colaboarea cu Rusia şi Georgia. Oricum, cât de principială nu va fi Moscova, pragmatismul politic şi raţionamentul economic va prevala în relaţionarea lor cu Georgia, mai ales după relansarea Nabucco (13 iulie, Ankara). O nouă evoluţie poate fi observată în cazul organizaţiilor regionale în care Tbilisi este cointeresat, în special fiind vorba de GUAM.

Schimbările impulsionate de abandonul CSI al Georgiei pot duce la diminuarea rolului organizaţiei în regiune, dar şi a Rusiei, în cadrul acesteia. De aceea ultima va întreprinde acţiuni ferme pentru a se reafirma şi a înviora spaţiul post-sovietic implicând diverse sfere, inclusiv cea militară (de exemplu, Proiectul de lege privind folosirea Forţelor militare ruse peste hotare etc.).

Referinţe:

1. Саакашвили требует обоснований нахождения Грузии в СНГ, http://www.lenta.ru/news/2006/05/02/georgia/

2. Грузия официально покинет СНГ 18 августа, http://www.kommersant.ru/news.aspx?DocsID=1222582&NodesID=5

3. One-Year Official Procedures for Georgia CIS Membership Abolishing Ends on August 18, http://www.interpressnews.ge/en/index.php/permalink/10473.html&hd_line=1

4. МИД РФ: Выход Грузии из СНГ негативно скажется на простых гражданах, http://www.rosbalt.ru/2009/08/17/664102.html

Concursul pentru Restaurarea, extinderea şi remodelarea funcţională a „Hanului Gabroveni”

august 23rd, 2009

S-a lansat Concursul pentru Restaurarea, extinderea şi remodelarea funcţională a „Hanului Gabroveni”, Centrul istoric al Municipiului Bucureşti, Strada Lipscani numerele 84-86, 88 şi 90, la finalul căruia se vor selecta şi premia soluţii de arhitectură pentru o intervenţie în Centrul istoric care să conducă la realizarea unui centru cultural utilizat şi administrat de către Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti – ARCUB şi de către Institutul de Memorie Culturală – cIMeC.

Promotorul concursului de soluţii este Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, prin Unitatea de Management a Proiectelor SEE, împreună cu partenerii acestuia, Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti – ARCUB şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD. Finanţarea investiţiei se va face din fonduri publice, din care fonduri europene nerambursabile, primite prin intermediul Mecanismului Financiar SEE.

Vă invităm să accesaţi site-ul Internet al Ordinului Arhitecţilor din România, secţiunea Concursuri.

sursa:OAR

Doamne, cum mai trece timpul!

august 23rd, 2009

Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se.
Scântei mărunte ca nişte clipe vii.
„Doamne, cum mai trece timpul!
Parcă ieri v-a adus barza şi uite, sunteţi mari acum!”
„Ha-ha-ha! Bunico, ştii doar că nu barza ne-a adus!
Am venit aşa, cu mama de mână;
Ca şi cum am fi fost la plimbare.”
Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se.
Scântei mărunte ca nişte clipe vii.
Bunica a trecut demult;
Cu timpul său, cu secundele sale.
Stau în grădină.
Copleşit de mirare,
Privesc florile împrejur.
„Doamne, cum mai trece timpul!

Dan David, Los Angeles, aprilie-21-2007.

Primul ghiocel

august 23rd, 2009

Luna de gheaţă –
ascuns după un stejar,
primul ghiocel.
*
Sunt oare lacrimi
sau omul de zăpadă
prinde-a se topi?
*
În joacă, copilul
dă viaţă primăverii
de la ghiocei.
*
Zi de Mucenici –
mugurii deschişi miros
a colăcei calzi.
*
Şi în acest an
arminden la poarta ta –
nimeni acasă.
*
Din crângul păzit
fur cântecul cucului –
bucuria ta.
*
Un fluture dând
târcoale unui mugur –
pretutindeni flori.
*
Omizi ucise –
fluturele acolo
fără vreo vină.
*
La joacă cu vântul
pe cerul lui martie –
baloane de săpun.
*
Zarzăr înflorit –
mii de fluturi aşteptând
un vânt prielnic.
*
O libelulă –
zburând peste păpădii,
ţine loc de vânt.
*
Doar un vânt pribeag –
ascuns încă în muguri,
parfumul de tei.
*
O boare de vânt –
fluturele dansează
printre petale.
*
Milostiv vântul
şi-n palma cerşetoarei
petale albe.
*
Cine se roagă
cu vuietul vântului
sfinţind câmpia?
*
Teii în floare –
singurul parfum pentru
bătrâneţea ei.
*
Flori de liliac –
acelaşi parfum în parc,
alţi îndrăgostiţi.
*
Poem nerodit
aşteptând cuvintele
ca pe-o sămânţă.

infern la purtator

august 23rd, 2009

infern la purtător

eram în primul an de gazetărie băteam la maşină un articol oarecare
a venit Gabi m-a chemat în biroul redactorului şef
spune-i că vin imediat aduc atunci şi articolul
Răsucitu zicea să laşi totu baltă şi să mergi la el de urgenţă
în câteva minute am terminat i-am răspuns eu precipitat mă irită la culme
să mă întrerupă cineva pe când scriu chiar atunci a sunat telefonul
a răspuns Natalia imediat mi-a pasat receptorul
e şefu cu tine vrea ce te mocăi atâta nu ţi-a spus Gabi că e urgent s-a răstit el la mine
am coborât imediat în biroul Răsucitului
lucra la editorialul pentru numărul de a doua zi
în birou mai erau patru sau cinci persoane surescitate
vorbind toate deodată
redactorul şef le-a făcut semn să se potolească mergeţi cu el într-o altă cameră
relataţi-i ce mi-aţi spus mie
şi ce n-aţi apucat încă să o faceţi
către mine îţi notezi tot întreabă ce unde când şi cum s-a petrecut
cui i s-au întâmplat toate astea după care vii din nou la mine să stabilim strategia
reportajului pe care o să-l faci la faţa locului
să aflăm şi de ce s-au întâmplat cele pe care ţi le vor spune dumnealor
oamenii se potoliseră deocamdată
am mers cu ei în holul de lângă scara ce ducea la etaj
am închis uşa de la secretariat să nu-l deranjăm pe Bogdan
îi dicta Anei un articol îl dactilografia cu o viteză pe care o invidiam cu toţii
băteam la maşină ca nişte lăptărese
ne-am aşezat la masa din hol care pe unde am apucat mi-am pregătit carnetul şi pixul
am început să-i întreb metodic cum îmi atrăsese atenţia onor redactorul şef
atent să nu uit regula de bază a gazetăriei ce cine unde când şi cum
din babilonia aia de voci am înţeles limpede doar un lucru
erau revoltaţi de ceea ce se întâmpla la cooperativa Timpuri Noi
făcuseră grevă în ziua de salariu i-am rugat să aştepte puţin
oamenii erau la capătul răbdării mi-au spus că se întorc la serviciu
dacă nu vin într-o juma de oră dau foc la toată şandramaua
m-am întors Răsucitu recitea editorialul
mi-a aruncat o privire a revenit asupra hârtiilor
e grav domnule redactor şef ştiam
situaţia-i explozivă oamenii ăia sunt în stare de orice
du-te cu ei ai grijă ce faci
aş vrea să-l iau pe Bebe
Bebe a plecat cu Bogdan la Mediaş
îmi era ciudă cu Bebe Pozaru aş fi avut mai mult curaj
mergi acolo vezi care-i baiu nu uita să vorbeşti neapărat cu doamna Peligrad
nu vă supăraţi cine e doamna Peli
doamna Peligrad e şefa de secţie credeam că ştiai de dumneaei a fost nu de mult în redacţie
habar n-aveam de acea doamnă Pelinumaiştiucum
habar n-aveam ce-i cu adevărat gazetăria eram angajat de doar câteva săptămâni
la Vocea Secaşului cotidian local la care colaborasem mai bine de un an
cu articole şi mai ales comentarii aveam multe de comentat
în acei primi ani de după revoluţie după amarnica tăcere impusă în iepoca de aur

delegaţia greviştilor plecase secretara m-a atenţionat că mă aştepta
afară o femeie o înnebunise cu văicărelile ei fără cap şi coadă plus că fuma
ţigară de la ţigară de-alea puturoasele fără filtru i-am spus că aicea nu-i afumătorie
ea m-a repezit eram cu ţigara în mână da io fumez Pall Mall lights
chioara naibii ai observat-o câtu-i de saşie am dat-o-afară cu toate protestele ei
că-s în grevă şi noi trăbă să fim de partea lor de parcă ei ne plăteşte
femeia e corabia diavolului spunea unul dintre personajele din Numele trandafirului
femeia mă aştepta afară în faţa redacţiei era într-adevăr saşie
fuma ca o şerpoaică mă aşteptase să-mi arate drumul
să mi se plângă de un necaz pe care-l avea cu alţi chiriaşi din curtea în care locuia
i-am promis că voi cerceta şi această plângere
gest de slăbiciune datorat lipsei mele de experienţă şi de discernământ
cum se va dovedi mai târziu
între timp trecuserăm de Biserica dintre Brazi femeia a cotit-o brusc
pe o fundătură îngustă n-aş fi găsit-o prea lesne dacă aş fi făcut drumul de unul singur
am ajuns într-o curte mică şi întortocheată grupuri de oameni întărâtaţi
vociferau fluierau înjurau făceau semne obscene le arătau pumnii poliţiştilor ce păzeau
intrarea în clădirea administraţiei pe care era scris cu litere enorme
Cooperativa Timpuri Noi Sediul Central
din spatele poliţiştilor m-a îndemnat să intru în clădire o femeie în vârstă
purta un halat impecabil în comparaţie cu hainele mizere ale protestatarilor
aceştia nu m-au lăsat mai întâi să vedeţi în ce condiţii lucrăm
m-a îndemnat un muncitor prinzându-mă uşurel de braţ
am presupus că e unul dintre capii greviştilor aşa şi era oamenii
se dădeau la o parte din faţa noastră l-am urmat
şchiopătând vizibil s-a îndreptat spre o clădire fără etaj nu prea mare
prost întreţinută avea tencuiala scorojită acoperişul şubrezit
e atelierul de bachelită mi-a spus călăuzul
a deschis uşa l-am urmat înăuntru m-am pomenit într-o antecameră a infernului
m-a trăznit duhoarea m-au orbit aburii prin pâcla maronie
s-a apropiat de noi un omuleţ şonticăind a urmat un scurt schimb de priviri
omuleţul ne-a făcut semn să-l urmăm după câţiva paşi am ajuns
în faţa unei maşinării diforme înălţându-se până sub tavan la maşinărie
erau conectate tot felul de cabluri şi furtunuri hardughia făcea o larmă cumplită
din ea izbucneau ritmic aburi cafenii duhnind a plastic încins
înaintea drăcoveniei cocoţat pe un scaun înalt robotea un ins scheletic
a oprit utilajul a coborât de pe scaun
am băgat de seamă că are unul dintre picioare mai scurt decât celălalt pe care-l îndoise
destul de mult ca să poată avea cât de cât stabilitate
uite domne în ce condiţii lucrăm profită de noi că suntem handicapaţi
că nu ne angajază nimeni în altă parte ne ţine în putoarea asta fără ventilaţie
a trebuit să spargem geamurile deschidem din când în când uşa ca să intre aer
iarna îi ceva de groază din faţă ne-ncinge presa de bachelită
din spate ne-ngheaţă curenţii ne dă nişte salarii de mizerie de-aia au făcut colegii grevă
dar dumneata ai participat la grevă m-am interesat eu
pe noi ne-a ameninţat că dacă oprim producţia ne dă afară şi aduce alţi nenorociţi
doară are de unde alege
cine am vrut să ştiu mi-am scos carneţelul notând febril
întrebarea mea a rămas fără de răspuns muncitorii au plecat capetele în pământ
călăuzul m-a privit stăruitor am înţeles că nu trebuie să insist
nici măcar nu le mai dă spor de toxicitate nici lapte nu au mai adus de câteva luni
cine
o să aflaţi imediat mi-au arătat întreg atelierul se mai aflau aici trei prese
muncitorii spuneau adevărul
eram indignat aici am greşit din nou
mai întâi am tras concluziile fără să aflu şi poziţia conducerii
în al doilea rând le-am promis că le voi face publice nemulţumirile

la ieşirea din atelier ne aştepta o tânără probabil o funcţionară mi-am zis
nu m-am înşelat era contabila aveam să aflu puţin mai târziu
ne-a transmis că doamna ingineră ne aşteaptă în birou am urmat-o
greviştii ne-au huiduit ne-au ameninţat că ne belesc
câinele care latră nu muşcă încă

am ajuns într-un birou spaţios bine iluminat aerul era respirabil
ne aştepta impasibilă doamna cea în vârstă o remarcasem în spatele poliţiştilor
m-a poftit să iau loc i-a făcut călăuzului semn să plece
am insistat ca acesta să rămână doamna ingineră a trecut cu uşurinţă
peste acest incident acceptând fără comentarii pretenţia mea
a început să-mi prezinte poziţia conducerii argumentând-o sec
a trimis-o la biroul contabilitate pe tânăra ce ne însoţise
a revenit în câteva momente c-un vraf de dosare era limpede
erau pregătite din timp doamna ingineră în timp ce le frunzărea citea din ele
o înşiruire de cifre tremuram de indignare detaşarea acestei doamne
Peligrad şefa de secţie aşa s-a prezentat
mă scosese din sărite la întrebările mele tăioase a răspuns cu o rafală de cifre seci
dovedeau fără tăgadă susţinea dânsa bilanţul negativ al atelierului de piese din bachelită
se datora exclusiv productivităţii scăzute atelierul aducea pierderi
trăgea în jos întreaga secţie ea l-ar fi închis fără şovăire
nu se îndura să-i arunce în stradă pe bieţii handicapaţi
pe un ton dur liderul sindical călăuzul
i-a reproşat că nu s-au făcut investiţii că nu s-au adus utilaje noi performante
că nici măcar nu s-a încercat rezolvarea problemei ventilaţiei din atelier
doamna Peligrad l-a ascultat răbdătoare ne-a propus
să o însoţim la atelierul de cartonaj sindicalistul s-a opus
nu aveam nici un motiv
s-o refuz am urmat-o îmi stârnise invidia vârstnica doamnă
pentru stăpânirea de sine pentru dezinvoltura cu care se mişca în atare situaţie ostilă

la cartonaj ordine şi disciplină aerul era curat încăperile spaţioase oamenii erau calmi
vorbeau pe un ton potolit sau glumeau în timp ce lucrau
am remarcat că nu priveau la cartoanele pe care le mânuiau
din care confecţionau cutii de diverse forme şi mărimi
sunt nevăzători sau persoane cu acuitate vizuală redusă a precizat inginera Peligrad
vedeţi atelierul acesta este rentabil de-abia putem face faţă comenzilor
de ce nu-i recalificaţi pe nenorociţii de la bachelită
doamna Peligrad a surâs subţire
pentru că refuză nu ştiu să facă altceva mai bine zis nu sunt în stare
v-am mai spus menţinem atelierul ăla doar de mila lor
‘ţi mila mă-tii
mai amară ca moartea este femeia
doamna Peligrad s-a întors spre ieşire am urmat-o
iată-ne din nou în biroul ei de şefă de secţie
şi cei de-afară am interpelat-o arătând spre greviştii din curte
ce-i cu ei
ei de ce protestează
de ce mă întrebaţi pe mine
iarăşi avea dreptate am dat să plec mi-a întins mâna
transmiteţi-i salutările mele domnului Răsuceanu
i-am aruncat un săru mâna scrâşnit am ieşit în curte m-am oprit la primul grup
de protestatari am aflat de la ei că erau muncitori de la întreţinere
ceilalţi grevişti erau fie manipulanţi fie şoferi fie paznici
cu toţii nemulţumiţi de salariile sub orice critică liderul sindical mi-a spus
că se negociase la sânge cu cei de la conducerea cooperativei
că se izbeau de acelaşi şi acelaşi argument productivitatea e scăzută
salariile nu pot creşte câtă vreme nu creşte productivitatea un cerc vicios
le-am promis că voi scrie un articol beton în care să prezint întregii opinii publice
situaţia de la Timpuri Noi altă greşeală
din greşeală în greşeală spre umilinţa finală
eram hotărât să scriu un articol dur
să acuz pe un ton vehement exploatarea acelor nenorociţi

când am intrat în redacţie secretara mi-a spus că Răsucitu vrea neapărat
să stea de vorbă cu mine
am aruncat o privire în biroul redactorului şef uşa rămânea aproape tot timpul deschisă
era înăuntru doar nea Tarcea secretarul de redacţie aplecat asupra hârtiilor
ştiam unde ne era şeful
şefu a zis să mergi la subredacţie mi-a comunicat secretara mi-a făcut cu ochiul
asta mai lipsea dacă Răsucitu era matol nu te mai puteai înţelege cu el
o lua pe filozofie absolvise filozofia cu osutătreişpe ani în urmă
dacă îi ţinea companie Grecu profesorul de la catedra de istorie antică a universităţii
sau te-miri-ce alt intelectual din grupul de chibiţi ai gazetei
cu greu îl mai puteai rupe de acolo
în crâşmă nu puteam să vorbesc cu redactorul şef despre infernul
din care tocmai mă întorsesem
subredacţia era un bar ordinar din vecinătate în care se afundau Răsucitu cu acoliţii lui
imediat ce-şi scrisese articolul de fond
ceea ce însemna că ziarul era ca şi încheiat nu şi munca de gazetar
care nu constă doar în anchete şi reportaje cafeneaua e la fel de importantă
nefiind un simplu loc de pierdere a timpului şi banilor ci un club
unde se dezbăteau cestiunile arzătoare la ordinea zilei unde se bârfea
unde mai ales se schimbau informaţii şi unde se întretăiau zvonuri şopârle şi alte alea
unde se dezleagă mai bine limbile şi se leagă mai bine relaţiile
decât înaintea unor ceşti de cafea aburindă şi a unor pahare de votcă contrafăcută desigur

n-aveam de ales redactorul şef mă simpatiza
de la el deprindeam din mers meseria tot el îmi taxa fără cruţare greşelile
dacă mergeam după el la subredacţie nu mai apucam închiderea ediţiei
nu mă puteam ţine de cuvântul dat greviştilor de la Timpuri Noi
la timpuri noi tot noi

am intrat în bar am încremenit Răsucitu era la masă şi cu Grecu şi cu CN Pică
cel mai redutabil polemist dintre confraţii de la Drumul liber
fostul Drum Nou ziarul concurent
văzându-mă şeful a făcut un semn jovial remarcase ezitarea mea
i-a întrebat pe comeseni dacă mai iau un rând a mers cu mine până la bar
să facem comanda în timp ce barmaniţa pregătea cafeaua
Răsucitu m-a întrebat cum a fost la Timpuri Noi
e jale
ştiu şi-mi pare nespus de rău pentru nenorociţii ăia
mi s-au tăiat picioarele
dar doamna Peligrad a făcut mari servicii ziarului
adică
adică ne aduce în mod constant şi ritmic comenzi de publicitate
mare publicitate am rămas interzis
nu-mi punea pumnul în gură mi-o astupa cu o cafea şi o votcă
contrafăcută şi aia
aşa că nu te pripi mai aşteaptă niţel
ai puţintică răbdare
mai dă mâine un telefon să vezi cum a evoluat situaţia
dup-aia
după aceea scrie o notă pe un ton neutru şi o dăm la faptul divers
acum hai la masă că ne aşteaptă amicii veseli
am luat tava cu votcile şi cafelele în micul bar nu erau chelneri
să deservească cele patru mese
m-am alăturat grupului de interese diverse ascultând şi nu prea bârfele de cafenea
ce să fi făcut

ce să fi făcut îmi zic eu acum cu amărăciune

să-ţi fi dat demisia îmi răspund uşor de zis îmi plăcea să fiu gazetar
în Secaş apăreau doar două cotidiene al nostru şi Drumul liber
la acesta din urmă erau loazele ziariştii cu Fane Gheorghiu la bază trepăduşii
regimului de tristă amintire
noi cei de la Vocea Secaşului reprezentam regimul de veselă amintire
constat eu acum mai bine zis de penibilă amintire
de vreme ce tranziţia reprezintă o perioadă tulbure ca epoca fanariotă

a doua zi la prima oră urcând în cuşca cu maimuţe camera
pe care o împărţeam cu ceilalţi reporteri Camelia Popa m-a întrebat cum a fost
unde am replicat fără nici un chef
cum unde nu mă interesează cum v-aţi beţivănit cu Răsucitu la subredacţie
i-am povestit totul Camelia a pufnit maliţioasă
de ce nu mă mir ştiai că Traian adică redactorul şef
Traian Răsuceanu şi cu Peligrădeanca sunt vecini în vila din Ştrand
de unde să fi ştiut am verificat şi aşa era

a doua zi după şedinţa de dimineaţă Răsucitu m-a oprit pentru o nouă repriză de instruire
mi-a spus să am grijă ce scriu m-am înfuriat
am lăsat totul baltă greviştii m-au mai căutat de vreo două ori
femeia cea saşie cu probleme de spaţiu locativ mi-a telefonat în câteva rânduri
chiar m-a oprit la un moment dat pe stradă apostrofându-mă
am ridicat din umeri a neputinţă şi dezolare

nu ştiam să fac compromisuri eram un justiţiar
cel puţin asta îmi plăcea să cred dădeam cu toroipanul în dreapta şi în stânga
fără frică de urmări începusem să prind curaj pe măsură ce căpătam experienţă
însă atunci când cu tulburările de la Timpuri Noi am fost un laş
un nimurug cum se spune pe Valea Secaşului

ce mai pot face acum pentru a-mi răscumpăra greşelile
deocamdată nu ştiu
aducându-mi iarăşi aminte de Numele trandafirului
am recitit de curând cartea lui Eco
îmi zic va trebui să fac în aşa fel de parcă aş avea la dispoziţie întreaga eternitate

Sibiu, 11 iunie 2009

Mihai Medrea

Iubire

august 23rd, 2009

Au fost odata doua luminari,
Noi albe si curate.
Credeau in tineretea lor
Si viata fara moarte.

In una focu-i stins demult,
In cealalta mai bate,
De parca n-au trecut ani grei
Si amagiri desarte.

Se-apropie incet, incet
Si cit de mare-i chinul,
Cu ultimile ei puteri,
Cind a-nceput declinul,
S-aprinda suflu in perechea
Ce i-a ales DESTINUL

„Ce mai faci, păpuşe?” – Misoginul român şi metehnele lui.

august 23rd, 2009

Există nenumărate manifestări ale misoginismului; unele subtile, discrete, altele vulgare, agresive, totul în funcţie de societatea în care misoginul trăieşte. DEX-ul defineşte misoginismul ca „lipsă de încredere față de calitățile morale ale femeilor; atitudine negativă față de femei”. Misoginismul poate fi cronic sau de conjunctură. În vreme ce adolescentul tocmai părăsit de prietenă îşi cultivă o inconsistentă şi efemeră aversiune faţă de sexul opus, susceptibilă a dispărea odată cu următoarea mare iubire, cronicul trăieşte mai toată viaţa cu idee superiorităţii „castei” din care face parte. O transmite mai departe şi găseşte în orice moment al existenţei argumente puerile care să-i confirme teoriile. Acesta este şi tipul predominant pe la noi, pe meleagurile mioritice.

În România, însă, lucrurile au mers şi mai departe. În câte familii de români băieţii sunt încă educaţi în ideea că bărbăţia se afirmă violent, fie în propria familie, fie la locul de muncă? Mai mult, în câte familii de români fetele sunt încă educate în ideea că bărbatului trebuie să i se tolereze orice? Cred că, deşi vizibil tendinţa se va afla în regresie (nu ştim însă în ce ritm se produce totul), societatea noastră a promovat misoginismul… sistemic. În ce altă societate cât de cât civilizată e privită cu atâta indulgenţă violenţa domestică? Probabil că în puţine locuri „în lumea bună”, femeia este fluierată atât copios, cu o ritmicitate îngrijorătoare, de fiecare proletar cu şapte clase ce lucrează într-o zi frumoasă de primăvară la săpat de şanţuri prin oraşe sau la instalat de ţevi pe străzile lăturalnice. Şi asta în spaţiu public, în faţa unei audienţe pasive şi îngăduitoare. Veţi spune poate că acesta nu e misoginism, ci pur şi simplu hărţuire sexuală sau manifestări ale unei educaţii precare. Dacă ar fi cazuri individuale, izolate, da… aţi avea dreptate. Cum însă fiecare român adult trebuie să fi asistat la asemenea scene cel puţin o dată în viaţă, aici nu ne aflăm în prezenţa unor incidente de parcurs în drumul României de la consumul extrem de redus de săpun pe cap de locuitor către civilizaţie.

E vorba, de misoginism şi pentru că în adâncurile ei, familia de români, este construită prost. Dacă citiţi cu atenţie literatura română de secol XIX şi a începutului de secol XX, veţi observa imaginea-standard a femeii: umilă, supusă, redusă cel mai adesea la statutul de obiect. Aşa sunt chera Duduca a lui Nicolae Filimon, Mara lui Slavici sau Ana lui Rebreanu şi multe altele. Abia interbelicul aduce o emancipare a personajului feminin. Literatura o ia, însă, înaintea realităţii. Accesul greu la învăţământ al fetelor din mediul rural (destinate măritişului şi nu şcolii) va continua până în secolul XX. Mai adăugăm la acestea şi două sintagme cu mare putere de circulaţie în mentalul colectiv românesc: „femeia trebuie să stea la cratiţă” şi „când bărbatul te bate, ştie el de ce o face”.

Toate aceste antecedente şi multe altele se prelungesc în contemporaneitate. Ajungem astfel la cazurile… Elena Udrea, Elena Băsescu & co. Din start, trebuie spus că doamna Udrea nu e în niciun caz un politician remarcabil, un ministru inocent şi dornic să lupte pentru turismul din biata noastră ţărişoară. Cu toate astea, mi se pare că mai degrabă atacurile împotriva ei se desfăşoară de multe ori aiurea, pe un front greşit. Ce îmi pasă ca doamna se îmbracă în roz sau poartă pantofi de nu ştiu câte mii de euro? De ce m-ar interesa ce marcă de poşetă poartă doamna ministru? Cu alte cuvinte, de ce m-ar interesa atributele feminităţii la un ministru? Mai degrabă mă interesează discursul domniei sale, de şcolar mediocru, lipsa de viziune şi o limpezire a tuturor afacerilor în care e implicată. Nu există nicio diferenţă substanţială între cei care o evaluează pe Elena Udrea ca femeie şi muncitorii necalificaţi despre care vorbeam ceva mai sus, aceia care, de la micimea propriului lor orizont, fluieră copios femeile pe stradă, adresându-le din timp în timp interogaţii pline de substanţă de genul: „ce mai faci, păpuşă?”.

Problema e că nu au trecut destule generaţii între familia tradiţională românească, cea în care femeia avea un rol exclusiv funcţional (gătit şi procreare) şi aceea din care vin deopotrivă muncitorii şi politicienii români de azi. Din păcate, misoginismul nu se află la noi în directă legătură cu gradul de educaţie sau cu statusul social. În diferite forme, el se regăseşte şi la tribuna Parlamentului şi pe şantierele patriei (atâtea cât au mai rămas ele). Am observat de nenumărate ori cu câtă voluptate se citează Napoleon Bonaparte în mediile masculine cu oareşce pretenţii: „toate femeile sunt curve, în afară de mama şi de sora mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!”. Cu alte cuvinte, uite, noi, bărbaţii români avem dreptate dacă până şi acesta, marele Napoleon, a ajuns la aceleaşi concluzii.

Nu mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care, obligatoriu, pe listele de vot, trebuie să intre un anume procent de candidate-femei, indiferent de competenţa lor, însă mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care misoginismul (botezat adesea, pentru că sună mai confortabil, „mitocănie”) să trezească reacţii. Ca în atâtea alte cazuri, forma ne fascinează în mod nepermis, în dauna fondului. Ne lăudăm că promovăm femeile în politică, spre exemplu. În ce fel şi de ce ar fi nevoie de o promovare specială? Nu ar trebui să promovăm profesioniştii, fie ei femei sau bărbaţi? Trecând peste asta, promovăm, în deplin acord cu principiile europene, femeile, dar de fiecare dată când le vedem în posturi decizionale ne întrebăm prin câte paturi vor fi trecut pentru a ajunge acolo. Fostul ministru român al Transporturilor declara în faţa femeilor liberale: femeile care vor să reuşească în politică „nu e nevoie să treacă prin patul unui sef pentru a promova”. De parcă asta ar fi o regulă prezumată şi domnul Orban n-ar face altceva decât să reinstaureze normalitatea. Probabil că în chiar momentul citirii acestor rânduri mulţi dintre dumneavoastră veţi spune: „bun, dar chiar asta se întâmplă!”. Logica elementară ne spune două lucruri: 1 nici Ludovic Orban şi nici vreun alt cetăţean nu poate avea certitudini absolute în legătură cu asta. Cu alte cuvinte, nu ştim nimic despre amploarea fenomenului si 2 chiar dacă s-ar întâmpla aşa, într-o societatea mai puţin atinsă de misoginism, ar trebui să trecem dincolo de simpla constatare, să trecem dincolo de acceptarea amuzată a lui „aşa e de când lumea şi pământul”.

Din păcate, misoginismul nu se înlătură prin decret, ci se va estompa mai mult cu fiecare generaţie care se succedă în condiţiile în care el nu va mai face parte din educaţia obligatorie primită în fiecare familie de „români adevăraţi”.

Creaționismul este la fel de logic ca negarea Holocaustului

august 22nd, 2009

A voice of reason in irrational times, Richard Dawkins is both theorist and explainer of one of the greatest discoveries of the human mind.

Thomas Henry Huxley, the great contemporary populariser of Charles Darwin’s ideas, declared it his aim to “smite all humbugs, however big; to give a nobler tone to science; to set an example of abstinence from petty personal controversies, and of toleration for everything but lying”.

That is a fair summary of Richard Dawkins’s achievement in four decades of public advocacy of science and its methods. Professor Dawkins does not altogether avoid the use of invective in the controversies that he joins. But he would reasonably point out that the promotion of critical thinking and an appreciation of scientific discovery are far from merely personal obsessions. In his latest book, The Greatest Show on Earth, from which The Times is publishing extracts next week, he lucidly expounds evolution and its mechanism of natural selection.

The book’s most obvious accomplishment is to rout “scientific” creationism and its equivalent (and equally absurdly named) doctrine of Intelligent Design. But while that is an exhausting and necessary task, it is only indirectly Professor Dawkins’s message. He is rightly impatient that scientists need devote any time to dogmas that are not testable and yield no predictions, and that are thus exactly unlike science.

In his book, Professor Dawkins compares the relation of Intelligent Design to science with that of Holocaust denial to history. The analogy is deliberately inflammatory and entirely correct. The objection to Holocaust denial is not, as many believe, that it is offensive and xenophobic (though it is, of course, both). It is, rather, that Holocaust denial is false. It is impossible to argue consistently that the Holocaust never happened except by ignoring or faking the historical evidence. Creationism and Intelligent Design are like that. They are not even wrong; they are just bad ideas.

Pseudoscientific beliefs can never be refuted, because their proponents do not recognise the concept of evidence. Evolutionary theory, by contrast, accurately predicted that there must be a mechanism by which traits would pass from one generation to the next. The discovery, a century after Darwin, of the structure of DNA confirmed the explanatory power of his theories. How all species descend from a common ancestor is an extraordinary narrative. Through the power of reason, observation and experiment, evolutionary biology is able to grasp it. And Professor Dawkins has made it his particular skill to tell it.

He has advanced explanations of patterns of kinship and hence of altruism among species, by positing the essential unit of evolution as the gene. His book The Blind Watchmaker demonstrates how natural selection, unplanned but not random, explains complexity without the need to invoke design or purpose. And there is his dismissal of all religious explanations.

Religious faith can be entirely compatible with science and reason. Professor Dawkins’s belief that “moderate religion makes the world safe for extremists” is mistaken and tactically disastrous. There is an intense common interest among all those who believe in science, liberal rights and sexual equality that moderate religion, which recognises the value of free inquiry and political pluralism, should prevail over theocratic extremists.

But the frequent criticism of Professor Dawkins that he is a scientific fundamentalist is wrong. (And the claim of one writer that by his militancy Professor Dawkins has become the “top pin-up” of the Intelligent Design lobby is patently absurd.) Evolution through natural selection is among the greatest discoveries of civilisation. As Theodosius Dobzhansky, the geneticist, wrote, nothing in biology makes sense except in the light of evolution. And much in other fields is illuminated by it. Professor Dawkins combines the role of theorist, synthesist and explainer in that cause as no one else does.

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article6805826.ece

Afacerea „Comisia Udrea” – Cherchez la femme!

august 18th, 2009

Să mai spună cineva că nu trăim într-o casă de nebuni! Cel puţin la nivelul României oficiale. De cînd a apărut scandalul convorbirilor off record purtate de membrii Comisiei Udrea, chestiunea pentru care a fost creată comisia, deci stabilirea dacă impricinată a cheltuit nejustificat bani publici pentru propria imagine şi a favorizat firme prietene, aplicînd grave entorse legii a dispărut în neant, apărînd în schimb alte chestiuni „arzătoare la ordinea zilei” – cine a furnizat presei materialul? De ce a făcut asta? La ordinul cui? Întrebări care, totuşi, pot primi răspunsuri foarte simple, dar care sînt reluate obsesiv şi fără răspuns în presa oranj şi în mediile politice colorate aidoma. Atît de simple că se cam sparie gîndul! A devenit deja fapt sigur că la instalaţia de înregistrare cu pricina nu are acces decît personalul tehnic al firmei care-i asigură funcţionarea. Nici măcar personalul propriu al Parlamentului nu are acces. Or, firma e pendinte de SRI! De altfel, chiar modul în care scandalul înregistărilor a fost anunţat cu cîteva zile înainte de apariţia pe piaţă a acestora pe site-urile şi blogurile unor guguştiuci bucuroşi că au făcut rost de informaţie „pe surse”, arată destul de străveziu un montaj realizat din zona „servitnicilor”!

Şi tocmai ce-mi amintesc că o ameninţare de acelaşi tip a lansat d-na Udrea înspre Cătălin Tolontan, elementul cheie în dezvăluirile din cazul Ridzi, care tocmai se apucase de scormonit şi în hăţişul birocractic de la Ministerul Turismului, chiar dacă, ulterior, ministresa a încercat să dreagă busuiocul în mai multe intervenţii televizate. De cine ascultă SRI ştim, ce nu ştim însă este cine-i acordă dreptul să se amestece în viaţa politică a ţării, să înregistreze parlamentari, fapt interzis explicit de brava noastră Constituţie, pe care ar trebui, de fapt, s-o apere!

Reacţiile la publicare înregistrărilor fac însă toţi banii! Am ascultat respectivele documente audio de cîteva ori şi nu am găsit nimic ilegal în ceea ce discutau protagoniştii. Erau chestiuni tehnice, legate de organizarea activităţii, se discuta off record – cel puţin în principiu, că de „înregistrat” se înregistra în draci! Sigur, n-aş spune că tonul era amabil cu d-na ministru, dar nu se vorbea acolo despre inventat probe, ci despre găsirea probelor care s-o „înfunde”, ceea ce totuşi e altceva! Bun, dar comisia, cel puţin în principiu, n-a fost creată ca s-o mîngîie pe cap pe d-na ministru, ci ca să stabilească dacă sînt motive pentru sesizarea organelor de cercetare şi urmărire penală! Or, reacţiile… începînd de la cele pe blogurile, site-urile şi ziarele oranj, care îi tot dau cu „execuţia d-nei Udrea”, şi sfîrşind cu PDL, care cere desfiinţarea comisiei, şi d-na Udrea însăşi, care i-a dat pe membrii în judecată, fac toţi banii, cum spuneam! Nu mai spun că refuzul de a se prezenta în faţa Comisiei şi instigarea subordonaţilor să procedeze la fel reprezintă un cumul de încălcări ale legii! La cineva care se pretinde avocat, ei da!, te-ai aştepta la mai multă abilitate.

Oricum, totul urmăreşte stoparea procesului de aflare a adevărului, profitînd, dreptu-i, de imprudenţele membrilor comisiei, care nu se aşteptau probabil să-i asculte tocmai SRI, care ar fi trebuit, din contra, să le asigure, nu-i aşa?, securitatea! În trecăt, trebuie spus că d-na Udrea nu are nici un temei legal pentru a acţiona în judecată membrii comisiei, dar un pic de praf în ochi nu strică niciodată! Mai mărim confuzia publicului. Dar să refacem filmul.

Mai întîi, PDL a refuzat să-şi desemneze membri în comisie. Apoi, are loc respectiva discuţie neoficială care este servită pe tavă presei înnebunite de exclusivitate şi senzaţional. Presa, cum e normal în România, „pune botul” şi se face trompeţica băieţilor interesaţi în stoparea anchetei, începînd cu protectorul ministrei turismului şi sfîrşind cu ea însăşi, trecînd în fugă şi prin partidul celor fără de pată şi prihană! Lucrătură cu o aţă atît de albă că ar putea fi văzută şi de nişte orbi. Nu şi de cei interesaţi să nu se vadă!

Prin urmare, dacă chiar ne interesează adevărul, punem întrebarea clasică – Cui prodest? Şi primim un răspuns la fel de clasic – Cherchez la femme! Poate că şi pe băietul din spatele femeii cu pricina! Acum, pentru că niciodată lucrurile nu ies exact cum ţi-ai propus, bulgărele de zăpadă neputînd fi controlat după ce-i dai drumul pe pantă, a început să se emită pe toată gama că incidentul este/a fost/ va fi folosit tot împotriva preşedintelui în funcţie. Păi, e normal, proşti ar fi adversarii dacă n-ar face-o! Că n-or să stea şi ascultaţi şi cu banii luaţi! Dar dacă şi dumisale i-a plăcut să se joace de-a ucenicul vrăjitor…

Şi în final – discută membrii Comisiei Udrea ceva ilegal? Nu. Înregistrarea discuţiei neoficiale dintre nişte parlamentari ai statului, „de drept sau de drepţi?”, român este ilegală? Cu siguranţă! Dar asta nu interesează pe nimeni! Acum nişte decenii, în SUA, un preşedinte era nevoit să demisioneze – exact din asemenea motive! Dar România, de bună seamă, nu e America!

PS Pentru cititorii plecaţi de mai multă vreme din ţară, trebuie făcute, probabil, cîteva precizări. „Comisia Udrea” este o instituţie creată de Parlamentul României, în virtutea prevederilor constituţionale, pentru a ancheta nenumăratele sesizări apărute în presă privind nereguli în cheltuirea banilor publici la Ministerul Turismului, condus de d-na Elena Udrea. Cătălin Tolontan, redactor şef la „Gazeta Sporturilor”, este cel care a declanşat o fulminantă anchetă jurnalistică privind nereguli similare la Ministerul Tineretului şi Sportului. Anchetele dumisale au condus la crearea „Comisiei Ridzi”, după numele d-nei ministru Monica Iacob-Ridzi, care a recomandat cercetarea penală a acesteia de către DNA, Direcţia Naţională Anticorupţie, proces aflat în curs. Totul conduce la concluzia că succesul „Comisiei Ridzi” n-ar trebui, din punctul de vedere al anumitor cercuri politice direct interesate, să fie urmat de un succes al noii comisii. Implicarea SRI în urmărirea şi înregistrarea unor parlamentari, membri ai unei comisii abilitate de Parlament, este un fapt atît de grav încît aproape mă rog să poată fi dovedit ca neadevărat. Din păcate, nu văd cum!

Centura de siguranta – 50 de ani in apararea noastra

august 17th, 2009
Nils Bohlin, inginer de aeronautica cu picioarele pe pamantNils Bohlin, inginer de aeronautica cu picioarele pe pamant

Pe 13 august se implineste o jumatate de secol de la inventarea centurii de siguranta de catre suedezul Nils Bohlin.

Centura de siguranta a fost mai intai folosita in avion, inca din 1913 cand a fost introdusa de francezul Adolphe Pegoud.

Mult mai tarziu, in la 13 august 1959, ,,centura in trei puncte”, inventia lui Nils Bohlin era introdusa ca standard in modelul Volvo PV 544.

In 1962, tot un suedez, Hans Karlsson, a inventat varianta retractabila (cu rulou) care ne este atat de familiara acum.

Prin 2000, in Suedia s-a introdus si obligativitatea folosirii centurii in unele curse (de lunga distanta) de autobuz si microbuz.

Nils Ivar Bohlin, 1920 – 2002, era inginer de aeronautica, angajat la sectia de avioane a fabricii SAAB. Initial a lucrat cu scaune catapultabile pentru piloti.

La sfarsitul anilor ’50 a fost recrutat de firma Volvo unde a lucrat la imbunatatirea sigurantei pasagerilor. Un rezultat al acestei munci a fost tocmai centura de siguranta.

Nu stim cate vieti trebuie sa fi salvat (asa cum vedem scris pe panourile de pe sosea) centura lui Nils Bohlin; nu putine, in orice caz. Istoria este insa rareori dreapta. In anul aniversarii inventiei, doi mari fabricanti de automobile, Volvo si SAAB, care au fost si pionieri ai sigurantei in trafic, stau in pragul falimentului.

Cand insa, cam prea adesea, taximetristul iti face un ,,favor\” nesolicitat, ,,nu o mai puneti domnule, (centura) ca va murdariti” sau ,,in spate nu TREBUIE” iti pui intrebarea daca o jumatate de secol ajunge pentru a schimba o mentalitate.

Autonomia, maghiarii, nationalismele si separatismele

august 16th, 2009

“Consiliul National Secuiesc (CNS) pune la cale un prim pas spre autonomie”, anunta 9am.ro. Presedintele CNS, Ijak Balasz, a declarat ca, la Marea Adunare din 5 septembrie a Consiliilor Locale din Tinutul Secuiesc, se vor adopta documente ce sunt un prim pas pentru autonomie. Planul de actiune ar fi: asocierea consiliilor locale in scaune; institutionalizarea autoorganizarii consiliilor locale; parlament al Tinutului Secuiesc; regiunile, conduse de parlamente regionale. Separatisti invita, pe 5 septembrie, “demnitari si preoti, conducatorii partidelor unguresti din tarile bazinului carpatic si ONG-urile”, conform fostului presedinte CNS, Fodor Imre. Voi explica acum viziunea mea asupra etnicitatii.

Cosmopolitism romanesc

Pe strada, in Bucuresti (orasul cu romani veniti din toata tara), uitati-va la morfologia fetelor: parca sunt toate rasele Pamantului. Seamana cu Londra, dar din alte cauze. Vezi mongoloizi, rasa galbena, meridionali europeni, albi caucazieni tipici, cu pielea alba si parul castaniu, ca si conformatii nordic-europene. Impresionant e ca morfologiile sunt combinate. Trasaturi negroide apar la insi cu pielea alba ca laptele, iar ochii asiatici rasar de pe o fata meridionala.

Eu sunt tot un metis si sunt foarte mandru de aceasta. Tata era tecucean, “roman verde”, dintr-o familie numita initial Buda. Mama era pe jumatate evreica de limba maghiara (Hajdu), pe sfert unguroaica (Szatmari) si pe sfert secuie. Unchii mamei, Ettienne “Pista” Hajdu si Hajdu Miklos, au fost sculptori. Primul, plecat in Franta, a fost maquisard al lui de Gaulle, a luptat in Rezistenta si e cotat drept cel mai important urmas al lui Braque in scuptura cubista. Miklos a trait in Bucuresti, a supravietuit comunistilor, fiind cel mai bun inginer de fabrici de caramizi, a fost trimis de comunisti in Vietnam sa le faca si lor fabrici, dar a fost si sculptor. La fel de mare, zic eu, ca fratele sau, dar fara consacrarea plenara a acestuia.

Am crescut in Focsani, unde am trait pana la 18 ani, dar si la Turda, unde mergeam vara la bunica. La Focsani, in casa noastra intrau: Schulmann, un evreu, cel mai bun mamos al orasului; Lupu “Juma” Zigmund, alt evreu, profesor de sport, coleg de cancelarie cu tata; Ghita, un tigan. Cel mai bun vanzator de stofe din Focsani era Agop, un armean; profesoara mea de engleza era Hermina Papazian, o armeanca; la meci, in fata mea statea Banner, un evreu cu baiatul plecat in SUA.

Niciodata, in safe-heaven-ul acesta, nu am auzit ma tigane, ma jidane. Societatile cosmopolite sunt constiente de vigoarea lor, dar deopotriva naive. La Turda, pe str. Sulutiu, in aceeasi curte stateau: dna. Popa si fiica ei, romance; Princz Monika, bunica mea, evreica de limba maghiara; o familie numeroasa de tigani, numita Busuioc. Nu au existat niciodata probleme.

Busuiocii erau columbofili. Unul din frati imi prezenta si imi dadea sa tin in mana porumbeii voiajori si cei de rasa, cu creasta si penele-nfoiate. In curtea interioara a blocului alaturat, melanjul etnic era si mai mare, dar nimeni nu avea vreo o problema. Singura problema, pentru noi, copii, era Bolunda, care, cand faceam panarama intre orele 14 si 17, ne arunca in cap ligheane cu apa fierbinte si zoaie. Ba tigane!, ba bozgore! ba jidane!, lucruri de-acestea nu existau. Am fost educat ca sunt prostii lipsite de sens. Toti suntem la fel. Sangele meu e identic celui african. Restul e zadarnicie. Una despre care trebuie sa discutam insa.

Maghiarii. Civilizatie si nationalism

Unii vor spune: e normal, sub oborocul comunist nationalismele nu se manifestau. De acord, dar, pentru a se manifesta, a trebuit sa existe, la inceputul anilor ’90, cineva care sa le afirme existenta, pentru a se intrupa. La noi au fost: miscarea de tip Pamiat “Vatra Romaneasca”, cu aripa sa politica PUNR, dar si PRM. La maghiari a fost Szent Korona, apoi FIDESZ. A fost, in martie 1990, momentul Targu-Mures. Raul a fost facut, apoi au aparut adeptii. De o parte si de cealalta.

Construit pe o trainica civilizatie, cu radacini de cultura in Evul Mediu si organizare autro-germanica, backgroundul maghiarilor e deopotriva respectabil si, din cauza intamplarilor istoriei lor, conflictual cu ceea ce intelegem noi din propria noastra istorie. Maghiarii invata o istorie a Transilvaniei, noi alta. Maghiarii citesc Trianonul, ca semnificatie istorica, intr-o cheie tragica, pentru noi acesta are semnificatia unui triumf national. Cei 13 generali, ale caror statui provoaca rumoare la Arad, sunt pentru maghiari eroi, iar pentru noi criminali. Acestea nu sunt glume si nici lucruri simple. Sunt fundamentul a ceea ce se intampla aici si acum.

Autonomia

Fara a fi extremisti, maghiarii sunt extrem de nationalisti. Trebuie sa-i respectam, o merita. In schimb, politicienii pot fi condamnati. CNS a sucit politic UDMR, dupa ani de sciziune. Reprezentanti diferitelor factiuni maghiare isi propuneau la inceputul anului sa elaboreze pana in toamna un proiect de lege privind autonomia, cum anunta liderul UDMR, Marko Bela.

Ne apropiem de momentul 5 septembrie. Unii spun ca UDMR e vocea moderata a acelorasi interese autonomiste. Ca UDMR, CNMT, CNS au stabilit sa se imparta in politistul rau si politistul bun. Adevarul? Nu cred ca e simplu de cunoscut, insa in februarie 2008 niste politicieni maghiari au fost la Pristina, in Kosovo. Un deputat UDMR, Antal Arpad Andras, precum si un fost senator, pe atunci eurodeputat, Csaba Sogor, au fost pe cont propriu, fara mandatul UDMR, pentru a vedea “pe viu momentul in care pe harta Europei va aparea un nou stat”.

Ambiguu, dar cu subinteles, Marko Bela declara: “Salutam participarea activa a Uniunii Europene in cautarea de solutii pentru Kosovo si consideram ca statele Europei au creat, in acest sens, un precedent, deoarece de acum inainte ele nu se mai pot deroba nici de reglementarea altor probleme etnice nesolutionate”. Liderul UDMR pune apasat predicatul (gata, exista un precedent), dar lasa neexplicitat subiectul (alte probleme etnice sunt inca nesolutionate; care, nu e explicit).

Globalizarea

Heidi si Alvin Toffler atrageau atentia din anii ’80 ca globalizarea duce la resurectia nationalismelor. Chiar a separatismelor fara substrat etnic. Din prima categorie, avem: sciziunea Belgiei intre flamanzi si valoni; separatismul basc; cel albanez kosovar; cel maghiar din Serbia, Slovacia, Polonia si Romania; cel ucrainian. Din a doua categorie, avem: conflictul ce va mai reizbucni, intre croati si sarbi, in fapt o singura semintie, doua religii; tendinta separatista a Nordului Italiei. Sa intelegem ca democratia si prosperitatea nu duce la disparitia acestor probleme, iar aparitia satului global incurajeaza tendintele autonomiste. Etnice sau non-etnice.

Afectate sunt statele nationale, tipice erei cosului de fum, delimitate cu granite dure. Era cosului de fum s-a dus, granitele sunt acum moi sau inexistente, iar statele nationale au o problema. Sunt un admirator al statului de tip federal, cu guverne regionale si executiv central, de tipul german. E bine sa observam insa ca Renania, Westfalia sau Baden-Wurtenberg nu vor avea niciodata tendinte autonomiste. La fel e cazul Hexagonului francez, cu exceptia Alsaciei-Lorena, dominate de etnicii germani. Nu trebuie sa trecem cu vederea nici problemele Regatului Unit, care incep doar cu Irlanda de Nord si continua, printre altele, cu aspiratiile scotiene pentru independenta si sistemul republican.

Eu cred ca acesta este contextul in care trebuie sa privim activitatea liderilor radicali si moderati ai minoritatii maghiare din Romania. Care, cum am mai afirmat, trebuie respectata si careia ar fi bine sa ii spunem mereu acelasi lucru: “Romania este stat national unitar”.

Marlena Braester – «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic»

august 16th, 2009

La începutul anului 2009, Editura Vinea a editat în colecţia Vinea Internaţional sub coordonarea Ioanei Ieronim, volumul de versuri bilingv francez-român «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» al poetei Marlena Braester.

Absolventă a Facultăţii de filologie din Iaşi şi doctor în lingvistică în 1991 la Université de Paris VIII, Marlena Braester este preşedinta Asociaţiei scriitorilor israelieni de expresie franceză şi membră în Comitetul director al Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă contemporană a Universităţii din Haifa (CRPFC), fiind coordonatoarea Atelierului de traduceri poezie. Este redactor-şef al cunoscutei reviste «Continuum» al Uniunii Scriitorilor Israelieni de limbă franceză şi membră în Comitetul director al redacţiei revistei Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă «Poésie et art», publicaţii pe care le-am întâlnit în fiecare an la Saloanele revistelor francofone de la Paris, unde de altfel, am avut deosebita onoare să o întâlnesc.

Este cunoscut de-altfel că dintre obiectivele literare ale Marlenei Braester fac parte promovarea si traducerea creaţiilor lui Benjamin Fondane, Amos Oz, Ronny Someck ş.a.
Dintre traducerile realizate de Marlena Braester amintim: Catherine Durandin, «O moarte românească», roman, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993 (traducere din franceză în română: «Une mort roumaine», Paris, Ed. Guy Epaud, 1988); Amos Oz, «Să nu pronunţi: noapte», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, 1997 (traducere din ebraică în română אל תגידי לילה); Amos Oz, «Cutia neagră», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, (traducere din ebraică în română קופסה שחורה – La boîte noire), 2002 ; Ronny Someck, «Constat de beauté», Ed. Phi, 2008 (traducere din ebraică în franceză) ; Raquel Chalfi, «Caméléon ou le principe d’incertitude», Ed. L’arbre a Paroles, 2008 (traducere din ebraică) ; Miron C. Izakson, «L’homme connaît toute nostalgie», poèmes, trad. par Colette Salem, Isabelle Dotan, Marlena Braester et Michel Elial, éd. Caractères, 2008 (traducere din ebraică în franceză).

Veţi întâlni creaţia poetică a Marlenei Braester editată deja în volumele: «La Voix, Elle», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1993; «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996; «Oublier en avant», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2002: Premiul Ilarie Voronca (Rodez, France, 2001); «Pjesme», Zagreb, Croatian P.E.N. Center Publisher, 2005; «La lumière et ses ombres», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2006: Premiul « Hélène Jacques-Lerta» (Clermont-Ferrand, France); «Uitarea dinainte » (traduction en roumain de Oublier en avant), ed. Vinea, Bucureşti, 2007; «Désert aveugle» (carte bibliofilă ilustraţia Irene Scheinmann), poèmes, Ed. Transignum, Paris, 2008; «Absens», (traducerea în română a volumului «Absens»), poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2009; «Presque-v’île», poeme, în curs de apariţie 2009, Ed. Caractères, Paris; «Lichkoah et ma ché’ykré» (לישקוח את מה שיקרה) (traduction en hébreu de «Oublier en avant»), poeme, în curs de apariţie Tel Aviv în 2009, Ed. Even Hoshen.
De asemenea, poemele Marlenei Braester au fost publicate în următoarele antologii: «Livre pauvre, livre riche», anthologie établie par Daniel Leuwers, Ed. Gallimard, France, 2008; «Poésies de langue française. 144 poètes d’aujourd’hui autour du monde», anthologie établie par Stéphane Bataillon, Sylvestre Clancier et Bruno Doucey, Collection «Anthologie Seghers», Editions Seghers, France, 2008; A sea of voices – «Women poets in Israel», Edited by Marjorie Agosin, Sherman Asher Publishing, USA, 2008; « La voix de la Méditerranée » – Anthologie établie par Maithé Valles-Bled, Editions Clapas, France, 2008 precum şi în « Ultima generaţie, primul val », Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005.

Marlena Braester este invitată la numeroase festivaluri internaţionale de poezie din Belgia, Franţa, Italia, Spania, USA, România etc.
Este de menţionat că poemele sale au fost la rândul lor publicate în engleză, arabă, spaniolă, italiană, portugheză, croată, rusă, ebraică şi bineînţeles, română.

În anul 2003, Marlena Braester a fost decorată de către guvernul Franţei cu distincţia Ordre des Palmes Académiques în grad de Chevalier.
Les Palmes Academiques au fost instituite iniţial în 1808 de Napoleon, iar în anul 1955 au devenit prin decret, Ordre des Palmes Académiques având gradele de Chevalier, Officier şi Commandeur, oferindu-se atât la nivel naţional cât şi internaţional, unor personalităţi contemporane de excepţie, pentru servicii aduse culturii franceze.
În 2009, Marlena Braester a primit în cadrul Ambasadei României din Tel Aviv, premiul Fundaţiei culturale „Haim şi Sara Ianculovici” care se oferă pentru «descoperirea, recunoaşterea, încurajarea şi recompensarea autorilor şi creatorilor de limbă română, originari din România».

Traducerea în limba română a volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» este realizat de Marlena Braester, iniţial versurile fiind compuse în limba franceză. Volumul original, deja publicat în Franţa, este «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996.

Un text compus într-o altă limbă decât cea maternă păstrează o prozodie particulară dar capătă o altă sonoritate în traducerea sa ulterioară, indiferent cine o realizează. Marlena Braester a încercat prin propria traducere să refacă tot acest eşafodaj al originalului pe care şi l-a propus într-un ritm cât mai apropiat de cel iniţial. Şi aceasta este artă, pentru că Marlena Braester ne propune în primul rând, prin «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» un concept estetic asamblat în mesajul final «Nihil sine Arte» : «Nimic fără Artă».

Ce este «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» ? Înainte de toate, reprezintă un cod imuabil sentimental într-un spaţiu atemporal al Intimului. Însuşi sensul titlului din limba latină «Absens» propune devoalarea implicită a unei o anumite atitudini interioare în relaţia interumană şi se sugerează, de-o manieră literar-stilistică abordarea, analiza de la A la Z a factorului generator dintr-un anume absenteism printr-o lipsă cronică de participare afectivă la interioritatea cuplului.

Versurile în limba franceză au calitatea de a fi elaborate perfect pe o structură minimalistă, metagrafică, într-un proces conştient de amplificarea stărilor sau/şi contextului, printr-un vector kladologic atent dozat interlocutorului imaginar.

Modalitate deloc simplă de a-l percepe şi motiva ideatic pe Celălalt de lângă tine cu tot angrenajul său existenţial, scenografia sentimentelor ce nu se pierd invariabil în desuet, de a-i imprima ritmul tău interior spre o metamorfoză incertă, pasivă, latentă, pentru că «L’equilibre n’est qu’une ligne/qui les sépare/-il n’est pas dans cette parole» – «Echilibrul nu e decât o linie/care le separă/-el nu e în cuvântul acesta.» (T)

Există o resemnare aproape patologică în toată această imposibilitate de a comunica, prin spaţiul mărit brusc în arhitectura cuvintelor dintre două respiraţii, până la disperare: «Et cette maison que n’habitent que des murs/blancs –le temps traverse les murs/Chambre./Des éclats d’ombre dans les coins. /Ombres et respirations.» – «Şi casa asta nelocuită/decât de pereţii albi/– timpul traversează pereţii -/cameră – cioburi de umbre prin colţuri/umbre şi respiraţii/» (C). Singurătatea se materializează de-a lungul pereţilor, creşte malign ca într-un tablou de Giorgio de Chirico, deformându-se, căutând un spaţiu delimitat metafizic unde obiectele nu mai au aceeaşi funcţionalitate, împrumută angoasa celor care au trecut prin ele, le-au atins. «Se taisant-/silence panique/s-accrochant aux mots prononcés./ Aucune trace de son; visage figé; dans l’air,/nul écho de voyelle, nulle syllabe ne s’atarde» – « Tăcând,/tăcere-panică,/agăţându-se de cuvintele pronunţate déjà./Nici o urmă de sunet».

Emoţiile au inerţia lor, o autonomie tragică, îşi modifică singure structura, se absorb în propria plasmă conceptuală: «La nuit qui monte en nous, dit-il, /nous y sommes noyés.» – «În noaptea care creşte în noi, spunea,/suntem ca înecaţi». (F). Sentimentele se repliază în propriile cavităţi atemporale «Réveil des rythmes, le matin./Chaque rythme se regarde dans une miroir convulsif./La nuit se retire dans les rides de son visage.» – «Dimineaţa se trezesc, unul câte unul, ritmuri. /Fiecare ritm se priveşte în oglindă/spasmodic./Noaptea se trage în ridurile chipului.» (M), sentimentele se îmbracă în convenienţele de zi cu zi, devin aparent opace, «Plus près de lui car c’est l’heure ou il n’apparait pas » – « Mai aproape de el fiindcă e ora la care nu apare» (W)

Chiar dacă interioarele absorb personajele, dezvoltându-se paradoxal o claustrofobie şi necesitate atroce a doar unuia vis-à-vis de celălalt, enigmatică şi indisolubilă dependenţă, exteriorul la rându-i, devine brusc traumatizant «Dans la foule je ne vois que lui./Je commence a voir.» – «În mulţime nu-l văd decât pe el./Încep să văd.»(P)

Spaţiul transfigurat dintre El şi Ea poartă mătasea veche, greoaie a nostalgiei, se decupează din infinit, materializând sinarmonic sunete dislocate desemnelor.
La început a fost Cuvântul. Strigătul a devenit formă concretă de exteriorizare, de exorcizare a singurătăţii: «Cri: des cri dans le cri dans le cri/devenu si aigu-transparent que l’aube y point./Il part. Sans cesse. Immobile, pendant des heures./ Derrière lui, jusqu’au loin, la nuit mord.» -«Strigăt: strigăte în strigăt în strigăt/devenit atât de înalt-transparent încât în el mijesc zorii./El pleacă. Încontinuu. Imobil, ore întregi./În spatele lui, noaptea muşcă până în depărtare.» (L)

În prefaţa volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» Eric Brogniet precizează că «Acest poem dramatic posedă o unitate de ton şi un raport între limbaj şi vizual care îl predestinează punerii în scenă, teatrului».

Volumul este unitar, un tablou în alt tablou în alt tablou în care personajele sunt aceleaşi, privite însă de fiecare dată dintr-un alt punct de perspectivă metafizic din structura polisemică a Eului, distingându-se prin ontologia experimentală propusă. Poemele sunt impregnate polifonic în relevarea Eului, acordă un privilegiu armonic părţii întregului, respectându-se principiul «pars pro toto» din acest efect stilistic obţinut.

Marlena Braester conferă volumului său de versuri «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» un caracter afectiv rar întâlnit, acesta devenind un pact sentimental in-extenso realizat cu o sensibilitate traumatizată/traumatizantă reală.

Prin acest nouă carte oferită, iată, în ediţie bilingvă, Marlena Braester construieşte printr-un întreg apanaj creativ structura organică a punerii în scenă a Intimului, reuşind ca efectele sale stilistice să aibă o sorginte originală prin forţa şi simplitatea lor, creaţia sa fiind perfect ancorată într-o deschidere culturală ce aparţine strict universalităţii.

«Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» reprezintă pentru Marlena Braester, casa primitoare a sufletului său cu ferestrele deschise dintotdeauna spre limba română.

„Ani de liceu” – in memoriam Florin Bogardo

august 16th, 2009

Intr-o citadela luminata de petale a fost un print cu voce catifelata, tamaduitoare cantand cu sfiala momentele cele mai fragile din viata noastra- adolescenta, limpezimea iubirii din ochii iubitei, inflorirea trandafirului.

Cand lumea tropaie, trece prin existenta in mars distructiv ca intr-un cosmar al muzicii grupului Pink Floyd, mai staruie lumina discreta, pura a sperantei in victoria catorva minute de ragaz in a cinsti eforturile carierei de compozitor si interpret a lui Florin Bogardo.
S-a stins nu cu multe zile inainte de implinirea varstei de 67 de ani.

A inceput studiul pianului pe cand avea 5 ani. La 17 ani compunea si avea sa se afirme ca un talent muzician.

Sunt convins ca sufletul lui Florin Bogrado, un cantec de liceu va dainui mereu in cantecele adolescentilor de ieri si de maine dincolo de manele, dincolo de racnelile altor pseudo-muzica trecatoare.

Tichetele de sănătate – de la 1 septembrie

august 16th, 2009

De la 1 septembrie Ministrul Sănătăţii va introduce o taxă de 5 lei pentru o consultaţie la medicul de familie şi de 10 lei la medicul specialist, ca urmare a unor clauze ale acordului semnat de România cu FMI şi Banca Mondială.

Suma plătită de o persoană va fi de 140 euro pe an şi se va face sub forma tichetului de sănătate.

Potrivit estimărilor Ministerului Sanatatii contributia medie va fi de aproximativ 350 de lei pentru un pacient, ceea ce va scoate din buzunarele romanilor aproximativ 700 de milioane de lei.

Fondurile generate de aceste plati vor ramane la dispozitia cabinetelor medicale sau spitalelor si vor fi utilizate pentru salarii, investigatii sau servicii.

Taxele sunt printre cele mai mici din Europa de Est, arata un document de pe site-ul ministerului.

La stabilirea preturilor pentru tichetele de sanatate au fost luate in considerare valori din tarile care au introdus astfel de sisteme, cum sunt Estonia, Croatia sau Ungaria.

Ministerul propune deducerea fiscala a tichetelor, in cuantum de 600 de lei anual.

Mai multe categorii sociale nu vor plati tichetele de sanatate, printre acestea aflandu-se pensionarii cu pensii sub 700 de lei pe luna, tinerii pana la 18 ani, somerii, personalul sanitar.

Ministerul a stabilit si ce include pachetul general de servicii de sanatate, adica investigatiile suportate de Casa Nationala de Asigurari de Sanatate.

Printre aceste servicii se numara prezenta medicului de familie la cabinet timp de sapte ore pe zi, examene de EKG si ecografie, asistenta medicala gratuita pentru urgente sau acoperirea integrala a interventiilor chirurgicale.

Cât să se plătească şi unde?

In ambulator

•Consultatie la medicul de familie: 5 lei
•Consultatie la medicul specialist: 10 lei

Vizite la domiciliul pacientului

•La medicul de familie in afara programului: 15 lei
•La medicul specialist in afara programului: 30 de lei
•Consultatie efectuata de serviciul de ambulanta: 20 de lei

In spital

•Consultatii in departamentele de urgenta pentru pacientii care nu sunt urgente medicale: 20 de lei
•Spitalizare de o zi: 10 lei
•Spitalizare continua: 50 de lei

Servicii paraclinice

•Analize de laborator: 1 leu
•CT fara substanta de contrast: 25 de lei
•RMN fara substanta de contrast: 100 de lei

Cum plătesc alţii

Germania

•10 euro pe consultatie in ambulatoriu per trimestru sau pentru consultatii consecutive fara trimitere
•10 euro pe ziua de spitalizare, pana la un maximum de 28 de zile pe an
•10 euro pe ziua de spitalizare pentru serviciile de recuperare – reabilitare

Bulgaria

•Aplica o taxa fixa de 1% din salariul minim pe economie pentru consultatii in ambulatoriu
•Si o taxa fixa de 2% din salariul minim pe economie pentru ziua de spitalizare pentru maximum 10 zile

Estonia

•A introdus contributia personala in anul 2002
•Plata este de 3 euro pe consultatie in ambulatoriu
•1,5 euro pe zi de spitalizare (limitat la zece zile)

Ungaria

•A introdus contributia personala in 2007
•Plata este de 1,2 euro pe consultatie in ambulatoriu
•1,2 euro pe zi de spitalizare (limitat la 20 de zile) si 4 euro pentru serviciile de urgenta

Cehia

•A introdus contributia personala in 2008
•Plata este de 2 euro pe consultatie in ambulatoriu
•2 euro pe zi de spitalizare si de 2 euro pentru serviciile de urgenta

Opoziția trebuie să fie transparentă și intransigentă

august 16th, 2009

Zilnic citim despre negocierile pe care cele patru partide ale recent formatei Alianțe pentru Integrare Europeană (AIE) le poartă în vederea preluării puterii în Republica Moldova pentru următorii patru ani.

Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) dețin în urma scrutinului legislativ din 29 iulie 53 de mandate din cele 101 ale Parlamentului. O majoritate suficientă pentru alegerea președintelui Parlamentului și învestirea guvernului, nu și pentru alegerea Președintelui Republicii Moldova, pentru care este nevoie de minimum 61 de voturi.

Partidul Comuniștilor (PCRM) deține minoritatea de blocaj, care i-ar permite să zădărnicească desemnarea unui succesor lui Vladimir Voronin și să împingă țara către al treilea rând de alegeri parlamentare anul acesta, după cele de la 5 aprilie și 29 iulie.

În aceste condiții, AIE trebuie să dezvăluie opiniei publice intențiile sale, adică să joace cu cărțile pe față. În primul rând, trebuie să enumere câteva dintre prioritățile sale la guvernare, pentru ca numele alianței să nu rămână un deziderat. Reforma justiției și a organelor de forță, scoaterea lor de sub influența politicului este absolut obligatorie, ca și diminuarea corupției în toate zonele societății. O politică externă clar pro-europeană, fără a fi o amenințare la adresa Rusiei (țară cu o influență covârșitoare în Republica Moldova) este o altă prioritate.

Apoi AIE trebuie să-și numească public candidații la principalele funcții publice, iar aici îmi permit să le fac o recomandare: Marian Lupu la președinția republicii, Vladimir Filat – prim ministru, Mihai Ghimpu – președinte al Parlamentului, Serafim Urecheanu – primvicepreședinte al Parlamentului.

Pot fi prezentați și candidați la diverse ministere, de pildă Valeriu Lazăr sau Veaceslav Ioniță la economie și finanțe, Oleg Serebrian, Andrei Popov sau Iurie Leancă la Externe, Corina Fusu la cultură sau învățământ, Vitalie Nagacevschi sau Alexandru Tănase la justiție, Oazu Nantoi la interne sau apărăre, etc.

Aici trebuie aleasă alternativa politicienilor cu afilere politică la cele patru partide, pentru a arăta că AIE își asumă integral responsabilitatea guvernării.

AIE nu trebuie să ofere PCRM niciun “cadou” în schimbul alegerii președintelui Republicii Moldova. Dacă PCRM își folosește minoritatea de blocaj pentru a provoca un nou rând de alegeri repetate, electoratul va ști cine este responsabil de acest lucru. Și, cum au arătat-o alegerile din 29 iulie, alegătorii pot folosi scrutinul precedent ca un sondaj de opinie în mărime naturală pentru a-și orienta votul, iar un al treilea rând de alegeri în 2009 s-ar putea dovedi catastrofal pentru PCRM.

În aceste condiții, opoziția trebuie să dea dovadă de transparență și intransigență. Riscurile sunt minime, deoarece AIE are vântul politic în pânze.

România este „cel mai homofob stat din Uniunea Europeană” – Sunday Times

august 16th, 2009

The gay Foreign Office minister Chris Bryant is championing a controversial drive to fund equal-rights activists in homophobic regimes.

British missions in countries such as Jamaica, where homosexual acts are punishable by long jail terms, and Nigeria, where they can lead to the death penalty, are being encouraged to “support progress” by financing gay pride marches and legal challenges from local campaigners.

As well as targeting Commonwealth countries, “pink diplomacy” will extend to eastern Europe, where gays have suffered brutal attacks from far-right groups. Opportunities to tackle discrimination in ultra-conservative nations, such as Iran, are also being considered – cautiously.

The move risks a backlash from countries where support for homosexuality runs contrary to state teaching and religious beliefs.

The fact that the initiative is being promoted by Bryant, a former Anglican curate, could exacerbate things. He was ridiculed for sending a picture of himself in his underpants to a friend via a gay dating website six years ago.

Bryant, 47, said: “It is completely up to staff in our embassies and consulates around the world to decide the most appropriate and effective way of making our case but we do encourage this important work because British values are based on fair play and the protection of the individual’s freedom. We are not naive about this work. In some places oppressive regimes make it some of the toughest work we do.”

Bryant thanked Robin Barnett, the ambassador to Bucharest, for attending a gay pride march in the Romanian capital that had previously been targeted by thugs hurling fireworks and stones. A 2008 study by the European Commission ranked Romania as the most homophobic in the European Union.

Officials confirmed this weekend that the new policy included financial backing. A Foreign Office briefing document sent to British missions, said Colombia, Egypt, Ghana, Iran, Iraq, Jamaica, Nigeria and Uzbekistan were “countries of particular concern”.

http://www.timesonline.co.uk/tol/news/politics/article6797702.ece

‘Propun o alternativă serioasă la bâlciul politic actual’ – interviul cu Hunor Kelemen, candidat UDMR la președinție

august 16th, 2009
Hunor Kelemen e al treilea candidat UDMR la președinție, după Gyorgy Frunda și Bela MarkoHunor Kelemen e al treilea candidat UDMR la președinție, după Gyorgy Frunda și Bela Marko

După György Frunda în 1996 şi 2000, şi Béla Markó în 2004, candidatul UDMR pentru preşedinţia României este Hunor Kelemen, un politician cu o generaţie mai tânăr decât precedenţii. Hunor Kelemen s-a născut în 1967, la Cârţa din judeţul Harghita şi a urmat studiile superioare la Cluj unde a absolvit două facultăţi: medicina veterinară în 1993 şi filosofia în 1998. Până în 1997 a fost redactor la Radio Cluj, apoi s-a dedicat politicii având o ascensiune rapidă. Între 1997 şi 2007 a fost preşedintele Consiliului de Coordonare al UDMR, iar din 2007, preşedinte executiv al Uniunii. În perioada 1997 – 2000 a îndeplinit funcţia de secretar de stat în Ministerul Culturii. Din 2000 şi până în prezent este parlamentar în Camea Deputaţilor. Activează şi în societatea civilă fiind preşedintele Fundaţiei Iskola (Şcoala). Hunor Kelemen a publicat două volume de poezii Minuszévek (Ani cu minus, 1995) şi A Szigetlakó (Insularul, 2001), precum şi un roman A madáríjesztők halála (Moartea sperietorilor de ciori, 1999).

Andrea Ghiţă: Domnule Hunor Kelemen, au trecut opt luni de când UDMR nu mai e la guvernare. Cum caracterizaţi perioada politică actuală si ce mijloace aveţi s-o influenţaţi ?

Hunor Kelemen: Au trecut opt luni de când PSD şi PDL guvernează împreună. Aş reformula afirmaţia dumneavoastră, întrucât gâlceava cea mai mare din această ţară nu este în jurul faptului că UDMR se află în opoziţie. Noi ne-am luat în serios şi acest rol pe care încercăm să-l îndeplinim cu rigurozitate, dar mai în glumă, mai în serios, cred că ar fi mai indicat să ne gândim la un proiect de guvernare, întrucât ceea ce se întâmplă acum depăşeşte aşteptările noastre: cele două partide care formează coaliţia se comportă de parcă ţara ar avea două guverne care merg în două direcţii opuse. Ţara rămâne necondusă, problemele importante cu care ne confruntăm se pierd în acest scandal care durează de la începutul guvernării PSD-PDL. Vor să câştige alegerile prezidenţiale şi nu se gândesc la efectele dezastruoase ale acestei politici pompieristice, de improvizaţii permanente. UDMR, ca formaţiune aflată în opoziţie, nu poate decât să atenţioneze, ori de câte ori este nevoie, asupra faptului că această politică duce la un haos general şi să propună alternative la problemele existente, să propună un plan anticriză viabil, de exemplu.

A.G: Am înţeles că UDMR a pregătit un pachet de măsuri. Ce cuprinde?

H.K. : Nu pot prezenta detaliat tot pachetul, dar vă pot enumera cele mai importante măsuri care ar viza următoarele domenii: anularea impozitului forfetar începând cu anul fiscal 2010, neimpozitarea profitului reinvestit în activitatea de bază şi crearea de locuri de muncă, susţinerea fermierilor din bugetul de stat, investiţii publice în infrastructura rutieră, sprijinirea şi protecţia celor mai dezavantajate categorii sociale, reducerea cheltuielilor bugetare guvernamentale, mai ales la capitolele achiziţii şi salarii, descentralizarea responsabilităţilor şi descentralizarea financiară.

A.G. : Credeţi că asumarea răspunderii guvernului pentru trecerea pachetului de legi care reglementează restructurarea agenţiilor guvernamentale, salarizarea unică, pensiile şi chiar învăţământul, poate duce la căderea guvernului ? In cazul respectiv UDMR ar intra la guvernare? Cu cine ?

H.K. : În mod normal această fervoare iresponsabilă a asumării răspunderii cam pe tot ce mişcă ar trebui să ducă la căderea guvernului. Pe deoparte asumarea răspunderii este o excepţie din care guvernul face regulă, pe de altă parte este semnul neîncrederii în partener. Nu poţi să laşi pe dinafară o societate întreagă şi să decizi cum vor muşchii tăi, în anumite domenii care vor influenţa ani buni de acum încolo vieţile multora, de la salariaţii bugetari până la pensionar, elevi şi studenţi. Guvernul a preluat rolul Parlamentului; în loc să guverneze a început să legifereze, neavând însă acest drept constituţional. Probabil guvernul nu va cădea fiindcă are o majoritate de 74% în Parlament, are prea mulţi oameni în structurile administraţiei centrale, care ar rămâne fără funcţii şi urmează alegerile. Ei s-au aşezat pe ciolan şi, indiferent ce s-ar întâmpla, nu pleacă nici unii, nici ceilalţi. Deci, putem să excludem, această variantă, cel puţin până după alegerile prezidenţiale.
UDMR ar intra la guvernare doar dacă ar exista un plan de guvernare asumat pe deplin şi de partenerul de guvernare, un plan care ar cuprinde şi propunerile noastre de diminuare şi eradicare ale efectelor crizei economice, precum şi dezideratele comunităţii maghiare. Fără acest plan prestabilit, fără un acord comun de acest gen, nu ar avea rost să ne gândim la o posibilă intrare la guvernare. De altfel, cu toţii putem să vedem foarte bine ce se întâmplă acum, în lipsa unei gândiri strategice.

A.G. : Sunteţi în opoziţie. S-a schimbat ceva în strategia UDMR şi care sunt obiectivele cele mai importante ale uniunii ?

H.K: UDMR nu şi-a schimbat niciodată obiectivele doar pentru că se afla la putere sau în opoziţie. Diferă doar modul în care încercăm să le atingem, mijloacele noastre actuale fiind mai restrânse din cauză că suntem în opoziţie. De schimbat, însă, nu ne-am schimbat setul de deziderate. Unele dintre ele, precum stabilitatea socială şi economică şi descentralizare veritabilă, vizează întreaga societate românească, iar altele sunt specifice comunităţii maghiare. Mă refer la drepturile legate de păstrarea identităţii, dreptul de a decide la nivelul comunităţii în problemele majore ale maghiarimii.

A.G. : La alegerile europene s-a produs o reconciliere între formaţiunile politice maghiare. În ce se concretizează ea ?

H.K. : Această reconciliere a fost foarte binevenită şi salutată – după cum au arătat şi rezultatele votului – de comunitatea maghiară. Am procedat aşa cum ne-au cerut oamenii, cei care ne-au acordat încrederea şi cu prilejul ultimelor patru alegeri. Am ajuns la un consens care avantajează reprezentarea intereselor comunităţii maghiare, fiindcă am ajuns la concluzia că gâlceava, neînţelegerile nu duc nicăieri, trebuie să avem o poziţie comună în anumite probleme majore. Ceea ce nu înseamnă că nu purtăm discuţii în contradictoriu pe acţiunile care trebuie întreprinse pentru a soluţiona aceste probleme. Dar o facem într-un mod civilizat, fără să punem în pericol reprezentarea politică a maghiarimii. Colaborarea noastră s-a materializat şi în întemeierea unui for comun, Forul Consultativ Maghiar din Transilvania, care se întâlneşte şi se consultă periodic pe anumite domenii şi priorităţi stabilite de comun acord.

A.G. : Mulţi percep UDMR ca pe un monolit, puteţi demonta această aserţiune ?

H.K. : Dacă „monolit” înseamnă acţiunea unitară, coagulată şi coerentă a tuturor politicienilor noştri, de la nivel naţional până la cel local, pentru un scop comun, nu aş dori să demontez această percepţie despre UDMR. Dimpotrivă, voi spune că într-adevăr formaţiunea noastră este un monolit, dar un monolit care reuşeşte să articuleze toate curentele ideologice din sânul comunităţii maghiare. Vedeţi ce se întâmplă în rândul formaţiunilor, partidelor ai căror reprezentanţi importanţi nu reuşesc să ajungă la un consens intern nici în ceea ce priveşte subiectele majore. În lumina reflectoarelor au cinci poziţii diferite, depinde pe cine întrebi. O cacofonie în toată regula.

UDMR poartă aceste discuţii în interiorul formaţiunii. Da, de multe ori avem păreri, abordări diferite, gândim diferit, ne contrazicem şi discutăm ore întregi, se diluează caracterul de monolit. Atunci însă când vine vorba de poziţia oficială a UDMR, reuşim să formulăm o singură opinie în care se regăseşte voinţa majorităţii politicienilor Uniunii. Altfel nu se poate, fiindcă nimeni nu ar înţelege ce dorim de fapt.

A.G. : Una dintre interpelările Dvs. în Parlament se întitula “Cu discriminarea la purtător”. Ce părere aveţi despre manifestările anti-rome din comunele harghitene şi protocolul cu accente rasiste încheiat la Sâncrăieni? Dar în ceea ce priveşte acţiunile grupurilor extremiste inspirate de cele din Ungaria ? (mă refer la bileţelele antirome şi antisemite distribuite la Sfântu Gheorghe)

H.K. : Declaraţia mea politică citată de dumneavoastră nu are nicio legătură cu disensiunile pe care le-aţi amintit. Acolo eu formulez o critică la adresa guvernului fiindcă nu a distribuit nici un ban pentru comunităţile maghiare din fondul de rezervă bugetară, dar ân mandatul trecut am avut şi o altă declaraţie politică în care am pledat contra extremismelor, contra actelor fasciste, neonaziste, care pun în pericol integritatea fizică şi umană a oamenilor paşnici. Însă vreau să clarific un lucru. Nu admit şi nu voi fi de acord niciodată din partea nimănui cu niciun fel de act în care există suspiciunea cât de mică a urii rasiale. Dar să nu exagerăm, să nu tratăm în mod superficial, în maniera tabloidelor însetate de scandal, o disensiune care trebuie rezolvată la faţa locului, trebuie rezolvată eficient şi fără abordări emoţionale, şi care trebuie văzută ca o problemă socială şi nu ca una etnică. Sunt o droaie de exemple de bună convieţuire între maghiarii şi romii de pe Valea Nirajului. Nefiind vorba de scandal, nimeni nu este interesat de ele. În cele două comune harghitene, fiindcă este vorba de două, aceste neînţelegeri au apărut cu foarte mult timp în urmă şi au rădăcini eminamente sociale. Sărăcia crâncenă de o parte şi ocrotirea bunurilor proprii de cealaltă parte, au dus la un nefericit eveniment care a provocat reacţii agresive de ambele părţi. În astfel de cazuri autorităţile trebuie să intervină neapărat şi fără întârziere, să restabilească ordinea, să vegheze ca astfel de incidente să nu se întâmple. Pe de altă parte, comunităţile vizate trebuie să ajungă la o soluţie. Iar acest demers probabil va necesita timp în care orice imixtiune neavizată şi exploatare tendenţioasă a celor întâmplate poate doar să agraveze situaţia.

A.G. : Pe ce se bazează strategia dvs. de campanie ? Ce mesaj transmiteţi alegătorilor fie ei majoritari sau minoritari ?

H.K. : Strategia mea se va baza, ca de fiecare dată până acum, pe întâlnirile şi dialogul cu oamenii. Este forma de campanie pe care o consider cea mai importantă dintre toate, fiindcă oamenii simt că eşti alături de ei şi te preocupă cu adevărat ceea ce se întâmplă în viaţa lor. Mai mult de atât, vreau să le propun o alternativă serioasă la bâlciul care a devenit politica în ultima vreme şi care dezonorează ideea de politică la modul general, dar şi oamenii politici care acceptă fără remuşcări toată această trântă prin noroi.
Voi avea un mesaj adresat tuturor, fiindcă cea mai acută problemă – criza economică – nu are etnie, după cum nici măsurile de protecţie socială nu au naţionalitate, şi nici protecţia mediului nu se face într-o anumită limbă. Acestea sunt realităţi general valabile pentru întreaga ţară. Programul pe care îl voi lansa în a doua jumătate a lunii septembrie va conţine măsuri pentru toate aceste domenii. Ca politician tânăr, mă voi adresa desigur şi tinerilor, care în momentul de faţă, la noi în ţară şi în Europa, sunt categoria cea mai vulnerabilă pe piaţa muncii. Şi mă voi adresa, desigur, şi comunităţii maghiare. Îi voi reconfirma obiectivul pentru care mi-a acordat sprijinul până acum: drepturile sale nu vor for ştirbite, identitatea îi va fi respectată ca în orice altă ţară membră a Uniunii Europene.

Alegerile prezidenţiale din 2009 trebuie să însemne şi sfârşitul unei lungi perioade de tranziţie în România. După 20 de ani a venit momentul pentru o schimbare de atitudine şi conţinut în politica românească. A venit momentul să tragem o linie şi să spunem că acea perioadă de tranziţie care a început în ’89 s-a terminat. Noul preşedinte al României va trebui să simbolizeze şi începutul unui nou capitol în istoria noastră comună.

A.G. : Domnule Hunor Kelemen, mă tem că intrând în iureşul vieţii politice aţi fost nevoit să renunţaţi la statutul de ”Insular” …Mai scrieţi poezii ? Dacă da, de ce ? Dacă nu, de ce ?

H.K. : Politicul nu are absolut nimic în comun cu poezia, sau cu orice alt gen literar. Politica zilelor noastre cu atât mai puţin… Pentru a scrie poezii sau proză aş avea nevoie de o atmosferă de linişte şi pace, de un alt tip de reflexie despre lume şi de mult-mult timp. Cum aceste criterii şi condiţii nu prea sunt întrunite, în ultima vreme nu m-am dedicat acestei îndeletniciri. Am însă câteva schiţe de poezie şi de proză pe care le voi finaliza probabil peste câţiva ani. Până atunci voi consemna ideile care îmi vin pe parcurs şi pe care le voi relua şi dezvolta mai târziu.

Impostura ca formă de manifestare

august 16th, 2009

Săptămâna trecută și-a făcut apariția zgomotoasă în ecouri o persoană din Statele Unite, care nu prididește cu laudele la adresa propriei persoane.

În fiecare mesaj ni se reamintește că este fondatoarea unui muzeu româno-american și că de 25 de ani muncește neobosit pentru propășirea poporului român și a României.

Foarte frumos, deși cam agasant, dacă asta ar fi totul, dar persoana în cauză subliniază rolul proeminent pe care îl are în educarea românilor în spiritul democrației. Ba chiar i-a reamintit colaboratorului nostru, ilustrul editorialist Liviu Antonesei, cum a venit în 1993 în România să-i dea lecții de democrație.

Aceeași persoană, autoproclamată jurnalist, care s-ar fi adresat unei audiențe de milioane în Statele Unite, îl tratează pe editorialistul Ovidiu Ivancu de parcă acesta ar fi elev, iar ea dirigintă (la o școală într-un oraș de provincie).

Când am adus-o la ordine, această persoană a făcut o criză de isterie, apelând la directorul revistei ACUM, Ștefan Maier, argumentând că din moment ce revista e înregistrată în Statele Unite, opiniile domniei sale trebuie neapărat prezentate. În plus, ne-a amenințat că ne reclamă la nu știu ce foruri dacă nu-i cerem scuze. Un român marcant din America m-a avertizat că persoana în cauză e genul „o dai afară pe ușă și ea intră pe fereastră”.

Trăiesc de destul timp în Diasporă ca să nu mă las impresionat de astfel de fanfaronade, care nu sunt altceva decât o formă de impostură.

Anul trecut, un alt român din America a început să facă zgomot, cu tentative și la revista ACUM, invocând disidența sa anticomunistă. Un fost coleg de-al său din România îmi spunea zilele trecute că respectivul era fiul unui demnitar de la Banca Națională și era adus zilnic la școală cu mașina de serviciu a tatălui său.

Acest personaj, care pretinde că este evreu, este unul dintre cei mai virulenți negaționiști ai Holocaustului și admiratori ai lui Ion Antonescu. Dar ceea ce este și mai revoltător este campania de denigrare pe care o duce la adresa marelui politolog româno-american și colaborator al revistei ACUM, Vladimir Tismăneanu.

Uneori impostura ia forme extreme, de-ți vine să te întrebi dacă impostorul respectiv este în toate mințile, cum a fost cazul unui fost colaborator al revistei ACUM, perseverent până la manie în auto-promovare, car acum a ajuns la pușcărie ca urmare a violențelor împotriva soției și scrie scrisori deschise în România, acuzând statul amercian de … rasism!!!!!!!!!

Mai amintesc doar de un alt fost colaborator al revistei ACUM cu pretenții în domeniul economiei și religiei pe care doi martori de credibilitate impecabilă l-au văzut când își bătea cu sălbăticie fiul minor.

Eu cred că astfel de manifestări reprezintă eșecul respectivilor de a ieși dintr-un ghetou mental românesc, disperarea și nevoia lor absolută de recunoaștere, care în cele mai multe cazuri lipsește cu desăvârșire.

Aceste exemple sunt clar minoritare. Majoritatea românilor din Diasporă care fac ceva util pentru țara și poporul din care provin nu se bat cu cărămida în piept despre acțiunile lor. Iată de pildă Dorin Tudoran, unul dintre cei mai persecutați disidenți din vremea regimului comunist și colaborator al revistei ACUM – cu o activitate neobosită și practică, dar discretă, în consolidarea democrației în România și Republica Moldova.

Sau chiar Ștefan Maier, alt disident anticomunist, care are oroare de fanfaronadele acestor impostori. Vă promit că împreună cu el vom replica prompt și viguros, ori de câte ori astfel de specimene vor încerca să-și ridice glasul pe această pagină.

ÎN APĂRAREA MĂRIEI SALE, PAMFLETUL!

august 16th, 2009

Costi Rogozanu constată. Şi are dreptate – se scrie prea mult pamflet în România. (http://www.cotidianul.ro/pamfletareala_ucide_romania-94855.html)

Costi Rogozanu constată încă o dată. Şi iarăşi are dreptate – multe pamflete se scriu la comandă.

Costi Rogozanu are o propunere. Frumoasă şi irealizabilă – jurnaliştii de bună-credinţă ar putea face o grevă, abţinându-se de la ”înjurături şi figuri de stil inutil.”

Costi Rogozanu ne reaminteşte că România interbelică a avut pamfletari mai pricepuţi decât cei de azi. Si are dreptate. Îi numeşte pe Tudor Arghezi şi Ion Vinea, şi iar are dreptate.

Critic şi istoric literar, jurnalist foarte interesant, Costi Rogozanu nu este Dumnezeu. Deci, se poate înşela şi el. Cum? Iată.

Afirmând ”Cu Vinea şi Arghezi nu va mai putea concura vreodată cineva. Şi cu ce s-au/ne-am ales din asta? Cu găşti agresive, alimentate de un gust pentru extremism care ne face astăzi să roşim. Ne-am ales cu multă autoeroizare şi prea multă operă de „publicistică” “, Costi Rogozanu comite, după opinia mea, trei erori.

Prima – nu este vina pamfletarilor Vinea şi Arghezi că ne-am ales cu toate cele enumerate de Costi Rogozanu. Mai degrabă este vina celor despre care Arghezi, Vinea, Cocea şi alţi mari pamfletari au scris prea puţine pamflete.

A doua – ne-am ales, totuşi, cu ceva. Cu o publicistică extraordinară, despre care şi Costi Rogozanu, mai de curând, şi subsemnatul, mai de mult, am învăţat pe băncile universităţii.Va veni şi rândul altora să înveţe despre şi de la acea publicistică.

Adevărat, pamfletul nu schimbă năravurile omului. Că un poem ar trebui s-o facă, iarăşi este adevărat. Că o face, este greu de dovedit. Nu ştiu dacă arghezianul Baroane! şi tot arghezianul “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru iubitor de moarte” se adresează aceluiaşi tip de cititor şi, ca vehicole, servesc acelaşi obiectiv.

Dar sunt sigur că o alianţă sindicală de tipul “Baroane, niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru iubitor de moarte” ar produce mare confuzie printre şacalii politici şi ar băga în sperieţi analiştii politici vag independenţi dar total înregimentaţi.

A treia – a spune eternilor aspiranţi la arta pamfletului că este inutil să încerce, fiindcă nu au cum scrie mai bine ca Vinea şi Arghezi, este ca şi cum Nicolae Manolescu sau Eugen Simion l-ar fi sfătui pe Costi Rogozanu “Băiete, lasă-te de critică şi istorie literară, fiindcă nu vei scrie niciodată ca E. Lovinescu şi G. Călinescu. Lasă-te şi de gazetărie, că pe Brunea-Fox nu-l va egala nimeni.”

Mark Twain, printre altele şi un mare pamfletar, a spus cândva: „All generalizations are false, including this one”. (“Toate generalizările sunt false. Inclusiv aceasta.”)

Aşadar, de bună voie şi nesilit de nimeni, recunosc că nici raţionamentul meu nu este, neapărat, mai bun decât cel al lui Costi Rogozanu. Dar, desfăşurându-l, am evitat scrierea unui pamflet, ceea ce dovedeşte că putem ţine cont şi de ce spun cei cu care nu suntem totdeauna de acord, dar îi bănuim a fi oameni de bună-credinţă.

Dacă sunt, cu adevărat, oameni de bună-credinţă, într-o zi vor descoperi că şi ei pot fi de acord cu noi; fie doar şi parţial.

Lumina de august

august 16th, 2009

Vara ne rasfata din plin cu savoarea catorva ofrande culinare de neocolit.
Iata un meniu adecvat unei iesiri la iarba verde sau in gradina (patio) din spatele casei:

Gratar de vita cu creveti
Ingrediente: 500 gr carne de vita(macra, de steak) taiata in felii a cate 140-160 gr
12-14 creveti de preferinta, marime mijlocie Tiger Style
Condimente pentru steak
Unt
Mod de preparare: Carnea, in prealabil condimentata, se pune pe gratarul incins si o pregatiti in functie de gustul Dvs.(3-6minute).
Crevetii decorticati, (sugerez sa nu le curatati coada) se spala bine in apa cu lamaie, ii dispuneti cate 4-5 pe frigarui. Ii puneti pe gratar cateva minute intorcandu-i pana isi schimba culoarea inspre rosu.
Inainte de a fi consumati presarati putin unt topit, lamaie si patrunjel verde taiat fin peste creveti.

Salata de porumb
Ingrediente:
4-6 stiuleti de porumb foarte cruzi,verzi
2 ardei grasi
2 castraveti
1 ceapa rosie
1 limeta (in absenta 1 lamaie)
1 jumatate de grapefruit
cimbru proaspat
¼ varf de cutit cuisoare macinata
sare, piper, boia de ardei dulce
70 ml ulei pentru salata
1 lingurita de mustar (optional)
Metoda de preparare:
Reteta acestei salate unice am deprins-o intr-una din vizitele mele cu ani in urma in Caraibe. Se aleg stiuletii cat mai verzi si cruzi cu putinta. Se curata de matase, se taie partea de jos (mai lemnoasa) si partea de sus – motzul. Se pun pe gratarul incins bine cate sapte minute pe fiecare parte. Dupa ce sunt rumeniti si patrunsi se taie in bucati de cate 2-3 cm (ca pe niste roti, discuri) si se amesteca intr-un castron impreuna cu feliile de castraveti, ceapa rosie si ardeii in rondele nu prea mici. Se adauga sucul de lamaie (sau de limete), sucul obtinut din jumatatea de grapefruit, uleiul, mustarul si condimentele.
De cateva ori am inlocuit sucul de citrice cu otet balsamic.

Parfait de iaurt cu afine si alune de padure
Ingrediente:
500 ml de iaurt natural
300 gr afine proaspete
100 gr de alune de padure faramitate nu foarte marunt
Lichior Grand Marnier, afinata sau orice alt lichior din fructe mango, ananas, cocos etc (optional).
Metoda de preparare:
Se dispune cate 50-70 ml iaurt in cate o cupa (pahar) de sampanie, se presara un rand de 5-7 afine si alunele faramitate, peste care se aduaga cateva picaturi din lichior, dupa preferinta fiecaruia.
PS Meniul de mai sus poate fi acompaniat de paine negra de secara, paine din malai de porumb (cornbread) sau cartofi fierti nature. Pentru cei ce vor sa evite cartofii, painea as indica legume fierte ( morcovi, pastarnac radacina, conopida, broccoli).
Un sos din branza cedar, putina smantana, ardei iute taiat f marunt sporeste gustul legumelor.

De ce tace Rusia? Dar Statele Unite?

august 16th, 2009

„Nu există legături mai sacre decât legăturile dintre fraţi”

(N. V. Gogol, citat de Dmitri Medvedev în scrisoarea către ucraineni)

La Chişinău este vremea negocierilor şi a scenariilor. Constituirea Alianţei pentru Integrarea Europeană (AIE) este un pas salutar şi productiv. Dar nu e totul. Miza internă rămâne acum premierul viitorului guvern, pentru că, dacă poziţiile de preşedinte al Parlamentului şi cea de şef al statului sunt garantate pe terme lung, cea de premier, nu.

Cine îşi asumă această sarcină îşi pune în joc imaginea sa şi, posibil, a partidului din care provine. Garanţii juridice pentru a asigura patru ani poziţia de premier, indiferent de circumstanţe, nu există, doar (prezumtive) acorduri politice. Uşor de spus, greu de făcut. Dar acesta va fi unul dintre testele majore ale AIE. Dincolo însă de bucătăria internă, în cazul RM semnalele politice externe vor fi decisive.

„Două state, un singur popor” – versiunea rusească

Cu excepţia unor scurte şi inconsistente comentarii, Moscova tace în legătură cu evoluţiile de la Chişinău. Atenţia e în altă parte şi, culmea ironiei, aşa cum, cu ceva vreme în urmă, euro-atlanticii credeau că rezolvă problema RM prin Ucraina, aşa şi ruşii par că abordează dosarul Chişinău tot prin… Kiev. Mesajul trimis recent de preşedintele rus Dmitri Medvedev către ucraineni este cel mai dur din istoria relaţiilor dintre cele două state. Preşedintele Iuşcenko – şi nu Ucraina! – este acuzat făţiş de blocajul relaţiilor bilaterale, dar scrisoarea vorbeşte clar despre „o nouă eră” după alegerile prezidenţiale. Strategia Rusiei este una a seducţiei: nu e vorba despre măsuri dure şi intruzive la adresa Ucrainei, ci de asimilarea firească în sfera de influenţă. Cităm în continuare tot din preşedintele Medvedev: „Pentru Rusia, ucrainenii sunt de secole nu numai vecini, ci fraţi, pentru care nutrim sentimentele cele mai călduroase, cu care împărtăşim o istorie, o religie şi o cultură comune, cu care suntem legaţi printr-o cooperare strânsă, prin legături de rudenie şi interumane indestructibile”. Ideea culturii comune ruso-ucrainene a fost subliniată şi de recenta vizită de zece zile a Patriarhului rus Kiril I în „Mica Rusie”, prima vizită externă oficială. Şi ea plină de semnificaţii într-o geopolitică a ortodoxiei regionale. Lupta e, iată, pentru „sufletul Ucrainei”, nu doar pentru resursele ei; deci miza e pe termen lung. Pe acest fundal, după alegeri, Kievul riscă să devină indisolubil legat de Moscova prin proiecte, acorduri şi parteneriate care, cel puţin, vor bloca orice iniţiativă a Ucrainei de a rupe cordonul ombilical rusesc.

Ucraina – stânga-mprejur?

În acest context, devine explicabilă tăcerea Moscovei faţă de evenimentele din Moldova. Rusia aşteaptă evoluţiile de la Chişinău, în condiţiile în care echilibrul relativ de putere, prost gestionat, poate arunca tânărul stat în criză. De acţionat, va acţiona mai încolo, mai ales dacă în Ucraina va fi o echipă simpatică Moscovei. Ceea ce e perfect plauzibil. În această situaţie, datele de pe teren se schimbă. Căci Ucraina e importantă pentru Chişinău nu doar prin prisma schimburilor economice, ci şi prin ponderea pe care Kievul o are în soluţionarea chestiunii transnistrene (un „5+2” cu o Ucraină pro-Moscovită e mort până şi pe hârtie). Ce va face Chişinăul în cazul victoriei partidei pro-ruseşti la Kiev? Cum va rezista unei asemenea presiuni? Nici chiar sprijinul european nu va fi suficient în aceste condiţii… Fără umărul geopolitic al „uitatei” Americi acest lucru e de neconceput. O Americă tăcută şi ea în legătură cu evoluţiile de la Chişinău, chiar dacă din alte motive.

Cu gândul la epuizarea Rusiei…

Relaţia SUA-Rusia nu e deloc limpede. După vizita lui Barack Obama la Moscova a urmat turneul lui Joe Biden în Ucraina şi Georgia (nu şi în RM). Întors acasă, vicepreşedintele american vorbeşte despre o Rusie pe cale de dispariţie, care „nu îşi mai permite” să-şi ameninţe vecinii, pentru că nu mai poate. Pe termen lung, Rusia e condamnată atât economic, cât şi demografic. Concluzia lui Biden: în 15 ani Rusia nu va mai fi mare putere, pentru că e condamnată la subdezvoltare… Nu e neplauzibil. Din păcate, însă, trăim în prezent, nu în „pe termen lung”. Iar în prezent, după cum au demonstrat toate acţiunile Rusiei, aceasta nu are deloc de gând să se resemneze în „vecinătatea apropiată”. În plus, niciodată nu s-a corelat voinţa de putere a Moscovei cu bogăţia ţării – Rusia nu a fost niciodată bogată în sensul occidental al termenului, dar avidă de putere a fost întotdeauna! Mai mult, dacă este adevărat ceea ce spune Joe Biden, atunci prognozele acestea le ştiu şi ruşii – idee confirmată de recenta declaraţie a lui Medvedev despre eşecul strategiei economice ruseşti (aluzie evidentă la Putin). Şi nu avem nicio garanţie să credem că nu vor trage concluzii complet diferite. Conştientă de faptul că Rusia mai are 15-20 de ani de elan geopolitic, e foarte posibil ca Moscova să încerce să concretizeze tocmai în acest interval propria supremaţie. Adică, să se instaleze atât de profund şi „cu acte în regulă” în regiune, încât nicio schimbare de regim să nu o poată afecta major. În acest caz, trebuie să ne aşteptăm nu la resemnare, ci la precipitare a Rusiei. Înainte de toate, în Georgia sau Ucraina, apoi în RM. De aceea devine imperativă implicarea SUA – America, singură, nu te poate scoate din sfera de influenţă a Rusiei, dar fără America un asemenea lucru e de neconceput.

Cine va opri presiunea ruso-ucraineană?

O Ucraină care va înclina spre Răsărit rămâne marea provocare geopolitică regională, pe care tânărul stat cu capitala la Chişinău nu o poate neglija. Din această perspectivă, un parteneriat cu SUA este obligatoriu, iar America va trebui să-şi ia misiunea în serios. Problema este de fond. Influenţa americană în RM nu e chestiune de modă, ci necesitate geopolitică. La fel ca şi „soft-power”-ul european, cel american este mult sub cel rusesc. Având frontieră comună cu unul dintre cele mai pro-americane state din regiune, Moldova continuă să fie reticentă la asemenea valori. Iar intervenţia Washingtonului, dincolo de expertizele partizane doldora de idiosincrasii de care beneficiază nu o dată, păcătuieşte şi prin viziune birocratică – la Departamentul de Stat, RM stă în acelaşi pachet cu Ucraina şi Belarus, de unde abordarea Chişinăului nu dinspre Vest (inclusiv sau mai ales Bucureşti), ci dinspre… Răsărit. Apropo de asta, dacă ar fi să invocăm aici anii 1996-2000 din România, cu care este comparată situaţia actuală de la Chişinău, cel mai important eveniment petrecut atunci pentru viitorul european al României a fost calificarea Bucureştiului pentru NATO în timpul războiului din Iugoslavia şi semnarea Parteneriatului Strategic cu SUA. Asta a fost ancora ce a legat indestructibil România de spaţiul euro-atlantic spre care jinduia. Deocamdată, la Chişinău, „corectitudinea politică” pare că a învins: numitorul comun al programelor de partid, percepţiei publice sau presiunilor externe este echivalarea în importanţă strategică a SUA cu Federaţia Rusă şi a României cu Ucraina. O viziune prea mică pentru un război atât de mare.

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Rusia „îngheaţă” relaţiile cu Ucraina

august 16th, 2009

Relaţiile ruso-ucrainene riscă să rămână în afara unei atmosfere de normalitate în perioada următoare. Acest scenariu pesimist rezidă din conţinutul scrisorii \”neprietenoase\” şi dure semnate de preşedintele rus D. Medvedev şi adresate omologului său ucrainean V. Iuşcenko, în care se face publică decizia Moscovei de a amâna pe un termen nedeterminat delegarea noului ambasador rus în misiune diplomatică la Kiev.

Pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale dintre aceste state, una dintre părţi (Rusia) refuză să beneficieze de reprezentarea intereselor sale oficiale în statul vecin (Ucraina) prin intermediul unui ambasador, acuzând autorităţile lui legitime de cauzarea acestui \”blocaj\”. \”Boicotul diplomatic\” iniţiat de oficialii ruşi uimeşte prin faptul că în ciuda unui dialog bilateral deteriorat care necesită a fi reparat de urgenţă, Moscova produce în mod premeditat noi tensiuni.

Experţii ucraineni cred că criza din sfera diplomatică are conotaţii electorale, chiar dacă alegerile prezidenţiale din Ucraina sunt planificate tocmai pentru luna ianurie 2010. În orice caz, dacă examinăm substanţa notei parafate de Medvedev [1], observăm că paralizia pe \”tărâmul dimplomatic\” a urmărit nu altceva decât resuscitarea celorlalte domenii problematice existente în raporturile dintre aceste ţări, care în viziunea liderului rus sunt: aspiraţiile euro-atlantice ale actualei сonduceri ucrainene promovate în dezavantajul Rusiei şi contrar voinţei populaţiei ucrainene; susţinerea militară şi politică a regimului lui Saakaşvili; acţiuni diversioniste împotriva mediului de afaceri rusesc şi de investitori ruşi; intenţiile inamicale în privinţa Flotei maritime ruseşti staţionată în Sevastopol; erodarea intenţionată a cooperării economice în sfera energetică; marginalizarea limbii ruse şi opoziţia faţă de Biserica Ortodoxă Rusă; distorsionarea faptelor istorice sau elogierea mişcărilor naţionaliste ucrainene, învinuirea URSS de comiterea \”genocidului împotriva poporului ucrainean\” etc. Acest amalgam de acuze puternic politizate, subiective şi unilaterale a fost adresat preşedintelui V. Iuşcenko, care ar purta vina pentru degradarea sistemică a relaţiilor \”frăţeşti\” dintre popoarele celor două ţări.

Impresionant, dar sondajele [2] realizate în aceste state demonstrează că printre ruşi atitudinea negativă faţă de Ucraina practic s-a dublat (de la 33% a ajuns la 56%), aceasta fiind plasată în lista statelor care, în percepţia lor, sunt duşmănoase faţă de Rusia (în această categorie Ucraina ocupă locul trei după Georgia şi SUA). Pe de altă parte, ucrainenii s-au aratat mult mai prietenoşi faţă de ţara vecină înregistrându-se o creştere considerabilă a simpatiilor (de la 88% până la 93 %). Acest decalaj semnificativ se poate datora rezultatului activităţii surselor media ruseşti, care promovează activ imaginea Rusiei în Ucraina, focusându-se concomitent pe discreditarea Kievului în cadrul societăţii ruse. Totodată, percepţia pozitivă faţă de ex-metropola sovietică în rândul ucrainenilor este consecinţa unei politici extrem de precaute şi nepolitizate a Kievului, care nu ţinteşte întreaga populaţie rusă, dar abordează problemele în particular (fie că este vorba de trecutul istoric sau de relaţiile în sfera energetică etc.).

Reieşind din contextul geo/politic regional şi internaţional în care evoluează relaţiile ruso-ucrainene putem caracteriza gestul lui Medvedev din mai multe perspective:

Corelarea cu Georgia: Apariţia scrisorii date în perioada aniversării evenimentelor tragice din Caucaz din august 2008 are o tentă puternic propagandistică. Or, Iuşcenko şi adepţii lui au fost învinuiţi de Medevedev de complicitate în producerea războiului, cu scopul transferării unei imagini de ilegitimitate şi chiar ilegalitate existentă în raport cu Saakaşvili peste figura preşedintelui ucrainean. În primul rând, prin această tactică se oferă \”aşi\” forţelor politice ucrainene loiale sau favorabile intereselor ruseşti (de exemplu: V. Ianukovici). Obiectul secund realizat prin acest intermediu este antagonizarea societăţii ucrainene prin inocularea unei legături false între aderare la NATO, învrăjbirea cu Rusia şi posibilitatea unui conflict armat ca urmare a acestei combinaţii. A treia sarcină urmărită prin \”înstrăinarea\” lui Iuşcenko constă în reiterarea poziţiilor ruse faţă de/în Ucraina pentru actorii autohtoni (partidele politice) şi cei internaţionali (SUA, NATO, UE etc.).
Miza electorală. Rolul crucial al scrutinului prezidenţial din Ucraina (ianuarie 2010) pentru configuraţia geopolitică regională ulterioară (avansarea, stagnarea sau reducerea tendinţelor euro-atlantice etc.) atrage o atenţie sporită din partea jucătorilor internaţionali. Rusia încearcă să surclaseze în această compeţie nu numai SUA şi NATO, dar şi Uniunea Europeană. În acest sens, retorica curentă a Moscovei dezaprobă declaraţiile recente ale vicepreşedintelui american Joe Biden în privinţa Ucrainei şi implozia influenţei ruse pe spaţiul CSI (care potrivit oficialului american va fi cauzată de criza demografică, economică etc.). De asemenea, mesajele articulate împotriva conducerii euroatlantiste de la Kiev vizează parţial şi orientarea europeană. Anterior, Patriarhul rus Kiril a criticat procesele de integrare europeană care conduc la separaţia religioasă (civilizaţională) între popoarele slavone aflate în limitele spaţiului religios girat de Biserica Ortodoxă Rusă. Poziţia reticentă a Moscovei faţă de UE transpare
Referinţe:

1. Обращение к Президенту Украины Виктору Ющенко, http://www.kremlin.ru/text/docs/2009/08/220743.shtml

2. Кризис доверия, http://www.zn.ua/1000/1600/66843/

Femeia, un miracol și o resursă nevalorificată în politică

august 16th, 2009

Problemele legate de femei, de cresterea si alocatiile pentru copii sau de familiile monoparentale sunt periferice in deciziile publice.

Ne surprinde in schimb avalansa de imagini cu bone care maltrateaza copii pentru ca nu exista un cadru legal, ca sa dau un singur exemplu.

Ele nu au avut acces direct mii de ani la deciziile politice. Pana la urma, „Zoon politikon” se poate aplica si femeilor pentru ca „zoon” in greaca inseamna fiinta si nu neaparat trimite la barbat. Ca doar barbatii faceau politica in vremea cand Aristotel a lansat-o, e adevarat.

Romania nu a scapat de caracterizarea unei societati patriarhale, puternic ancorata in traditionalism si misogina. O dovedeste un studiu realizat de catre Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse intre femei si barbati – ANES, care arata ca majoritatea functiilor de conducere sunt ocupate de barbati. Doar 19% dintre ministri si 9,76% dintre parlamentarii romani sunt femei. Desi fata de anul anterior, cand nu era nicio femeie ministru, rezultatul este mai bun, ponderea femeii in aceste functii de conducere este considerata ca fiind redusa.

„Media europeana, in randul ministrilor din guvernele nationale, arata ca proportia barbatilor in raport cu cea a femeilor este de aproximativ trei la unu (25% femei, 75%)”, se arata in studiul citat.

De asemenea, procentul functiilor ocupate de femei creste odata cu scaderea nivelului decizional. In ceea ce priveste situatia participarii femeilor la primul si la al doilea nivel de luare a deciziei in cadrul ministerelor, in ceea ce priveste posturile publice de conducere care nu sunt politice, in anul 2009, in functii de secretar general, secretar general adjunct, inalt functionar public sau director general sunt cinci femei si 15 barbati, iar la nivelul doi, pe functii de secretar general adjunct, secretar adjunct, director general sau director sunt 36 de femei (46,2%) si 42 de barbati (53,8%).

In perspectiva unei campanii de sensibilizare fata de blocajele mai mari in participarea femeilor la viata politica romaneasca fata de alte tari ale lumii, prezentul demers pleaca de la premiza fundamentala ca e necesara schimbarea perceptiei decidentilor (a diriguitorilor politici care sunt in exclusivitate barbati) si a maselor.

Pentru a putea produce o astfel de schimbare, trebuie avute in vedere motivele pentru care atat de putine femei sunt implicate in politica romaneasca, europeana sau americana, in general, in lume.

Gasesc repede cateva argumente: prejudecatile si discriminarea, procesul de socializare si mediatizare a femeilor, responsabilitatile domestice, miturile legate de lipsa de calificare,, accesul limitat la fonduri pentru campanii – ca sa enumeram doar cateva.

In politica actuala din Romania unele femei au ajuns in varf. Au credibilitate (e.g. Monica Macovei, daca o poti numi om politic), dar o pierd la fel de usor precum au obtinut-o (e.g. cazul Mona Musca) sau par ca n-au avut nicio clipa increderea electoratului (e.g. E. Andronescu si aici lista continua mult si bine).

Cert este ca pentru valori trebuie sa lupti. Egalitatea de gen nu este un bun dat, nu apare din lichidul amniotic, ea trebuie castigata. Tarile lumii care si-au asumat acest obiectiv ca prioritate nationala au optat fie pentru cote minimale distributive de gen reglementate prin lege (ex. tarile nordice, Spania, Franta etc.), fie pentru perfecta egalitate a prezentei mediatice de gen in campaniile electorale (ex. Belgia).

Ba chiar si pentru reglementari ale distributiei minimale a femeilor in consiliile de administratie ale companiilor private (e.g. Norvegia). Cea din urma imi pare o autentica exagerare, chiar daca sunt nenumarate studiile empirice care probeaza corelatia dintre profit si prezenta femeilor in top management.

In mediul rural, distractia devine extrema, mai ales atunci cand iti propui sa demontezi traditionalul slogan de pe stergarele romanesti: „Frigarui si cozonaci barbatelului sa-i faci!”

Daca nu lansam aceasta campanie vom vasli in continuare cu spatele spre
viitor. Totul trebuie sa porneasca de la participarea la vot a femeilor si educarea tinerilor in spiritul egalitatii de gen.

Sunt o feminista pentru ca lupt pentru drepturile femeilor, dar nu ma plasez nici pe departe pe o pozitie conflictuala cu barbatii. Cred in lupta cinstita ca putem, fara a ne folosi de „darul sexului” ca sa ajungem in varf si apoi sa asteptam sa fim laudate ca mari savante. In caz contrar, se va generaliza perceptia ca femeile nu pot reusi in politica decat prin depravare, relatii directe familiale, iar exceptiile nu vor putea echilibra balanta.

Andreea Vass, consilier personal al prim-ministrului

http://www.ziare.com/Opinii_Andreea_Vass_Femeia_un_miracol_si_o_resursa_nevalorificata_in_pol-844471.html

O noua relație între bugetari și contribuabili

august 16th, 2009

Guvernul actual lanseaza, in sfarsit, un apel puternic pentru o noua relatie intre bugetari si contribuabili. Adopta o politică de ajustare tipica mediului de afaceri in conditiile contractiei activitatii economice. Refuza sa mai accepte stufărişul instituţional public. Nu mai poate sa tolereze o maşinărie guvernamentală complicată, costisitoare şi, nu de putine ori, ineficienta. Or, se stie prea bine ca nicio institutie nu se reformeaza singura, din interior. Reducerea personalului bugetar a pornit de la analize functionale ale agentiilor guvernamentale, ale institutiilor publice centrale, dar si locale. Pentru a evita insa trocurile, improvizatiile si confuziile politice, pentru alinarea suferintelor celor concediati, e nevoie de mai mult de atat. Reducerea personalului trebuie insotita de intarirea si completarea programului guvernamental pentru stimularea formarii profesionale continue, a reconversiei profesionale si a mobilitatii teritoriale, a crearii de locuri de munca prin cresterea investitiilor, astfel incat acesti someri sa fie cat mai repede reangajati in mediul privat. Aceste masuri se impun cu atat mai mult cu cat suntem ostaticii unei politici de angajare rigide, in general a unei piete a muncii mult prea putin flexibile – blocaje generate de ignoranta, de lipsa de viziune si de vointa politica

De unde am pornit?

România este pusă în faţa unei realităţi crunte. Locul al cincilea in UE ca pondere a cheltuielilor publice cu personalul in veniturile bugetare, suprapus penultimului loc ca nivel de dezvoltare în clasamentul european. Amanarea acestei reforme ne costa scump, iar o noua amanare ar fi dezastruoasa.

Posturile aprobate anul trecut in administratia publica se ridica la 1,53 milioane in anul 2008, cu 4,4% mai mult decat in anul precedent. Din acestea, erau ocupate doar 1,39 milioane de posturi . Cresterile succesive ale salariilor din anul trecut au dus insa la o dinamica mult mai mare a cheltuielilor totale cu personalul bugetar, de 29% (metoda CASH, in RON), mai ales la nivelul autoritatilor publice locale:
– in administratia centrala: 20%;
– in administratia locala: 42%;
– in institutii finantate integral sau partial din venituri proprii: 23%.

Nu e in regula sa toleram 45 de angajati, chiar peste, in unele primarii, indiferent de numarul de locuitori. Administratiile publice locale au scapat de sub control, iar descentralizarea mult invocata va esua fara un astfel de sistem de control.

Ca pondere in totalul cheltuielilor publice cu personalul, cele din administratia locala (40%) se apropie de administratia centrala (38%), in anul 2008 (ultimele date disponibile in aceasta structura).

Semnalul era clar. Pe termen lung sistemul de salarizare nu poate fi sustinut. Legea salarizarii unitare se impune, dar era imposibil aplicabila in aceste conditii.

Decizia de reducere anuala a cheltuielilor publice cu salariile este corecta. Alternativa ar fi fost creşterea taxelor, ceea ce ar fi pus o presiune şi mai mare asupra mediului de afaceri. Corectiile ample sunt necesare pentru a evita o situatie mai grava, o depresiune economica mai adanca si mai greu de depasit.

Alte state din regiune, precum Ungaria, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia sau Lituania au fost obligate sa-si micsoreze cheltuielile bugetare prin concedieri si prin scaderea reala a salariilor, inclusiv cele ale presedintilor, premierilor si ministrilor, pentru a face fata crizei.

Unde trebuie sa ajungem?

Pentru Romania este foarte bine venit un nou cadru bugetar, prestabilit, in acord cu FMI, pe baza planurilor de personal pregatite pentru mai multi ani ani, care sa integreze planuri anuale de actiune si evaluare a performantelor activitatii administrative. Aceste rapoarte ar trebui puse la dispozitia publicului larg, pe internet.

Iesirea din criza este centrata pe resursa umana si pe investitii, iar in acest sens ne putem orienta spre:
– Facilitati consistente pentru stimularea formarii profesionale continue, a mobilitatii teritoriale si a reconversiei profesionale.
– Un sistem flexibil de angajare care sa permita reinsertia somerilor in piata fortei de munca chiar si cu un sfert sau jumatate de norma.
– Un sistem de rotatie a personalului intre departamente si institutii publice cu scopul cresterii gradului lor de pregatire, a transparentei, a conlucrarii interinstitutionale, a capacitatii de adaptare la nou.
– Mai mult decat atat, ar fi binevenit un schimb de personal intre institutiile europene de profil care ar putea imbunatati calitatea muncii efective, retelele de cooperare si de control.
– In practica romaneasca ar trebui sa fie extinsa activitatea de solutionare curenta a reclamatiilor si sesizarilor la toate tipurile de institutii publice. Toate plangerile depuse ar trebui sa fie supuse unor proceduri clare care sa permita clasificarea documentelor aferente solutionarii cazurilor semnalate – cauza, durata de solutionare, natura solutiei, efect – si publicarea lor in rapoarte anuale, publice pe internet.

Fondurile europene nerambursabile sunt generoase

Desigur ca este greu acceptabila schimbarea sau chiar mutilarea destinului oamenilor pe baza criteriilor bugetare publice, prin acordarea salariilor compensatorii sau a indemnizatiilor de somaj. Etica impune autoritatilor politice sa ia masuri severe impotriva coruptiei endemice si a nepotismului care au facut ravagii in administratia publica a ultimilor 20 de ani. Reducerea risipei in achizitiile publice, reducerea cheltuielilor cu reclamele sau cu deplasarile sunt caile frecventabile pentru economisirea publica. Revizitarea sistemului alambicat de beneficii sociale, peste 200 de instrumente interventioniste, pentru a le orienta mai bine spre categoriile defavorizate. Nu in ultimul rand, raportul intre forta de munca activa si pensionari este dezechilibrat, ceea ce stiu cu totii, dar masurile concrete intarzie.

Andreea VASS este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Emil Constantinescu şi intelectualii

august 16th, 2009

Este dezolantă neputinţa dlui Constantinescu de a se menţine în postura sobră potrivită celui care a ocupat cândva cea mai înaltă funcţie a statului român.

Fostul preşedinte al României Emil Constantinescu a ajuns favoritul televiziunilor care şi-au făcut o prioritate din atacul asupra intelectualilor care nu suferă de băsescofobie acută, acuzaţi (trist autoportret!) că ar avea “suflete de sclavi”. Aceleaşi televiziuni şi publicaţii care sau specializat în atacuri asupra Raportului Final de condamnare a dictaturii comuniste.

Eleganţa şi bunul-simţ l-ar fi putut îndemna pe dl Constantinescu să se abţină de la atacuri ad hominem, într-un context în care preopinenţii Domniei Sale nu au avut şansa dreptului la replică. Cu toţii avem drept la imagine, dar presa românească din ultima vreme nu respectă, decât cu rare excepţii, acest principiu.

Atât intervenţia sa de la Antena 3, cât şi interviul în multiple episoade din cotidianul „Gândul” sunt mostre ale frustrării unui om politic care este conştient de şansa pierdută de a rămâne în istoria ţării ca promotor al decomunizării, de eşecul personal care a antrenat şi înfrângerea speranţei care a fost proiectul CDR.

Speculaţiile self-serving ale dlui Constantinescu privind repoziţionările intelectualităţii democratice româneşti după 1996 sunt cel puţin discutabile. În primul rând, nu a fost şi nu este vorba de strategii concertate, de grupări omogene, de acţiuni coordonate. Dar aştept cu interes cartea pe care ne-o făgăduieşte, fiind vorba de o mărturie a unui personaj politic a cărui biografie a marcat istoria contemporană a României.

Riscul în asemenea cazuri este ca mărturia să nu se transforme în pledoarie pro domo şi/sau in rechizitoriu. Este dezolantă neputinţa dlui Constantinescu de a se menţine în postura sobră potrivită celui care a ocupat cândva cea mai înaltă funcţie a statului român. Dacă Ion Iliescu nu ştie cum să o facă, de la fostul lider al Convenţiei Democratice, un universitar veritabil, m-aş fi aşteptat la mai multă stăpânire de sine.

Se pare însă că resentimentul şubrezeşte memoria şi lasă loc pentru cele mai aiuritoare scenarii. Am scris amplu despre revoluţia electorală reprezentată de victoria Convenţiei Democratice (se întâmplă să fi fost primul care a propus acest concept pentru cazul românesc) şi despre semnificaţia alternanţei democratice din 1996.

Am susţinut activ strategia externă a administraţiei Constantinescu şi am insistat că tocmai principiile acestei politici, deschis şi consecvent pro-occidentală, au dus parţial la pierderea susţinerii electorale. Am serioase rezerve legate de poziţiile dlui Emil Constantinescu din ultimii ani. Le consider adeseori pătimaşe şi de un subiectivism pustiitor.

Nu pot polemiza cu dl Constantinescu din următoarele banale motive: l-am susţinut atunci când Convenţia Democratică era încă o promisiune. Am făcut-o în special din respect pentru dl Corneliu Coposu. Nu am beneficiat sub nicio formă de niciun fel de poziţie în timpul administraţiei Constantinescu (nu mai vorbesc de etapele Iliescu).

Am susţinut însă opţiunile democratice reprezentate de acea administraţie, inclusiv cu articole în presa occidentală. Am scris în “Revista 22” un articol intitulat “Pădurea şi copacii” (un mesaj citit la lansarea de la Ateneul Român a “tetralogiei” fostului preşedinte) în care îl apăram de criticii săi acerbi de după 2000.

Acum însă, oricât m-aş freca la ochi, nu-l mai recunosc pe intelectualul democratic Emil Constantinescu. O spun cât se poate de tranşant: cu fantomele şi cu fantoşele nu se polemizează. În ceea ce priveşte acuzele la adresa subsemnatului, dl Constantinescu a atins pragul calomniei făcând jenante referinţe la viaţa mea privată.

Admit surprinderea în faţa faptului că un fost preşedinte al României, care insistă asupra mizei valorilor şi principiilor, porneşte la atac prin referinţe şi atacuri la persoană. Obligat de aceste împrejurări, voi face câteva precizări, cu regretul că un fost şef de stat n-a putut rămâne la nivelul dezbaterii de idei.

Sub niciun regim al României dinainte şi după 1989 nu am beneficiat de stipendii politizate. Implicarea în Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste a rămas/rămâne şi ea complet neremunerată – fiind, cu toate acestea, supus unor atacuri neîntrerupte timp de mai bine trei ani.

În sfârşit, nu ţin pe biroul meu decât o fotografie, cea a fiului meu Adam. Nu am îndepărtat, aşa cum pretinde Emil Constantinescu, o presupusă poză a sa, pe care aş fi avut-o pe birou, a doua zi după ce nu a mai fost preşedinte. Am un apartament în care vizitatorii discreţi sau indiscreţi pot identifica diferite fotografii, amintiri de la întâlnirile mele cu prieteni, rude, dar şi persoane publice din România, Polonia, Ungaria, SUA etc.

Între acestea există şi o poză cu imaginea dlui Constantinescu (alături de mine) pe care o păstrez şi acum, cum o aveam şi acum zece ani, deasupra rafturilor din living. Fotografiile de protocol nu sunt pietre geologice şi nu trebuie studiate, în context politic, cu o pasiune ultimă.
Pentru a înţelege poziţionările mele teoretice, recomand mai curând lectura articolelor şi a cărţilor mele. Într-o lume civilizată, poţi să deteşti pe cineva, dar nu ai dreptul să fabulezi dupa cum ţi se năzare.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Norman Manea a primit prestigioasa decoraţie franceză de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres

august 16th, 2009

Norman Manea a primit prestigioasa decoraţie franceză cu titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres.
L’Ordre des Arts et des Lettres a fost creat în 1957 de către Ministrul francez al Culturii, cu scopul de recompensa persoanele care s-au distins prin creativitatea şi prin contribuţia la promovarea artelor şi literelor. Ordinul include trei ranguri: Cavaler (Chevalier), Ofiţer (Officier) şi cea mai înaltă onoare, Comandant (Commandeur).

Celebrul scriitor emigrat român Norman Manea, membru al Facultăţii Bard din 1989, este autorul a 22 de volume de ficţiune şi eseuri.
Printre multe onoruri, a primit Bursa MacArthur şi Guggenheim, în Franţa Premiul Medicis Etranger şi în Italia Premiul Internaţional pentru Literatură, Nonino.
A fost ales membru al Academiei de Arte Plastice din Berlin.
În 2007, a primit Ordinul Meritul Cultural de la Preşedintele României şi, în 2008, a primit diplome de onoare în literatură de la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
În 2009, a primit de la Ziarul Observator Cultural Premiul Gheorghe Crăciun pentru întreaga activitate şi premiul anual pentru literatură din partea Fundaţiei franceze de iudaism.
Opera sa a fost tradusă în 20 de limbi. Locuieşte împreună cu soţia sa la New York.

Norman Manea (n. 19 iulie 1936, Burdujeni, Suceava) este un romancier român, evreu, fost dizident, trăind din 1986 în SUA. Este unul dintre cei mai traduşi romancieri români, fiind considerat totodată unul din marii scriitorii români din exil.

Copil fiind, a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Transnistria de unde s-a întors în România în 1945 cu membrii familiei sale care au supravieţuit.

A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunţe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din ţară a publicat zece volume, în care descrie aspectele vieţii într-un stat totalitar, fără să critice însă direct regimul comunist din România.

A părăsit România în 1986 şi s-a stabilit în Statele Unite ale Americii unde a devenit writer in residence la mai multe universităţi americane, inclusiv la Bard College din New York.

Opere selective
Povestea vorbii, 1966
Noaptea pe latura lungă, 1969
Captivi, 1970
Atrium (roman), 1974; ed. a doua, 2008
Primele nopţi, 1975
Cartea fiului, 1976
Zilele şi jocul, 1977
Anii de ucenicie ai lui August Prostul (roman), 1979; ed. a doua revăzută, 2005
Octombrie, ora opt, 1981; ed. a doua, 1997
Pe contur, 1984
Plicul negru, 1986; ed. a doua, 2007
Despre clovni: dictatorul şi artistul (un roman parabolic), 1997
Întoarcerea huliganului, ed. întâi, 2003; ed. a doua, 2006; ed. cartonată, 2008
Plicuri şi portrete, 2004
Fericirea obligatorie, colecţie de nuvele; ed. a doua, 2005
Casa melcului, colecţie de interviuri, 1999
Vorbind pietrei, 2008
Variante la un autoportret (proză scurtă), 2008.

Scrisoarea de comunicare a fost trimisă domnului Norman Manea în 14 iulie 2009 cu prilejul zilei naţionale a Franţei din partea doamnei ministru al culturii franceze Christine Albanel.
Ceremonia decorării este programată în această toamnă la New York.

surse: ICR Paris & wikipedia

Mânăreli cu bani

august 16th, 2009

S-a cutremurat ţara la vestea de prime-time că în magazinul Kaufland au fost reţinute două pisici îmbuibate, cu o stare de igienă personală incertă.

E drept, erau în pauza de program – a lor sau a magazinului, nu e clar, că, la cum merg logica şi gramatica reporterilor, ai impresia că recită de pe tăbliţe de lut scrise în cuneiforme. Asta mi-a amintit de frumoşii ani dinainte de 2005, când aceeaşi strategie de autoprotecţie a presei făcuse vedete din Blănculescu şi Rovana Plumb.

În timp ce Adrian Năstase strângea în uşă degete de patroni pentru cotizaţii electorale, iar Mitrea îşi făcea vilă cochetă la Seefeld, cei doi zbiri ai interesului public zburătăceau periodic din Piaţa Obor babe evazioniste cu pătrunjel fără autorizaţie. Când se mai găsea şi câte o cremă anticelulită expirată la buticul care întârziase cu taxa de protecţie către primăria de sector, totul degenera într-o orgie de vigilenţă colectivă, numai bună de prezentat seara la telejurnal ca ştire naţională. Genul ăsta de fapt divers colorat, dar complet irelevant, justificat cu retorica ipocrită a interesului obştesc, trebuia să arate poporului că poate sta liniştit: autorităţile veghează la binele colectiv, iar presa e pe baricade, îşi face datoria să ia ticăloşii de guler.

Dar parcă nici măcar atunci ştirile nu erau aşa atent coordonate ca acum, când dacă muţi de pe un canal pe altul dai peste acelaşi subiect (în general, de cacao; şi m-am întrebat de multe ori: ăştia chiar îşi potrivesc intenţionat pauzele publicitare, ca să nu poţi nici măcar comuta?). În artilerie, asta se cheamă foc cu ţevi jumelate (de la franţuzescul jumelage, sau twinning, ca în limba de lemn a proiectelor UE); adică mecanisme în principiu separate, dar care se mişcă îngemănat şi trag simultan în aceeaşi ţintă.

În răspăr cu aceste breaking news cu mâţe violatoare de acquis comunitar, propun o revistă a presei care nu există: să vedem ce teme ar face prima pagină într-o lume normală, unde anchetele şi ştirile de presă sunt decise de ziarişti care trăiesc din salariu, nu de directori sau comentatori superumflaţi, cu conturi colosale şi relaţii de consultanţă cu lumea politică. Păi, după un scandal cu final atât de spectaculos ca acela al fostului ministru Ridzi, te-ai fi aşteptat ca profesioniştii dezvăluirilor să meargă mai departe pe filiera contractelor de achiziţie publică, acolo unde se vede cu ochiul liber şi de la distanţă că e ceva putred la mijloc.

De exemplu, să-l ia la puricat temeinic pe Obersturmbannführerul Mazăre, care nici nu se mai osteneşte să nege că dă contractele cui vrea muşchiul lui tatuat cu vechi simboluri de origine sanscrită: anume unui select cerc de afacerişti locali ex-APR-PNL (Strutinsky) sau baroni din perioada de glorie a presei libere (Cârciog, Naghi). Sau să se uite către Consiliul Judeţean Braşov, care a alocat fonduri unor centre de informare pentru romi şi locuinţe sociale ce nu există pe teren.

Sau către Metrorex, companie integral publică, ce a cedat cu ani în urmă unei firme controlate de sindicat (la rândul său, condus de un senator PSD) administrarea
publicităţii în spaţiile de la metrou. Cu alte cuvinte, Metrorex oferă gratuit firmei sindicatului o sursă de venituri tip rentă, iar aceasta dă mai departe contractele fără licitaţie, fiind, nu-i aşa, organizaţie privată. În tot acest timp, ministrul Berceanu se scarpină sub bască şi se întreabă ce e de făcut cu găurile financiare de la metrou.

Sau, ca să rămânem tot la Transporturi, să se uite la contractele de promovare TV ale Tarom, unde a fost instalată director general o altă pupilă de geniu a PDL (cu MBA luat la 21 de ani; măi, să fie), care pretinde că o companie naţională nu este acoperită de legea transparenţei (fals). Aceste contracte ilegal secretizate au reuşit miracolul de a-l face tabu pe ministrul Berceanu în tr-un trust media altminteri isteric la adresa partidului şi a şefilor săi.

Pour la bonne bouche, să încheiem în aristocraticul şi rarefiatul aer bancar: Eximbank, instituţie de stat, adică un instrument public de promovare a exporturilor. După cum arată excelenta anchetă a colegilor de la HotNews, şi ea a împrăştiat prin televiziuni bani de promovare cărora acum nu li se mai dă de urmă, chiar mai abitir ca doamna Ridzi, pe contracte confidenţiale. Pentru a ţine totul sub obroc, se invocă acum secretul bancar. Ca target-group, argumentul e perfect pentru o campanie a Eximbank pe BabyTV (www.babytv. com; pentru intermedieri de contracte cu băncile şi Tarom, rog patronatul postului pentru sugari să mă contacteze direct, înainte de începerea campaniei electorale).

De fapt, secretul se referă la conturile clienţilor, nu la contractele de achiziţii ale unei bănci cu capital de stat. Am putea suspecta prostia crasă a vreunui începător, dacă la conducerea Eximbank nu s-ar afla dl Costea, cumnat cu dl Geoană, finanţist hârşâit de ani de zile. Caz în care, evident, trebuie să recunoaştem că la mijloc nu e prostie, ci doar tupeu maxim de om care face ce i se cere de sus, ştiind că nu va ajunge niciodată subiect de anchetă parlamentară ori de talk-show de seară.

Romanitate, ortodoxie şi tradiţie: coordonate ale primului proiect politic românesc

august 16th, 2009

Constituirea statelor medievale, cu dimensiunea sa factologică, opţiunile religioase şi cu discursul de legitimare pe care procesul îl încorporează, a dat substanţă unor vii dezbateri la nivelul scrisului istoric european, iar pe măsura apariţiei noilor metode de interogare a trecutului, aceste subiecte au început să fie frecventate şi de alţi exponenţi ai studiilor umaniste, de la lingvişti la istorici literari, de la cercetători ai folclorului la oameni ai bisericii.

Spaţiul cultural românesc nu a făcut excepţie din acest punct de vedere, iar validitatea concluziilor formulate în legătură cu edificările politice ale românilor în Evul Mediu şi a semnificaţiei acestora pentru contemporanii evenimentelor continuă să fie condiţionată de identificarea de surse documentare inedite, de reevaluarea celor existente şi de corelaţiile cu fenomene similare din regiunile de proximitate. În legătură cu întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, coroborarea notaţiilor din epocă cu tradiţia cronicărească evidenţiază faptul că ambele structuri etatice erau corolarul politic al unei comunităţi umane definite sub aspect etnic şi lingvistic, cu o structură socială relativ ierarhizată, comparabilă cu realităţi similare din Europa Centru-Orientală şi Balcani. Cele aproape două secole de investigaţie istorică modernă au permis reconstituirea unei cronologii a evenimentelor, a unei succesiuni dinastice aproximative şi mai ales a dinamicii tratativelor purtate cu cele două foruri de legitimare a puterii şi de consacrare a ierarhiei spirituale, Sfântul Scaun şi Patriarhia Ecumenică. Aceste încheieri au încetat să genereze contestaţii fundamentate ştiinţific, chiar dacă interferenţele cu raţiuni politice tind să acrediteze unele teorii de dată mai mult sau mai puţin recentă, precum existenţa unei naţiuni moldoveneşti distincte.

De o situaţie oarecum diferită a beneficiat restituirea trecutului populaţiei de la confiniile nordice şi sudice ale romanităţii orientale, acolo unde iniţiativele politice ale românilor s-au manifestat în relaţie cu marile puteri vecine, regatul Ungariei şi Imperiul Bizantin. Contestarea continuităţii locuirii populaţiei latinofone la nordul Dunării şi seria de controverse legate de teoria imigraţionistă au determinat concentrarea atenţiei istoricilor români asupra documentării prezenţei românilor în spaţiul intracarpatic înaintea descinderii triburilor maghiare în Câmpia Panoniei şi a supravieţuirii unor forme de organizare ale acestora în contextul creat de consolidarea voievodatului Transilvaniei ca rezultat al extinderii autorităţii regale spre Carpaţi. Acest interes a determinat însă trecerea în plan secund a preocupărilor care îi vizau pe românii din Balcani şi Thesalia şi chiar tentaţia de a minimaliza importanţa relaţiilor acestora din urmă cu lumea românească nord-dunăreană. Opţiunea poate fi justificată de o analiză critică absolut necesară tradiţiei cronistice datând de la Dimitrie Cantemir şi îmbogăţită de generaţia succesoare, care amalgama date referitoare la întemeierea Ţării Româneşti cu evenimente care i-au avut drept protagonişti pe supuşii lui Ioniţă Caloian (1197-1207). Chiar dacă astfel de interpolări au determinat formularea unor teorii referitoare la frontierele nordice ale statului româno-bulgar puse în cauză de evoluţia cercetărilor, statul fondat în succesiunea revoltei românilor sud-dunăreni conduşi de Petru şi Asan merită un plus de atenţie din perspectiva discursului identitar românesc şi a importanţei sale pentru raporturile politice şi confesionale din sud-estul Europei.

Secolul al XIII-lea, momentul apogeului şi declinului puterii Asăneştilor, este considerat de majoritatea istoricilor ca etapa clasică a Evului Mediu, timpul prin excelenţă al afirmării monarhiei papale şi a paradigmei etice şi politice postulate de Sfântul Augustin. Biserica romană aflată de la jumătatea secolului al XI-lea într-un amplu proces de reformă disciplinară şi instituţională, s-a aflat sub conducerea unei serii de suverani pontifi în măsură să transforme pretenţiile altădată formale ale episcopului Romei la guvernarea lumii creştine în realitate efectivă. Înalţii prelaţi aflaţi în serviciul Curiei Romane şi instruiţi în centre culturale ce redescopereau studiile clasice, redactează scrieri în care justifică validitatea principiului plenitudo potestatis, iar fidelitatea clerului monastic şi a celui de mir asigurau capacitatea papalităţii de a exercita un control mai strict asupra puterii şi societăţii aflate sub jurisdicţia sa spirituală. Numirea titularilor demnităţilor episcopale şi recunoaşterea dreptulurilor succesorale ale suveranilor devin instrumente prin care puterea papală se exercita efectiv, iar la nivelul ecleziologiei romane a vremii, postura papei de succesor al Sfântului Petru este subsumată aceleia de cap al bisericii universale, de vicarius Christi. Având la dispoziţie aceste surse de legitimitate şi valorificând circumstanţele revirimentului economic, papalitatea a câştigat îndelungata luptă dusă cu Imperiul şi a încercat să rezolve în manieră proprie problema schismei care diviza biserica creştină din 1054. Această din urmă coordonată a agendei pontificale a adus în atenţia publicului instruit din Apus problematica Europei Centru-Orientale şi de Sud-Est, cunoscută doar ca zonă de trecere pentru cruciaţii în drum spre Ţara Sfântă sau ca spaţiu de colonizare. Înafara litigiilor cu Imperiul Bizantin şi cu Patriarhia Ecumenică, regiunea dintre Marea Baltică şi Marea Neagră genera şi un interes de natură misionară, convertirea populaţiilor rămase păgâne, acţiune care a mobilizat capacităţile noilor ordine călugăreşti mendicante, franciscani şi dominicani.

Chiar dacă specificul paradigmelor culturale medievale asigura actelor de politică ecleziastică un plus de vizibilitate, nu doar puterea spirituală a beneficiat de transformările economice şi sociale din Europa vremii. Cel mai important partener al papalităţii, statul teritorial, face în această epocă trecerea de la poziţia de realitate nominală la statutul de factor central de solidarizare a comunităţii supuşilor. Dacă rolul principal în redefinirea funcţiilor statului a revenit motivaţiilor pragmatice, discursul care a însoţit această evoluţie a fost inspirat de solidaritatea etnică şi conştiinţa identitară. Scrierile vremii pun în circulaţie teorii referitoare la originea naţiunilor şi suveranilor, iar poemele epice asigură difuzarea acestor teme şi a faptelor unor eroi mitici la nivelul comunităţilor. Însăşi biserica a utilizat reacţiile identitare şi xenofobe, atunci când a mobilizat populaţia oraşelor italiene la luptă împotriva germanilor sau când a încurajat înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Teutoni, implicat episodic şi în acţiunile cruciate desfăşurate la sud de Carpaţi. Naţiunile medievale îşi afirmă propria perspectivă în relaţie cu biserica şi misiunea creştină, iar monarhia naţională tinde să fie investită cu atribute ale sacralităţii. La cele două extremităţi ale lumii creştine se afirmă suverani deveniţi expresii ale sfinţeniei dinastice, Ludovic al Ix-lea cel Sfânt al Franţei, idealul de Rege Preacreştin, şi Marele Cneaz Aleksandr Nevski, apărătorul ţării sale împotriva invadatorilor germani şi cel care prin preferinţa supunerii faţă de tătari celei faţă de catolici va influenţa decisiv destinul Rusiei. Cronica episcopului Krakoviei, Vincent Kadlubek, invocă vieţile şi martiriul unor prelaţi omagiaţi de popor ca sfinţi locali, iar dominicanii din Ungaria iniţiază misiuni de convertire în aşa-numita Ungaria Mare, regiunea de dincolo de Volga. Succesul acestei misiuni era socotit o garanţie a creşterii puterii maghiarilor în raport cu popoarele vecine. Concretizarea acestor proiecte a fost zădărnicită de apariţia tătarilor, dar de mai mare importanţă pentru evoluţia Ungariei s-a dovedit a fi problema convertirii cumanilor, stăpânii unuia din efemerele imperii ale stepelor şi implicaţi activ în relaţiile de putere din regiune. Misiunea s-a extins pe durata câtorva decenii, iar succesiunea fazelor sale ilustrează forţa solidarităţilor consangvine, într-o gamă variată de forme şi reacţii.

II. Lumea bizantină cunoştea la o scară proprie aceleaşi tensiuni şi sensibilităţi, amplificate de poziţia defensivă în care statul ce revendica succesiunea lui orbis romanus se afla începând cu ultimele decenii ale secolului al XII-lea. Înfrângerile militare, dificultăţile economice şi instabilitatea autorităţii imperiale vor conduce la afirmarea unor centre de putere ce dispun de o bază socială solidă. Unul din aceste centre care contesta suveranitatea împăratului din Constantinopol s-a cristalizat în zonele montane locuite de vlahi, sub conducerea lui Petru şi Asan. Relevant pentru motivaţiile pragmatice care inspirau mobilizarea comunităţilor umane într-un timp şi spaţiu care ne pot părea cu totul improprii unor astfel de atitudini, insurgenţa vlahilor balcanici a fost generată de abuzurile fiscale ale noului împărat Isac al II-lea Anghelos. Dincolo de alternanţa de victorii şi înfrângeri ale uneia sau alteia din părţi, prima fază a rebeliunii româneşti ilustrează abilitatea politică a conducătorilor, care dispun de capacitatea de a negocia cu cruciaţii împăratului Frederic I Barbarosa şi de a obţine ajutorul militar al cumanilor, rămaşi parteneri de alianţă şi cu prilejul campaniilor îndreptate împotriva altor inamici. Conduita românilor şi bulgarilor nu este una specifică, devreme ce evoluţii similare aveau loc în Serbia vecină, care făcea apel la sprijinul Ungariei şi al papei împotriva împăratului bizantin. Capacităţile politice ale conducătorilor noului stat s-au manifestat într-o dimensiune mai coerentă odată cu domnia lui Ioniţă Caloian, iniţiatorul tratativelor vizând recunoaşterea autorităţii papale şi încoronarea sa ca suveran al vlahilor şi bulgarilor. Momentul a beneficiat de comentarii de substanţă din partea istoricilor români şi bulgari, dar pentru aspectul politic şi identitar, relevante sunt două dimensiuni. În primul rând, din perspectiva internă a statului româno-bulgar, avem de-a face cu o schimbare de autopercepţie, după cum sublinia profesorul Stelian Brezeanu. Suveranul de la Târnovo nu se mai intitulează imperator Vallachorum et Bulgarorum, preferând în corespondenţa cu papa Inocenţiu al III-lea titlul de rex Vallachiae et Bulgariae. Schimbarea, consemnată pentru spaţiul occidental pentru secolele VII-VIII, semnifică trecerea de la statutul de rex gentium, de şef al unor seminţii barbare, la cel de conducător al unei comunităţi politice, definite prin apartenenţă teritorială. Aceeaşi corespondenţă relevă insistenţa cu care Caloian utilizează în referirile la ţara sa atributele tota şi universa, fapt considerat de acelaşi autor o expresie a litigiilor de frontieră cu Ungaria şi cu Imperiul Latin de Răsărit. Cea de-a doua coordonată este dată de invocarea originii conducătorului român in vechile colonii romane. Apartenenţa la lumea romană făcea din români supuşi ai bisericii romane, în logica discursului pontifical, dar faptul că romanitatea era invocată într-un act epistolar, ar fi de natură să sugereze faptul că argumentul avea o oarecare semnificaţie şi pentru cei cărora li se adresa. Anii care au urmat Cruciadei a IV-a au îmarcat activizarea ofensivei papale spre est, iar naţiunile din Balcani au manifestat interes pentru o eventuală colaborare în plan politic şi spiritual. Francis Dvornik opera o delimitare în ceea ce priveşte atitudinea popoarelor ortodoxe faţă de Roma, în sensul existenţei uunor atitudini mai conciliante în cazul bulgarilor şi sârbilor, în contrast cu poziţiile grecilor şi ruşilor. În niciunul din aceste cazuri, papa sau legaţii acestuia nu au invocat o eventuală origine romană, pe câtă vreme în cazul românilor, latinitatea va continua să fundamenteze discursul de mobilizare al acestora din urmă în serviciul cruciadei târzii.

Invocarea latinităţii românilor în primii ani ai secolului al XIII-lea este cu atât mai relevantă în contextul propagandei momentului, când relatările cruciaţilor latini din Constantinopol îi considerau pe supuşii ţarului de la Târnovo auxiliari ai cumanilor. Acutizarea rivalităţilor cu aceştia din urmă şi probabile circumstanţe interne au pus capăt domniei lui Ioniţă Caloian şi proiectelor sale politice şi religioase. Revirimentul pe care statul balcanic l-a cunoscut sub conducerea lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) avea să însemne preluarea tradiţiilor primului imperiu bulgar şi refacerea legăturilor spirituale cu ortodoxia greacă.. Invazia mongolă din 1241, socotită de către unii istorici salutară pentru supravieţuirea entităţilor politice ale românilor, va însemna începutul degradării proiectului etatic schiţat în urmă cu jumătate de secol.

Chiar dacă existenţa sa are o valoare episodică în durată lungă, experimentul politic cu care s-a identificat dinastia Asăneştilor are o valoare preliminară în raport cu evenimentele viitoare ale Evului Mediu românesc. Conducătorii de la Târnovo s-au confruntat cu un mediu politic ostil, ca şi viitorii domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, au iniţiat intrarea lor şi a supuşilor în cadrele ordinii de drept dominate de papalitate. Afirmarea primei structuri politice a românilor pe scena istoriei europene coincide cu prima tentativă a elitei românilor de a se integra în spaţiul politic şi spiritual occidental, prin reactivarea conştiinţei descendenţei romane. Aceleaşi intenţii vor inspira şi demersurile generaţiei fondatoare a statelor româneşti nord-dunărene, dar Nicolae Alexandru şi Laţcu vor avea de înfruntat aceleaşi provocări externe şi interne ca şi succesorii lui Ioniţă Caloian. Opţiunea pentru creştinismul bizantin şi racordarea la tradiţia politică bizantină nu a pus capăt încercărilor de a găsi tangenţe cu Apusul creştin, iar această oscilaţie între Bizanţ şi Roma, între Balcani, lumea stepelor şi Occcident, rămâne una din constantele civilizaţiei noastre.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală

Fericit cel surd

august 16th, 2009

Stau în faţa zidului.
Număr cărămizile;
Pe coloane, pe rânduri, pe culori.
Mintea mi-e plină de numere.
E faţa zidului doar!
În spate e o altă lume.
Pe cealaltă parte,
Privirea mi se îneacă într-o tencuială plictisită,
Rămasă gri, nepieptănată, obosită,
De la început, de demult.
Doar sunetele trec prin zid;
În ambele sensuri.
Îmi acopăr urechile să nu le aud.
Între două lumi, mă simt singur.
Dintr-o parte mă latră dulăii.
De dincolo mă huiduie oamenii.

Dan David, Los Angeles, martie-22-2007.

Homosexualitatea și Altermedia: despre adevăruri și minciuni ( III )

august 16th, 2009

In incheierea articolului trecut, am redat continutul unei scrisori adresate de un tanar homosexual organizatiei altermedia, care sustine in situl sau ca homosexualii “pot fi tratati”. S-a vazut cat de adanca este suferinta unui copil ajuns adult, care s-a rugat tot timpul lui dumnezeu cu disperare s ail salveze de el insusi sis a-l faca…heterosexual. “Sa promoveze” de la starea infecta, mizerabila, de declasat homosexual la cea sfanta, morala si crestineasca de HETEROSEXUAL.

1. Calatoriile lui Guliver si dilema noastra

Aceasta ideie ma face sa rad: pentru cine a citit “Calatoriile lui Gulliver” amintesc lupta serioasa dintre cei care spargeau oul pe partea ascutita si cei care spargeau oul pe partea boanta, si toata retorica absurd legata de aceasta mare diferenta intre cele doua armate care lupta in mod pasionat intre ele.
Este plina Romania de suferintza de acest gen, desi marii nostri intelectuali nu o vad. Si aici ma refer nu numai la presa romaneasca de dreapta din tara ci chiar si la elucubratiile pe care le-am citit in Revista 22 despre parazile gay, sau in filosofiile incalcite despre homosexualitate ale domnului Plesu.

2. Nu exista minciuna mai periculoasa pentru sanatatea personala decat cea pe care un om si-o spune lui insusi

Fapt este ca nu exista un chin mai mare pentru un om decat cel pe care si-l impune singur, prin sistemul lui de credinte. De la aceasta constatare pleaca terapia cognitive, de fapt. Ea incearca sa corecteze neadevarurile pe care noi ni le spunem, cu atata nonsalantza, noua insine. Si tocmai aici este problema: sistemul de credinte iudeo-crestin este in totalitate anti-uman. Iarta ca pana si inapoiata Grecie a revenit la sistemul laic in scoli, in timp ce tara noastra zace inca in noroiul religiei, care controleaza stiintele. Inainte de caderea comunismului am fost constient de cateva lucruri pe care le-am spus si altora, ca de exemplu de faptul ca de acum inainte credinta religioasa va fi cuplata cu retorica anti-comunista, pentru a “nu lasa problema sa moara”.

Si la toate acestea noi nu avem in tara intelectuali care sa se opuna, sau macar sa-si spuna prblema. Vorba domnului sef al editurii Humanitas: “ eu sunt mic, nu pot schimba lucrurile”. Toti intelectualii sunt mici, dar ei au o arma efectiva: cuvantul. Pe care nu au folosit-o nici sub Ceausescu, si nu o folosesc nici acum.

3. Stiinta si politica la Altermedia si siturile controlate de ea

In primul articol am aratat ca in realitate factorul cel mai important la Altermedia-NARTH este cel politic, iar nu cel uman. Dar acum vreau sa adancesc aceasta ideie si mai mult. Politica este definite ca fiind disciplina care schimba distributia puterii in societate. De exemplu, atata vreme cat cineva merge la biserica si se roaga pentru ceva, el este doar credincios. In momentul in care el organizeaza o manifestatie de protest cu cruci si icoane (sau fara), el este politician.

Iata ce spune acest Director Executiv: “Cercetările ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută, ci este rezultatul unor interacţiuni complexe între diferiţi factori – familiali, sociali şi posibil biologici” Evident ca aceasta este doar o constatare, adevarata sau falsa. Dar de ce il intereseaza pe domnul Executiv acest lucru?
Simplu! Acest lucru nu este numai o “constatare” ci este de la inceput si o implicatie indirecta a faptului ca “uite, voi astia puteti sa va schimbati!”
Dar de ce este el atat de interest de schimbare? Pentru ca vrea sa impuna setul lui de valori la lumea intraga. Pentru ca religia crestina este extrem de agresiva.
In trecut rolul religiilor a fost sa asigure diferitelor grupuri umane ideologia necesara ca grupul lor sa invinga competitia. “Zeul nostru este cel adevarat, al vostru este fals”.

Acest efort de parazitare a gandirii continua din pacate la toate religiile cartii si nu numai.

4. Falsificarea stiintei

Iata ce scrie acest EXECUTIV.

“În privinţa homosexualităţii, opinia multor oameni este formată pe baza informaţiilor furnizate de presa de largă circulaţie şi de canale tv cu pretenţii de adevăr ştiinţific, cum ar fi Discovery Channel. Astfel, este foarte populară ideea că homosexualitatea este înnăscută şi că nu se poate schimba. O replică des întâlnită este „Am văzut pe Discovery un studiu care demonstra că homosexualitatea este înnăscută.”

Ei bine, atunci când afli că însuşi autorul studiului citat de Discovery infirmă că ar fi descoperit aşa ceva (cazul cercetătorului Simon LeVay), atunci credibilitatea unui asemenea canal tv este serios pusă în discuţie. Propaganda homosexuală exploatează ignoranta publicului.

Trebuie sa clarific acest eveniment, prezentat cu atata rea credinta de autor. Care au fost faptele?

Simon Le Vay este homosexual. E important sa stim de la inceput acest lucru. Dar el este in acelasi timp si un om de stiinta foarte apreciat, care a scris o carte in legatura cu descoperirile lui. Cu ani in urma el a efectuat studii pe creier, facand comparatii intre creierul homosexualilor si cel al heterosexualilor si a gasit ca o portiune din creierul homosexualilor studiati este mai voluminoasa decat la heterosexuali. El si-a publicat studiile mai intai in jurnale stiintifice, cum se face, pentru a fi evaluate in mod critic de colegi. A urmat o discutie stiintifica in care s-a pus problema urmatoare: cum putem sti daca aceasta diferenta a existat de la inceput in acesti oameni sau a fost creata mai tarziu, in viata lor, datorita stilului lor de viata. Om cinstit, Le Vay a acceptat aceasta obiectie careia nu i se poate da un raspuns acum, din lipsa de cobai care doresc sa li se sparga capuul in interesul stiintei. Poate se ofera domnul executiv pentru asta! De aceea, Le Vay este foarte reticent acum sa spuna cu siguranta necesara ca aceasta descoperire a lui are sau nu semnificatie.
Iar acest individ vorbeste de “propaganda homosexuala!” Cand aici e vorba de…invers: probitatea stiintifica a unui cercetator care intre alte calitati o are si pe aceea de a fi homosexual!

Minciuna si deformarea sunt la ele acasa pe Altermedia! Singurul lucru care imi place este ca uneori cand vreau sa deschid acest site sa mai vad idiotiile scrise, ma intampina urarea nemaipomenita “LA REVEDERE”. Bravo hackerilor!

Si totusi, mai formulez o intrebare pentru dl EXECUTIV: Citind despre tragedia (sau drama) baiatului care v-a adresat scrisoarea respective, ce metoda de schimbare veti folosi! Si cate “succese” ati avut pana acum? Publicati va rog descriere macar a unuia dintre asa-zisele dvs succese!

Data trecuta cand am pus aceasta intrebare foarte cinstita, nu mi-ati raspuns nimic. Nici acum nu cred va veti raspunde ceva, din cauza lasitatii care va caracterizeaza.

Dilema fizicienei

august 16th, 2009

E magica ora
Ultrasonoră…
Acum cad la învoială
cu îndoiala
cu nesiguranţa, neşansa
şi speranţa…
Număr cu sfială şi teamă
decibelii
rebelii
vestitorii
contradictorii
răsfrânţi de aramă.
Scrutez hăţişul
cristalin
de-a curmezişul,
întrebându-mă
dacă
nu sunt un barbar străin
care atacă
zdrobind, poate,
un clopot
ce nu va mai bate,
o statuie
ce nu se va mai naşte,
vraja unui amurg
de toamnă
ce nu-l voi recunoaşte ?

Poezia a fost scrisa in 1992 si dedicata profesorului Dezideriu Ausländer (1921 – 1999), un savant si un om extraordinar. Era conducatorul tezei mele de doctorat in ultraacustica, pe care nu am mai finalizat-o niciodata.

Persuasiune

august 16th, 2009

Astă noapte,
Surprinzându-mă dormind,
Pisica mi-a mâncat elefantul.
Şi nu m-aş fi revoltat,
Dar era al 20-lea elefant;
Al 20-lea elefant pe care-l adusesem acasă.
Astă noapte,
Surprinzându-mă dormind,
Pisica mi-a mâncat elefantul,
Deşi mîncase înaintea lui alţi 19,
Pesemne nu s-a săturat;
Şi şi-a potolit foamea cu noul elefant.
Şi dacă n-aş fi încercat să-i explic,
Să o conving cât de important,
Cât de necesar îmi e elefantul…
I-am spus că fiecare om
Trebuie să aibă un elefant,
Cel puţin unul.
Fără un elefant în casă
Viaţa nu are nici un sens.
Astă noapte,
În timp ce dormeam,
Al 20-lea elefant s-a lăsat mâncat.

Probabil, dezamăgit de mine,
Găsind că nu-l iubesc îndeajuns,
Că nu mă sacrific lui în întregime,
S-a lăsat sfărâmat
Între colţii pisicii necruţătoare.
Nu voi renunţa la pisică…
Dar nici la elefant.
Mâine, voi aduce acasă
Al 21-lea elefant,
Şi mă voi sacrifica pentru el…
Deşi ştiu cu certitudine
Că pisica mi-l va mânca şi pe acesta.

Oracolul

august 16th, 2009

Zaţul limpezit în forme misterioase,
Umbre înţepenite din teatrul chinezesc
Dantelând pe fundul străveziu al ceştii de cafea
Figuri groteşti, munţi, văi şi cărări de nea,
Aprind în jur ochi curioşi ca de copil
Urmărind buzele ţuguiate ale bătrânei
Citind din ceaşcă oracolul sorocului.

Ca fecioara ce visează ivirea unui prinţ,
Fără a aştepta osânda din oracol
Inima mea zboară cu aripi albe
Ca albatrosul, către zări albastre,
Plutind peste seninul apelor oglindă
Ce multiplică soarele în mii de feţe de copil
Surăzând.
.
Oh, inimă hoinară
Ce te avânţi cu uşurinţă prin univers
Si-mi îndulceşti nopţile cu visuri din bazme
Şi mă duci cu tine în zbor către stelele argintii,
Uiţi că-n vinele mele picură plumbul,
Ca un vierme abia mă pot târî pe pământ
Şi golul pustiului dintre mine şi tine
Doare precum pruncul despărţit de mumă..

De pe buzele bătrânei vorbe tainice
Tălmăcesc sorţi neînţeleşi
Şi sfârşesc în nebuloasa neagră
A necunoscutului
Ca şi zaţul din cafea.

România este un autobuz rablagit

august 16th, 2009

Da…România este un autobuz. O dată la patru sau -mai nou- la cinci staţii se schimbă şoferii, dar pentru că autobuzul nu are nici ABS şi nici aer condiţionat, pentru că ruta este una mizerabilă, pentru că înşişi pasagerii sunt uşor abulici, şoferii sunt şi ei de mâna a doua. Au permis de conducere, dar umblă la volan îmbrăcaţi prost, între staţii stau mai tot timpul cu degetul în nas şi în general nu fac mare lucru pentru că nici nu au cine ştie ce aşteptări sau temeri. Toţi pasagerii cu simţ civic, adică toţi aceia care le-ar fi putut face reclamaţii, merg pe alte rute şi cu alte mijloace de transport. Din timp în timp, şoferii acestui autobuz numit România opresc în plin câmp, ocolind staţiile, sau pur şi simplu nu opresc deloc. Pasagerilor li se pare firesc. Ei nu circulă spre o destinaţie anume, ci coboară de când lumea acolo unde opreşte autobuzul. Adică, mai corect spus, acolo unde opreşte şoferul. Dacă opreşte. Autobuzul e vechi. Din când în când cedează frânele. Însă atunci şoferul, oricare ar fi el, scoate o batistă şi şterge oglinda retrovizoare; pasagerii şterg şi ei frumos geamurile pentru ca în cazul în care s-ar întâmpla ceva, maşina să arate bine. Nimănui nu-i trece prin cap să repare frânele. Ele nu se văd din afară.

Există în imensa colecţie de butade a poporului român două care definesc pe deplin această maşinărie profund defectă, cârpită din mers. Românii spun: „a nu vedea pădurea de copaci” şi „când ţara arde, baba se piaptănă”. Cu alte cuvinte, există o artă la noi, exersată şi adusă aproape de perfecţiune, dacă nu cumva trecută cu mult de această limită: arta de a face totul în gamă minoră. Când economia românească are o scădere de peste 8 procente, Guvernul se gândeşte să îi trimită în concediu fără plată pe bugetari, economisind astfel puţin peste 0,3 % din PIB. În aceeaşi perioadă se vorbeşte despre creşterea pensiilor de la 1 octombrie cu… 2%. Nu sunt economist. Am ales aceste exemple doar pentru că, prin actualitatea lor, arată că nu prea e nimeni pregătit să conducă ţara aceasta de vreo 20 de milioane de locuitori şi altfel decât ca pe o scară de bloc. Proiectele serioase lipsesc; viziunile care acoperă decenii lipsesc şi ele. În schimb, avem întotdeauna la îndemână soluţii de cârpaci mediocri, care ne vor asigura supravieţuirea până mâine dimineaţă, când ne vom apuca din nou de cârpit. Suntem neîntrecuţi în a încropi planuri minore, în a ne ocupa de mici şuşanele bulevardiere; suntem neîntrecuţi în a-i invoca pe strămoşi, asumându-ne din postura de bravi urmaşi (la români a fi urmaşul unui erou este deja un merit incontestabil) o parte din gloria lor reală sau închipuită; suntem, însă, mai întâi de toate, neîntrecuţi într-ale patetismului. Nimeni nu combate mai bine ca noi, nimeni nu plânge şi nu râde mai abitir ca noi. Deh…românul s-a născut poet, are, adicătălea, cum ar veni, fire de… artist. Nu se ocupă el de crize economice, sociale sau de altă natură.

În ultimii 20 de ani, în afara dramoletelor cotidiene, am avut două proiecte importante, singurele, de altfel. Aderarea la NATO şi integrarea în Uniunea Europeană. Ambele, însă, au fost legate de marea noastră dorinţă de a evada din ceea ce suntem, de a ne alătura unor organisme în care, datorită atentelor monitorizări, să nu ne putem permite orice. Este aici o mare dovadă de luciditate. Ca în 1866, când era clar că trebuie să ne căutăm un rege în afara ţării, am intuit după 1989 că sub nicio formă nu trebuie să ne trezim de capul nostru în acest colţ de Europă. În niciun caz nu trebuie să rămânem de unii singuri, să decidem de unii singuri, să guvernăm de unii singuri. Ce s-a întâmplat după 2007? Rămaşi fără proiecte, debusolaţi de faptul că nimeni nu ne mai prea arată ce trebuie să facem, înspăimântaţi de ideea ca nu mai putem găsi acari Păuni pe la Bruxelles sau Washington, elita politică românească se găseşte azi într-o paralizie tâmpă. Sistemul de educaţie românesc, deşi în agonie, este tratat cu discuţii ample despre coduri şi pachete legislative contradictorii. Toate se dezbat, niciunul nu se aplică. Justiţia românească reglementează tot, de la propriile salarii şi până la funcţionarea de universităţi in alt registru juridic decât cel stabilit de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi (ei bine, da!) Inovării. Oamenii de stat sunt lipsiţi de autoritate, dar nelipsiţi de la agape şi sindrofii, administraţiile locale au rămas în multe locuri fără bani de salarii şi nici nu e de mirare de vreme ce aparatul administrativ românesc este obez şi bulimic. În tot acest timp, noi ceilalţi, ne distrăm de minune…

Da… România este un autobuz. Poate că pe bancheta din spate mai avem un mecanic priceput şi un şofer prudent. Dar cine să îi ia în seama? Ne-am obişnuit să mergem fără frâne, ne-am obişnuit cu şoferii noştri slinoşi şi lipsiţi de educaţie, ne-am obişnuit să râdem la bancuri proaste, să ascultăm zgomot de manele şi să ne bucurăm tâmp când şoferul de serviciu mai aruncă înspre noi cu piese din propriul autobuz. Le ridicăm evlavios, avem senzaţia că suntem băgaţi în seamă şi ne jucăm fericiţi între staţii. Ştiţi ceva? Pe bancheta din spate, la începutul călătoriei, se aflau foarte mulţi oameni pricepuţi. Aşa cum se va întâmpla finalmente şi cu cei care au mai rămas, ei s-au aruncat din mers, au căutat cea mai apropiată gară şi preferă acum să meargă cu TGV-ul.

Pe drumurile române în Țara Moților

august 14th, 2009

Universitatea de Vara de restaurare de monumente si situri

Programul « Pe Drumurile Romane în Tara Motilor »

Editia I, 21 august – 5 septembrie 2009
Organizata de RPER – Rencontres du Patrimoine Europe – Roumanie, sub inaltul patronaj al Academiei Române

Comunicat de presa

Drumurile romane din Tara Motilor sunt putin cunoscute si necartografiate, desi prin bogatia de informatii istorice pe care le poarta si prin frumusetea zonelor pe care le traverseaza, ele merita sa fie introduse în turismul cultural si sportiv, dupa modelul european.

Programul « Pe Drumurile Romane în Tara Motilor » al Universitatii de Vara de restaurare de monumente si situri, ce se va desfasura în trei editii : 2009, 2010, 2011, are ca scop recunoasterea valorii istorice ale acestor vestigii si introducerea lor în reteaua turistica a « Drumurilor Romane » din Europa. Filozofia proiectului este inspirata de Declaratia ICOMOS de la Quebec din 4 octombrie 2008 de « pastrare a spiritului locului », prin salvgardarea patrimoniului material si imaterial, mijloc novator si eficient de contributie la dezvoltarea durabila si sociala în întreaga lume.

Intre 21 august si 5 septembrie 2009, 20 de studenti si doctoranzi participanti la Program, viitori specialisti si actori ai politicii de patrimoniu pe modelul european, împreuna cu organizatorii, vor parcurge cei aproximativ 100 km de drum roman ce leaga Turda (Potaissa) de Rosia Montana (Alburnus Maior). Pe traseu, se va pregati marcarea si cartografierea drumului roman, vor fi inventariate monumentele culturale si naturale limitrofe. Vor avea loc întâlniri cu locuitorii si autoritatile comunelor de pe traseu, înregistrându-se problemele sociale si ecologice ale regiunii.

Programul de seara va fi dedicat cursurilor de specialitate sustinute de cadre didactice din universitati din România, Franta si Italia.
22 august 2009, la ora 16.00: Festivitatea de deschidere a Universitatii de Vara va avea loc la sediul din Turda al Fundatiei Ratiu, (Piata 1 Decembrie, nr 1, Turda, Judetul Cluj).
4 septembrie 2009, ora 16.00: Festivitatea de închidere a lucrarilor programului si decernarea certificatelor de participare va avea loc la Casa de cultura din Rosia Montana.

Materialele fotografice si informationale culese în cadrul Programului vor constitui obiectul unui volum editat si al unei expozitii la Muzeul Taranului Român din Bucuresti.

Partenerii UdV RPER 2009

Institutul Cultural Român, ICOMOS, Centrul de studii romane al Universitatii Babes-Bolyai Cluj-Napoca, Centrul de cercetare IPCTE al Universitatii Lucian Blaga Sibiu, Muzeul Taranului Român, Muzeul National al Unirii Alba Iulia, Muzeul « Pamfil Albu » Lupsa, Fundatia Ratiu Turda, Fundatia ProPatrimonio, Clubul Montan Apuseni, Asociatia Alburnus Maior, Asociatia EcoAssist, Asociatia Bate Saua.

Parteneri media

TVR Cultural, revista Idei în Dialog, revista Observatorul Cultural, revista Orizont, revista Formula As, Radio Guerilla, Radio Blaj, Radio Cluj, Radio Reîntregirea Alba Iulia.

CONTACTE: rper.romania@yahoo.com
In atentia :

Conf. univ. dr. Horia Ciugudean, Director UdV RPER 2009, vicepresedinte RPER -Ro

Stefana Bianu, Coordonator UdV RPER 2009, presedinte RPER – Fr

Flaviu Barbacaru, Responsabil imagine UdV RPER 2009, vicepresedinte RPER – Fr

Cotidianul – recviem pentru un ziar

august 13th, 2009

Deşi deplîngeam săptămîna trecută evoluţiile de la „Cotidianul” provocate de paraşutarea intempestivă în fruntea redacţiei a d-lui Cornel Nistorescu, în sinea mea, mai păstram totuşi un sîmbure de speranţă – mă gîndeam că nu se poate duce naibii totul, că nu poţi „strica” complet un ziar, cel puţin nu aşa de repede.

Dar se poate! Mai întîi, a continuat demantelarea echipei, pierderea cea mai importantă fiind plecarea d-lui Liviu Avram, redactor şef-adjunct, dar şi mai grav, cel mai bun jurnalist de investigaţie pe care l-a avut ziarul acesta vreodată şi unul dintre cei mai buni din întreaga presă românească. Ieşenii nu foarte tineri îşi mai amintesc performanţele sale din presa locală de la începuturile anilor nouăzeci, iar publicul românesc l-a apreciat constant după opţiunea pentru presa centrală. La „Cotidianul”, era cel mai vechi membru al redacţiei şi cel care asigura, prin echilibrul său şi prin luciditatea sa, echilibrul de ansamblu al ziarului, într-o perioadă în care nu e deloc uşor să poţi face asta. E o pierdere chiar mai mare decît a tuturor comentatorilor luaţi laolaltă – un comentator mai găseşti (există ofertă de scriitori care vor să facă şi ei un ban), dar un veritabil jurnalist de investigaţie se formează foarte greu. La fel de greu ca şi un agent de informaţii bun! Din păcate, deocamdată, ziarul nici nu şi-a găsit nici măcar comentatori, astfel încît noul director trebuie să scrie zilnic, iar pe ediţia electronică chiar de mai multe ori pe zi, semnînd uneori cu iniţiale! Nu scrie mereu prost, pentru că la origine dl. CN este un jurnalist bun!, dar scrie mereu tendenţios. Ba chiar găseşte de cuviinţă să se răfuiască, fie anonim, fie sub semnătură proprie, fie sub iniţiale, cu cei plecaţi sau cu cei care şi-au exprimat dubiile în legătură cu capacitatea sa de a relansa ziarul, ceea ce, oricum ai lua-o, un director nu se cade să facă.

Între „prospături”, la echipa de comentatori, înregistrez apariţia d-lui Marius Ghilezan, cu reputaţie, în presa bucureşteană, de mercenar perfect. Cînd îi pierzi pe Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Doru Buşcu, Alin Fumurescu, Daniel Vighi etc şi pui mîna pe dl. Ghilezan, nu mi se pare să se fi dat cine ştie ce lovitură!

La desantarea în funcţie, printre demiteri, înregistrarea demisiilor şi a încetărilor de colaborare, dl. Cornel Nistorescu a anunţat că va face un ziar de anchete şi reportaje. Asta nu se vede deocamdată – nici nu văd cum se va putea întîmpla cînd a rămas tocmai fără investigatorul en titre al ziarului! Încă îl mai are în redacţie pe dl. Viorel Ilişoi, cu care am colaborat mulţi ani la „Timpul”, unul din cei mai buni oameni de reportaj din presa băştinaşă. În ultima vreme, acesta nu fusese utilizat la întreaga sa capacitate – sînt curios dacă dl. CN va şti să o facă ori îl va „ajuta” şi pe dl. Ilişoi să plece! –, dar rubrica sa „Momente şi spiţe” era una din cele mai citite şi comentate din ediţia electronică.
Ceea ce se poate observa, la mai puţin de două săptămîni de la preluarea ziarului de către dl. Cornel Nistorescu şi cutremurul aferent, este că din pluralismul de pînă atunci s-a ales praful, ziarul avînd acum o netulburată linie „anti” – de la anti-Băsescu la anti-PDL. Cine mă citeşte, ştie că nu sînt fanul acestora, ba din contra – şi, totuşi, nu voi mai putea citi ziarul. Pentru simplul motiv că un ziar militant, fie că e întrutotul „pro”, fie că e mereu „anti”, e la fel de plicticos, iar din punctul de vedere al intereselor celor care îl editează, este şi la fel de ineficient. Încă o dată, aventura măcar nu se petrece pe banii mei! Dar dacă patronatul voia într-adevăr limitarea pierderilor şi eventual cîştigul, mai bine făcea un tabloid cinstit decît un fals ziar quality!

Nu am nici o bucurie cînd scriu lucrurile acestea, nu e uşor să şterg cu buretele mai mult de cinci în care, la început, o dată pe săptămînă, în ultimii ani, de două ori, îmi scriam articolele pentru „Cotidianul”. Dacă nu eşti mercenar – şi nu sînt! –, asta îţi lipseşte. Observ că duminica după-amiaza şi miercurea spre seară, cînd îmi scriam articolele, mă mănîncă degetele! Va trebui să-mi relansez blogul!

PS Criticul şi publicistul, prietenul Ion Bogdan Lefter îmi reaminteşte într-un mail că a mai existat o echipă pluralistă şi valoroasă de comentatori în jurul ziarului „Ziua”. Aşa este, Bogdan fiind el însuşi parte a ei. Din păcate a fost aneantizată şi aceea, ba chiar cu mai mult de un an înaintea celei de la „Cotidianul”!

PPS Îl rog foarte politicos pe dl. Cornel Nistorescu să-mi îndepărteze numele din caseta tehnică a ediţiei tipărite a ziarului, unde astăzi încă mai exista, deşi colaborarea mea a încetat de acum mai bine de o săptămînă.

N.Red. Am transmis invitația ziarului Cotidianul pentru domnul Cornel Nistorescu de a scrie un articol ca replică la cel publicat de Liviu Antonesei.

Ce bine e!

august 13th, 2009

Ministrul de finante, Gheorghe Pogea (sau cam asa ceva) a venit la televizor, in fata natiunii si a explicat cum devine cu “criza”. Bine a facut, ca altfel credeam ca e de rau. Cica vor desfiinta 9200 de posturi la ministere, ca stau gramada acolo toti neavenitii. (N-a zis chiar asa, mai infloresc si eu. Dar cifra a zis-o}. Toata lumea va trebui sa ia 10 zile de concediu fara plata. Se va renunta la prime .Etc.
Bine ca are cine ne ghida prin aceste vremuri.
Cronicarul zicea ca “nu sunt vemurile supt carma omului, ci bietul om supt vremi.” Vai de el, cronicar!
Vremurile sunt sub carma omului. Omul se sfatuieste cu o cireada intreaga de alti oameni
cand ia o hotarare, si hotararea e in slujba omului. Nu vreau sa spun cine e omul si nici cu cine ia hotarari intelepte, ar fi o repetare inutila, doar stie toata lumea…

Am mai vazut la televizor cum stau batranii la coada dupa niste prapadite de medicamente care nu sunt niciodata deajuns. “Sa se dea mai putine, sa apucam si noi!” Nu stiu ce mai vor! Eu, daca as fi conducator de tara, nu le-as permite acestor nulitati, (niste mosi si niste babatii} sa incurce lumea cu tot felul de pretentii. Cred ca au beneficiat de prea multa atentie. As face o lege clara pentru toti. Fiecare om care s-a imbolnavit grav trebuie exterminat! (Ei, nu chiar asa, m-am exprimat prea dur.) Fiecare om care nu gaseste medicamentul pentru boala lui, sa fie trimis in America. Expulzat, cum ar veni. Sa-i vad atunci daca le mai convine! Ca in America nu poti lua nici un antinevralgic fara reteta, nu ca la noi unde ai libertatea de a lua antinevralgic chiar fara reteta.
(Daca gasesti. Si daca e bun pentru tine.)
Sunt cativa de “daca:, dar n-o sa tinem seama de ele.(Se poate spune “ele”, un pronume personal, cand e vorba de niste conjunctii?) Intreb ca sa ma aflu-n treaba. Nimeni nu trebuie sa tina seama, mai ales in ziua de azi, de niste amarate de pronume personale! Si batrane, si pensionare, pe deasupra!

REGULAMENTUL CONCURSULUI DE PICTURĂ REALIZATĂ AD HOC Ediţia a IV – a

august 11th, 2009

Câmpina, 5-6 septembrie 2009

1. Primaria si Consiliul Local Campina, Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, în colaborare cu S.C. SOCERAM S.A. şi alte firme prahovene din grupul Neptun organizează editia a patra a Concursului de Pictură Realizată Ad Hoc – Câmpina 24 h, 2009.

2. Concursul este gratuit şi deschis artiştilor plastici din ţară şi străinătate, adepţi ai oricărei tehnici ori tendinţe artistice. Aceştia vor putea participa la concurs cu o singură lucrare de pictură, cu dimensiunile de cel puţin 40 x 50 cm., înrămată, pe suport din pânză, carton sau alt material adecvat. Pe spatele tabloului vor fi consemnate numele, prenumele, adresa şi telefonul autorului.

3. Concursul va fi anunţat prin mass-media şi alte modalităţi specifice (invitaţii nenominalizate transmise prin instituţii culturale, afişaj stradal etc.).

4. Artiştii plastici interesaţi vor comunica telefonic intenţia de participare, la secretariatul concursului, în perioada 27 – 31 august a.c. (tel./ fax 0244.336.291; e-mail: fdochia@gmail.com) Din raţiuni organizatorice, la concurs vor participa maximum 30 artişti plastici. În situaţia că vor fi mai multe solicitări de participare, se va da prioritate înscrierii artiştilor plastici care nu au participat la ediţia anterioară. Ca regulă, numărul celor care au participat şi la prima ediţie a concursului nu poate depăşi procentul de 30 % din total. În ziua de 3 septembrie, organizatorii vor anunţa artiştilor plastici care şi-au exprimat dorinţa de a participa la concurs, dacă solicitările lor au fost validate sau nu.

5. Concurenţii se vor prezenta la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, în prima zi a concursului, între orele 08.00 – 10.00, moment în care se va aplica ştampila pe spatele lucrărilor.

6. Concursul se va desfăşura în perioada sâmbătă, 5 septembrie, ora 11.00 – duminică, 6 septembrie, ora 13.00, în spaţii libere din oraş selecţionate de organizatori, care vor oferi concurenţilor teme abordabile artistic pe tema concursului. Cu o oră înaintea debutului concursului, concurenţilor le vor fi prezentate locurile respective, pentru a-şi alege spaţiile în care vor lucra. Acestea vor fi prezentate, apoi, reprezentanţilor mass-media şi locuitorilor oraşului, pentru a putea asista la demersul artistic al concurenţilor. În caz de vreme nefavorabilă, concursul se va desfăşura pe holurile Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, după ce se va asigura o documentare în teren a concurenţilor. Concurenţii îşi vor asigura personal materialele necesare (şevalete, pensule, culori etc. ).

7. Lucrările realizate în cadrul concursului vor fi prezentate, spre jurizare, în foaierul Casei de Cultură, duminică, 6 septembrie, între orele 13.00 – 14.00.

8. Jurizarea lucrărilor va fi făcută de către o comisie alcătuită din specialişti, precum şi din reprezentanţi ai sponsorilor şi ai presei, şi va fi efectuată duminică, între orele 14.00 – 17.00. Juriul va stabili lucrările care vor fi premiate. Totodată, va selecţiona şi alte lucrări cu calităţi artistice, care, alături de cele premiate, vor fi incluse într-o expoziţie.

9. Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, începând cu orele 17.00. Premiile vor fi conferite după cum urmează: un premiu I, în valoare de 2.500 RON, un premiu II, în valoare de 2.000 RON, un premiu III, în valoare de 1.500 RON de către Soceram SA si V premii IV in valoare de 1000 RON oferite de catre Primaria si Consiliul Local Campina si Neptun SA, Neptun Trading SRL, Rhodos SRL, Riviera Green SRL şi Infinity SRL. Lucrările premiate vor fi intra în posesia sponsorilor, care vor constitui fondul documentar al concursului.

10. Expoziţia cuprinzând lucrările selecţionate se va organiza la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, va fi vernisată imediat după festivitatea de decernare a premiilor şi va fi deschisă publicului în perioada 7 – 21 septembrie a.c.

11. La festivitatea de premiere şi vernisaj vor fi invitaţi reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai instituţiilor şi societăţilor comerciale câmpinene şi ai mass media. Accesul publicului doritor este liber şi la aceste manifestări. Celelalte lucrări expuse, în afara celor premiate, vor putea fi cumpărate de sponsori, instituţii de cultură sau de către persoane fizice, preţul urmând a fi stabilit de comun acord cu artiştii plastici care le-au realizat.

12. Lucrările neselecţionate pentru expoziţie vor fi restituite participanţilor la concurs, la cerere, pe 7 septembrie, până la orele 20. De asemenea, tot la solicitare expresă, lucrările incluse în expoziţie, dar necumpărate, vor fi restituite autorilor.

13. Organizatorii vor asigura păstrarea corespunzătoare a lucrărilor pe timpul jurizării şi al expunerii la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina.

14. Organizatorii îşi rezervă dreptul de a folosi reproduceri ale lucrările selecţionate pentru popularizarea manifestării.

15. La cerere, organizatorii vor asigura participanţilor la concurs care vin din alte localităţi cazare la hotel pentru noaptea de 5 / 6 septembrie şi masă în zilele de 5 septembrie (prânz şi cină) şi 6 septembrie (mic dejun şi prânz). Pentru a nu afecta programul concursului, prânzul zilei de 5 septembrie va reprezenta hrană rece, care va fi pusă la dispoziţia concurenţilor în punctele de lucru.

16. Organizatorii vor acorda atestate de participare artiştilor plastici care au participat la concurs şi au prezentat lucrări spre jurizare, precum şi suveniruri reprezentative pentru oraşul Câmpina şi zona limitrofă.

AnimationMagazine.eu – revista filmelor de animatie

august 10th, 2009

Pe noul site dedicat filmelor de animatie poti vedea trailere, scurtmetraje de animatie si interviuri video cu renumiti animatori si regizori.

Conform site-ului AnimationMagazine.eu, Ice Age: Dawn of the Dinosaurs (Ice Age 3) a devenit filmul de animatie cu cele mai mari incasari din toate timpurile la nivel international. Astfel, dupa sase ani, Finding Nemo a fost detronat din pozitia de lider al acestui clasament.

Ice Age 3 a inregistrat incasari de 551,4 milioane de dolari in intreaga lume. Finding Nemo, lansat in 2003, figureaza in top cu 524,9 milioane de dolari.

Ice Age: Dawn of the Dinosaurs a strans pana acum, in America si in intreaga lume, 731,7 milioane de dolari.

Tot pe AnimationMagazine.eu poti vedea cel mai recent scurtmetraj de animatie romanesc.

De asemenea, poti citi interviuri cu regizori si animatori din generatia \\\”Animafilm\\\”.

\\\”Dupa ultimele aprecieri, exista peste 1500 de filme de animatie romanesti realizate de-alungul timpului dar care zac acoperite de neglijenta unor functionari, in Arhiva Nationala de Filme, in conditii de conservare, greu de descris. Televiziunile prefera sa programeze filme de animatie straine care de multe ori, calitativ, sunt sub productiile autohtone dar snobismul si gustul indoielnic al unora fac imposibila programarea productiilor romanesti\\\”, precizeaza regizorul Victor Antonescu.

Regizorul Victor Antonescu a realizat filme de animatie, precum Greierele si furnica, Robinson Crusoe (lung metraj), Mihaela la dentist, Robotelul Mihaelei, Gradina Mihaelei, Mihaela detectiv, Trei muschetari, etc.

AnimationMagazine.eu – revista filmelor de animatie – http://www.animationmagazine.eu/

Elevi romani, proiectanti ai unei statii selenare

august 10th, 2009

Tinerii care au reprezentat cu succes România la cea de-a XVI-a editie a concursului de design ştiinţific ŤInternational Space Settlement Design Competitionť s-au intors acasa in cursul zilei de ieri, 6 august, transmite Romanian Global News citand un comunicat de presa.
Marea finală a concursului adresat elevilor de liceu ŤInternational Space Settlement Design Competitionť s-a desfăsurat, anul acesta, între 31 iulie si 3 august si a reunit peste 1.000 de echipe din întreaga lume. Din rândul lor, doar 15 s-au calificat. Ei reprezintă tări precum India, Pakistan, Australia, Uruguay, Regatul Unit al Marii Britanii, România şi SUA. Tema din acest an a competitiei, organizate de NASA şi Compania Boeing din SUA, a constat în elaborarea unei aşezări umane în spaţiul extraterestru.
Roman Mihai, Rareş Curatu, George Mandreşi, Dan Mocanu, Lavinia Brăilescu, Monica Păun, Alexandra Bogatu, Codruţa Barbu, Dana Pisică, Ozgür Osman, Adrian Velicu, Răzvan Marinescu, Vicenţu Ciorbaru, Ionuţ Mihalcea, sunt cei 14 elevi care au reprezentat, în acest an, Romania si care s-au intors acasa cu un trofeu al prestigioasei competitii.
Echipa României, coordonată de profesorul Ion Băraru, a ajuns să ne reprezinte la Houston în urma semifinalei din Europa de Est.
In competitie, tinerii au fost organizaţi în patru grupuri cu componenţă internaţională. Ei au primit ca sarcină să realizeze în trei zile designul unei staţii umane pe satelitul Terrei, Luna, pe baza unui set de cerinţe foarte stricte elaborat de NASA. Echipa din care au făcut parte reprezentantii tării noastre, a cucerit premiul pus în joc de organizatori, confirmând rezultatele excelente obţinute în ultimii 5 ani, în acest domeniu, de elevii – cercetători români.
În semn de recunoastere pentru rezultatele deosebite obtinute, în iunie 2009, trei dintre acesti elevi, împreună cu profesorul lor Ion Băraru, au primit premiul de excelentă al unei fundatii din Romania, în valoare de 10.000 euro. Premiul le-a fost oferit pentru realizările lor, care au reusit să pună România pe harta stiintifică a lumii, confirmând încă o dată potentialul si resursele tinerilor români.

sursa: wellstimisoara

Grădina zoologică administrativă

august 10th, 2009

Cele mai bune practici europene in managementul agentiilor guvernamentale

Un studiu comparativ a sapte state europene – Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia, Suedia si Marea Britanie -, asupra agentiilor UE si tangential asupra celor americane, identifica cele mai bune practici pentru managementul organizatiilor din afara guvernului central (ministere, directii generale. De obicei, termenul de „agentie” este folosit pentru aceste tipuri de institutii. Diversitatea lor tipologica duce la conceptul de „Gradina zoologica administrativa”.

Este vorba despre “Best practice in governance of agencies – A Comparative study in view of identifying best practice for governing agencies carrying out activities on behalf of the European Union”, publicat de catre Directoratul General de Afaceri Bugetare (EN), pe 30 ianuarie 2008, pe care o sumarizez si adaptez mai departe.

Totodata, propun solutii pentru Romania, avand ca surse de inspiratie cele mai bune practici europene in materie. Recomandarile care deriva sunt:

1. Reducerea numarului de agentii guvernamentale si definirea lor nu doar prin forma juridica, ci si prin structura si functiile lor. Limitarea alegerilor institutionale doar la nivelul legiuitorului are ca principale avantaje: cresterea transparentei decizionale, clarificarea responsabilitatilor, insotita de flexibilitatea necesara care sa permita adaptarea aranjamentului institutional la functiile asumate.

– In tarile analizate, cu exceptia Suediei, crearea unei agentii guvernamentale presupune un nou act legislativ care defineste obiectivele, structura interna si natura relatiilor cu ceilalti actori.

– Totusi, pentru cazul agentiilor aflate sub controlul direct al ministerelor, in tari precum UK sau Ungaria, Parlamentului nu i se mai cere aprobarea.

Sunt putine tarile care solicita explicit criterii si conditii necesare pentru crearea unei agentii in plus fata de baza juridica. Cele mai bune practici sunt in:

– Olanda care are un caiet de sarcini cu cerinte detaliate pentru crearea/reformarea unei noi agentii sau pentru trasformarea unui departament/institutii intr-o agentie (catalogue).

– In Regatul Unit exista un acord-cadru in acest scop (checklist).

In ambele tari, Ministerul Finantelor este direct implicat.

In cazul Romaniei, recomand stabilirea unui cadru cu criterii specifice care sa justifice crearea sau reformarea unei agentii guvernamentale. Un astfel de cadru ar permite Parlamentului, altor parti interesate si publicului larg sa participe activ si sa-si formeze o opinie cu privire la procesul de creare, reformare si avizare a unei agentii, intr-un termen rezonabil.

2. In mai multe tari analizate in studiu, agentiile au un consiliu de administratie.

– Este si cazul, de pilda, al marii majoritati a agentiilor suedeze, chiar daca responsabilitatea lor fata de guvern este diferita.

– In unele tari, precum Germania, numai anumite tipuri de agentii au un consiliu de administratie.

– In alte tari exista agentii de acelasi tip cu si fara consiliu de administratie. In plus, componenta consiliilor lor variaza in functie de misiune si de politica asumata. Astfel, in componenta membrilor consiliului poti gasi ministri, reprezentanti ai ministerelor, parlamentari, reprezentanti locali, ai organizatiilor patronale sau sindicale, precum si reprezentanti ai grupurilor de interese si experti independenti.

Pentru Romania, buna practica impune o definire exacta a mandatului, ca in cazul suedez. In ceea ce priveste ultimele doua exemple, politizarea duce la deteriorarea eficacitatii si eficientei instituionale si la un consiliu de administratie stufos. Expertii de profil ar trebui sa formeze corpul dur la consiliilor de administratie. O alta optiune tine de elaborarea unei proceduri de selectie a membrilor consiliului, in scopul de a delega un reprezentant al patronatelor, sindicatelor, al purtatorilor de interese particulare si al Guvernului.

3. In majoritatea tarilor studiate, directorii executivi sunt
functionari publici si numiti pentru o perioada nedeterminata (Germania) sau pentru o perioada determinata (Suedia, Italia).

– De obicei, acestia sunt desemnati si numiti de catre guvern sau de catre ministrul responsabil. In formele de organizare mai avansate si independente, numirea directorului executiv se face de catre Consiliul de administratie.

– In Regatul Unit, directorii executivi isi negociaza individual contractul, dupa o selectie dura printr-un proces competitiv de recrutare.

Pentru Romania este recomandabila numirea directorilor executivi pe baza unui proces competitiv de recrutare, pentru o perioada determinata. O audiere formala cu ministerul de resort sau cu comisia de specialitate a Parlamentului, inainte de nominalizare, poate duce la o buna transparenta si clarificare a relatiei cu actorii politici.

4. Cu privire la personalul angajat, intalnim o mare
diversitate atat intre tari, cat si in interiorul lor.

– Agentiile guvernamentale pot fi populate cu functionari publici (si angajati publici in cadrul contractului colectiv federal in Germania).

– Exista insa o varietate mare a acordurilor colective si a contractelor de munca. In unele tari, agentiile au libertate mare in a angaja si plati personalul, cu rezultate pozitive (Suedia), dar si negative (Polonia).

– In plus, unele tari au stabilit un sistem de rotatie a personalului intre departamente si agentii cu scopul cresterii cooperarii si a transparentei.

Pentru Romania recomand autonomia politicii de personal, intr-un cadru bugetar prestabilit, pe baza planurilor de personal pregatite pentru trei ani, care sa integreze planuri anuale de actiune si evaluare. In plus, un schimb de personal intre agentiile europene de profil ar putea imbunatati calitatea muncii efective, retelele de cooperare si de control.

5. Cu exceptia Suediei, agentiile nationale sunt supravegheate si controlate ierarhic, de obicei de catre ministerele de resort.

– In Suedia, monitorizarea agentiilor este limitata, nefiind pemise recomandari detaliate cu privire la deciziile ce tin de cazuri individuale.

– Spre deosebire de alte tari, in Polonia, responsabilitatea supravegherii este neclara si nu poate fi atribuita fara echivoc Presedintelui sau
Prim-ministrului.

– Diferentele intra-nationale sunt majore in materie in Regatul Unit, Germania sau Olanda.

– Mai multe tari au introdus instrumente de guvernare generice care se bazeaza pe (cvasi)contracte si mecanisme de monitorizare. In aceste cazuri, componenta ierarhica este diminuata si partial inlocuita cu acorduri in care se specifica rolul si asteptarile ministerului si a agentiei, deopotriva (Marea Britanie, Olanda, Suedia).

Recomandarea pentru Romania tine de stabilirea clara prin lege a unui singur supraveghetor, permitand insa altor actori sa isi asume un rol consultativ. Majoritatea agentiilor eficiente au avut un anumit grad de autonomie pana la stabilirea de comun acord, cu ministerul de resort, a criteriilor de performanta agreate.

6. In ceea ce priveste contractele de management, diferentele nu sunt mari intre tari. Buna experienta impune stabilirea clara a obiectivului pentru anul/anii urmatori, a cadrului financiar, a actiunilor specifice si a criteriilor de performanta.

In ceea ce priveste performanta activitatii agentiilor in Romania, Suedia este un model bun. Ea are cea mai lunga si buna experienta in materie, care nu presupune efortul de a cauta intens cei mai buni indicatori de performanta, ci construirea unei baze de comunicare si incredere mutuala intre agentie si ministerul de resort, care sa asigure o transparenta ridicata fata de Parlament si fata de opinia publica.

7. In ceea ce priveste controlul parlamentar, responsabilitatea ministeriala prevaleaza la nivel national. Unele interactiuni intre Parlament si directorii executivi sunt vizibile mai ales in Marea Britanie, dar si in Suedia, dar mult mai putin in Ungaria. Procedurile standard tin de descarcarea de gestiune sau, pe baza ad-hoc, la solicitarea Curtii de Conturi.

Recomandarea pentru Romania tine de eficientizarea mecanismelor de control parlamentar al agentiilor guvernamentale cu privire la procedurile de descarcare de gestiune si cresterea transparentei acestui process, asociata unui proces clar de monitorizare a performantelor. Nu in ultimul rand, este necesara finisarea instrumentelor necesare pentru declansarea unor investigatii in cazul semnalarii unor nereguli.

8. In cele mai multe tari exista organisme speciale de control financiar si auditare a conturilor agentiilor guvernamentale, care garanteaza folosirea corecta a banului public. Acestea sunt de obicei raspunzatoare in fata Parlamentului, nu a Guvernului sau vreunui minister.

– In special in Suedia si in Marea Britanie, functia de control a performantei si a eficientei activitatii administrative a fost intarita alaturi de cea financiara.

– In Suedia si in Olanda, sunt mai multi mediatori (Ombudsmen) care analizeaza conformitatea unei plangeri sau sesizari a mass-media si care investigheaza activitatea autoritatii publice incriminate.

– In Suedia, managementul financiar al agentiilor guvernamentale este controlat de catre o agentie specializata, care stabileste in analizele cost-beneficiu puncte de reper pe baza comparatiilor istorice si internationale.

In Romania este recomandabila intarirea functiei de audit financiar si audit al performantei administrative, analiza eficientei si eficacitatii administrative a agentiei. Analiza cost-beneficii se impune inainte de infiintarea unei noi agentii. Modelul suedez constituie, din nou, o sursa buna de inspiratie.

9. Cele mai multe agentii nationale publica rapoarte anuale, desi calitatea lor variaza enorm.

– In Suedia, calitatea acestor rapoarte este strans legata de acordurile contractuale. In general, ele urmeaza principiul responsabilitatii ministeriale, iar rapoartele nu sunt trimise direct catre Parlament.

– In plus, aceste rapoarte sunt, in mod normal, accesibile publicului, pe internet.

In Romania este recomandabila punerea rapoartelor anuale si a celor de performanta la dispozia publicului larg, pe internet. Toate rapoartele anuale trebuie sa includa o scurta prezentare pentru non-specialisti, in scopul cresterii inteligibilitatii documentelor pentru cetatenii interesati. Pentru imbunatatirea transparentei si pentru eliminarea riscului unei densitati mari a informatiilor, aceste rapoarte ar trebui sa faca trimitere spre paginile web cu informatii detaliate, respectiv spre capitolul bugetar de unde se finanteaza.

10. In fine, controlul juridic al deciziilor agentiilor sunt supuse unor proceduri varite in tarile analizate.

– In Olanda si Germania, in primul rand Agentia primeste o plangere, si abia apoi sunt sesizate instantele administrative.

– In unele tari, functioneaza organisme cu rol de colegiu (collegial bodies) pentru solutionarea reclamatiilor (Suedia).

In practica romaneasca ar trebui sa fie extinsa activitatea de solutionare curenta a plangerilor la toate tipurile de agentii guvernamentale. Am putea avea in vedere si o unitate speciala, precum o Curte de prima instanta, o Comisie sau un Consiliu, care raspunde la reclamatiile depuse. In plus, toate plangerile trebuie sa fie supuse unor proceduri clare care sa permita clasificarea documentelor aferente solutionarii cazurilor semnalate (cauze, durata de procedura, solutie) si publicarea lor in rapoarte anuale.

Andreea VASS este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Anii uitati ai lui Mihail Sebastian

august 10th, 2009

“Diavolul şi ucenicul său : Nae Ionescu-Mihail Sebastian”, de Marta Petreu

Editura Polirom, Iaşi, 2009, Colecţia Plural M

Anii uitaţi ai lui Mihail Sebastian

Moto: « Nu-l cunosc pe d. Mihail Sebastian decât din scris. Cât despre tinereştile răţoieli de un fascism aproximativ, în formă de cursive pentru prima pagină a Cuvântului, acestea nu m-au impresionat niciodată : tinereţea sburdă » (Tudor Teodorescu-Branişte-1934)

Apariţia în peisajul cultural românesc a lucrării Martei Petreu despre anii mai puţini cunoscuţi ai lui Mihail Sebastian a reprezentat în acelaşi timp un demers documentaristic important, dar şi un prilej de răfuieli asupra conţinutului intrinsec al cărţii. Pe de o parte, au existat comentatori care au negat valoarea acestei cărţi, considerând-o doar o ambiţie a autoarei de a aduce la cunoştinţa publicului fapte neesenţiale ale biografiei lui Mihail Sebastian, de a-şi face publicitate nemeritată pe spinarea unui intelectual de marcă din perioada interbelică, care era un model de neutralitate şi de suferinţă în anii de antisemitism „legal”. Aceiaşi oameni denigrează, de altfel, orice încercare de aflare a unui adevăr istoric, nu numai în privinţa lui Sebastian, dar şi în cazul altor intelectuali de seamă ai acelor ani (Eliade, Cioran, Noica), ce au cazut în patima extremismului.

Pe de altă parte, au apărut recenzii care apără până în pânzele albe cartea Martei Petreu, admirând capacitatea sa de a citi toate periodicele epocii (vorbim aici de perioada 1927-1934, cu precădere ziarul Cuvântul, condus o lungă perioadă de Nae Ionescu), dorinţa de a se apăra împotriva oricărui atac prin documentele studiate şi prin citatele folosite din acestea. Şi asta cu toate că la prima vedere şi dintr-o perspectivă neutră, multe din concluziile Martei Petreu sunt atacabile, chiar fără a cădea în cealaltă perspectivă, aceea de a nega importanţa lucrării pentru înţelegerea unei perioade a istoriei intelectualităţii româneşti, devenite confuze după blocajul documentaristic şi mistificarea din comunismul posbelic.

Marta Petreu analizează, în principal, relaţia dintre „maestrul” Nae Ionescu şi „discipolul” Mihail Sebastian din perspectiva paralelismului dintre articolele publicate de aceştia în ziarul Cuvântul, începând din august 1927, când Mihail Sebastian intră în redacţia acestuia, fiind întâmpinat cu deosebită simpatie de Nae Ionescu, şi până în ianuarie 1934, când ziarul este interzis, după asasinarea lui I.G. Duca la Sinaia, cu câteva zile mai devreme. Alte referinţe nu există sau sunt insignifiante, din mai multe motive: ambii oameni de cultură vor muri tineri şi nu au avut niciodată posibilitatea să îşi apere trecutul sau să îl justifice; Nae Ionescu nu a lăsat posterităţii memorii în care să explice relaţia cu unul dintre cei mai importanţi discipoli, iar Jurnalul lui Mihail Sebastian porneşte din anul 1935, după scandalul (Prefaţa la romanul După două mii de ani…) care l-a distanţat, măcar ideologic, de mentorul său; alţi mari intelectuali ai perioadei, cu concepţii politice apropiate – Eliade, Cioran, Noica – au încercat să îşi ascundă trecutul interbelic şi, de aceea, nici în memoriile lor nu găsim referinţe destule cu privire la redacţia Cuvântului şi la articolele de început ale lui Sebastian.

Pentru un tânăr de doar 20 de ani, intrarea în redaţia unui cotidian important al epocii, cum era Cuvântul, însemna foarte mult, iar simpatia viitorului proprietar şi director era importantă. Mihail Sebastian a profitat de acestea şi a construit pentru sine o personalitate jurnalistă curajoasă, lovind în articolele sale chiar în inamicii publici ai lui Nae Ionescu (atât literari, cât şi politici). Dorind să îşi impresioneze maestrul, urmează fără menajamente linia lui de gândire, Marta Petreu privind în paralel fiecare articol al lui Sebastian, contrabalansându-i articole anterioare ale lui Ionescu, care spun în esenţă acelaşi lucru.

Acum se pune deja întrebarea dacă Mihail Sebastian chiar a făcut parte din zona extremismului de dreapta, incipient atunci, dar reprezentat foarte bine în scrierile lui Nae Ionescu, sau doar s-a mulat pe personalitatea maestrului de la Cuvântul, pentru a-i mulţumi într-un fel pentru primirea sa timpurie în redacţie? Chiar dacă Marta Petreu susţine în mai multe locuri ca Mihail Sebastian a aparţinut cu trup şi suflet zonei de dreapta a politicii româneşti, cel puţin până când aceasta a devenit cu adevărat antisemită, găsim şi momente în care el trăieşte întânirea cu Nae Ionescu drept decisivă pentru viaţa lui şi, poate de aceea, îi urmează linia ideologică o perioadă lungă de timp, ca recunoştinţă pentru aprecierea pe care o câştigă de la vârsta de 20 de ani: „Toate mi se păreau mari, decisive, copleşitoare, ca într-un ceas în care se pecetluieşte o soartă sau se deschide un drum”.

Până şi peste ani, după ce Nae Ionescu semnează prefaţa antisemită de la După două mii de ani…, îi păstrează acestuia aceeaşi afecţiune, cel puţin cu privire la linia pe care a luat-o viaţa lui după ce l-a cunoscut, pentru redacţia Cuvântului, un adevărat cămin pentru el, pentru aprecierea pe care a cunoscut-o Sebastian în lumea culturală românească în acea perioadă. În 1934, el scria în „Cum am devenit huligan”: „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze, până a le modifica viaţa. E un noroc, pe care merită să îl plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente, sau ridicule în ochii străinilor”.

Totuşi, din analiza articolelor publicate în perioada 1927-1934, Sebastian urmează linia editorială a Cuvântului şi a patronului său, Nae Ionescu, în toate problemele importante. Consideră „false valori” tot ce nu se apropie cât de cât cu naţionalismul propovăduit de Ionescu şi de o parte însemnată a Generaţiei Criterion (îndepărtându-se de dimensiunea religioasă-mistică, poate şi din pricina etniei sale), cum ar fi poporanismul şi revista „Viaţa românească”, Eugen Lovinescu şi cenaclul „Sburătorul”, avangardismul, sămănătorismul. De asemenea, după îndemnul lui Eliade de „distrugere” a vechilor generaţii, mai ales a generaţiei „părinţilor”, Sebastian se conformează şi începe atacarea în articolele sale de presă a reprezentanţilor lor: Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Ion Minulescu, Garabet Ibrăileanu, Felix Aderca şi mulţi alţii. Nu ezită să se înscrie pe tărâm politic, depăşind graniţa articolelor pur literare de la început, contribuind enorm la campaniile lui Nae Ionescu din paginile ziarului: la politica antioccidentală, la acţiunile de respingere a principalelor partide politice, la campania antiburgheză sau la cea organicist-ţărănească, la aruncarea vinei pentru „dezastrul interbelic” pe înaintaşii paşoptişti.

Cele două mari flageluri ale istoriei europene – fascismul şi comunismul – sunt privite cu oarecare distanţă de către Mihail Sebastian. Dacă putem spune că Partidul Comunist era interzis în România acelor ani şi oarecum ascuns vieţii politice de suprafaţă, nu acelaşi lucru putem spune despre fascism şi varianta sa românească, legionarismul, aflate în evidentă ascensiune. Făcând parte dintr-o generaţie care îşi dorea îndeplinirea idealurilor printr-o formă de revoluţie, care nu puteau fi realizate decât sub conducerea unei personalităţi autoritare şi influente, a manifestat simpatie pentru o serie de conducători europeni de la începutul anilor 30, cum ar fi Mussolini, Francesc Macia sau Franco. În acelaşi timp, se delimitează de ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. „Sebastian (în decembrie 1931) şi Nae Ionescu (în ianuarie 1932) au fost sceptici faţă de fenomenul hitlerist, pe care l-au considerat „contrarevoluţia” ce îngroapă pseudorevoluţia germană, social-democrată şi vag comunistă, din 1918. Rezerva lui Sebastian faţă de Hitler este reală, cei care îl aclamă pe cancelarul rasist sunt diagnosticaţi ca „dezorientaţi politiceşte” şi „inconştienţi”.

„Spatele” oferit de Cuvântul şi de Nae Ionescu, primul devenit ziarul „neoficial” al regelui Carol al II-lea, iar al doilea membru de seamă în Camarilă şi confident al Elenei Lupescu, îi oferă lui Sebastian puteri nebănuite şi ne dezvăluie o cu totul altă persoană decât cea pe care o cunoşteam din paginile Jurnalului. În perioada 1927-1934, este o personalitate puternică, cu un simţ ridicat al polemicii, arogant în formulare, neezitând să atace persoane de seamă ale culturii româneşti din acea perioadă, fără pic de jenă şi fără remuşcări imediate. După 1934, totul se schimbă, Sebastian suferind din ce în ce mai mult din cauza articolelor sale anterioare şi din cauza intrării României sub spectrul legionarismului şi antisemitismului.

Pe lângă activitatea sa de la Cuvântul, în slujba doctrinei de dreapta, Marta Petreu îi găseşte o vină importantă în susţinerea în continuare a ziarului şi apariţia unor articole şi după expulzarea din camarilă a lui Nae Ionescu. Acesta, ca răzbunare împotriva Elenei Lupescu, dar şi expresie a propriilor concepţii nerostite până atunci, începe o propagandă vădit antisemită prin intermediul articolelor din propriul ziar („dacă avem dreptul noi, o parte din români, a fi filosemiţi, atunci este evident că noi, altă parte din români, avem dreptul de a fi antisemiţi”), fără ca această atitudine să fie amendată în vreun fel de Mihail Sebastian. Nu era oare momentul să plece în semn de protest? Resorturile psihologice nu ne sunt cunoscute şi nici nu le vom putea cunoaşte vreodată.

Deşi afecţiunea pentru Nae Ionescu s-a menţinut toată viaţa, ruptura s-a produs după apariţia prefaţei la După două mii de ani…, maestrul punându-l la punct pe „evreul” Sebastian pentru vina de a se considera român. El i-a reamintit lui Sebastian că a început să uite numele său (Josef Hechter), faptul că este evreu şi că nu poate face abstracţie de ceea ce este, mai ales într-un moment de cotitură al politicii româneşti. Este clipa în care Sebastian începe schimbarea şi tendinţa de a se îndrepta spre alte prietenii, deşi va regreta tot timpul puterea de care se bucura la ziarul lui Nae Ionescu şi atmosfera frumoasă din acea redacţie. Din 1935, renunţă la articolele politice, devenind „abstinent politic cu înclinaţii democrate”, aproape de imaginea pe care o au contemporanii despre el.

Urmează ani foarte grei pentru Mihail Sebastian, care devine victimă a sistemului după introducerea legislaţiei antisemite în 1938, urmată de pierderea locului de muncă la Fundaţiile Regale şi apoi anii războiului, plasat sub ameninţarea deportării sau a persecuţiilor.

Deşi îi dăm dreptate autoarei când spune „cultura română acceptă cu greu adevărul, chiar şi când acesta este obţinut inductiv şi demonstrat cu probe”, ne exprimăm rezerva că putem să reconstituim personalitatea unui om doar pe baza unor articole publicate în presa vremii, pentru că acestea pot fi, pe rând, reale, denaturate, „comandate” sau, pur şi simplu, scrise sub impresia unor emoţii puternice, unei duşmănii adevărate ori unui dezgust adus de partide sau politica vremii. În acelaşi timp, nu putem să negăm evidenţa că, indiferent de condiţiile epocii sau de influenţa, uneori negativă, a celor din jur, Mihail Sebastian a scris articole cu evidentă tentă de dreapta, naţionaliste, antidemocratice, în linia naeionesciană, criticând în aceeaşi măsură şi liberalismul, dar şi naţional-ţărănismul, partidele democratice ale acelor ani.

În acelaşi timp, nu putem fi de acord cu Marta Petreu când spune că „Sebastian a fost un extremist de drepta”, chiar dacă unul moderat. El nu a atins în niciun moment, chiar după citirea acestei cărţi foarte bine documentată, tenta şi extremismul colegilor de generaţie – Eliade, Noica, Cioran, aflându-se tot timpul sub oblăduirea lui Nae Ionescu, influenţat de ideile acestuia şi supus, în acest fel, tentaţiei de a-şi copia maestrul. Însă, până la a fi considerat extremist, mai este cale lungă şi necesită o oarecare aplecare spre senzaţional a autoarei. Şi asta deşi, în esenţă, este o carte binevenită în peisajul literar românesc şi care aduce o prospeţime nouă în descrierea perioadei interbelice şi a două personalităţi deosebite, dar care nu sunt cunoscute îndeajuns. Şi o lucrare care va stârni în continuare controverse, păreri pro şi contra.

http://jovimpresii.blogspot.com/

Conferinţa internaţională „MATCONS 2009 – Materie și materiale în/pentru restaurarea – conservarea patrimoniului”

august 10th, 2009

15.09.2009 – 19.09.2009

Muzeul Olteniei şi Comitetul Naţional Român ICOM anunţă organizarea Conferinţei internaţionale MATCONS 2009 – Materie și materiale în/pentru restaurarea – conservarea patrimoniului.

Conferinţa se va desfăşura în perioada 15 – 19 septembrie 2009, la Craiova. Din cele cinci zile ale manifestării, trei vor fi dedicate prezentării lucrărilor şi posterelor din cadrul Sesiunii de comunicări, vernisajului Salonului de Restaurare MATCONS 2009, precum şi desfăşurării workshop-ului „Conservarea şi restaurarea pieselor istorice din pergament şi piele”, iar ultimele doua zile vor fi alocate excursiei documentare.

MATCONS 2009 – Materie şi materiale în/pentru restaurarea – conservarea patrimoniului este deschisă tuturor conservatorilor, restauratorilor, investigatorilor şi cercetătorilor care lucrează în domeniul conservării şi restaurării patrimoniului mobil şi imobil. Manifestarea îşi propune să creeze posibilitatea unui schimb de experienţă, deschiderea unor noi perspective în domeniul restaurării şi conservării, precum şi o mai strânsă colaborare între restauratorii şi cercetătorii din domeniu.

CALL FOR PAPERS

Subiecte propuse:

• Studii recente în domeniul materialelor suport
• Studii ale materialelor utilizate în restaurare – conservare
• Studii de caz
• Compatibilitatea materialelor în relaţie cu microclimatul

Sunt binevenite şi alte subiecte propuse de dumneavoastră pe tema conferinţei.

Conferinţa se va desfăşura în limbile română şi engleză, fiind asigurată traducerea simultană.

Lucrările prezentate în cadrul conferinţei vor fi publicate într-un volum bilingv (română şi engleză).

Piesele expuse în cadrul Salonului MATCONS 2009 vor fi publicate în Catalogul Salonului.

Pentru detalii: www.forummuzeulolteniei.ro/engleza.htm

Tabără de creaţie sub genericul „Holocaustul în artă”

august 9th, 2009
Urmarind expunerea sustinuta de dr. Lya BenjaminUrmarind expunerea sustinuta de dr. Lya Benjamin

Am ajuns la Borsec în cea de a treia zi a taberei organizate de Institutul Român de Studiere a Holocaustului „Elie Wiesel”, în colaborare cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Într-o încăpere din clădirea sinagogii din Borsec, (veche de un secol) participanţii ascultau prelegerea Lyei Benjamin, despre artiştii evrei cronicari ai Holocaustului din România. Expunerea ilustrată cu proiecţii a prezentat desene şi gravuri de Arnold Daghani (scene din lagărele din Transnistria), Aurel Mărculescu (momente de la desfiinţarea, din ordinul lui Ion Antonescu, a cimitirului de pe strada Sevastopol din Bucureşti) Sol. Omovici (pogromul de la Iaşi şi trenul morţii) şi Marcel Iancu (atrocităţile din timpul rebeliunii legionare de la Bucureşti) – tot atâtea mărturii ale artiştilor care au trăit experienţa oribilă a Holocaustului.

După cum ne-a spus Alexandru Florian, directorul Institutului Wiesel din Bucureşti, ideea de a organiza o tabără în care artiştii tineri să înveţe despre Holocaust şi să creeze lucrări inspirate de cele aflate, i-a fost sugerată de pictoriţa Sarah Einik. (Anul trecut, cu prilejul expoziţiei din luna noiembrie, de la Librăria Cărtureşti, artista mi-a relatat că a abordat subiectul Holocaustului abia la anii maturităţii, inspirată fiind de poveştile supravieţuitorilor din familia ei şi străduindu-se să le redea într-o manieră specifică secolului XXI).
Am discutat cu câţiva dintre cei şapte artişti tineri reuniţi la tabăra de creaţie care se desfăşoară în perioada 3 – 13 august.

George Anghelescu mi-a spus că-l interesează mărturiile celor care au trăit ororile de atunci. Nu este pentru prima oară când încearcă să ilustreze laturile sumbre ale naturii umane. Lucrările sale anterioare despre mineriade au vizat dezvăluirea resorturilor tenebroase ale isteriei colective. Tânărul pictor consideră că e de datoria lui să acţioneze pentru ca generaţia lui să nu fie responsabilă de producerea unor tragedii de asemenea amploare.
Victor Preda, un alt pictor tânăr din Bucureşti, a arătat că în prelegerile susţinute de Liviu Rotman şi Lya Benjamin a aflat o serie de informaţii relevante despre Holocaustul din România şi consideră că în următoarele zile va reuşi să realizeze câteva tablouri în ulei pe pânză (tehnica cea mai la îndemână pentru el) pe baza expunerilor şi mărturiile supravieţuitorilor.

Mariana Câmpeanu, doctor în arte vizuale, mi-a mărturisit că iniţial a vrut să refuze invitaţia în tabără, considerând că obiectivul ei este extrem de dificil de realizat. „Filmele pe care le-am vizionat şi fotografiile pe care le-am văzut de-a lungul anilor au avut un impact foarte dur asupra mea în copilărie, adolescenţă şi chiar şi acum, la maturitate. Sunt imagini morbide, greu de îndurat, şi mi-am spus că aşa ceva nu poate fi pictat, decât redat fotografic. Martorii de atunci au reuşit s-o facă. Noi am putea utiliza simboluri, folosindu-ne de mărturiile supravieţuitorilor şi ale artiştilor martori oculari. Cred că e un subiect pe care-l vom pritoci mai mult timp.”

I-am întâlnit la Borsec pe Liviu Beris (supravieţuitor al lagărelor din Transnistria) şi Iancu Zuckerman ( supravieţuitor al pogromului de la Iaşi, scăpat din trenul morţii de la Podul Ilioaiei) care urmau să povestească participanţilor la tabără, despre cele îndurate. Amândoi şi-au exprimat speranţa că tinerii artişti vor prelua ştafeta relatării către publicul larg a unor experienţe cumplite care nu trebuie să repete se niciodată.

Tinerilor plasticieni găzduiţi în condiţii excelente de vila din Borsec a FCER li se pun la dispoziţie toate materialele necesare pentru activitatea artistică.

Alexandru Florian, directorul Institutului de Studiere a Holocaustului din România, s-a arătat mulţumit de debutul taberei, de interesul manifestat de tinerii artişti plastici, şi speră ca lucrările lor să alcătuiască materialul unei expoziţii organizate în luna noiembrie la Bucureşti, cu prilejul Zilei Holocaustului din România.

Cum sunt politicienii noştri?

august 9th, 2009

Mi-am intitulat articolul publicat la începutul săptămânii trecute „Toţi politicienii sunt hoţi?“, deci cu semnul întrebării la sfârşit. Se pare că am fost imprudent!

Iar eu voisem, dimpotrivă, să fiu prudent! Mă gândeam că nu pot generaliza printr-o formulă afirmativă, pe de o parte, pentru că prezumţia de nevinovăţie trebuie aplicată tuturor cetăţenilor, deci şi politicienilor noştri, pe de alta, pentru că, din întâmplare, cunosc şi câţiva politicieni cinstiţi – nu doar de aiurea, ci şi din ţărişoara noastră. Dar opinia publică nu mai este dispusă să judece prudent, nuanţat, discriminatoriu – majoritatea intervenţiilor pe forum mi-au reproşat acel biet semn de întrebare, spunând că el trebuie grabnic înlocuit cu un punct sau – şi mai bine! – cu un semn de exclamare, chiar cu unul repetat. Unele intervenţii s-au constituit în răspunsuri clare la întrebarea mea, umplând întregul spaţiu rezervat cu câte un „DA!“ repetat, scris cu majuscule şi semnul exclamării. Recordul l-a stabilit însă un forumist care a scris practic trei articole proprii în spaţiul rezervat comentariilor – în cel dintâi răspundea afirmativ, însă argumentat, întrebării mele, în celelalte două răspundea tot afirmativ şi la fel de argumentat la două întrebări pe care şi le formulase singur: „Toţi politicienii sunt proşti?“ şi „Toţi politicienii sunt nesimţiţi?“.

După această experienţă, practic de respingere în bloc a politicienilor noştri, mărturisesc că nu ştiu prea bine să(-mi) răspund la întrebarea formulată în titlul articolului de astăzi. Ca psiholog de formaţie, deci ca persoană care ştie câtă variabilitate există la nivelul individualităţilor umane, şi ca om cu oarece experienţă în observarea vieţii noastre politice din ultimele două decenii, sunt tentat să formulez un răspuns nuanţat, discriminatoriu, care să pună în lumină diversitatea. Însă experienţa de la începutul săptămânii trecute mi-a arătat că publicul este prea puţin dispus să mai accepte diferenţele şi nuanţele. De bună seamă că aceste judecăţi ferme nu au apărut din senin, ci sunt rezultatul unor bogate şi nefericite experienţe ale publicului cu politicienii ce-l reprezintă în instituţiile deliberative – Parlament, Consilii Locale, Consilii Judeţene – şi executive ale puterii şi administraţiei. Era şi greu să nu se întâmple aşa. La ce concluzie poate ajunge lumea când îi vede pe parlamentari aşa de strâns uniţi în împiedicarea contactului cu Justiţia al domnilor Năstase sau Mihăilescu? Ce răspuns poate da publicul la întrebarea evocată la începutul articolului când vede risipa provocată la ministerele din subordine de doamnele Ridzi şi Udrea? Ce să creadă bieţii oamenii când nu trece zi de la Dumnezeu în care să nu citească în ziare şi să nu vadă la televizor vreo ingenioasă şi profitabilă inginerie financiară a unui primar sau a unui ministru?

M-am decis să nu formulez răspuns la întrebarea din titlu. Nu din teama de a mă situa contra curentului, nu am asemenea frici şi m-am situat adesea contra curentului majoritar. Propun însă un experiment – aş vrea ca fiecare eventual cititor al acestui articol să-şi formuleze singur răspunsul. Aş fi bucuros dacă lectorii ediţiei electronice l-ar comunica la rubrica de comentarii. Să vedem, totuşi, cum naiba stăm cu clasa noastră politică!

http://www.cotidianul.ro/cum_sunt_politicienii_nostri-94209.html

Elegie de vara

august 9th, 2009

Ingropata in albastru insula isi inclina cantul,
precum femeia cea din tinerete, dintotdeauna te asteapta.
Iti stergi ochelarii de umbra,
de sare, istovit ca intr-o intoarcere argonautica, si nu stii,
de fapt incotro ratacesti,
si pana cand,
seara pe mare- tu si propriile-ti ganduri rotindu-se ca pescarusii in jurul navei.
Anii se intetesc ca o canepa aspra peste umeri,
vrei acasa sub streasina din lemn, cu vita si dalii.

Dimineata mangaie fruntea cainelui orb,
rostogolire de perle,
sirenele in oglindire se intrec in Itaca,
arcul neinsufletit atarna in odaia cu vedere catre tarm si stele.

Traian Băsescu a dezvăluit priorităţile statului român privind românii din vecinătate

august 9th, 2009

Congresul Jurnaliştilor Români de Pretutindeni “Limbaj-Mesaj-Libertate” la care a participat preşedintele României, Traian Băsescu, a devenit tribuna unor declaraţii tranşante adresate statelor din vecinătate, care sunt populate de minorităţi române. Cel mai mult a fost vizată Republica Moldova şi regimul controlat de comunişti, detaliat de Băsescu în termeni aspri pentru faptul că „nu mai respecta chiar libertatea de exprimare” şi că „a recurs la provocări pentru a crea atmosfera necesară să utilizeze instituţiile de forţă ale statului” după alegerile din 5 aprilie curent [1].

Pe lângă critica guvernării de la Chişinău, de această dată mult mai dozată, şeful statului român a pus pe tapet nu doar situaţia problematică a minorităţilor din proximitatea românească, dar şi relaţiile interstatale dintre România şi statele vecine. Ele au fost evaluate din perspectiva minorităţilor româneşti care în opinia lui Băsescu înfruntă complicaţii în ce priveşte uzanţa unui set extins de drepturi, cum ar fi: „dreptul de învăţa în limba maternă, de a-şi păstra cultura, de a-şi dezvolta elemente culturale noi, de a se putea afirma cu contribuţii tradiţionale, dar şi noi, la portofoliul cultural general al României.” De aceea, preşedintele român a insistat asupra asigurării respectării acestor privilegii de către statele în cauză, referindu-se la Ucraina, Serbia şi RM (Ungaria de asemenea a fost menţionată, dar nu a fost obiectul central al recomandărilor emise de Băsescu).

Pentru a fi mai convingător, preşedintele a divulgat esenţa reală a politicii externe purtate de România până la preşedinţia lui. În acest sens, el a făcut mărturii şocante legate de caracterul imitativ al relaţiilor de bunăvecinătate cu ţările vecine (T. Băsescu: „Foarte mulţi ani România a avut o politică de a crea impresia bunelor relaţii cu vecinii sacrificând chiar interesele minorităţilor, nevorbind despre drepturile acestora şi necerând vecinilor ca drepturile minoritarilor români să fie respectate”), care ar fi marcat chiar şi „interesele minorităţilor româneşti”. După care însă, el a subliniat ideea că ar fi abandonat această abordare pentru a trata frontal problemele date. În opinia lui, dacă ţările vecine doresc să-şi confirme aspiraţiile europene ele trebuie să accepte şi standardele europene, în special în sfera reglementării chestiunilor ce ţin de minorităţile române (exemplificând cazul României).

In ciuda scopului real urmărit de Băsescu, aceste relatări vor avea efecte păguboase pentru dialogul politic cu cel puţin un stat vecin – Ucraina (RM este la moment la o „răscruce politică”, oferind oportunităţi practic echivalente atât comuniştilor, cât şi liberalilor şi democraţilor). Ucrainenii sunt foarte sensibili la declaraţiile oficiale externe, de aceea retorica liderului român va suplimenta neîncrederea lor vizavi de intenţiile României. Mai ales după ce recent, T. Băsescu a afirmat că România poate face pentru RM mai mult decât Polonia a realizat pentru Ucraina. [2] Asemenea judecăţi de valoare nu vor fi acceptate ca atare de către opinia publică din vecinătatea românească, dar în special de către Kievul principial.

Sursa eventuală de conflict poate fi legată de intenţia statului român de a spori finanţarea pentru presa românescă din ţările menţionate, pentru a atrage atenţia autorităţilor acestor ţări asupra necesităţii respectării drepturilor minorităţilor româneşti. Deşi a evitat acest termen geo-politic, preşedintele român s-a referit la modalităţi de „soft power” necesare atât pentru protejarea comunităţilor de români aflaţi în afara frontierelor naţiunii, cât şi pentru menţinerea integrităţii şi viabilităţii culturii, limbii şi tradiţiilor româneşti (din care face parte, pe lângă, susţinerea presei în limba română şi procesul de redobândire a cetăţeniei româneşti). Potrivit lui Băsescu avantajul acestor acţiuni va constitui tranformarea minorităţilor într-un „liant” care ar lega România de celelalte state vecine. Cu alte cuvinte, prin acest intermediu, actualul preşedinte al României doreşte să faciliteze intensificarea influenţei româneşti în regiunile din vecinătate.

Din cauza „oboselei” de extindere a UE (etc.), comunicarea şi interacţiunea cu minorităţile întâmpină piedici serioase (aşa state ca Ucraina sunt reticente faţă de cerinţele României şi deci resctrictive în raport cu minorităţile române). De aceea, prin declaraţii de această natură Bucureştiul denotă interesul de a schimba starea lucrurilor utilizând instrumentele de „soft power” şi aspiraţiile/angajamentele europene ale ţărilor vecine, indiferent de perspectivele europene reale în proximitatea lui. În acest sens, Băsescu a sugerat că promovarea intereselor minorităţilor româneşti în statele vecine ar trebui să devină una din priorităţile de top ale României.

La fel ca şi alte declaraţii neatente ale preşedintelui Băsescu, dorinţa de a se focusa pe minorităţi în relaţia bilaterală cu Ucraina sau chiar Serbia pot avea reacţii inadecvate şi ostile din partea celor două, care se vor concentra şi mai mult pe limitarea manifestărilor româneşti ale minorităţilor, dar şi pe restrângerea şi mai mare a influenţei României (tratată cu suspiciune).

Mesajele pan-româneşti lansate de Băsescu se intensifică pe măsură ce se apropie perioada electorală pentru prezidenţiale. Conflictele cu PSD şi comisiile parlamentare de anchetă animate de social-democraţi cu ajutorul naţional-liberalilor împotriva acoliţilor de partid a lui Băsescu cauzează probleme serioase pentru imaginea viitorul candidat din partea PDL, fie el actualul şef al statului sau oricine altcineva. Prin urmare, asemenea retorică pan-românească profundă şi neconvenţională poate avea menirea eclipsării scandalurilor cu implicarea democrat-liberalilor. Ca şi anterior, miza acestor campanii meadiatice bazate axate viaţa şi evoluţia minorităţilor ascund de fapt un caracter electoral. Iar promisiunile atractive făcute presei de limbă română urmăreşte nu altceva decât stimularea lor înaintea campaniei electorale din România şi desigur atragerea lor de partea lui Traian Băsescu. Or, în condiţiile unei prezenţe scăzute la urnele de vot pe motivul apatiei şi/sau neîncrederii faţă de politică şi actorii ei, traumei psihologice cauzate de actuala criză etc., comunitatea românilor din vecinătatea României (în special RM), ar putea avea o importanţă majoră pentru rezultatele electorale finale.

Referinţe:
1. Comunicat de presă, Preşedinţia României, http://www.presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date&id=9603&_PRID=

2. Traian Basescu: „Romania poate face pentru Republica Moldova mai mult decat a facut Polonia pentru Ucraina…”,
http://www.europa.md/primary.php?d=rom&n=Evenimente.0_5703

Mai multe analize si comentarii politice pot fi accesate pe blogul politologului Denis Cenusa: www.cenusadi.wordpress.com

Morfologia urii. Patologia lucrurilor absurde

august 9th, 2009

Am vorbit pe parcursul anilor de nenumărate ori cu prieteni sau doar cunoştinţe care au fost să viziteze Auschwitzul. Ceea ce m-a frapat la fiecare dintre ei a fost registrul emoţional în care descriau ceea ce au văzut acolo. Indiferent de educaţie, de vârstă, sex sau profesie au fost cu toţii şocaţi de ceea ce poate face, în condiţiile în care nu se teme de nicio lege, fiinţa umană. Există o întreagă literatură de specialitate care vorbeşte despre derapajele la care poate ajunge un individ atunci când statul, prin sistemele lui juridice sau societatea prin normele ei morale, nu taxează exagerările exact în momentul în care ele se produc. Când generalul Pleşiţă, un dovedit torţionar comunist, îşi trăieşte liniştit bătrâneţea beneficiind de o pensie la care victimele lui nici măcar nu visează, se mai miră cineva că subiecte sensibile oriunde în Europa trec la noi aproape neobservate (Primarul Constanţei arborează svastica în public, internetul este impregnat de siteuri neolegionare)?

Veţi spune poate că amestec în mod nefericit evenimente fără prea mare legătură unele cu altele. Ei bine, legătura există. Lipsa de reacţie instituţională transmite către întreaga societate românească un mesaj: că în România nu există distincţia netă între victimă şi călău, că totul este permis la nivel de reacţie publică. La noi, sub incidenţa legii intră hoţii, violatorii, evazioniştii, în niciun caz torţionarii sau neolegionarii. La noi, oricine poate declara orice, poate arbora orice, poate avea orice fel de atitudine fără să se teamă de nimic. Şi mesajul a fost înţeles. Nimeni nu se mai simte responsabil pentru ceea ce declară, nimeni nu mai are proprietatea termenilor pe care îi foloseşte. De la elita politică şi până la presa cu pretenţii, cu toţii se folosesc de limba română fără a înţelege că, în mod firesc, cuvintele ascund în spatele lor o realitate bine determinată, cu care nu se poate jongla oricum.

Şi noi, ceilalţi, cei din tribune, ne amuzăm copios. Ce distracţie teribilă să îţi auzi preşedintele folosind cuvântul „găozar”, ce distracţie să vezi un primar îmbrăcat în uniforma Wermachtului, ce distracţie să citeşti că preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoaie declară: „Ceea ce au făcut medicii de la Sabyc este comparabil cu practicile medicilor de la Auscwitz”… În arenă se aruncă în stânga şi în dreapta cu tot felul de cuvinte, iar în tribune, publicul aplaudă în delir.

Aşa debutează, doamnelor şi domnilor, URA. Cu aparent nevinovate declaraţii. În 1998, Philip Roth scrie un roman intitulat „M-am măritat cu un comunist”. Personajul principal, Ira Ringold, este un biet individ fără educaţie care se lasă sedus de comunism. Dar nu de comunismul real, ci de ceea ce bietul om aude despre comunism. Ideile îl fascinează, teoriile îi înfierbântă mintea, întreaga sa existenţă va fi ruinată de propria sa naivitate. Aşa se întâmplă mai mereu când alti Ira Ringold, prea puţin educaţi, se lasă atraşi în delirul discursiv al oamenilor care vorbesc la televizor sau care scriu în presă. Pericolul e cu atât mai mare în secolul XXI, când mulţi dintre noi îşi fundamentează convingerile nu pe ceea ce au citit ori au experimentat, ci pe ceea ce aud clamându-se în stânga şi în dreapta. Consiliul Naţional al Audiovizualului amendează drastic pornografia sau violenţa la ore de maximă audienţă, dar manifestă o de neînţeles clemenţă faţă de tot felul de aberante declaraţii publice.

Am vorbit, de asemenea, cu destui antisemiţi şi, din nou, ceea ce m-a frapat a fost că foarte puţini dintre ei avuseseră contacte directe cu evrei. Nu îi cunoşteau personal, nu le cunoşteau istoria şi cu toate astea îi urau, convinşi fiind că evreii sunt cu toţii parte a unei mari conspiraţii, a unei oculte care le ameninţă zi de zi existenţa. Tot pe parcursul anilor am constat că cei mai mulţi maghiarofobi se găsesc în… Oltenia şi Muntenia, adică tocmai în zonele în care populaţia de etnie maghiară este net minoritară. În aceeaşi ordine de idei, nostalgicii comunişti se regăsesc astăzi în număr important în Vestul Europei şi, mai ales, peste Ocean, adică acolo unde comunismul a rămas doar teorie. Concluzia? E uşor să urăşti atunci când nu te întâlneşti în mod direct cu obiectul urii tale.

Dacă toţi cei care aduc în discuţie Auschwitzul l-ar şi vizita, dacă toţi tinerii nostalgici ai comunismului ar merge în prealabil la Sighet sau Aiud, dacă toţi maghiarofobii ar trăi măcar un an prin Ardeal, atunci multe dintre convingerile acestor oameni s-ar prăbuşi. Nu există conflicte majore între români şi evrei sau români şi maghiari; există doar dispute punctuale între indivizi sau comunităţi. Ele sunt fireşti într-o anumită măsură. Dacă într-o familie sunt conflicte între cei doi soţi, asta înseamnă automat, pe cale de consecinţă, că există un conflict funciar între bărbaţi şi femei? E absurd.

La fel de adevărat este şi că declaraţiile pot declanşa războaie acolo unde nu există premizele declanşării lor. Aceasta este, de altfel, esenţa propagandei. A oricărei propagande. Este efectul placebo. Dacă ţi se spune frecvent că ar trebui să urăşti pe X sau pe Y, dacă în acelaşi timp structura ta internă nu este suficient de puternică, este foarte posibil ca în timp X şi Y să ajungă duşmanii tăi de moarte. Dacă unor conflicte punctuale li se dă semnificaţie generală, este foarte probabil ca lucrurile să scape de sub control. Mi se pare, deci, că înainte de a te hotărî să urăşti, esenţial este să te întâlneşti în mod direct cu obiectul urii tale. Înainte de a te hotărî să porţi svastica, citeşte câteva cărţi, priveşte la câteva filme documentare, vizitează câteva muzee ale Holocaustului. Ura nu se transmite din tată în fiu şi nu este nicidecum o datorie a oricărui bun român. Nu văd de ce ar trebui să-i urăsc de-a valma pe romani, turci, unguri sau ruşi doar pentru că, în vremuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, strămoşii mei au luptat împotriva strămoşilor actualilor turci, unguri sau ruşi. Dacă e vreun sens în asta, atunci vă rog să mi-l explicaţi.

M-AM SUPĂRAT PE BRICUL MIRCEA

august 9th, 2009

Cum adresa de e-mail a mai fiecăruia din noi poate intra foarte ușor în posesia oricui, primim, cu toţi, tot felul de mesaje de la cine nu ne aşteptăm. Unele pe un ton normal; altele pe un ton mai exaltat; unele de-a dreptul injurioase; și altele ce recomandă expeditorii lor pentru un pat de ospiciu.

Primesc un mesaj în care mi se spune că expeditorul are dovezi solide nu doar că îl urăsc pe dl Traian Băsescu, dar că aş face parte dintr-un complot care îşi propune uciderea preşedintelui României, după care să treacă la masacraea celor cunoscuţi drept ”intelectualii lui Băsescu”.

Să o iau de la coadă la cap, deşi peştele, aşa cum spune o veche vorbă românească (mai veche chiar decât peştele în discuție!), se împute de la cap, se rupe de la mijloc şi se mănâncă de la coadă.

Nu cunosc integral lista ”intelectualilor lui Băsescu”. Nici nu cred că unele nume aflate pe listă îşi merită locul pe ea. Oricum, din numele pe care le cunosc, niciunul nu este al vreunui duşman. Sunt numele unor prieteni, numele unor amici sau cunoştinţe ori numele unor oameni cu care era gata-gata să devin prieten – dacă nu am reuşit, nu am devenit unul duşmanul celuilalt. Nici faptul că într-o chestiune ori alta avem opinii diferite – uneori violent diferite! – nu ne transformă în inamici.

Pentru tot românul, dilema mai mult decât hamletiană pare a fi devenit ”Pro-Băsescu ori Anti-Băsescu?” Nu sunt hăituit de această dilemă, o consider stupidă şi consider o absurditate faptul că atâția oameni sunt frământați, până la nevroză, de această întrebare.

Dintre ”intelectualii lui Băsescu”, au tot respectul meu cei care îşi asumă limpede opţiunea politică, fără a umbla cu fofârlica. Adică – fără a încerca să identifice binele cu dl Băsescu (identificare ce constituie o fraudă) şi să inoculeze teama că în absenţa dlui Băsescu de la Cotroceni ţara ar pieri. O astfel de inoculare este o formă de terorism electoral.

Se întâmplă că nu găsesc motive convingătoare spre a fi un suporter necondiţionat al dlui Băsescu. La fel de bine, nu am nici o îndoială că va câştiga un alt mandat. Nu îl va câştiga fiindcă îl merită cu prisosinţă. Îl va câştiga pentru că restul candidaţilor par a-l merita şi mai puţin.

Un mesaj foarte belicos îmi pune brişca la gât şi mă somează să spun, cât ai zice pește!, de ce nu-mi place dl Traian Băsescu.

Răspund, nu de teamă, ci spre grabnica potolire a pacientului scăpat de sub supraveghere – nu că nu-mi place deloc dl Băsescu; nu-mi place suficient ca să-i dau votul fără mari strângeri de inimă. Şi dintre motivele pentru care nu-mi place suficient voi menţiona aici doar unul; probabil, pentru mulţi, nu tocmai un motiv foarte important.

Dl Băsescu este din cale afară de supărăcios. Se supără şi pe cei care-i cântă în strună aproape fără încetare. Mă opresc doar la supărările sale pe presă. Şi nu mă gândesc la ”ţiganca împuţită” de la Antene, nici la ”găozarul” de la o publicaţie anti-Băsescu.

Nu tocmai de mult, dl Băsescu s-a supărat până şi pe Evenimentul zilei, vasul amiral al flotei sale electorale! Tot ce i-a mai rămas dlui Băsescu este să ne anunţe că s-a supărat şi pe Bricul Mircea, fiindcă figura de provă nu prea seamănă cu bustul voinicului Vladimir Tismăneanu; pânzele nu aduc suficient cu papionul învolburat al dlui Patapievici; pupa refuză să murmure ”Banatu-i fruncea!”, cum greşit crede dl Băsescu că ar şopti în somn prietenul meu Mircea Mihăieş.

Aşadar, un motiv pentru care îi voi da votul meu dlui Băsescu este că nu vreau să se supere pe nişte oameni pe care, indiferent de opţiunea lor politică de azi ori de mâine, îi îndrăgesc. Ştim cu toţi – domnul Băsescu face urât la bucurie, iar la supărare face prăpăd.

Cât priveşte protejarea Bricului Mircea, parte a tezaurului naţional, o soluţie ar fi înlocuirea catargului principal cu silueta dlui Traian Ungureanu; al celui din față cu editorialul “Baroane!” (varianta Cărtărescu, dacă originalul arghezian nu mai este de găsit!); și catargul din spate cu o vinietă a dnei Rodica Culcer – din Era Socialistă sau de la Ambasada Statelor Unite din România, din vremurile Ceaușescu, nu contează. Asta, temporar, până trece furtuna – fie ea provocată de bucurie, fie de necaz.

Pe urmă, vedem noi – ori tragem podul de la mal, spre a repara greşeala lui George Bacovia, ori malul la pod, ca să intrăm şi noi în rândul lumii; că nu s-a născut el golul ăla istoric care să se tot întindă peste noi.

P.S. Evenimentul zilei publică şi opinii diametral opuse celor semnate de membrii senatului ziarului, ceea ce spune multe despre şansele presei de a recupera parte din onorabilitatea pierdută într-o prea lungă forfotă electorală.

Norman Manea a primit prestigioasa Legiune de Onoare

august 9th, 2009

foto: wikipedia

Celebrul scriitor emigrat român Norman Manea, membru al Facultăţii Bard din 1989, este autorul a 22 de volume de ficţiune şi eseuri.
Printre multe onoruri, a primit Bursa MacArthur şi Guggenheim, în Franţa Premiul Medicis Etranger şi în Italia Premiul Internaţional pentru Literatură, Nonino.
A fost ales membru al Academiei de Arte Plastice din Berlin.
În 2007, a primit Ordinul Meritul Cultural de la Preşedintele României şi, în 2008, a primit diplome de onoare în literatură de la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
În 2009, a primit de la Ziarul Observator Cultural Premiul Gheorghe Crăciun pentru întreaga activitate şi premiul anual pentru literatură din partea Fundaţiei franceze de iudaism.
Opera sa a fost tradusă în 20 de limbi. Locuieşte împreună cu soţia sa la New York.

sursa: ICR

SUA şi Rusia le-au anunţat comuniştilor “verdictul”

august 9th, 2009

Chiar dacă tardiv, totuşi, vocea oficială a Rusiei s-a făcut auzită. Tocmai în ziua validării rezultatelor finale de către CEC a avut loc întrevederea lui Voronin cu Ambasadorul rus la Chişinău, V. Kuzmin, la care s-a discutat situaţia post-electorală din RM şi viitorul relaţiilor moldo-ruse. Dacă la alegerile precedente, Preşedintele rus l-a felicitat pe Voronin a doua zi după scrutin (adică, la 6 aprilie), atunci de această dată comuniştii au rămas totalmente fără de susţinerea politică a Rusiei. Doar, observatorii CSI şi reprezentantul CEC-ului rusesc au făcut afirmaţii pozitive la adresa comuniştilor, dar nici acestea nu a fost tranşante şi comprehensive, ci s-au axat la cursul general al alegerilor repetate (fiind acceptate pe alocuri chiar şi anumite critici, vezi Concluziile Misiunii CSI de observatori).

Pentru a exclude orice tentativă de a fi marginalizaţi, comuniştii vor să acţioneze în continuare în baza principiilor politicii multivectoriale. Ca şi pe parcursul a celor 8 ani de guvernare, PCRM-ul “confruntă” premeditat SUA şi Rusia vizând importarea capitalului politic din exterior sau producerea lui în urma unor “divergenţe” pe axa Washington-Moscova. Or, în mod accidantal sau nu, dar Voronin poartă discuţii atât cu amdasadorul rus, cât şi cu cel american.

Pe de altă parte, în cadrul întâlnirii cu Asif Chaudhry liderul comuniştilor reaminteşte despre carecterul imperios al celor 5 principii (care include parteneriatul strategic cu Rusia) pentru dialogul politic al viitoarei guvernări, invocând interesele societăţii şi cele ale ţării per ansamblu. Iar în conversaţia cu Kuzmin, Voronin a remarcat “ascendenţa” în relaţiile Chişinăului cu Moscova (vezi: www.presedinte.md), care în realitate a însemnat revenirea timidă la status-quoul parţial de până la criza generată de “Planul Kozak” (accesul extins, deşi discriminatoriu, pe piaţa rusească; atitudine loială faţă de Rusia din partea conducerii moldoveneşti). De fapt, dacă excludem nuanţele politico-diplomatice ale mesajului lui Voronin, atunci observăm tentativa acestuia (a PCRM) de a utiliza pârghia “Preşedinţiei” pentru a solicita ajutorul Rusiei temporar reticente sau “debusolate”. Conform acestei logici, Moscova interesată în menţinerea trendului în relaţie cu Chişinăul va exercita anumite presiuni sau se va implica pe alte căi în “jocurile interne moldoveneşti” pentru a împinge anumiţi actori ai opoziţie spre o alianţă sau cel puţin un “parteneriat suportabil” cu PCRM. Evidenţierea rolului pe care îl au comuniştii pentru influenţa rusească în RM este una din ultimele “reţete” pe care le au aceştia la dispoziţie. De aceea, aceştia inoculează Moscovei posibilitatea înlocuirii ei cu forţe occidentale (ca urmare a debarcării definitive şi ireversibile a PCRM)

În vederea amplificării caracterului “mesianic” al PCRM-ului, Voronin reiterează drept imperative cele “5 principii” chiar şi în faţa diplomatului american. Probabil, în acest fel, comuniştii intenţionează să demonstreze încă odată fidelitatea faţă de Kremlin, aşteptând în schimb “recompense politice” concretizate în susţinere politică pronunţată, dar şi anumite implicaţii de alt ordin.

Deşi, Asif Chaudhry nu i-a transmis lui Voronin mesaje de la liderii de vârf de la Casa Albă, făcându-i aluzie la statutul lui expirat ( “raţă care şchiopătează”, calificativ utilizat de tabloidele occidentale), el nu a ezitat să relateze despre starea de expectativă apărută după alegerile repetate la care comuniştii au pierdut (mai degrabă decât opoziţia liberală a învins). Aceasta la fel ar fi putut să motiveze liderul comuniştilor să punctezcu cu tărie cele “5 principii”, în care SUA nu se regăseşte.

Cu toate acestea, înainte de orice stratageme geo/politice, comuniştii au nevoie de finanţare din exterior pentru a păstra “ferestre de oportunităţi” pentru eventuala revenire. În aceste sens, Voronin a confirmat importanţa relaţiilor cu SUA, mizând pe beneficiile Programului Compact al Corporaţiei „Provocările Mileniului”, care în condiţiile actuale ar putea fi activizat doar după ce va fi creată o guvernare stabilă. Or, prin asemenea mişcări PCRM încearcă să “privatizeze” subiectele legate de “finanţări străine” pentru a le folosi în scopuri vădit politice în mediul public (flămând după surse financiare), în timp ce liberalii şi democraţii poartă negocieri pentru fomarea unei “coaliţii democratice”

Nevoia de falimente

august 9th, 2009

În România, imaginea e totul.

Asta o ştiu foarte bine şi politicienii, şi mediul de afaceri, care au învăţat că îndrăzneala dă cele mai bune rezultate, chiar nesusţinută pe nimic. Bula imobiliar-bancară umflată în ultimii ani îşi găseşte echivalentul perfect în bula PR-istică în care s-au învăluit diverse personaje publice mari la stat, dar mici la sfat, ce şi-au construit cu impunitate piedestale media pe bani
publici, umflate cu aerul cald al campaniilor de promovare.

Dna Udrea, în pofida a ce se spune, vine abia pe locul doi în această competiţie, locul unu fiind câştigat de mulţi ani de oameni precum primarul über-cool al Constanţei, Radu Mazăre.

Ei au intuit că mare parte din publicul nostru, ca în semidictaturile exotice pe unde îşi fac vacanţele, este clonţos şi anarhic în faţa autorităţii democratice legitime, dar servil în faţa autorităţii abuzive (după cum spunea despre bucureşteni un fost primar interbelic). Cu alte cuvinte, statistic vorbind, profesionalismul, decenţa şi raţionalitatea pierd lupta, iar tupeul o câştigă regulat.

Arată că eşti tare pe picioare, rezistent la flegme şi ai mereu ultimul cuvânt, iar lumea te va înjura, dar cu o teamă respectuoasă şi uşor invidioasă de ţăran medieval, care-şi ştie locul sub soare. Vino cu argumente şi poartă-te decent, şi eşti pierdut: te ia gloata pe sus, cu agitatorii săi mediatici în frunte.

Mă rog, ca să închei acest scurt episod de mizantropie, să mai spun că mai uşor mi se pare să depăşim criza economică decât această criză de responsabilitate şi decenţă colectivă. Cu falimentele bine-venite pe care le aşteptăm în toamnă şi la începutul lui 2010, economia probabil va scăpa de excrescenţele de entuziasm juvenil apărute în ultima vreme şi va intra în matca ei firească, de ţară cu PIB de 5.000 euro/cap, care n-are cum susţine două maşini pe familie, loisir şi case de vacanţă pentru toată lumea, ca în Vestul Europei, ca să nu mai vorbim de pensie pentru două treimi din populaţie plătită de cealaltă treime, cum nici Europa n-are.

Ce am văzut până acum, dacă facem abstracţie de asurzitoarea chiţăială sindicalist-parlamentară, n-a fost decât oficializarea închiderii unor IMM-uri oricum inactive, a unor agenţii imobiliare sau dealershipuri auto (pagubă-n ciuperci), ceva reduceri procentuale de personal sau lefuri în alte firme şi oprirea la jumătate a construcţiei unor imobile
odioase.

Dar băncile încă umblă cu mănuşi şi cocoloşesc restanţierii, în speranţa că prin cine ştie ce intervenţie divină aceştia vor putea achita în decembrie ce n-au putut în iunie. Iar mogulii media încă se împrumută de bani pentru a avea cu ce alimenta pe parcursul campaniei electorale un aparat de propagandă privat la fel de supradimensionat ca şi administraţia publică.

Însă va trece şi perioada asta şi vor începe restructurările adevărate, când tot ce e nesustenabil va trebui să dispară. Multe dintre amânările la plată aranjate acum, în speranţa că sfârşitul crizei e aproape, vor ajunge la scadenţă, iar creditorii vor fi nevoiţi să-şi împingă debitorii în faliment, fiind mulţumiţi dacă vor mai recupera 10% din valoare. Vezi băncile, care anunţă zilele astea profituri şi situaţii roz, pentru că încă nu şi-au recunoscut putregaiul din portofolii, unde diverse schelete de beton prost lucrat, ce într-o ţară civilizată ar fi demolate, sunt cărate eroic înainte la preţ de vilă toscană.

Trecerea din 2009 în 2010 va marca finalul unei etape istorice de zece ani în care România a crescut extensiv, la modul rentier, prin simpla punere pe piaţă a unor active subutilizate. Integrarea în UE şi pe piaţa globală a făcut să crească valoarea terenului, casei sau fabricii pe care se întâmpla să le deţină cineva, în timp ce proprietarul stătea la umbră şi se mira de norocul care l-a lovit. A fost normal şi util să se întâmple aşa ceva, pentru că nevoia de alocare mai eficientă a resurselor era masivă, după decenii de distorsiuni.

Dar această perioadă s-a încheiat, grosul câştigurilor din astfel de realocări fiind deja realizat. De acum e nevoie de creştere de alt fel, bazată pe alte mecanisme şi competenţe: mai intensiv, prin spor de productivitate şi inovare. E nevoie de altă categorie de antreprenor, care până acum a fost cam marginalizată în România: unul care să-şi crească businessul prin adăugarea de valoare, nu prin speculaţiuni la metru pătrat şi expertiză în obţinerea de avize mânărite de la stat.

Falimentul, ca instrument de eficientizare capitalistă prin distrugere creatoare, trebuie lăsat să lucreze în perioada următoare fără teamă, nu ţinut sub obroc şi combătut prin lobby politic. Iar dacă, o dată cu bula economică nesănătoasă, se va dezumfla un pic şi bula politicomediatică care ne-a mâncat zilele de nişte ani încoace, va fi cu atât mai bine.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Extazul demonismului: Nae Ionescu, M. Sebastian şi extremismul revoluţionar

august 9th, 2009

Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă antipluralistă.

Am citit pe nerăsuflate noua carte a profesoarei de istoria filosofiei, poetei şi eseistei Marta Petreu pe tema tinereţii intelectuale a lui Mihail Sebastian. Intitulată „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, cartea publicată la Editura Polirom analizează relaţia dintre tânărul intelectual evreu român, unul dintre cele mai rafinate spirite ale generaţiei ,27, şi principalul doctrinar al extremismului revoluţionar din România anilor ,20 şi ,30, Nae Ionescu.

Naeionescianismul a fost o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice şi religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă antipluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelenţă decadentă, coruptă şi corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertăţile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruţătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providenţială charismă. La un ceas când Europa părea să fi intrat în ceea ce Elie Halévy a numit „L’ère des tyrannies”, aceste idei explozive păreau să aibă un viitor şi nu este de mirare că Sebastian s-a contaminat cu patosul lor cadenţat.

Ceea ce este surprinzător ţine de intensitatea adeziunii sale la o formulă spirituală menită să justifice cele mai aiuritoare salturi mortale politice, inclusiv recursul la violenţă, teroare, crimă. În acei ani, Sebastian a fost de fapt un fanatic. S-a dedat la ceea ce Thomas Mann a numit odată, într-un eseu despre Dostoievski şi Nietzsche, extazul demonismului.

Cartea poate fi citită în mai multe registre: mai întâi acela al atacului fascizant (de sorginte sorelian-mussoliniană) împotriva instituţiilor burgheze din România. Este vorba în acest caz despre atracţia lui Sebastian către ideile fascismului italian şi chiar francez, în nici un caz către rasismul antisemit, misticismul wagnerian ori socialismul pan-germanist din care s-a născut nazismul. Mai mult, cel puţin în prima fază a „Cuvântului”, nici Nae Ionescu, personajul pentru care Sebastian nutrea o admiraţie neţărmurită, învecinată cu orbirea, nu era un ideolog atras de elucubraţiile rasiste. Etnicismul său meta-politic era unul primordialist, autohtonist, grandios-teluric, fundamentalist, reacţionar în sensul cel mai exact al termenului.

Asemeni lui Péguy, Nae venera „la patrie et les morts”. Gândirea sa provenea ca orientare dinspre Joseph de Maistre şi se înrudea cu filosofia lui Charles Maurras. Când Sebastian scrie împotriva partidelor politice (în primul rând împotriva celui liberal) el participa, alături de profesorul său, la un atac general european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist. Să nu uităm că primul preşedinte al Poloniei democratice, Gabriel Narutowicz, a fost asasinat de un extremist naţionalist. Moda
crimei politice era contagioasă şi afecta toate ţările din regiune. Poziţia etnocentrică a lui Nae Ionescu nu era esenţial diferită de aceea a unui Roman Dmowski, ideologul Democraţiei Naţionale (endecja) din Polonia.

Al doilea registru ar fi acela al abordării demistificatoare („myth-breaking”). Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generaţiei ’27, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost, în fapt, un megafon al atitudinilor de extremă-dreapta care au constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiţie. Un “trecut deocheat” a fost într-adevăr această perioadă a furorii năiste a lui M. Sebastian, ca şi în cazul unor Cioran, Eliade, Noica, dar cu câţiva ani înaintea “îndrăcirii” acestora.

Volumul este, de fapt, istoria unei prietenii, ori poate mai bine spus a unei iubiri dintre un tânar îndrăgostit de absolut şi un alchimist al gândirii pentru care viaţa nu este altceva decât experiment, aventură, trăire sub semnul riscului. O iubire care a implicat ambele părţi: o ştim de la Hegel, dialectica stăpânului şi sclavului nu este una univocă. În Sebastian, Nae a găsit un adorator, un zelot de o sensibilitate aproape maladivă. Poate că tocmai această vulnerabilitate excesivă explică slăbiciunea lui Nae pentru cel pe care îl remarcase încă de la acel fatidic bacalaureat din Brăila. O slăbiciune care nu s-a stins vreodată, dincolo de înregimentarea profesorului într-o mişcare totalitară a cărei natura ţinea de ceea ce Hannah Arendt a numit “logodna între gloată şi elite”.

În anumite privinţe, cartea este şi istoria prieteniilor unei generaţii pierdute, rătăcite, supliciate, a pasiunilor pentru mişcări politice născute din resentiment abisal şi speranţe apocaliptice. La stânga şi la dreapta, s-au ţesut în acei ani prietenii întemeiate pe spirit antifilistin, pe expectaţii mesianice, pe vise nesăbuite. Avem de-a face cu o lucrare de o luminoasă onestitate şi de un admirabil curaj spiritual, un exerciţiu remarcabil de restituire dezinhibată a unor adevăruri nu întotdeauna comode, însă mereu necesare. Precizez că o versiune lărgită a acestui articol a fost publicată în numărul din luna iulie, anul curent, al revistei „Orizont”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

Profesorul de la Bloomington: In memoriam Matei Călinescu

august 9th, 2009

Să încep cu începutul, deci cu anii ’70.

Aflasem, evident, ca atâţia alţi membri ai generaţiei mele, despre cel intrat cumva în mit după plecarea sa din ţară în anii ’70.

Citisem febril Zaharias Lichter, auzisem povestiri despre Matei de la Alexandru Ivasiuc şi Tita Chiper. L-am ascultat participând, de câteva ori, la mesele rotunde organizate de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Era unul dintre criticii literari români cu un orizont filosofic comprehensiv.

Ştiam că fusese studentul lui Tudor Vianu, prietenul lui Nichita Stănescu, teoretician al formelor literare moderniste, anglist de anvergură într-o lume literară aproape iremediabil galocentrică.

Am vorbit mult despre Matei cu Dorin Tudoran, poetul disident ajuns în Statele Unite la mijlocul anilor ’80. Matei a fost membru al colegiului de redacţie al revistei alternative de cultură „Agora” condusă de Dorin (redactori eram Paul Goma, Michael Radu şi cu mine). Structural retractil şi temperamental non-polemic, Matei a intrat în gruparea Agora (revista a început să apară cu sprijinul lui National Endowment for Democracy în 1988) conştient fiind că situaţia spirituală, socială, economică, morală din România devenise absolut intolerabilă.

A publicat texte legate de opera literară a lui Mircea Eliade, a fost mereu solidar cu eforturile de a constitui o comunitate intelectuală democratică a exilului românesc. Matei era profesor în departamentul de comparative literature al Universităţii Indiana din Bloomington.

În acel loc cu adevărat magic se construise un microcosm al spiritului românesc care îi includea pe Matei şi Adriana Călinescu, pe Christina Zarifopol- Illias şi soţul ei Lukey Illias, pe Ilinca Zarifopol-Johnston, pe Virginia Zeani, Nicholas Spulber, Ciprian Foiaş (celebrul matematician).

Dintre aceştia, aveam să rămân legat pe viaţă de Christina şi Lukey, ca şi de Matei şi familia sa. Matei ajunsese la Bloomington cu o bursă Fulbright, invitat fiind de cunoscutul istoric al ideilor André Reszler. După ce Reszler a decis să se întoarcă în Elveţia, Matei i-a succedat în catedra de literatură comparată.

Ne-am întâlnit pentru prima dată face to face la New York, în primăvara anului 1988, în cadrul colocviului organizat de Freedom House pe tema Romania: A Case
of „Dynastic Communism” (volumul a fost publicat în 1989, cu câteva luni înaintea prăbuşirii comunismului în Europa de Est). Intervenţiile lui Matei mi s-au părut de o mare inteligenţă analitică, substanţiale şi bine înarmate conceptual.

Mai mult, el a reuşit să ofere o imagine veridică a crizei spirituale din ţară, analizând semnificaţia Jurnalului de la Păltiniş şi al Epistolarului în datele concrete ale României lui Ceauşescu. Nu fără o doză de melancolic regret, constatând absenţa unor reacţii politice deschise la degringolada grotescă a regimului, Matei observa că „atmosfera culturală neoficială din România este profund apolitică.

Dacă ne uităm la intelighenţia românească, vedem că o parte semnificativă ar vrea să uite de politică”. Asemeni lui Ioan Petru Culianu, cu care se vedea destul de des în acei ani, Matei era mult mai critic în raport cu abdicările intelighenţiei româneşti. Îl deranja lipsa de apetit pentru temele fundamentale ale gândirii disidente. Matei detesta judecăţile absolutiste, rigorismul iacobin în relaţiile cu oamenii. Admira erudiţia lui Adrian Marino, îl considera un autentic savant şi refuza să dea verdicte definitive. Matei nu s-a considerat vreodată instanţă morală. Era esenţial un om tolerant.

Am în faţa ochilor o fotografie de la Bloomington din martie 2000, în casa
Christinei şi a lui Lukey, din timpul vizitei lui Adam Michnik. În multe privinţe, mai ales la capitolul deschidere umană, generozitate şi refuz al oricărei forme de resentiment, Matei şi Adam semănau extraordinar.

Începând din 1990, am mers anual la Bloomington unde am ţinut prelegeri pe teme româneşti, est-europene şi filosofic- politice. L-am revăzut pe Matei aproape de fiecare dată
. În 1992-1993, dacă nu mă înşel, a petrecut un an academic la Washington ca Fellow la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Lucra la marele său proiect despre generaţia ’27.

Ţin minte din acea perioadă vizita lui Mircea Cărtărescu la Washington. După un prânz la noi acasă (Matei se împrietenise cu mama şi cu soţia mea), l-am condus, Mircea şi cu mine, la aeroport. Am luat metroul, n-am observat când trebuia să schimbăm trenul şi ne-am trezit prea târziu. Matei a pierdut avionul.

La aeroport, funcţionara companiei aeriene s-a uitat atent la actul de identitate, la bilet şi i-a spus: „Voi face tot ce pot pentru dumneavoastră. Fiica mea v-a fost studentă”. Mircea şi mine am rămas perplecşi: iată- l pe Matei, cel parcă pierdut pe acest pământ, găsind acest total neaşteptat sprijin.

Suntem mulţi care, direct sau indirect, i-am fost studenţi lui Matei. Să-i păstrăm nestinsă amintirea! Textul complet al acestui eseu a apărut în numărul pe luna august al revistei „Idei în dialog”.

Cititorii interesaţi de subiect pot citi mai mult pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com/

Tinerețea, mărirea, apogeul și absorbția cațavencilor

august 9th, 2009

In urma cu vreo zece ani, presa romana incepuse deja sa decada. Vedeam tot mai multi jurnalisti de calitate care erau concediati fara nici o explicatie. De ce? Pentru ca asa voia muschii patronatelor si reprezentantilor acestora.

Dupa ce am fost concediat de la Radio Contact, in urma unei discutii stupefiante, in care mi s-au recunoscut meritele profesionale, m-a apucat primul puseu de scarba si am decis sa nu mai lucrez in presa. M-am apucat de consultanta in asigurari. Pana in 2000, cand am ajuns la BBC.

Apoi am plecat de aici. Am luat ce mi-a oferit viata. M-am trezit acreditat pe MApN, pentru „Independentul” lui Horia Alexandrescu. Cand am gasit ceva, sa scap, am plecat la „Gardianul”, oficios PSD menit sa faca presa centrului de putere imaculat Adrian Nastase. Lucru pe care l-am aflat mai tarziu, cand nu aveam unde sa evadez din pesedita cronica prin care trecea Romania.

Gata cu istoria. Aceasta a fost introducerea. Acum cuprinsul. Prin 1997-2000, inca invidiam un grup de jurnalisti iconoclasti, independenti, ce luau in balon (in aparenta) pe oricine si faceau bucatele orice. Cu date. Ulterior, aveam sa aflu in ce fel parveneau tot mai multe din aceste date.

Era vorba despre Academia Catavencu. Mi-a ajuns pe la ureche si ceva cu Fundatia Anonimul si Sorin Marin. Asemenea lucruri sunt greu de verificat. Jurnalismul de investigatie intra, pe atunci, in resorbtie, iar in loc apareau impostorii, care o faceau pe investigatori.

Manevrele facute insa imi erau cunoscute. Mai vazusem aceasta. Cunoasteam doctrina. Nu e din Romania, ci de la „ei”. Ca sa manipulezi, la decalogul meseriei scrie ca opinia publica nu trebuie sa stie cine esti. E modul de lucru al serviciilor secrete, cand fac campanii de dezinformare.

Nimeni nu stia cine este in spatele Fundatiei Anonimul (ironic nume, nu-i asa?); Realitatea TV; cum au ajuns catzavencii actionari la „Cotidianul”; cine continua sa finanteze „Gardianul” post-Nastase si altele de acelasi gen.

Un lucru era insa clar: aveam de-a face cu acelasi modus operandi.
PASUL 1: Se infiinteaza un proiect profi, tentant, fatos, adevarat;
PASUL 2: Se aduc pe bani grei jurnalisti foarte buni;
PASUL 3: Daca matricea pe care se construieste e un alt organ de presa, se dau afara grosolan toti oamenii stampilati ca fiind de la vechea institutie media (vezi cazul „Tineretul liber” – „Curentul”), indiferent daca sunt buni sau nu;
PASUL 4: Lumea se intreaba cine e in spate cu banii. In piata se vorbeste despre Sorin Ovidiu Vantu. In redactii apar instalatii de ascultare, camere video, microfoane. Sunt scandaluri si certuri, aparent din nimic;
PASUL 5: Uneori, Vantu apare si spune „eu eram”, alteori „eu sunt acum”, alteori ramane in ceata. Ambiguitate;
PAS UL 6: Totul este trantit fara mila, jurnalistii sunt dati afara ca niste masele stricate.

In tot acest timp, am avut intotdeauna placerea sa port respect confratilor de la „Catavencu” si „Academia Catavencu”. Recunosc, sunt vinovat: ii cunosc pe unii dintre ei. Se poate spune ca sunt amic cu unii. Nu le voi da numele ca sa nu le fac rau. Le-am admirat munca si i-am invidiat.

Aceasta nu m-a oprit sa constat ca, in primul deceniu al acestui mileniu, catzavencii (ori poate numai unii dintre ei) s-au transformat incet, dar sigur, exact in cei pe care ii incondeiau inainte vreme. Voi da aici un exemplu, asa cum am promis intr-o postare anterioara.

Cand au pus labutza pe „Cotidianul”, nu au avut nici un scrupule si au respectat cu sfintenie pattern-ul descris mai sus. Ajungeai sa-ti fie frica sa iesi prea des la o tigara pe hol, pentru ca aceasta insemna sa te autentifici cu cardul.

Daca ieseai de prea multe dati, hait, era iures. Camerele de luat vederi se uitau la tine cum sorbeai din cafea. Aceasta nu are legatura cu presa, ci cu Politia Gandirii din romanele lui Orwell. Mi-e sila de astfel de mizerii.

In tot acest timp, catzavencii s-au umflat, s-au umflat tot mai mult, s-au dabalazat, pana cand unul dintre ei, Liviu Mihaiu, a ajuns Guvernator al Rezervatiei Biosferei „Delta Dunarii”. Unde nu a rezistat mult, este drept, dar faptul ramane fapt.

Acum se dezumfla. Imi pare rau. Imi pare rau de ce-au fost si ce-au ajuns. Imi pare rau de fabula lui Biju de pe TVR 1, de la inceputul anilor ’90, cu telefoanele, pe care poate ca am sa o povestesc odata. Imi pare rau de impresia aceea, pe care o aveam cand citeam „Catza”, ca banii pot sa zornaie oricat, dar nu pot indopa, precum clatitele cu miere, gura unui jurnalist.

Nu-mi pare rau ca m-am pacalit. Imi pare rau sa constat ca aceia care nu au recunoscut Contractul Colectiv de Munca din Mass-Media, afirmand ca o organizatie de media care nu l-a semnat nu trebuie sa-l respecte, sunt aceiasi care acum se sprijina pe acest document, asa cum se vede aici.

Acum urmeaza resorbtia catzavencilor. Ma exprim elegant, pentru ca intr-un fel tin la acesti oameni, la condeiul lor, la imaginatia lor, la desteptaciunea lor polemistica formidabila. Unul dintre ei a inventat, la un alt „Cotidianul”, dupa alegerile din ’90, celebra zicala: „Am infrant”. Aceasta inseamna sa ai geniu.

Acum, catzavencii „au infrant”, iar daca vor sa-si recapete in breasla respectabilitatea de jurnalisti trebuie sa faca penitenta, apoi sa redevina ce au fost. Poate chiar si mai mult decat atat, daca le da mana si au sange in instalatie. Cum adica, „in ce fel sa mai faca aceasta”? E treaba lor asta, nu a mea. Sa se descurce, ca ei au incurcat lucrurile.

Contează dacă-ți faci sau nu cruce când treci pe lângă o biserică?

august 9th, 2009

Sondajul aparent anodin propus de Anton Constantinescu “Va faceți semnul crucii când treceți pe lângă o biserică?” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt
a provocat reacția iritată a unui cititor:

“Este o intrebare absurda si provocatoare in aceasta tara – stat national unitar conf.Constitutiei, compus majoritar din crestini ortodocsi care se inchina – unii uitand insa totul…Oriunde sunt analfabeti, abrutizati sau handicapati… Sunt exceptii, de inteles, de alta etnie si chiar, spre regretul meu, prea putine… Subanteleg in categorie si ungurii care se inchina la biserica lor… “

Nu mi-a fost clar ce legătură are statul național-unitar cu închinatul când treci pe lângă o biserică. Nu e singura incoerență: cei care sunt ortodocși și nu se închină sunt analfabeți, abrutizați sau handicapați? Și ce legătură au alte etnii (mai sunt oameni de alte etnii care sunt și ei ortodocși)? Ca atare i-am cerut precizări ortodoxistului iritat.

“In aceasta epoca de complect marasm, o publicatie trebuie sa aiba o tinuta educativa si principiala. Orice altceva cauta speculatia comerciala. Cele afirmate de mine sunt o in concordanta cu un sistem de valori normale, care trebuie sa existe in societate si spre care sa tindem !”

Cu alte cuvinte, cine nu se închină când trece pe lângă o biserică e anormal?

“Un om care gandeste inteligent are obligatoriu un sistem de valori ordonat pe o baza mistica…(vezi Eliade)”, răspunde ortodoxistul iritat.

Așa deci, dacă spune Eliade (nu știm dacă chiar a spus și în ce context a spus-o cel despre care nici acum la peste 20 de ani de la moartea sa nu se știe dacă era sau nu credincios) atunci trebuie toată lumea să se conformeze, iar cei care nu au un sistem de valori ordonat pe o bază mistică sunt ne-inteligenți (ca să nu spun proști)?

I-am spus persoanei respective că are o mentalitate totalitară, de tipul “cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

“Daca esti crestin, ca marea majoritate a populatiei tarii – impreuna cu multi unguri, evrei, romi…gasiti ca este o „mentalitate” de combatut DUR…Oare de drepturile si spiritualitatea libere ale omului ati aflat???
Omiteti ca punctul de pornire este un sondaj, asa-zis liber, la care mi-am exprimat opinia ca nu orice subiect este oportun si controversabil azi…cum ar fi superioritatea vreunei religii, miturile fondatoare ale statelor, comparatia etniilor sau sistemul de valori ale civilizatiei…”
, vine replica promptă.

Așadar cineva care nu concepe ca un creștin ortodox să treacă pe lângă o biserică fără să-și facă cruce – într-un stat laic, care consacră deci separația față de religie – vorbește de drepturile omului!!!!!!!! În plus, persoana enunță și tabu-uri – lucruri care nu trebuie în niciun caz discutate.

”Din contra, eu va reprosez parti-pris religios si etnic !
M-am saturat de atacarea Romaniei pe planuri mai mult sau mai putin nascocite…”

Ați mai auzit-o pe asta cu atacul la România? Sigur, așa cum spuneam în mai multe articole, ortodoxismul militant merge mână în mână cu naționalismul pernicios și patriotard.

“Populatia este majoritar crestina si se manifesta in consecinta prin respect pt Biserica, inchinandu-se la trecerea prin fata ei. La fel cu a da binete unui vecin sau alt drumet, de a felicita pe fiecare de sarbatorile lui sau a avea condescendenta fata de cei varstnici…Chestii care nu se practica automat azi…doriti un sondaj?”, continuă neperturbat ortodoxistul.

Problema e că a te închina când treci pe lângă o biserică nu te face obligatoriu o persoană mai bună. Sunt destui cei pe care-i vezi închinându-se în mijloacele de transport în comun când trec pe lângă o biserică, după care se duc și se îmbată și când se întorc acasă își înjură sau chiar își bat soția.

Nu mă îndoiesc că Gigi Becali se închină cu evlavie de fiecare dată când trece pe lângă o biserică (de cele mai multe ori probabil într-o limuzină luxoasă), dar asta nu înseamnă că cineva îl absolvă de limbajul și în general comportamentul său profund necreștin din viața publică.

Acest închinat când treci pe lângă o biserică miroase foarte tare a ipocrizie, într-o societate în care religiozitatea, brusc regăsită după 45 de ani de persecuții, îmbracă adeseori un formalism și un conformism care nu fac decât să submineze orice formă de spiritualitate. Așa încât, că te închini sau nu dacă treci pe lângă o biserică nu are nici cea mai mică importanță oricâte blesteme și amenințări ar lansa clericii ortodocși și oricât ar spumega de furie ortodoxiștii militanți.

Minimalismul ca intenţie (George Geacăr)

august 9th, 2009

PÂNĂ ÎN 2002, târgovişteanul George Geacăr (n. 1953) a publicat doar două plachete de versuri, alcătuite, şi ele, cu maximă parcimonie. „Intâmplări cu creierul meu” (Cartea Românească, 1997), distins cu premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, cuprinde doar treizeci şi două de poeme, iar placheta „Concert pentru coarde vocale şi nervi” (C. R., 2002), numai patruzeci şi opt. Cu toate acestea poetul posedă, mi se pare, un univers distinct, construit cu multă migală, un spaţiu al său, conturat în baza unui program depoetizant, aplicat cu severitate, într-un soi de chirurgie nemiloasă a realului şi a propriei condiţii.

Prima carte includea poeme reunite sub semnul unei sperate „ieşiri din tunel”, nutrite, aşadar, în ciuda unei lucidităţi dureroase şi a unui scepticism uneori aproape morocănos, de iluzia accederii la lumină: „miros de câmp/ chiar astfel visez: broboane de rouă/ iarbă jilavă, câmp gâlgâind.// nu un nenorocit de tunel.// aş sări într-un picior, aş ţipa,/ aş săruta pe oricine,/ aş scrie./ dimineaţa mă scuipă gol în lumină./ ies din tunel./ îmi frec pleoapele./ chiar astfel: ies din tunel”. În cea de-adoua, iluzia e sever reprimată, iar programul depoetizant se radicalizează definitiv – dovadă poemul următor, aşezat şi pe coperta a patra: „dezavantajul pe care-l am/ mă-mpiedică să văd lucrurile cum aş vrea: direct/ fără iluzii semnificaţii culturale implicare. curiozitate/ şi atât. retină avidă şi degete gata de scris. vreau/ să văd aglomeraţie umană în stradă şi să scriu/ aglomeraţie umană în stradă. vreau să văd zugrăveala/ veche a camerei şi să scriu zugrăveala veche a camerei. vreau să văd curtea domnească fără rost/ sub soarele incandescent şi să scriu curtea domnească/ sub soarele incandescent. dar se vede clar că vorbesc/ despre cu totul altceva şi anume despre spaimă. ştiu/ ce e spaima: curtea domnească zăcând fără rost./ imaginea ei de ruină penibilă. deja plutesc peste/ lucruri. fâl-fâl porumbelul păcii iar ai ratat. iar/ ţi-a ieşit un poem.” („Camera de luat vederi”). Sigur, e aici un pic de figuraţie, alături de un mic sofism: scriem realităţi sordide, exorcizăm orice umbră de poezie şi eşuăm fatal (dar, poate, şi salvator?) în poezie. Programul poetului depăşeşte însă sofismul acesta, căpătând consistenţă tocmai prin agresiunea realului, prin feeria lui întoarsă, neagră, sordidă şi, uneori, de-a dreptul infernală. George Geacăr nu se fereşte să numească spaţiul în care simte cum se consumă în chip absurd, aneantizant, propria-i existenţă, unde i se spulberă orice speranţă, unde el însuşi îşi reprimă metodic şi cu sânge rece orice amăgire, cu numele său real, scris întotdeauna cu literă mică: târgoviştea, românia, curtea domnească, micro doişpe, camera solitudinii sale încrâncenate, îmblânzită de prezenţa motanului pet, care, aidoma celui al romanticului Dionis, îşi desfăşoară solilocviile sale mute, de mască a poetului însuşi: „unii spun că decât în târgovişte/ mai bine la bucureşti/ unii spun că decât la bucureşti/ mai bine la Paris/ unii spun că decât în românia/ mai bine în lumea virtuală/ din care apeşi escape/ dacă nu-ţi mai convine. unii spun că existenţa gri îi doboară/ unii spun că alcoolul e o soluţie/ unii cred că important este/ să ai pe cine da vina./ iar trandafirului meu japonez/ nu-i pasă deloc de toate astea/ nu pentru că n-ar şti/ căci eu i-am spus.” („cugetările motanului pet”).

George Geacăr cultivă un esenţialism sui-generis, întrucât scrie o poezie a realului sordid, aneantizant, aşadar, măcar în primă instanţă, a amănuntelor. El însuşi se declară un adept al lirismului trecut răbdător prin alambic, distilat îndelung, înţelegând, probabil, prin această distilare, nu o acţiune tenace de îndepărtare a reminiscenţelor lumii concrete, dar a oricărei umbre de poetizare. Poemele sale sunt adesea mici „scene”, de o anume epicitate, tablouri în culori întunecate, mici reportaje (declarate ca atare) ale abrutizării provinciale, ale nonsensului, ale pustiului interior şi exterior, realizate cu o necruţare sarcastică (de sine) sau cu un zâmbet amar şi încrâncenat: „în gara târgovişte sud e un câine/ nu un câine de pluş/ cu limba roşie atârnând/ ci un câine adevărat/ fără mandibulă.// cum îl vezi îi arunci/ un sfert de covrig/ iar el şterge cu limba/ un metru pătrat de pavaj/ până-nghite cumva.// până vin trenurile/ mulţi aruncă bucăţele de pâine/ ca să vadă chestia asta. Aşa/ timpul trece mai repede”: („fără milă. reportaj”). Din asemenea notaţii crude, în limbaj direct, despodobit cu intenţie, acumulate răbdător, alăturate una alteia, se naşte imaginea unui spaţiu alienant, în esenţă bacovian, al singurătăţii fără remediu, al râsului „în hî, în ha”, al cărui corespondent ar fi, la George Geacăr, sfârşirea poemului în „hm!”, al derivei generalizate, al confuziei. Emblema lui e cartierul micro doişpe, cu blocuri sordide şi platouri de ciment, cu graffiti caracteristic, cu orizontul închis şi cu cerul lipsit de transcendenţă, devenit pântec de leviathan: „aici nu e tibetul/ aici e platou de ciment între blocuri/ aici nu e peştera cu inscripţii/ aici scrie pe ziduri:/ noi suntem ăia/ de care a zis mă-ta să te fereşti/ fuck the world/ fuck the police/ de-aici nu iese nici musca ne/ fu/ tută// aici la interferenţa culturilor/ în micro doişpe/ la poalele vulcanului./ cu siguranţă ăştia nu se mai satisfac privind.// e tăiată funia mu de lumină/ din creştet./ nu vom urca la cer. De-aia/ coboară cerul peste noi/ suntem în burta lui cenuşie/ orbecăim spre şambala”. În acest deşert răsfrânt în memorie semnalizează totuşi, aidoma unei flori de scaiete, aspre dar vii, un admirabil poem de dragoste: „am aflat c-ai ajuns în america/ iar cercelul tău de adolescentă/ e-n nisipul mării negre de şaisprezece ani// ai văzut inşi scormonind// ore-n şir lângă stânci. În şaisprezece ani/ eu am mai fost la mare/ dar nu la năvodari// unde e cercelul tău. Frunze în piatra/ spartă ai văzut? Eu aud foşnetul/ iar cercelul tău/ îl văd căzând în noaptea aia/ lângă tabără lângă camping şi pe tine/ te văd/ cum atingi asfaltul american cu un pantof întâi/ apoi cu celălalt şi trânteşti/ portiera. Ai în gene/ holograme de amuzament/ dar şi lacrimi: un bărbat/ scormonind în nisipuri/ la năvodari. Romania.” („cercelul de aur”). În asemenea versuri aflăm fulguraţia de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.

DACĂ nu mă înşel, cel de-al treilea volum de versuri al lui George Geacăr, “Eu. Zise el” (Editura Vinea, Bucureşti, 2005, 84 pag.) a beneficiat de mai puţine semnalări şi analize ca precedentele. Situaţia are, cred, două explicaţii. Prima ar fi mobilizarea, în ce-l priveşte pe autor, a interesului comentatorilor (pro sau contra) faţă de o altă carte a sa – “Marin Preda şi mitul omului nou”. A doua poate fi postfaţa lui Al. Cistelecan, plastică şi pătrunzătoare, care le “ia apa” eventualilor recenzenţi, spunând, în esenţă, cam tot ce se poate spune despre poezia lui George Geacăr.
Postfaţa în discuţie debutează cu o sumă de ironii la adresa micului spectacol contradictoriu pe care-l dau cei câţiva comentatori ai primelor două volume prin eforturile (necoordonate) de situare ca optzecist, post-optzecist sau pre-optzecist ori de aproximare a valorii şi noutăţii “reţetei” poetului. Dar continuă şi se sfârşeşte prin includerea fatală a lui Al. Cistelecan însuşi (care aderă la ideea că poetul ar fi un minimalist sau, cu un alt termen (pe care eu însumi l-am utilizat), un esenţialist, dar unul “cu ambiţii maximaliste”) în acest mic teatru al receptării pe care-l ironizează.

ÎNCERCĂRILE de situare a poetului George Geacăr în peisajul nostru poetic, marcat de mărunte (dar gălăgioase şi pline de ifose) dispute între promoţii şi generaţii care tot apar din cinci în cinci ani şi chiar mai des, sunt totuşi justificate prin faptul că, născut în anul 1953 şi debutând în presa literară în 1979 (dar publicând sporadic), el şi-a tipărit prima carte (“Întâmplări cu creierul meu”) abia în 1997. Era aproape imposibil ca generaţia căreia îi aparţine biografic (nu însă şi bibliografic) să nu-şi lase amprenta asupra scrisului său. Pe de altă parte, nefiind marcat definitiv prin dezvăluire, stilul său rămânea permisiv faţă de alte mesaje, cu nuanţările ori cu încercările lor de schimbare. Urmele acestei condiţii se văd pretutindeni în volumele poetului.

George Geacăr este, dincolo de toate, un solitar. Atât din punct de vedere existenţial, cât şi literar. Trăind însă frustrările acestei condiţii şi aspirând în secret (dar şi în zadar) către solidarizare. Originalitatea demersului său liric (câtă este sau câtă i se poate concede) vine tocmai din această condiţie de marginal şi de frustrat. Minimalismul (sau esenţialismul) este evident, dar are (cum o subliniază şi Al. Cistelecan) notele sale aparte. Trebuie spus însă că el este programatic şi indus cu metodă şi obstinaţie unui temperament liric care este posibil să fie din altă substanţă. În orice caz, în fruntea primului volum se află o “Legendă” în parte ironică, în parte uşor edulcorată, privind puterea salvatoare a poeziei şi condiţia de nedreptăţit a poetului. Poemele din acel volum nu sunt altfel. Pentru moment, poetul scrie simultan în două registre. În timp, el elimină, obstinat, din propriile texte, care tind să ia aspectul de jurnal sau de reportaj, orice umbră de poetizare.

ASPECTUL DE JURNAL se menţine şi în „Eu. Zise el”, prin urmare şi componenta biografică. Dar este un biografism sui-generis: nu al omului social, ci al scriptorului: “spune ce ţi se întâmplă. spune tot/ despre ce ţi se-ntâmplă. e uşor să cerni ziua de ieri/ e uşor să arăţi cu degetul. greu e să spui/ ce e chiar acum”. Spunerea este, aşadar, mai importantă decât propriul ei obiect. Întâmplările nu sunt atât ale exteriorului, cât ale interiorităţii, nu sunt experienţe ale vieţii, ci ale scrisului. Realul devine, astfel, cale de acces, iar minimalismul e pur formal, subminat sau chiar trădat, ca în finalul acestui text: “un lucru atât de durabil/ clătinarea apei în pahar./ imaginea ei/ joc de lumini şi umbre proiectat pe perete/ născut din nimic/ se va întoarce în nimic de îndată ce degetul tău/ se va opri. el apare/ de câte ori loveşti paharul cu unghia. tu// de câte ori lovesc eu/ lumea cu unghia”.

Poemele sunt rodul explorărilor şi al imersiunilor. Pe orizontală primele, pe verticală celelalte. Măcar la prima vedere. Pentru că, în esenţă, rezultatul e acelaşi. Suprafaţa este obsedată de adâncimi, poezia pare a fi şlefuire obstinată până la transparenţă, până la transcendenţă: “să lustruieşti piatra este o meserie grea// să lustruieşti lentile de piatră/ până la transparenţă/ e şi mai greu// poate nu reuşeşti chiar atât dar/ lustrul pietrei dacă e ca oglinda/ şi îţi vezi acolo chipul viu/ asta nu e puţin.// aici însă e vorba să atingi piatra/ şi piatra să te atingă cu degetul ei.// să sune stins piatra şi trupul să fie atins.// dacă s-ar întâmpla aşa/ ar fi o şansă”. E de observat şi ecoul din Nichita Stănescu. De cealaltă parte, imersiunea nu rezolvă altfel lucrurile, dar justifică oarecum metafizica inclusă şi procedeele poetizante: personificarea (“apa în baie cade grijulie pe ţevărie/ cu degetul la gură”), comparaţia (“numai să fie linişte să pot auzi/ glasurile ca un radioamator emoţionat şi febril”), metafora şi inversiunea (“lamentaţia părului n-o auzeam/ cînd eram copil/ din cauza zumzetului maşinii de tuns”).
Sunt însă în volum şi câteva poeme care depăşesc, printr-o notaţie aspră sau tandru-nostalgică, sofistica deghizată a reflectării şi obsesia căii de acces. Iată, de pildă, acest fragment de viziune aproape nemiloasă: “tata/ după paisprezece ani în noroi. nu părea să-i lipsească ceva./ i-am văzut bastonul/ cu cap de fier. nu mai bocăneşte de paisprezece ani cu el/ neliniştit nu e/ ar putea să bocănească din nou ameninţător/ dac-ar fi cazul. tata înjura chirurgii fiindcă voiau/ să-i taie piciorul atacat/ de arterită diabetică/ tata urla pe coridoarele spitalului de la mănăstirea dealu./ tata a venit din caucaz cu un glonţ rusesc în picior/ tata înjura generalii care au întors armele şi i-au/ lăsat în rusia/ tata înjura comuniştii care i-au tăiat pensia iovr/ pentru c-a luptat în est./ tata a-ngropat cu el multă furie/ n-are cum să se plictisească. i-au strâns oasele/ i le-au pus într-un colţ. tata stă acum/ în colţul gropii într-un săculeţ de pânză/ tata tremură în noroi sub pânza albă stropită cu vin […]”. Dar, ca să preiau o constatare a autorului, şi aceste notaţii necruţătoare devin, în context, un poem. Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă şi cu unghia pe tencuială, dar un poem.

Camere cu suflet

august 9th, 2009

De peste o saptamana nu ma pot odihni. Mi-e imposibil sa dorm, noptile au devenit chinuitoare asa ca incerc sa-mi umplu timpul cu tot felul de activitati: citit, ascultat muzica, scris. Ca un facut si niciodata inainte de orele la care incep cocosii sa cante, odata ce ajung cu capul pe perna si in foarte putinele mele momente de liniste, toate incep sa-mi vajaie si o buluceala de ganduri reprimate peste zi incepe sa-si strige drepturile.

Urletul amalgamului de ganduri razvratite ma omoara putin cate putin, inima ajunge sa le tina isonul batand repezit si cu putere si simt cum sub povara grijilor si durerilor de tot felul, incepe sa mi se stinga parca, luminita din suflet.

Intr-una din nopti am reusit sa-mi impreunez genele pret de aproape doua ore si am visat ca eram in casa parinteasca. O casuta mica, garbovita si modesta, in fundul unei curti din apropierea Gradinei Icoanei, o oaza de liniste si de verdeata in mijlocul vacarmului din centrul Bucurestiului.

Se facea ca ma plimbam sub bolta de vita de vie prin curtea mica si racoroasa, m-am odihnit pret de cateva clipe sub liliacul de la poarta si am cules cateva visine din pom.

Am intrat in magazie, unde rafturile imbracate in hartie alba, dantelata, pe care odinioara siruiau cuminti borcane cu dulceata de tot felul, zacusca si muraturi, erau acum pline cu sticle goale, ciobite si prafuite.

Mergeam sfios prin casa trecand prin cele doua camere vagon, mici si destul de saracacioase dar foarte curate si mirosind ca mama; a lacramioare de padure. Cunosteam fiecare colt, fiecare lucru.

Prin fata mea treceau puzderie de amintiri: patul adolescentei mele aflat intr-un colt de bucatarie, intre soba de gatit si fereastra; locul unde am dormit ani buni, din clipa in care sora mea s-a intors divortata acasa, cu doi copii mici. Coltul meu de pat de sub geam, unde ma refugiam zile intregi in cartile mele, cuibarita intre doua perne.

Mirosul frigului din iernile anilor 80, sarmale gatite noaptea, preparate din salam nu din carne proaspata, fierte indelung la o umbra de flacara….

Catelul meu de atunci, Amir, prieten nedespartit; un teckel adorabil, artagos si incapatanat, primit cadou de Craciun de la prietenii din facultate, dupa ce “decretasem” ca nu-mi plac teckelii si ca niciodata nu-mi voi lua un “salam cu patru picioare”.

Podul intortocheat al casei, cu culoarul ascuns…
Erau acolo soapte, voci, imagini, detalii, parfumuri, culori….

Ciudatenia mare a visului a fost ca in casa parinteasca eram foarte multi, ceea ce n-ar fi fost posibil in realitate niciodata, data fiind dimensiunea ei. Eram prezenti toti: si eu si sora mea si parintii si nepotii, apoi tot felul de alte rude de toate gradele, o puzderie de prieteni, unii inca vii, altii trecuti de mult in nefiinta. Si toti ….. cautam sa ne mutam; fiecare, intr-o alta casa cu mai multe camere.

Am iesit afara rand pe rand si cum Bucurestiul din jur disparuse ca prin minune, ne-am indreptat pasii spre pajistile verzi din jur, pudrate pe alocuri cu flori de camp. Am trecut peste podete, ne-am racorit setea in izvoare cu apa rece si proaspata ca mai apoi, impartind intre noi un ultim zambet, sa ne despartim, fiecare plecand intr-o alta directie.

Sfarsit de vis.

A fost atat de real, imaginile si vocile atat de clare, incat mi-a ramas in minte, obsesiv – si acum la fel – asa ca am decis sa incerc sa descopar daca visul meu are vreun sens.

Am apelat la tot felul de carti, cu tot felul de interpretari, in tot felul de culturi, si-ntr-un final, la prietenul meu Google.

Raspunsurile au fost destul de diferite. Casa este simbolul corpului, mi-a aratat o sursa. O alta merge mai departe si ma anunta ca de fapt casa ma simbolizeaza pe mine, spiritul meu. Magazia ar fi subconstientul iar podul, intelectul. Iar per total, ideea ar fi urmatoarea: casa reprezinta eul interior iar mutarea ar putea insemna necesitatea de a schimba modalitatea noastra invechita de gandire; un fel de “update”.

Cu totul intamplator sau nu, in ultimele zile nu-mi mai place si nu-mi mai convine nimic. Nimic din ce consideram de ani buni, normalul meu. Nimic parca nu aduce cu ce-a fost inainte, toate-mi ies anapoda, nimic nu mi se mai potriveste, nimic nu ma mai multumeste si se pare ca nu sunt singura care trece prin astfel de momente. Unui prieten i-au disparut din cauza crizei prin care trecem, toate economiile si i s-au naruit toate planurile si rezerva de pensionare, altii isi fac mari probleme privind pastrarea locului de munca, majoritatea sunt ingrijorati in privinta viitorului, etc, etc, etc.

Si situatiile astea se inmultesc pe zi ce trece si devin din ce in ce mai prezente inclusiv in cercurile mele cele mai apropiate.

Si care-ar fi solutia? Sa-i caut subconstientului, eu-lui meu interior, o alta casa? O alta camera? Asta ar fi raspunsul?

Probabil ca da.

Inchid ochii si ma intorc catre mine, in adancuri. Rand pe rand, imi trec prin gand toate camerele cunoscute mie. As putea deschide oricand usa interioara catre dezamagire si nefericire. Loc binecunoscut, de altfel. Nimic nou. Se pare ca indiferent ce fac si oricat de mult incerc din rasputeri s-o ocolesc, fac ce fac si tot in mijlocul ei ajung….

Am hotarat sa inchid pentru totdeauna usa care-mi deschidea camera furiei; prea mult zbucium si consum nervos inutil. Niciodata nu mi-a adus nimic bun, nu m-a ajutat sa rezolv nicio situatie si mai apoi, nu ma simt bine in camera asta, nu ma reprezinta.

As putea ramane in cea in care ma aflu acum; a fricii si incertitudinii. Daca ma gandesc bine, este si singura incapere care poate sa-si mareasca oricand volumul si sa se transforme intr-o sala de bal imensa, excesiv decorata, cu zeci de usi laterale prin care in mod sistematic este inundata de valuri uriase de amar si ganduri negative. Pot ramane aici pentru totdeauna, dar iarasi, nu ajuta la nimic. Nu rezolva situatia si nu-mi aduce nicio schimbare.

In carti foarte vechi, pline de intelepciune, am gasit candva, mai demult, o lectie de viata. Si in fiecare exemplu dat, aparea un cuvant, o notiune clara, descrisa ca modalitate de ajutor la vremuri de schimbare si haos: increderea in sine.

Daca toate intrarile catre gandurile pozitive imi sunt blocate si am senzatia ca raman prizoniera propriilor dureri si neputinte, ma straduiesc cu efort aproape supraomenesc si incerc sa ma agat cu disperare de… incredere!

Doar increderea in mine ma poate ajuta sa-mi schimb modul de gandire; sa constientizez situatia si sa incerc, indiferent cat de dureros este, sa-mi stapanesc dezamagirea, temerile, frica si incertitudinile.
Increderea in sine ma ajuta sa ies din starea asta chinuita si-mi da puterea sa vad si sa gust atatea frumuseti simple, toate prezente in jurul meu: fiul meu, natura, parfumul verii in Bucurestiul cu teii lui infloriti, gradina mea din Olanda, zambetul cald si sincer al prietenilor adevarati si daca stau bine sa ma gandesc, lista asta nu are sfarsit…

Ceea ce este deosebit la “incredera in sine”, este ca reprezinta cheia secreta cu care putem deschide urmatoarea usa, catre cea mai frumoasa , puternica si mai rezonanta camera: cea in care salasuieste dragostea. Nu neaparat dragostea pentru cineva anume, ci dragostea pentru tot ce facem, pentru tot ce ne inconjoara. Camera unde este intotdeauna lumina si cladura. Unde nu ne simtim niciodata sufletul greu. Locul in care, chiar daca ma apasa grijile, durerile si frica, gasesc puterea de a merge mai departe, gasesc puterea de a accepta schimbarea, noul, gasesc puterea de a gandi altfel, de a gasi poate solutia pentru noi doi mai departe… Si cine se uita cu atentie, vede putin mai incolo, pe perete, o fereastra mica pe care scrie: speranta, curiozitate…

Dar camera asta are si o nisa ascunsa. Un colt imbietor, simplu si pur. E locul iubirii adevarate. Nu oricine are acces aici. Eu am putut din cand in cand sa-l respir putin, sa-l simt usor pe buze pret de-o clipa, sa-mi pecetluiesc inima cu arsura si sa ma oglindesc pentru o frantura de timp in priviri cenusii, dar n-am putut ramane niciodata mai mult aici, si ca sa nu-l pierd total, e locul unde mi-am ingropat sufletul. In iubire.

Si cine stie cate alte usi am fi putut deschide poate, impreuna…. cate alte camere, cate alte posibilitati….

Cine simte nevoia ar trebui sa gaseasca taria si curajul de a se …. muta in alta camera!

O camera cu suflet!

Avem nevoie doar de o valiza mica, plina cu incredere in sine; asa vom ajunge cu siguranta direct in camera dragostei si a iubirii, locul la care visam toti si pe care nu obosim sa-l cautam o viata intreaga…

Rusia avertizează Georgia din nou cu “aplicarea forţei”

august 9th, 2009

Tensiunile în Caucazul de Sud sporesc odată cu apropierea zilei de 7 august, când un an în urmă, ca răspuns la “acţiunile autorităţilor georgiene de restabilire a ordinii constituţionale în una din regiunile separatiste, Osetia de Sud”, partea rusă a desfăşurat campania militară de “impunere a păcii” împotriva Georgiei. Rusia şi-a justificat intervenţia militară prin necesitatea asigurării securităţii pacificatorilor săi, iar ulterior şi a locuitorilor din regiune care deţin paşapoarte ruseşti. După care, în pofida cerinţelor comunităţii internaţionale şi a normelor internaţionale, Moscova a recunoscut independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei, stabilind cu acestea relaţii strategice ce prevăd construirea unor baze militare ruseşti pe teritoriul entităţilor separatiste, precum şi staţionarea forţelor militare ruseşti (printre scopurile lor se regăseşte apărarea “frontierelor” celor două regiuni considerate de Rusia – “state independente”).

Chiar dacă au loc negocieri periodice între Georgia, Rusia şi autorităţile regiunilor separatiste, în cadrul consultărilor de la Geneva (OSCE), pentru identificarea soluţiilor pentru stabilizarea şi consolidarea securităţii regiunii, starea continuă să fie incendiară. Cu ceva timp în urmă s-a produs un atac împotriva reprezentaţilor Misiunii Europene de Monitorizare (autorii presupuşi fiind osetinii), iar şi mai recent, relaţiile dintre cele două tabere (georgienii versus osetinii/ruşii) au cunoscut un nou “scurtcircuit”. De această dată, motivul tensionării a fost declaraţiile autorităţilor osetine (susţinute de ruşi) privind presupusele focurile trase de forţele georgiene în direcţia Ţhinvali. La care, Tbilisi a reproşat cu acelaşi gen de acuze.

Unica diferenţă dintre cele două părţi este că afirmaţiile osetinilor, confirmate îndată de ruşi, nu au la temelie dovezi clare. În timp ce, nevinovăţia autorităţilor georgiene a fost probată de Misiunea UE, care activează de comun acord cu Moscova (pe fundamentul prevederilor Acordului Medvedev-Sarkozy, din 12 august 2008). Pe de altă parte, netemeinicia acuzaţiilor adresate Georgiei de către Rusia/Osetia de Sud poate fi dedusă din faptul că ultimele au refuzat accesul observatorilor europeni în regiunea separatistă pentru investigarea cazului. [1] În plus, partea rusă a ignorat solicitarea Tbilisi de a convoca îndată după incidentul petrecut Mecanismul pentru Prevenire a Incidentelor [2], din care face parte şi Rusia. Acest grup de argumente dovedeşte clar caracterul puternic speculativ şi în mod deliberat eronat al poziţiei ruse în privinţa Georgiei.

Există mai multe raţionamente conexe problemei Caucazului şi în particular a Georgiei, tratate de Rusia din perspectiva intereselor sale naţionale (care începând cu guvernarea lui Putin substituie sau se suprapun cu priorităţile naţionale ale ţărilor din proximitate şi dincolo de ea). În continuare vom prezenta cauzele/motivele care au determinat Moscova să admită noi încercări de destabilizare a regiunii Caucazului de Sud:

• O serie de succese înregistrate în regiune indispune mult Rusia, care potrivit unor opinii a provocat special războiul din Caucaz pentru a-şi instaura influenţa diluată semnificativ de aspiraţiile euro-atlantice ale Georgiei. Susţinerea directă a politicii lui Saakaşvili reiterată de Joe Biden, în timpul vizitei recente în Georgia, în condiţiile intrării în vigoare (iunie 2009) a Parteneriatului Strategic SUA-Georgia (acest document este axat pe cooperarea strânsă în câteva domenii strategice: securitatea şi apărarea; relaţiile economico-comerciale; securitatea energetică; avansarea democraţiei şi a statului de drept; contactele culturale şi interpersonale). Alt sursă de deranj pentru Rusia este decizia UE de a prelungi activitatea Misiunii de Monitorizare a UE pentru încă un an(până în 2010), atunci când Rusia a acceptat constituirea Mecanismului de Prevenire a Incidentelor, a admis producerea atentatului asupra colaboratorilor Misiunii UE (pentru a convinge UE să abandoneze această regiune periculoasă pentru viaţa observatorilor europeni “neînarmaţi” corespunzător). În acceaşi măsură, Moscova este nemulţumită de faptul că, indiferent de mijloacele variate utilizate, nu a reuşit să discrediteze statutul Georgiei de ţară fiabilă şi sigură pentru tranzitarea agenţilor energetici (în special, utilizând instabilitatea şi lipsa de securitate generate de războiul din Caucaz şi aşa numitul proces de “militarizare continuă” dezaprobat de militarii ruşi). Astfel, Acordul interguvernamental privind construirea Nabucco semnat la Ankara, la 13 august curent, prevede şi includerea Georgiei în calitate de tranzitor major de gaze din Marea Caspică (prin intermediul gazoductului: Baku-Tbilisi-Erzurum). Această iniţiativă sporeşte şansele UE de a-şi diversifica în viitor sursele şi respetiv traseele de furnizare a gazelor naturale şi le diminuează pe acele ale Rusiei de a prioritiza South Stream pe agenda europeană. Or, sustenabilitatea Georgiei a împiedicat-o să menţină controlul definitiv asupra rutelor sudice de livrare a hidrocarburilor pe piaţa europeană (adiţional celui deja existent – Blue Stream).

• Coincidenţa avertismentului lansat de Ministerul rus al Apărării în legătură cu provocările curente (”tragerea focurilor” asupra Osetiei de Sud) cu începutul şefiei lui Rasmussen în NATO explică altă intenţie a Moscovei. Intenţia autorităţilor ruse de a utiliza “toate mijloacele” avute în posesie (adică şi cele militare) pentru a pune capăt pretinselor “provocări” georgiene, care ar ameninţa viaţa populaţiei osetine şi a militarilor ruşi [3], ar putea fi un semnal direct noului Secretar al NATO. Ultimul a afirmat tranşant că doreşte să reorganizeze Alianţa Nord-Atlantică, să consolideze capacităţile militare şi de apărare ale acesteia. Totodată, pe durata mandatului lui va fi adoptată noua Concepţia a NATO (care va prinde contur la finele anului 2010 – începutul 2011). Or, prin ameninţarea adresată Georgiei, Rusia ar fi urmărit să-i amintească noii conduceri ai Alianţei despre realităţiile aspre din Caucaz, dar şi să-şi afirme rolul de factor primordial în regiune. Mai mult, reanimarea amintirilor despre evenimentele tragice din august 2008 ar putea impulsiona noi mişcări anti-Saakaşvili în Georgia, dar şi să compromită iniţiativele oficialilor georgieni în cadrul rundelor de negocieri de la Geneva (care vor avea loc în septembrie 2009). Totodată, intimidarea combinată cu calomnirea Georgiei ar putea fi instrumentate pentru a exclude orice discuţii pe marginea includerii posibile a observatorilor americani în EUMM (sau a pacificatorilor şi poliţiştilor internaţionali), activizate de către Tbilisi în ultima perioadă de timp.

• Un alt motiv ce ar impune un asemenea comportament din partea Rusiei ar putea fi înrăutăţirea climatului pe propriul teritoriu, ca urmare a seriei de atentate teroriste, asasinate şi atentate. Or, prin “atacarea” publică a Georgiei, Moscova mlinul vrea să distragă atenţia populaţiei ruse, dar şi a comunităţii internaţionale, de la problemele reale cu care se confruntă ea (pe lângă agravarea situaţiei în Caucazul de Nord, oficialii ruşi încearcă să acopere cu ajutorul Georgiei impotenţa statului rus de a gestiona urmările crizei economice şi financiare globale)

Complexitatea situaţiei din Georgia, în corelaţie cu “ofensiva” politică întreţinută de Rusia, nu ne permite să credem că luna august va fi lipsită de alte provocări la adresa securităţii şi stabilităţii Georgiei şi a regiunii per ansamblu. Mai ales, reieşind din faptul că UE este puternic axată pe problemele socio-economice, noul secretar al NATO va fi în proces de adaptare, iar perioada estivală, în general, minimizează eficienţa şi operativitatea organizaţiilor internaţionale şi regionale (cu precădere cele în domeniul securităţii).

Referinţe:

1. EUMM EXPRESSES SERIOUS CONCERN ABOUT ESCALATION OF ACCUSATIONS OF ALLEGED INCIDENTS AND URGES RESTRAINT, 1.08.09, http://www.eumm.eu/en/press_and_public_information/press_releases/1630/
2. Mecanismul de Adresare şi Prevenire a Incidentelor a fost propus în cadrul primului Grup de lucru de la Geneva, fiind constituit în urma deciziei luate la cea de-a patra convocare a Grupului de lucru. Prin intermediul lui se intenţionează ca observatorii internaţionali şi diversele structuri de forţă din regiune să participe la elaborarea şi punerea în aplicare a unor modalităţi de reglementare a riscurilor pentru securitatea în regiune şi de prevenire a provocărilor. http://en.ce.cn/World/Europe/200902/19/t20090219_18261890.shtml
3. Comunicat al Departamentului de Informare al Ministerului rus al Apărării, “Сообщение Управления пресс-службы и информации Министерства обороны РФ”, http://www.mil.ru/info/1069/details/index.shtml?id=65421
4. Новый генсек займется разработкой новой концепции НАТО – источник, http://www.rian.ru/world/20090802/179466743.html

Bienala de Arhitectura pentru tineri arhitecti de la Minsk – Bielorusia si Premiul Leonardo 2009

august 9th, 2009

2009 INTERNATIONAL BIENNIAL FOR YOUNG ARCHITECTS IN MINSK AND THE
LEONARDO PRIZE
Since 2003, the Belarussian Union of architects organises, in Minsk, an architectural
biennial during which the ‘Leonardo’ prize is awarded. Projects and completed works by
young architects of under forty years in UIA Region II member countries are presented.
The 2009 session will be held from 17 to 19 September 2009. This biennial as well as
the 2009 Leonardo prize are organised under the auspices of the International Union of
Architects.
The biennial is composed of two sections: one for projects the other for completed
works. Proposals can be entered under the following themes; urban planning, public or
industrial facilities, individual or collective housing, landscape planning, commercial
or residential interior design.
Registration is open until 1st August 2009 at the Biennial secretariat. Entries must reach
the organisers no later than 10 September 2009.
Belarusian Union of architects
The Republican House of Architects
220030 Karl Marx st. 14
MINSK (Belarus)
Tel/Fax +375 17 227 71 20
leonardo2009@tut.by

source: uia&oar

Echinox

august 9th, 2009

Mi-am spălat picioarele.
Am răzuit de pe tălpi urmele iernii
Până la os.
Intru curat în primăvară.
Voi călca peste mulţimi de petale.
Le voi plânge de milă.
Ultima lor zi.
Peste legiuni de fire de iarbă
Abia renăscute.
Nu le pot murdări!
Privirile noastre,
Pârâuri firave din zăpadă topită,
Se vor uni într-un fluviu fierbinte.
Mâinile tale din ramuri vor înmuguri.
Vom ţese între noi o poveste
Pe care va coborî primăvara la noapte.
Urmele iernii, o amintire.
Covoarele primăverii se ţes între noi,
Curaţi,
Din iubire.

Dan David, Los Angeles, martie-22-2007.

La nuit de l’hippogriffe IX

august 9th, 2009

Disclosure – Révélation

nous ne sommes pas seuls dans le désert
comme les guerriers sans abri

et les traces de la licorne d’autrefois
imprègnent la voix amère des mortels enterrés vivants
ressemblante aux pierres bleues
d’un seul jardin aux pommes d’or
plus éloignées que les étranges mégalithes
sans souffle au-delà du ciel

les chemins abandonnent
l’ombre de l’hippogriffe en survolant
ses eaux blanches du silence
dont le sphinx mange inlassablement les échos
nous ne sommes pas seuls dans le désert

les îlots du vent tremblent griffonnés
toute la faiblesse de son essor
et n’étaient plus en mesure d’entendre
les récits des témoins qui ont été perdus
à travers les sillages de l’espace

la clairière des étoiles lointaines
affleure tardivement

en tant que l’hippogriffe plongeait
dans les ondes des cumulus

vu de derrière au poitrail ensablé
son souvenir s’éteignit ce jour-là
au solstice d’hiver.

Principele Radu: „Noi nu avem carieră, noi avem destin”

august 9th, 2009

Cu acceptul Alteţei Sale Regale, Principele Radu al României, publicăm un interviu acordat de Alteţa Sa la Alba Iulia, postului de radio Reîntregirea. Interviul a fost realizat de Emanuel Drăguşin. Transcriptul a fost realizat de Ovidiu Ivancu.

România „este o ţară în care democraţia şi libertăţile au luat-o mult înaintea profesionalismului şi instituţiilor”

Rep.: Cu ce gânduri aţi venit la Alba Iulia?

ASR: Este un loc care pentru mine înseamnă două lucruri: o dată legătura indisolubilă cu familia regală şi cu formarea statului român modern, cel pe care astăzi ne străduim să-l desăvârşim şi în al doilea rând Alba Iulia este inima românească a unei naţiuni care s-a străduit de secole să devină întreagă şi armonioasă. Alba Iulia, cu toată această istorie a ei, foarte legată de Europa Centrală şi de Europa Occidentală în general, are toate ingredientele pentru a fi un spaţiu românesc de vocaţie europeană.

Rep.: Cum vedeţi raportul dintre conducerea bisericească şi cea laică a statului?

ASR: În primul rând, cred că ea ar trebui să treacă necesarmente prin modelul acesta de cârmuire care este regalitatea, pentru că indiferent dacă ţara este sau nu monarhie, are nevoie de o înţelegere exactă a ceea ce înseamnă statalitatea. Este foarte adevărat că, spre deosebire de modelul religios, modelul statului român este unul laic, dar una este laicitatea dinamicii democratice şi politice şi alta este laicitatea unei cârmuiri de esenţă statală, care este impregnată de credinţă şi de valori cum sunt valorile Coroanei. Ce vreau să spun cu aceasta este că Biserica Ortodoxă Română are nevoie astăzi, în anul 2009, din partea societăţii româneşti, şi de parteneriatul societăţii civile, dar şi de instituţiile statului dintre care cea mai importantă este instituţia care se numeşte astăzi instituţia Preşedintelui României. Atât omul aflat în fruntea acestei instituţii, cât şi instituţia ca atare promovează în spaţiul public statalitatea, nu politica. Şi statalitatea este un alt fel de cârmuire. Că ea se numeşte Monarhie sau Republică, felul acesta de a cârmui statal este un fel care se apropie mult de leadershipul ierarhilor noştri pentru că are, împreună cu Biserica noastră, câteva puncte comune. Unul din aceste puncte comune este generozitatea. Un al doilea este spiritul de răspundere, un al treilea se numeşte loialitate, loialitate pentru o cauză şi un al patrulea s-ar numi puterea exemplului personal. Aşa se face legătura între democraţie şi credinţă: prin valorile comune.

Rep.: De obicei, oamenii politici, îşi uită promisiunile imediat după alegeri. Este posibil să se întâmple şi altfel în România?

ASR: Nu ştiu dacă este posibil în acest moment. Eu încerc. În orice caz, important este să ducem această înverşunată luptă a noastră de a redobândi demnitatea şi mândria noastră, în acest moment pe cale de dispariţie. Pentru că întâmplător, ceea ce am remarcat eu în ţară, în comunităţile locale, în aceste ultime luni şi chiar în aceşti ultimi ani este că omul din societatea românească profundă este, paradoxal, un om care înţelege valorile despre care vorbesc eu. Cine nu înţelege este vârful puterii de la Bucureşti, care este un conglomerat de mai multe esenţe: putere economică, putere mediatică, putere politică. Aceşti oameni par uneori mai obtuzi şi mai orbi la nevoia extraordinară a României de a-şi redobândi puterea şi demnitatea decât este omul din societatea românească profundă. Într-un fel, acesta este un motiv de speranţă, dar şi de dezamăgire. De speranţă pentru că dacă cei mulţi înţeleg atunci este o şansă să se schimbe, de dezamăgire pentru că cei puţini, care au de fapt în mână toată puterea, nu se lasă clintiţi din loc în sensul că să înţeleagă, să absoarbă, să deschidă poarta către un nou fel de a pune problema. În aceste condiţii, este foarte dificil să va spun dacă se poate sau nu schimba ceva acum. În orice caz, cert este că deja faptul că noi vorbim în aceste momente despre aşa ceva, este un semn că se lucrurile se pot schimba.

„România, Republică sau Monarhie, totuşi trebuie să rămână o naţiune şi un stat, nu un Mall, un supermarket plin de oameni şi de bunuri aşezate pe rafturi”

Rep.: Încrederea în politicieni a scăzut foarte mult.

ASR: Încrederea a scăzut enorm. În afară de această, vedeţi şi rezultatele prezenţei la vot la alegerile europarlamentare. Un rezultat îngrijorător.

Rep.: Asemănător cu ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări europene.

ASR: Păi, boala nu este românească. Boala este europeană. Problema este că, spre deosebire de ei, care-şi pot permite acest soi de slăbiciune, pentru că au instituţii solide şi puternic ancorate în profesionalism, noi suntem o ţară care, în afară de datul din gură, nu avem atât de mult cu ce să ne lăudăm. Este o ţară în care democraţia şi libertăţile au luat-o mult înaintea profesionalismului şi instituţiilor. Noi ne zbatem de fapt acum în spectrul public într-o mare de voci care dau din gură degeaba, într-o multitudine de amatori,într-un ocean de diletanţi şi ici-acolo câte un profesionist care nu este nici încurajat şi a cărui voce nu este ascultată. Şi atunci, faptul că există democraţie în ţară şi libertăţi este un lucru foarte bun; avem o generaţie politică nouă, există o viaţă economică ce a crescut destul de mult, există o mulţime de comunităţi locale care au crescut… Dar a rămas ceva foarte mult în urmă; a rămas în urmă instituţia publică românească, ea este în continuare năpădită de amatorism, de neruşinare, de inconştienţă si de iresponsabilitate şi nu dă semne să se elibereze de aceste slăbiciuni. Profesionistul, competentul este fie batjocorit, fie ţinut la index, fie descurajat, fie pur şi simplu este ignorat şi aceasta este o chestiune care probabil vine şi din faptul că statul ca atare, ca instrument, dar şi ca esenţă, ca multitudine de valori, a fost pierdut din gustul şi din orizontul societăţii româneşti. Societatea românească nu mai înţelege bine ce-o fi aceasta şef de stat, ce-o fi aceasta un om de stat, ce rol ocupă statalitatea, cu ce se ocupă ea, cum se manifestă ea public? În cazul în care eşti chemat să acţionezi public după principiile statului, ce-o fi însemnând asta, nu cumva tot un fel de politician care face băi de mulţime ca să îl votăm? Adevărul e că nu e asta, statalitatea este o înmănunchere de valori pe care le reprezintă de exemplu, Juan Carlos al Spaniei. Mulţi vor spune „da, dar noi nu vrem Monarhie”. Păi, nu-i nimic, dacă nu vrem Monarhie avem Republică, dar Republica trebuie înnobilată tot de aceleaşi valori ale statalităţii, fiindcă România, Republică sau Monarhie, totuşi trebuie să rămână o naţiune şi un stat, nu un Mall, un supermarket plin de oameni şi de bunuri aşezate pe rafturi.

Rep.: Preşedinţii pe care i-a avut România postdecembrista nu au reuşit să se rupă de partidele din care au provenit.

ASR: Niciodată niciunul dintre oamenii politici, sau mai bine zis dintre politicienii care vor reuşi până la urmă să dobândească această înaltă funcţie, nu se va elibera sub nicio formă de caracterul lor de politicieni. Este pur şi simplu, dacă îmi permiteţi un cuvânt mai puţin academic, o gogoriţă. Este o minciuna, este o înşelătorie, pentru că indiferent cine este acel politician, chiar dacă este un om subţire, chiar dacă este un om din altă generaţie, chiar dacă este mai citit şi mai umblat prin lume, niciodată nu se va lepăda de ideologia şi de partidul lui, de grupul din care face parte. Pentru că ei, ca să poată întâi să conducă acel partid, au făcut exerciţii de ani şi ani (unii dintre ei, de decenii) de politicianism, au dat din coate, au luptat au fost aleşi. Ca să poată să candideze la preşedinţie, au trebuit să facă înţelegeri, compromisuri, punţi de legătură, să primească bani de la oameni cu stare (ei personal nu au bani), au trebuit să facă o grămadă de compromisuri care din punct de vedere al vieţii politice sunt perfect normale. În toată cârmuirea lor de 10, 15, 20 de ani în care şi-au dezvoltat calităţile de politicieni, s-au obişnuit cu un anume limbaj. Nu pot acum, când au ajuns într-o poziţie atât de înaltă, să-şi schimbe firea. Şi atunci, ce vor face? Vor trăda esenţa acestei instituţii, care este o instituţie a statalităţii şi nu a politicii, şi o vor coborî la calapodul pe care îl cunosc ei. Ce vor obţine? Un post de prim-ministru numărul 1 care se va bate cu prim-ministrul numărul 2, dar se va bate ilegal pentru ca premierul adevărat al României are toată administraţia în mână şi tot bugetul României prin Constituţie în timp ce acest prim-ministru numărul 2 (care este politicianul ajuns Preşedinte) nu are absolut nimic sub el cu care să îndeplinească promisiunile pe care le face. Şi atunci ce face? Una din două: ori devine un inamic al premierului, aşa cum s-a întâmplat în 2004 şi 2008 când o ţară întreagă a fost paralizată pentru că doi oameni nu se înţelegeau, ori se înţelege cu premierul şi atunci acesta din urmă ajunge un fel de păpuşă în mâna primului. E normal ca după douăzeci de ani de democraţie, în care am trecut prin atâtea, în care am plătit un preţ atât de mare al aberaţiilor pe care le-am trăit înainte de 1989, e posibil ca acum, când suntem şi în Nato şi în Uniunea Europeană să continuăm să ne încăpăţânăm în această absurditate de a da Preşedinţia României pe mâna unui politician, oricât de abil şi de puternic ar fi el, când de fapt prin Constituţie această funcţie nu are nici un rol politic?

Rep.: Au avut românii alternative? Succesiuni la putere au existat şi se spune astăzi că românii au conducătorii pe care şi-i merită.

ASR: Zicala aceasta istorică precum că fiecare popor are conducătorii pe care şi-i merită nu e un lucru lipsit de adevăr, dar în cazul nostru trebuie să ne gândim şi la faptul că dacă mereu alegi timp de douăzeci de ani din aceeaşi oală şi din când în când bagi mâna şi mai scoţi tot pe acelaşi sau pe cei doi-trei care se perindă mereu, ce vrei ca omul să aleagă? Adică faptul că are posibilitatea să aleagă la ce îi foloseşte dacă el are trei sau patru variante care se întorc mereu?

„[…] Locul de la Cotroceni lăsaţi-l unui om care acţionează statal, care acţionează în sensul mândriei, al continuităţii, pentru că asta scrie în Constituţia României.”

Rep: Românii au ales mereu răul cel mai mic.

ASR: Acum au posibilitatea să nu mai aleagă răul cel mai mic, ci o variantă bună, dar pentru asta trebuie ca oamenii să înţeleagă, întâi şi întâi că propunerea pe care eu o fac nu este o propunere de schimbare a unui om şi înlocuirea lui cu un alt om, pentru că acest lucru nu este în interesul meu. Eu consider că fiecare om politic, fiecare în felul lui, are un aport de adus societăţii româneşti. Chiar si cei care şi-au anunţat candidatura la Preşedinţie până în acest moment sunt oameni pe care îi cunosc; au calităţi, au o mulţime de lucruri bune şi o mulţime de lucruri mai puţin bune pe care le-au făcut în aceşti ani. Nu-i privesc ca pe nişte rivali, îi privesc ca pe nişte parteneri. Singurul lucru pe care încerc să li-l spun este: nu vă aşezaţi pe un loc care nu vă aparţine; v-aţi chinuit într-o asemenea măsură să dobândiţi putere politică, o aveţi, aveţi un partid, aşezaţi-vă pe poziţia de premier; ajungeţi majoritari în Parlament şi ţineţi în mână toată politica românească, dar locul de la Cotroceni lăsaţi-l unui om care acţionează statal, care acţionează în sensul mândriei, al continuităţii, pentru că asta scrie în Constituţia României. Candidatura mea e o candidatură-model, o candidatură unică. Eu le spun oamenilor: nu vă promit nimic, vom face totul împreună, dacă veţi sta alături de mine, într-o acţiune de ordin sufletesc mai mult decât mental. Dacă pe data de 15 decembrie eu voi ieşi Preşedinte va trebui să staţi şi mai mult alături de mine. Şi chiar dacă n-ar fi vorba de mine ca persoană, o acţiune nu se încheie în momentul în care ai învestit pe cineva cu încredere şi i-ai dat votul. Un om căruia i-ai dat votul o dată este un om care are nevoie de tine şi de aici încolo. Nu e un meci de fotbal la care oamenii stau în tribune sau stau în faţa televizoarelor, mănâncă seminţe şi beau bere. Toţi românii care dau un vot de încredere cuiva, mai ales într-o funcţie atât de înaltă precum este cea de Preşedinte, trebuie să fie mereu activi, mereu acolo, parte a acestui joc pentru că este singura modalitate de a disloca mentalităţi înapoiate şi toţi rinocerii aceştia – aşa cum îi numea Eugen Ionescu în anii `50 – care nu au cum să se mai dea laoparte pentru că sunt mineralizaţi, împietriţi în poziţia aceasta de putere şi de lăcomie.
Rep.: Credeţi că este posibil ca acum, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să se schimbe mentalităţile în România sau mai trebuie să aşteptăm?

ASR: Nu cred că mai trebuie aşteptat. În acest moment în care avem o atât de mare posibilitate de a ne informa, o atât de rapidă capacitate de a înţelege, nu este nevoie să aştepţi atâţia ani. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în 1866, când Regele Carol I a venit. Ce fel de Românie a găsit el? A găsit o Românie medievală, o Românie plină de moravuri uşoare, o Românie puternic înrădăcinată în năravuri, dar a găsit şi nişte oameni înţelepţi, patrioţi, care l-au ajutat să compună şi să consolideze mai apoi statul român modern. Dacă Regele Carol I, într-o Românie cu 80% populaţie rurală, cu o economie foarte proastă, cu o statalitate aproape inexistentă, cu o armată slabă, cu o sărăcie lucie, a reuşit în 48 de ani să facă bijuteria aceasta de ţară, atunci de ce să nu cred eu că în 2009, la 20 de ai după ce a fost dat înlăturată o dictatură comunistă, nu se poate face ceva?

Rep.: Poate că în spaţiul balcanic evoluţiile sunt mai greu de realizat.

ASR: Cu o singură excepţie. Dacă facem din acest fel de a fi destul de complicat, destul de dificil de înţeles, o calitate. Pentru că tot această lume orientală, influenţată de imperii importante – trei imperii fundamental diferite: Imperiul rus, Imperiul austriac, Imperiul otoman – are o confluenţă extraordinară, are bogăţie şi diversitate culturală. Dacă aceste calităţi sunt scoase în evidenţă, se poate transforma într-un avantaj tot acest spirit al nostru dificil de caracterizat şi de pus într-o formă.

Rep.: Credeţi că în anul 2009 mai este posibilă apariţia modelelor, a caracterelor?

ASR: Da. Vă dau câteva exemple din viaţa noastră de zi cu zi. Ioan Paul al II-lea, Mihai I, Nelson Mandela, Vaclav Havel, Maica Tereza.

Rep.: Dacă proiectele Alteţei Voastre vor reuşi, cum vă veţi raporta la Alba Iulia?

ASR: Eu sunt sigur că proiectele mele vor reuşi într-o zi pentru că, întâi şi întâi, de partea mea am o anumită legitimitate istorică. Am dreptate, vreau lucruri care sunt bune pentru ţară, lupt pentru o cauză nobilă şi nu una egoistă şi în al treilea rând am răbdare. Am răbdarea instituţiei care de 143 de ani durează şi va mai dura de 143 de ori 143 de ani. Pe de altă parte noi, Principesa, eu şi ceilalţi membri ai familiei regale, nu avem carieră. Noi avem destin. Destinul nostru va fi scris, aşa cum se scrie destinul, cu sudoare şi cu dăruire din partea noastră. Iar în ceea ce priveşte Alba Iulia, ea va rămâne pentru noi întotdeauna un fundament. Eu nu sunt un patriot vocal, pentru mine, însă, statalitatea românească, calitatea de naţiune a poporului român, sunt fundamentale. Şi Alba Iulia, împreună cu alte câteva puncte şi momente din istoria noastră modernă sunt repere. Pentru mine Alba Iulia este locul străbunicilor Principesei Margareta, al lui Ferdinand şi al Mariei, care prin exemplul lor inegalabil, ne-au făcut pe noi să fim astăzi ceea ce suntem.

N.Red. Principele Radu și-a anunțat intenția de a candida în alegerile prezidențiale din toamnă. Revista ACUM nu sprijină niciun candidat în aceste alegeri.

Homosexualitatea si Altermedia: despre adevaruri si minciuni (II)

august 9th, 2009

In primul articol al acestei serii m-am referit intrensiv la caracterul politic al activitatii desfasurate de Altermedia si la mascarea acestui caracter politic cu tot felul de interpretari dupa ureche ale bibliei. De exemplu „Doamne-Doamne”, in persoana lui Yehoshua Ben Yoseph, zis si Isus Cristos, a spus, cand a fost intrebat daca e bine sau nu „sa platim taxele cerute de Caesar”: „Dati cezarului ce este al cezarului si lui dumnezeu ce este a lui dumnezeu”. Tendinta extremei drepte religioase a fost dintotdeauna sa-si largeasca dominatia asupra tuturor. De exemplu pana si azi in Germania, din salariul fiecaruia se retine o suma care se transfera automat in contul bisericilor: vrei – nu vrei, bea Grigore aghiasma. Ceea ce nu e corect: in definitiv daca s-ar face acelasi lucru in folosul vreune organizatii gay, sa se adune de exemplu „fonduri pentru parada gay” ar iesi un scandal de pomina.

Si totusi asa ceva se face la San Francisco, dar acele fonduri pentru parazi sunt recuperate prin contributia companiilor industriale care isi fac reclama in timpul parazilor.

1. Se poate scapa de negreala pielii? Dar de prejudecati?

Daca ar fi sa ne bazam pe experienta raposatului Maical Geacson, raspunsul la prima intrebare este DA. El a gasit metode (mai un vitiligo, mai o repigmentare a pielii cu pigment deschis la culoare) care l-au dus la schimbarea totala a culorii pielii. Dar la ce i-a folosit, cand toata lumea si-a dat seama ca pigmentul sau initial de mulatru era cu mult mai frumos, si in plus era si natural! Si nasul lui natural a fost cu mult mai estetic decat nasul de decedat pe care i l-au creat chirurgii.

De aceea, la o asemenea intrebare raspunsul este tot o intrebare: dar la ce foloseste tot acest chin? De ce sa nu fi tu insutzi, in loc de pocitania care poti deveni cand nu respecti natura?

Exact la fel se poate raspunde la intrebarea pusa de dl Mateciuc: „Se poate scapa de homosexualitate?”. Iata ce scrie acest Director Executiv: (oare acest titlu face aluzie la faptul ca vrea sa ne execute pe toti?): „Sunt persoane pentru care atracţiile şi comportamentul homosexual vin în conflict cu viziunea lor de viată. Ei iau decizia de a-şi schimba viata, cu alte cuvinte, de a realiza o tranziţie către heterosexualitate.
Cei ce duc până la capăt acest proces de schimbare – foştii homosexuali – dovedesc lumii că schimbarea este posibilă.”

Da, dar si Michael Jackson a dovedit ca preschimbarea lui intr-un „caucazian” a fost posibila, chiar daca noua lui fiinta a fost falsa. Se pot face unele schimbari, cu mare greutate, si in privinta inteligentei cuiva, sau a aptitudinilor sportive. Cu multa bataie au reusit si unele schimbariin cazul stangacilor. Dar se pun doua probleme: cat de necesatre sunt aceste schimbari si mai ales, cat de adanci sunt ele.

La „schimbarea ” stangacilor prin utilizarea bataii rupte din rai s-a renuntat. S-a vazut ca o asemenea schimbare face mai mult rau decat bine. De ce sa impunem o uniformitate nazista asupra oamenilor, cand e mult mai eficient sa traim „cum ne-a facut dumnezeu?” Tocmai crestinii se dovedesc a fi „contra naturii”. In privinta schimbarii orientarii sexuale lucrurile sunt cu mult mai complicate. De fapt au fost scrise multe articole legate de faptul ca multi pacienti raportati de Dr. Niccolosi de la NARTH ca ar fi facut cu succes schimbarea au apelat apoi la psihiatri adevarati, aprobati de APA ca sa repare raul facut de „terapiile reparative”, iar alti fericiti castigatori ai acestei valori nesperate (heterosexualitatea) s-au sinucis.

Dar hai sa fiu avocatul diavolului si sa presupun ca acest punct de vedere privind necesitatea si posibiltatea schimbarii este corect, iar nu fictiune. Datele cela mai „promitatoare” date publicitatii de Niccolosi au fost: 30% conversiuni la heterosexualitate. Dar atunci ce mesaj le-a transmis acest pseudo-doctor celor 70% care „nu au reusit”? Ca sunt de categoria a doua si a treia ca oameni?

Oricum, datele respective nu au fost omologate de nimeni, iar APA sustine ca sunt false, intrucat multi psihiatri din APA au lucrat cu ex-pacienti ai NARTH.

2. Miracole a la Caragiale

Sa fim intelesi de la inceput: asa cum nu a exista stiinta nazista, nu exista nici stiinta crestina, care sa fie altceva decat stiinta in general. De aceea termenul de „psihiatru crestin ” nu poate avea sens. Cu toate acestea as vrea sa arat at de absurda este interpretarea in termeni psihologici a pseudo-medicilor de la NARTH.

Iata cateva exemple amuzante:

Miz Trayce Hansen, spune:

„O privire îndeaproape asupra studiilor:
În Suedia şi Finlanda s-au realizat recent studii pe gemeni, cu privire la homosexualitate. În aceste studii se compară incidenţa comportamentului homosexual la grupuri diferite de fraţi/surori, care împărtăşesc diferite grade de similaritate genetică (de ex., gemeni identici comparativ cu gemeni neidentici). Comparând procentele găsite, studiile pe gemeni pot arăta în ce măsură comportamentul homosexual este genetic şi/sau generat de mediu. De pildă, dacă homosexualitatea este genetică, atunci acolo unde unul dintre gemenii identici este homosexual, şi celălalt geamăn ar trebui să fie homosexual, întrucât cei doi au 100% aceleaşi gene.

Însă nu asta arată cele două studii scandinave ample. Ambele au arătat că acolo unde unul dintre gemeni este homosexual, geamănul lui este homosexual numai în 10-11% dintre cazuri. Aceste constatări ne arată că homosexualitatea nu este determinată genetic.”

Si ce daca nu este determinata genetic? Exista studii care arata ca perioada prenatala este foarte importanta pentru orientarea sexuala a viitorilor oameni rezultati din aceste fetusuri, iar in cazul gemenilor este loc comun ca ei sunt diferiti. Devreme ce s-au facut predictii corecte pentru un grup de copii care au fost filmati la varsta de doi ani si care au fost reexaminati la varsta de 20 de ani, concluzia logica este ca medicii respectivi au avut in vedere unii parametri corecti pentru determinarea orientarii sexuale. Aceasta madama pisocoloaga nu pare a cunoaste aceste studii.

Alta dracovenie:

„Pentru bărbaţii danezi, factorii de mediu asociaţi cu o incidenţă mai mare a căsătoriilor homosexuale includ locul de naştere urban şi absenţa sau necunoaşterea tatălui. În mod semnificativ, s-a găsit o dependenţă liniară între gradul de urbanizare al locului naşterii şi dacă acel bărbat a ales o căsătorie homosexuală sau una heterosexuală la maturitate. Cu alte cuvinte, cu cât este mai urban locul de naştere al unui bărbat, cu atât sunt mai multe şanse ca el să se căsătorească cu un bărbat; cu cât este mai rural locul lui de naştere, cu atât sunt mai multe şanse să se căsătorească cu o femeie.

Pentru femeile daneze, factorii de mediu legaţi de o probabilitate mai mare a căsătoriei homosexuale includ locul de naştere urban, decesul mamei în adolescenţă şi absenţa mamei.”

Dar in Noua Guinee ce factori vor fi fiind? Si apoi, intr-adevar miraculos faptul ca daca traiesti la oras (mai ales in orasele mari, unde esti un anonim, ai o sansa mai mare sa traiesti propria ta viata, prin comparatie cu viata de la sat, unde fiecare se ascunde de vecin. Miracol a la Caragiale.

Alta: „Pentru bărbaţii americani, factorul de mediu cel mai legat de comportamentul homosexual este gradul de urbanizare în perioada adolescenţei. În mod specific, băieţii care au trăit în marile centre urbane între vârstele de 14 şi 16 ani au avut de 3-6 ori mai multe şanse să aibă un comportament homosexual, comparativ cu băieţii care au trăit în comunităţi rurale la acea vârstă. Autorii oferă următoarea posibilitate: „un mediu care oferă oportunităţi sporite pentru o sexualitate homosexuală, cu mai puţine sancţiuni împotriva acesteia, poate influenţa şi chiar stimula interesul şi comportamentul homosexual” (pag. 308″

Dragii mei coleji de la Altermedia: va rog sa ascultati ce spune doamna doctor si sa va repozitionati familiile la tzara, ca sa nu aveti baieti homosexuali in familie!

Dar chiar daca ar fi asa, de ce ii condamnati si de ce ii persecutati pe homosexuali, domnilor?

Ca sa va arat rolul criminogen al acestui site, citez mai jos scrisoarea unui tanar numit Marius.
Acesta isi uraste viata, isi uraste propria fiinta, fara sa stie ca homosexualitatea are un caracter general in natura, fiind descoperita la practic toate speciile de animale, si ar fi o exceptie inexplicabila daca nu ar exista si la om. Bietul Marius sufera din cauza dezinformnarii totale a societatii romanesti si mai ales a incompetentei medicilor romani.

Va rog sa cititi aceasta scrisoare, de pe Altermedia:

„Buna tuturor!

Sunt un tânăr, undeva în a doua decadă a vieţii, care se confruntă cu problema atracţiei faţă de acelaşi sex. Cred că nici un psiholog sau consilier nu înţelege mai bine care este treaba până la urmă cu homosexualitatea asta decât persoana în cauză.

Sunt puţin supărat deoarece, în general, creştinii ne privesc ca şi cum ar fi în întregime vina noastră pentru că suntem aşa. Înainte de a da cu pietre, încercaţi să vedeţi ce este cu noi!

Nu pot să uit nopţi din adolescenta mea când îl imploram pe Dumnezeu în lacrimi să schimbe natura atracţiilor mele homosexuale. Credeţi că mi-am dorit să fiu atras sexual de bărbaţi?! Nu cred că este vina mea că sunt aşa, la fel cum nu cred că este vina unui nevăzător că s-a născut orb. De asemenea nu cred ca Dumnezeu m-a făcut astfel, sau că sunt vreun „accident” de-al Lui.

Păcatul meu este că la o anumita vârstă am acceptat sa dau curs poftelor mele şi m-am implicat în acest stil de viaţă degradant. Acum regret, dar consecinţele păcatului se resimt în viaţa mea. Încă nu reuşesc să mă relaţionez afectiv la o persoană de gen feminin, totuşi sper că Dumnezeu va „repara” în fiinţa mea ceea ce eu am distrus, şi că va veni ziua când voi fi bărbatul care El m-a proiectat să fiu.

Revenind… Creştinii „bine intenţionaţi” recomandă rugăciunea ca tratament absolut şi curativ; nu vreau să neg acest lucru pentru că până la urmă cine poate produce minunea schimbării decât însuşi Iisus Hristos? Însă rugăciunea este doar catalizatorul. Câţi dintre creştini sunt dornici să cunoască de fapt care este treaba cu aceşti ciudaţi? Câţi creştini şi-ar alege un partener de viaţă un fost homosexual?

Dragii mei, subiectul este mult mai complex decât pare şi nu se rezolvă peste noapte. În primul rând un homosexual trebuie să înveţe să-şi schimbe percepţia asupra sinelui şi să se vindece de traumele trecutului, pentru că aceste atracţii sunt determinate de anumiţi factori care i-au influenţat existenţa.

Din nefericire am avut ocazia să tatonez puţin terenul şi să observ că sunt prea putini consilieri creştini care ştiu cu ce se mănâncă topicul acesta. Nu mai vorbesc de pastori. Nu vreau să judec pe nimeni, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, însă m-as bucura să văd că există oameni plini de dragoste, care sunt dispuşi să ajute un homosexual în drumul lui spre vindecare, şi să nu se rezume doar la sfaturi teoretice.

Mai am două vorbe pentru cei care se consideră creştini şi gay în acelaşi timp: dragii mei, voi ştiţi foarte bine în adâncul inimii voastre că ceea ce faceţi este păcat. Nu cred că merită să vă amăgiţi singuri. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă lumineze gândurile şi să creeze circumstanţe pentru ca viaţa voastră să se schimbe. Nu este uşor, din contra, este groaznic de greu, o ştiu din proprie experienţă, însă cred că merită plătit preţul. Bucuria pe care o am acum nu se compară cu ceea ce trăiam în trecut.

Deocamdată atât, sper ca nu am jignit pe nimeni.

Numai bine vă doresc.

Marius”

Ce as putea sa-i spun acestui tanar inocent sexual si cultural?

Traieste-ti viata baiete si nu te uita in gura medicilor incompetenti care vorbesc cu glasul preotilor!
Nu accepta sa traiesti o viata mizerabila numai pentru ca unii psihopati crestini si cretini pretind ca numai ei cunosc caile domnului!

Odata la sectia de psihoterapie a spitalului nr 9 (unde mergeam si eu candva, cand eram si eu dezinformat, ca sa „ma schimb”, suferind exact acelasi lucru pe care il sufera acest tanar) l-am auzit pe alt tanar strigand: „mai baieti, nu mai spuneti tot ce faceti doctorului , ca asta va dauneaza la diagnoostic!!”
Chiar asa.

In final as vrea sa va pun tuturor cititorilor o intrebare:

Presupunand ca aveti o fiica si ea vrea sa se casatoreasca cu un „fost homosexual” „reformat de NARTH, cum ati proceda?

1. Ati aproba fara rezerve aceasta optiune
2. Ati aproba aceasta optiune numai daca viitorul mire posteste cele 12 zile de marti dedicate sfantului Anton
3 Ati favoriza casatoria numai daca viitorul mire ar petrece in post si rugaciune un an la manastire inainte de casatorie (!!), ca sa i se ierte pacatele
4. Ati incuraja aceasta casatorie numai daca viitorul mire ar fi stat la coada la Patriarhie ca sa atinga moastele sfantului Pavel, despre care nimeni nu stie unde a murit (in afara de calugarii greci care le afla pe toate, prin spiritism).
5. Ati descuraja acea casatorie, pentru ca asa cum nu exista „inghetata fierbinte” nu exista nici „homosexual reformat”.

Astept raspunsurile dvs.

(va urma)

Ascensorul din Kiriat Ono

august 9th, 2009

Ascensorul din Kiriat Ono este cel mai ciudat ascensor. Il descoperi in mai
multe locuri ale oraselului. Cumparatorul de ziare, in rarele ocazii in care
il vezi, urca si coboara fara pauza, dialogheaza cu tine, dar parca nu te
asculta.
In acest ascensor ai permanenta senzatie a efemerului.
Daca iesi din el, te substituie imediat altcineva, care seamana, intotdeauna, cu tine. Ascensorul nu ramine niciodata gol.
Din toate laturile te privesc oglinzi. Nu tu te reflectezi in ele, oglinzile
se uita la tine mirate, neintelegind incapatinarea ta de a urca si cobori.
Cumparatorul de ziare apare doar uneori, tu te infurii, oare de ce citeste
mereu ziarele, el ar trebui sa stie tot… Dar, cind vrei sa protestezi –
dispare, te intrebi la ce etaj va cobori data viitoare, insa, de obicei,
ramin in jurul tau oglizile uimite de naivitatea ta. Oglinzile ascensorului
din Kiriat Ono au forma semnului de intrebare, parca iti dau cu tifla, in
timp ce tu, incovoiat semn al exclamarii, te simti urmarit din colturile
ascensorului de o privire ironica, ramasa in urma cumparatorului de ziare.
Despre ascensorul din Kiriat Ono voi mai povesti, cind voi reveni din
Germania si Italia. Am o usoara presimtire ca ma voi intilni si acolo cu
Cumparatorul de ziare. In alt ascensor, care va semana si el cu cel din
oraselul ce nu apare pe nici o harta.

Kiriat Ono – 2007

Musée d’Orsay: Max Ernst – «Une semaine de bonté. Les collages originaux»

august 9th, 2009

În perioada 30 iunie – 13 septembrie 2009, Musée d’Orsay oferă publicului o integrală a colajelor originale aparţinând lui Max Ernst (1891-1976).

Expoziţia a fost organizată de Musée d’Orsay în parteneriat cu Albertina din Viena şi Max Ernst Museum din Brühl (locul de naştere al artistului), Kunsthalle din Hamburg precum şi de Fundacion MAPFRE din Madrid şi itinerată din 2008 până în 2009, în toate muzeele partenere menţionate.

Prezent în comunitatea artiştilor din Montparnasse şi prieten din anii 1920 cu Paul Éluard, André Breton, Paul Klee, Apollinaire, Alberto Giacometti, Marcel Duchamp, Marc Chagall ş.a. Max Ernst, pictor şi sculptor german, cu studii filosofice şi de istoria artei între 1909-1920 la Bonn, este considerat exponent de seamă al dadaismului şi surealismului secolului XX.

Un surealist convins, captivat total de Manifestul surealismului al lui André Breton, Max Ernst încearcă să înfiinţeze după primul război mondial, un grup Dada la Cologne alături de Arp şi Baargeld, dar revine curând în mediul parizian.
În acest mediu, Max Ernst pictează în ulei, cucerit de De Chirico, sculptează impresionat de Giacometti, lansează tehnica frotajului în grafică şi decorează spectacolele baletelor ruseşti, demonstrând calităţile sale artistice remarcabile.
Este un artist heterogen a cărei vitalitate creatoare se va dezvolta în mediul artistic din America anilor 40, sau, mai târziu în Franţa unde revine şi se stabileşte definitiv în 1953.

Cele 184 de colaje originale reprezentând «Une semaine de bonté» au mai fost expuse o singură dată, în 1936 la Madrid.
Colajele expuse acum la Paris au fost realizate cu ocazia unui sejur la Vigoleno, nordul Italiei, în 1933.
Max Ernst realizează primele sale colaje în 1919, ca mai târziu să inventeze practic, în 1929, romanul-colaj cu «La Femme cent têtes».
De altfel, colajele din această expoziţie au servit ca manuscris pentru romanul ilustrat surealist publicat mai târziu la Paris în 1934 şi dispuse în cinci mari caiete.
In ordine cronologică, ele constituie de fapt, al treilea roman-colaj, după «Rêve d’une petite fille qui voulut entrer au Carmel» din 1930.

Ca tehnică, colajele, de o fineţe a detaliilor impecabilă, în care abia sesizezi decupajele, sunt alcătuite din fragmente de xilogravuri utilizate în jurnale de ştiinţe naturale, cataloage de vânzare sau romane populare de la începutul secolului al XX-lea.

Colajele lui Marx Ernst au o deschidere interesantă în care temele dominante precum moartea, gelozia, tortura, puterea, catastrofa, dragostea, libertatea se combină cu legende, poveşti, inserţii virtual poetice, alegorii mitologice până la Geneză, de-o manieră spectaculară de excepţie.
Sunt efectiv fascinante, prin universul abordat, atât de aproape de oniric, conturate de un surealism autentic.

Dispunerea, atât în expoziţie cât şi în caietele publicate (exemplarele fiind prezente la Musée d’Orsay) este organizată după zilele săptămânii, începând după concepţia lui Marx Ernst, cu Duminica (având elemente «La Boue» şi «Lion de Belfort» – ce pentru el reprezintă indiscutabil, semnul puterii, violenţei, torturii şi morţii), apoi Luni (element «L’eau»), Marţi («Le feu»), Miercuri («Le sang», «L’Œdipe»), Joi («Le noir», «Le rire de coq» şi «L’ile de Pâques»), Vineri («L’intérieur de la vue») şi în sfârşit, Sâmbătă («L’inconnu», «L’envie»).

Caietele publicate şi expuse de altfel în expoziţie, au culori diferite, respectiv: violet, verde, roşu, albastru şi galben, nuanţele fiind «împrumutate» de către organizatori în dispunerea sălilor.
Structura de expunere a colajelor lui Max Ernst în expoziţie, s-a inspirat din forma de publicare a romanului grafic ce apare astfel ca gen în 1934.

Aşa cum menţiona comisarul expoziţiei, Werner Spiess, acest ciclu bulversant se reuneşte într-o veritabilă «carte a secolului», mult mai multe detalii fiind cuprinse într-un volum «Max Ernst. Une semaine de bonté. Les collages originaux» realizat sub conducerea lui Werner Spiess, 320 pagini, 45 €, Fundacion MAPRE/Editions Gallimard, cu participarea Musée d’Orsay.

Max Ernst este un actor major al surealismului secolului al XX-lea, format în spiritul caracteristic avantgardiştilor europeni într-o lume contrastantă, plină de conflicte mondiale, progres şi inerţie, care îşi reclamă şi proclamă propriile principii artistice constituind o artă ce a revoluţionat astfel un întreg secol.

Controverse Existenţiale – Despre Har

august 9th, 2009

UNDE AR FI HARUL LUI DUMNEZEU, DACĂ?…

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.
Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută.
Unde ar mai fi harul divin dacă iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?…
Harul lui Dumnezeu este peste tine numai când împlineşti acestea şi când le împlineşti în mod natural, fără să ai vreo ţintă, fără să fii încorsetat şi obligat, fără să studiezi pentru a te încredinţa mai bine, convingându-te… pentru că harul lui Dumnezeu este Credinţa şi credinţa adevărată răstoarnă toate aceste condiţii lumeşti şi fireşti care limitează şi împiedică ridicarea omului mai aproape de Tatăl Creator.
Ai fi la fel de comun ca şi păgânii din timpurile străvechi dacă accepţi şi iubeşti numai ce îţi convine… la fel făceau şi ei. Şi ei îşi iubeau copiii lor şi lor le plăcea ce le servea interesului… la fel eşti şi tu acum… doar epoca diferă şi îmbrăcămintea…

\”Nu vreau sã fac zadarnic harul lui Dumnezeu; cãci dacã neprihãnirea se capãtã prin Lege, degeaba a murit Hristos.\” (Galateni 2:21)
Explică atât de clar acest verset… Neprihănirea însumând categoriile tuturor aptitudinilor, calităţilor şi însuşirilor superlative ale omului prin care poţi atinge nivelul curăţirii spirituale, ceea ce se cheamă exact neprihănire.
Ori, versetul spune limpede: dacă omul are puterea să îşi dea singur aceste caracteristici, sau le capată aici pe pământ prin exerciţiu, experienţă, muncă sau alte eforturi lumeşti (şi asta este Legea – o sumă de reguli şi conduite morale şi cu scop corector, dar făurite din raţionament pur omenesc, conform valorii şi nivelului spiritual al celor care au întocmit-o)… ar însemna că degeaba a murit Hristos.
Ştiu, ştiu! E supărător pentru omul de rând asemenea veste! Ar însemna pentru el să nu-şi mai ia credit pentru nimic din ceea ce face şi să renunţe la a mai fi \”centrul universului\”… Şi asta e cumplit!
Însă, este scris că omul trăieşte prin ego şi pentru ego… până să-L întâlnească pe Cristos. Dar ce poate fi şi mai cumplit, este să-L găseşti pe Cristos Isus… şi apoi să te rătăceşti de EL, să te pierzi agale de pe drumul unde trebuia să fii cu EL… şi să crezi totuşi că ai fi acolo…
Iată aici o explicaţie mai amănunţită despre Lege şi despre Credinţă:

\”Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia sã fie descoperitã. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumãtor spre Hristos, ca sã fim socotiţi neprihãniţi prin credinţã. Dupã ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumãtorul acesta. Cãci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. (Galateni 3:23-26)
Asta înseamnă pe un înţeles mai modern, că toate sunt bune, dar numai la vremea lor… Legea (sistemul de norme care a generat şi modul de gândire, atitudine şi adoptare a viziunii faţă de religie şi spiritualitate) la acea vreme şi-a avut rostul său în demersul pregătitor al mentalităţii şi percepţiei oamenilor în ce priveşte Divinitatea. Dar, apoi însăşi Divinitatea prin Omul-Dumnezeu Isus Cristos, s-a arătat oamenilor aducând cu Sine oVeste nouă privitoare la intepretarea şi înţelegerea corectă a principiilor lui Dumnezeu şi a noii Lui Legi (scrisă, descrisă şi explicată pe larg în Noul Testament).

\”…sã fiu gãsit în El, nu având o neprihãnire a mea, pe care mi-o dã Legea, ci aceea care se capãtã prin credinţa în Hristos, neprihãnirea, pe care o dã Dumnezeu, prin credinţã.\” (Filipeni 3:9)
Adevărata neprihănire nu se capată aşa cum se crede, prin studiu din cărţi, informare mass-media, prin conformarea şi respectarea unor reguli şi canoane stricte, încadrarea într-o normă sau categorie, ci prin ceva care nu poţi lua sau cumpăra şi nici nu-ţi poţi achiziţiona prin propriile tale eforturi… şi asta este CREDINŢA.

\”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.\” (Efeseni 2:8-9)
Nu prin fapte, deci nu prin ceea ce facem, sau încercăm să facem întru a fi mai buni, mai desăvârşiţi, mai inteligenţi şi înţelepţi… ci prin HAR.

Ce suntem dacă vorbim despre IUBIRE şi nu cunoaştem iubirea?….
Ce suntem dacă vorbim despre ADEVĂR, dar acceptăm adevărul numai când ne prinde bine?…
Ce suntem dacă vorbim despre CUNOAŞTERE, dar percepţia noastră este limitată de piloanele standardelor personale pe care singuri ni le-am fixat în viaţă, sau care ne-au fost date de alţii?…
Ce suntem dacă vorbim despre ÎNŢELEPCIUNE şi n-o săvârşim în ceasurile când ni se cere cu prisosinţă a fi înţelepţi?…
Ce suntem dacă vorbim despre Dumnezeu şi Legea Lui, dar niciodată nu L-am cunoscut pe Dumnezeu şi nici vocea nu I-am auzit-o?…
Ce suntem dacă vorbim despre lucrurile vii şi frumoase ale vieţii, iar noi trăim în cele moarte?…

Toate acestea fac din noi să fim doar… OAMENI.
Iar a fi OM, este prin definiţie a fi pus în slujba lui Dumnezeu. Acest adevăr s-a pierdut în timp, dar a venit vremea ca el să fie actualizat şi să i se dea valenţele potrivite.
A fi corect nu înseamnă mereu a fi potrivit. Există milioane de oameni cu acelaşi ţel, dar nici unul din ei nu vor fi potriviţi într-o armonie perfectă în acelaşi loc şi pentru acelaşi lucru. Dumnezeu proclamă unicitatea omului, desăvârşindu-şi astfel complexitatea şi adâncimea existenţei Lui de-a lungul timpului în creaţia Sa. Dar El dă similitudine între noi, tocmai înspre a ne zidi mai uşor în lucrarea de sfinţire a trupului lui Hristos, din care cu toţii facem parte. Suntem chemaţi la biruinţă şi oricine se încrede în Cuvântul Lui Dumnezeu şi promisiunile Sale făcute seminţiei Sale (poporului Său), este un învingător, este un sfânt al Domnului, iar Dumnezeu se proslăveşte în el.

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.”
(Proverbe 3:5,6)

© copyright 2008 Adina-Cristinela Ghinescu

vizualizare articol blog aici:

http://controverseexistentiale.weblog.ro/2008-12-30/643451/Despre-Har.html

Arta discriminării

august 9th, 2009

S-a încetăţenit oarecum greşit în limbajul curent, doar o conotaţie negativă a verbului a discrimina. În accepţiunea sa originală însă, verbul înseamnă a distinge, a face deosebire. Din acest motiv, cu adevărat negativ ar trebui să fie doar contextul în care sunt utilizate verbul (sau adverbul asociat), deoarece doar în context putem exprima faptul că o persoană sau alta se comportă discriminatoriu în raport cu entităţi care ar trebui să fie considerate egale – de exemplu în raport cu persoane care au origini etnice diferite sau alte caracteristici pe care nu şi le pot alege.

Fac sublinierea de mai sus pentru că aş vrea să vă propun ca temă de reflecţie locul central pe care îl ocupă discriminarea în cotidian. Ne folosim de capactiatea de a discrimina atât la nivel senzorial, perceptiv, şi nu trebuie nimic adăugat despre acest lucru despre care s-au scris tomuri întregi, cât şi la nivelul cunoaşterii abstracte, pentru a distinge adevărul de minciună, gradul de risc al unei acţiuni, binele de rău (desigur, subiectiv) şi multe altele.

De ce am intitulat această temă de reflecţie „Arta discriminării”? Pentru omul de ştiinţă, discriminarea este profesiunea. Ea se exprimă cel mai adesea în termeni probabilistici şi vizează cunoaşterea fenomenelor, a cauzelor şi de multe ori chiar posibilitatea de a influenţa respectivele fenomene. Un exemplu care îmi vine instantaneu în minte sunt cercetările pentru realizarea unui vaccin împotriva Gripei Porcine, fundamental bazate pe tehnici discriminatorii şi calcule probabilistice. Dar pentru noi ceilalţi (şi chiar şi pentru oamenii de ştiinţă în afara programului de lucru), capacitatea de a discrimina rămâne o artă: Cum să ne recunoaştem posibilii prieteni între atâtea persoane cu care venim în contact? Cum să alegem un partener de viaţă? Dintre toate câte trebuie să facem, cum să ne ordonăm priorităţile? Cum să distingem adevărul de minciună ori înţelepciunea de prostie sau răutate atunci când cineva ne vorbeşte sau când citim o carte, incluzând aici şi cărţile considerate sfinte de către diferite religii?

Trăind mereu sub imperiul urgenţei (dacă aveţi timp să citiţi acest articol nu faceţi parte din această categorie) nu ai prea mult timp de discriminare. Viaţa alege pentru tine, supravieţuirea îţi dictează priorităţile. Având un pic de timp din când în când însă, lucrurile devin mai complicate, mai ales dacă avem pretenţia să alegem şi noi pentru viaţă. Şi nu există duşman mai mare al acestui efort, decât clivajul generat de ego, în încercarea de a simplifica şi de a reduce universul. Acest marasm se naşte din amestecul (involuntar sau intenţionat) al adevărului cu minciuna, din asocierea unei religii sau alteia cu etnia, din generalizarea unor trăsături pe care le-am cunoscut direct, venind în contact cu câteva persoane, la nivelul unor întregi populaţii cărora ar putea să le aparţină persoanele respective. Un exemplu tipic sunt femeile care declară cu seriozitate că „toţi bărbaţii sunt nişte porci” – fără să-şi pună vreo clipă problema că în acest mod se autocaracterizează de fapt, relevând ca bărbaţi de bună calitate nu se simt atraşi de ele. Echivalentă pentru bărbaţi ar fi, desigur, „toate femeile sunt nişte stricate”.

Exacerbarea ego-ului vine automat cu multe alte fenomene, dintre care cateva ar fi neacceptarea diversităţii, discriminarea negativă sau chiar discriminarea discriminării. Vă invit să adăugaţi la acestă listă. Neacceptarea diversităţii la nivel de populaţii poate duce la conflicte majore, inclusiv genocid. Discriminarea negativă favorizează, în interiorul unei populaţii, pe cei uzual discriminaţi, introducând în mod artificial un nou lanţ de nedreptăţi. În fine, în lipsa unei denumiri mai bune am numit „discriminarea discriminării” reacţia celor care sunt criticaţi ori acuzaţi cu privire la o situaţie reală, autentică, de încălcare a unor norme de comportament civilizat sau chiar a unor legi, de a pune acuzaţia respectivă nu pe seama faptei reprobabile ci pe seama unei caracteristici personale fără legătură cu fapta.

Am întâlnit persoane care sunt împotriva iudaismului, fără să fie antisemite. Persoane care pot discuta în termeni statistici, bine informaţi, despre rămâneri în urmă culturale şi civice ale majorităţii românilor, fără să aibă nici cea mai mică tendinţă antiromânească – ba chiar îndrăgind România şi românii. Am întâlnit religioşi habotnici care sunt în stare să jignească, să lovească sau chiar să omoare pentru cărţile pe care le consideră sfinte fără să le fi citit vreodată dar şi atei care au citit aceleaşi cărţi sfinte de la un capăt la altul, reuşind cu succes să discrimineze între înţelepciune umană etern valabilă şi nepreţuite sfaturi practice transmise prin intermediul acelor cărţi din generaţie în generaţie şi respectiv prostii, răutăţi şi uluitoare inepţii împotriva oricărei norme contemporane de bun simţ.

În dialogul pe care încercăm să-l menţinem viu în paginile noastre nu facem decât un efort constant de a încuraja spiritul critic şi capacitatea de a deosebi, de a înţelege. Generalizările sunt bine venite numai atunci când sunt solid documentate.

Inscripții antisemite și xenofobe la Bălți

august 5th, 2009

BĂLŢI (Imedia) – Mai multe inscripţii cu caracter xenofob la adresa evreilor, dar şi inscripţii prin care se indică superioritatea ruşilor ca etnie au fost făcute, de către persoane necunoscute, pe pereţii unor blocuri de locuit şi garduri în cartierul „Dacia” (numit de localnici BAM) din oraşul Bălţi. Unele inscripţii poartă conţin apeluri ameninţătoare la adresa evreilor.

Solicitat de Imedia, preşedintele Societăţii evreieşti din localitate, Lev Bondari, a declarat că, în cazul inscripţiilor ameninţătoare la adresa evreilor, este vorba de o manifestare neofascistă, care prinde rădăcini în ultima vreme la Bălţi. „Mă tem că în curând şi în Moldova se va face tot mai simţită prezenţa mişcării neofasciste”. Întrebat câţi membrii numără în prezent comunitatea evreiască din Bălţi, Lev Bondari a spus că „sunt foarte puţini la număr, dar în curând vor fi şi mai puţini”.

În perioada postbelică, jumătate din populaţia oraşului Bălţi, 32 de mii din 60 mii, era de origine evreiască.

Preşedintele Societăţii Ruse din Bălţi, consilierul municipal comunist Pavel Buceaţki a spus pentru Imedia că, dintre toate, inofensivă este doar inscripţia „RUS&MD = bratya slaveane”, restul fiind de natură naţionalistă, care ar putea tensiona relaţiile interetnice în oraşul Bălţi. „Cred că este vorba despre nişte acţiuni emoţionale pe care le-au exteriorizat persoane care nu s-au gândit ce efect ar putea avea aceste inscripţii”, a spus Buceaţki.

Potrivit lui, în oraş convieţuiesc peste de 60 de etnii şi că toţi ştiu că „ţara noastră adevărată este Republica Moldova”.

Poliţia locală cercetează cazul şi a anunţat că va da o apreciere juridică acestei infracţiuni.

La Bălţi, nu este pentru prima oară când persoane necunoscute fac inscripţii cu conţinut xenofob. Acum circa doi ani, în centrul oraşului, persoane necunoscute au scris pe panouri cu stema Republicii Moldova şi alte însemne de stat – „Belţî, russki gorod”, (Bălţi, oraş rusesc)”. În nici un caz, însă, poliţia nu a identificat autorii inscripţiilor.

În oraşul Bălţi, potrivit datelor ultimului recensământ sunt circa 128 mii de locuitori. Dintre aceştia, 52,4% s-au declarat moldoveni; ucraineni – 23,7%, ruşi – 19,2 la sută etc.

www.imedia.md

Președinția României – statalitate, echilibru, moderație, forța de a sta împreună

august 5th, 2009

Declaratia Principelui Radu al României

5 august 2009, Palatul Elisabeta

Guvernarea

Trecem printr-un moment de criza economica si suntem, totodata, in fata unei crize politice si a institutiilor Statului. Ambele slabiciuni au nevoie sa fie inlaturate, repede si bine, de catre societatea româneasca.

Responsabilitatea fundamentala a partidelor politice este sa ofere românilor o guvernare competenta, stabila si cu viziune, pentru urmatorii 4-8 ani. Conform regulilor democratiei si conform Constitutiei României, solutia nu poate veni decât de la Parlament si de la partide. Printr-o dinamica politica rationala si corecta, se poate obtine majoritatea parlamentara care sa genereze un guvern capabil sa faca fata vremurilor actuale, de criza.

Aceasta este directia in care ar trebui sa-si foloseasca puterea si energia capii partidelor politice. Aceasta este ceea ce mediul de afaceri, românesc si international, asteapta de la ei. Aceasta este ceea ce asteapta intreaga societate româneasca.

In schimb, liderii partidelor politice lupta pentru ocuparea fotoliului de Presedinte al României. Cei mai puternici politicieni ai principalelor partide parlamentare, Traian Basescu, Mircea Geoana si Crin Antonescu, sunt angajati cu toata forta in campania prezidentiala. Desi Constitutia nu da Presedintelui nici o putere de tip administrativ. Iar România are, acum, o mare nevoie de a fi guvernata bine.

Chem societatea civila, in tot ceea ce are mai valoros, sa aduca in spatiul public analize care sa indrepte clasa politica spre o alta directie de lupta. Sa ajute Institutia Presedintelui României sa se aseze in spatiul valorilor statalitatii, al echilibrului, al moderatiei si al fortei de a sta impreuna. Si sa incurajeze pe cei mai puternici politicieni sa-si asume, in arena Parlamentului, o solutie politica viabila, pentru a oferi tarii o guvernare stabila, predictibila si competenta, in urmatorii 4-8 ani.

Aceasta este calea democratica si responsabila de urmat pentru a scoate România din criza economica si din ambiguitatea politica si institutitonala in care se gaseste astazi.

Zgomotul şi furia domnului Nistorescu

august 5th, 2009

Dacă marți 4 august am publicat articolul lui Cristian Pătrășconiu \”Da, am fost dat afară de la Cotidianul de domnul Cornel Nistorescu!\”, mirecuri 5 august publicăm un comentariu pe această temă scris de colaboratorul nostru, Liviu Antonesei.

Furia cu care s-a aruncat dl. Cornel Nistorescu asupra ziarului pe care a fost delegat să-l conducă, precum şi tot zgomotul provocat în jur – în afara primului efect, conjunctural – nu cred că va fi de bun augur pentru viitorul acestuia. Al ziarului, vreau să spun. Dar şi al directorului său vremelnic, de asemenea. Debutul în noua funcţie dovedeşte completa lipsă de fler a D-Sale, faptul că este complet depăşit ca manager de presă. Să-ţi începi, în era internetului!, directoratul cu un act de cenzură e peste puterea de pricepere a unei minţi relativ normale. În cîteva ore, textul cenzurat a apărut pe o sumedenie de site-uri şi bloguri, bucurîndu-se de o lectură de cîteva zeci de ori mai masivă decît dacă ar fi rămas doar pe prima pagină a site-ului „Cotidianul”.

Dl. Cormel Nistorescu, dorind să-i facă un serviciu prietenului dumisale, dl. Petru Romoşan, i-a făcut, pînă la urmă, un imens deserviciu. Sutele, miile de reacţii şi comentari negative la adresa directorului debutant nici nu mai contează, nici diagnosticul stabilit de „Agenţia de Monitorizare a Presei”, că avem cu un act calificat de cenzură, nu cu o decizie de „politică editorială”, care a căzut ca bomboana pe coliva libertăţii de opinie. Dacă primul pas a fost făcut cu stîngul, al doilea a continuat firesc direcţia – demiterea d-lui Cristian Pătrăşconiu, aflat de altfel în concediu, a produs lanţul de demisii şi refuzuri de a mai colabora cu ziarul, de la întreg „Colegiu editorial”, dizolvat a doua zi!, şi pînă la colaboratorii din ţară şi străinătate, cei care dădeau ziarului aerul că nu e pur şi simplu o altă gazetă bucureşteană – să pierzi în doua-trei zile semnăturile unor Doru Buşcu, Emil Hurezeanu, Ioan T. Morar, Theodor Baconsky, Daniel Vighi, Alin Fumurescu etc este, într-adevăr, o mare performanţă. În momentul de faţă, încă nu ştiu dacă vor mai semna d-nii Mircea Dinescu, Costi Rogozanu şi Cristian Pârvulescu.

În două-trei zile, s-a risipit cea mai diversă, cea mai pluralistă şi, probabil, cea mai valoroasă echipă de editorialişti-comentatori din România. Nu e constatarea mea, că am făcut parte din ea, ci a presei concurente! Să-ţi mai demisioneze şi directorul ediţiei online e, de asemenea, o mare performanţă! Amintisem de mine – ca să fie clar! –, am plecat în urma demiterii d-lui Cristian Pătrăşconiu, cel care răspundea de secţiunea de comentarii a ziarului. În cei peste cinci ani de colaborare, la „Cotidianul”, au fost 7 – 8 directori editoriali, iar despre trecerea unora prin funcţie nici măcar n-am ştiut pînă la recentul scandal! Am lucrat mereu cu dl. Pătrăşconiu şi am lucrat mereu impecabil, fără vreo sugestie din partea dumisale, fără nici un act de cenzură, fără nici o observaţie, fără asperităţi prin urmare.

Deşi poziţiile noastre politice sînt destul de diferite, D-Sa socotindu-l, de pildă, pe dl. Băsescu „răul cel mai mic”, în vreme ce eu cred că acest „rău mic” este, în realitate, unul foarte mare, n-am avut probleme! Mi s-a părut loial să procedez în acest mod. Aşa sînt eu, nu pot răspunde la corectitudine cu o incorectitudine, nu pot lăsa o nedreptate nesancţionată, chiar dacă asta mă poate costa, mă costă. A doua zi după ce mi-am anunţat retragerea pe mai multe bloguri de pe „Cotidianul” – mulţumesc celor ce şi-au exprimat regretul, dar mă bucur că au înţeles motivaţia –, dar şi pe alte bloguri, cum ar fi cele ale d-lor Mihnea Măruţă şi Dorin Tudoran, deci a doua zi am fost sunat de dl. Cornel Nistorescu, care mi-a propus continuarea colaborării în „condiţii excepţionale”. I-am explicat politicos, cum şi D-Sa a fost de altfel pe toată durata convorbirii, că n-am avut motive să mă plîng de „condiţii” la Cotidianul nici pînă atunci, ba din contra, că motivaţia mea era cea deja postată pe bloguri. Ne-am despărţit urîndu-ne, reciproc, sănătate şi succes, deşi mă îndoiesc de succesul dumisale în noua postură, dat fiind nefericitul incipit al operaţiunii de „redresare” a „Cotidianului”. Mă tem că „redresarea” va însemna, din păcate, o grabnică dispariţie. Şi asta, desigur, ca om care am scris peste cinci ani în paginile sale, nu poate să nu mă doară. Dar e treaba directorului cum îşi conduce ziarul la pieire, cum e treaba patronatului să-şi piardă banii pe a cui mînă vrea, inclusiv pe cea a d-lui Nistorescu!

Dar mai este ceva! În urma discuţiei telefonice, am ajuns la concluzia că „mogulatul” şi managerii din presa de astăzi au suferit un fel de nefericită mutaţie mentală – ei îşi imaginează că totul se vinde şi se cumpără, de la capacitatea de a-ţi pune întrebări la sentimente, că oricine are un preţ. Ei, bine, nu! Sînt şi oameni „nepreţuiţi”, deci care nu cedează indiferent de sumele ce li se vehiculează prin faţa ochilor. Poate nu foarte mulţi, dar mai sînt şi cîtă vreme mai sînt, poate că nu este totul pierdut…

Da, am fost dat afara de la Cotidianul de domnul Cornel Nistorescu!

august 4th, 2009

Am fost anuntat, neoficial, verbal si de catre colegii mei, ca dl Cornel Nistorescu a decis sa ma dea afara de la ziar. Mi s-a povestit ca, intrebat care au fost argumentele unei asemenea decizii, dl Nistorescu nu a oferit nici unul care sa indice vreo abatere profesionala din partea mea. A fost un act de vointa si de autoritate.

Intrucit efectele deciziei de astazi a dlui Nistorescu mi-au provocat cel mai dificil, mai absurd si mai nedrept moment al carierei mele profesionale, va rog sa imi ingaduiti sa nu formulez deocamdata decit acest mesaj. Daca as vorbi mai mult acum, ar fi reactii pe care le-ar dicta presiunea emotiilor si poate ca pe unele le-as regreta apoi.

Va multumesc celor care sinteti alaturi de mine si, un egala masura, celor care m-ati cautat la telefon. Acestora din urma, le spun ca deocamdata, fiind peste masura de tulburat, nu as dori sa fac nici un alt comentariu in legatura cu situatia mea, in afara acestui mesaj care sper sa ajunga la dumneavoastra. Cei care ma cunoasteti, stiti ca nu sint un tip nepoliticos! Cei care ma veti cunoaste, veti afla asta! Iertare, va rog!

Inca ceva, o mica marturisire: am fost educat sa nu pun capul in pamint, sa nu ingenunchez in fata absurditatii, sa nu cedez in fata nedreptatii! Nu ma voi schimba! Puteti fi siguri de asta!

E foarte dificil si cind va spun asta, va rog sa nu credeti nici macar putin ca as glumi! Dar nu imi e frica! Sa nu va fie frica nici dumneavoastra!

Va multumesc! Si pentru solidaritate, si pentru intelegere…

Articolul a fost preluat cu aprobarea autorului de pe blogul http://patrasconiu.blog.cotidianul.ro/

Atentat anti-gay la Tel-Aviv

august 3rd, 2009

Am primit din toate colturile lumii invitatia de a vedea ce s-a intamplat in ultimele zile in Tel Aviv, unde trei tineri homosexuali au fost ucisi fara nici o justificare sau explicatie de catre un fundamentalist musulman.
Acest incident s-a intamplat doar la cateva zile de la pronuntarea sentintei de la ultimul atentat anti-gay din zona, unde criminalul, care a primit o pedeapsa de 12 ani inchisoare, a fost de data aceea un fanatic iudeu. Evident ca aceleasi cauze produc aceleasi efecte, iar homosexualii din Israel sunt supusi unui tir dublu.
Dar ideologia ucidererii este una si aceeasi.

1. Pe cine au ucis acesti oameni?

Sunt sigur ca homofobii din lumea intreaga ar fi gata sa sara cu atacurile pe cei ucisi: asa le trebuie! Sa lase parazile!
Tocmai de aceea ma simt obligat sa explic despre ce este vorba.
In toata lumea se petrece un fenomen care in Romania mai are de asteptat: tinerii isi dau seama din ce in ce mai devreme in viata despre orientarea lor sexuala. Intre varsta trezirii la realitate (la 12-13 ani) si cea a deplinei maturitati sexuale exista un interval, din ce in ce mai mare. Pentru acest grup de adolescenti, intre varsta de 13 si 21 de ani (dar mai ales intre 16 si 21) autoritatile medicale au decis ca trebuie sa se creeze o nisa a lor, in care copiii si adolescentii respectivi sa se simta in siguranta, la distanta de adulti si de orice pericol, in care ei sa poata discuta despre problemele lor, pentru a li se asigura o calitate a copilariei cat mai buna.
Un asemenea centru a fost atacat in Tel-Aviv.

Stim cu totii ca la Yerushalayim un asemenea centru nu ar fi fost in deplina siguranta, datorita cohortelor de religiosi de toate nuantele. Dar orasul Tel-Aviv s-a bucurat pana acum de un renume pasnic!
Iata ca si acest mit, al caracterului pasnic al orasului Tel-Aviv dispare. Spre ce fel de lume ne indreptam?

2. Ce urmeaza dupa uciderea acestor copii?

Un lucru neasteptat, pozitiv s-a petrecut de data asta: intreaga populatie a orasului Tel-Aviv, fara deosebire de orientare sexuala, a luat parte la o contrademonstratie de revolta impotriva crimelor. De azi incolo sunt convins ca nu numai fundamentalistii musulmani, plini de ura fatza de modernitate, dar pana si rabinii care au amenintat nu de putine ori cu cutitele demonstratiile gay si le-au si atacat de cateva ori vor lua la cunostinta ca Israelul ca stat nu permite crimele nici macar daca acestea sunt sustinute de cartile sfinte ale unora!
Sigur ca este necesara o clarificare fundamentala din partea statului evreu in privinta a ce este permis din cartile sfinte si ce este interzis. Dar sunt sigur ca acest lucru va veni treptat, pe parcurs.

3. Surpriza unor analize sociale

Este foarte intresesant rezultatul unor studii publicate acum trei ani. La intrebarea „care sunt obiectivele favorite ale atacurilor musulmanilor in Israel?”, raspunsul a fost uluitor: psihopatii religiosi musulmani evita de multe ori sa atace simbolurile religioase ale evreilor, concentrandu-se mai ales pe simbolurile vietii progresive!
Deci civilizatia moderna ii enerveaza cu mult mai mult pe acestia prin comparatie cu simbolurile religiei habotnice.
Singura concluzie valabila pentru noi toti cei care nu traim in acea zona consta in faptul ca trebuie sa ne cunoastem mai bine dusmanii, si sa fim foarte constienti ca noi toti suntem tinta musulmanilor impenitenti, si nu numai un numar mic de istaelieni din statul Israel.

Stat, naţiune şi vara ignoranţei noastre

august 3rd, 2009

În iunie 1989, cu ocazia comemorării înfrângerii de la Kosovo Polje, un leader carismatic al Partidului Socialist din Serbia dădea asigurări populaţiei sârbe minoritare în regiunea autonomă Kosovo şi Metohia că nu va mai avea de suferit de pe urma persecuţiilor majorităţii albaneze. Puţini erau atunci în măsură să conştientizeze faptul că acest episod avea să prelimine seria de conflicte interetnice şi interconfesionale, marcate de atrocităţi comparabile cu ororile celui de-al doilea război mondial, fapte pe care Tribunalul Internaţional pentru Crime de Război continuă să le investigheze la un deceniu de la relativa pacificare din 1999. Încă şi mai puţini observatori ai situaţiei din Balcani recunoşteau în noua stea a politicii de la Belgrad, cu stagii profesionale în mediile economice occidentale şi cu aparente disponibilităţi reformiste pe inspiratorul mişcărilor secesioniste ale comunităţilor sârbe din Croaţia şi Bosnia-Herţegovina şi al represiunilor din acelaşi Kosovo, sau potenţialul agresiv al adolescenţilor care aveau să treacă de la violenţa verbală a peluzei stadionului la acte de cruzime sistematică înoraşele şi satele devenite câmpuri de luptă sau tabere de purificare etnică.

Fără îndoială, drama iugoslavă îşi are propriul specific, este rezultatul unei evoluţii istorice şi reprezintă probabil un caz irepetabil în realitatea europeană. Din acest motiv, orice similitudini între discursuri şi fapte ale protagoniştilor crizei din Balcanii de Vest şi fragmente de conduită ale unor oficiali români ar trebui să fie cu totul deplasate. Prezumţia că integrarea României în structurile europene şi euro-atlantice înseamnă o separare implicită de convulsiile stânjenitoarei proximităţi balcanice poate mobiliza numeroase argumente în favoarea sa.

Ultimul secol de istorie a Europei de Est ne demonstrează totuşi că nici edificarea etatică, nici modernizarea economică şi instituţională, nici compatibilităţile culturale, nu au avut caracterul ireversibil, iar cei care ignoră erorile trecutului, îşi asumă riscul unei gestiuni deficitare a provocărilor prezentului. Legitimitatea noastră europeană de dată recentă ne-ar putea face să privim cu bunăvoinţă gesturi precum exerciţiile de recitare a primului articol din Constituţie, cu tonalităţi oximoronice de liturgic şi histrionic, destinate să anuleze premisele oricărei dezbateri de substanţă pe tema reformei administrative. Gustul public pentru divertisment poate face tolerabilă chiar şi exhibarea macabră a unor însemne ale Wehrmachtului, într-o macabră coregrafie cu autoasumate decriptări electorale. Nimic nou sub soare, numai că aceste gesturi dobândesc un plus nemeritat de vizibilitate în raport cu analiza necesară a relaţiei dintre stat şi naţiune, între individ şi comunitate, între libertate şi responsabilitate socială.

Curentele majore ale gândirii europene au propus paradigme proprii în aceste chestiuni, de la spiritul genuin al naţiunii etnice herderiene la sensul civic al naţiunii ca plebiscit de fiecare zi a lui Ernest Renan. Ecourile acestor controverse s-au regăsit şi în spaţiul literelor româneşti, unde a subsumat şi aspectul relaţiei dintre identitatea naţională şi procesul de modernizare. Cu tot caracterul său exhaustiv şi cu tot dinamismul conferit de capacitatea de reevaluare, disputa a depăşit doar episodic cadrele instituţiilor de învăţământ şi a cenaclurilor culturale. Entuziasmul paşoptist, perspectiva sceptică asupra formelor fără fond postulată de Junimişti, pledoariile pentru occidentalizare şi introspecţia critică a tinerei generaţii de intelectuali a anilor 30 au intrat în atenţia publicului larg în măsura în care s-au acomodat cu interese ale puterii sau cu opoziţia la aceasta.

Spre deosebire însă de realităţile occidentale, în Europa Centru-Orientală am avut de-a face cu statul slab, lipsit de capacitatea de colectare şi administrare eficientă a resurselor, cu regimuri autoritare şi dezinteresate de elaborarea unor politici publice eficiente. Vulnerabilităţile istorice, persistenţa imaginarului xenofob la nivelul mentalului colectiv şi performanţele mediocre în procesul de modernizare, au devenit resorturi ale naţionalismului defensiv propriu societăţilor izolaţioniste, ale criticii democraţiei liberale de pe poziţii de extremă dreapta sau ale unor contestaţii la adresa globalizării şi ale oricăror proiecte integraţioniste. În aceaşi ordine de idei, establishmentul politic a tins să-şi explice insuccesele manageriale sau excesele autoritariste prin inventarea de inamici, de preferinţă străini, care să justifice solidarizarea naţiunii.

România a experimentat astfel de practici în anii 80, când orice raţionalizare a alimentelor era însoţită de apariţia unor hărţi ale aşa-numitei Ungarii Mari. Dificultăţile presupuse de coexistenţa unor comunităţi diferite sub aspect etnic şi religios afectează şi zone cu o mai bogată expertiză în acest sens, precum Marea Britanie sau Franţa, cu disponibilităţile lor cosmopolite, iar prevalenţa solidarităţilor regionale în raport cu cele naţionale este de actualitate în Belgia sau Italia.Forţa de sugestie a sensibilităţilor identitare este relevată în actualitatea imediată de dificultăţile pe care le întâmpină construcţia europeană şi insistenţa cu care naţiuni care au beneficiat de avantajele integrării îşi protejează specificul legislativ, interesele economice distincte şi simbolurile statale.

Până acum, predilecţia pentru spectacular ne-a făcut să ignorăm necesitatea articulării unui proiect propriu în relaţie cu arhitectura europeană, eroare în măsură să ne afecteze ritmul de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Poate că suntem cetăţenii unui stat naţional, unitar şi indivizibil, dar puţini dintre noi cred că acesta este şi funcţional, în accepţiunea modernă a termenului. Cercetările sociologice privitoare la încrederea în instituţiile publice se constituie în rechizitorii mai dure decât orice raport al eurocraţilor. O constituţie poate însemna un moment de progres în devenirea unei comunităţi, dar niciun act legislativ nu va face o naţiune dintr-o sumă de persoane. Din acest punct de vedere, faptul că un segment important din populaţia activă preferă să se expatrieze, iar unii conaţionali generează reacţii de ostilitate atunci când rămân prea fideli unor tare comportamentale de acasă, ne-ar obliga să reflectăm cu onestitate la acele trăsături care ne conferă unicitatea în raport cu ceilalţi şi la lucrurile care ne solidarizează. Identitatea naţională ne conferă argumente pertinente pentru a nu ne simţi inferiori celorlalţi. Avem suficiente calităţi pentru a putea admira geniul economic al evreilor, consecvenţa creativă a germanilor, talentul artistic al rromilor şi pasiunea pentru libertate a secuilor. În ultimă instanţă, una din expresiile iubirii este încrederea, ori în ceea ce ne priveşte, poate că ar fi timpul să ne iubim ţara şi naţiunea suficient de mult pentru a avea încredere în capacitatea lor de a performa, fără să aibă nevoie de fuhreri sau Napoleoni de un ceas.

Adevărul despre învăţarea limbii române în Secuime

august 2nd, 2009

Am primit un comentariu foarte interesant, foarte bine şi minuţios scris despre problema învăţării limbii române în zonele din Ardeal locuite în majoritate de maghiari, în special Secuimea. Comentariul a fost trimis de un anume D’Azertis, care dezvăluie că este unguroaică, profesoară de limbi străine în Sfântu Gheorghe, Covasna. Redăm în continuare acest text în totalitatea lui (cu putine editări doar de formă), deoarece credem că merită o atenţie deosebită de la oricine interesat de subiect:

Citesc de o vreme mesajele voastre, initial n-am vrut sa ma implic, dar fiind unguroaica din Sf. Gheorghe, si intamplator profesoara de limbi straine, m-am gandit, ca totusi as avea cateva cuvinte in legatura cu predarea si invatarea limbii romane. In general in diferite mesaje ce era esential s-a mai zis: limba romana pe aici este slab vorbita de majoritate, dar sunt si unii care o vorbesc bine spre foarte bine.

Printre cauzele nevorbirii limbii trebuie sa includem fara indoiala si refuzul – insa la un numar redus de persoane. (Asa cum si in cazul romanilor de aici exista persoane – tot in numar redus, care inteleg si vorbesc bine lb. maghiara, dar refuza sa o vorbeasca. Cunosc cazuri concrete.) Apoi trebuie sa mentionam ca exista un numar mare de elevi slabi si mediocri (ei exista peste tot), acestia invata nu numai limba romana greoi, dar au rezultate mediocre si la alte materii.

Apoi se pune problema simtului/talentului pentru limbi. Asa cum pentru a fi un bun cantaret, ai nevoie de ureche muzicala, daca te nasti fara, nu prea ai multe sanse… Sunt numerosi elevi, care nici nu refuza sa invete romana, nici nu sunt mediocri, dar au nesansa sa le lipseasca acest simt pentru limbi.
Deci sunt de acord cu ceea ce a scris Dom si Olahus, inclusiv cu ideea ca foarte multi maghiari de aici nu iau in considerare posibilitatea unui loc de munca in celelalte parti ale tarii.

Ideea de programe si manuale diferentiate este sustinuta nu doar de maghiarii de aici, foarte multi profesori de etnie romana sunt de aceeasi parere (cunosc profesori care s-au titularizat la noi, dar care provin din judete ca Tulcea, Prahova sau Maramures, care dupa un an de predare la clase maghiare au ajuns la aceeasi concluzie!!!).

Cu actualele programe si manuale romana nu prea poate fi insusita (sau poate fi insusita greu, si in general de elevii buni si foarte buni care pe deasupra mai au si simt pt. limbi si eventual interactioneaza mai mult cu romani) pentru ca pune accent pe straturi ale limbii care necesita cunoasterea in prealabil al limbajului comun. In predarea limbilor straine pornim de la limbajul comun, al conversatiei cotidiene, si doar dupa insusirea acestuia se poate trece la limbajul literar, stiintific, juridic etc. Atata vreme cand lexicul de baza nu se invata temeinic, n-ai cum sa ceri de la elev sa cunoasca notiuni de teorie literara, arhaisme si neologisme, sau sa dea doua trei sinonime la un cuvant. Deci degeaba faci timp de 8-12 ani limba romana cand tocmai esentialul lipseste, tocmai posibilitatea de a lega propozitii de baza! Arabii si francezii reusesc sa comunice dupa putin timp pt. ca asa cum s-a mai zis: 1. ei sunt nevoiti sa foloseasca limba, 2. pentru ca ei invata prima oara sa comunice cu celalalt.

Eu nu cunosc niciun manual de lb. romana unde copilul sa fie invatat cum sa faca cumparaturi, sau cum sa ceara diferite informatii, cum sa trimita un colet prin posta etc. Copilul roman nu trebuie sa invete aceste fraze, expresii, cuvinte. Copilul maghiar mai intai ar avea nevoie de asta si nu de comentariul literar al romanului “La Medeleni” sau al unei poezii de Labis de ex.

Cu celelalte mijloace de comunicare si informare amintite de Solovastru treaba sta cam asa: elevul maghiar are la dispozitie cate site-uri vrea in lb. maghiara si se informeaza de acolo (daca te gandesti bine, daca informatia iti e oferita si in lb. materna, n-o vei citi in engleza sau franceza, nu?). Radiouri si televiziuni in lb. materna sunt destule, posturile romanesti sunt foarte rar urmarite de elevi. Aici cauzele sunt multiple, nu intru in amanunte.

In rest: @Solovastru: “Pot sa gasite oricate argumente pentru a-i scuza dar nu este decat o dovada de sovinism si de dispret pentru limba si cultura română.”
Nu cred ca un cetatean al tarii, de orice etnie ar trebui sa aiba mai mult sau mai putin respect pentru limba si cultura celuilalt cetatean de orice alta etnie! Chiar daca limba romana este limba oficiala, pentru mine este limba straina atata timp cat pot sa am doar o singura limba materna. (exista mai multe pdv. de a categorisi limbile, sa nu facem confuzii. Dpdv. al individului exista o limba materna, toate celelallte fiind straine. Dpdv. legal exista o limba oficiala, celelate putand fi semi-oficiale sau neoficiale. In timp ce in cazul cetatenilor de etnie romana lb. materna si cea oficiala se suprapun, in cazul cetatenilor de alta etnie nu. Doar atat.)

Sunt pt. obligativitatea invatarii limbii romane, dar nu pot sa fiu de acord cu respectul impus! Asa ceva nu exista. Nu poti sa obligi pe cineva sa-ti respecte limba sau cultura. Respectul se castiga. Limba si cultura romana nu este superioara celei maghiare. Nici macar in Romania. Este alta, diferita, nici mai buna nici mai proasta. Eu nu cred in culturi si limbi- sau etnii si natii superioare respectiv inferioare. Limba romana are aici alt statut juridic si atat! In momentul in care romanii vor respecta limba si cultura celuilalt asa cum vor ei ca ceilalti sa respecte cultura si limba romana, atunci va fi ok. Intre majoritate-minoritate diferenta este doar numerica si nu de valoare!!! Asta nu inteleg foarte multi. (Pot intelege lipsa de respect pt. limba si cultura maghiara din partea unor romani, daca ma gandesc la situatia romanilor din Ardeal din trecut. Dar tocmai acest lucru ar trebui sa-i faca sa-si dea seama, ca daca aplici aceleasi masuri, vei avea aceleasi reactii… Sa nu-mi spuneti ca romanii nu s-au impotrivit, ca nu s-au luptat pt. mentinerea valorilor lor).

Teama de asimilare nu este un Bau-bau cu care ne ameninta UDMR. Este o realitate simtita de fiecare dintre noi. Nu doar in cazul maghiarilor din Romania, dar si in cazul tuturor minoritatilor exista posibilitatea de asimilare in momentul in care comunitatile compacte se dizolva. Este foarte simplu: un maghiar merge sa lucreze intr-un oras majoritar roman sau 100% roman. Are trai decent, totul e ok., se stabileste acolo. Exista 2 posibilitati: se casatoreste cu o unguroaica sau cu o romanca. De fapt nu prea conteaza acest aspect, pt. ca nu are posibilitatea ca sa-si dea copii intr-o scoala cu predare in lb. maghiara. Astfel, copiii, chiar daca vor vorbi (eventual scrie si citi) ungureste, vor pierde ffff. multe aspecte din cultura maghiara. Vacantele la bunici mai ajuta, dar pt. cat timp? Nepotii maghiarului nostru nu cred ca mai vor vorbi ungureste, stranepotii nici atat. Si uite asimilare. Daca prin asta se intelege integrare, este foarte clar ce se doreste.

Exemple sunt destule, am multe cunostinte, rude carora li s-a intamplat. Cati maghiari din Valea Jiului mai stiu ungureste, sau au posibilitatea sa invete in lb. materna? Au fost acolo zeci de mii de etnici maghiari. Cunosc “maghiari” de generatia a doua sau treia din Bucuresti sau chiar Brasov care nu mai vorbesc ungureste, sau o vorbesc la nivel de lb. straina. Deci da: pericolul asimilarii este cat se poate de reala.

As aminti aici situatia romanilor din Ungaria, care dupa 1920 n-au reprezentat un procent insemnat ca nr. de cetateni, si care netraind in comunitati compacte (cu exceptia satelor de la granita, precum in jurul si in Jula) sunt amenintati de asimilare totala. Acum nu se pune problema asimilarii fortate (cel putin asa as dori sa cred), cum nu este vorba despre asa ceva nici in Romania… Dar se intampla. Este mersul firesc, natural al lucrurilor. Si nimeni nu poate fi invinovatit daca incearca sa lungeasca acest proces. Pentru ca de evitat nu cred ca se poate evita, daca gandesti pe termen lung, in secole. Singura posibilitate de a lungi viata unei comunitati minoritare este: sa ramana compacta cu posibilitatea autoguvernarii, sau daca e in diaspora, sa beneficieze macar de autonomie culturala.

“Nu inteleg de unde vine fobia asta dupa ce sute de ani procesul a functionat doar in favoarea maghiarilor in detrimentul românilor, slovacilor, sirbilor, croatilor etc.”

Fobia asta exista tocmai pt. ca s-a vazut ca se poate… Atunci maghiarii au avut posibilitatea, acum o au romanii, slovacii, sarbii… Atunci romanii, slovacii, sarbii s-au zbatut pt. supravietuire, acum e randul maghiarilor. N-avem dreptul? Pt. noi nu sunt valabile acelasi reguli???

Nu aplicati dubla masura. Cu putina empatie lucrurile incep sa arate diferit.
Se zice ca lumea s-a schimbat, ca ne-am civilizat, se vorbeste de democratie, drepturile omului etc. De ce atunci masuri, comportament, mentalitate din sec. XIX.???

In ultimul timp, citind despre aceste probleme pe diferite forumuri si pe acest blog, am inceput sa am un interes pt. minoritati (sunt la nivel de incepator, si mai mult de amator nu voi fi, dar totusi…)

Pt. cei care vorbesc in numele minoritatii romane din Ungaria necunoscand de fapt situatia concreta, recomand:

Site-ul saptamanalului Foaia Romaneasca
http://www.foaia.hu//index.php?option=com_content&task=blogsection&id=3&Itemid=25
Emisiunea in lb. romana (Ecranul nostru) de pe postul national maghiar
http://videotar.mtv.hu/Kategoriak/Kisebbsegi%20musorok/Ecranul%20nostru.aspx

Pt. cei interesati de minoritatile Europei si nu numai: documentarul Minoritates Mundi (cu subtitrare in lb. romana la aproape toate episoadele – cu scuze pt. greselile gramaticale si de lb. Mentionez ca am urmarit multe episoade, si traducerile sunt corecte dpdv. al continutului).
http://www.dunatv.hu/musor/videotar?vid=561565&pid=279147

http://limbacailor.wordpress.com/2009/07/30/adevarul-despre-invatarea-limbii-romane-in-secuime/

O poveste din veacul XX

august 2nd, 2009
Erzi și Nandor Friedmann în 1945Erzi și Nandor Friedmann în 1945

Bunicii mei adevăraţi au fost deportaţi şi ucişi la Auschwitz. Soarta a făcut ca în primii ani de viaţă să petrec mult timp cu soţii Friedmannn, pe care i-am îndrăgit foarte mult. Înţelepciunea şi afecţiunea lor a lăsat urme adânci în viaţa mea şi cred că şi eu am adus un strop de veselie în căminul lor lipsit de copii şi nepoţi. Aşa s-a întâmplat că i-am adoptat de bunici.

Înmormântare la Câţcău

În miezul verii lui 1977 o mână de oameni ne adunaserăm în curtea Căminului de bătrâni de la Câţcău, pentru a-l înmormânta pe Nándor Friedmann. Îi supravieţuise zece ani soţiei sale, Erzsi, care decedase brusc într-o călătorie la Budapesta, în toamna lui 1967. Îşi dorise enorm să vadă oraşul după care tânjise decenii de-a rândul şi emoţiile i-au fost fatale. Prietenele au îngropat-o acolo; era prea complicat să o aducă acasă, la Cluj. Nándor n-a avut forţa să meargă la înmormântare şi nici nu i-a mai văzut mormântul vreodată. Timp de un deceniu se ţinuse bine şi se gospodărise singur, deşi având inima sensibilă şi, suferind de ulcer, toată viaţa fusese îngrijit şi servit de soţie. În primăvara lui 1977, la 81 de ani, a căzut la pat şi nu s-a mai înzdrăvenit. Accepta cu greu vreo îngrijitoare sau infirmieră în preajmă şi nici unul dintre prietenii apropiaţi nu avea condiţii să-l găzduiască. Atunci s-a pus problema internării într-un azil de bătrâni. În anii aceia toate căminele de bătrâni (în care condiţiile erau destul de precare) erau administrate de stat şi internarea unui vârstnic se făcea destul de anevoios şi cu pile. În căminele comunităţii evreieşti condiţiile erau incomparabile. Prietenii i-au propus alternativa internării în căminul de la Bucureşti sau de la Arad, dar Nándor Friedmannn a refuzat, spunând că el se botezase înainte de a se căsători cu Erzsi şi nu voia să fie înmormântat după alt rit, decât cel reformat, al soţiei. În final s-a optat pentru căminul de bătrâni amenajat în clădirea unui conac din Câţcău, o comună aşezată între colinele molcome de pe valea Someşului. Înainte de a-şi părăsi locuinţa din Cluj m-a rugat să discut cu preotul Horvth , profesor la Facultatea de Teologie Protestantă şi vechi prieten, şi să-l rog să-i facă slujba de înmormântare. L-am căutat pe preotul Horváth care mi-a răspuns că era de acord, dar că ţinând cont de vârstă, e mai probabil ca Nândor să participe la înmormântarea lui…

Şi iată că la nici trei săptămâni de la internarea la azil, preotul şi profesorul Horváth, trecut de 85 de ani, era alături de noi în curtea conacului de la Câţcău. Personalul căminului de bătrâni, obişnuit ca aparţinătorii să nu prea vină la înmormântare, pregătise mortul şi îl aşezase în sicriul ferecat, care aştepta pe o masă, în curtea conacului. Ne-au adus la cunoştinţă că groapa era deja săpată şi ne-au arătat cărarea care urca spre cimitir. Sicriul a fost încărcat pe o căruţă şi micul nostru convoi, în frunte cu bătrânul preot reformat, a pornit în urma lui. După o bucată de drum am zărit un pâlc de pietre tombale, risipite prin iarba înaltă. Părea un cimitir abandonat, neîngrădit şi fără morminte noi. Ajungând mai aproape am observat că era cimitirul evreiesc al satului, unde nu se mai făcuseră înmormântări de câteva decenii bune. Evreii din sat fuseseră deportaţi la Auschwitz şi muriseră acolo. Cei câţiva supravieţuitori părăsiseră satul după război. Groapa proaspătă se căsca la umbra unui copac. N-am aflat niciodată dacă venerabilul preot reformat şi-a dat seama că era un cimitir evreiesc sau credea că era un cimitir reformat, dat fiind că avea vederea slabă şi pietrele tombale reformate sunt tot fără cruce. A ţinut un discurs funerar scurt şi impresionant, în care a îmbinat învăţături din Vechiul şi Noul Testament, apoi bulgării de pământ au acoperit sicriul şi noi ne-am întors la Cluj, lăsându-l pe Nândor Friedmann să-şi doarmă somnul de veci în cimitirul evreiesc din Câţcău. Cine s-ar fi gândit că avea să ajungă să fie îngropat aici ? Ce se alesese de familia Friedmannn ?

Dragostea învinge barierele religioase

Erzsi şi Nándor Friedmann s-au întâlnit după primul război mondial. Ea provenea dintr-o veche familie de intelectuali maghiari din Oradea. Bunicul ei dinspre mamă, István Szakáts, fusese medic; tatăl, Ferenc Bodó, inginer de căi ferate. Familia Bodó a avut şase copii, cinci băieţi şi o fată, Erzsi. Băieţii au îmbrăţişat cariera militară, medicina, avocatura şi ingineria, dar tatăl nu era destul de modern în concepţie, pentru a-i permite să urmeze o facultate şi fiicei, sale care vădea toate calităţile pentru asta. După primul război mondial Erzsike n-a mai acceptat să rămână acasă, aşteptând pretendenţii, mai ales că nu o atrăgea deloc alternativa căsătoriei cu un colonel tomnatic. S-a decis să ducă o viaţă independentă şi s-a angajat funcţionară la fabrica de bere din Turda. Aici s-a îndrăgostit de un tânăr contabil evreu, Nándor Friedmann, originar, dintr-o familie de proprietari de păduri şi întreprinderi forestiere, din părţile Năsăudului. Tânărul se distinsese pe frontul italian, în primul război mondial. Relaţia lor a stârnit indignarea ambelor familii. Familia Bodó, cu tradiţii reformate de câteva secole, nu concepea ca fiica lor să se mărite cu un evreu. Familia Friedmann se împotrivea atât de tare acestei relaţii, încât tatăl lui Nándor i-a dat fiului o substanţială sumă de bani pentru a-şi părăsi iubita şi a emigra în America. Tânărul a cedat ispitei şi s-a dus până la Hamburg, dar n-a avut puterea să se îmbarce şi a revenit în ţară. Erzsike, care în tot acest răstimp crezuse că iubitul ei era în concediu la Năsăud pentru că primea regulat cărţi poştale scrise dinainte şi expediate de un frate al lui Nándor, n-a aflat niciodată despre această aventură.
Tinerii s-au căsătorit, cu riscul dezmoştenirii lui şi al renegării ei, deşi Nándor se botezase de dragul logodnicei sale. Au avut doi fii Pali şi Ferkó şi au dus o viaţă frumoasă şi tihnită, lipsită de griji materiale; mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Salvarea celor dragi – o sarcină imposibil de îndeplinit

După izbucnirea războiului, s-au pus în aplicare legile rasiale care au afectat şi familia Friedmann, în ciuda faptului că atât Nándor cât şi băieţii erau botezaţi.
Tragedia a început în primăvara anului 1944, după ocuparea Ungariei de trupele germane, când Erzsi trebuia să găsească o soluţie pentru a-şi salva de la deportare soţul şi fiul cel mic; cel mare fusese luat în detaşamentul de muncă, dar tocmai în acele zile, a evadat de la garnizoana din Someşeni, împreună cu doi camarazi. Nándor era internat în spital, operat de ulcer. Erzsi s-a adresat fratelui ei, colonelul, dar acesta a refuzat să-i acorde vreun ajutor. În final, cu ajutorul unui medic inimos, a reuşit să-şi ascundă soţul într-un salon de spital. Fiul ei cel mare, Pali, şi ceilalţi doi evadaţi au găsit refugiu prin bunăvoinţa lui Lenke Gáll, o veche cunoştinţă, care i-a ascuns în pivniţa casei sale de la periferia Clujului, pe malul Someşului.

Pentru salvarea fiului cel mic, Ferkó, care avea doar 15 ani, Erzsi îşi pusese nădejdea în biserica reformată, mai ales că ani de zile activase în cadrul asociaţie femeilor reformate. Din păcate nu a primit nici un ajutor de la episcopie, astfel încât nu s-a putut opune internării lui Ferkó în ghetou. Era decisă să-l urmeze îndată după ce va fi aranjat situaţia soţului bolnav, dar evenimentele s-au precipitat şi băiatul a fost deportat la Auschwitz.

Hotel Friedmannn

În vara anului 1945, când au început să revină supravieţuitorii, Erzsi îşi aştepta fiul în gară, la fiecare garnitură de tren. După ce a înţeles că Ferkó nu avea să revină niciodată, s-a dedicat ajutorării tinerilor sosiţi din lagăre şi nevoiţi să-şi reînceapă viaţa fără părinţi, fără locuinţă, fără mijloace de trai. Printre ei se numărau şi părinţii mei Sara şi Imi Székely. Un fragment din cartea mamei „Surica, fiica Evei”, descrie atmosfera din casa familiei Fridmann.

După război nici familia Friedmann n-o mai ducea atât de bine. Tanti Erzsi era funcţionară la cooperativa Metalul iar Nenea Nándor se lansase în comerţul en gros cu articole de fier, deşi toată viaţa fusese expert contabil. Curând a dat faliment şi a fost nevoit să se angajeze ca şi contabil la Uzina Electrică.
În locuinţa spaţioasă din clădirea de pe fosta stradă Kossuth nr. 32, familia Friedmann găzduia 10 – 12 tineri. Au pus la dispoziţia băieţilor trei din cele patru camere, iar ei împreună cu fiul lor Pali, care era student, s-au mulţumit cu dormitorul şi bucătăria. Băieţii care dormeau câte doi-trei pe divane sau pe jos, au găsit şi o denumire potrivită acestei locuinţe în care domnea o atmosferă plăcută: „Hotelul Friedmann”. Unii dintre locatari erau elevi, alţii lucrau deja. În timpul liber organizau seri de lectură, de recitări sau de muzică. Adesea şi noi, fetele, mergeam în vizită la ei. Doi băieţi, Bubi şi Czaia, cântau foarte frumos la vioară. Din când în când, Tanti Erzsi ne aducea câte o oală mare de cartofi fierţi în coajă, pe care băieţii îi înfulecau cât ai zice peşte. Tanti Erzsi şi Nenea Nándor împărtăşeau toate bucuriile şi necazurile tinerilor. Miki Kallós revenise de la Buchenwald cu o boală gravă de plămâni. Tanti Erzsi a făcut tot ceea ce i-a stat în putere ca să-l întremeze.

Locuinţa era mereu plină de tineri, pentru că veneau în vizită şi cei care locuiau la cămin. Acolo ne adunam ca să ne ducem la film, la teatru sau la plimbare. În locuinţa soţilor Friedmann a compus Miki Kallós textul marşului OTDE, pe muzica lui Bubi, şi câteva cuplete memorabile. Cu toţii cultivam memoria lui Ferkó, mezinul familiei Friedmann. Pe pereţi erau expuse fotografiile adolescentului alături de aeromodelele pe care le-a construit. Era pasionat de avioane şi ar fi dorit să devină inginer de aviaţie. Atât eu, cât şi Imi, ţineam tare mult la Tanti Erzsi, de la care am primit întotdeauna sfaturi bune şi încurajări. De aceea am invitat-o şi la nunta noastră.

Ce s-a ales din familia Friedmannn ?

În 1947, după absolvirea facultăţii, fiul cel mare al lui Erzsi şi Nándor, a plecat în Ungaria. Maică-sa i-a dat o sumă de bani, economisiţi cu greu, şi câteva bijuterii de familie, păstrate cu grijă. După o jumătate de an a sosit o ilustrată cu obeliscul oraşului Ecuador, dându-le de ştire părinţilor că Pali nu rămăsese în Ungaria, ci s-a aventurat până în America de Sud. Speranţa reîntâlnirii scădea o dată cu acutizarea războiului rece. În fiecare an primeau câteva scrisori care-i informau, într-o limbă păsărească, despre încercările şi eşecurile lui Pali de a-şi face un rost în Venezuela, Bolivia sau Brazilia. Din când în când le trimitea părinţilor câte un pachet cu stofe fine, englezeşti, prin vânzarea cărora îşi completau veniturile modeste. La începutul anilor 1960, odată cu destinderea, au reuşit să vorbească la telefon şi se întrezărea speranţa unei revederi, dar în 1964, la numai 41 de ani, inima lui Pali a încetat să mai bată. A fost înmormântat în oraşul Cali din Columbia.

Şi-au pierdut fiii şi nu avuseseră nepoţi, dar eu m-am bucurat din plin de afecţiunea lor. Le spuneam Nagytata şi Nagymama (Bunicul şi Bunica) şi petreceam mult timp în căsuţa cu grădină, de la periferia Clujului, unde se mutaseră. Bunica îmi gătea bunătăţi şi-mi cosea rochii pentru păpuşi, bunicul îmi spunea poveşti inventate de el. Uneori mă ducea la pescuit, alteori frunzăream albumele de artă. Bunica venea cu mine la toate serbările şcolare de sfârşit de an, îmbrăcată în rochie de mătase şi cu pălărie cu voaletă. După serbare mă ducea la cofetărie şi mâncam işler. Asta până în 1967, când a murit la Budapesta.

Bunicul a apucat şi nunta mea, iar atunci când s-a născut fiul meu mi-a trimis un braţ de garoafe. În ultimul an de viaţă, venea în vizită la Centrul de Calcul, unde lucram.
Au trecut 32 de ani de la moartea lui şi nu încetez să mă întreb dacă faptul că Nándor Friedmannn, un evreu botezat, trecut prin Holocaust, care şi-a pierdut un fiu la Auschwitz, a fost înmormântat de un preot reformat într-un cimitirul evreiesc abandonat, are vreun tâlc sau este un renghi al sorţii ?

Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului-Perioada postbelica (III)

august 2nd, 2009

După război, începând chiar cu anul 1945, soarta celor trei mari oameni de cultură – Cioran, Eliade, Ionescu – se schimbă complet, atât pe tărâmul carierei profesionale, dar şi pe planul gândirii, primii doi încercând cu mult folos să îşi ascundă concepţiile naţionaliste si profasciste din anii din urmă. Capitolul VIII – Perioada de după război sau drumurile nesigure ale exilului urmăreşte tocmai aceşti primi ani ai exilului, plecând chiar de la închirierea unei camere la Hôtel de l’Avenir (Hotelul Viitorului-15 septembrie 1945) de către Emil Cioran pentru prietenul lui “în suferinţă”, Mircea Eliade, care opreşte şi el pe pământ francez pentru câţiva ani, venind din Lisabona.
Primii ani sunt săraci şi, într-o oarecare măsură, groaznici pentru fiecare din ei. Pe când Eliade şi Cioran se tem că războiul abia a trecut, este încă aproape şi oricând unul sau alţii dintre compatrioţii lor sau chiar serviciile secrete ale ţărilor aliate pot dezvălui simpatia lor făţisă pentru nazism (teamă care doar s-a atenuat cu timpul, nedispărând niciodată), Ionesco se află într-o situaţie la fel de ingrată: pe de o parte, îl irită starea iniţială de spirit a exilului românesc, dominată de aceleaşi metehne naţionaliste care l-au determinat să părăsească ţara, având în componenţa sa inclusiv foşti legionari de seamă, iar pe de altă parte izolarea sa de mulţi dintre aceşti, izolare de altfel autoimpusă şi datorită temerii de a fi exilat, urmare procesului său din România şi condamnării în lipsă la 11 ani de închisoare corecţională.

Eliade şi Cioran sunt primii care sunt remarcaţi pe scena culturală franceză, cu începuturi timide, dar baze bune pentru succesele ulterioare. Cioran este salutat în 1949 de Maurice Nadeau ca fiind noul „profet al vremurilor concentraţionare”, iar Eliade, tot în 1949, în prefaţa lui Georges Dumézil la Tratatul de istorie a religiilor, este considerat apostolul unui „nou umanism” şi „un erudit înfocat” (cea de-a doua afirmaţie fiind de altfel reală, dorinţele lui Eliade de a deveni un geniu şi un adevărat enciclopedist fiind cunoscute încă din primele sale articole şi în primii ani de Jurnal).

De altfel, anul 1949 este anul în care cei trei îşi publică primele opere importante în Franţa: pentru Eliade, în timpul iernii apare Tratatul de istorie a religiilor, iar primăvara Mitul eternei reîntoarceri; pentru Cioran, apare Tratatul de descompunere (toamna); în sfârşit, premiera piesei de teatru a lui Ionesco, Cântăreaţa cheală, are loc în decembrie 1949 la teatrul Noctambules.
Ulterior, prin acţiuni concentrate de recunoaştere academică, prin relaţii personale sau profesionale dezvoltate desăvârşit, începând din anul 1950, Eliade se bucură de un restigiu crescând. Recomandat de Henry Corbin, obţine în 1951 o bursă în America de trei ani la Bollingen Foundation. Va ţine cursuri şi conferinţe în anii următori la diferite universităţi europene, cum ar fi în Italia şi Germania. După ce catedra de istorie a religiilor a Universităţii de la Chicago devine vacantă, Eliade devine visiting teacher şi apoi profesor titular începând cu ianuarie 1957. Este momentul în care cariera sa internaţională ia cu adevărat avânt şi singurul lucru pe care trebuie de acum să îl realizeze este menţinerea în vârf, fără problemele legate de ideologiile anterioare.
Alexandra Laignel-Lavastine porneşte apoi în Capitolul IX – Memoria şi uitarea: trecutul în opere – pe o pantă periculoasă, destul de greu accesibilă şi înţeleasă, o pantă care poate nu ar trebuie să existe într-o lucrare cu vădit caracter documentar: aceea de căutării cu orice preţ în operele culturale postbelice ale lui Cioran şi Eliade, îndeosebi, a urmelor de legionarism, de naţionalism sau de încercare de demitizare a acestora, inducând părerea că autorii, prin inversia concepţiilor, iremediabil le-ar fi sprijinit.

Deşi unele afirmaţii ale lor postbelice, scoase probabil din context, ne-ar determina să credem că şi-au menţinut ideile greşite din perioada interbelică, totuşi acestea nu predomină, poate şi pentru că aceasta ar fi generat un pericol nedorit. Eliade, încă din 1949, atribuie „celor pe care de acum înainte preferă să-i numească poporul ebraic şi nu evreii, acel act decisiv şi dezastruos care înseamnă pentru el inventarea Istoriei, motiv reluat până la moartea sa în cvasitotalitatea cărţilor sale”.

În acelaşi timp, Cioran se îndepărtează de la tezele sale din tinereţe, chiar dacă tardiv şi nu se ştie cât este adevăr şi cât este mistificare, trecând din tabăra antisemitismului în cea a unui partizanat bine conturat. El se identifică cu destinul evreiesc, sinonim pentru el cu „nefericirea”, cu precădere în Caietele sale, unde se defineşte chiar ca fiind un „evreu din punct de vedere metafizic”. Şi alte citate sunt edificatoare pentru reorientarea ideologică pe care o găsim în operele lui Cioran: „Cât de bine îi înţeleg pe evrei! Să trăieşti mereu în marginea Statului! Drama lor este şi a mea” sau „Mi-a lipsit o condiţie esenţială ca să mă realizez din plin: să fiu evreu”. În contrast cu acuzaţiile aduse evreilor în perioada interbelică, asemenea afirmaţii par incredibile şi par a veni din gura altui om.

Însă nu uită să se dezvinovăţească pentru comportamentul său din vremuri diferite, sugerând că a fost întotdeauna un admirator al evreilor, singura greşeală pe care a făcut-o fiind şi aprecierea concomitentă pentru poporul german, într-o perioadă tulbure a istoriei mondiale: „Cele două popoare pe care le-am admirat cel mai mult: germanii şi evreii. Această dublă admiraţie care, de la Hitler încoace, este incompatibilă, m-a pus în situaţii cel puţin delicate şi a suscitat în viaţa mea conflicte de care aş fi putut să mă lipsesc”.

Spre deosebire de cei doi, Ionesco se implică în curând pe tărâmul politic, chiar dacă nu pe o poziţie ideologică de vârf, ci alăturându-se unor mişcări temporare şi în organizaţii neguvernamentale. Poziţiile sale vor fi consecvente timp de trei decenii, de la discuţii asupra Primăverii de la Praga, asupra Chinei sau războiului din Afganistan până la solicitarea liberului drept la emigrare a evreilor sovietici sau la respectarea drepturilor omului. Intră şi desfăşoară acţiuni importante în organizaţii ca Amnesty International, Comitetul intelectualilor pentru o Europă a libertăţilor (CIEL) sau Asociaţia internaţională pentru libertatea culturii. Ionesco este cel care se pronunţă ferm împotriva comunismului şi în apărarea disidenţilor din Europa de Est, lucru pe care Eliade şi Cioran nu îl fac decât în foarte rare ocazii.

Astfel, Eliade va fi numit în 1981 preşedinte al comitetului româno-american pentru eliberarea părintelui Calciu, un fost legionar devenit preot ortodox, condamnat pentru că a pus în primejdie „securitatea Statului”. La fel, Cioran îşi va pune semnătura târziu, în 1989, pe o petiţie lansată de Liga pentru apărarea drepturilor omului în favoarea lui Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi Gabriel Andreescu, condamnaţi la domiciliu forţat pentru că publicaseră în Occident texte critice la adresa regimului ceauşist.
Ultimul capitol X – Arta camuflajului: strategiile sociale – ne dezvăluie lupta celor doi intelectuali cu simpatii legionare din perioada interbelică să ascundă acest lucru în anii 70-90, când arhvele începuseră să se deschidă şi tot mai multe persoane încercau să rememoreze sau să se documenteze asupra anilor premărgători celui de-al doilea război mondial şi asupra cauzelor care au condus la acesta. Sunt anii în care Cioran dovedeşte o prudenţă abilă asupra trecutului său, în vreme ce Eliade se înconjoară de mulţi prieteni evrei, care pot fi în acelaşi timp şi alibi, dar si un atu în favoarea visului său suprem – câştigarea unui premiu Nobel (vis nerealizat însă).

Un exemplu privind repercursiunile atitudinii lor interbelice şi recepţia peste ani a acesteia este 1973. Acelaşi an este pentru Ionesco pozitiv (primeşte prestigiosul premiu al Ierusalimului), în vreme ce pentru Eliade şi Cioran se dovedeşte a fi pragul dezastrului. Astfel, pe lângă anularea în ultimul moment a vizitei lui Eliade la Ierusalim, din primăvară, Gershom Scholem este acuzat direct în Toladot pentru că a colaborat, în 1969, la un volum omagial consacrat lui Eliade în Statele Unite ale Americii, deşi i se adusese la cunoştinţă simpatiile politice din perioada interbelică, dar a preferat să creadă că e vorba doar de o simplă eroare de tinereţe.
După cum am precizat şi anterior, tarele ideologice ale lui Cioran şi Eliade, dar şi ale altor oameni de cultură care nu fac obiectul acestei cărţi, ar trebui privite obiectiv, strict făcându-se referire la personalitatea în cauză, fără a încerca să stropim cu noroi şi opera ştiinţifică sau literară, atunci când aceasta nu adoptă un vădit caracter ideologic sau politic. Tocmai prin această încercare de a găsi amănunte sau mici detalii, care de altfel nu pot fi sprijinite cu convingere, cartea intră într-un con de umbră, unde după părerea noastră nu trebuia să ajungă.

Normal că dorinţa publicării acestui gen de cărţi ar trebui să fie una dezinteresată, pentru că greşelile trecutului, mai ales cele aflate postum, nu mai pot fi răscumpărate, nici măcar recunoscute (poate şi una dintre marile erori ale acestor oameni a fost faptul că niciodată nu şi-au asumat trecutul). Dar cu atât mai mult, ca în orice altă problemă istorică, avem nevoie de a afla adevărul cât mai exact, prin documente şi, dacă se poate, din memoria (de multe ori, obiectivă) a celor care au trăit acea epocă. Departe de noi de a pleca la un proces al operei ştiinţifice, literare sau artistice a marilor oameni de cultură pe care i-a avut România. Ne-am dorit şi am aflat din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine multe din greşelile lor pentru care i-am analizat obiectiv, din prisma epocii pe care au trăit-o, din prisma oamenilor care i-au influenţat sau doar i-au întâlnit, din prisma ţărilor pe care le-au vizitat sau în care s-au retras după război. În mod cert, Eliade şi Cioran au fost legionari, antisemiţi şi profascişti, ceea ce nu înseamnă că negăm opera lor de largă circulaţie şi valoarea lor de ansamblu pentru cultura română.

În rândul intelectualităţii de marcă din România, există deja curente opuse care, pe de o parte, neagă total ideea legionarismului de tinereţe a lui Cioran şi Eliade, iar, pe de altă parte, sunt gata să recunoască ideile acestora din perioada interbelică, cu sprijinul noilor documente apărute în anii 2000, poziţie în care ne aflăm şi noi. De aceea, nu suntem de acord cu afirmaţia tranşantă a autoarei că „în România (…) orice întrebare cu privire la moştenirea lor spirituală care înglobează în ea o dimensiune politică (…) a fost percepută de majoritatea intelectualilor ca o ofensă morală, ba chiar ca un adevărat complot ce urmăreşte să excludă ţara din rândul naţiunilor civilizate”. Suntem pregătiţi să recunoaştem angajamentul durabil şi profund al lui Mircea Eliade şi Emil Cioran la doctrina Gărzii de fier şi la unele idei ale fascismului european din perioada interbelică, la fel cum suntem pregătiţi să recunoaştem contribuţia lor majoră la cultura română şi la deschiderea acesteia, prin intermediul lor, în plan internaţional.

http://jovimpresii.blogspot.com/

Acordul cu Fondul Monetar Internațional pe înțelesul tuturor

august 2nd, 2009

In ce moneda intra banii de la FMI in conturile BNR? Echivalent dolari la cursul zilei DST/USD? La fel trebuie rambursat?

Primesc aceasta intrebare la care cred ca merita sa dau raspunsul public. Situatia este mai complicata decat pare la prima vedere. Datoria ne este comunicata de catre FMI si este exigibila la scadenta in DST. Dupa cum bine se stie, aceasta este doar o moneda scripturala. In realitate, noi primim euro si dolari (in valoare echivalenta cu moneda scripturala DST), iar la scadenta livram tot euro si dolari (eventual in alta proportie, dupa cum ne-o cere FMI la acel moment). In plus, alimentarea conturilor BNR nu se face cu dolari sau euro de la FMI, ci de la state. De regula, aceste state sunt marii creditori ai lumii sau cele care au de rambursat o scadenta catre Fond. La fel, rambursarea de catre noi a euro sau a dolarilor nu se face in contul FMI, ci in contul unor state terte, pe baza instructiunilor pe care le primim de la Fond.

Care este valoarea acestui imprumut in baza acordului de tip stand-by cu FMI?

12.95 miliarde de Euro (11,44 miliarde de DST), pentru o durata de 24 de luni. Imprumutul de la FMI este administrat de catre BNR.

Scopul? Consolidarea rezervei valutare, avand un rol important in procesul de reducere graduala a rezervelor minime obligatorii in valuta ale bancilor romanesti si crearea unei lichiditati corespunzatoare in piata monetara.

Care sunt costurile?

Atat pentru BNR, cat si pentru Ministerul Finanțelor Publice, conditiile de cost sunt mult mai avantajoase decat cele care s-ar obtine pe pietele financiare interne si externe.

Care sunt conditionalitatile agreate in Programului de sprijin economic si diminuare a efectelor crizei financiare de catre autoritatile romane cu FMI/Comisia Europeană/Banca Mondială?

A. Pe termen scurt:

– Reducerea deficitului bugetar cu 1.1% din PIB, pana la 4,6% din PIB in 2009;
– O mai buna disciplina a exercitiului bugetar pe parcursului anului prin stabilirea unor criterii de performanta pentru deficitele bugetare trimestriale:

Trim.1 – 8.3 miliarde lei
Trim.2 – 14.5 miliarde lei
Trim.3 – 18.6 miliarde lei
TOTAL 2009: 24.4 miliarde lei

B. Pe termen mediu:

– Reducerea deficitului bugetului general consolidat pana la aproximativ 3,7% din PIB în 2010 şi sub pragul de 3% din PIB în 2011;
– Limitarea rectificarilor bugetare efectuate in cursul anului;
– Infiintarea unui consiliu fiscal ce va asigura o analiza independenta si de specialitate a prognozelor macroeconomice si bugetare;
– Legea responsabilitatii fiscale (pana la sfarsitul lunii noiembrie 2009);
– Introducerea unor reguli fiscale privind datoria publica si a deficitului bugetar primar;
– Unificarea grilei de salarizare din sectorul public pana la 30 octombrie 2009, dar care va prevedea o perioada graduala de implementare de pana la 3 ani;
– Reformarea actualului sistem de sporuri, a caror pondere in castigul salarial actual este mai mare decat cea a salariului de baza;
– Stabilirea unui nivel maxim pentru celelalte categorii de cheltuieli de natura salariala, in afara salariului de baza;
– Pentru salariatii cu venituri mici se mentin veniturile reale, cu posibilitatea de crestere graduala. Proportia dintre cel mai mic si cel mai mare salariu din sistem va fi de 1 la 15, fata de 1 la 72, cat este in prezent.

C. Pe termen lung:

Reformarea sistemului public de pensii in coordonare cu Banca Mondiala prin:
– Continuarea ajustarii varstei de pensionare avand in vedere evolutia sperantei de viata, pentru a permite o mai mare flexibilitate a sistemului, dar şi pentru alinierea parametrilor de pensionare cu practicile din tarile UE.
– Protejarea grupurilor vulnerabile de pensionari prin dezvoltarea unor programe de sprijin care sa diminueze saracia si sa conduca la cresterea nivelului de trai al acestora.
– Continuarea implementarii treptate a pilonului doi al sistemului de pensii.

Condiţionalitatile negociate cu FMI/CE/BM nu au fost impuse, ci agreate de comun acord, ele fiind calea fireasca de urmat in vederea atingerii cresterii reale sustenabile, care este obiectivul fundamental al oricarui Guvern.

Andreea Vass este Consilier Personal al Prim-Ministrului Emil Boc

Absurditatea si insuportabilitatea sistemului politic la romani. Spre un nou model politic.

august 2nd, 2009

31 iulie 2009. Rezultatul este nul. Probele sunt furnizate. Societatea are nevoie de tapi ispasitori. Interesele superioare primeaza si fac erorile constitutionale, politice, economice si judiciare imposibil de recunoscut de catre autoritati. Nici intelectualii calauziti de o idee si grupati in jurul partidelor nu mai pot da raspunsuri logice. Mare parte a opiniei publice considera situatia actuala absurda si intolerabila.

Aliantele politice post-decembriste au esuat fara exceptie. Pana deunazi preferam sa condamn un nevinovat pentru polarizarea voturilor intr-un sistem proportional care impunea aceste aliante politice: poporul roman. In realitate, buba e in alta parte.

Sistemul electoral ar trebui revizuit, iar numarul parlamentarilor semnificativ diminuat. Democratiile vechi ale lumii au dat diferite raspunsuri. La fel si istoria noastra. Am inteles ca noi nu putem avea o democratie consensualista si cred ca a sosit timpul sa renuntam la reprezentarea proportionala a voturilor noastre. Fie ea pe liste, uninominal pur sau mixt sau cu vot unic transferabil pe listele de partid, in mod evident, deciziile publice, fara majoritate, se blocheaza in Parlamentul si in Guvernul Romaniei.

Postura de decident este, in aparenta, de invidiat. In realitate insa, fie el liberal, democrat-liberal sau social-democrat, idealist sau lucid, deciziile in aliantele politice sunt subrezite de trocuri greu de suportat. Responsabilitatea alesilor se dilueaza. Interesele oculte primeaza. Adoratorii lor patimasi, indiferent de masca politica, nu au discernamant. Nici memorie. Impostura este ridicata la rang de virtute si protejata reciproc pana atunci cand este folosita drept arma electorala. Institutiile publice functioneaza prost si inconsistent. Cu totii criticam superficialitatea, lipsa de viziune si clientelismul diriguitorilor politici. De partea cealalta, cativa profesionisti onesti, se izbesc de un zid de indiferenta pentru orice altceva decat folosul propriu.

Cred cu tarie intr-o „tara noua”, aşezata pe temelii solide, la punerea carora fiecare roman ar trebui sa contribuie. Care sa accepte ca reprezentarea fidela a optiunilor noastre electorale ne-a adus in aceasta stare. Blocajele in fata deciziilor ferme pot fi trecute daca acceptam principiul sistemului electoral majoritar, similar celui american sau britanic, conform caruia castigatorul ia totul. Acest sistem se organizeaza in circumscriptii uninominale si prezinta avantajul ca acel partid/candidat care obtine cel mai mare numar de voturi, fie printr-o majoritate relativă, fie printr-o majoritate absoluta, castiga cursa electorala si devine purtatorul responsabilitatii deciziei politice. Dezavantul consta in faptul ca cei care pierd, desi votati de o parte dintre alegatori, nu vor fi reprezentati. De pilda, un partid sau un candidat, chiar daca obtine in urma alegerilor 40% din optiunile alegătorilor – fiind plasat pe primul loc -, el va primi toate mandatele executive. Ceilalti 60% din totalul alegatorilor nu isi regasesc optiunile reprezentate de castigator.

Sistemul electoral majoritar devine acceptabil intrucat atrage finalitatea propunerilor cu care sunt castigate alegerile. El genereaza un antagonism mult mai accentuat al partilor care induce competitia autentica, virulenta. El nu prezerva colaborationismul partidelor sau a liderilor intr-un astfel de sistem, in detrimentul propriilor programe electorale si ale tuturor alegatorilor. Chiar daca rezultatele sunt distorsionate prin supraestimarea partidelor mari care castiga cursa electorala, acest sistem incurajeaza teoria votului util.

Acest pas pe care il supun meditatiei publice, chiar daca este expus la reactii negative sau vindicative, ar putea face parte din programul de combatere a daunatorilor societatii si economiei nationale care nu poate face abstractie de factorul politic. Sper ca nu vom cadea in capcana superficiala a esecului unei persoane, fie Presedinte sau Premier, pentru actuala alianta politica. Oricine va urma, va avea de impletit aceleasi slabiciuni si probleme. Sper sa invatam ceva si ca nu vom trece cu nonsalanta peste lucrurile cu adevarat importante.

Andreea Vass este Consilier Personal al Prim-Ministrului

 
50.17.79.100