Loading

Copiii minune si soarta lor tulburatoare: cazul Michael Jackson

iunie 28th, 2009
Michael Jackson: copil minune, adult cu problemeMichael Jackson: copil minune, adult cu probleme

Din cand in cand agentiile de stiri ne aduc stiri care ne fac sa recunoastem ca lumea este mai complexa decat am crede sau decat pare. Nu rareori s-a intamplat ca tocmai oamenii cei mai talentati pe care credem ca ii cunoastem, sa aiba in mod paradoxal, un sfarsit prematur.

Chiar o scurta lista a celor care au murit inainte de vreme, oameni pe care cinematografia sau arta muzicala i-a proiectat in imaginatia publica pe post de eroi adulati si fericiti, ne face sa observam ca realitatea nu are nimic in comun cu imaginea talentului extraordinar si a fericirii emanate de caracterele pe care acesti copii minune (sau fosti copii-minune) le intruchipeaza pentru noi.

1. Actori adulati de public care au murit de tineri

River Phoenix, probabil unul dintre cei mai talentati actori tineri ai anilor 90 a murit de supra-doza de stupefiante. James Dean, la randul sau un supra-erou al anilor 50, a murit intr-un accident, probabil intentionat provocat chiar de el. Mai departe in timp, Rudolph Valentino, mai recent Heath Ledger, mort la 28 de ani, Brad Renfro precum si o serie intreaga de copii-actori a caror frumusete nu i-a impiedicat sa se simta urati si pierduti in momentul cand au parasit scena, etc, etc. Printre ei Michael Jackson poate parea “batran”, si totusi , varsta de 50 de ani nu mai este considerata in societatea noastra ca “avansata”. Intre actrite, fenomenul este la fel de frecvent, iar cazurile lui Marilyn Munroe, Jane Harlow, Barbara Yung Meiling etc sunt numai varfurile aisbergului.

2. Conditia de copil-minune

In cazul lui Michael Jackson, care provenea dintr-o secta crestina dura (adventisti de ziua a saptea), se poate spune ca atat invatzaturile copilariei cat si etica nemiloasa a muncii continue l-au lipsit de mic de orice bucurie a copilariei. Cand alti copii aveau timp berechet de joaca, Michael repeta pentru spectacolele formatioei Jackson-Five. Extrem de talentat, Michael a excelat de mic inmuzica si dans. Dar ce urma a lasat aceasta copilarie privata de bucurii in sufletul lui? Poate ca nimeni nu va sti in final.

Si totusi, anumite lucruri se pot deduce.

Iar aici voi recurge la citate din cei doi specialisti ai orientarii sexuale pe care lumea stiintifica moderna ii recunoaste ca pionieri: John Money (acum decedat) si Fred Berlin.

Ce a spus John Money referitor la orientarea sexuala? Ca daca in timpul copilariei se ridica bariere insurmontabile in calea exprimarii sanatoase a sexualitatii infantile de catre copii, vor exista consecinte asupra mapelor erotice pe care fiecare din noi le poarta cu sine de la nastere. El a folosit chiar termenul de “vandalizare a mapelor erotice” individuale cand s-a referit la anumite obstacole greu sau imposibil de ocolit de catre copii, cum ar fi o trauma sexuala la varsta copilariei sau pur si simplu blocarea exprimarii sexuale a minorilor prin diverse sisteme de credinte antisexuale. Recomand cartea lui John Money “Gay, straight and in-between” pentru clarificarea acestor lucruri.

Or in cazul lui Michael Jackson nu numai sistemul dur de credinte anti-sexuale instilate de parinti, dar si absenta totala a oportunitatii de dezvoltare normala l-au lipsit pe acesta de posibilitatea dezvoltarii fara traume. De aceea pedofilia lui nu a fost deloc o surpriza pentru psihologi si psihiatri, ba chiar unii au incercat sa-l stimuleze sa se dezvolte, sugerand ca el a ramas intr-o faza infantila (a se vedea interventiile lor in timpul proceselor lui M. Jackson).

3. Tentatia santajului celebritatilor

Sa nu ne imaginam ca de fiecare data cand exista un proces de abuz sexual lucrurile sunt foarte clare. De exemplu eu ma indoiesc de faptul ca Biserica Catolica a platit despagubiri de miliarde de dolari in SUA numai celor care au fost molestati de clerul catolic. Cand exista posibilitatea de trisare, se triseaza, mai ales daca recompensa consta in milioane de dolari despagubiri care s-au obtinut de multe ori in urma unei simple declaratii. Uneori biserica a platit si pentru preoti morti, pe care, dupa parerea multora “numai dumnezeu ii stie ce au facut si ce nu au facut”.

In ambele procese ale lui Michael Jackson, parintii baietilor respectivi au consimtit initial ca baiatul lor sa doarma cu vedeta, dupa care au trecut la santaj. Dupa ce in primul caz parintii baiatului (mai ales tatal lui, un dentist) au inchis gura dupa ce au primit 24 de milioane de dolari, in al doilea caz mama respectivului baiat a fost atat de antipatica juriului incat acesti 12 jurati i-au respins toate asertiunile.

Santajul lasa urme psihologice adanci in personalitatea umana, iar Michael nu era imun la santaj. Un psihic atat de tormentat de probleme nerezolvate ca al lui Michael nu putea merge decat spre dezastru: el a devenit din ce in ce mai retras, mai neincrezator si mai dezaxat. Singura sa confesoare a ajuns sa fie o maimutza: cimpanzeul lui iubit. Operatiile lui datorate de vitiligo si de impresia sa proasta despre sine insusi (de cate ori si-a operat nasul!) l-au impins din ce in ce mai mult spre extreme stranii.

4. Cauza mortii

La ora la care scriu nu se cunoaste cauza efectiva a mortii vedetei. Dar sa nu uitam ca soarta lui a fost un conglomerat de realizari si nenorociri care s-au impletit intre ele intr-un mod indestructibil.

Tragedia lui nu a inceput la 40 de ani, cum spun unii, ci cu mult mai devreme. Probabil ca a inceput odata cu copilaria sa, dupa toate standardele lipsita de normalitate si de fericire. Etica muncii neintrerupte este buna cu o singura conditie: sa nu aiba efecte privative de libertate, mai ales in timpul copilariei cuiva. Jocul si dezvoltarea psihica nu trebuie blocate de idei religioase sau de parinti inconstienti. Nu in toate cazurile rezultatele sunt aceleasi, dar uneori ele sunt dezastruoase. Mai ales la copiii geniali, care au si altfel tendintza spre perfectionism.

Opoziția liberală și Marian Lupu

iunie 28th, 2009

Demisia din Partidul Comuniștilor (PCRM) a fostului președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, și trecerea sa în fruntea listei Partidului Democrat (PDM) pentru alegerile parlamentare repetate din 29 iulie a.c. a provocat vii discuții pe scena publiucă de la Chișinău. Analistul Nicu Popescu analizează impactul acestei mișcări asupra spectrului politic pre-electoral.:

O discutie utila despre “din voturile cui fura Lupu?“… raspunsul e ca probabil atat din PCRM cat si un pic de pe dreapta. dar raspunsul la intrebarea “de unde fura dar mult – de pe dreapta sau de pe stanga?” va depinde si de pozitionarea PD-ului in viitorul imediat.

Cei care incearca sa inteleaga daca Lupu este un cal troian sau adevarat actor politic aflat in opozitie fata de pcrm se vor ciocni de urmatorul paradox. daca in campania electorala Lupu/PD se situeaza mai pe dreapta, cu un mesaj anti-comunist mai ferm, acuzatii transante aduse prcm, o oferta de colaborare cu restul partidelor liberale in contextul post-electoral, si o excludere a vreunei aliante post-electorale cu comunistii – in acest caz PD va obtine mai mult credibilitate pe dreapta, va dispersa anumite suspiciuni ca ar fi cal troian, ar parea un actor de opozitie mai credibil…

Insa in acest caz ar si “fura” mai multe voturi de la opozitia liberala. deci cu cat mai credibil va fi Lupu ca jucator in opozitie, cu atat mai mult va submina partidele de opozitie, in special PLDM-ul. Cu cat mai anti-comunist va fi, cu atat mai daunator va fi PD-Lupu pentru celelate partide de opozitie.

Al doilea model e urmatorul: Lupu se situeaza mai pe centru/centru-stanga, mesaj de politica externa intre Rusia si UE, nu exclude cooperarea post-electorala cu pcrm, mentine o distanta egala atat de opozitia liberala cat si de pcrm, critica atat guvernul cat si opozitia pentru gestionarea crizei din aprilie etc. In acest caz Lupu – va parea si mai mult ca un cal troian comunist, care ar putea fi un partener de coalitie cu pcrm, care nu este pe deplin credibil ca jucator in opozitie etc… INSA in acest caz el probabil va rupe mai multe voturi de la pcrm, si nu va submina atat de mult opozitia pe cat se crede.

Deci dilema e urmatoarea: fie Lupu devine un jucator de opozitie credibil si atunci erodeaza partial baza electorala a celorlalte partide de opozitie; fie Lupu joaca pe centru-stanga, cu un mesaj nu la fel de articulat si transant ca al celorlate partide de opozitie, si atunci isi construieste baza electorala pe centru stanga fara a fura prea mult de la opozitia actuala. Paradoxul e ca cu cat mai anti-comunist va fi lupu, cu atat mai rau pentru opozitia liberala, si cu cat mai stanga-centrist este Lupu, cu atat mai rau pentru PCRM.

http://npopescu.yam.ro

Schiţă Mîrlănească

iunie 28th, 2009

Discurs auzit într-o ceainarie ‘civilizată’ (Green Tea) între un băiat cu ceafă lată şi o piţipoancă semi-full option, pe teme generale de afaceri şi/sau viaţă:

El: aberant… notarul… face actele…problema… 290 lei… taxe… platesc… cinci mii… suma aia… papagal… are bani… nu e fraier de loc…mie îmi faceţi… banii… citeva sute de euro… o mie… vin doi, aceptă… care e problema?…expertiză… agreată de… notarul mi-a spus…eu am avut o casă… 500 euro… deci era sumă dublă… săracia aici intr-o mahala… e aberant… am ajuns la 30 şi ceva de mii… estimativ… să fie ţigănie… sunt ţigani… civilizaţie… teren mişto, curtea îngustă, o casă care costă… ştii? ştii?… portofoliu… ştii? Ce ziceam mă?

Ea:

El: Da mă! Chemat la firmă daca le vrei aşa… mai am un teren bun…venea mereu mereu… au şi casta… sunt avocaţi… de la… când vrei… reintri… avocat… dar au fost avocaţi…care ce au făcut…au dat în judecată ANPC-u… şi… au câştigat in instanţă… şi au bani… fiecare are bani de judecată

Ea:… Subiectul neplăcut acuma… ha ha ha

El: Imagine all the people…you may say that I’m a dreamer… babele… şuetele…augustul… italieni… japonezi… septembrie….

Ea: am nevoie de un concediu…

El:…duşi cu turma… mai aşa… preţurile mai porcoase…

Poate că vă întrebaţi acum ‘…şi care este problema? Omul nu are voie să discute ce vrea?’

Cu siguranţă că are… dar… închipuiţi-vă cum ar fi să vă aşezaţi la un rooibos fin, în ceainăria cu cea mai plăcută şi relaxantă atmosferă din Bucureşti, după o zi lungă la servici, să vă adunaţi gîndurile… ca tot farmecul sa fie violat brusc de povestea relatată mai sus, livrată in stil grosolan, al carui ofensivitate este complet neconştientizată de autor… singura analogie pe care o pot găsi este a unui ou Fabergé facută praf pe o nicovală, de un ciocan heavy duty…

Şi, inţeleg bine că vocaţia ‘om dă afaceri’ presupune sacrificii de libertate şi timp liber, dar ce rost mai are presupusa avere daca nici seara la un ceai cu gagică-ta intr-un local ceva mai sofisticat decît o terasă de la colţul străzii în Militari nu eşti în stare sa incetezi să trancăni neincetat despre diluri şi combinaţii?

Din fericire, marele întreprinzător a reuşit sa schimbe discul şi să dea o mică dovadă de cultură generală, insă nu mi-a schimbat convingerea să mă car de la Green Tea.

http://windyourneckin.weblog.ro/

George Orwell şi Războiul Civil din Spania

iunie 28th, 2009

George Orwell este autorul celei mai cunoscute viziuni distopice asupra lumii viitorului, o devastatoare anatomie a universului totalitar: «O mie nouă sute optzeci şi patru».

Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi a repudia fanatismele mitologice, narcoza ideologică. Volumul „Omagiu Cataloniei”, reeditat de Editura Polirom, deconspiră miturile cominterniste despre Războiul Civil spaniol (1936-1939), subminează manicheismul ipocrit, vorbeşte despre “războiul civil din cadrul războiului civil”, despre lichidarea de către agenţii lui Stalin (între care Ernö Gerö, cel care avea să fie apoi unul dintre liderii Ungariei stalinizate) a încercării de a construi la Barcelona un socialism libertar.

Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Orwell a devenit în Spania ceea ce se cheamă un „true unbeliever”. Detestând obtuzitatea militarismului franchist, a fost la fel de critic în raport cu o stângă incapabilă să se rupă de vraja perversă a propagandei bolşevice. Orwell notează orbirea ziariştilor “progresişti”, disponibilitatea lor de a subscrie la viziunile conspiraţioniste de sorginte comunistă.

În aceste scenarii diabolizante, oricine nu era de partea staliniştilor devenea automat “agent al fascismului” (obiectiv ori subiectiv, spre a utiliza jargonul dialectic).

Ambele tabere cultivau, venerau, sacralizau violenţa exclusivistă. POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista) nu a fost un partid troţkist, liderul său, Andreu Nin (ucis la Barcelona de către NKVD-işti), îl criticase pe Troţki şi fusese la rândul său criticat de acesta. După cum troţkismul nu era, de fapt, decât un leninism antistalinist şi nicidecum o varietate de “social- fascism”.

Nin şi camarazii săi POUM- işti erau însă vinovaţi de refuzul de a susţine abjecţiile mistificatoare staliniste. Mai mult, la Barcelona s-a încercat o resurecţie a consiliilor muncitoreşti, a acelor forme spontane de democraţie directă suprimate de bolşevici în martie 1921, prin anihilarea revoltei de la Kronstadt.

Tot aşa cum bolşevicii nu dovediseră niciun fel de milă în distrugerea inamicilor lor politici şi, în primul rând, a socialiştilor revoluţionari şi a menşevicilor, nici emulii lor spanioli teleghidaţi de oamenii Cominternului nu înţelegeau să tolereze vreo insulă de acţiune şi gândire independentă.
Antifascismul era astfel încorporat logicii staliniste: orice opoziţie faţă de Moscova era automat catalogată drept subversiune, iar cei ce se făceau vinovaţi de asemenea “păcate” urmau să sufere efectele implacabile ale luptei de clasă.

„Omagiu Cataloniei” este o carte de o sângerândă, perenă, zguduitoare luciditate. Ea ni-l arată pe George Orwell în ipostaza de reporter talentat, prezentându-şi cu profunzime şi acurateţe a detaliului propria experienţă în Războiul Civil din Spania, din decembrie 1936 până în iunie 1937.

Prin intermediul acestui volum putem înţelege cum s-a produs ruptura acestui intelectual de lumea sumbră şi agresivă a posedaţilor stalinişti. Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stânga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar “Omagiu Cataloniei” este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti.

Într-un moment când departajările ideologice tind să resusciteze obosite maniheisme, lectura lui Orwell, în special a acestei cărti, ne poate spune multe despre dificultăţile unor clasificări împietrite şi nenuanţate în termeni de stânga şi dreapta.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că marele conflict al veacului XX s-a desfãşurat între prietenii şi adversarii societăţii deschise. Iar Orwel a fost printre cei mai oneşti şi articulaţi exponenţi ai spiritului democratic.

Orwell a trăit Războiul Civil spaniol ca pe un moment de vârf al experienţei sale intelectuale şi etice. Retorica antifascismului, îmbrăţişată iniţal cu entuziasm, a lăsat locul unei înţelegeri mult mai dureroase a ceea ce reprezintă marea confruntare a secolului: efortul de salvare a spiritului autonom în lupta cu mirajul înregimentării totalitare.

Orwell, Camus, Koestler sunt figurile tutelare ale căutării adevărului împotriva tentaţiei paradigmelor mântuitoare. Pentru că, aşa cum scria Hannah Arendt încă în 1929, “memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”.

Într-un secol în care imense aparate ideologice s-au specializat în scrierea şi rescrierea istoriei în funcţie de interesele unor autocraţi cu pretenţii de semizei, Orwell a apărat tocmai acest drept la memorie, la păstrarea acelor distincţii fundamentale dintre bine şi rău în a căror absenţă, totul, inclusv exterminările în masă, este permis.

Carte tragică şi demistificatoare, scrisă de un intelectual îndrăgostit de libertate, „Omagiu Cataloniei” aparţine acelui gen pe care Lionel Trilling, distinsul gânditor american, l-a numit al răscrucilor însângerate, unde literatura se întâlneşte cu politica.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com

Al 3-lea Festival Internaţional de Film de Arhitectură Urbană de la Istanbul

iunie 28th, 2009

3RD ISTANBUL INTERNATIONAL ARCHITECTURE AND URBAN FILMS FESTIVAL 5-11 October 2009

The Chamber of Architects of Turkey (CAT) has been conducting a highly involved struggle aimed at developing the architectural culture, protecting
the historic heritage and improving the quality of life since its inception in 1954 till our present day.

In order to add a new dimension to these efforts, it has been decided to initiate a new organization from 2007
onwards under the title of “Istanbul International Architecture and Urban Films Festival”. It is the objective to ensure an active participation of
everyone who is interested in the sphere of films, most of all the architects.

This festival is being planned within the context of “Celebration of Architecture and City” realized by the CAT Ist! anbul Metropolitan Branch for the “World Architecture Day”, which is celebrated jointly by 1,200,000 global members of the Union of International Architects (UIA) annually on each first Monday of October.

As is well known, the Chamber of Architects of Turkey had successfully hosted the “22nd World Congress of Architecture” of the UIA in Istanbul in July 2005. This highly successful organization had been much appreciated in the world and had received very favorable press coverage.

This festival aims at sponsoring films produced on the subject of architecture and city, encouraging new productions, and exposing admirable examples of films to the audiences. Additionally it foresees to prepare the
environment for the meeting together of the architects, the film directors and other experts in Istanbul within the context of this activity, consequently to introduce the concept of! architectural culture to wide sections of the public.

Documentary and animation films will be allowed to compete within the scope of the festival. The submitted films shall be eliminated through a preliminary screening and those that are selected shall enter into a
competition. At the same time numerous discussion sessions and other activities shall be programmed in order to provide an interchange of ideas among the participants.

The deadline for application is 15 August 2009.

Each of the best documentary and the best animation films shall be awarded 5000 Euro prize.

For further information and the program and application procedures: www.archfilmfest.org

Application Address

Chamber of Architects of Turkey
Istanbul Metropolitan Branch
Yildiz Sarayi Dis Karakol Binasi
Barbaros Bulvari – 34349 – Besiktas Istanbul TURKEY

T: +90-212-227 69 10

F: ! +90-0212-236 85 28

source: uia, oar

Jocul la două capete al partidului cu trei aripi

iunie 28th, 2009

Tocmai ce mă pregăteam să combat serios pe teme de învăţământ, pentru că acesta mi se părea subiectul săptămânii, după ce preşedintele s-a împiedicat – din greşeală, presupun – de dilema educaţională filosof vs tinichigiu.

Mă pregătisem să explic, cu exemple şi argumente, de ce aceasta este o falsă dilemă, provenind dintr-o problemă prost pusă, şi îmi făcusem serioase notiţe pentru demonstraţie.

Aveam de gând să strig sus şi tare cât de falsă e ideea – pe care o are mediul privat sau cei care absolvă studii tehnice, că şcoala românească ar scoate mari gânditori teoretici, care rup lanţul prin universităţile lumii, iar singura noastră problemă ar fi că toţi potenţialii tinichigii s-au apucat de filosofie – de unde şi soluţia simplă: să dăm mai multe locuri la liceele industriale.

De fapt, după cum ştie oricine a avut ocazia să evalueze calitatea produselor de masă (deci, nu a prototipurilor şi seriilor speciale) ce ies din şcoala românească, problema noastră reală este că n-avem nici tinichigii, nici filosofi. Abilităţile generale de gândire logică, exprimare coerentă, înţelegere a unui text scris şi automanagement profesional sunt la fel de proaste ca şi capacitatea de a pune trei şuruburi la locul lor fără să le bagi strâmb şi să le strici filetul (caz păţit de mine la autoservice).

În România lipsesc şi Kant, şi meşterul Johann; în locul lor îi avem în schimb pe Gogu-cetăţeanul, care sună la radio FM să se esprime democratic, dar nu se înţelege nimic, şi pe Dorel. Iar tema relevantă pentru reforma învăţământului nu este proporţia optimă de Gogu şi Dorel în societate, ci cum să facem ca ei să nu mai plece din şcoală analfabeţi funcţional (adică ştiind să citească, dar neputând înţelege ce au citit); cum să redăm demnitatea şi atractivitatea şcolilor în care se învaţă o profesie manuală; cum să arate programa şcolară astfel încât adolescenţii să nu înveţe doar meseriile existente azi, ci să fie capabili să înveţe singuri o nouă meserie peste douăzeci de ani – eventual una care azi nu există; şi cine anume să predea în aceste şcoli nu doar conţinuturi şi tehnologii, ci şi o anume atitudine pro-activă şi autonomă în viaţă, din moment ce corpul profesoral însuşi se erodează treptat la acest capitol.

Dar în primul rând, cum reformăm un sistem educaţional care acum lucrează la grămadă, pentru a-l face să distingă profesorii buni, cu rezultate, de ceilalţi, şi a-i remunera în consecinţă. După ce stabileam aceste repere, ceea ce nu e deloc uşor, venea în mod firesc şi discuţia pe bani, care în acest an de criză este una importantă: ce se poate tăia şi de unde, ce păstrăm şi ce nu. Din păcate, după cum se întâmplă la noi, temele minore acoperă sistematic pe cele majore.

A fost suficient ca doi-trei lideri PSD să iasă în public cu declaraţii de o virulenţă fără precedent la adresa unor parteneri de coaliţie, lansate savant şi deliberat către presă în timp ce ei se făceau că nu ştiu că sunt înregistraţi, pentru ca toată lumea să lase deoparte treburile serioase şi să se repeadă în direcţia în care expertiza analitică în România e maximă: mahalaua şi înjurătura.

În loc ca împricinaţii – dl Mazăre, dl Geoană, plus amfitrionul, dl Dragnea, care a organizat corporate-retreat-ul la Turnu-Măgurele pentru a-şi asigura funcţia de secretar-general al partidului – să fie chemaţi să explice nu conţinutul, ci stilul declaraţiilor, comentatorii s-au repezit salivând la aşa ocazie, bocind coaliţia de guvernare şi făcând adevăraţi eroi media din cei trei.

Pe fond, picnicul teleormănean al PSD nici nu aduce mare schimbare în strategia electorală pentru anul 2009: aripa sincer antiguvernare, gen Iliescu- Năstase, e lăsată să bombăne în surdină şi din când în când e chemată la microfon; aripa ipocrit-antiguvernare, gen Mazăre-Dragnea-Vanghelie, ţipă în gura mare la televizor că gata, azi-mâine ieşim, dar în realitate şi-a plantat bine-mersi miniştri şi oameni prin deconcentrate, şi staţi fără grijă, că nu se dă dusă de acolo; iar aripioara pro-guvernare, în frunte cu Dan Nica, e pusă să stea pe scaunele de ministru, să facă ciocul mic şi să încerce să le servească pe celelalte două cu resurse şi protecţie juridică, pe cât se poate.

Deasupra tuturor pluteşte eteric dl Geoană, care vrea să fie opoziţie cu sufletul în rai, dar guvernământ cu buzele unse. Acesta a fost jocul din ianuarie încoace, iar zilele acestea PSD n-a făcut decât să treacă din viteza a doua într-a patra. Nu ştiu cât de eficient va zburătăci electoral această arătare cu două capete şi trei aripi, dar ce mi-e clar este că, în devălmăşia care va urma, praful se va alege de orice discuţie serioasă pe teme de interes public.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Când totul devine farsă

iunie 28th, 2009

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi.

Avem un talent imbatabil de a transforma totul în comedie de prost gust şi farsă. Comemorarea celor 20 de ani de la mineriada din iunie 1990 nu doar că a trezit interesul a puţină lume, dar revoluţionarii şi victimele mineriadelor s-au îmbrâncit între ei, de parcă ar fi participat la luptele lor de pe baricade diferite, nu similare. Şi pentru că nu era suficient, ne-a oferit şi Justiţia o surpriză scoţându-l de sub urmărirea penală pe artizanul mineriadelor – evenimentul din iunie 1990 a fost penultimul dintr-un şir ce părea încheiat în septembrie 1991, cu debarcarea guvernului Roman, dar s-a sfârşit abia în 1999, cu marşul asupra Bucureştilor, încheiat cu pacea de la Cozia, al lui Miron Cozma. De altfel, dintre toţi vinovaţii majori ai acestor evenimente cu care am speriat mapamondul, Luceafărul huilei e singurul care a făcut un oarece stagiu în închisoare.

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi. Un şir întreg de procurori incompetenţi şi/sau şantajabili au bătut apa în piuă în dosarele mineriadelor, ca şi în cele ale Revoluţiei, pentru a produce un şir la fel de mare de „erori de procedură“ care, firesc, au tot reîntors mereu dosarele la faza urmăririi penale, salvându-le de confruntarea cu instanţele. Ultimul, procurorul militar de trist renume, dl Dan Voinea, a fost şi cel mai „eficient“, amestecând după o reţetă genială declaraţiile şi interviurile acuzatoare cu cele mai spectaculoase „erori de procedură“, demne de un Gâgă, ceea ce şi este. Astea nu l-au împiedicat să plece din post cu o pensie uriaşă. Dacă ar avea un dram de onoare, aş spera că va aprinde măcar câte o lumânare pentru victimele atrocităţilor, de vreme ce practic, lăsându-le fără dreptatea făcută, le-a ucis a doua oară. Dar dacă ar fi avut dramul acela de onoare, s-ar fi comportat cu totul altfel în calitate de procuror!

Dar asta ţine de trecut, menit să zacă în obscuritate, ceea ce nu va rămâne nerăzbunat. Tot ceea ce nu merge şi nu va merge este cauzat în mare parte şi de aceste chestiuni nelămurite. Nu scăpăm însă de bâlci, comedie şi de farsă nici când venim în fierbintele prezent. Numele său este criză. Şi, pe fond de criză, partidele nu-şi găsesc altceva mai bun de făcut decât să se certe, mai ales cele aliate, şi să dea spectacole de prost gust. Dacă PDL a dat lovitura cu „fenomenul EBA“, nu s-a lăsat nici PSD, punând a doua oară în scenă „scrisoarea pierdută“ – prima dată, cu stenogramele, îşi rezolva ceva probleme interne, acum, cu înregistrarea, se ocupă de aliaţi! PNL pare să nu-şi mai revină din criza pierderii guvernării şi se zbate între neputinţele dlui Antonescu, activ în declaraţii fără efect, şi un fel de dor de dl Tăriceanu. Între timp, europarlamentari cum au fost ajutaţi să ajungă, cei doi comici vestiţi ai micilor ecrane, dnii Vadim şi Becali, şi-au reluat energic spectacolele. Ungurii, ca de obicei, stau cuminţi şi-şi văd de interesele lor.

Bat în lemn cât de tare pot, dar dacă lucrurile continuă în acest stil – nu văd cine l-ar putea schimba! -, ne îndreptăm către un frumos tur doi al prezidenţialelor cu dnii Băsescu şi Vadim Tudor protagonişti. Şi farsa va fi completă. În 2000, mai părea dramă.

UE este ataşată de Belarus, dar rezervată faţă de RM?

iunie 28th, 2009
Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?

Comportamentul UE faţă de fostele republici ex-sovietice, RM şi Belarus, suferă transformări conjuncturale esenţiale. Astfel, Chişinăul care încalcă flagrant Acordul de facilitare a regimului de vize şi readmisie, prin aplicarea selectivă a vizelor pentru cetăţenii României, se bucură de o atitudine destul de reticentă din partea UE. În timp ce în relaţie cu Belarus, Bruxellul dă dovadă de efervescenţă politică accentuată.
Belasul “debusolat”

Disonanţa strecurată în dialogul Minskului cu Moscova conturează un cadru de manevră totalmente nou pentru UE. Tensiunile ruso-belaruse formate pe fondul crizei “laptelui” riscă să se aprofundeze ca urmare a neachitării datoriilor Minskului pentru gazele naturale ruseşti de la începutul acestui an. Această situaţie este convenabilă pentru europeni, care intenţionează să realizeze tranzacţii cu regimul lui Lukaşeko pentru a-l atrage mai activ în Parteneriatul Estic, urmărind scopul democratizării societăţii beloruse şi atragerii ei în procesul de integrare europeană.

În acest sens, în cadrul vizitei de la Minsk din 23 iunie, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaţii externe, a promis acordarea a 10 mln. de euro, solicitând în schimb realizarea a 5 puncte cruciale menite în consecinţă să confere eligibilitate Belarusului în ochii instituţiilor financiare europene şi internaţionale, dar şi să creeze oportunităţile necesare pentru deblocarea proceselor democratice în “unica dictatură” din Europa. Prescripţiile formulate se referă la: reformarea legislaţiei electorale în corespundere cu standardele OSCE şi antrenarea lui în viitoarele alegeri; libertatea expresiei; libertatea la asociere; îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul înregistrării organizaţiilor neguvernamentale; soluţionarea problemei deţinuţilor politici. Deşi, cerinţele europenilor constituie “ameninţări” la adresa stabilităţii sistemului politic cimentat de A. Lukaşenko, constrângerile Rusiei par a fi mult mai periculoase: problema gazelor naturale, piaţa rusească de desfacere, intolerenţa oficialilor ruşi faţă de figura lui Lukaşenko şi încercările lor de a găsi o înlocuire regimului lui.

Acest context defavorabil implică o serie de contrabalansări din partea ”verticalei puterii beloruse”. Pe de o parte, Lukaşenko va încerca să păstreze relaţii suportabile cu o Moscovă tot mai exigentă, invocând imperativitatea Belarusului ”dictatorial” pentru Uniunea Rusia-Belarus şi funcţionalitatea Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective şi a forţelor ei operaţionale. Pe de altă parte, apropierea de UE va fi foarte lentă în materie de transformări democratice, cooperarea reală fiind centrată de Lukaşenko pe domeniile economiei, securităţii energetice, mediului înconjurător, liberalizării regimului de vize etc. În acest fel, regimul lui Lukaşeko va încerca să creeze energii alternative celor ruseşti pentru menţinerea sa la putere.

“Dependenţa” comunistă

Spre deosebire de liderul belarus, Voronin se află în dependenţă practic echivalentă atât faţă de Rusia, cât şi de UE. Jocul electoral al comuniştilor cu atragerea masivă a factorului rusesc exprimă perfect această relaţie. Iar declaraţiile lui Voronin, înainte de vizita de la Moscova din 22 iunie, indirect legată şi de comemorarea zilei începutului celui de-al doilea Război Mondial, reiterează importanţa egală a ”parteneriatului strategic cu Rusia şi a obiectivului de integrare europeană”. În schimbul loialităţii sale de moment, soldate cu promiterea unei sume de 500 mln. de dolari, Voronin se asigură că va convinge o parte cât mai mare de electorat să voteze PCRM, totodată, asigurându-şi în caz de succes electoral întâietate faţă de Tiraspol în reglementarea transnistreană. Pe lângă loialitate politică, PCRM-ul garantează neutralitatea RM, integrarea economiei moldoveneşti în cea rusească şi facilitarea intereselor economice ruseşti în RM (intenţii developate în cadrul Consiliului Economic al CSI desfăşurat recent la Chişinău şi în cadrul deplasării lui Voronin la Moscova).

Atitudinea UE faţă de RM contează mai puţin pentru PCRM, deoarece acesta este conştient de faptul că el asigură menţinerea unui anumit status-quo în problema transnistreană. Importanţa acestui fapt pentru Bruxelles se datorează în mare parte amintirilor recente despre războiul din Caucaz şi impactul acestuia pentru securitatea şi stabilitatea la Marea Neagră. De asemenea, factorul românesc actualizează în permanenţă demersul european pentru RM, iar aceste aspiraţii sunt extrem de populare în comunitatea moldoveană. De aceea, comuniştii trebuie să susţină retorica pro-europeană, delimitând-o însă clar de poziţia politică faţă de România. Totodată, beneficiile economice ale relaţiilor cu UE sunt incomensurabile pentru comunişti, care şi din această perspectivă sunt obligaţi să adopte lozinci europene, chiar dacă sunt fictive.
Promisunea Rusiei de a “face donaţii” pentru RM este simptomatică şi carecterizează raza de penetrare la care poate ajunge aceasta pentru a dicta mersul politicii interne pe spaţiul post-sovietic (asemenea promisini financiare au primit şi Armenia, Kîrghistan, Belarus).

Deşi UE este tentată să-şi asume responsabilităţi legate de Europa de Est, din cauza eterogenităţii sale, ea acţionează mai puţin pragmatic. Or, Bruxellul promite diverse genuri de ajutor unor aşa state ca Belarus (închise şi autoritare) pe baza unei condiţionalităţi fără precedent, dar în cazul RM- contra-oferta unor alegeri corecte, respectarea drepturilor omului, libertatea exprimării etc. este un Acord bilateral mai ambiţios (care de altfel este asigurat în conformitate cu Parteneriatul Estic). Perpetuarea unei asemenea abordări vizavi de Europa de Est ar putea cauza eşecuri geopolitice serioase pentru UE nu numai în RM sau Georgia, dar şi în Ucraina şi Belarus.

Bursa Gabriela Tudor – pentru manageri culturali români

iunie 28th, 2009

O bursă anuală în valoare de 3500 lire sterline pentru manageri culturali români

In memoria Gabrielei Tudor

Conferinţă de presă
Marţi 30 iunie 2009

Fundaţia Gabriela Tudor, Bucureşti în parteneriat cu Fundaţia Ratiu, Londra lansează în memoria Gabrielei Tudor o bursă anuală în managment cultural, menită să ofere oportunităţi de perfecţionare profesională la nivel european.

Dispărută, prea curând, în ianuarie 2009, Gabriela Tudor a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea scenei artistice româneşti prin iniţiativele şi proiectele realizate şi prin sprijinul direct acordat artiştilor şi organizaţiilor culturale. Gabriela Tudor a fost absolventă a Academiei de Studii Economice (1980) şi a C ertificatului European de Administare a Proiectelor Culturale « Marcel Hicter » de la Bruxelles (1995). Imediat dupa revoluţie, s-a alaturat echipei conduse de Ion Caramitru la UNITER unde a activat în calitate de director de relaţii internationale. Intre 1992 – 1997 a colaborat cu Corina Şuteu la deschiderea primului teatru de proiecte culturale „Theatrum Mundi” şi ulterior la implementarea la Institutul Francez a primului Master European în management cultural „Programul E C UMEST”. A fost membră fondatoare şi presedinte al Fundaţiei culturale Proiect DCM (1997-1999), organizaţie cu care a iniţiat şi realizat diferite proiecte culturale în zona dansului contemporan. Ca director al Fundatiei Pro Helvetia în România (ulterior Programul Cultural Elveţian în România), în perioada 1999 – 2008 a contribuit la promovarea şi realizarea unor proiecte inovatoare în toate domeniile artistice. A iniţiat programe de rezidenţe şi schimburi artistice, a incurajat scena de arta contemporană independentă, producţia de spectacole şi a sprijinit organizarea de festivaluri de dans, muzică, teatru, arte vizuale şi film. In 2007 a fondat şi a pus bazele „United Experts”, marca de calitate menită să ofere servicii de coaching şi consultanţă culturală, al cărui director a fost până la trecerea în nefiinţă.

Prin amabilitatea Uniunii Teatrale din România, acest program va fi prezentat pe larg în cadrul unei conferinţe de presaă speciale, care va avea loc în data de marţi 30 iunie 2009, începând cu ora 12.00, la sediul UNITER din Bucureşti din Strada George Enescu nr. 2–4, Sector 1.

Bursa Gabriela Tudor îşi propune să păstreze vie memoria Gabrielei Tudor şi în acelaşi timp să contribuie la perfecţionarea şi motivarea managerilor culturali din România la început de drum. Bursa in valoare de 3500 £ va fi acordată anual şi se va desfăşura în Marea Britanie.

La conferinţa de presă găzduită de preşedintele UNITER, Ion Caramitru, şi Aura Corbeanu (vicepreşedinte executiv UNITER), vor participa Irina Cios (manager cultural şi curator Centrul International pentru Artă Contemporană), Ramona Mitrică (director Fundaţia Ratiu din Marea Britanie) şi Cosmin Manolescu (director executiv al Fundaţiei Gabriela Tudor).

Cu ocazia conferinţei de presă vor fi prezentate informaţii detaliate despre bursă, despre programul de evenimente artistice ce vor avea loc la Bucureşti şi Sinaia între 3 – 5 iulie dedicate memoriei Gabrielei Tudor şi va fi lansat situl internet www.gabrielatudor.ro.

Bursa Gabriela Tudor este oferită de către Fundatia Ratiu din Londra şi United Experts cu sprijinul financiar al Programului Cultural Elveţian în România şi a fost implementată cu sprijinul donaţiilor făcute de catre Voicu Rădescu & Green Hours 22, Carmen Vioreanu, Irina Barbalată, Miki Branişte, Ioan şi Liana Tugearu, Dan Bartha, Doina Barbu, Fundaţia AltArt, Elisa Fuchs, Helene Kuendig, Urs Stussi, Ina Boesch, Christine Masserey, Thomas Stauffer, Walo Landolf, Petra Bischof, Virgil Mărgineanu, Thomas Kugler, Natalia Volchenko, Vlad Tudor, Radu Boureanu, Thierry Dumas, Damiano Foa şi Oracle Network of European cultural managers.

Pentru a afla mai multe detalii şi pentru a vă înregistra la conferinţa de presă, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail bursa@gabrielatudor.ro, persoana de contact Cosmin Manolescu.

sursa: comunicat de presă

Vis de cristal

iunie 28th, 2009

O şoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câţiva paşi de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracţii de lumini,
Prin picături de apă viaţă, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, şerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
– M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecţiei tale cu cuvântul,
Transparenţă, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colţ pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spaţiu, materie dizolvată,
Săgeţi de foc, parfum mistuitor de noi.

Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobeşte chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scânceşti, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ţi lină naşte comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.

– Apără-mă – murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite –
Sunt lavă şi vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creaţia, divinul mă îmbrăţişează şi mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!

Zvâcnetul desenează vapori ondulaţi, valurile furtunii
Preanunţată de vocea haosului, univers-metronom.
– Cunoşteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte –
Lacrima ta, din ochiul meu…
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naşte floarea roşie, mă soarbe în contracţii de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muşti mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.

Raze erup din fisura întunecată a concepţiei momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supţi de petale umede,
Cascade de dezlănţuiri.
– Dă-mi roua nopţii – îmi şopteşti,
Pierdută în tine.

Din inimă

iunie 28th, 2009

în foşnetul de cifre să dispar,
n-am fost decât o urmă de tăcere…
viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,
unde ne sfârşeşte din durere.

„cândva” mi-a fost o vreme fără vreme,
sincopa mi-a cântat de două ori…
şi de atunci ea nu se mai teme,
zâmbind prin milioane de fiori.

tresaltă anotimpuri în culoare,
dintr-un pastel scrisori cum reapar
le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare…?
cum au murit, acuma trăiesc iar.

n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,
inconştienţa doare când te minte…
din prea multă iubire, el s-a plictisit,
iar eu rămas-am surdă la cuvinte.

întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,
tu inimă, ai acum puterea…
resetează planul prin care ai renaşte,
învăţând să îţi iubeşti vrerea.

azi e un mâine rătăcit care suspină,
ieri a trecut pe-aici un călător…
eu am ajuns… şi îl aştept să vină
să-mi dăruiască partea de care-mi este dor…

vol. Şoptit de Dumnezeu

METODA LUI EMIL CONE

iunie 28th, 2009

m-am dus ca la farmacie…
pe reţeta mea scria „iubire”…
dar el mi-a spus: nu avem!
te vei sacrifica pentru familie!
ăsta o să fie sfârşitul meu?
să-mi tai aripile şi să mă ascund,
să-mi iau visele şi să le vând?
să mă arunc? da… totul să semene
cu o viaţă de robot…
ştiu… roboţii nu fac dragoste!
ei nu privesc cerul…
nu aleargă după speranţe!
ei nu înţeleg rostul mângâierii…
pentru că nu au suflet! nu au suflet!
o să îmi fie greu, dar nu imposibil
să trăiesc fără medicamentul dulce.
şi voi inventa fiecare anotimp,
fiecare pas, fiecare alunecare…
voi crede în nebunia lui Einstein.
„să faci acelaşi lucru de mai multe ori
şi să aştepţi rezultate diferite”.

12 aprilie 2009, 13:15

Doresc

iunie 28th, 2009

Doresc să-ţi dau întregul cer
Cu stele şi-a lunii corăbioară
Şi-al zilei orbitor taler
Ce aur zarea împresoară.

Doresc să-ţi dau un unicat
Cum nimeni n’avut niciodată
Grăunţ’abisului uitat
Din care lume’a fost creata.

Doresc mânuţa ta s-o ţin
Pe-a Cale a Laptelui plimbare
Plutind pe-un nor în zboru-i lin
În clipa unui veac de-uitare.

Provincialita: o boală incurabilă?

iunie 28th, 2009

Istorie & etimologie

La origine, prin termenul provincie era desemnat orice teritoriu cucerit de romani în afara peninsulei italice, organizat conform principiilor metropolei şi supus legilor acesteia. Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o unitatea cultural-geografică a unei ţări sau o subdiviziune administrativă a acesteia. În timp, acest al doilea sens a ajuns să distingă practic orice localitate sau teritoriu din afara capitalei. Dar nu despre asemenea lucruri va fi vorba în acest articol.

Ca să fiu limpede, pe lîngă acest sens geografic-cultural şi demografic al provinciei, cu adjectivele ce-i sînt asociate, care nu au nimic infamant, servind doar la distingerea operaţională faţă de metropolă, există şi ceea ce putem numi mentalitatea provincială, care este un fel de boală a minţii, cronică dar cu pusee acute, care face ravagii în orice formă s-ar manifesta. Or, aceasta nu are nimic cu vreo repartizare geografic-spaţială, bîntuind cu energie pretutindeni, fără niciun fel de prejudecăţi. Nu doar la noi, desigur, dar parcă sînt tentat să cred că poetul avea dreptate atunci cînd formula concluzia „ca la noi la nimenea”, pentru că, aici, mentalitatea cu pricina este răspîndită “democratic”, cu impecabil spirit gospodăresc, din inima inimii capitalei şi pînă în sătucul de unde se agaţă harta în cui, în toate domeniile vieţilor noastre private, dar mai cu seamă în cele ale vieţii publice, ceea ce este infinit mai grav.

Provincialismul care sufocă

În opinia mea, cel mai mare şi mai înverşunat inamic al nostru nu este nici înapoierea economică, nici sărăcia endemică, nici democraţia găurită precum steagul la revoluţie, nici clasa politică hapsînă şi incompetentă, nici intelighenţia nombrilistă, arareori competentă şi mai tot timpul inadecvată, ci chiar această maladie a spiritului care, de fapt, le-a făcut, le face şi, din păcate le face şi de acum încoace, pe toate celelalte – şi încă multe altele! – nu doar posibile, ci de-a dreptul înfloritoare.

Provincialismul are drept principale semne de identificare micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi inetelectuale şi inexistenţa soluţiilor efective, înlocuite cel mai adesea, cumva dihotomic dar complementar, cu autoglorificărilor sau, din contra, cu bocetele şi autovictimizările. Poate din acest motiv, teorile conspiraţioniste găsesc în mentalitatea provincială un teren mai fertil decît cernoziomul pentru marile culturi de cereale.

Mentalitatea provincială se infiltrează în cele mai înguste spaţii libere şi în minţile nu neapărat rău mobilate, probabil pentru că natura are oroare de vid!, şi, încet-încet, ocupă întreg spaţiul public, controlează totul, sufocă totul, de la bunele intenţii pînă la spiritul critic şi evaluativ. Ai putea crede că obstacolul său redutabil ar putea fi intelectul, cu nobila sa calitate inteligenţa, dar pentru aceasta ar fi nevoie de un intelect liber şi de unde naiba acesta, cînd unii dintre cei mai eficienţi purtători şi propagatori ai mentalităţii provinciale sînt, Doamne iartă!, chiar unii dintre intelectualii noştri cei mai glorioşi?! Prin urmare, la ce ne-am putea aştepta, cum am putea scăpa din braţele sufocante ale provincialismului, cînd ceea ce, în principiu, se opune devine, prin nu ştiu mutaţie alchimică, printr-un fel de viclenie a raţiunii, cel mai bun, cel mai fidel aliat?

Ca să fie clar!

Am senzaţia că rămîn la un nivel prea general, dacă nu cumva, horribile dictu!, de-a dreptul filosofic! Ca să nu provoc vreo suferinţă preşedintelui şi intelocraţilor acreditaţi la Cotroceni, se cuvine să trec mai degrabă la ilustrări, la exemple. Ca să fie clar, cînd minţile se lasă cotropite de conspiraţionism trebuie căutată mentalitatea provincială la fundamente. La fel stau lucrurile şi în cazul rasismului – e provincial, de pildă, să te revolte formula „toţi românii sînt hoţi” dar să apaluzi cu ambele mîini „toţi ţiganii sînt hoţi”! –, antisemitismului, sexismului, machismului şi al unei liste întregi de asemenea „isme”. Cînd cineva, fără analiză, fără a preciza despre ce fel de stîngă este vorba, decretează că „stînga e sinistră”, mizînd pe un facil joc de cuvinte împrumutat din italiană, tot despre provincialism este vorba. Nu altfel se pune problema cînd altcineva tratează global dreapta, fără a separa dreapta normală, democratică, de extrema dreaptă şi apoi combate energic această „dreaptă” imprecisă.

Tot provincialismul se manifestă şi cînd un preşedinte de ţară, în locul trebilor generale, se îndeletniceşte cu jocuri de culise, plantarea clientelei – nu contează dacă preponderent feminine! – în posturi şi sinecuri şi cu „aranjarea”, europeană sau locală, a beizadicilor! Sau populismul, cel fără limite şi fără de odihnă, ce este altceva dacă nu manifestarea prin excelenţă a provincialismului de factură politică. Tot din pricina acestei maladii atoatestăpînitoare asistăm la ciudata metamorfoză a intelectualului critic – singura formă legitimă de manifestare a intelectualilor, de altfel – în aşa-zişi intelectuali de curte şi profilaţi pe ode pentru binefăcătorii lor, care, de altfel, îi declasează cu „binefacerile”.

Sau, sau ce naiba am putea crede despre zecile de interpretări şi comentarii ale unei istorii literare recente, axate toate pe chestiunea fierbinte „cine este, cine lipseşte?”, cînd singurul lucru demn de a fi fost abordat public este cel referitor la fundamentarea, legitimitatea şi calitatea demersului ca atare? Ea nu devenea nici mai bună, nici mai proastă mai băgînd pe unii şi mai scoţînd pe alţii, deveme ce de la origini nu era altceva decît „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”, după cum sună singura observaţie sagace citită de mine în toată presa culturală din ultimele vreo şase-şapte luni! Trebuie să spun că aparţine lui Alexandru George, spre lauda sa. Mai trebuie să spun că e prea optimistă. Nu există nici un risc de restaurare, pentru că fesenismul, numele de astăzi al provincialismului, nu ne-a părăsit niciodată.

Ce am putea opune?

Spiritul critic, disociativ şi evaluativ, visul inteligenţei libere. Dar acestea, cînd se manifestă, dacă se mai manifestă, primesc împotrivă-le riposta acerbă, continuă şi foarte unită a fesenismului de toate nuanţele şi intensităţile, ale provincialismului atoatestpăpînitor! Acelea sînt calităţi care au făcut posibilă democraţia liberală – societatea aceea prosperă, liberă, exuberantă, diversă, policromă, care ne place atît de mult cînd mergem în foarte multe locuri din lume – şi care o menţin.

Vom putea vorbi despre aşa ceva la noi atunci cînd vom transforma „provinciile”, cu provincia maximă care este capitala, în nişte provincii ale spiritului. Dar, pînă atunci, mai va, babă!

Procuratura din RM cere lichidarea adresei www.UNIMEDIA.md

iunie 27th, 2009

Portalul de știri UNIMEDIA ar putea rămâne fără numele său pe internet – www.unimedia.md. Acest lucru poate deveni realitate, după ce Procuratura mun. Chișinău a sesizat întreprinderea de stat “MoldData”, despre plasarea la 6 aprilie 2009 pe site-ul UNIMEDIA a unor comentarii ale vizitatorilor, care, potrivit Procuraturii, “defăimează Republica Moldova, cheamă la violență și dezordini în masă” și reprezintă “chemări publice la răsturnarea și schimbarea prin violență a orânduirii constituționale în Republica Moldova”.

Ca urmare, la 26 iunie 2009, întreprinderea de stat “MoldData” a expediat o scrisoare oficială la adresa UNIMEDIA (vezi mai jos), în care avertizează portalul nostru de ștri cu “o iminentă reziliere a numelui de domeniu pe motivele invocate în sesizarea procurorului”, în cazul în care va admite pe viitor publicarea pe www.unimedia.md a “informației ilegale”.

Amintim că la 9 iunie, Procuratura mun. Chișinău a cerut explicaţii timp de o oră şi 24 de minute de la Tudor Darie, directorul general al New Media Group, referitor la comentariile vizitatorilor publicate pe portalul de ştiri UNIMEDIA şi referitor la ştirea despre mişcarea anonimă „Ciclon”, în care deputaţii din opoziţie erau ameninţaţi cu moartea dacă vor vota pentru alegerea unui preşedinte propus de către Partidul Comuniştilor.

Procuratura municipală s-a arătat interesată dacă prin comentariile vizitatorilor, UNIMEDIA nu a încălcat careva puncte din contractul încheiat cu compania de stat MoldData, prin care i-a fost atribuit numele www.unimedia.md.

Amintim că în primăvara 2008 Procuratura Generală şi Serviciul de Informaţii şi Securitate au solicitat adresele IP ale vizitatorilor UNIMEDIA, după ce pe site au fost publicate mesaje anti-comuniste.

www.unimedia.md

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Ilina Gregori, “Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze”

iunie 24th, 2009

Bucureşti, 23 Iunie 2009 – Joi, 18 iunie 2009, juriul Uniunii Scriitorilor din România, format din Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihailescu şi Cornel Ungureanu a desemnat cele mai bune lucrări de literatură apărute în anul 2008. Premiul pentru secţiunea de Critică şi Istorie literară i-a revenit Ilinei Gregori, pentru lucrarea Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. Este un premiu cu atât mai important, cu cât cartea Ilinei Gregori s-a impus în faţa unor opere de prestigiu, nominalizate în cadrul aceleiaşi secţiuni: Paul Cornea, Delimitări şi ipoteze, Dan Cristea, Poezia vie, Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorari, Eugen Negrici, Iluziile literaturii române.

« Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar trebui să aflăm?» Aceste întrebări au stat la originea cercetărilor mele. Inventariind tot ce a scris Eminescu, nu ştim nici cum şi-a conceput el însuşi opera şi nici cine a fost el, autorul Operelor care i se atribuie acum. Analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura «operei» să implice lectura «vieţii».

Dincolo de clişeele şi de prejudecăţile care s-au aşternut de-a lungul timpului asupra operei şi vieţii scriitorului, autoarea propune o abordare revigorantă şi bine documentată asupra „perioadei berlineze“ a scriitorului, cuprinsă între anii 1872-1874 şi a felului în care aceasta şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale ulterioare, demontând unele mituri bine înrădăcinate în istoria literaturii. Ilina Gregori vorbeşte despre viaţa cotidiană a lui Eminescu, pusă în relaţie cu opera sa, despre anumite slăbiciuni încă nemărturisite din biografia poetului, despre ultimii ani (de altfel, cei mai controversaţi) ai vieţii lui Eminescu, despre relaţia conturată la nivelul inconştientului între poet şi Carol I de Hohenzollern.

„Foarte bine documentat, mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de bibliografie germană, studiul Ilinei Gregori îşi delimitează iniţial un teritoriu la prima vedere – călinesciană, fireşte – steril, pe care-l va explora însă complet.“
România literară

„Pornind dinspre viaţă spre operă, Ilina Gregori propune o lectură lipsită de prejudecăţi nu doar a textelor, ci şi – la fel de importantă ca pondere – a contextelor urbane, culturale şi politice în care Eminescu s-a aflat în acei ani.
Studiul Ilinei Grigori se detaşează prin rigoare ştiinţifică, printr-o irepresibilă atitudine demistificatoare, dubitativă, a unui cercetător ce pune sub semnul întrebării toate locurile comune, respingînd sistematic lectura comodă şi asumîndu-şi dificila misiune de a descoperi lucruri noi acolo unde puţini mai cred că există ceva necunoscut.“
Observator cultural

„Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!“
Dilema veche

Absolventă a Universităţii din Bucureşti (1966), Ilina Gregori debutează în critica literară încă din timpul studenţiei. În 1970, se stabileşte în Germania, unde îşi continuă studiile (filozofie, romanistică, literatură comparată). Printre operele publicate, amintim: „Singura literatură esenţială“. Povestirea fantastică. Balzac – Villiers de l’Isle-Adam – Pieyre de Mandiargues, Rumänistische Literaturwissenschaft. Fallstudien zum 19 und 20, precum şi Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize.

sursa: comunicat de presă

“Jaffa” – arta între simbolistică şi realitate

iunie 22nd, 2009

În luna iunie a avut loc la Paris premiera filmului «Jaffa» o producţie franco-germano-israeliană în regia cunoscutei Keren Yedaya. Scenariul este semnat de Keren Yedaya şi Illa Ben Porat.
Regizoarea israeliană Keren Yedaya este cunoscută pentru «Mon trésor» filmul distins cu premiul «Caméra d’or» în 2004, primit în cadrul «Semaine de la critique» la Cannes, ea fiind premiată anterior cu Grand Prix de la SACD, cât şi Prix de la jeune critique, oferit de liceeni cât şi Prix «Regards jeunes», decernat de un juriu al tinerilor cinefili europeni.
Interpreţii dramei sunt: Ronit Elkabetz, Dana Ivgy, Moni Moshonov, Mahmud Shalaby, Roy Assaf, Hussein Yassin Mahajne, Lili Ivgy.
«Jaffa» este o istorie tragică de familie din «Jaffa» oraşul supradenumit şi «logodnica mării», nu departe de Tel-Aviv, locuit deopotrivă de israelieni şi palestinieni din 1948.

«Jaffa» poate fi un nou tip de «Romeo şi Julieta» aclimatizat într-un cadru atipic modern alimentat de relaţiile intercomunitare, al cărui final capătă o turnură totuşi credibilă în care dragostea imposibilă dintre o evreică Mali şi Toufik un palestinian acuzat de moartea involuntară a fratelui acesteia, poate deveni realitate.
Imaginile deţin o conotaţie superioară proporţională cu acţiunea iar finalul este realmente sublim prin simplitate şi mesaj.
O tonalitate remarcabilă o putem sublinia în jocul actorilor care au reuşit să se transpună perfect dincolo de subiectul melodramatic în personaje veridice şi să le dea un autentic contur umanist.
Totul deţine o forţă de expresie rar întâlnită, o violenţă în exprimarea emoţiilor personajelor de altfel caracterizantă întregului film, ce reuşeşte a delimita conflictele interasiale de ceea ce numim metaforic dragoste şi moarte.

De subliniat jocul actriţei Ronit Elkabetz într-un rol bine conturat, expresiv.

Film selectat oficial la Festivalul de la Cannes 2009.

Delimitari imaginare

iunie 22nd, 2009

Dintr-o data… Totul mi-a fost foarte clar.
S-a intamplat brusc, in timpul unui spectacol unde fusesem invitata si la care am tinut neaparat sa merg. Trebuia sa incerc sa ies din starea asta imposibila de neimplinire, agitatie, stress permanent si cu nervii intinsi la maxim.

Ma asteptam la o serata muzicala, linistitoare, in timpul careia-mi puteam pierde gandurile sumbre printe notele melodiilor, unde zecile de persoane pe care le cunosteam, pe care aveam sa le intalnesc acolo si cu care vrand-nevrand trebuia sa comunic cel putin la nivelul formulelor sterile de politete, ar fi avut rolul de a balansa, la exterior, golul imens din suflet.

Ma asteptam la un moment de evadare, nu la un motiv de scormonit adanc in propriile-mi ganduri, de care-as fi vrut sa ma pot indeparta macar pret de doua ore. N-a fost sa fie!

Aproape de sfarsitul spectacolului, unul dintre solisti a apelat la un truc binecunoscut pentru a starni interesul si entuziasmul audientei. A impartit imaginar sala in “dreapta”, “stanga”, “spate”, “fata”, dupa care a inceput sa intrebe: “ Heei, partea stanga, va place muzica?” “Daaa…” au raspuns dintr-o data cei din sectorul respectiv. Si a continuat: “…se poate si mai bine; heei, partea dreapta, sunteti bine?” …. Si raspunsul celui de-al doilea grup a depasit nu numai prin entuziasm dar si in decibeli reactia primilor. Apoi solistul s-a adresat celorlalti: “grupul din spate ce are de spus?” Cu promptitudine veni si raspunsul acestora, toti incercand din rasputeri sa se ridice la nivelul de entuziasm al predecesorilor, si in cele din urma: “grupul din fata, acceptati provocarea?” Si raspunsul a venit imediat, puternic, electrizant…. inclusiv din partea mea, ca luata de val….

M-am uitat mirata in jurul meu. Cum este posibil ? Cu doar cateva minute inainte formam toti o sala linistita, placuta, ascultand si cantand impreuna aceeasi muzica. Si doar cand solistul impartind publicul cu o linie imaginara a delimitat cateva grupuri, s-a dezlantuit competitia, lupta, incrancenarea, ambitia, gelozia, rautatea …… si tot restul.

Delimitarea, fie ea si imaginara si chiar daca eram toti, impreuna, in aceeasi sala, a trezit luptatorul, razboinicul, durul din fiecare.

O demonstratie perfecta a cauzelor problemelor noastre de fiecare zi.

Raspunsul clar la o intrebare care-mi ramasese agatata in minte si care m-a chinuit destul de mult in ultimele cateva saptamani: de ce atat de multa suferinta? De ce atat de multa tristete? Poate parea destul de dramatic, dar, … exista! In mine si-n jurul meu este multa, multa suferinta!

Probabil ca in situatia actuala, nemaifiind sufocant legata de marea companie pentru care lucrez, am mai mult timp sa ascult…. sau poate simt eu mai acut ca oricand toate durerile? Sunt ele mai multe ca niciodata? Viata asta a mea, dupa cum mi se arata in ultima vreme, a devenit o lupta acerba de rezistenta…

Si ce aud in jur: probleme de cuplu, probleme grave de dependenta, incepand de la tutun si terminand cu dependenta de o anumita persoana, care, sub imperiul privirilor angelice si pisicite, capuseaza, manipuleaza si profita total de situatie, frustrari, certuri, barfe, lipsa apetitului sexual, inselaciuni de tot felul, lipsa banilor, caderea burselor, promisiuni desarte, dependenta de egouri stupide, minciuni, furtisaguri, “..uite, nu vrea sa avem copilul nostru”, … “a ales sa ramana cu cealalta…”, dorinte si asteptari pierdute. Tristete si durere. Mult prea multa tristete si durere. Se mizeaza prea mult si prea periculos. Si luam lucrurile mult prea personal. Fiecare crede cu ardoare si convingere ca problema lui este cea mai mare, cea mai importanta, cea mai deosebita, cea mai dureroasa, si ca este slab si singur luptand impotriva lui si a tuturor, deodata si in acelasi timp. ..

Dar…. suntem toti in aceeasi sala, ascultam aceeasi muzica, populam aceeasi planeta.

Ne delimitam imaginar liniile care ne separa de ceilalti si ne ridicam tot imaginar ziduri inutile de protectie, granite personale.

Si nu ne oprim aici. Preferam sa ne inecam de unul singur in propriile dureri, emotii si incertitudini ca si cum ne-am scalda in cea mai albastra, limpede, curata si linistita laguna, cand de fapt dorim sa ne dezvaluim durerea, suferintele. Ne impiedicam constant in “el spune”, “si tu spui”, “eu cred” si “el a mai spus”, sau, “nu ar fi trebuit sa faca asta..”

Nu luam gandurile si temerile noastre mult prea in serios? Si cu restul, cum rezolvam? Adica, cu corpul nostru, ce facem? Uitam de el?…

Nu mai departe de ieri am lucrat mult la gym si apoi am inotat in nestire, aproape de epuizare. Mult peste puterile si limitele mele normale. Trebuia sa doara! Seara, nu am mai fost in stare de nimic. Inca imi simt toti muschii, sunt un pachet dureros in totalitate…. trup si suflet.

Mi-am depasit limitele ca si cand as fi vrut sa scap de toate gandurile negre, dar se pare ca nu am facut altceva decat sa accentuez durerea si s-o egalizez; intre trup si suflet.

Tot ce stiu este ca o sa treaca intr-un fel. Mai usor, mai greu, …. o sa treaca. La fel ca durerea musculara.
Asta este ideea? Tratam si trupul si sufletul la fel?
Emotiile, trairile se estompeaza si ele in timp si-ntr-un final dispar, uneori mai repede, alteori mai greu. Maine, peste o luna sau peste un an, totul o sa fie diferit.

Doar zbuciumul si durerea neimplinirii in iubire nu trece niciodata. Ramane si ne urmareste sfasietor o viata intreaga. E singura durere care nu are leac, care nu trece, indiferent cu ce surogat incercam sa ne pacalim.

Tot ceea ce putem sa facem este sa masam cu grija si cu iubire trupul pentru a indeparta durerea fizica.
Sa ne ascultam cu intelegere si iubire unul pe altul ca sa nu ne pierdem. Sa raspundem cu drag si deschidere iubirii celuilalt pentru a indeparta durerea sufletului.
Grija si iubire pentru trup si suflet.
Grija si iubire de la noi, pentru NOI …

…… doar suntem amandoi in aceeasi sala, la acelasi spectacol al iubirii noastre, ascultam amandoi aceeasi muzica…

Greu?

Se teme Liiceanu să combată homofobia?

iunie 22nd, 2009

Acum cand incep sa scriu acest articol au trecut numai cateva ore dupa scurta conversatie avuta de mine cu directorul editurii Humanitas, dl Liiceanu si ma grabesc sa-mi pun ideile desprinse din aceasta discutie in scris.

“Bookfest”-Bucuresti 2009 a fost un eveniment fara indoiala reusit, prezentand cea mai mare colectie de carte romaneasca pe care am vazut-o vreodata.
Varietatea titlurilor si a editurilor impresioneaza pozitiv. Numarul subiectelor abordate este foarte mare si probabil putini cititori vor remarca subiectele evitate de bookfest, sau titlurile cenzurate, desi ele definesc mai bine acest eveniment decat subiectele existente.

1. Cateva preferinte personale

Nu mi-am propus sa fac o prezentare exhaustiva a cartilor si nici nu ar fi posibil. Nici sa fac critica literara, ca nu pot si nici nur fi in intentia mea aici chiar daca as putea. Am remarcat insa un numar de carti despre care vreau sa spun cateva cuvinte.

Gasesc ca e un lucru foarte bun faptul ca bazele terapiei cognitive au fost prezentate pe intelesul cititorului mediu. Aici ma refer la cartea doamnei Irina Holdevici, intitulata “Psihoterapia cognitiv comportamentala: managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Eu am avut mult de profitat in viata din citirea si aplicarea unor reguli desprinse din terapia cognitiva, si mai am destul de lucru in aceasta directie. Subiectele sunt prezentate intr-un stil accesibil, chiar daca cartea se adreseaza in primul rand medicilor. Oricine poate profita prin citirea acestei carti.

O carte pe care pana la urma am citit-o cu interes pana la sfarsit este “Privirea contesei Hahn-Hahn” de Peter Esterhazy. Autorul ungur este cunoscut in Romania si prin alte titluri, iar eu am apreciat umorul sau cand se refera la realitatile romanesti de dinainte de caderea lui Ceausescu. Pretextul cartii este o descriere a Dunarii si oamenilor care traiesc in apropierea ei.

Carti despre religie sunt de asemenea atragatoare: “Viitorul Religiei” de Richard Rorty si Gianni Vatimo precum si o encicopedie a religiilor lumii, scrisa de un preot si un colaborator laic al sau ar putea contribui la “culturalizarea” preotilor autohtoni romani, mai ales a celor “ortodoxisti”, daca acestia ar citi asemenea carti, sau pur si simplu carti in general. Este interesanta incercarea unora dintre autori de a scoate din culpa toate religiile lumii pe criteriul fals ca ele sunt bune, dar ca uneori au fost deturnate de altii (care?) ca sa propage crimele si in general violenta.

Cum vedeti pana aici m-am referit mai mult la autori internationali; asta este pentru ca literatura romaneasca ma dezamageste de fiecare data. Este o parere personala, evident. Nici aurolacii “spalati si livrati direct in camera de hotel a strainilor” ai lui Mircea Cartarescu, nici polologhia savanta (si “post-cronista”, as adauga), “filosofica”, a lui Andrei Plesu, despre homosexualitate, nu ma incanta. Evident ca nu contest gusturile celor ce admira si savureaza asemenea carti: este dreptul fiecaruia sa admire ce ii place.

As vrea sa adaug insa ca aprecierile mele la adresa acestor scriitori romani nu se refera la valoarea literara a cartilor lor, pentru judecarea careia nu am nici o pregatire, ci la ceea ce reprezinta aceste carti. De exemplu problema aurolacilor a fost de fapt o tragedie nationala, deoarece zeci de mii de copii fugiti de la casele lor au sfarsit-o murind alaturi de sobolanii de la canalizarea capitalei, fara ca nimeni sa-i priveasca multa vreme ca pe niste fiiinte umane. Introducerea senzationalismului ieftin nu face decat sa sublinieze culpa colectiva a societatii. Dar acest subiect nu este inca la moda, fiind suparator pentru “majoritarii literaturii”. Imi ramane inca in memorie ceea ce mi-a povestit o vara a mea, care a dat haine de schimb unor asemenea copii care cerseau haine si mancare la un bloc din Rm,. Valcea: toti oamenii “de bine” le-au trantit usa in nas, in timp ce minorii tremurau de frig si foame, uzi de ploaie. Nu a existat atunci nici intelegere si nici buna-vointa din partea crestinilor si necrestinilor romani.

2. Andrew Calimach si “Legendele iubirii”

Acest autor (“autohton” de data asta, in ciuda numelui) merita o discutie speciala, pe care nu pot sa o fac aici in cateva cuvinte. Voi mentiona totusi anumite lucruri. Pe numele sau originar Andrei Calimah, el se trage dintr-o veche familie greceasca emigrata in Tara Romaneasca dupa caderea Constantinopolului. El este cunoscut azi ca o personalitate importanta atat in lumea universitara cat si in alte medii, fiind o autoritate mondiala in studiul artei legate de sexualitatea lumii antice. Cartea aparuta in Romania, care poarte si subtitlul “Miturile necenzurate ale Greciei” are mare grija sa nu reproduca in titlu nici o referire la pederastie sau homosexualitate, spre deosebire de editiile americane si din alte limbi, pentru a respecta cenzura actuala autoimpusa de scriitorii din Romania si probabil pentru a nu starni clerul. Abia pe coperta din spate, cu litere mici, poate vedea cititorul despre ce subiect tabu in Romania este vorba in carte.

Daca titlul cartii nu spune mare lucru, in schimba desenul de pe coperta spune multe. El reprezinta (in reproducere dupa o scena celebra din antichitatea greaca) pe Zeus, zeul zeilor, rapindu-l pe Ganymede, un adolescent extraordinar de frumos, ca sa-l duca in Olimp, de unde troneaza, sa-l faca paharnic si iubit. Stim ca zeita Hera, (“nevasta Zeului”) nu a avut nimic de obiectat, tot asa cum nevestele grecilor din antichitate nu puteau obiecta nimic la comportamentul sotzilor lor lumesti. Alaturi de Ganymede se vede celebrul cocos, simbol al pederastiei la greci si celti. Lipsesc insa iepurele si marul, simboluri la fel de reprezentative.

Multi m-ar putea intreba de ce pun toate aceste informatii in articol. Raspunsul meu este legat nu numai de faptul ca aceste subiecte sunt tabu in Romania, dar si de faptul ca nu se poate concepe o intelegere a artei universale in absenta unor asemenea precizari. De exemplu, multi oameni neavizati privesc celebra pictura a lui Rembrandt “Rapirea lui Ganymede” fara sa inteleaga nimic. Acolo, Ganymede este reprezentat ca un copil neajutorat care face pipi in aer cand este rapit de vulturul-zeu. Ce fel de Ganymede este acela? Este vorba aici de razbunarea lui Rembrandt (un evreu traditionalist, evident homofob) pe artistii renasterii, care redescoperisera “iubirea masculina” a antichitatii. Pictura lui Rembrandt este ca un picior dat pe sub masa acelor pictori celebri care, la randul lor, nu puteau fi prea expliciti. Numai stiind toate acestea, putem privi pictura lui Rembrandt in adevarata ei lumina si sa-i intelegem sensul originar.

3. Editura HUMANITAS, lansarea cartii lui Virgil Ierunca “Antologia Rusinii” si raspunsurile domnului Liiceanu la intrebari

Domnul Liiceanu a fost prezent la lansarea mai multor carti, inclusiv despre Noica, dar ma voi referi numai la lansarea “Antologiei rusinii” carte care cuprinde texte din emisiunile lui Virgil Ierunca (si Monica Lovinescu) “Teze si antiteze la Paris” din perioada comunista. Discursul dansului, scurt dar precis, s-a referit in mod special la colaborationismul unor intelectuali romani cu Ceausescu, caruia i-au furnizat un fundament solid pentru dictatura sa. Dansul a mentionat ca nu se refera la politrucii oficiali ai regimului care se exprimau cu ciocanul si barosul, ci la “mancatorii unei materii vascoase, urat mirositoare si abjecte, care se foloseau de repere culturale de pe vremea lui Pericle ca sa aprobe in mod explicit dictatura lui Ceausescu”. Am citat din memorie, dar cred ca e foarte aproape de ceea ce dl Liiceanu a exprimat. Intr-adevar dansul nu a pronuntat direct cuvantul “rahat”, ci doar l-a sugerat.

Persoana avuta cel mai mult in vizor a fost doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sunt convins si eu de vinovatia ei si a multor altora. Dar la sfarsitul discursului, i-am pus si eu cateva intrebari domnului Liiceanu, la care a raspuns foarte evaziv. “Domnule Liiceanu, exista rau facut prin actiune, si rau facut prin inactiune. Ce parere aveti despre faptul ca teoria evolutiei a fost scoasa din scoli, din sistemul de invatamant?” “Evident, nu sunt de acord cu asta” mi-a spus dansul pe soptite. Priertenii mei care stateau alaturi abia au reusit sa auda cate ceva. “Si nici un intelectual nu spune nimic” am adaugat eu. “ce vrei, eu nu pot face nimic” mi-a raspuns.

Eu am continuat: “Domnule Liiceanu, am vazut ca exista o bogata literatura contra anti-semitismului si va felicit si pe dvs pentru asta. Dar nu am vazut nici o carte despre homofobie” am continuat. “Va e frica de reactia clerului?” La care dl Liiceanu, vadit incomodat, a dat bir cu fugitii: “ce are clerul cu asta?” a intrebat el, dand bir cu fugitii.

Are destule, completez eu. Trebuie sa spun ca aceasta discutie a avut loc dupa ce dl Liiceanu a taiat microfonul , anticipand poate intrebari neplacute. O domnisoara care astepta la rand, dupa mine, sa puna intrebari, a fost respinsa automat de dansul.

4. In loc de epilog

Privind si auzind toate acestea, mi-a trecut prin minte ca situatia se aseamana foarte mult cu sofismul paradoxului lui Zenon: iepurele va trebui sa fuga de fiecare data pana ajunge la jumatatea distantei dintre el si obiectul tinta, generand astfel o infinitate de etape. Deci iepurele nu va ajunge niciodata la tinta.

Acum exista o bogata literatura despre antisemitism – adica cu un secol dupa ce ar fi fost foarte utila in scopul evitarii repetarii genocidului in secolul al douazecilea. Exista o bogata literatura anticomunista, dupa o jumatate de secol de la timpul cand ar fi fost utila in mod social. Nu exista nici un fel de literatura despre homofobie. Deci trebuie sa mai asteptam vreo jumatate de secol pana cand va apare, pentru ca aceasta ar fi utila AZI. Suntem intotdeauna in urma cu o jumatate de secol macar. Cum s-ar fi exprimat (visez!) Edgar Papu, suntem post-cronisti.

Cat despre criticarea post-factum a doamnei Busulenga, aferim! In mintea mea este acelasi tip de vinovatie ca si cea prin inactiune.

A te ascunde de problemele sociale scriind jurnale intr-un tufis sau intr-un stejaris e pentru mine acelasi cu a scrie in timpul dictaturii un Jurnal la … Paltinis. Sau cu a spune azi adevarul, dar numai in soapta.

Poliția din Irlanda de Nord îi va proteja pe cetățenii români

iunie 22nd, 2009

Atacurile asupra caselor românilor din sudul Belfastului au cutremurat lumea, ajungându-se în situaţia în care mai bine de 100 de persoane, dintre care şi copii foarte mici, au fost nevoite să se mute din casele lor în locuinţe temporare.

Permiteţi-mi să vă asigur din nou de faptul că atacurile rasiste nu vor fi tolerate de către Serviciul de Poliţie din Irlanda de Nord. Aceste infracţiuni, comise de o minoritate restrânsă, sunt unele dintre cele mai respingătoare ofense aduse persoanelor vulnerabile din societate.

Noi, reprezentanţii Serviciului de Poliţie, facem tot ce ne stă în putere pentru a le preveni şi, în cazul în care acestea au loc, pentru a-i aduce pe cei responsabili în faţa instanţelor de judecată. De asemenea, ofiţerii lucrează continuu pentru a ajuta cât de mult posibil familiile afectate. La solicitarea
familiilor, poliţia împreună cu alte agenţii le-au ajutat să se mute din căminele proprii în locuinţe temporare. Groaznicele atacuri împreună cu imaginile oamenilor nevoiţi să îşi părăsească casele au avut un impact profund asupra majorităţii oamenilor din Irlanda de Nord care s-au mobilizat pentru a oferi ajutor victimelor în toată această săptămână.

În calitate de reprezentaţi ai Serviciului de Poliţie, misiunea noastră este de a preveni astfel de infracţiuni îngrozitoare. Avem o strategie implementată pentru a colabora cu persoanele vulnerabile şi cu membrii comunităţii greu de contactat şi în acelaşi
timp de a menţine pe viitor această colaborare cu toate aceste comunităţi.

Începând cu data de 11 iunie, au fost raportate şapte incidente în Sudul Belfastului şi unul în Est. Aceste incidente au inclus distrugerea de ferestre şi uşi, lucru care a lăsat familiile înspăimântate şi traumatizate.

Serviciul de Poliţie a răspuns prompt tuturor incidentelor, în data de 11 iunie ofiţerii de poliţie ajungând la faţa locului în 5 minute. La data de 12 iunie, aceştia au fost la locul incidentului în 8 minute iar în data de 13 iunie, în 10 minute.

Reprezentaţii Consiliul de Poliţie în faţa căruia răspundem ne-au declarat că sunt pe deplin mulţumiţi de răspunsul prompt al poliţiei la toate incidentele respective.
În urma atacurilor, anchetatorii la locul incidentului au fost însărcinaţi cu căutarea de dovezi medicolegale, au avut loc investigaţii din casă în casă şi au fost înregistrate detaliile date de martori. În plus
faţă de ofiţerii de proximitate care sunt cunoscuţi în zonă şi care efectuează patrule în mod regulat, au fost desemnate patrule cu o mobilitate crescută. Ofiţerii noştri de proximitate care se ocupă de incidentele legate de ură şi minorităţi împreună cu traducătorii poliţiei au asistat şi au ajutat familiile să înţeleagă paşii pe care îi parcurgem pentru a investiga aceste incidente şi ce planuri avem pentru a le oferi asistenţa noastră.

În ceea ce priveşte atacurile, există persoane care deţin informaţiile de care avem nevoie. Pentru a combate acest gen de delicte de pe străzile noastre, trebuie să lucrăm împreună. Îi rog pe toţi cei care au informaţii referitoare la infracţiunile menţionate să le declare. Mesajul nostru este unul simplu:
„Nimeni nu merită aşa ceva. Şi nimeni nu merită să scape aşa uşor.” În plus faţă de investigaţii, continuăm să lucrăm împreună cu consiliul local, Consiliul Locativ, ONG-uri,
reprezentanţi politici şi membri ai administraţiei delegate pentru a ajuta familiile în aceste momente dificile.

De asemenea, este extrem de important să ne dăm seama, la nivel de societate, care au fost cauzele care au stat la baza acestor evenimente şi să cooperăm pentru a preveni acest gen de incidente pe viitor. Acest lucru este esenţial pentru a oferi asigurarea că Irlanda de Nord este ţara unde oricine este
binevenit, indiferent de cultură sau etnie. Aceasta este ideea susţinută de majoritatea cetăţenilor Irlandei de Nord care s-a opus atacurilor rasiste din cursul acestei săptămâni.

Platforma dezvoltată pentru media românească de către Alistair Finlay, şeful adjunct al Serviciului de Poliţie al Irlandei de Nord.

Misiunea EUBAM la frontiera moldo-ucrainiană – punctele slabe şi tari

iunie 22nd, 2009

Misiunea EUBAM poate fi considerată drept unul din cele mai mari succese realizate de UE în/şi pentru Republica Moldova (dar şi Ucraina). Începând cu 2005, acest proiect de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană, şi în special segmentul transnistrean al acesteia, înregistrează realizări majore ce ţin atât de creşterea eficienţei supravegherii şi securizării zonei de frontieră, cât şi de facilitarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean. Deşi, în competenţa misiunii intră atribuţii de asistenţă şi consultare a părţilor ucrainene şi moldoveneşti, aceasta este preocupată şi de “evaluarea riscurilor, consolidarea capacităţilor, cooperarea frontalieră, analize în domeniul securităţii la frontieră, anticorupţie şi comunicarea cu publicul” (Raport anual EUBAM, 2008). Conform Planului de Acţiuni pentru anul 2008 a fost trasată o nouă direcţie de activitate care constă în susţinerea eforturilor pentru demarcarea frontierei moldo-ucrainene. Obiectivul dat oferă modalităţi eficace pentru soluţionare litigiilor teritoriale existente nu doar între RM şi Ucraina (de exemplu Palanca), dar în eventualitate şi între Ucraina şi Rusia, ca urmare a extinderii practicilor EUBAM în acest domeniu.

Îmbunătăţirea serviciilor de control a frontierelor nu este unicul merit al misiunii EUBAM. În calitate de instrument european, misiunea participă activ în colaborarea dintre serviciile vamale ale Ucrainei şi RM privind transferul de informaţii preventive despre producţia care traversează regiunea transnistreană. Pe lângă aceasta, în baza Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor Ucrainei şi RM, din 30 decembrie 2005, a fost instituit un regim vamal comun la frontiere, în special pe segmentul transnistrean, a cărui realizare este monitorizată de EUBAM. Această măsură a generat înregistrarea agenţilor economici de pe malul stâng (actualmente aproximativ 500 la număr) la Camera de Înregistrări din RM, iar indirect legalizarea lor şi intrarea lor în posesia avantajelor Preferinţelor Autonome Comerciale acordate de UE. Trăinicia acestei scheme trilaterale de colaborare (RM-UE-Ucraina) a permis neutralizarea reacţiei dure venite din partea Tiraspolului susţinut puternic de Moscova, integrarea parţială a mediului de afaceri transnistrean şi crearea fundamentului pentru realizarea măsurilor de consolidare a încrederii între maluri.

În pofida multiplelor aspecte pozitive ale EUBAM-ului pot fi evidenţiate o serie de puncte vulnerabile proprii misiunii:

* Misiunea activează eficient pe teritoriul Ucrainei şi Moldovei, însă absentează în regiunea transnistreană, ceea ce duce la conservarea status-quo-ului din zonă şi la apariţia unor modalităţi noi de comitere a delictelor cu caracter frontalier.
* EUBAM îşi desfăşoară activitatea în limitele Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor celor două state riverane. Or, schimbarea regimului politic/vectorului extern a uneia din aceste ţări poate cauza sistarea misiunii sau revizuirea radicală dezavantajoasă a condiţiilor ei de funcţionare.
* EUBAM ar putea în eventualitate să joace rolul EUMMG-ului (Misiunea UE de Monitorizare din Georgia) care de facto legitimează frontierele ilegale celor două republici separatiste din Georgia. Deja au fost făcute publice apeluri din partea autorităţilor transnistrene de a acredita misiunea pe teritoriul “RMN” cu scopul optimizării colaborării “la frontiere” dintre Chişinău şi Tiraspol.
* EUBAM nu este o iniţiativă de lungă durată (deocamdată), de aceea, autorităţile transnistrene şi cele ruse sunt pe poziţii de aşteptare până la finalizarea mandatului lui, urmărind restabilirea status-quo-ului de până în 2005.
* Misiunea nu are în componenţa sa reprezentanţi din toate statele membre, fapt ce demonstrează a anumită lipsă de unitate, interes sau angajament în cadrul UE vizavi de EUBAM.
* Misiunea are compentenţe limitate (consultare şi asistenţă) care împiedică valorificării maximale a capacităţilor şi experienţei europene în ce priveşte buna gestionare a frontierelor.

În final, reieşind din complexitatea problemei abordate în realitate de misiunea EUBAM (facilitarea soluţionării conflictului transnistrean), sunt propuse următoarele recomandări:

* Extinderea atribuţiilor misiunii şi arealului ei geografic, în eventualitate şi la frontierele RM cu România.
* Legiferarea juridică a misiunii în cadrul noilor Acorduri de Asociere pentru a evita posibila ieşire din vigoare a Declaraţiei comune a prim-miniştrilor RM şi Ucrainei ca urmare a unor decizii politice locale conjuncturale.
* Acordarea unui statut de misiune permanentă, cel puţin pe o perioadă de 5-10 ani, ceea ce va asigura mai multă consecvenţă, coerenţă şi inclusivitate din partea colaboratorilor EUBAM şi a UE în general.
* Extinderea numărului statelor participante la misiune (până la cifra de 27 de state UE în schimbul celor 22) pentru a demonstra unitate, integritate şi implicare plenară din partea UE (măsură importantă din punct de vedere politic).
* Implicarea EUBAM în măsurile de consolidare a încrederii dintre cele două maluri şi dezvoltarea în comun cu părţile ucraineană şi moldovenească a unui mecanism de angrenare a serviciilor vamale şi de grăniceri de pe malul stâng al Nistrului, luând în calcul ilegalitatea lor.

Montrealul va găzdui Congresul Mondial SF – ediţia 67

iunie 22nd, 2009

Cea de-a 67-a ediţie a Congresului Mondial SF va avea loc anul acesta la Palatul Congreselor din Montreal, Canada, în perioada 6 – 10 august. Invitaţii de onoare ai WORLDCON 2009 sunt scriitorul Neil Gaiman (Premiul Hugo 2001 pentru romanul Zeii Americii), Elisabeth Vonarburg (redactor literar al fanzinului Solaris Quebec, Premiul Consiliului quebecan pentru literatura feminină în 2008), fanul Taran Wayne, scriitorul Tom Doherty (co-editor al Baen Books, Premiul Lifetime Achievement la editia 2005 a World Fantasy Convention) şi scriitorul David G. Hartwell (Premiul Hugo 2006, editor al The New York Review of Science Fiction).

sursa: hgwellstimisoara

Burse pentru elevi şi studenţi!

iunie 22nd, 2009

Perioada de înscrieri în concursurile pentru bursele lansate de Fundaţia Culturală Delta se apropie de sfârşit. În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

www.deltaf.org

50 bourses à Montpellier

iunie 21st, 2009

Vous êtes étudiants Français et internationaux en Master 2, Doctorat/post doctorat ou jeune chercheur travaillant sur une thématique autour des droits de l’Homme ? Vous êtes invités à candidater en ligne pour une des 50 bourses qui vous permettra de participer au Campus Européen d’été sur «Les Droits de l’Homme», à Montpellier du 2 au 10
septembre 2009.

ATTENTION : Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h.

Au programme : des conférences magistrales le matin, des séminaires et ateliers l’après midi, par les spécialistes nationaux et
internationaux du domaine (Universitaires, représentants des ONG,
professionnels…)

Comité de sélection: Le 3/07/09
Les 50 candidats sélectionnés seront informés les 6-7 juillet. Seuls les dossiers complets seront pris en compte.

Les participants obtiendront 3 ECTS; ils participeront également au congrès international «Pertinence et impertinence des droits de l’homme au XXIème siècle», qui se tiendra à Montpellier les 7-8
septembre 2009. Le Campus Européen d’été a obtenu le label et des
financements du Ministère de l’enseignement supérieur et de la recherche. Outre une formation de haut niveau, il offre aux
participants une approche interdisciplinaire et internationale (tous les continents seront représentés). Le Campus Européen d’été « Droits
de l?Homme » vise à permettre aux doctorants et jeunes chercheurs d’échanger entre eux et avec les intervenants, de débattre, de
développer leurs travaux et de rentrer dans des réseaux de recherche existants.

Organisateurs: l’Université Paul Valéry Montpellier 3 en partenariat avec L’Université Montpellier 1, l’Université Montpellier 2, la Maison des Sciences Humaines de Montpellier et l’Institut de Recherche en Développement (IRD). Le Pôle universitaire européen de Montpellier LR assure l’organisation et la gestion du programme.

Inscrivez vous vite: Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h. http://www.poluniv-mpl.fr/003/uee.php

source: communiqué de presse

Posibil poem de ziua tatalui

iunie 21st, 2009

Candva de ziua nuntii tatalui meu caisul inflorise intaia oara.
Au urmat primele caise si primii copii.
Aduceam apa in galeti, ulcioare si in sticle tocmai de la iesirea din sat. Tata tot sfredelind pamantul a dat de apa, ca apoi sa inalte fantana printre flori.
Noi, copiii, eram furiosi ca fantana nu era mai aproape de casa, trebuind sa mergem in gradina dupa apa.
Eram printre putinii cu fantana proprie. Intr-o alta zi tata pietruieste o carare catre drum si deschide o noua poarta vecinilor, drumetilor ce treceau pe langa noi.
Se dusese vestea ca apa noastra era cea mai buna.
Astfel caisul, marul, daliile cele inalte si celelalte flori isi cantau zilnic biruinta vegetala peste intreaga asezare.
Timpul ca o cortina muta peste satul surprins in poza ingalbenita precum frunza presata intre carti, scartaie roata fantanii,
Batranul in fata portii priveste in gol, mai bine zis noi credem asta …
Si astazi caisul, marul si daliile cele inalte spun ca apa noastra-i cea mai buna.

O cugetare la 60 de ani

iunie 21st, 2009

M-am născut în Micul Paris postbelic, generaţie a speranţei renaşterii. Cortina, concepută la Yalta, ne-a separat de Europa Planului Marshall. Cu toate astea am avut o copilărie şi o adoslescenţă lipsită de griji. Pînă în anii ’75, am trăit într-o atmosferă de siguranţă socială. În această siguranţă au început să se manifeste fisuri datorită unei concepţii politico- economice greşite Centralizarea.

Am părăsit Bucureştiul anilor ’80, pentru a-mi construii propria-mi filozofie de viaţă. Din cealaltă parte a Cortinei am privit prăbuşirea Ei.

Noua societate Românească s-a format pe ruinurile şi din ruinurile fostului regim postbelic. Toţi cei ce au ajuns la cîrma societăţii au fost formaţi ca şi mine, au făcut parte din generaţia renaşterii. Ca în orice societate, şi generaţia mea a fost formata de oameni de omenie, tehnocraţi, oportunişti, lingăi, canalii, pleavă.

Ceea ce a dispărut o dată cu Cortina este siguranţa socială. Societatea românească are încă cale lungă pînă va ajunge la siguranţa socială pe care statul trebue să-l asigure cetăţenilor.

Asigurarea socială şi medicală trebue reglementată prin legislaţie, asigurînd bătrîneţea, şi nu numai. Statul trebue să asigure educaţia, sănătatea, bolnavii cronici, accidentele de orice natură şi în final bătrîneţea Sigur că acest lucru este întărit de asigurare privată, dar şi aceasta este în final garantată Stat.

Tot o dată, Statul trebue să asigure dezvoltarea economică a ţării, dezvoltrea infrastructurii, şi asta mai ales în situaţia economică mondială de azi. Privesc lucrurile din afară, văzînd pauperitatea bătrînilor şi fuga capacităţii de muncă din România.

Negationismul – un simptom patologic

iunie 21st, 2009

Negationismul este pozitia celor care nu recunosc, contesta sau minimizeaza realitatea. Negationistul este capabil de a nega orice fapt, existenta oricarui personaj sau a orcarui eveniment istoric – dovedit sau nu.

The Mad Revisionist va demonstra ca Luna nu exista, ca naufragiul vaporului Titanic este o poveste inventata de conspiratorii de la Hollywood pentru a avea cit mai multi spectatori in salile cinematografice… si ca la 11 septembrie 2001 avioanele erau din carton si ca in « gemene» nu se gasea nimeni!
Fauvert Robinson ne demonstreaza ca pretinsul actor Alain Delon nu exista si nu a existat niciodata… ca este « produsul » unui complot pus la cale de Primarul Lyonului…

J-B. Péres, bibliotecarul orasului Agen, demonstreaza in 1827 ca Napoleon ar fi un personaj alegoric care ca si Apollon (sau Apoléon) s-ar fi nascut intr-o insula! Ca mamele lor aveau prenume asemanatoare (Leto si Letitia) si ca aveau fiecare patru frati …ai lui Apoléon sint cunoscuti sub numele de : Primavara, Vara, Toamna si Iarna !

Alt geniu intelectual revizionist Faubert Robinson demonstreaza foarte metodic ca debarcarea aliatiolor in Normandia – unul dintre evenimentele cele mai marcante al celui de al 2-lea Razboi Mondial care a avut loc in 6 iunie 1944, este o minciuna gogonata inventata de protocolul Inteleptilor din Sion ! Nimeni, niciodata nu a debarcat pe plaja normanda si de altfel, « debarcarea aliatiolor este imposibila atit din punct de vedere fizic, logic cit si meteorologic » !

In Compendiu de Istorie a Romaniei, editat in 1969 sub indrumarea profesorilor universitari Miron Constantinescu, Stefan Pascu si Constantin Daicoviciu, citim in Tabelul Cronologic al istoriei patriei, la pagina 659 ca intre anii 1941 si 23 August 1944 nimic nu s-a intimplat in afara de urmatoarele evenimente : « Publicarea platformei programului P.C.R ului (sept.41), crearea « Frontului Patriotic Antihitlerist » (iunie 43), « Inlaturarea lui St. Foris de la conducerea P.C.R. si Crearea Frontului Unic Muncitoresc »(aprilie 44) si – Consfatuirea reprezentantilor P.C.R si Crearea Blocului National Democrat (iunie 44) !

Majoritatea negationistiilor dau dovada in primul rind de o imensa imaturitate iar din punct de vedere psihologic îi gasim in DSM – IV in manualul diagnosticilor si a statisticilor tulburarilor mintale… Pentru altii negationismul este o ideologie menita de a reabilita si inocenta nazismul si politica nazista a lui Antonescu.

Timp de mai multe generatii, romanii au trait in \”denial\”, leganati de un nationalism infantil in care datoria imensa fata de natie , proslavirea stramosilor, a credintei si a traditiilor era un imperativ … Si ne miram ca nimeni nu-si da seama ca Romania este singura tara în Europa care se mindreste ca a fost cucerita de romani si ca \”se trage din Traian\”! Saracu’ Decebal, daca ar auzi a doua strofa a imnului national romanesc, s-ar sinucide inca o data !!!

\”Acum ori niciodata sa dam dovezi in lume
Ca-n aste mani mai curge un sange de roman,
Si ca-n a noastre piepturi pastram cu fala-un nume
Triumfator in lupte, un nume de Traian.\”

Atit romanii cit si europenii au ridicat mirati sprincenele cind in noiembrie 2004 Holocaustul este recunoscut, cu sutele de mii de evrei masacrati atit in pogromurile din Moldova, Basarabia, Bucovina, si Odesa cit si in cimpurile din Transnistria !

Da, este greu de recunoscut ca generatia bunicilor nostri au fost in stare de asa macel ! Este greu de recunoscut ca nu sintem numai pui de eroi ci si urmasii celor care au asasinat batrini, femei, si copii… numai pentru ca erau evrei sau romi.

Insa, curajul nostru consta in a recunoaste, a regreta si a transmite generatiilor viitoare memoria poporului nostru asa cum este si a combate pe cei care continua sa ne minta incercind sa ne convinga ca Holocaustul nu a existat !

Legea protejeaza istoria si memoria victimelor atit in Romania cit si in majoritatea tarilor europeene ! Este important sa cunoastem si sa recunoastem trecutul, pentru ca sa ne intelegem prezentul si sa fim capabili sa ne construim viitorul !

Nu s-ar cuveni o grevă a gîndirii?

iunie 21st, 2009

Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.

Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică!

Şi, atunci, de ce ne-am mira că, simţind slăbiciunea, dacă nu adoraţia acestor intelectuali fini şi subtili, dl. Băsescu plusează şi iar plusează? În bună formă la început de săptămînă, că nu degeaba înoată, precum Mao, în fiecare dimineaţă, dispus să abordeze toate subiectele, de la „re-ce-si-u-ne!”, unde a dat cu bîta în baltă, pînă la starea învăţămîntului, unde a mai dat o dată cu bîta în baltă, dl. preşedinte şi-a găsit vreme să tragă o scatoalcă amicală intelectualilor săi de serviciu, botezaţi cumva generic „filosofi”, dar şi intelectualilor în general, exprimîndu-şi franc preferinţa pentru chelneri şi tinichigii!

Acum, ce să spun? Cînd te uiţi la intelectualii aborigeni, care nuli şi necompetitivi cu exteriorul, care fripturişti, care slugarnici pînă la senzaţia de regurgitare, parcă îţi vine să-l înţelegi şi pe bietul preşedinte în umoarea-i scăpată din frîu. Şi, pînă la urmă, de ce s-ar abţine în legătură cu nişte inşi care s-au făcut preş de preş sub augustele-i picioare fără să le-o fi cerut nimeni, aşa numai dintr-o puternică pornire interioară? La unii, moştenită de pe vremea Tătucăi sau a d-lor Iliescu şi/sau Constatinescu, la alţii proaspătă, nou-nouţă, fragedă, doar pentru dl. Băsescu, „pentru că merită”, cum sună reclama de la produsele L`Oreal! Te-ai fi aşteptat, după aşa vorbă mare, la reacţii, proteste, liste de semnături, apeluri la solidaritatea poporului cu intelectualii săi batjocoriţi. Cînd „filosoful” Spînu ot Craiova i-a calomniat cam mîrlăneşte, au sărit ca arşi! Acum, nimic. Păi, n-au combătut ei eroic, laolaltă cu preşedintele, comunismul după decesul acestuia? Nu l-au sprijinit „strînsuniţiînjurul” cu prilejul referendumului? Nu şi-au ţinut ei gura la pocinogul cu EBA? Ba da, „au făcut totul” şi chiar ceva pe deasupra! Dar acum e tăcere, „o tăcere asurzitoare”, după vorba unui poet. O fi vorba despre punerea în aplicare a zicalei „dacă tăceai, filosof rămîneai!”, iar ei asta doresc, să rămînă în veci şi de-a pururi filosofi, filosofii de serviciu ai unei lumi de chelneri, tinichigii auto şi alţi muncitori manuali, dar măiestru diriguită de „vrednic cîrmaciul”. Filosofi „de partid şi de stat”, de bună seamă, că e rentabil – mai cade o comandă la editură, pe vremuri de criză, un buget la institut, poate un institut nou, dacă nu mai ajung cele deja existente, o comandă de stat la nişte tiraje neapetisante ş.a.m.d. Trai nineacă, pe banii prostălăilor – despre noi este vorba! – ce-şi plătesc disciplinat impozitele!

În seara cu pricina, am avut un schimb de mesaje cu dl. Dan Petrescu – formula din titlu îi aparţine şi îi mulţumesc. Şi, tot cu o vorbă a sa, ar mai trebui să vedem dacă „greva gîndirii” trebuie chiar declarată ori numai recunoscută – poate că oamenii sînt, de fapt, în grevă de mai multă vreme, poate chiar de la începuturile gîndirii, şi nu ne-am dat noi seama. Şi-o fi dat, în schimb, seama dl. preşedinte, ceea ce, în fond, ar putea explica şi reacţia dumisale – iritată, complet nefilosofică, vag contondentă, doar verbal, din fericire!

PS Pe aceeaşi temă, trebuie neapărat văzută excepţionala primă pagină a „Academiei Caţavencu” de săptămîna asta! Tabloul acela reinterpretat spune mai multe, şi cu infinit mai mult umor!, despre destinul intelectualilor noştri decît o pot eu face într-un biet articol!

PPS Între timp, la Bookfest, preşedintele i-ar fi şoptit d-lui Liiceanu că a vrut, mai întîi, să spună „timpiţi”, dar s-a răzgîndit şi a spus „filosofi”. Ei, bine, cred că asta l-a liniştit întrutotul pe filosof…

Nu uitați să votați în sondajul nostru:

“Nu de filozofi are nevoie Romania, ci de tinichigii si chelneri”, spune președintele Traian Băsescu. Cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Statalitatea ca diversiune electorală

iunie 21st, 2009

\”Perseverenţa cu care în ultima perioadă este atacată această realizare supremă a poporului nostru [statalitatea, n. n.] determină clar preocuparea fundamentală a Guvernului ţării\”
(Programul Guvernului Greceanâi II)

Există şi vor exista multe diversiuni în campania electorală care a început deja la Chişinău: calomnii, atacuri la persoană, lansarea unor candidaţi falşi. Dar cea mai mare dintre acestea este utilizarea şi transformarea statalităţii RM în temă principală de campanie electorală.

\”Verigi ale unui singur lanţ\”

Înainte de a fi inclusă în programul de guvernare, ideea statalităţii ca slogan electoral major al vechii şi actualei echipe guvernamentale a fost lansată de preşedintele Voronin. După 7 aprilie, totul trebuie citit prin această grilă, mai ales când este vorba despre acţiunile Opoziţiei. Cel puţin asta a sugerat şeful PCRM când a etichetat evenimentele din acele zile drept „un atac serios la statalitatea şi suveranitatea RM” şi o „tentativă de lovitură de stat”. În ciuda lipsei unor dovezi concrete şi a rezultatelor unei comisii de anchetă, acuzele au fost aruncate pe piaţă. Dar nu numai acţiunile din aceea zi fatidică, ci tot ceea ce a urmat este citit aşa de către autorităţi: acţiunile celor trei partide anticomuniste sunt parte a unui program diabolic cu un scop antistatal. Inclusiv faptul că Opoziţia din RM a reuşit să blocheze alegerea unui preşedinte comunist a fost interpretat de către Vladimir Voronin ca un nou semn că „forţe oculte… pledează împotriva statalităţii moldoveneşti”: „Am făcut tot posibilul ca să evităm alegerile anticipate. Dar Opoziţia voia să obţină aceasta şi nu chiar din dorinţă proprie. Deputaţii Opoziţiei au fost împinşi la acest gest de forţe care se află în spatele lor, care i-au finanţat la precedentele alegeri, care au iniţiat tentativa de lovitură de stat în Republica Moldova… Toate sunt verigi ale unui singur lanţ”.

S-au dezlegat câinii războiului…

Propagandiştii de serviciu au înţeles rapid mesajul şi l-au perpetuat urgent. O scuză perfectă pentru a nu mai scrie despre criza economică, eşecul negocierilor cu FMI sau ratarea relaţiilor euroatlantice. La începutul lui iunie, oficiosul comunist lansa un manifest cu un titlu care – dincolo de aerul ridicol – nu avea nimic de-a face cu jurnalismul, fiind o chemare la război popular: „Comandourile morţii civile – PLDM, PL şi AMN! Oameni buni, rezistaţi şi nu vă lăsaţi înşelaţi de aceste hoarde nemiloase!”. Ideea a căpătat carne printr-un un film uluitor, „Atac asupra Moldovei”, difuzat urgent pe televiziunile Puterii. Inutil să judeci această realizare după orice criteriu de profesionalism sau bun-simţ. Se aruncă acuze fioroase, se lansează scenarii apocaliptice şi se arată cu degetul vinovaţii – ghiciţi cine! – fără ca vreun politician acuzat să poată rosti măcar o propoziţie. Presa a scris despre montarea unor frânturi de convorbiri telefonice înregistrate în nu se ştie ce condiţii şi care trebuiau să „demonstreze” lovitura de stat a liderilor Opoziţiei. „Tezele din aprilie” ale preşedintelui Voronin au fost, iată, însuşite. În RM nu trebuie să se mai vorbească de criză economică sau eşecurile socio-economice ale unei guvernări care a avut totul în mână. Pentru că partidul de guvernământ nu vrea – şi nu poate! – să vorbească despre altceva, a decis să schimbe radical partitura şi să oblige pe toată lumea să asculte muzica pe care o cântă el. În consecinţă, refrenul „statalităţii” agresate a devenit şi laitmotivul programului de guvernare.

\”Fără zâmbete. De ce?!

Cel puţin asta spune preambulul documentului: „Program prin denumire, dar manifest prin esenţă, acest document reprezintă mandatul unui Guvern, rostul principal al căruia este de a păstra pe harta lumii Statul Republica Moldova. Perseverenţa cu care în ultima perioadă este atacată această realizare supremă a poporului nostru determină clar preocuparea fundamentală a Guvernului ţării”. Toate declaraţiile premierului vin în aceeaşi notă. În ciuda faptului că se opune oricăror reglementări europene sau chiar afectează o piaţă – cea românească – care devenise cea mai importantă pentru economia RM, premierul Zinaida Greceanâi „explică” perpetuarea regimului de vize pentru cetăţenii români prin, chipurile, nerecunoaşterea hotarelor RM – nici mai mult nici mai puţin! – şi că acesta va fi eliminat doar dacă România recunoaşte graniţele RM, aluzie la semnarea de către Bucureşti a Tratatului de frontieră: „Dar, regimul de vize… trebuie să fie recunoscute hotarele ţării noastre. Este absolut necesar. Fără zâmbete! De ce? Pentru că suntem un stat independent şi suveran”.

Cine sunt \”agenţii statalităţii\”?

Nu este prima oară când guvernarea comunistă invocă „atacul la statalitate” atunci când se vede nevoită să gestioneze chestiuni care o depăşesc vizibil. Nu o dată, în procesele de la CEDO, agenţii guvernamentali ai Chişinăului se apărau invocând „amestecul direct (al României) în treburile RM”. Ceea ce vedem astăzi este o extindere a acestei mentalităţi maligne, dar de data aceasta cotele acuzaţiilor ating culmi nebănuite. Din declaraţiile publice ale guvernanţilor, filmele de propagandă sau articolele oficioase am „aflat” cine ar fi agenţii antistatali” din RM. Sunt „suspecţii de serviciu”, respectiv partidele de opoziţie şi – cum altfel? – Bucureştiul. Mai neclară devine astăzi harta celor care apără plăpânda statalitate a vecinului estic al României şi UE. Pentru că aici ironia este la ea acasă. Sunt acreditaţi în această tabără personaje pentru care, de exemplu, cu ceva vreme în urmă, „planul Iuşcenko” de soluţionare a chestiunii transnistrene era culpabil – şi pe bună dreptate – pentru că nu prevedea retragerea armatelor ruse din RM înainte de orice „democratizare sau decriminalizare” a regiunii. Dar aceiaşi oameni nu ezită acum să se alăture unei tabere conduse de un lider care, fără să clipească, a semnat la Moscova, pe 18 martie un document în care, de fapt, acceptă pe termen nelimitat prezenţa trupelor ruse peste Nistru.

Falsificarea agendei publice

Dincolo de disponibilităţile morale pe care le poţi contabiliza în campania electorală de la Chişinău, un lucru devine astăzi periculos de limpede. Unul dintre riscurile majore în ceea ce priveşte denaturarea alegerilor este modificarea radicală a agendei publice. Devine din ce în ce mai evident că strategia de campanie a PCRM pivotează în jurul unui singur concept: statalitatea şi „protejarea” ei. Este o tentativă aproape disperată de a denatura agenda publică şi dezbaterea reală asupra problemelor stringente cu care se confruntă o RM afectată masiv şi iremediabil de criză economică şi socială. Incapabilă să dea răspunsuri coerente, sancţionată de instanţele internaţionale de genul FMI, având la dispoziţie presa cu acoperire naţională, guvernarea de la Chişinău încearcă disperat să deturneze sensul acestor alegeri şi semnificaţia lor. Contemplând tabloul, îţi vine în minte celebra remarcă a britanicului Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al lichelelor”. Schimbaţi primul termen cu „statalism” şi veţi constata amar că, în multe cazuri dintre cele care se manifestă astăzi zgomotos şi televizual în actuala campanie electorală, remarca faimosului eseist este mai adevărată decât oricând.

CSI – acoperirea rusească pentru comuniştii “electorali”?

iunie 21st, 2009

După cum menţionasem anterior, Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi conducerea moldoveană preluată în toate intituţiile ei statutare, patronate de Moscova, vor constitui principalele resorturi de influenţare aplicate pentru a corecta contextul politic moldovenesc.

La fel ca şi în ajunul alegerilor din 5 aprilie anul curent, factorul rusesc se vrea a fi unul central în partajarea punctelor politice la scrutinul din 29 iulie. Întrevederi cu Ambasadorul rus la Chişinău, desfăşurarea în premieră a reuniunii Consiliului economic al CSI la Chişinău, iar cu această ocazie prezenţa Prim-Viceprim-ministrului rus Igor Şuvalov, pregătirea pentru vizita lui V. Voronin la Moscova (22 iunie curent) şi negocierile unei serii de probleme ce privesc relaţiile moldo-ruse.

Asistenţa mediatică, la fel ca şi cea economică, pe care Chişinăul ar putea să o obţină deja următoarea săptămână la Moscova, sunt necesităţi vitale pentru comuniştii moldoveni dornici să mobilizeze la maximum electoratul rusesc şi cel pro-rusesc. În acest sens, Prim-ministrul moldovean a lăsat să se înţeleagă că se discută “posibilitatea acordării unui ajutor tehnic pentru realizarea unor proiecte investiţionale, în special în domeniul infrastructurii din RM”. Volumul “ajutorului” (care în realitate va cuprinde proiecte investiţionale pe măsură profitabile pentru autorităţile ruse, dar nicidecum nu ajutor financiar nerambursabil după cum este prezentat intenţionat de guvernarea comunistă) nu se vehiculează, dar preţul lui real ar putea fi foarte mare pentru RM, care ar putea ceda în schimb controlul asupra anumitor domenii strategice (energetică, obiecte industriale, fabrici etc.) de perspectivă, reieşind din Preferinţele Autonome Comerciale şi viitorul Acord de Comerţ Liber stabilit între RM şi UE. Iar pe lângă aceasta, autorităţile ruse urmăresc oportunitatea utilizării problemei transnistrene şi a loialităţii Chişinăului în vederea animării sistemului pan-european de securitate, alături de celelalte conflicte “îngheţate” şi “dezgheţate” de pe spaţiul post-sovietic.

Ca urmare a organizării Consiliului Economic al CSI la Chişinău, guvernarea comunistă şi-a dat arama pe faţă demonstrându-şi intenţiile reale faţă de Rusia:

PCRM-ul încearcă să convingă omologii ruşi de necesitatea acordării unui ajutor financiar, folosind probabil argumentele referitoare la opoziţia liberală pro-românească periculoasă pentru prezenţa geopolitică a Rusiei în regiune (intensificarea relaţiilor cu România şi alte demersuri unioniste).
Comuniştii doresc să se reorienteze din nou spre piaţa rusească prin liberalizarea comerţului bilateral cu produse agroalimentare şi vinicole, acceptând din nou “protectoratul” economic rusesc şi prin urmare pârghii politice noi de influenţare. Totodată, partea moldoveană s-a pronunţat pentru o integrare economică mai profundă cu Rusia, ceea ce denotă anumite tendinţe de reîntoarcere la retorica electorală din 2001 a PCRM-ului pan-rusesc.

Chişinăul cerşeşte sprijin politic şi mediatic din partea Moscovei în contextul alegerilor anticipate, recunoaşte subtil prioritatea Rusiei şi greşeala puterii comuniste care a ales în 2006 vectorul occidental ]]n politica sa extern[, justificând embargoul rusesc condiţionat în realitate de raţionamente politice [1].

Absenţa unor promisiuni clare din partea oficialilor ruşi participanţi la înalta reuniune de la Chişinău poate avea două explicaţii. Prima se referă la posibila înscenare a relaţiilor moldo-ruse axate în prezent pe consolidarea poziţiilor comuniştilor la scrutiul din 29 iulie. Prin urmare, susţinerea politico-mediatică oferită de Rusia trebuie să fie divizată de o manieră inteligentă pentru perioada premergătoare alegerilor anticipate, fortificând astfel capitalul electoral al PCRM.

A doua explicaţie se poate regăsi în încercarea Moscovei de a obţine cât mai multe concesii din partea comuniştilor (inclusiv prin pregătirea unor actori politici interni noi care să contrabalanseze PCRM, cum ar fi UCM sau cu anumite rezerve PDM etc.). Din aceste considerente, indulgenţa şi asistenţa rusească este limitată sau condiţionată. Această strategie este percepută drept imperioasă de către Kremlin, pentru a evita răspândirea comportamentului Belarusului “maturizat” printre alte state post-sovietice.

Referinţe:

1. “Noi trebuie să colaborăm cu toate statele, dar nu trebuie să pierdem pieţele noastre tradiţionale, a declarat Z. Greceanîi. Deoarece noi deja am avut o experienţă amară în 2006 care nea dat anumite lecţii. Ne-a învăţat că trebuie să producem doar producţie calitativă, să protejăm imaginea ţării noastre … “ “Мы должны сотрудничать со всеми странами, но, – подчеркнула Гречаная, – мы не должны терять свои традиционные рынки. Мы уже имели горький опыт в 2006 году (эмбарго России на молдавскую винную продукцию), он нас чему-то научил. Научил, что мы должны производить только качественный товар, что мы должны поддерживать имидж своей страны, марку качества своей страны. И это поняли все наши предприятия, все наши предприниматели, которые производят товар на молдавском рынке”, sursa http://www.point.md/News/Read.aspx?NEWSID=94494

Trio estival

iunie 21st, 2009

Va propun un meniu usor de preparat, pentru o iesire la gratar:

Salata de pepene (lubenita) cu avocado
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 2 avocado curatate si taiate in cuburi nu prea mici (1 cm)
– 2 limete (lamai verzi) sau 1 lamaie
– 1 buchet de ceapa verde (6 fire)
– 1 kg de pepene, miez taiat in cuburi (cam 3cm)
– 1 lingura de ulei de masline
– 1 buchet de coriandru verde (cilantro) sau de patrunjel verde taiat f fin
Maruntiti ceapa, amestecati cu ingredientele de mai sus intr-un castron de salata si stoarceti limetele sau lamaia peste continut. Dupa gust adaugati sare si putin piper sau picant lichid (preferabil Tabasco). 170 calorii pe portie.

Hamburger cu branza Roquefort (in absenta se poate folosi si telemeaua, Feta)
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 750 gr carne slaba tocata de vita
– 150 gr branza de Roquefort (bleu) sau telemea
– 4 rosii feliate
– 6 frunze de salata verde
– 6 chifle
– sare, piper
Distribuiti carnea in 6 burgere. Presarati sare si piper. Puneti carnea pe gratar si o pregatiti dupa gust (in sange, medium, sau bine fript). Inainte sa luati carnea de pe gratar presarati branza pe fiecare burger in parte. Le plasati pe chiflele taiate in jumatati si prajite inainte. Nu uitati de salata si de feliile de rosii. 450 calorii

Frigarui din piept de pui.
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 6 betigase de bambus destinate prepararii kebabului, lasate in apa inainte de utilizare (15-30 minute) ca sa nu se arda pe gratar
– 750 gr piept de pui dezosat si curatat de piele, taiat in cuburi de 3-4 cm
– 1 ardei gras rosu sau verde
– 200 grame de ciuperci albe proaspete (champignons)
– 1 ceapa rosie mare
– 1 dovlecel taiat in cuburi de 3-4cm
– 200 ml de marinada pregatita din amestecul sucului de lamaie(1/2 lamaie), a 50 ml de ulei de buna calitate, paprica de ardei dulce(un varf de cutit), usturoi pisat(4-5 catei), cimbru, a 50 ml de vin alb dulce si foarte putin mustar (1/2 lingurita. Amestecati bine.
Dispuneti pe fiecare frigaruie (betisor de bambus) alternand o bucata de carne de pui, ardei, ceapa, ciuperci, dovlecel. Lasati la marinat frigaruile intr-un vas, in compozitia aratata mai sus, vreo 30 minute inainte de a le pune pe gratar (200 calorii pe portie).
Nu uitati vinul alb tinut la rece. Sugerez un Sauvignon Blanc .

PNL şi sentimentul românesc al sinuciderii

iunie 21st, 2009
Antonescu după Tăriceanu - din lac în puț?Antonescu după Tăriceanu – din lac în puț?

Nu ştiu exact ce se întâmplă cu PNL, dar, de la pierderea puterii încoace, o ţine într-un lanţ de erori.

Mai întâi, şi-a schimbat conducerea, deşi scorul din toamnă nu fusese sub performanţele obişnuite ale partidului, ba din contră. Poate că dl Tăriceanu era epuizat de guvernare, dar dl Crin Antonescu este un lider foarte subţire, iar despre strategie nu poate fi vorba. Să schimbi o duzină de lideri judeţeni şi mii de lideri locali, drept pedeapsă pentru scorul slab de la europarlamentare, nu e nici potrivit ca moment, nici corect. Sigur, nu e laudă să obţii, ca partid de opoziţie, cu cinci procente mai puţin decât la ultimele alegeri şi decât estimau sondajele, pe fondul unei guvernări haotice şi tensionate – dar ce se putea obţine cu o listă deschisă de dna Norica Nicolai? Listă, de altfel, modestă în ansamblu, unde poziţionarea dnei Renate Weber e o ciudată excepţie, nu o regulă, un reper. Candidaţii prizabili, dl Turliuc de la Iaşi, de pildă, au fost aşezaţi, “strategic” probabil!, pe poziţii evident neeligibile.

Dar erorile în lanţ nu erau suficiente, altfel nu poate fi explicată părăsirea sălii de către deputaţii PNL, laolaltă cu cei ai PSD şi UDMR, înaintea votului privind dosarul “Zambaccian 1”, al acestui Ostap Bender al tranziţiei, care este dl Năstase. Explicaţiile pe care liderii PNL le-au tot dat pe la televiziuni de marţi seară încoace nu au nici un efect. Mai întâi, pentru că publicul nu este atent la proceduri, ci la atitudini. În al doilea rând, pentru că şi în privinţa procedurilor s-au strecurat o mulţime de fracturi logice. De bună seamă că nu dl Orban e cel mai strălucit logician al PNL, dar atunci trebuia păstrat în culise, nu scos la lupta cea mare şi gata pierdută.

Interesant este însă că, din toată “coaliţia” conjuncturală din jurul dlui Năstase, în pierdere efectivă iese doar PNL. Scandalurile de corupţie privind PSD nu i-au răpit acestuia un singur procent. Lumea îl ia ca atare şi îl votează! Iar UDMR are cel mai disciplinat şi mobilizat electorat. PNL nu e în situaţia asta – împarte spectrul de dreapta cu un PDL mai puternic şi are un electorat ce îşi mai face iluzii privind moralitatea publică. Ca să scape de soarta PNŢ-CD, PNL trebuie să găsească o strategie mai viabilă decât cea de acum. Va fi în stare?

Papirene kinder

iunie 21st, 2009
Coperta cartii  lui Mihai EisikovitsCoperta cartii lui Mihai Eisikovits

Într-o cameră de la parterul unui bloc din centrul Băii Mari am ascultat fascinată un cântec interbelic în limba idiş, întitulat „Papirene kinder” – copii de hârtie . Un cântec care deplânge singurătatea părinţilor părăsiţi de copiii plecaţi să-şi caute norocul în lume, lăsând în urmă doar fotografiile. Mihai Eisikovits cântă cu simţire vechea melodie, privind, la rându-i, fotografiile atârnate pe perete ale celor două fiice; una stabilită în Israel, cealaltă în America… Dar astăzi nu mai e ca pe vremuri, există telefon şi avioanele survolează mările şi oceanele în câteva ore. Fiicele îl sună foarte des şi-l vizitează an de an. Şi totuşi, Mihai Eisikovits este înconjurat de „papirene kinder”, zeci şi zeci de desene în creion, al căror număr sporeşte în fiecare zi. Desenele, alcătuite din câteva linii esenţiale, prezintă cu nostalgie şi ironie scene din viaţa de zi cu zi a populaţiei evreieşti habotnice şi sârguincioase din satele şi orăşelele maramureşene. O parte din ele a fost cuprinsă în volumul „Ce a fost … nu mai este”, publicat în 2007 la Editura Gutinul din Baia Mare. Cărţulia cu coperte albastre dezvăluie scene dintr-o lume spulberată de Holocaust. Copiii care se grăbeau către cheider (şcoala primară evreiească), bărbaţii adunaţi la sinagogă, mama care aprindea lumânări de Şabat, nuntaşii care joacă „mitzva tanz” (dansul în care băiatul şi fata ţin capetele unei batiste), bătrânul peticar, librarul ambulant, cărbunarul, săpunarul, plugarul, muzicanţii kleizmer, cârciumarul, învăţătorul talmudist şi cerşetorul mai există doar în amintirea supravieţuitorilor din ce în ce mai bătrâni şi mai puţini la număr. Fiecare desen este însoţit de un comentariu în limbile română, maghiară, engleză şi idiş, câteva cuvinte care întregesc povestea creionată din câteva linii.
Prefaţa şi postfaţa volumului sunt alcătuite din cuvinte simple, care merg la inima cititorului. Iată ce scrie autorul care trecuse de 85 de ani atunci când şi-a publicat cartea.

„Stimate Cititorule,
Nu sunt şcolit în domeniul artelor plastice, însă desenul mi-a plăcut încă de pe vremea când eram elev la Liceul Petru Maior din Gherla. Dorinţa mea a fost să asigur amintirea acelor maramureşeni, oameni paşnici şi sârguincioşi, care au fost nimiciţi împreună cu familiile lor, FĂRĂ NICI O VINĂ, numai din cauza ideilor preconcepute şi a barbariei umane. VĂ ROG ca prin această prismă să priviţi desenele. Dacă le categorisiţi stângace, nu mă supăr. Sper, totuşi, că scopul meu este evident: CA NEDREPTĂŢILE ŞI TRAGEDIILE SĂ NU SE REPETE, SĂ FIE ÎMPIEDICATE DIN TIMP !”
Cu stimă,
Eisikovits Mihai”

Mihai Eisikovits s-a născut şi a învăţat la Gherla. A ajuns la Baia Mare de abia în 1941, când a fost convocat la detaşamentul de muncă din armata maghiară. Dar n-a stat mult pentru că a fost trimis pe front. A construit terasamente de cale ferată, drumuri forestiere din bârne şi a săpat tranşee. Printre tovarăşii săi de suferinţă s-au numărat şi mulţi evrei maramureşeni, de la care a învăţat limba idiş şi a aflat multe despre modul de viaţă al acestei populaţii simple şi profund evlavioase. Cei mai mulţi dintre ei au pierit pe întinderile îngheţate ale Ucrainei. Mihai Eisikovits a avut norocul să scape, deşi în 1944 a căzut prizonier la sovietici, a construit terasamente de cale ferată şi drumuri forestiere din bârne, de astă dată lângă Kaliningrad, şi a scăpat abia în 1948.

Mihai Eisikovits a împlinit 89 de ani, dar este încă în putere. Cântă cu simţire „papirene kinder” şi continuă să deseneze. Zeci şi zeci de desene despre detaşamentul de muncă din Ucraina şi prizonieratul din Uniunea Sovietică. Zeci şi zeci de „copii de hârtie”, care aşteaptă să pornească în lume într-o nouă carte.

Scaderea brutala a deficitului de cont curent da semnalele economiei in agonie

iunie 21st, 2009

In 2009, deficitul de cont curent (http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=2083) al Romaniei ar putea cobori la 6-7 miliarde de euro, ceea ce inseamna o restrangere dureroasa pentru economia privata.

Din acesta:

• 4.5-5 mld e generat de catre sectorul de stat care este in continuare nerestructurat;
• fata de anul trecut, deficitul sectorului privat ar putea sa scada de la 12 la 1.5-2 miliarde anul acesta – adica sectorul privat nu va mai cumpara net aproape nimic din strainatate (si nu ma gandesc la autovehicule, ci in special la investitii, tehnologii si materii prime), iar exporturile se reduc drastic la randul lor.

Restrangerea activitatii sectorului privat (10 miliarde inseamna 8% din PIB) inseamna ca firmele nu mai incaseaza din strainatate si nu mai au acces la finantare interna. Adevarul este ca bancile fac provizioane si dau bani MF-ului. Degetul acuzator indreptat asupra bancilor nu face decat sa sporeasca inclinatia romanului de a nu-si mai plati ratele, ceea ce arunca bancile in probleme si mai mari. Ancheta de conjunctura pe trimestrul II al Comisiei Nationale de Prognoza semnaleaza tendinta de crestere a restantelor la credite cu aproape 30%.

Economia romaneasca este acum in agonie. Ma doare sufletul pentru toti cei care au dificultati majore in afacerile private. Ma doare ca sunt salvati si protejati cateva sute de angajati lenesi la stat in detrimentul celor care produc ceva in Romania . Ma doare ca in primul trimestru al acestui an s-a restrans consumul final individual efectiv al populatiei cu 10,5%, iar cel al administratiei publice a crescut cu 4%.

Tinand cont de colectarea defectuoasa a impozitelor si de cheltuielile in crestere imi doresc ca acest guvern sa nu pice in capcana urmatoarelor doua ERORI majore:

• sa propuna cresterea taxelor intrucat va adanci si mai mult economia in criza;
• bancile sa sponsorizeze in continuare MF prin BNR si sa dea credite economiei private din an in Pasti (= crowding out).

SOLUTIILE sunt la MF si in reforma urgenta a administratiei publice:

• Legarea salariilor administratiilor financiare de performanta colectarii. Se stie cate firme sunt intr-un judet. Se cunoaste cifra lor de afaceri. Se calculeaza tentativ suma de incasat. Se impune un salariu maxim pentru fiecare angajat al administratiei financiare. Salariul incasat va fi salariul maxim ponderat cu rata de colectare. In acest fel, Gigel, sef la administratia financiara se va gandi daca nu cumva chiar merita sa-l preseze pe varul Pandele sa-si plateasca impozitele.

• Analiza dura a performantelor celor care evalueaza proiectele europene. Le e lene sa le citeasca si le resping pe forma. Apar, nu de putine ori, explicatii de genul: notatii facute cu pasta rosie pe prima pagina. Sa fim seriosi, firmele mor de foame si un dezinteresat care a dat o astfel de rezolutie decide soarta firmei.

• Diminuarea rapida a numarului de angajati si a cheltuielilor din administratie. Majoritatea populatiei este nemultumita de administratia publica si de serviciile ei proaste. Mai putini oameni vor putea fi mai eficienti si mai responsabili.

• Cei ramasi in administratie ar trebui sa primeasca concediu neplatit pe timpul verii. Uneori, orarul lor de lucru este cel al unei femei gravide. Propun 8 ore pe bune si 2 saptamani libere la vara. Primele de Craciun si de Paste trebuie eliminate pana la reluarea cresterii economice. Responsabilitatea iesirii rapide din criza economica trebuie distribuita echitabil intre sectorul privat si cel public.

• Alte state din regiune, precum Ungaria, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia sau Lituania au fost obligate sa-si micsoreze cheltuielile bugetare prin scaderea reala a salariilor, inclusiv cele ale presedintilor, premierilor si ministrilor, pentru a face fata crizei.

• Nu se poate implementa salarizarea unitara fara reduceri de personal in sectorul public. De unde vor veni economiile ce vor finanta eventuale cresteri salariale pentru restabilirea echitatii inter- si intra-profesionale, avand in vedere ca avem deja o pondere a cheltuielilor salariale in PIB de 8.4% (in 2008)? Masurata ca proportie din veniturile bugetare suntem in top 5 in Europa. Pentru a vedea de unde putem sa taiem ar trebui sa facem analize functionale ale institutiilor publice centrale, dar si locale. Se prea bine stie ca nicio institutie nu se reformeaza singura, din interior.

• Toti banii astfel economisiti trebuie orientati urgent spre investitii si spre crearea de noi locuri de munca.

Andreea Vass este Consilier Personal al Primului Ministru

Dacia Sandero Stepway – miza pentru piaţa vest europeană

iunie 21st, 2009

Incepand din data de 23 iunie 2009, Dacia Sandero Stepway poate fi comandat in toata reteaua Dacia din Romania. Versiunea Stepway a modelului Sandero este disponibila in doua variante de motorizare, pe benzina, 1.6 MPI 90 CP, la un pret de 9 200 euro, respectiv, pe motorina, 1.5 dCi 70 CP, la un pret de 10 400 euro. Aerul conditionat este oferit gratuit in cadrul campaniei promotionale Clima Plus. La fel ca toate vehiculele din gama Dacia disponibile in Europa, Dacia Sandero Stepway beneficiaza de o garantie de 3 ani sau de 100 000 km.

Afisand un design robust, Dacia Sandero Stepway se adreseaza cu precadere clientilor tineri, aflati in cautarea unui vehicul accesibil ca pret si cu personalitate puternica. Garda la sol inaltata, barele de protectie cu ornamente cromate, barele de pavilion longitudinale si ornamentul cromat al esapamentului sunt tot atatea elemente specifice noului vehicul Dacia. Trei culori metalizate sunt disponibile in serie: Gris Platine, Gris Comète si Rosu de Foc.

Dacia Sandero Stepway preia atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza: un raport pret/spatiu interior de neegalat (astfel incat 5 adulti pot calatori in conditii confortabile, beneficiind in plus de un portbagaj cu volum de incarcare de 320 l), la care se adauga o fiabilitate ireprosabila si recunoscuta.

CREEAT PENTRU AVENTURA

Dacia Sandero Stepway este un vehicul ale carui trasaturi dinamice il recomanda pentru aventura. Garda la sol a fost inaltata cu 20 mm fata de berlina Sandero, barele de protectie fata si spate au ornamente cu aspect de crom satinat, iar proiectoarele de ceata si barele de pavilion longitudinale (negre si crom satinat) fac din Dacia Sandero Stepway un vehicul adaptat oricarui tip de drum.

Atributele de sportivitate si rafinament se regasesc in designul exterior al masinii: masca faruri de culoare neagra, bandou superior cromat al calandrului, jante de aluminiu de 15’’, retrovizoare exterioare, manere interioare de portiere si baghete laterale cu aspect de crom satinat. Toate acestea, la care se adauga ornamentul cromat al esapamentului, puncteaza personalitatea puternica a vehiculului. La interior, tapiteria neagra, cusaturile albe si diferitele elemente de culoare gri, cum sunt fatada consolei centrale, conturul aeratoarelor, ornamentul din centrul volanului si manerele interioare creeaza o atmosfera eleganta si dinamica in acelasi timp. Inscriptia „Stepway” este prezenta pe portierele si pragurile fata, in timp ce un stripping decorativ este disponibil, ca accesoriu, pentru aripile din spate.

O OFERTA ATRACTIVA

Pe langa designul robust, Dacia Sandero Stepway detine atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza, Sandero: spatiu interior, siguranta, fiabilitate si un raport pret/prestatii imbatabil.

Sandero Stepway este un vehicul foarte spatios, la bordul sau putand calatori in conditii confortabile 5 adulti de talie inalta. Acest spatiu interior generos este insotit de un volum de incarcare de 320 l (care poate ajunge pana la 1200 l daca bancheta din spate este rabatata).

Echipamentele de siguranta prezente pe Dacia Sandero Stepway includ sistemul ABS Bosch 8.1 cu repartitor electronic de franare (EBV), asistenta la franarea de urgenta (AFU) si doua airbag-uri, pentru sofer si pentru pasagerul din dreapta.

Trei culori metalizate sunt disponibile in serie: Gris Platine, Gris Comète si Rosu de Foc.

Pozitia la volan, usor ridicata, permite o buna manevrare a vehiculului. Cele doua versiuni de motorizare – benzina 1.6 litri 90 CP si diesel dCi 70 CP – si-au confirmat deja potentialul pe alte vehicule din gama. Consumul afisat in ciclu mixt este de 7,6l/100 km (pentru versiunea pe benzina) si, respectiv, de 5,3l/100 km (pentru versiunea diesel). In cazul acestei ultime versiuni, emisiile de CO2 nu depasesc 140g/km, astfel incat Dacia Sandero Stepway dCi afiseaza semnatura Dacia eco².

Sandero Stepway beneficiaza de o garantie de 3 ani sau 100 000 km.

Dacia Sandero Stepway a fost lansata simultan, la Salonul Auto de la Barcelona si la Atelierul Renault de la Paris, la inceputul lunii mai. Stepway vine sa consolideze succesul modelului Sandero, care a fost comercializat pana in prezent in peste 91 000 de exemplare pe pietele din Europa si Maghreb.

sursa. daciagroup.com

Pariul lui Michnik

iunie 21st, 2009

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre.

În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoţii, loialităţi şi aversiuni. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric cu intuiţii unice, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus şi al Hannei Arendt, eretic şi rebel, iconoclast şi apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliţi şi bătuţi” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost şi rămâne un mare nonconformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.

Editura Polirom lansează vineri, 19 iunie, la Colegiul Noua Europă, şi sâmbătă, 20 iunie, în cadrul târgului de carte Bookfest, volumul „Mărturisirile unui disident convertit”. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum apare acum în româneşte, aproape simultan cu prima parte din magistrala trilogie a lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Volumul de faţă, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfaţă semnată de regretatul profesor preot Józef Stanisław Tischner. Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Sunt luminate în acest substanţial şi mişcător volum dilemele intelectualităţii liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înţelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistenţa antitotalitară şi menţinerea demnităţii naţiunii poloneze.

Cartea cuprinde eseuri fundamentale despre experienţa Solidarităţii, despre lecţiile disidenţei, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană şi, în chip specific, poloneză. Avem, de asemenea, aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne, de pogromul postbelic de la Kielce şi de reacţiile Episcopatului în legătură cu aceste momente cumplite din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiţii şi prejudecăţi, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăşi posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspiraţiei iudeobolşevice”, prezenţa unor cadre de origine evreiască în instituţiile staliniste, persistenţa miturilor xenofob-naţionaliste în perioada aşa-numitei Polonii Populare şi resurecţia lor astăzi, sub diverse deghizări mai mult sau mai puţin transparente, însă nu mai puţin toxice.

Ideile lui Michnik despre ceea ce aş numi dialectica deziluziei sunt consonante cu analizele consacrate revizionismului marxist de către mentorul şi prietenul său, Leszek Kołakowski precum şi cu viziunea omului de care a fost legat printr-o dragoste fraternă, disidentul paradigmatic care a fost Jacek Kuron (superb eseul dedicat acestui pedagog al libertăţii care, încă din anii ’60, a sfidat cu înţelept eroism dictatura comunistă). Poţi să te afli în dezacord cu unele din poziţiile polemice lui Michnik, mai ales în chestiunile legate de decomunizare şi lustraţie, dar acest lucru nu înseamnă nicicum o diminuare a preţuirii pentru cel care a simbolizat, în timpurile întunecate ale comunismului, idealul şi aspiraţiile unui popor care nu a acceptat îngenuncherea. Ceea ce îl îngrijorează pe Michnik este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbiţat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au şi colaborat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil. Nu se opune însă, din câte înţeleg eu, ideii de justiţie morală. În mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei.

Valorile pe care le susţine Adam Michnik sunt, aşadar, legate de idealurile, năzuinţele şi practicile societăţii civile, de strategia pe care chiar el a formulat- o a noului evoluţionism. O strategie care respinge violenţa, fanatismul, duplicitatea. Este de mirare că istoricul polonez a fost atât de apropiat de ideile lui Ioan Paul al II-lea? S-a convertit într-adevăr Michnik? Numai în sensul recunoaşterii tot mai insistente a pluralismului intrinsec al lumii valorilor, al abandonării oricăror aspiraţii de tămăduire a lumii hic et nunc, prin soluţii radicale. Michnik susţine, aşadar, o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, raţională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esenţială a filosofiei politice contemporane: relaţia dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernităţii. La acest capitol, singurul decisiv, pariul lui Michnik s-a devedit câştigător.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.

„Noi muncim, nu gândim”, deci… Ţară, Ţară vrem… ospătari!

iunie 21st, 2009

De curând, preşedintele unui stat numit România (stat situat în sud-estul Europei, capitala sa fiind Bucureştiul) spunea că nu are nevoie de „filozofi”, ca sistemul românesc de educaţie trebuie să pregătească mecanici auto şi ospătari, că cine vrea sa ştie ceva despre Herodot sau păpădie poate căuta pe Google.

Prin „filozofi”, domnia sa înţelegea tot ceea ce ţine de spectrul larg al ştiinţelor umaniste. Mai mult decât atât, discursul respectiv nu făcea altceva decât să ne arunce cu ceva decenii în urmă, în epoca în care intelectualul şi teoreticianul erau arătaţi cu degetul pentru că nu produceau practic nimic concret, ceea ce, (nu-i aşa?) e aproape o crimă.

Mai este vorba însă şi de un derapaj logic care m-a stupefiat. Păi dacă despre Herodot afli căutând pe Google (aşa cum respectuos ne-a informat preşedintele), de ce n-ai putea afla cu ajutorul aceluiaşi motor de căutare cum trebuie serviţi clienţii diferitelor localuri publice mai mari sau mai mici? Pe internet afli şi cum poţi fabrica un avion cu toate astea mă îndoiesc că cineva l-ar putea face fără studii teoretice. În plus, nici nu e nevoie de foarte multe informaţii pentru a afla că piaţa muncii din acea ţară sud-est europeană are nevoie nu de ospătari, ci de medici, spre exemplu. Or, înainte de a intra într-o sală de operaţie, îţi trebuie ani de pregătire teoretică.

Ascultând discursul despre care vă vorbesc am înţeles ca anii de studiu ai medicului sunt inutili. În definitiv, despre corpul uman afli nu numai pe Google, ci şi urmărind diverse documentare pe canalele tv specializate. Dacă mă gândesc mai bine şi magistraţii sunt şcoliţi în mod inutil. Păi mergi la Monitorul Oficial, citeşti legile, îţi cumperi codurile, te uiţi la ceva seriale cu justiţiabili şi… cam atât. Nici cunoaşterea limbilor străine nu e atât de importantă. Există softuri din ce în ce mai performante care traduc şi interpretează. Mergând mai departe, am putea reforma sistemul de educaţie românesc scoţând din programa şcolară tot ceea ce s-ar putea găsi cu uşurinţă pe Google. Dascălul însuşi devine inutil de vreme ce consumă banii contribuabililor oferind cunoştinţe uşor accesibile oricărui internaut capabil să folosească o tastatură şi un mouse. N-ar trebui să mai avem în ţara aceasta decât politicieni, pentru că un asemenea amestec de specimene umane nu poate fi suplinit de vreun motor de căutare.

Altceva e însă şi mai îngrijorător. E uşor de observat că într-un discurs public, fiecare individ aduce în discuţie inevitabil argumente din sfera de competenţe pe care o stăpâneşte mai bine. Mai mereu filologul îţi va vorbi despre literatură şi fenomene lingvistice, matematicianul despre cifre, astronomul despre Univers şi arheologul despre monumente funerare. E un fel de… sindrom profesional. Dedicându-ţi viaţa unui domeniu anume, fiind pasionat de ceea ce faci, e firesc să vorbeşti despre pasiunea ta. Ce aş putea înţelege despre un preşedinte de stat care compară Uniunea Europeană cu un restaurant de lux şi consideră că una dintre problemele majore ale turismului românesc este calitatea îndoielnică a ospătarilor? În repetate rânduri, în discursurile publice ale personajului despre care vă vorbesc, apar metafore culinare şi paralele care vizează acelaşi vast domeniu al serviciilor publice.

Semnalul pare a fi acela de spargere a României în caste profesionale. Intelectualii inutili vs. oamenii muncii, bugetari vs. salariaţi în domeniul privat etc. Mesajele publice ale unui şef de stat contează; ele distorsionează percepţii şi poate instaura domnia lui „noi muncim, nu gândim”. Care este esenţa acestei aporii? Gânditul este o manifestare a trândăvelii, o inutilitate costisitoare. Dascălii, filozofii, teoreticienii de tot felul sunt paraziţii unei societăţi care munceşte în fabrici şi uzine, pe schele şi macarale, la maşina de cusut sau la menghină. Nu vă sună cunoscut?

Raţional vorbind, m-aş aştepta la mesaje publice care să reinstaureze o necesară normalitate: o societate, şi cu atât mai mult cea românească, are nevoie de şuruburi în egală măsură în care are nevoie de creiere. Există o simbioză între cultura materială şi cea spirituală. Ele evoluează în relaţie directă, nu defazat, aşa cum îşi închipuie unii. În spatele oricărui şurub se ascunde ideea de şurub, în spatele oricărui comandant de navă se află proiectanţii, oamenii care au viziuni şi cunoştinţele teoretice pentru a le pune pe hârtie. E o observaţie atât de banală încât bunul-simţ comun ar trebui să ne facă să respingem din start orice mesaj public ce încearcă să ne convingă de contrariul.

Patria are nevoie de tinichigii, de sculeri-matriţeri, de şoferi şi nu de oameni care au o solidă cultură generală, care îşi vorbesc corect limba, care scriu, citesc, pictează şi cântă. Aceasta pare a fi ideea care se insinuează nociv în mentalul colectiv românesc. Mă grăbesc deci să trimit acest articol redacţiei în speranţa că el va fi publicat cât încă în ţara asta va mai şti cineva să citească în limba română.

Nu uitați să votați în sondajul nostru:

“Nu de filozofi are nevoie Romania, ci de tinichigii si chelneri”, spune președintele Traian Băsescu. Cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

La razboi ca la razboi

iunie 21st, 2009

Un tanar american de origine sibiana a fost ranit intr-o misiune militara in Afganistan. L-am vizitat recent in spitalul militar din Washington, DC.
Un barbat abia iesit din adolescenta ma surprinde tocmai prin modestia sa. Refuza sa vorbeasca despre el insusi.
Il stiu pe Filip de cand avea 11 ani, am locuit in acelasi corp imobiliar in Florida considerandu-l un prieten mai tanar.
Fost jucator de tenis, absolvent al unei scoli tehnice in domeniul electronicii ar fi putut sa-si aleaga o cale mai neteda in viata. A ales cariera militara nu din spirit de aventura, ci calauzit de ideea combaterii terorismului, a dusmanilor lumii civilizate, acceptand riscul cu ochii deschisi.

Grozavia razboiului nu poate fi inteleasa decat aflandu-te pe campul de lupta, imi spune Filip. Experienta vietii de soldat l-a calit. Si-a facut camarazi de lupta din mai multe tari. A facut parte dintr-un batalion american de pregatire pentru lupta a catorva grupuri de romani.
Incet-incet reusesc sa aflu despre relieful stancos din Zabul, despre o lupta impotriva unor umbre ori fantome. Ziua satele afgane duc o viata rupta de civilizatie, situandu-se in urma istoriei. Dincolo de hainele traditionale ale localnicilor nu stii niciodata ce se ascunde. Multi sunt terorizati de catre insurgentii talibani si obligati sa devina teroristi sinucigasi, sa actioneze doar pe timpul noptii.

Armata si politia afgana nu sunt bune de nimic. Asteapta ca fortele multinationale sa le execute misiunile.
De multe ori nu stii impotriva cui sa lupti.
In luna mai Filip si colegul sau de misiune la frontiera Aganistanului au fost grav raniti de catre un explozibil cu detonator. Socul exploziei a ridicat peste 5 metri o masina blindata. Ambii soldati au sarit din masina, salvandu-si viata.
!poza96!

Ranitii au fost dusi intr-un spital din Germania, ca apoi sa fie transportati in Washington. Lui Filip i-a fost inmanata inalta decoratie Purple Heart (a carei traditie fiinteaza din 1782) .

Un moment emotionant a insemnat pentru el vizita fostei campioane de tenis Anna Kournikova in spitalul din Germania. Strangerile de mana si prezenta frumoasei blonde au insemnat o alinare a durerilor postoperatorii.
(http://www.stripes.com/article.asp?section=104&article=62816)
Filip o cunoscuse pe Anna Kournikova in urma cu peste 14 ani la un turneu de tenis in Syracuse, NY.

O mama cu ochii inlacrimati, prieteni in vizita, scrisori de la camarazii din Afganistan ar fi tot ce se poate descrie intr-un scenariu prea apasator. Cuvintele sunt poticneli, suntem cu totii incapabili sa adresam ceva coerent.
Filip rupe aceste momente amintindu-mi de copilaria sa din Florida. Nivelul din bazinul de jacuzzi ridicandu-se in spuma si clabuci la cativa metri din cauza samponului pus din abundenta de catre el si alti copii, bataile cu hartie igienica in piscina si atatea altele. Vecini intransigenti chemau politia pentru orice miscare a copiilor. De cateva ori mi-a fost dat sa ma prezint ca tata al autorilor de nazbatii, sa promit ca voi lua masuri temeinice in corectarea situatiilor. Nici eu, nici politistii nu credeam ca avea sa se schimbe ceva. Cine ar fi crezut insa ca pustiul neastamparat de atunci se va transforma in barbatul cu medalia Purple Hart pe piept, aflat in fata mea azi?

Il vazusem pe Filip la celebrarea logodnei cu iubita lui din adolescenta, in septembrie 2008.
El imi marturiseste ca logodnica l-a parasit dupa ultima permisie din iarna. Nu-i reproseaza nimic, s-a obisnuit cu singuratatea soldatului.

Vor mai trece luni pana la recuperare. Filip priveste insa viata cu multa incredere. O distinctie cu semnificatii sufletesti este acordarea unui voiaj in Germania in cateva saptamani – o sarbatorire cu camarazii sai de lupta.

«Premiul tânărului jurnalist francofon» ediţia 2009

iunie 21st, 2009

Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) organizează în parteneriat cu Ambasada Franţei, Delegaţia Wallonie Bruxelles, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicării a Universităţii din Bucureşti precum şi Lepetitjournal.com al Bucurestiului şi revista ‘ Regard ‘ un concurs de jurnalism, destinat tinerilor, cu titlul ‘Premiul tânărului jurnalist francofon’.

Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) organizează în parteneriat cu Ambasada Franţei, Delegaţia Wallonie Bruxelles, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicării a Universităţii din Bucureşti precum şi Lepetitjournal.com al Bucurestiului şi revista ‘ Regard ‘ un concurs de jurnalism, destinat tinerilor, cu titlul ‘Premiul tânărului jurnalist francofon’. Acest premiu are scopul de a descoperi şi de a încuraja tinerele talente din jurnalism, de a se exprima şi de a scrie în limba franceză.

« Premiul tânărului jurnalist francofon » se adresează tuturor persoanelor cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani care locuiesc în România.

Un juriu format din reprezentanţi ai organizatorilor, incluzând experţi în mass-media, precum şi o personalitate francofonă, va selecta cel mai bun articol (raport / ancheta). Câstigătorul va primi un cec de 1.500 RON şi va avea posibilitatea să facă un stagiu într-o intreprindere de presă. Premiul va fi decernat in toamna anului 2009, în Bucureşti(România).

Formularul de înscriere şi regulamentul premiului pot fi descărcate de pe site-ul: http://www.etajul6.ro/concours.

Candidaturile trebuie trimise on-line, înainte de 30 septembrie 2009.

Mai multe informaţii:
Antena regională a OIF pentru ţările din Europa Centrală şi Orientală
Tel. 021 314 97 78

Efectul de cimpoi şi haiducii politici

iunie 21st, 2009

Pasionaţii de filme cu scoţieni ştiu probabil că cimpoiul are două sau mai multe fluiere, din care cel puţin unul este lipsit de găurele, deoarece pe el nu se cântă, ci stă liber şi scoate un sunet continuu ca un bâzâit, cu o octavă mai jos decât restul melodiei.

Motiv pentru care această fuierice se şi numeşte pe româneşte, am impresia, „bâzoi”. El face un acompaniament continuu, pe o singură notă, şi finalmente destul de enervant. Ei bine, cam aşa arată dezbaterile publice în România de vreo doi-trei ani încoace, după marea schismă din sânul fostei Alianţe D.A.: indiferent ce piesă se cântă, majoritatea interpreţilor seamănă cu cimpoierii scoţieni, având bâzoiul acordat pe nota „Băsescu, Băsescu, Băsescu…”.

Nu că lui Băsescu i-ar displăcea în fond chestia asta, sau că n-ar fi călcat strâmb în anii ăştia, sau că ce face el este întru totul incontestabil. Sacrificiul politic major, personal şi de partid, la care s-a angajat recent doar de dragul de a face o carieră politică fiicei sale, este un lucru pe care nu mi-l explic; probabil mai sunt şi alte exemple de acelaşi fel. Însă obstinaţia cu care invariabil prima ştire TV şi 90% din talkshow- uri urmăresc şi comentează paşii şi respiraţia preşedintelui, fie că acestea au vreo relevanţă, fie că nu, sunt până la urmă obositoare, inutile şi omoară linia melodică. A spus Băsescu „re-ce-si-u-ne”, gata, adunăm toată floarea kommentariatului şi trei ore stăm să întoarcem chestia pe toate feţele, cu contribuţii în direct de la somităţi economice în viaţă precum Codrin Ştefănescu şi Mugur Ciuvică. În Franţa sau Germania, o situaţie asemănătoare s-ar fi discutat probabil vreo trei minute, constantându-se că ce a spus preşedintele sau premierul e o banalitate, o constatare care priveşte trecutul, pe care o ştiam cu toţii de luni bune, pentru că nimeni nu se aştepta ca economia să fi crescut pe trimestrul doi.

Se duce preşedintele să viziteze un munte pe care dl Flutur face inscripţii cu oi, în buna tradiţie nordcoreeană, hop şi comentatorii după el, ca să vadă ce bancuri face, aduc consilieri de PR şi vestimentari ca să sugă din deget concluzii forţate şi involuntar hazlii, după care toată lumea se indignează în studio că personajului prezidenţial i se dă atâta atenţie. Bun, dacă preşedintele sau altcineva produce evenimente şi declaraţii fără relevanţă, hai să le punem în 30 de secunde la coada ştirilor, să încetăm să le mai comentăm şi vom vedea că ţara n-are nimic de pierdut din asta. Iar dacă deşurubăm în felul ăsta bâzoiul de la cimpoi, poate în cameră se mai reduce zgomotul de fond şi vom avea mai mult timp de chestiile substanţiale, care în general sunt acţiuni concrete, lucruri care se întâmplă în realitate şi au impact, iar nu vorbe în vânt, reacţii la reacţii ş.a.m.d.

De exemplu, ieri am asistat la o decizie exemplară a justiţiei române, care pe un caz asimilabil corupţiei şi abuzului în funcţie – cel al secretarului de stat Emilian Cutean – a dat o sentinţă dură şi fără precedent la noi: cinci ani cu executare. Dl Cutean este un caz exemplar, pentru că a fost multă vreme demnitar al României, faptele în chestiune le-a comis din poziţia de secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor, dar asta nu a împiedicat actuala coaliţie PDL – PSD să-l numească din nou, la începutul lui 2009, exact în aceeaşi funcţie, ignorând avertismentele şi protestele societăţii civile. Sigur, acuzatul mai are de făcut recursurile de rigoare, dar, chiar şi în primă instanţă, aceasta este cea mai aspră pedeapsă cu executare pronunţată până acum la nivel înalt.

E bine că premierul Boc a acţionat rapid şi l-a eliberat din funcţie pe dl Cutean, fără să se mai ascundă după jocul de mimă cu consultările în coaliţie. Dar era şi mai bine dacă nu l-ar fi numit deloc, pe el, pe dom’ Costel, pe Manţog de la Gorj şi pe toţi ceilalţi din aceeaşi categorie. De asemenea, e bine că Ion Iliescu s-a ţinut toată perioada tranziţiei departe de tentaţiile înavuţirii (cu excepţia casei din Primăverii luată printr-o şmecherie, fireşte), dar are de dat explicaţii de ce a păstorit sub aripa sa atâta vreme sa haiduci politici ca dl Cutean, răposatul Dan Iosif sau alţii din aceeaşi categorie, care şochează nu prin faptul că au furat în stil mare (am stabilit că mulţi demnitari au muşte pe căciulă), ci prin primitivismul incredibil cu care au făcut-o.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Turismul românesc!?!

iunie 21st, 2009

Îmi cer iertare pentru multiplele semne de punctuaţie, dar când aud formula „turism românesc“ e ca şi cum aş auzi orice alt oximoron, „foc îngheţat“ de pildă.

Şi în ultima vreme am tot auzit că ministrul turismului, Elena Udrea, e foarte activă şi în teren, de unde se capturează ştirile fierbinţi, şi prin studiouri, unde ia parte la dezbateri. La o asemenea dezbatere a scăpat în fine şi o cifră pe care o pândeam de mult – în 2007, România s-a bucurat de prezenţa a 7 milioane de turişti străini. Deci, cât avusese Cracovia singură cu un an înainte, pentru că în 2007 cifra urcase la opt milioane. Dar să las cifrele că ne apucă dorinţa morţii voluntare!

Să fiu clar – n-o condamn pe dna Udrea pentru eforturile dumisale de promovare a turismului băştinaş, apreciez chiar unele din gesturile sale, cum ar fi cooptarea Nadiei Comăneci, a lui Ilie Năstase şi a lui Gheorghe Hagi în aceste eforturi, altele, precum imnul, mă amuză, dar ceva mă îngrijorează. Şi anume succesul!

Ce naiba ne facem dacă tot acest efort propagandistic reuşeşte? Nu că nu avem ce arăta lumii, de la mare, deltă şi munţi la mănăstiri şi câteva cetăţi şi castele medievale care au supravieţuit tăvălugurilor istoriei.
Un patrimoniu există, dar cum ajungi la el şi ce faci acolo? Problema reală o constituie infrastructura generală şi infrastructura turismului.

Turiştii Cracoviei nu se datorează doar patrimoniului, ci şi impecabilelor autostrăzi şi şosele, aeroportului internaţional cu zeci de zboruri pe zi, spaţiilor de cazare cu nemiluita şi la imensa ofertă de preţuri, sutelor de restaurante, cluburi, cafenele pentru toate gusturile şi cu preţuri modice, ca să nu mai vorbesc despre bucătarii, chelnerii şi barmanii care le deservesc. Putem compara asta cu ce oferim noi, oriunde în ţară? Am dubii.

Dna Udrea spune că nu putem aştepta apariţia infrastructurii funcţionale pentru a face turism – şi are dreptate! Dar atunci ar trebui să fim oneşti în ofertele noastre şi, în propaganda declanşată, să le explicăm oamenilor care vin din spaţii civilizate – unde strada e stradă şi bucătarul bucătar, nu altfel! – că este vorba despre turism extrem. Să ştie şi ei la ce să se aştepte. Sunt convins că sunt doritori pentru asemenea turism, cum există fani ai castelelor bântuite ori ai sporturilor extreme.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Cherry wine

iunie 21st, 2009

Mai ţii minte când beam cherry wine, import din China?
„L-am luat de la Maricica”, ziceai. „O ştii, blonda de la Bufetul Partidului.”
Şi mai ziceai că Traian e un inconştient, o mârţoagă.
„Bea cu măsură!” îmi spuneai, dar puneai sticla la gură şi cum erai grăsuţă, nu ţi se vedea mărul lui Adam alunecând înapoi, înainte, cu gâlgâitul.
Nu ne puteam iubi că te podidea plânsul şi mă sărutai năvalnic şi gura mi se umplea de lacrimile tale sărate.
Mă simţeam ca un preot Kama-Sutra, propovăduitor al iubirii fără iubire, al contopirii totale, al trecerii peste limite, dar care se împiedică de pragul din faţa bisericii sale.
Adormeai epuizată. Îmi era milă de tine.
În corabia somnului scurt, era singura dată când faţa ţi se destindea frumoasă, albă ca o corolă de Regina Nopţii.
Sticla goală rânjea pe masă, abandonată ca o găoace.
Eticheta cu o strălucire metalică rece, bilet de papagal în chineză, necâştigător la loteria sorţii, nu o puteam înţelege.
Dezmeticită, abia deschizi ochii.
„Aoleu, trebuie să plec; autobuzele nu mai circulă după miezul nopţii.”

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.

Și-a luat mașină cu banii jos

iunie 21st, 2009

Se pare că 45 de ani de despotism comunist în România, urmați de o tranziție turbulentă la capitalismul pieței libere a instaurat o nouă tiranie a materialismului și a valorilor sale aferente.

Dintre toate “Noile lucruri noi” pe care noii îmbogățiți și speculatori le pot achiziționa, automobilul este cea mai șocantă și irevocabilă afirmare a statului social și a superiorității față de concetățeni. Caracterul său tangibil prevalează asupra casei, care este imobilă, a hainelor și a “jucăriilor” care sunt statice în comparație cu acesta și cu serviciile consumate, care sunt trecătoare și invizibile pentru majoritate.

Baricadați în liniile arogante și vaste ale unui Audi Q7 sau în masivitatea de tanc a unui Chrysler 300C, noua elită financiară românească își poate striga supremația fără să uzeze de coardele vocale la orice intersecție semaforizată și un orice parcare, atrăgând privirile hipnotizate ale muritorilor de rand, fără să trebuiască să care cumpărăturile de la Mega Image prin transportul public sau, Doamne ferește, pe jos.

Spuma va atinge noi culmi pe seama unei limuzine Maybach, unde cu o simplă apăsare de buton se poate trage perdeaua între ei și “târla” de pe stradă, așa cum companiile de alimentație “de fițe” cu prețuri exorbitante trag o linie între cei care-și pot permite să spargă echivalentul unui salariu mediu pe un prânz de cei care nu pot.

Societatea, un separator de indivizi în categorii distincte de “șmecheri” și ”fraieri”, bogați și săraci, permite abateri mici de la normă. Concurența insuficientă duce la o piață dominată de vânzător, unde ești obligate să accepți oferta așa cum e sau să nu cumperi deloc, asta în cazul când ai un venit disponibil. Individul va încerca în zadar să se definească pe sine însuși drept “altul”, prin cultura pe care o consumă în timpul liber, dar va fi recunoscut ca atare doar în cadrul unei comunități-nișă. Pentru publicul larg el va fi “fraier” sau prost, deoarece lipsa de cai-putere de sub capotă sau lipsa ochelarilor de soare de marcă de pe cap îl vor defini ca atare.

Între timp, limuzinele devin tot mai mari, “full option” bate toate recordurile de mărime, tot felul de lucruri noi provoacă isterie doar pentru că sunt noi, ciclurile de modă se succed cu certitudinea planurilor cincinale în agricultură. Prețul unei cafele la o cafenea de pe Dorobanți ajunge la echivalentul salariului pentru un necalificat pe o zi. Fenomenul “Groudhog Day” (al repetării cu obsesivitate) în a dori să posezi tot ce este nou și la modă, spre deosebire de ce este bun, devine tot mai sever pe măsură ce România devine un vacuum de bunuri regurgitate, retușate sau adaptate pentru atmosfera de moment și refurnizate pieței ca o porție de cartofi prăjiți încăliziți la microunde și serviți unui copil obez.

Și se pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 20 de ani, pe când înainte mergeam plin de speranță și solidari în săracie spre promisa Utopie Socialistă, acum ne-am fragmentat ca “pluton” și am intrat în cursă, unii pe jos, alții în Ferrari 599 GTB Fiorano, către un orizont iluzoriu al dominației depline asupra concetățenilor prin simpla posesiune de lucruri.

Articolul este o adaptare a unui text scris în engleză. Iată și originalul:

It would appear that 50 years of Communist despotism in Romania followed by a turbulent transition into free market capitalism has brought about a new cultural tyranny of materialism and its afferent values.

Of all the ‘New New Things’ that nouveau riche entrepreneurs and speculators can acquire, the Automobile is the most arresting and most irrevocable statement of social standing and of dominance over fellow citizens. Its tangibility prevails over that of the house, which is immobile, of clothes and ‘gadgets’, which are comparatively static, and of services consumed, which are fleeting, invisible to most.

Enveloped in the arrogant, space grabbing lines of an Audi Q7 or tank-like blockyness of a Chrysler 300C, the newly anointed Romanian financial elite can scream supremacy without moving a vocal chord at every traffic light and in every car park, garnering transfixed gazes from lesser mortals who have to contend with carrying their ‘Mega Image’ shopping bags on Public Transport or, God forbid, on foot.

The cream of the crop will go one step further in the back of a Maybach limousine where a push of a button can draw a curtain between them and the ‘rabble’ on the street, much in the same way as exorbitantly priced ‘de fitze’ catering establishments draw lines between those who can afford to splash an average month’s salary on one meal, and those who can’t.

Society, a streamlined sorter of individuals into the distinct categories of ‘smecher’ and ‘fraier’, haves and have-nots, permits little deviation from the norm. Insufficient competition makes for a seller’s market, where you buy the package as it comes or buy nothing, that is, if you even own disposable income. The individual may try in vain to define himself as ‘other’, through the culture he consumes in his spare time, but only within a niche community will he be recognized as that which he has intended himself to become. To the wider consensus, however, he is a ‘fraier’, or fool, because the distinct lack of horsepower under his bonnet, or lack of designer sunglasses on his head, define him as such.

All the while, the limousines get larger, ‘full option’ breaks new boundaries of fullness, new things cause hysteria for no other reason than that they are new, trend cycles forge ahead with the certainty of agricultural five year plans. The price of a coffee in a Dorobanti cafe reaches the price of a day’s unskilled labour. The Groundhogesque phenomenon of striving to own what is new and exclusive over what is good takes on ridiculous severity as Romania becomes a vacuum of goods regurgitated, retouched, tweaked for the mood of the moment and re-served to the market like microwave-reheated French fries to a fat kid.

And it seems that nothing has changed in 20 years other whereas we were marching hopefully and in impoverished unison towards the promised Socialist Utopia, we have now broken up as a ‘peloton’ and are now racing, some on foot, some in Ferrari 599 GTB Fiorano, towards the illusory horizon of ultimate dominance over fellow men through sheer ownership.

Uniunea Europeană emite semnale contradictorii guvernării comuniste

iunie 21st, 2009

Contextul concluziilor adoptate de şefii de externe ai statelor Uniunii Europene reflectă o atitudine revizuită vizavi de evenimentele post-electorale din Republica Moldova (Relations with the Republic of Moldova – Council conclusions), precum şi garanţii privind aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare [1]. Deşi, mesajul formulat de UE conţine o avertizare subtilă legată de regimul de vize instituit pentru cetăţenii români, adoptarea directivei pentru iniţierea negocierilor asupra unui nou Acord bilateral asigură un „colac salvator” guvernării comuniste. În cele din urmă, făcând abstracţie de ceriţele impuse de UE, PCRM-ul ar putea însera „oferta europeană condiţionată” în discursul său electoral. Or, comuniştii vor alimenta aşteptările electoratului utilizând „vectorul european” [2], iar datorită monopolului mediatic vor încerca să deposedeze opoziţia de „mesajul european” preluat în mod considerabil de aceasta îndată după violenţele post-electorale.

În documentul final de la Reuniunea miniştrilor UE de externe desfăşurată la Luxembourg (15 iunie) lipsesc definitiv referinţele despre distrugerea clădirilor instituţiilor de stat, accentul fiind pus pe violenţele aplicate faţă de protestatari (În documentul adoptat de oficialii europeni se subliniază faptul că „folosirea forţei în scopuri politice este inacceptabilă”.). Această turnură esenţială de poziţie se datorează cu certitudine dezvăluirilor de informaţii controversate legate de presupusa antrenare a autorităţilor moldovene în înscenarea asedierii reşedinţelor Parlamentului şi Preşedinţiei. Totodată, această retorică a apărut ca urmare a ambundenţei rapoartelor critice referitoare la măsurile disproporţionate şi nejustificate coordonate de reprezentanţii organelor de poliţie, sub auspiciile puterii centrale, oferite atât de raportorii UE şi cei ai Consiliului Europei, cât şi de numeroasele organizaţii locale şi internaţionale.

Participarea României la elaborarea acestor concluzii a devenit cel mai puternic factor în articularea unui mesaj mai hotărât din partea Bruxellului (acest fapt a fost remarcat de Ministrul Afacerilor Externe al României, Cristian Diaconescu)[3]. Prin urmare a fost posibilă corelarea eliminării vizelor pentru români cu negocierea viitorului acord comprehensiv dintre UE şi RM. De asemenea, partea română a explicat amânarea Consiliului UE-Republica Moldova ca măsură de „penalizare” tacită aplicată faţă de Chişinău în spiritul concluziilor de la Luxembourg. Prin acest intermediu, România a încercat să reitereze faptul că „drumul RM spre Bruxelles trece inclusiv prin Bucureşti.”[4].

Cu toate acestea, solicitarea iniţierii unei investigaţii transparente, independente şi eficiente compuse cu participare reprezentanţilor opoziţiei şi experţii internaţionali, la fel ca şi cea privind nediscriminarea cetăţenilor români riscă să nu fie satisfăcute de PCRM. Sub aceeaşi incidenţă cad şi cerinţele privitor la asigurarea accesului liber la mass-media publică a tuturor partidelor politice, alocarea în mod transparent a licenţelor pentru mass-media, reţinerea de la presiuni administrative asupra surselor mass-media, societăţii civile şi mass-media. Menţinerea status-quo-ului existent este însă un imperativ vital pentru comunişti în perioada alegerilor anticipate (stabilite pentru 29 iulie curent), deoarece numai în asemenea limite este imposibilă mobilizarea eficientă a opoziţiei şi a electoratului anti-comunist.

În contradicţie cu conotaţia negativă a concluziilor de la Luxembourg, votul favorabil al UE pentru finalizarea perioadei de reflectare asupra unui nou acord bilateral cu RM şi demararea condiţionată a negocierilor în acest sens conferă o legitimitate parţială pentru PCRM. Astfel, tactica „morcovului şi biciului” developată de europeni în raport cu guvernarea comunistă riscă să fie utilizată de ultima pentru a camufla anumite probleme socio-economice înfruntate de RM, asigurându-şi o anumită toleranţă din partea electoratului cu aspiraţii pro-europene.

Indiferent de concluziile Miniştrilor de Externe ai statelor UE, comportamentul PCRM-ul va rămâne neschimbat, cel puţin până după alegerile anticipate, când se va încerca legalizarea unei legitimităţi fragile a comuniştilor (rezultatele alegerilor vor fi validate cu participarea unei treimi din alegători). De această dată, comuniştii se vor ghida după prevederile legislaţiei naţionale, acceptând simultan consultarea cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale (OSCE/ODIHR, Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei etc.), dar renunţând la fraudarea în masă a alegerilor similar alegerilor din 5 aprilie 2009.

Realizarea acestui scenariu este importantă pentru PCRM, mai ales în cazul câştigării alegerilor, deoarece în caz contrar ar putea nimeri în disgraţia UE şi a donatorilor internaţionali, iar aceasta va conduce la nimicirea imaginii de forţă politică pro-europeană şi respectiv la erodarea constantă a schemelor economice profitabile pentru comunişti (legate puternic de piaţa europeană şi operaţiunile de export-import etc.). Or, din aceste raţionamente, PCRM-ul a decis micşorarea plafonului de participare la vot (1/3 din alegători) şi stabilirea zilei alegerilor pentru miercuri (29 iulie 2009), urmărind să evite necesitate fraudării din contul persoanelor decedate şi celor inexistente, dar şi prezentarea redusă a alegătorilor la urnele de vot din motive pueternic subiective („sabotarea” alegerilor etc.).

Referinţe:
1. Relations with the Republic of Moldova – Council conclusions, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/gena/108527.pdf
2. ÅÑ çàêëþ÷èò ñ Ìîëäàâèåé íîâîå áàçîâîå ñîãëàøåíèå, http://www.point.md/News/Read.aspx?NEWSID=94185
3. Un nou acord R.Moldova-UE, condiţionat de eliminarea vizelor, http://www.mediafax.ro/politic/un-nou-acord-r-moldova-ue-conditionat-de-eliminarea-vizelor.html?1687;4553672
4. „Am fost şi vom fi susţinătorii apropierii Republicii Moldova de UE. Acordul nostru pentru aprobarea mandatului de negociere demonstrează că politica Bucureştiului nu s-a schimbat. Este evident că drumul spre Bruxelles al statului vecin trece şi prin Bucureşti şi că există o serie de condiţii clar subliniate prin concluziile de astăzi, pe care Republica Moldova trebuie să le îndeplinească, aşa cum este ridicarea vizelor pentru cetăţenii români. Se confirmă, în acest sens, faptul că avertismentele şi poziţia României au fost justificate. Demersurile diplomatice româneşti au fost confirmate prin adoptarea de către statele membre a textului Concluziilor”, http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=39530&idlnk=&cat=4

HOLOCAUST

iunie 21st, 2009

vorbesc o limbă moartă
moartă, îngropată cu încă 6 milioane
un abator de nume
o listă infinită de universuri curmate
în meteorica pierdere a raţiunii
într-un vid imposibil de golit
un vacum, un zero, o demenţă şi un apus
cioplite toate într-o fugă de Bach
în catedrala din Ulm, în apele Rinului
pe culmea şi în ritmul unui marş

plâng într-o limbă veche
o cânta omul cărţii,
o încercau pruncii care au construit babilonul,
fetele care au născut alte fete
femeile care au murit
ca să ne naştem noi
goi, despuiaţi, huliţi
urmaşii lor la urma urmelor
uneori bunici, alteori fumuri subţiri peste crematorii..

TU

iunie 21st, 2009

Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munţi, ape şi păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecţia.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalţi
Că toate acestea eşti tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-şi dea seama că şi doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiţi,
Care, de fapt, suntem noi.

La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia şi proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Şi că toţi scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.

Dar i-am demonstrat şi lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Şi, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea eşti tu.

La matematică am ieşit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuaţie:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Şi i-am convins pe ceilalţi,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x eşti tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.

Am vrut să-i oblig pe toţi să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântaţi.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată ştiinţa, arta, eşti tu.
Atunci orele şi-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediaţi.
Şi, pentru că începuseră şi ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.

*****************************

– TU e poezia mea de debut, publicata in Romania Literara, in 1970, la citeva luni dupa emigrarea mea in Israel.
E inclusa in volumul \”In noi e un cer mai adevarat\” – 1984 – Tel Aviv (C)

Habanera

iunie 21st, 2009

Cine nu si-a sters in taina un suspin,
Cand vara prea scurta pare
Sibiul arde in umbletul ei felin
Precum umbra din adanc tresare,

Cavalerul isi taraste cu greu zalele,
Cerul norii si ultimele soapte
De dinaintea coridei, balele
Zorilor nasc noapte de noapte.

Ratacesti si tu in propriu-ti burg.
E ca si cum revii in acelasi loc
Si nu stii ca orele se scurg

Sau anii in piata rotunjita in bazalt.
Mireasma crangului de soc
Te inchide in turnul cel inalt.

OPEN JAZZ Festival Tirgu Mures 26-28 iunie 2009

iunie 21st, 2009

Targu Mures, 15 Iunie 2009 – Editia a V-a se confirma a avea o prestigioasa participare internationala. OPEN JAZZ 2009 TÎRGU-MUREŞ este o ediţie ce reuneşte artişti deosebit de valoroşi din Italia, Franţa, Danemarca, Ungaria, Serbia, Statele Unite şi România, devenind în acest an una dintre puţinele manifestări din ţara nostră cu o acoperire atât de largă.

Open Jazz Festival Tîrgu-Mureş 2009
Ediţia a V-a Internaţională – www.openjazz.ro

Avem marea bucurie de a vă anunţa că am definitivat programul celei de a cincea ediţii a festivalului OPEN JAZZ de la Tîrgu-Mureş, eveniment desfăşurat în cadrul mult mai amplu al manifestării Zilele Târgumureşene, acum la ediţia a XIII-a.
OPEN JAZZ 2009 TÎRGU-MUREŞ este o ediţie ce reuneşte artişti deosebit de valoroşi din Italia, Franţa, Danemarca, Ungaria, Serbia, Statele Unite şi România, devenind în acest an una dintre puţinele manifestări din ţara nostră cu o acoperire atât de largă.
Pe parcursul a trei zile, în serile de 26-27-28 iunie 2009 de la orele 19:00, în Piaţa Teatrului din Tîrgu-Mureş, muzica bună, fantezia, improvizaţia, exuberanţa vor colora atmosfera unică a acestui eveniment care an de an reuneşte mii de melomani îndrăgostiţi de acest gen.
În acestă idée, Tîrgu-Mureşul îşi doreşte să devină un puternic centru de întâlniri artistice unde în fiecare vară să fie găzduite concerte, spectacole, expoziţii şi seminarii cu participare mondială. Primul pas l-am făcut deja prin OPEN JAZZ şi prin Zilele Târgumureşene.
La OPEN JAZZ nu e vorba numai de jazz, pentru că şi anul acesta vor fi prezente formaţii de blues, de muzică tradiţională balcanică şi muzică clasică indiană, totul amestecat într-o construcţie specială, într-un eveniment care iată că la a cincea ediţie ajunge să dobândescă un profil apreciat la nivel internaţional.
Din nou în aer liber, din nou cu intrare liberă, festivalul OPEN JAZZ începe să se contureze din ce în ce mai clar ca o manifestare emblematică pentru un oraş multicultural cu profunde valenţe europeane. Trebuie aici să sublinime implicarea fundamentală a Consiliului Local Tîrgu-Mureş şi a Primăriei Municipiului Tîrgu-Mureş care an după an au fost parteneri de încredere şi au contribuit decisiv la organizarea acestui festival.
Pe de altă parte OPEN JAZZ înseamnă şi porţi deschise, de aceea toţi iubitori jazz-ului sunt invitaţi la Tîrgu-Mureş unde pe perioada festivalului 26-27-28 iunie 2009, în premieră, organizatorii vor elibera legitimaţii de JAZZ-FAN cu care turiştii vor putea obţine reduceri substanţiale la spaţiile de cazare.
Rezervări pentru cazare la numărul de telefon 0728.236.837 apel normal sau SMS.

26 iunie 2009 vineri

Turya Classical Group
Beliciu Victor Marius sitar
Anne Marie Ene vioara
Avadhut Kasinadhuni tabla

http://celestialsitar.com/

Blue Family – Serbia
Rade Krivokuca baterie
Milan Jarakovic bass
Ljubomir Djordjevic harmonica
Nikola Inic vocal, chitara & trompeta
Ivan Stanosevic Giba chitara

http://www.bluefamily.rs

Aranguru – Ungaria
Sándor Zsemlye saxofon
Zoltán Schneider chitara
Krisztián Vadász clape
Sándor Patyi bass
Zsolt Mike baterie

http://www.myspace.com/aranguru

Nicolas Folmer Quartet – Franta
Nicolas Folmer – trompeta
Maoro Gargano – pian
Jean-Yves Jung – baterie
Roger Biwandu – bass

27 iunie 2009 sâmbătă

Fanfara Transilvania CUGIR
Invitat special Sasha-Liviu Stoianovici la – baglama saz

Alex Man Da Vinci Music Experience
Tudor Parghel – baterie
Pedro Negrescu – bass
Alex Man – chitara
Rick Condit – USA – saxofon si flaut

http://www.rickcondit.com/framepage.html

Brando Quartet Ungaria
Alexa Margit – flaut
Szőke Brandó – chitara
Farkas-Varga Gábor – contrabas
Péter Zoltán – baterie

http://brandoquartet.hu/

Sinestetic Jazz – Italia – Danemarca
Gianni Bardaro – Italia -saxofon
Francesco Calì – Danemarca – pian
Andreas Hatholt – Danemarca – contrabas
Jacob Hatholt – Danemarca – baterie

http://www.sinesteticjazz.com/sinesteticjazz

28 iunie 2009 duminică

Jazz for Fun – Tîrgu Mureş
Fulop Csongor – pian – clape,voce
Kiss Lajos – chitara,voce
Eltes Aron – saxofon tenor
Gyergyai Szabolcs – chitara bass
Asztalos Zsolt – baterie, percutie

Academic Jazz Quintet – Bucuresti
Ana Cristina Leonte – voce
Toma Dimitriu – pian
Ciprian Pop – chitara
Claudiu Rusu – baterie
Michael Acker – bass

ACT JAZZ – Imagine Beatles on Jazz
Vlad Popescu baterie
Cristian Soleanu saxofon
Sorin Romanescu chitara
Olivier Gatto – Franta contrabas

http://www.myspace.com/oliviergattoprojects

Váczi Eszter Quartett – Ungaria
Váczi Eszter voce
Gátos Iván clape
Gátos Bálint chitara bass
Mike Zsolt baterie
www.vaczieszterquartet.hu

Pe parcursul a trei zile, în serile de 26-27-28 iunie 2009 de la orele 19:00, în Piaţa Teatrului din Tîrgu-Mureş, muzica bună, fantezia, improvizaţia, exuberanţa vor colora atmosfera unică a acestui eveniment care an de an reuneşte mii de melomani îndrăgostiţi de acest gen.
În acestă idée, Tîrgu-Mureşul îşi doreşte să devină un puternic centru de întâlniri artistice unde în fiecare vară să fie găzduite concerte, spectacole, expoziţii şi seminarii cu participare mondială. Primul pas l-am făcut deja prin OPEN JAZZ şi prin Zilele Târgumureşene.

www.openjazz.ro

CONTRADICŢIA

iunie 21st, 2009

tu ai fost trifoiul meu,
zâmbetul şi lumina…
tu ai căzut pe sufletul meu
vândut…
şi-ai citit:
femeia în tărâmul uitării!
ai reuşit să mă trezeşti,
dar când m-am privit
în oglindă…
aveam două suflete în piept!
nu ştiu la care rol să renunţ,
amândouă au acelaşi gust,
de închisoare…
soţie pe o hârtie,
amantă pe o cărare…
şi ochii mei strigă tăcerea
lupului singuratic…
vreau un bilet de călătorie
într-un vis deschis…
cu dorul aripilor de lebădă!

5 martie 2009, 00:45

Am întâlnit ură de clasă în România

iunie 21st, 2009

Suntem confuntați aproape zilnic cu manifestări ale urii de rasă și ale suratelor sale, ura interetnică, xenofobia sau antisemitismul. Le vedem pe internet, în contactul direct cu oamenii și, mai voalat, în mass-media. Mult mai rar avem ocazia să ne confruntăm cu ura de clasă, poate și pentru faptul că experiența directă a regimului comunist a discreditat acest tip de ură care era presupus a fi motivarea luptei împotriva capitalismului.

Iată că am avut prilejul să mă întâlnesc față în față cu acest tip de ură. Călătoream cu trenul de la Iași la București și, exasperat de viteza redusă cu care călătoream (se fac aproape șapte ore pe ceva mai mult de 400 km) am intrat în discuție cu o femeie din același compartiment. Ambii am remarcat că acum 20 de ani aceeași distanță era parcursă într-un timp mai scut cu o oră.

Am opinat că acum că România este membră a Uniunii Europene ar putea obține fonduri pentru consolidarea terasamentului, pentru că e evident că trenurile nu pot călători mai repede din cauza uzurii acestui terasament. Am mai spus că multe dintre aceste neajunsuri sunt cauzate și de lipsa de investiții din ultimii ani ai vechiului regim comunist.

Atât mi-a trebuit! Persoana din fața mea și-a arătat profunda dezaprobare, spunând mai întâi că au fost și lucruri bune în comunism și că dacă n-ar fi fost comunismul, ea n-ar fi reușit în viață și mai ales n-ar fi putut să aibă casa ei (adică un apartament la bloc).

Am aflat că are vârsta de 62 de ani și că e fiică de muncitori din Iași. Avea numai cuvinte de laudă pentru comuniști și vorbe de ocară și dispreț pentru “capitaliști”. Mi-a povestit de pildă, că la școală când în anii ’50 un profesor o scotea la tablă o chema pe numele de familie, pe când pe fiicele de (foști) capitaliști le chema pe numele mic, alintat: Ilenuș, Irinuca, etc.

O altă realizare a comunismului a fost, în opinia ei, pietruirea și asfaltarea străzilor din Iași, care, în cartierele muncitorești erau pline de noroi sau praf.

Am încercat să-i spun că nu regimul comunist era cel care a adus aceste schimbări, ci progresul general al societății. I-am adus argumentul pe care-l aduc tuturor apologeților sau nostalgicilor perioadei comuniste, spunându-i că Grecia, o țară cu un nivel similar de dezvoltare cu al României în 1938, era de patru – cinci ori mai dezvoltată decât România în 1989, fără să fi cunoscut regimul comunist. I-a fost greu să înțeleagă, ea declarând că arareori a părăsit Iașiul, darmite să fi călătorit vreodată în străinătate.

I-am pomenit de blocurile oribile cu care este desfigurat Iașiul, construite de iubitul ei regim comunist, și care acum arată jalnic. I-am amintit de vremurile în care tremura de frig în casă, în care mânca “tacâmuri” de pui și bea nechezol, de miile de femei care au murit sau de medici ginecologi trimiși în pușcărie în urma avorturilor ilegale și toate nenorocirile care au transformat viața a milioane de oameni într-un calvar. I-am amintit și de lipsa de libertate, care însă nu a afectat-o deloc, deși acum nu se sfia să-l critice în gura mare pe președintele Traian Băsescu într-u compartiment de tren.

I-am reamintit de milioanele de oameni aruncați în pușcărie, de nenumărații oameni asasinați de regimul comunist, numai și numai în numele urii de clasă. Singurul lucru pe care această femeie simplă a putut să-l replice a fost: “Dar pe mine de ce nu m-au arestat? Eu am fost supusă și nu mi-au făcut nimic”.

Clișee național-comuniste

Văzând că nu are niciun fel de argumente să-mi replice, femeia s-a lansat apoi în temele favorite ale celor care îi împărtășesc ideile: a ajuns să vorbească de Regele Mihai care a plecat în 1947 cu un tren în care și-a încărcat averea (i-am spus că e o minciună, n-am adăugat însă și că o știam de la Majestatea Sa personal), de ce se întorc cei care au plecat în străinătate să-și revendice proprietățile după atâta vreme (am întrebat-o dacă statul de azi i-ar confisca apartamentul i-ar conveni?) și despre conspirația de la Malta din 1989 când s-a decis viitorul omenirii (am întrebat-o dacă Mihail Gorbaciov a decis atunci cu George Bush ca URSS să fie desființată peste doi ani).

Femeia vorbea foarte convinsă și aducea în sprijin nume ilustre ca Ion Cristoiu sau Pavel Coruț. I-am atras atenția că Pavel Coruț e un fost ofițer de Securitate. “Securitatea ne-a apărat”, a fost replica luată parcă din fosta revistă a MAI “Pentru patrie”. I-am replicat că Securitatea a comis un genocid până în 1965 iar după aceea l-a apărat pe Ceaușescu, iar Pavel Coruț ar face bine să se consulte la un psihiatru, dat fiind că teoria conspirației pe care o promovează cu insistență ar putea fi un simptom al paranoiei de care suferă.

I-am spus femeii din compartiment că este o victimă a îndoctrinării comuniste și că nu are niciun termen de comparație decât imaginea mincinoasă a societății românești pre-comuniste, aflată de la părinți sau din educația comunistă primită. I-am sugerat să uite tot ce a învățat, deoarece în majoritate sunt doar minciuni, și să încerce să învețe ceva nou.

“La vârsta mea nu mai pot”, mi-a replicat cu sinceritate, fără însă a da semne că ar fi dispusă să facă cel mai mic efort.

Veți spune că e un caz izolat, în care oamenii regretă sincer în public regimul comunist. Și totuși, sunt mulți oameni de extracție modestă care au avansat pe scara socială (pe merit sau nu, asta e altă discuție) datorită noilor raporturi create de regimul comunist. Cei mai mulți dintre acești oameni ar fi avansat probabil și fără existența regimului comunist, dar e aproape imposibil să-i convingi de asta.

Evoluția societății românești de după 1990, cu un pas înainte și doi pași înapoi, se datorează în bună măsură acestor oameni, schilodiți mental de educația comunistă primită. Combinatele siderurgice, rafinăriile, Canalul Dunăre – Marea Neagră și alte construcții faraonice inutile rămân niște fosile ale vechii epoci, dar trauma din mintea oamenilor de peste o anumită vârstă nu mai poate dispărea. De aceea, în revista ACUM revenim asupra problemei mentalității, fundamentală în acest proces de transformare a societății românești și de aceea încercăm să demolăm minciunile și miturile care au luat naștere în perioada comunistă, dar și anterior acesteia.

Sunteți curioși să știți cum s-a terminat conversația mea cu femeia din tren? La un moment mi-am dat seama de completa inutilitate a continuării ei. Am fost salvat de faptul că trenul a intrat în gara Tecuci (unde s-a schimbat locomotiva pe timpul unei șederi care mi-a părut fără sfârșit) și unde s-a suit în compartiment un cuplu de pensionari care purtau o pisică într-o cușcă. Am profitat și m-am mutat în alt compartiment cu laptop-ul și am început să scriu acest articol.

Noul antisemitism în Marea Britanie – interviul cu șef rabinul Jonathan Sacks

iunie 20th, 2009

He wants a YouTube prayer site and a Live Aid for the Jews, and his online peace anthem has had 600,000 hits. The Chief Rabbi is a very modern traditionalist. He doesn’t “do Twitter or texts” — “I’m still chipping away at the stone tablets” — but he wants to produce a “little moment of meditation for your iPhone” with calming music and inspirational images.

This spiritual elder statesman’s prophecies on the future of Britain are read by both Gordon Brown and David Cameron. Christian leaders discuss morality with him, and some Muslim elders once jokingly asked whether he would become Chief Imam. “I always want to say things that are very Jewish but that you don’t have to be Jewish to relate to,” he explains.

Sir Jonathan Sacks says his job was relatively easy until he was rung up just before the turn of the century by a professor of medieval history at Boston University called Richard Landes asking to see him on an urgent matter.

“I thought what is urgent about medieval history,” he says. “But he had discovered that every millennium is preceded by a wave of philo-Semitism and followed by a wave of anti-Semitism. He knew how the British Jewish community was respected and integrated; he wanted to tell me that was all about to change.”

He thought everyone would blame the Jews for the millennium bug. “January 2000 came and went, and there was no collapse of the universe. I thought he’d got it wrong,” the Chief Rabbi says. “Then 9/11 happened and I said: ‘Landes got it right’.”

Sir Jonathan has written a new book, Future Tense, warning of a “virulent new strain of anti-Semitism” that has spread through the world after the terrorist attacks on New York and urging Jews not to develop a “sense of victimhood”. Until September 2001, he says, he had never spoken about nor experienced anti-Semitism in his life. “Suddenly all that changed. Our daughter who was 19 at the time, studying at the LSE, had gone to an anti-globalisation rally which quickly turned into a diatribe against Israel and Jews. She came home weeping and said ‘Dad they hate us.’ I never expected that to happen in the 21st century.”

He began to pick up more signs. “There had been after the Holocaust a kind of taboo and that began to break. Within 24 hours of 9/11 people said it was ‘Mossad wot done it’. Then the anti-Semitism went viral, and it became very worrying. There started to be synagogue desecrations, cemetery desecrations and Jews attacked on the street. We had a rabbinical student who was on the top floor of a bus in Stamford Hill sitting quietly studying the Talmud. Somebody stabbed him many times, he was very lucky to live. The guy who was eventually convicted said, ‘Israel is persecuting us so I decided I had to persecute him’.”

The number of anti-Semitic attacks reached a record level in January of this year, he says, when there were 250 incidents in Britain including arson attacks on synagogues and assaults on Jews in the street. It is in his view no coincidence that that was the month that Israel mounted its offensive on Hamas in Gaza. “If you ask somebody in Britain at random they don’t connect Israel and Jews — Judaism is a religion, Israel is a country in the Middle East,” the Chief Rabbi says. “However, among anti-Semites and Jews, Israel is a code word for Jews, so the perpetrators and the victims understand it very well indeed.”

Jews in this country are, he believes, being blamed for the actions of the Israeli Government. “All the targets were Jewish targets like synagogues, they were not Israeli targets. I was in the synagogue a few months ago when one of the members came in visibly shaken, somebody had just shouted at him, ‘It’s a pity Hitler didn’t finish the job’.”

Although anti-Semitism is common on Islamist websites, Dr Sacks doesn’t want to blame only Muslims for the growing threat. “It’s not just Muslims, it’s an alliance of radical Islamists and radical anti-globalisation people, the people who in 2009 were marching under the banner in America, ‘Hamas Hamas Jews to the gas’. It tends to be as anti-American as it’s anti-Israel. The Iraq War was an irrelevance.”

The media have not always helped, he suggests. “I do think too little of the history has been set out and people don’t really understand what’s at stake so the Jewish community has felt quite vulnerable because of that.”

He calls the most recent wave the “fourth mutation” of anti-Semitism. “Classic European medieval anti-Semitism focused on Jews as a religion; in the 19th century the emphasis was on Jews as a race; the new anti-Semitism focuses on Jews as a nation. It begins as anti-Zionism but it is never merely anti-Zionism when it attacks synagogues or Jewish schools.”

The perpetrators have, he believes, created a modern justification for their hatred. “It is never easy to ask people to hate somebody so you have to validate hate by the most prestigious source of authority within a culture,” he says. “In the Middle Ages that was religion, so you had religious anti-Judaism, and everything that went with it, the inquisitions, the pogroms, the ghettos, the expulsions. In post-Enlightenment Europe the source of authority was science, so German anti-Semitism was predicated on the so-called scientific study of race. In the post-Holocaust world the single greatest source of authority is human rights therefore the new anti-Semitism is constructed in the language of human rights.”

The United Nations has, he believes, fanned the flames — particularly at the World Conference against Racism in Durban in 2001 where, he says, “Israel was accused of the five cardinal sins against human rights — racism, apartheid, ethnic cleansing, crimes against humanity and attempted genocide. So the old myths are recycled they are alive and well but they are done in a new kind of vocabulary.”

Is it as dangerous as Nazism? “In the early 20th century we were talking about the age of the nation state, so anti-Semitism was a phenomenon of national cultures,” he replies. “The internet means that we no longer have national cultures, we have global cultures and the new anti-Semitism is very much a phenomenon of the global culture. Is that as dangerous as the national politics of the 1930s? They are different things. But it’s dangerous.”

Britain’s Human Rights Act has not in his view made the problem worse. But he says: “I am concerned about multiculturalism. It segregated, it didn’t integrate.”

Jews must not, he warns, retreat inwards. “When you are subjected to trauma you can find yourself undergoing a regression to an earlier trauma. Until 2001 the British Jewish community was really doing wonders at integration, it still is in many ways — we have Lord Justice Harry Woolf, Robert Winston, Alan Sugar, Maureen Lipman, Sasha Baron Cohen, we are part of British culture. We thought for 60 years the Holocaust could never happen again, but when the anti-Semitism really began to hit home there was a regression.”

The Government should, in his view, be tougher about throwing Islamic extremists out of the country. “Someone once defined a liberal as somebody who can’t even take his own side in an argument and sometimes the defence of British values sounds like that,” he says.

Although Alastair Campbell once said ‘we don’t do God’, Sir Jonathan thinks there should be more values in public life. “Politicians are made for politics and religious leaders are made for talking about God but the common ground between them is morality. We have begun to see that institutions cannot survive without morality.”

The recession is, he says, a wake-up call to the decadent West. “In the financial sector individuals were pursuing self-interest at the cost of the long-term interest of the people they were representing, and morality fell out of the discourse,” he says. “MPs’ expenses were part of the same thing. There are some things you don’t do even if they’re legal because they’re not honourable.”

He is working with other religious leaders on a moral code of conduct for businesses. “Something went out of British culture when we deregulated Sunday trading and created the religion of salvation by shopping. That encouraged us to borrow money we didn’t have to pay for goods we didn’t need to acquire a happiness that doesn’t last.”

The Government, he says, has done the same by racking up national debt. “Good housekeeping is the essence of responsible economics. The Bible looks on debt as a form of enslavement, so a free society does not build up too much debt either individual or collective.”

Self-restraint is, he argues, “the essence of a free society”. There is a link in his mind between financial collapse, sexual immorality and binge drinking. “I don’t want to sound like a grouchy old man but stuff did begin to go wrong in the glorious Sixties. Civilisation depends on one generation handing on its tradition to the next; if one generation falters the whole edifice of civilisation collapses.”

He thinks the rules now need to be pieced together again. “I want married couples to have a level playing field.” Although he admits he is not a “new man” — “I’m sorry I’m not great at changing nappies” — his daughters both work, and he says: “the opening-up of careers to women is one of the major good things in our life time.”

He hopes he will live to see a radical opening up of the Middle East too. Iran could, he believes be a tipping point. “Every religion has through painful experience learnt that religion must be divorced from power. The Middle East is going through what Europe went through in the 16th and early 17th centuries. It took a long time for Christians who were murdering each other to realise this is not the way. Islam is a younger religion and it will learn it in time.”

Future Tense by Sir Jonathan Sacks is published by Hodder & Stoughton at £16.99

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/faith/article6540466.ece

Ziua în care “țiganii” au devenit “români”

iunie 18th, 2009

“Români, ţinta unor atacuri rasiste la Belfast, Irlanda de Nord”, “Violenţele continuă la Belfast: 115 români s-au refugiat într-o biserică, de teama atacurilor” sunt doar două dintre titlurile apărute în presa din România, în urma atacurilor la care a fost supus un grup de cetățeni români la Belfast.

Un amănunt care nu rezultă din titlu și apare undeva în corpul majorității articolelor: cetățenii respectivi sunt romi. Poate părea surprinzător că presa din România, care în majoritatea cazurilor avea grijă să sublinieze etnia cetățenilor români dacă aceștia erau romi implicați în incidente peste hotare, îi numește direct “români”, nici măcar “cetățeni români”.

Poate faptul că în acest caz agresorii – elemente de tip lumpen din rândul protestanților din sudul Belfastului, care nu de mult agresaseră și polonezi, după un meci de fotbal dintre Irlanda de Nord și Polonia – nu puteau invoca niciun fel de delict comis de romi ca pretext pentru represalii, cum s-a întâmplat în ultima vreme în Italia, a determinat un altfel de ton în presă.

Și fiindcă am menționat Italia, poate că și asasinarea și moartea sub ochii trecătorilor la Neapole a cetățeanului român Petru Bîrlădeanu – și el tot rom – le-a deschis ochii celor din presă asupra pericolului reprezentat azi rasism și xenofobie.

Este lăudabilă solidarizarea presei din România, prin modul de relatare, cu niște concetățeni amenințați cu moartea sau simpatie pentru cei uciși. S-a renunțat de data aceasta la obișnuitul “nu ne confundați cu țiganii, noi n-avem nimic în comun cu ei”.

Nu sunt însă naiv și nu-mi imaginez că e un moment de cotitură radicală din acest punct de vedere, mai ales dacă mă uit în subsolul paginilor la comentariile postate de unii cititori, care par luate din broșuri neo-naziste.

Suntem cu toții în aceeași barcă – cetățeni români și ai Uniunii Europene – și băgatul capului în nisip nu folosește la nimic, pentru că la un moment dat ne-ar putea veni rândul oricăruia dintre noi. Ultranaționalismul, rasismul și xenofobia, adică primitivismul, n-au dispărut în “civilizata” Europă, după cum au dovedit și rezultatele recentului scrutin europarlamentar.

Singura soluție o constituie replica hotărâtă dată acestor elemente criminale și nazistoide și solidarizarea fără rezerve cu victimele agresiunii rasiste și xenofobe.

România protestează împotriva atacurilor împotriva românilor de la Belfast

iunie 17th, 2009

Comunicat de presă referitor la situaţia apărută în zona oraşului Belfast

Ambasada României în Marea Britanie condamnă cu fermitate orice act cu caracter extremist sau rasist şi face apel la autorităţile britanice să ia toate măsurile necesare pentru ca astfel de cazuri să nu se mai repete.

Ambasada României s-a autosesizat şi este în contact cu autorităţile locale, Departamentul de Poliţie, biserica românească şi asociaţia românilor din zona Belfast Ballymena, precum şi cu membri ai familiei care a fost victima atacului. Un reprezentant al Secţiei Consulare al Ambasadei României la Londra se va deplasa la Belfast, în cursul zilei de astăzi. Până în prezent nu au fost solicitări de asistenţă consulară.

Din datele de care dispune ambasada, nu au fost raportate persoane rănite.

Atacurile nu au fost îndreptate deliberat împotriva unor cetăţeni români, ci a străinilor care locuiesc în câteva zone ale oraşului Belfast. Tensiunile între grupul extremist şi imigranţi au apărut după un meci de fotbal între Irlanda de Nord şi Polonia care a avut loc în luna martie 2009, în ultimele două luni circa 50 persoane de origine poloneză fiind nevoite să îşi părăsească locuinţele aflate în zonele de sud şi est ale oraşului. Violenţele din ultimele zile se înscriu într-o serie de evenimente de acest fel care se apropie de 1000 de la începutul anului.

În cartierul respectiv locuiesc circa 200 cetăţeni români de etnie romă dintre care 115 au părăsit deja cartierul în urma recentelor atacuri, o parte dintre ei solicitând repatrierea.

În acest sens, Ambasada României salută reacţia rapidă a autorităţilor britanice care, în acord cu spiritul şi litera prevederilor europene în domeniu, au adoptat primele măsuri de asistenţă şi au organizat în regim de urgenţă o reuniune pentru stabilirea modalităţilor concrete privind organizarea repatrierii, la cerere, a cetăţenilor români.

Ambasada României a comunicat autorităţilor britanice, precum şi cetăţenilor români întreaga sa deschidere de a asigura asistenţa consulară necesară în asemenea situaţii.

Iurie Roșca – un Coriolan Drăgănescu basarabean

iunie 17th, 2009

Numirea liderului Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD), Iurie Roșca, în funcția de vicepremier al Republicii Moldova în guvernul interimar dominat de Partidul Comuniștilor (PCRM) nu mai poate surprinde pe nimeni dată fiind evoluția politică a liderului PPCD din ultimii patru ani.

„Mă voi ocupa de reforma juridică şi continuarea reformelor democratice din R.Moldova. Adică va fi atât activitatea de supraveghere a organelor de drept, cât şi activitatea de creaţie legislativă, de propuneri pentru perfecţionarea cadrului legislativ şi normativ al Republicii Moldova”, a declarat Iurie Roșca cotidianului FLUX, ziarul “de casă” al PPCD.

Dar funcția sa nu va dăinui prea mult, dat fiind faptul că pe 29 iulie vor fi organizate alegeri parlamentare repetate, ca urmare a eșuării alegerii de către parlamentul ales la 5 aprilie a noului președinte al Republicii Moldova.

PPCD nu a intrat în parlament atunci, nereușind, cu 3% din voturi, să treacă pragul electoral de 6%, prag redus de noul parlament la 5%.

Cu toate aceste, liderul PPCD e optimist.

„Este un context destul de prielnic pentru cariera mea politică deoarece cred că este important să îmi asum responsabilităţi publice care să scoată în evidenţă şi calitatea mea de om de stat, nu doar de persoană care face politică comentând ce fac alţii”, a mai declrat Iurie Roşca ziarului FLUX.

Numirea sa în funcția de vicepremier seamănă cu ocuparea unui fotoliu de orchestră mai bun pe nava Titanic în plină scufundare.

Liderul PCRM și președinte interimar al țării, Vladimir Voronin, a dat de înțeles că-l va sprijini în campania electorală pe Iurie Roșca, pentru ca în viitorul parlament Comuniștii să aibă măcar un aliat.

Cum a ajuns Iurie Roșca din lider al mișcării pro-românești și unioniste, principalul și cel mai înverșunat adversar al comunismului în Republica Moldova un fel de Coriolan Drăgănescu – personajul caragialian care simbolizează oportunismul prin schimbările de 180 de grade în cariera politică?

Eu personal nu cred că e ceva sinistru aici, așa cum sugerează unii că Iurie Roșca a fost încă de la sfârșitul anilor ’80, din perioada renașterii naționale, un agent “plantat” de KGB pentru a compromite românismul în Basarabia.

Iurie Roșca a fost și probabil mai este încă disprețuit de mulți românofobi de la est de Prut, cărora li s-au adăugat acum numeroși românofili.

Puterea care corupe

Momentul crucial a fost data de 4 aprilie 2005, când îndemnat și de occidentali, Iurie Roșca și PPCD au contribuit la realegerea lui Vladimir Voronin în funcția de președinte, în perioada sa eurofilă și de maximă revoltă la adresa Rusiei.

Din toate promisiunile obținute de la Voronin în schimbul sprijinului privind democratizarea Republicii Moldova, Iurie Roșca nu s-a ales cu nimic.

A obținut postul de vicepreședinte al Parlamentului pentru el însuși și controlul televiziunii municipale EURO-TV (acum EU-TV) pe care însă a transformat-o într-un instrument de propagandă împotriva opoziției.

Spectacolul jalnic al emisiunilor animate de directorul Vasile Năstase, secondat de comentatorii de la ziarul FLUX, Igor Burciu și Sergiu Praporșcic, depășește cu mult chiar și pe cel la postul de stat Moldova 1.

Recent a fost difuzat la EU-TV documentarul “ATAC la Moldova”, realizat de Constantin Starîș, unul dintre cei mai românofobi gazetari de la Chișinău, un montaj din care rezulta că recentele demonstrații violente din capitala Republicii Moldova (7 – 8 aprilie) au fost tentativă de lovitură de stat, organizată de opoziție cu complicitatea României.

Mai dezgustătoare decât acest film a fost dezbaterea ce i-a urmat, moderată de Igor Burciu, la care au participat analistul pro-comunist Alexandru Petcov și Cornel Ciurea, până nu de mult apropiat de opoziție.

Așa se face că Iurie Roșca a ajuns să patroneze această propagandă anti-românească și în ultimă instanță anti-democratică.

Traiectul politic al lui Iurie Roșca nu e singular într-o țară în care principialitatea e o pasăre rară, mai ales datorită sărăciei și lipsei de oportunități. Dar liderul PPCD, obosit probabil de 15 ani de opoziție intransigentă în care n-a obținut practic nimic, a avut probabil impresia că apropiindu-se de puterea comunistă, va avea mai multă influență și va putea schimba ceva.

Dar ultimii patru ani au confirmat la Iurie Roșca dictonul că puterea (așa puțină cât i-a fost atribuită) corupe. Cariera sa politică este într-o fundătură, căci e puțin probabil că la alegerile din 29 iulie PPCD va trece de pragul electoral, cu tot presupusul sprijin al PCRM: de ce să voteze electoratul copia (Iurie Roșca) când are originalul (Vladimir Voronin).

Imaginea lui Iurie Roșca huiduit pe 15 iunie la depunerea de flori la bustul lui Mihai Eminescu din Chișinău spune totul: fostul campion al românismului din Republica Moldova, s-a metamorfozat într-un Coriolan Drăgănescu basarabean.

P.S. Într-un gest de apreciat, rar în politica din Republica Moldova, liderii PPCD – Iurie Roșca, Vlad Cubreacov, Ștefan Secăreanu, Alexandru Corduneanu – au renunțat să candideze în alegerile din 29 iulie. Lista PPCD va avea pe primele șapte poziții membri ai organizației de tineret și va fi condusă de Ghenadie Vaculovschi.

Manifestul Aliantei Profesionistilor pentru Progres (APP)

iunie 16th, 2009

MANIFESTUL
ALIANTEI PROFESIONISTILOR PENTRU PROGRES (APP)

Viziune
Alianta se naste din coagularea unei diversitati de preocupari, interese si aspiratii de grup pe platforma comuna a slujirii interesului national si adeziunii la valorile europene prin punerea in valoare a celor mai bune si dinamice competente ale tarii.

Scop si misiune
Misiunea asumata a Aliantei este aceea de a promova articularea unor obiective strategice precise pe termen scurt, mediu si lung si de a mobiliza competentele reale existente in Romania si in afara ei pentru atingerea acestor obiective care trebuie sa fie convenite si insusite de intreaga societate, trecand dincolo de ciclurile electorale sau de considerentele conjuncturale .

Alianta actioneaza in cadrul constitutional, legal si institutional existent in Romania. Ea are menirea sa umple golurile din spatiul actiunii si responsabilitătii publice in urma esecului perpetuat in timp de a produce o viziune clara, bazata pe interesul national autentic, asupra dezvoltarii tarii in context european.

Alianta isi propune sa sprijine sporirea coerentei in activitatea organizatiilor non-guvernamentale si altor formatiuni bazate pe voluntariat drept suport al proceselor democratice. Ea va actiona ca vector direct al societătii civile, in sensul larg al notiunii, pentru identificarea si solutionarea inteligentă a problemelor publice, de la nivelul comunitătilor la cel regional, national si al UE.

Alianta se declara de la inceput drept un adversar al incompetentei, indolentei, diletantismului, imposturii si coruptiei la toate nivelele puterii politice si administratiei publice si va milita pentru impunerea standardelor acceptate ale bunei guvernări. In acest scop Alianta isi va crea in mod progresiv propriile mecanisme de monitorizare si interventie activa la nivel national, regional si local.

Alianta se va concentra pe identificarea si promovarea valorilor nationale autentice pe baza profesionalismului dovedit prin fapte, indiferent de domeniul de activitate si fara a tine seama de apartenenta la vreun partid politic sau orientare doctrinara.

Alianta va pune accentul pe incurajarea angajarii sociale a tinerilor care trebuie sa devina constienti de rolul lor decisiv in proiectarea si functionarea optima a institutiilor puterii si a intregului angrenaj politic, economic si social al Romaniei de maine. Combaterea cinismului si consumismului excesiv trebuie sa mearga mana in mana cu efortul de a contura o perspectiva limpede de afirmare profesionala si personala a tinerilor si varstnicilor deopotriva intr-o societate democratica si prospera.

Prioritati

In stransa conlucrare cu asociatiile patronale, organizatiile sindicale, comunitatea academica si formatiuni ale societatii civile, Alianta va promova noi abordari conceptuale si initiative constructive, in spiritul parteneriatului social, pentru elaborarea unor programe coerente de relansare economica si coagulare sociala in perioada post-criza si stabilirea unor prioritati rationale, sprijinite pe resurse clar identificate. Se porneste de la premisa ca Romania are potentialul de a sustine ritmuri mai inalte de dezvoltare economico-sociala fata de media europeana in vederea depasirii decalajelor istoric determinate, paralel si simultan cu indeplinirea intocmai a obligatiilor de stat membru al UE.

Alianta va actiona pentru modernizarea accelerata a intregului sistem de educatie si formare profesionala, inclusiv a formelor de invatare pe tot parcursul vietii, precum si a sectorului de cercetare, dezvoltare tehnologica si inovare, avand ca obiectiv principal asigurarea relevantei cunostintelor si deprinderilor dobandite, inclusiv a celor antreprenoriale si manageriale, pe piata muncii si ideilor creatoare in secolul XXI.

Alianta va milita pentru recunoasterea si aprecierea profesionalismului autentic si pentru promovarea sociala a profesionistilor in toate domeniile. Dezvoltarea capitalului uman al Romaniei conform standardelor de performanta international acceptate si confrmate prin evaluari obiective este telul central al Aliantei.

Alianta va promova asimilarea in Romania a modelului de dezvoltare durabila care presupune mentinerea unei cresteri economice sanatoase, generatoare de valoare adaugata inalta si de locuri de munca stabile si bine remunerate intr-un echilibru rational pe termen lung cu utilizarea responsabila a resurselor si pastrarea integritatii mediului natural in forme intelese si acceptate de societate.

Actiunea Aliantei este eminamente constructiva. Ea nu are nimic in comun cu instinctele demolatoare sau cu tendintele contestatare permanente care slabesc autoritatea statului si nu urmaresc decat satisfacerea unor ambitii inguste personale sau de grup. Scopul Aliantei este de a sprijini pe toti cei din tara si din afara ei care sunt dornici si capabili sa-si puna talentul, inteligenta si dinamismul creator in serviciul Romaniei europene moderne si a oamenilor sai.

www.ipid.ro

Suedia: Koenigsegg cumpara SAAB-ul automobile

iunie 16th, 2009

Saab Auto a facut publica semnarea unui contract de intentie intre General Motors (GM) och Koenigsegg Group privind cumpararea SAAB-ului de catre Koenigsegg Group.

Banca Europeana de Investitii EIB urmeaza sa ofere un imprumut de 600 milioane de dolari garantat de statul suedez. In afara de acesta GM si Koenigsegg Group vor veni cu finantari in progarmul de productie.

GM va continua colaborarea tehnica cu SAAB in privinta platformelor, motoarelor si cutiilor de viteza.

Koenigsegg a fost infiintat in 1994 de omul de afaceri suedez Christian von Koenigsegg atunci in varsta de doar 22 ani. Firma produce 20 automobile pe an. Asociati sunt printre altii designerul si intreprinzatorul Bård Eker cu firma sa Eker Group.

In vederea afacerii Koenigsegg infiinteaza un consortiu, Koenigsegg Group.

In acesta, 22% din actiuni le va detine americanul Mark Alan Bishop.
Cel mai mare asociat va fi firma Alpraaz 42,5%. Alpraaz este prima firma a lui Koenigsegg axata pe consultanta in domeniul tehnic, si de piata.

Asociat urmator ca marime este Koenigsegg Automotive cu aproape 23,5% care la randul ei are asociat cu 49% firma norvegiana Eker Group. Eker group va fi si asociat in noul consortiu cu 12%.

Bård Eker si-a dobandit averea din proiectoare pentru calculator. Averea lui personala se ridica la circa 7 milioane euro.

Milionarul si omul de afaceri american Augie K Fabela, domiciliat in Florida va fi presedintele consiliului de administratie.

Afacerea este urmarita cu un interes enorm si cu speranta in Scandinavia. SAAB este unul din ,,giuvaierele coroanei” suedeze iar caderea ei ar lasa fara munca pe cei 4500 de salariati ai fabricii lovind in plus si furnizorii externi si reteaua de distributie.

Afacerea este si o imensa provocare din punct de vedere tehnologic si managerial.

Criza satului românesc

iunie 16th, 2009

Declaraţia de presă a Principelui Radu al României

Palatul Elisabeta, 16 iunie 2009, ora 11
“CRIZA SATULUI ROMÂNESC”

Partidele politice din România şi-au trimis reprezentanţii în Parlamentul Europei. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre societatea românească. În structura sa profundă, ea continuă să fie nereprezentată în Europa, ca şi la ea acasă, în instituţiile puterii şi în politicile guvernărilor.

În timp ce alte ţări europene se zbat pentru fiecare cent alocat agriculturii, România îşi ignoră cu bună ştiinţă unul din cele mai valoroase capitaluri. Satele României nu numai că nu se integrează în Europa, dar sunt împinse în afara ariei sale de civilizaţie. Încă un exemplu grav de decuplare a Statului de Societate.

Am ales astăzi să vorbesc despre criza satului românesc. Situaţiei dramatice a ţăranului român i se adaugă acum o criză economică şi financiară ale cărei consecinţe vor lovi mult mai crud mediul rural. Se vorbeşte de recesiune, dar de două decenii satul românesc este într-o recesiune continuă. Din păcate, ţăranul român şi problemele lui lipsesc din peisajul dialogului public. El este fie ignorat, fie tratat cu dispreţ.

Asemenea românilor din Italia şi Spania, celor din Basarabia sau maghiarilor din Harghita şi Covasna, agricultorii români sunt folosiţi doar ca subiecte electorale bune de adus voturi.

Deşi înseamnă traiul de zi cu zi a jumătate din populaţia ţării, agricultura nu a fost niciodată tratată cu adevărat ca o prioritate, în politicile guvernamentale. Seceta anului 2009, deşi anticipată de instituţiile specializate, este ignorată de lumea politică, absorbită, în principal, de lupta pentru putere.

Asistăm la o criză a satului românesc, iar ea nu este doar una economică. Supus discriminărilor şi presiunilor distructive, sistematice, decenii la rînd, satul nostru a fost transformat într-un spaţiu social semi-deşertic. Într-un loc predestinat eşecului, de unde trebuie să fugi, dacă vrei să ai şansa unei vieţi decente, demne, contemporană cu lumea secolului XXI.

Criza aceasta nu a început acum, dar ultimii 20 de ani de guvernare au împins satul în pragul distrugerii totale. Invadat de subcultura urbană, ajuns loc de refugiu pentru victimele dezindustrializării, adăpost precar al celor mai mulţi dintre bătrânii ţării, aflat mereu în afara oricăror programe sistematice de dezvoltare, satul nostru a încetat să mai fie reper al unui mod tradiţional şi coerent de viaţă.

Mesajul meu vine la acest început de vară, când prognoza din ianuarie a Administraţiei Naţionale de Meteorologie a fost reiterată: între 1 iunie si 31 august seceta va afecta 6 milioane de hectare, mai mult de jumătate din suprafaţa arabilă a ţării. Este posibil să avem pierderi de peste 50% la culturile de grâu şi orz, iar România să nu-şi poată asigura rezervele pentru producţia de pâine; să depindem de importuri masive într-un an în care nu sunt bani, în timp ce resursele interne sunt neglijate şi irosite!

Lipsa creditării şi reducerile pînă la 50% ale alocaţiilor bugetare destinate agriculturii, operate de guvern, ameninţă să lase aproape jumătate din populaţia ţării, nu sub pragul minim de sărăcie, cum este acum, ci sub pragul de supravieţuire. Specialiştii avertizează că din totalul de peste 3 milioane de hectare de pământ irigabil, anul acesta nu pot fi irigate mai mult de 300.000 ha. Adică doar 10%.

Pe fondul încălzirii globale şi al distrugerii infrastructurii agricole a României, comunităţile rurale au nevoie de un program naţional de urgenţă, susţinut de investiţii europene şi alocaţii bugetare, care să asigure:

– refacerea sistemului de irigaţii şi a perdelelor de protecţie;
– împăduriri sistematice şi masive în regiunile cele mai afectate de deşertificare;
– punerea la dispoziţia ţăranilor a soiurilor de seminţe subvenţionate care să reziste la secetă. Astfel pot fi ajutate financiar şi staţiunile de cercetare care produc seminţele;
– asigurarea de energie electrică ieftină pentru cei care o folosesc pentru irigaţii, cu plata la recoltare.

Mesajul meu către responsabilii guvernării este: Puneţi ordine în priorităţile ţării! Este cea mai bună garanţie pe care o puteţi da Europei. Faceţi politică pentru a administra bine ţara, nu folosiţi administraţia pentru a face politica intereselor proprii. Utilizarea instituţiilor publice în interes personal este o gravă formă de dispreţ şi de subminare a autorităţii Statului.

Priviţi satul românesc drept un mod de viaţă, un tipar al societăţii româneşti, nu ca pe partea invalidă a economiei naţionale!

Mai mult decât politicienilor, mesajul meu se adresează elitei acestei ţări şi tinerilor. Avem nevoie de idei proaspete, surprinzătoare, curajoase în comunităţile rurale. Ele pot veni de la tineri, de la intelectuali, de la asociaţii de breaslă, de la organizaţii, de la întreaga societate românească, nu doar din comunitatea rurală.

Parteneriatul dintre Federaţia Sindicatelor din Agricultură Agrostar şi Casa Regală este un model de iniţiativă în favoarea satului românesc. Sper ca acest model să inspire pe cât mai mulţi. El susţine proiecte de specializare în domenii tradiţionale, accesare de fonduri europene, atragere de investiţii şi proiecte de dezvoltare locală în domeniile turismului agricol, turismului balneo-climateric din comunităţile rurale, agriculturii ecologice, serviciilor, comerţului cu produse tradiţionale, etc.

Studenţii şi liceenii români îşi pot oferi inteligenţa, cunostinţele şi imaginaţia pentru a ajuta mediul rural să găsească soluţii de dezvoltare. La fel, comunităţile citadine. Satul românesc nu este subiect de interes doar pentru populaţia rurală şi autorităţile publice. El are nevoie să fie ajutat, re-creat, cultivat de întreaga elită a României, de tinerii ei, de personalităţile din societatea civilă, economie şi din învăţământ.

Uniunea Europeană nu are un proiect pentru salvarea satului românesc. El va fi construit de români, acasă la ei. Toţi cei care sunt gata să contribuie la reintegrarea satului românesc în Istorie au întregul meu sprijin!

Opinia publică

iunie 15th, 2009

Am fost arestat în plină stradă,
Şi închis.
La întrebările mele
Nu mi s-a răspuns nimic,
Deoarece, cum spunea întreaga OPINIE PUBLICĂ,
Ştiam şi singur care-mi sunt păcatele.
Curând am fost judecat
Şi, în virtutea numeroaselor capete de acuzare,
Am fost condamnat la moarte pe viaţă.
Am protestat, am strigat,
Dar juriul a rămas neclintit.
Doar un zâmbet surprins le-a apărut pe buze:
Cum am îndrăznit să mă opun lor,
Lor, OPINIEI PUBLICE?

În închisoare am reflectat adânc la cele ce făcusem.
Şi, curând, am dat dreptate celorlalţi,
Pentru că erau mulţi şi, apoi,
Pentru că erau alţii.
Atunci mi-au comutat pedeapsa,
Apoi m-au amnistiat.

Am fost numit în juriul OPINIEI PUBLICE,
Urmând să judec un inculpat,
Care, bătându-şi joc de noi,
De noi, OPINIA PUBLICĂ,
Protesta şi striga ca un nebun,
Prefăcându-se că nu ştie
De ce a fost condamnat
La moarte pe viaţă.

din volumul \” In noi e un cer mai adevarat\” – Tel Aviv -1984 (C)

La nuit de l’hippogriffe VII

iunie 15th, 2009

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

tes ailes perdent enfin l’éclat purpurin

des mâles pensées

mais j’ai oublié les lueurs de l’aube

gémit la licorne d’or

et le sable se détachait de l’horizon

en prenant son âme en une seule fois

un jour nous regarderons ensemble

la mer derrière toutes les dunes

entendit l’hippogriffe

les mots sont comme le vent dans le sable

la présence invisible lui fera du bien

parmi l’odeur de jardin empoisonné

ceci n’est pas une pomme

ni le sommeil

c’est la difficulté d’être dedans et dehors en même temps

ils se vêtirent de la peau d’arc-en-ciel

et trouvèrent à mi-chemin

l’espérance

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

= \”My Heart Leaps Up When I Behold The Rainbow\”

(by William Wordsworth)

Castele pe plajă

iunie 15th, 2009

Stau toată ziua pe plajă.
Construiesc castele.
Ştiu că nu vor dăinui prea mult.
La prânz vin copiii; mi le dărâmă.
Ce dacă undeva departe e război?
Castelele mele nu vor fi cazemate.
Nici pescăruşilor nu le voi pune mitraliere în pliscuri,
În locul peştilor strălucitori.
Copiii n-au mai venit.
Săpând până spre seară,
Am avut timp să dezamorsez toate bombele ne explodate din cel de al treilea război.
Înainte de căderea întunericului,
Am găsit desenat pe nisip
Ceasul pierdut la trecerea la ora de vară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-22-2007.

Sfiiciune

iunie 15th, 2009

Sfiala m-a oprit s-ating luciul castaniu al părului tău,
Timiditatea fuge de ocară cu frica celui bănuit de nelegiuire.

Nici rotungimea cu străluciri de marmoră a sănului n-am mângăiat-o
Decât c-o hoţească privire aruncată pieziş
Ce adesea apare în vis sub clarul nopţilor de vară
Când luna şi-arată chipul luminat de zâmbetul tău.

In dragoste cu tine n-am putut să simt
Spasmul născut in strânsoare coapselor
Imbraţişându-mi pulpele înfiebântate
Ce-au răvăşit aşternuturi străine
In cutele cărora mă regăseam pustiit de singurătate
Încercând să te aflu în altă fiinţă.

Dar glasu-i diferit
Şi mângăierea-i străină
Şi ochii ce mă urmăresc în întuneric
Nu au luminozitatea celor ce-au sfredelit în mine adâncul
Pe apele caruia stafiile momentelor apuse
Readuc neîncetat fluviul
Posibilităţilor neralizate în sfiiciune.

PL:ACIDO

iunie 15th, 2009
Placido, eroul principalPlacido, eroul principal

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui

– 6 –

– Eternitatea va fi lungă, zice Harry.
– Lungă şi rece, adaugă Adrian.
– Lungă, rece şi întunecoasă, completează Marcel.
– Lungă, rece, întunecoasă şi tâmpită, conchide Adrian.
– Ca la noi, moşule, fix ca la noi, oftează Marcel, dând din mână a lehamite.
– Nenorocită ţară! exclamă Harry.
– Nu te mai agita, că se desfiinţează oricum, îl linişteşte Adrian.
– Patria este nărodul, iară nu tagma jăfuitorilor, tună Tudor Vladimirescu din toate subwoofer-ele sale, aplicându-se holografic de pe hârtia de douăşcinci de lei pe mutra lui Marcel, tot oltean şi el.
– Patria? întreabă Harry pe tonul lui Gheorghe Cozorici în Richard al Treilea cel Bătrân. Patria? Foarte simplu! Patria e acel loc unde poţi fi tâmpit, puturos, hoţ şi lichea cît vrei tu şi unde, dacă un străin îţi spune că eşti aşa, îi poţi răspunde: cară-te de aici, venetic împuţit! Şi unde, cu toate aceste “însuşiri”, vei fi mai grozav decît orice străin, fie el oricît de străin de ele. Preferaţi săpunul autohton caşcavalului străin! astfel zeflemisea metecul Caragiale simţirile profund româneşti ale compatrioţilor săi. Şi zău dacă ei nu procedau chiar aşa. Ca şi astăzi, de altfel.

Tirada aceasta, cu patria, Harry n-o rostea acum pentru prima oară. O mai făcuse în 1986, după ce păţise o chestie cam nasoală. Pe tabelul pentru locuinţe, de la el de la serviciu, unde figurase în ultimii patru ani pe poziţia cinci din şase, se produsese peste noapte o schimbare nevăzută, neştiută, insesizabilă, dar al naibii de reală, adică, pe scurt, Harry se trezise pe locul şapte, adică nicăieri, iar când s-a dus să întrebe de ce asta, i s-a spus că din cauza politicii pe care a făcut-o tatăl său înainte de patruşpatru, pentru care acesta a şi fost deportat în urmă cu doar câteva decenii. Dar în institut se zvonea că Smărăndiţa, care îi luase locul pe tabel, îi dăduse lui Mădulărescu, secretarul organizaţiei de bază, trei mii de lei pentru operaţia cu pricina, informaţia provenind, se pare, chiar de la Smărăndiţa, care era o femeie volubilă, comunicativă.
Aşa că Harry s-a trezit vorbind în plus, cum au numit colegii, atunci când au fost întrebaţi, izbucnirea lui. Cea mai detaliată informare, însă, i-a aparţinut Smărăndiţei, care dădea şi amănunte suplimentare, adică pomenea nişte lucruri pe care Harry nu le-ar fi spus nici să-l pici cu ceară, că doar nu era nebun şi lipsit de instinct de conservare. Iar la sfârşit, Smărăndiţa a scris: “Am considerat întotdeauna felul de a vorbi al colegului Gobels ca fiind foarte nepatriotic şi chiar antipartinic şi m-am mirat că nimeni nu ia vreo măsură cu el. Consider că n-ar trebui să se permită prezenţa unui asemenea nume pe o listă pentru case făcute din munca poporului nostru.”
Şi toate astea şi le reaminteşte fulgerător acum, când pe ecranul televizorului apare chiar Smărăndiţa, în prezent, secretar de stat, adică şefă la Autoritatea Naţională pentru Câinii Comunitari, într-un talkshow despre eventuala mărire a pensiilor cu un milion la sută începând de la pulivară.
– Ea e, zbiară Harry, ‘mnezeii măsi de curvă!
Adrian se uită şi el ca la telejurnalul de la ora cinci:
– Mă, eu pe asta o ştiu de undeva!
Realitatea-i că pe Smărăndiţa nu-i greu să o reţii, cu mutriţa ei de Liz Taylor, actualmente relativ plinuţă.
– Dar înăltuţă, apreciază Marcel.
– Soliduţă, face Harry.
– Voluptuoasă, ce mai încoa’şi-ncolo, face Marcel, ca mătuşă-mea de la Severin, Dumnezeu s-o ierte. M-am dus odată, neanunţat, pe la ea şi pentru că nu răspundea, am sunat şi la uşa vecină. A ieşit o cucoană cam tot de vârsta ei, iar eu am întrebat-o dacă ştie unde-i doamna Bădică, adică mătuşă-mea. Iar ea m-a întrebat “doamna aceea grizonată, voluptuoasă?”, iar eu era să mă scap pe mine de râs la gândul unei voluptăţi de vreo sută de chile… săraca tanti, ce femeie cumsecade era… ce de pachete primeam de la ea în studenţie, de Paşti, de Crăciun, de toate alea…

Într-un fel, s-ar putea spune că şi Adrian o cunoscuse pe Smărăndiţa, însă n-ar fi fost nicidecum în stare să precizeze când şi cum.
Împrejurarea, de care nu-şi aducea el aminte din motive de pileală, dar şi de ramolisment, a fost următoarea: într-o după amiază încinsă de iulie, pe la începutul anilor optzeci, Adrian se afla într-un troleibuz optzecişişase, venind dinspre Calea Moşilor. Pe vremea aceea, lucrurile erau imperceptibil diferite: optzecişişase circulă şi-acum tot pe acolo, dar, unu la mână că hârbul de atunci, pe al cărui bot scria mare “Tudor Vladimirescu” (cine-o fi fost şi ăsta, de dădeai de numele lui peste tot, inclusiv pe hârtia de douăşcinci?), lipsit de aer condiţionat şi scârţâind din toate încheieturile, tot era mai confortabil decât supersonicele noastre de azi, cu televizor înăuntru şi cu rampă de acces pentru unii dintre handicapaţi, iar asta, pur şi simplu, fiindcă era aproape gol, la cinci jumate după masa nu mai era nimeni nebun să circule pe căldura aia – şi doi la mână, fiindcă lumea mai stătea acasă anume ca să nu dea ochi cu controloarcele itebeului, care prindeau curaj în autobuze de-astea goale şi erau în stare să te şi bată. Vasăzică, Adrian se afla într-un asemenea optezcişişase aproape gol în momentul când acesta tocmai trecuse de stopul de la colţul străzii Eminescu şi mai avea puţin până să oprească-n Piaţa Romană. În acea clipă, o doamnă, (“tovarăşă”, măi dragă, l’air du temps, măi dragă…) s-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a îndreptat fără grabă către şofer, al cărui scaun, pe atunci, nu era izolat de restul maşinii, cum se întâmplă cu autobuzele şi troleibuzele de după Unsprezece Septembrie. Şoferul n-a observat mişcarea, prins cum era în conversaţia cu tânăra aşezată pe un scăunel, lângă schimbătorul de viteze. Când a observat-o era cam târziu, respectiv doamna venită din spate se afla deja cu mâinile bine înfipte în coafura tinerei de lângă şofer şi zgâlţâia temeinic.
Lucrurile se desluşeau cu uşurinţă: celor câţiva pasageri nu le-au trebuit mai mult de două-trei clipe ca să-şi dea seama că cea de pe scăunel era pretena, gagica, amanta şoferului, iar cea cu încleştarea, exact invers, adică nevastă-sa. Legitima, cu acte.
Cum maşina se afla chiar la stopul din Romană, care era pe roşu, şoferul a frânat, a deschis uşa din faţă şi s-a repezit să descleşteze ghearele legitime din penajul victimei, chestie care i-a reuşit, astfel încât mica păsărică a sărit pe trotuar şi a dat s-o rupă la fugă, cu ditamai răpitoarea pe urmele sale. În clipa aceea, păsăroiul itebist s-a repezit să apese pe buton ca să închidă uşa, pentru ca mica zburătoare să aibă timp să se cocoaţe în vârful unui cocotier sau să ia dracului un taxi, chiar dacă n-avea bani să-l plătească…
Dar n-a fost să fie. Comenzile pneumatice ale unui troleibuz TV destul de uzat n-au fost niciodată un model de promptitudine, astfel încât uşa aceea a ezitat să se închidă timp de vreo două secunde bune, suficient pentru ca voinica legitimă să coboare şi să reia păruiala. Atunci, disperatul a hotărât să coboare şi să se bage, cu orice risc, între ele, pentru a evita vărsarea de sânge – numai că n-a mai apucat s-o facă. Exact în clipa când voia să sară pe trotuar, uşa troleibuzului s-a închis, prinzându-i gâtul ca într-o ghilotină. Una cu garnitură de cauciuc, din fericire, dar presând zdravăn, după cum au constatat Adrian şi ceilalţi doi bărbaţi din troleibuz, care-au sărit imediat să-l elibereze pe nefericit, în timp ce acesta privea, vânăt la faţă, cum cele două înaripate îşi ară reciproc mutrele cu manichiura. Tot ce-au reuşit a fost să slăbească puţin apăsarea asupra gâtului de cocoş, ţinându-l în viaţă cam un sfert de oră, pân-a venit maşina de intervenţie. Timp în care cele două şi-au continuat dialogul, pe trotuar, permiţându-i lui Adrian să-şi întipărească în minte trăsăturile Smărăndiţei. Şi înfăţişarea unui sân al ei, după ce preopinenta i-a sfâşiat bluza şi i-a rupt sutienul. Şi-a adus fulgerător aminte: era mare.
– Ştiu de unde-o ştiu! ţipă el victorios.
– De la Revoluţie, îl îngână Marcel. Ai violat-o în transportorul blindat şi dup-aia ai dat foc Bibliotecii Centrale Universitare.

– 7 –

După care, lui Marcel îi îngheaţă cuvântul pe buze: şi el o ştie pe Smărăndiţa!
– Măăă, îşi trage el una peste frunte, Smărăndiţa are o familie! Smărăndiţa are un copil! De-o vârstă cu Mihăiţă, coleg de liceu de-al lui Mihăiţă!
Prea multe nu ştie Marcel despre colegii lui Mihăiţă – şi nici despre Mihăiţă însuşi, pe care, de aproape douăzeci de ani, de când s-a despărţit de maică-sa, nu l-a mai văzut decât rareori. Dar pe asta a ţinut-o minte: la un moment dat, cu vreo câteva luni înainte de bacalaureat, când s-a nimerit să fie mai în bani, s-a dus să-l ia de la şcoală şi să dea o raită cu el prin câteva magazine, treabă pe care n-o mai făcuse cam de mult. De data asta, ar fi fost vorba de combina audio de care puştiul îi pomenise încă de astă-iarnă. S-a gândit atunci să profite de ocazie şi să-şi facă un pic datoria de tată conştiincios, stând de vorbă cu diriginta băiatului despre felul cum se prezintă acesta, despre ce s-ar mai putea face, îngrăşând, cum s-ar zice, porcul în ajun, adică despre meditaţiile de ultimă oră care i-ar mai fi necesare înaintea admiterii la facultate, ceea ce era, de altfel, impostură curată, fiindcă, după mariajul care se isprăvise când copilul împlinea abia trei ani şi după absenţa lui de încă vreo câţiva ani, mama lui Mihăiţă l-a făcut să înţeleagă, atunci când lui i-a revenit pofta de tăticeală, că era dorit exclusiv în ipostaza de mandat poştal, o dată pe lună. Chestie care, de altfel, nici nu-l deranja prea tare, dar, în discuţia cu diriginta, s-a simţit tentat, o foarte scurtă clipă, de ipostaza cealaltă.
Diriginta i-a spus că Mihăiţă stă, în general, bine şi că nu i-ar fi teamă pentru el în ce priveşte admiterea la facultate, că e un băiat echilibrat şi, slavă Domnului, serios… nu ca unii colegi ai lui, din fericire, puţini…
“Puţinii” aceştia erau, de fapt, unul singur, băiatul Smărăndiţei. Împreună cu alţi trei de vârsta lui, sau doar un pic mai mari, se apucaseră să spargă case. Aveau vreo zece la activ în momentul când au fost prinşi. Ancheta – şi arestul aferent – n-au durat mult, iar procesul a fost la fel de scurt şi s-a soldat cu trei condamnări şi o achitare. Cel achitat era flăcăul Smărăndiţei, deşi fusese făptaş cu acte-n regulă, în rând cu ceilalţi trei, ba chiar mai mult, adăugă diriginta, fiind, dintre cei patru, specialistul în încuietori complicate, adică tocmai cel care deschidea în doi timpi şi trei mişcări uşile ultrasigure ale apartamentelor de lux. Diriginta se indigna, de o manieră absolut nepedagogică şi incorectă politic, că elevul ei fusese făcut scăpat fiindcă mă-sa era secretara unui senator.
Mai degrabă, bodyguard, nu secretară, a zâmbit Marcel, care o văzuse odată, la televizor, alături de şeful ei – şi era cu un cap mai înaltă ca acela.
Partea nostimă e că Smărăndiţei a început să-i bată vântul în pânze foarte curând după cele întâmplate băiatului ei. Şi băiatului însuşi, de altfel, care astăzi e ziaristul bucureştean cel mai prompt şi temeinic informat în materie de crime spectaculoase, cunoscut de toată lumea. Articolele lui, bârfesc colegii invidioşi, sunt completarea comunicatelor oficiale ale poliţiei, adică atunci când aceasta nu vrea sau nu poate să dea pe sticlă anumite amănunte, însă i-ar părea rău ca ele să nu fie ştiute, i le pasează pe şest flăcăului Smărăndiţei, ca să le facă el publicitatea corespunzătoare, cam cum făcea Săptămîna lui Eugen Barbu, pe timpuri.
Smărăndiţa a ajuns secretar de stat (“secretor”, pronunţă Marcel) peste noapte, luând locul senatorului care-i fusese şef. Ce să-i faci, nu toţi poliţaii şi procurorii sunt îngeri (mai exact, doar cei din filmele americane sunt aşa ceva) – unii mai sunt şi şantajişti. Iar o Smărăndiţă şantajabilă e o Smărăndiţă promovabilă, sfârşeşte apoteotic Marcel.
– Pe dracu’, mârâie Harry, puteau s-o şantajeze oricând cu porcăriile de pe vremea comunismului, cu turnătoriile ei şi cu ce-o mai fi făcut…
– Da, dar s-a nimerit acum…
– Păi… face Adrian, rezultă că o cunoaştem toţi, nu? Să bem, atunci, în sănătatea ei, ce mămica sa!
– Ce să-i faci, Bucureştiul e un loc atât de mic… oftează Marcel.
– Acu’, zice Adrian, chestia cu spărgătorii de cinşpe-şaişpe ani e destul de explicabilă. Sanda mi-a povestit că, la Şcoala Cinci din Piaţa Amzei, pe care-o cunoştea bine de dinainte de optzecişinouă, populaţia era de două soiuri: jumătate – copii de ofiţeri, mai ales din miliţie şi securitate, de directori, activişti, pasivişti eţetera şi jumatea ailaltă, copii de muncitori de la Republica, Vulcan, 23 August, adică o compoziţie socială absolut corectă, ca pentru Zona Zero a Capitalei, ICRAL-ul se achita de îndatoriri cu toată seriozitatea… Iar la Şcoala Cinci se făcea mai degrabă televiziune decât şcoală… Fusese şcoală “de protocol” înainte de optzecişinouă, acolo venea Televiziunea ori de câte ori avea de filmat câte un subiect de genul acesta, deschiderea anului şcolar, copii împăiaţi, cu ochi albaştri şi cravată roşie la gât, recitând poezii de Adrian Păunescu… pe scurt, fără părinţi cu cazier şi excesiv de bronzaţi… la televizor, copiii noştri au ochi albaştri, iar asta se vede chiar dacă televizorul e alb-negru… Ei bine, după Marea Bulibăşeală din Decembrie, copchiii celor din prima categorie, care acum sunt mari patroni, senatori şi alte scule-pe-bascule, au început să vină la şcoală cu gipanele conduse de şoferii babacilor lor… ba chiar, fetiţa de nouă ani a unui deputat venea cu o juma de kil de bijuterii, mai mult aur pe ea decât, vorba aia, pe o casieriţă de la Alimentara… în vreme ce colegii lor din a doua categorie, ai căror părinţi tocmai rămăseseră fără slujbe, erau livizi… de-a dreptul străvezii de foame… Aşa că nu m-ar mira de loc ca aceşti băieţi să se reprofileze pe droguri… sau pe spargeri, ca ăsta…

Prima oară, tata Goebbels a încurcat-o, cu toată familia, fiindcă ar fi fost ministrul Propagandei al lui Hitler. A doua oară, la nişte ani buni după aceea, fiindcă era spion britanic. În realitate, în ambele cazuri, pentru că prea locuia în case bune, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Dar să nu anticipăm…
Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie) în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.
A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.
…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…
Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.
Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?
– Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?
Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine…
– Aveau dreptate băieţii, înainte de op’zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

Chișinău, capitala unei țări care își caută identitatea

iunie 14th, 2009

În imagini:

!poza81! 1. Statuia lui Ștefan Cel Mare din centrul Capitalei este unul dintre locurile simbolice cele mai importante. Este locul de desfășurare a ceremoniilor oficiale, dar și locul unde mirii proaspăt căsătoriți vin să depună flori.

!poza82! 2. Președinția de la Chișinău este vacantă și la propriu și la figurat. Sediul de pe Bulevardul Ștefan Cel Mare este pustiu după devastările suferite în zilele de 7 – 8 aprilie în timpul manifestațiilor de protest împotriva presupusei fraude din alegerile parlamentare din 5 aprilie.

!poza83! 3. Vizavi de președinție, clădirea Parlamentului e și ea în reparații, fiind devastată cu același prilej. Lucrările parlamentului se desfășoară între timp în Palatul Republicii.

!poza84! 4. La câteva sute de metri mai încolo, în Piața Marii Adunări Naționale se află sediul guvernului, care a scăpat neatins în timpul demonstrațiilor din 7 – 8 aprilie. Ca și președinția și parlamentul este construită în stil monumental sovietic, supradimensionată pentru o țărișoară ca Republica Moldova.

!poza85! 5. Piața Marii Adunări Naționale, cu arcul de triumf și catedrala mitropolitană, este locul unde s-a scris istorie. Aici a avut loc la 27 august 1991 mitingul declarării independenței și tot aici au avut loc numeroase demonstrații de protest, mai ales în ultimii opt ai guvernării Partidului Comuniștilor (PCRM).

!poza86! 6. Primăria este fieful liderului opoziției, primarul Dorin Chirtoacă, care a condus și lista Partidului Liberal în alegerile din 5 aprilie. Până acum, PCRM nu a rueșit niciodată să câștige alegerile pentru Primăria Chișinăului.

!poza87! 7. Bulevardul Ștefan Cel Mare este principala arteră a Capitalei, lung de mai mulți kilometri el străbate orașul în linie dreaptă de la vest la est. El este străjuit de o parte și alta de cele mai importante clădiri administrative, împeltind stiluri arhitectonice din perioada țaristă, a României mari, sovietică și post-independență.

!poza88! 8. Calcurile de limbă rusești abundă și au uneori efecte comice. “Memorie veșnică colaboratorilor organelor de interne” – nu, nu e vorba de informatori, ci de angajați ai ministerului de interne uciși în timpul războiului civil din Transnistria din 1992.

!poza89! 9. Piața Centrală ocupă un spațiu pe zeci de hectare în zona străzii Armenești și adună zilnic zeci de mii de oameni – cumpărători și comercianți – din întreaga țară.

!poza90! 10. Arhitectura și simbolistica sovietică au intrat în peisaj și nu par să mai deranjeze pe nimeni la Chișinău.

!poza91! 11. Bisericile rusești pot fi ușor recunoscute după turlele lor în formă de ceapă. Limba și civilizația rusă au în continuare o influență extrem de importantă la Chișinău.

!poza92! 12. Chișinăul etse o capitală foarte verde. Orașul, care oficial are circa 800000 de locuitori, dar neoficial peste un milion, este îmbrăcat primăvara și vara cu o haină de copaci și vegetație uneori luxuriantă.

!poza93! 13. La tot pasul întâlnești panouri publicitare în care puterea comunistă își expune ideologia moldovenistă.

Va mânca lupul oile la stâna moldovenească?

iunie 14th, 2009

Nu cred în aşa zisa plecare a lui Marian Lupu de la comunişti. Aici mă refer la plecarea reală şi nu la cea legală. Nu cred şi punct. Explic de ce.

Când am auzit despre părăsirea PCRM-ului de către fostul speaker al parlamentului, mi-am amintit pe dată de cele 80% invocate de către Voronin, acum câteva zile, pe care le prezicea pentru PCRM în cadrul alegerilor anticipate. M-am gândit atunci – Voronin visează? Cum să ia 80% din sufragii? Nici dacă ar fura nu ar reuşi să adune atât. De vreo alianţă cu opoziţia nu poate fi nici vorba, deci – ceva trebuia să se întâmple. Şi iată că nu am aşteptat prea mult!

La scurt timp am dezlegat “misterul”. Astfel, judecând pragmatic asupra pompoasei şi mult discutatei plecări de ieri a lui Marian Ilici, cred că cele 80% ale lui Voronin devin acum plauzibile, cel puţin pentru autorii acestui scenariu. Să fie oare lupul pus paznic la oi? De ce nu?! Scopul scuză mijloacele, pare să fie deviza comuniştilor. Mă rog, la urma urmei, fiecare acţionează cum se pricepe mai bine. Important e ca adversarii, adică opoziţia liberală, în cazul nostru, să fie atenţi şi să nu prindă nada.

Cine joacă şah ştie că un pion poate ajunge chiar şi regină în acest joc. Extrapolând situaţia politică din R. M cu ajutorul acestui joc, putem spune că regina, adică Zinaida Petrovna Greceanîi, a “bătut” cam aiurea în ultima vreme şi fără nici un rezultat. Şi aşa într-un editorial) a dat-o în bară, iată că, cel care părea un pion în ultima vreme în mâinile lui lider maximus (n.n. – V.Voronin), adică Marian Ilici, acum poate să devină, metaforic vorbind, regina comuniştilor. Asta în condiţiile în care fostul preşedinte al parlamentului fie şi-ar constitui un partid, fie, aşa cum deja se vehiculează, ar putea fi cap de afiş pe o listă comună a PD, PSD şi UCM în alegerile parlamentare anticipate.

Deja am şi auzit unii dintre colegi spunând că plecarea lui Lupu de la comunişti ar însemna sfârşitul acestui partid. Nici pe departe, cred eu. În primul rând pentru că în PCRM Vladimir Voronin este cel “carismatic”, iar Lupu… Lupu nu poate fi decât asul din mânecă a acestuia. În al doilea rând, nu cred că fostul speaker şi-ar permite de capul său să facă asemenea mişcări, mai cu seamă în actualul context socio-politic extrem de tensionat din republică. Sunt aproape sigură că Voronin nu ar permite o asemenea lovitură de imagine pentru PCRM, dar mai ales pierderea celor câteva procente pe care Marian Ilici i le aducea şi care, la viitoarele alegeri anticipate, ar fi fost extrem de importante. Plecarea lui Marian Lupu putea fi acceptată de către Voronin doar cu o condiţie – că acesta va accede în viitorul parlament şi, printr-o eventuală alianţa cu comuniştii, vor cumula cele 80% mult râvnite. Astfel, s-ar repeta scenariul de la 4 aprilie 2005 şi ar rămâne totul pe vechi.

Şi am mai citit prin unele ziare sau bloguri, precum că Lupu ar putea emigra la unul dintre partidele de opoziţie – în special PLDM. Nici asta nu cred. Faptul că Vlad Filat, liderul PLDM, a salutat plecarea fostului şef al parlamentului de la comunişti nu înseamnă nici pe departe că Lupu va merge la democrat-liberali. Cred că PLDM sau AMN (PL a exclus această posibilitate), îşi dau perfect seama de ce risc îşi asumă. În tabăra unuia dintre aceste partide Lupu nu ar aduna electoratul, ci, dimpotrivă, l-ar dispersa. Să nu uităm că electoratul opoziţiei, care de altfel este unul informat şi cultivat, nu este uşor de dus de nas. Mai mult, o parte a acestuia a fost dezamăgită în campaniile anterioare de unii lideri care au trădat. Asemenea experienţe nu se uită uşor, mai ales în rândurile unui electorat atât de radical cum este cel al opoziţiei actuale. În plus, din câte experienţe au fost până acum, democraţii – partidele şi electoratul acestora – nu au acceptat nicioadată pe nimeni care a emigrat la comunişti sau a fost de la bun început de partea acestora. Mai ales să îl primească înapoi! Exemple sunt atât în politică, dar şi în ziaristică. Deci, nu văd de ce, după atâţia ani de docilitate comunistă, Marian Lupu ar face o excepţie? Aşadar, sunt prea multe disocieri în această ecuaţie, iar saltul ar fi prea mare şi riscant, atât de o parte, cât şi de cealaltă.

Şi încă un aspect important. Nu este deloc neglijabil faptul că Marian Lupu a fost aliatul lui Voronin la 7 aprilie. Să nu uităm că domnia sa a fost la masa de negocieri în faţă cu opoziţia. Prin urmare, era o piesă importantă în acel joc, respectiv cunoştea detaliile şi dedesubturile. L-ar lăsa Voronin acum să acţioneze de capul lui? Nu prea cred. Aşa cum nu prea cred că lui Marian Lupu i-ar plăcea să sară brusc dintr-un fotoliu cald şi sigur, oferit de comunişti, în barca opoziţiei, unde riscurile şi obstacolele sunt acerbe. “Modul isteric în care a reacţionat Lupu nu este un început bun pentru o nouă carieră politică”, a spus comunistul Mark Tkaciuk. Credeţi că asta şi-ar dori Lupu dacă ar acţiona de bunăvoie, adică bătăi de cap în plus? Puţin probabil.

Eu ştiu una şi bună: lupul părul îşi schimbă, iar năravul ba. Poate greşesc. Dă doamne, dar nu m-aş mira să fie o nouă rocadă a comuniştilor.

Memorialului Holocaustului la Bucureşti

iunie 14th, 2009

Referitor la modul în care câteva apariţii mediatice au reflectat proiectul construirii „Memorialului Holocaustului”, semnalând faptul că defrişarea parcului pe locul căruia va fi amplasat monumentul poate fi evitată prin schimbarea locaţiei în care va fi realizat acesta –, Compartimentul de Comunicare al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional aduce următoarele precizări:

Construirea Memorialului Holocaustului este expresia datoriei de a recunoaşte şi de a asuma crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva comunităţii evreieşti şi împotriva comunităţii rroma. Aşa cum un gest restaurator autentic exclude echivocul şi parţialitatea, în acelaşi fel un astfel de monument nu poate fi realizat decât într-un loc central al spaţiului public şi nu într-unul aflat la periferia cotidianităţii. Acesta este motivul pentru care autorităţile germane au construit, în anul 2004, la Berlin, Memorialul Holocaustului chiar lângă Poarta Brandenburg, pe o suprafaţă de 19.000 de metri pătraţi.

În privinţa argumentului potrivit căruia defrişarea unui parc situat în centrul Bucureştiului va afecta confortul locuitorilor acestuia, trebuie spus, în primul rând, că în locul zonei verzi va fi amplasat un monument a cărui prezenţă nu poate decât să îmbogăţească – tocmai prin sensul memorialistic propus şi prin expresia artistică care mediază acest sens – conştiinţa celor care îl vor întâlni.

În al doilea rând, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, a autorizat, în conformitate cu adresa nr. 604/11.05.2009, defrişarea terenului pe care va fi amenajat Memorialul Holocaustului doar cu condiţia plantării, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a unui număr de patru ori mai mare de plante decât cele care au fost defrişate.

Istoricul realizării proiectului Memorialul Holocaustului:

Programul pentru realizarea unui Memorial al Holocaustului în România a fost iniţiat în anul 2006 ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi în urma consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, oameni de cultură şi artă şi supravieţuitori ai Holocaustului.

În anul 2006 Ministerul Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în baza Certificatului de Urbanism cu nr. 1949 – L/10.10.2005, emis de Primăria Sectorului 5, a demarat Concursul de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Holocaustului în Municipiul Bucureşti, proiectul câştigător fiind desemnat cel realizat de sculptorul Peter Jacobi.

La începutul anului 2007 a fost încheiat contractul de comandă (nr. 179/17.04.2007) cu sculptorul Peter Jacobi pentru realizarea acestui monument.

Până în prezent au fost realizate în cadrul contractului:

• documentaţiile Planului Urbanistic Zonal şi ale Proiectului de Autorizare a Construcţiei;
• studiul de fezabilitate;
• sculpturile „Coloana Memorială”, „Steaua lui David”, „Roata Rromilor” şi două compoziţii grafice cu texte gravate.

Pentru aceste toate aceste lucrări M.C.C.P.N. a alocat până în acest moment suma de 5.768.154 lei.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti cu nr. 323/29.10.2008 şi în urma avizului eliberat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin adresa cu nr. 2288/243/3.06.2008, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal în vederea construirii Memorialului Holocaustului pe o suprafaţă de teren de 2.894 mp, aflată la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, domeniu public al Municipiului Bucureşti, sector 5.

În luna februarie a anului 2009 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 5, Autorizaţia de Construire cu nr. 127-L/3.03.2009 pentru acest obiectiv.

Prin adresa nr. 604/11.05.2009, transmisă Ministerului Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (A.L.P.A.B.), a autorizat defrişarea respectivului teren doar cu condiţia plantării, de către M.C.C.P.N., a echivalentului vegetaţiei defrişate înmulţit de patru ori.

Astfel, conform avizului eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, M.C.C.P.N. va planta în Parcul Izvor şi în alte spaţii verzi aflate în administrarea A.L.P.A.B. 124 de exemplare de arbori (tei, mesteceni şi platani), 200 de exemplare de tufe de trandafiri şi 20 de exemplare buxus.

Artistului plastic Peter Jacobi, un român de origine germană, născut la Ploieşti, îi revine sarcina să creeze „Memorialul Holocaustului“ în Bucureşti, un monument aflat în faza de proiect, a cărui construcţie a fost sistematic amânată. Primăria Bucureşti face acum ultimele demersuri pentru autorizarea construcţiei. Monumentul, care va fi dedicat tuturor victimelor Holocaustului, va ocupa o suprafaţă de peste 2.800 de metri pătraţi.În aceste locuri vor fi amplasate cinci sculpturi: o încăpere abstractizată, „Steaua lui David“, „Via Dolorosa“, „Roata Ţiganilor“ şi „Coloana“, piesa principala atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de MCC. Din cele 35 de proiecte înscrise iniţial în concursul lansat de MCC în luna ianuarie, după ce au ramas în competiţie, mai întâi cinci şi apoi trei, comisia alcatuită din 27 de specialişti a ales macheta prezentată de sculptorul Peter Jacobi.

surse:
Compartimentul de Comunicare,
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Revista Niram Art

Părinți și copii

iunie 14th, 2009

N-am intalnit pana acum niciodata un parinte care sa nu-si doreasca binele si fericirea copilului lui. Niciun parinte care sa nu-si imagineze privind in ochii propriului copil un viitor adult realizat, lipsit de griji, fericit si implinit.
Ocrotindu-i dinainte de a se naste, iubindu-i neconditionat, ajutandu-i permanent sa-si dezvolte abilitatile, talentele, si apoi pas cu pas indrumandu-i cu grija in conturarea personalitatii, a configurarii propriilor valori, ca mai apoi, cu frica in suflet, pas cu pas sa le dam drumul singuri in viata, nu facem altceva decat sa le oferim (dupa parerea mea!) o baza deosebit de solida pentru propriul viitor: increderea in sine. Increderea in fortele proprii.

Indiferent cate scoli absolvim, cate grade universitare, cate diplome culegem de peste tot, nicaieri, absolut nicaieri si nimic nu ne invata sa fim parinti.
Eu una, nu cred in regulile stricte si in puzderia de informatie care-i cuprinsa in nu stiu cate sute de carti de specialitate. Nu cred ca poti cataloga comportamentul copilului tau punandu-i o eticheta in functie de care ajungi sa stii cum trebuie sa te porti cu el! Dar nici nu o sa afirm vreodata ca toate studiile astea ar fi inutile. Sunt si ele bune si-si au rostul lor stiintific, evident, dar pe propriul copil trebuie sa-l simti, sa-l intuiesti, trebuie sa-l respiri… Si nicio carte din lume, niciun articol de specialitate nu o sa-ti deschida mintea si calea catre propriul pui.

Parinti fiind, tindem sa oferim copiilor nostri un “pachet complet” alcatuit din ceea ce-am primit cu drag la randul nostru de la parinti dar in acelsi timp completat cu opusul lucrurilor care ne-au fost impuse in copilarie si pe care nu le-am acceptat niciodata cu placere; sau completat cu ceea ce ne-a lipsit si ne-am dorit cu ardoare in propria copilarie.

Din pacate, in majoritatea cazurilor, copilul nostru are nevoie de cu totul si cu totul altceva decat ceea ce ne inchipuim noi ca ar avea nevoie.

Si ce-am descoperit de asemenea, este ca noi, parintii, tindem sa neglijam in automatismul nostru zilnic, acceptarea faptului ca puiul din fata noastra nu este o combinatie de A+B ci o fiinta unica, total diferita, iar ceea ce dorim sa-i oferim cu dragoste tinand cont de dorintele si placerile noastre, poate aduce frustrari de ambele parti.

Parintele este frustrat de faptul ca toate eforturile (uneori supraomenesti) depuse pentru a oferi copilului totul sunt ignorate sau chiar dispretuite de acesta, iar copilul se indeparteaza de parinti si se insingureaza considerandu-se un neinteles.

Fiul meu, Vincent, are 14 ani. Este un copil frumusel si deosebit de inteligent, mult peste varsta lui, foarte incapatanat, foarte talentat in diverse, de la sport, muzica, arta, stiinte, etc si lista ar putea continua pe cateva pagini.

Dar nu asta e important.

Important este faptul ca am invatat sa fiu parinte de la copilul meu. Si in fiecare zi, cu ajutorul lui, invat in continuare.

E foarte greu ca parinte, dupa ce tii in brate un prunc total dependent de tine, dupa ce-i ocrotesti primii pasi si-i pastrezi cu sfintenie orele de masa si de program, sa accepti ca inainte de a da o “directiva” copilului, trebuie sa inveti sa-l si asculti.

O zi plina la serviciu, supararile, stressul, nu ar trebui sa influenteze in niciun fel programul si placerile copilului. Iar tulburarile tale nu ar trebui sa-i limiteze lui drepturile.

Am convingerea ca cel mai important lucru pe care trebuie sa-l dam copilului, este increderea in sine. Increderea in fortele proprii este baza solida pe care o sa-si construiasca la randul lui, in felul sau unic si personal, propriul drum, propria fericire.

Inca din primele luni de viata, copilul are nevoie de multa atentie, dragoste si contact permanent cu parintii. Doar stiindu-se pe un teritoriu sigur, ocrotit si iubit, are curajul de a incepe sa exploreze si imprejurimile, in acelasi timp atasandu-se, simtindu-se legat din ce in ce mai mult de parinti.

Dragostea, rabdarea si atentia parintilor mai contribuie la ceva: copilul devine mult mai sociabil, si prin asta considera mediul si lumea inconjuratoare un loc sigur, prietenos. Si doar pornind de la “siguranta de baza” incepe sa aiba curajul si curiozitatea de a explora lumea din jurul lui.

De multe ori, in foarte multe discutii, am auzit ca un baiat ar trebui sa fie “strunit”. Trebuie crescut cu o mana de fier! Program draconic facut de parinti in functie de dorintele lor si nu de abilitatile copilului. Sa “iasa din el om”. Nimic mai gresit!

Cum poti scoate din el “om”, atata timp cat nu faci altceva decat sa-i anihilezi pornirile, personalitatea, sa-l complexezi, sa-l obligi sa faca totul ca tine, parintele atotstiutor? Un copil crescut cu blandete devine un om responsabil si indiscutabil cu mult mai mult succes atat profesional cat si in viata proprie. Cum altfel? Cum poti forma un barbat, stapan pe sine, in stare sa ia decizii rapide, corecte si eficiente, sa-si asume responsabilitati, sa ocroteasca o familie si sa devina tata la randul lui, daca nu-i pastoresti cu calm, grija si respect, personalitatea, talentele, abilitatile si dorintele proprii, inca din copilarie?

Cred ca datoria noastra de parinti este sa ajutam la formarea caracterului si personalitatii copilului nostru, nu sa incercam sa-l inghesuim intr-o forma, intr-un sablon imaginat fara a tine cont de ceea ce este si de ce-si doreste el de fapt.
Un copil increzator in fortele proprii sa va comporta cu chibzuinta si va arata celor din jur forta interioara; nu va fi nevoit sa blufeze pentru a iesi in evidenta.

Spune-i copilului ca este unic. Unic! Trebuie sa stie de mic. Conteaza enorm! Lucrul asta l-am invatat, ca multe, multe altele, tot de la fiul meu. Intr-o zi, asta iarna, laudandu-l pe baiatul vecinilor pentru castigarea unui concurs sportiv am fost intrerupta de Vincent, care, uitandu-se lung la mine, mi-a spus: “mama, tu stii ce frumoasa esti?” … si m-am simtit minunat.

Dupa cateva secunde insa, a continuat: “… asta daca reusesti sa mai dai jos si celelalte 7 kg cu care te lupti…”
Am amutit! Mi-am adus aminte cat de mult ma deranja in copilarie cand, desi eram o eleva buna si cu functii inalte in organizatia clasei, mi se dadeau tot felul de exemple: colega cutare are intotdeauna parul aranjat, uite, celalata se duce la cercul de matematica, nu la chimie, arte plastice sau gimnastica, etc, etc, etc.

Fiecare om vrea sa fie apreciat pentru ceea ce este el cu adevarat. Copilul are acelasi drept si aceleasi dorinte. Vrea sa fie iubit pentru ce este el de fapt. Si are dreptate!
Si cu cat il ajutam sa realizeze ca suntem unici, cu atat mai usor ii va accepta pe cei din jur indiferent cat de diferiti ar fi, intelegand la randul lui ca fiecare om e unic! Iar lucrul asta nu poate decat sa-l ajute pe copil sa se dezvolte, sa capete mai repede calitati de lider; nu se mai simte in siguranta doar identificandu-se, facand parte dintr-o masa de oameni, pentru ca in orice moment se poate considera capabil de a fi un exemplu.
N-am sa-l mai compar pe Vince cu nimeni si nimic, niciodata! El e el, unic si minunat! Atat.

Cum poti sa-i dezvolti copilului increderea in fortele proprii daca in permanenta-i faci observatie? Observatie dupa observatie? Ca sa-si dezvolte increderea in sine, copilul trebuie complimentat pentru orice realizare, oricat de mica. Bineinteles ca mai fac si greseli; dese. Dar laudele te ridica in cer iar criticile te tarasc pe jos. Cu alte cuvinte, un copil trebuie mult mai mult laudat in tot ceea ce intreprinde, incomparabil mai mult decat este criticat. Foarte greu, dar … cred ca asta-i singura solutie!

Lasa-i copilului posibilitatea sa descopere si sa testeze ce-i place sa faca. Sa-si lase libera imaginatia, sa viseze la tot ce-i trece prin cap, sa aiba dorinte, indiferent daca ele nu sunt si pe placul parintilor sau, sunt pur si simplu de nerealizat. Da-i copilului posibilitatea sa-si urmeze calea dupa cum il indeamna inima; asta nu poate decat sa-l ajute mai tarziu.
Toate talentele si pasiunile trebuiesc stimulate, alegerea insa, trebuie sa apartina doar copilului, nu parintelui.

Nu-ti poti invata puiul sa fie darnic, omenos, daca tu, parintele nu esti exemplul viu. Nu-l poti invata sa ajute si sa aiba compasiune pentru cei din jur mai putin favorizati, daca nu exista exemplul personal. Nu o sa-i insuflam incredere in viitor atata timp cat toate negurile sunt intiparite pe fata noastra si cand tristi, morocanosi si stressati nu reusim sa vedem luminita de la capatul tunelului.

Una din marile responsabilitati ca parinte este de a ne invata copilul sa devina propriul lui parinte. Suna ciudat, dar asta cred c-ar trebui sa se intample. Odata constient de valoarea de sine, trebuie trecut la pasul urmator; la dezvoltarea increderii in propriile-i forte, fapt pentru care, trebuie sa inceapa sa-si asume niste responsabilitati.

Copilul caruia nu i se da voie sa ia decizii o sa inteleaga in timp ca nu este in stare de a lua o decizie, situatie care din pacate se inradacineaza si distruge mult din personalitatea viitorului adult, care nu va fi niciodata sigur pe el. Fiecare mica realizare a copilului, fiecare responsabilitate dusa la bun sfarsit nu face altceva decat sa contribuie la dezvoltarea increderii de sine.

Si tot vorbind cu acelasi Vincent, am realizat ca laudandu-l pentru o realizare, nu faceam altceva decat sa pun pret pe rezultat. Admiram de exemplu, desenul facut, fara sa realizez ca la fel de important, daca nu chiar mai importanta era activitatea in sine. Si daca ne cramponam doar de rezultat, incet, incet o sa-i dispara placerea si daruirea, pasiunea cu care se implica in activitatea respectiva. Mare greseala! Nu rezultatul conteaza; un copil trebuie sa fie fericit, sa nu aiba grija rezultatului, trebuie sa se bucure de tot ce-l inconjoara, si tot ceea ce face trebuie sa reflecte placere, daruire, bucurie. Copilul nu trebuie sa fie canalizat pe perfectiune; trebuie sa se distreze, sa rada sa se joace si sa faca nebunii. Nu sunt importante doar notele, diplomele si medaliile.

Important este sa le lasam copiilor copilaria; fara constrangerea catre mai mult, mai bine, mai bun. Nu trebuie sa-i tragem dupa noi, in lumea noastra cea fada, in care fiecare zi a devenit o competitie cu concurenta acerba in care ne luptam cu ceilalti pentru a demonstra propria noastra valoare.

Putem invata de la copii nostri cum sa ne bucuram de tot ceea ce facem, fara griji. Putem invata de la ei cat de simplu este sa fii fericit.

Viata din jurul nostru, totul este intr-o permanenta si continua schimbare. Este foarte important sa-i invatam pe copii nostri sa accepte schimbarea, noul, cu mintea deschisa. Numai asa vor avea curajul sa-si asume riscuri, sa porneasca pe drumuri neumblate, numai asa vor avea curajul de a infrunta viata cu toate surprizele care apar pe parcurs.

Siguranta maxima la exterior…. nu exista! Si cel mai bun exemplu este criza financiara a timpurilor noastre. Cu alte cuvinte, conduceti-va copilul catre siguranta interioara, catre echilibrul launtric, catre convingerea ca totul se poate rezolva. Convingeti-l sa guste din mancaruri noi pentru el, chiar daca numai o singura gura. Nu-i umpleti ziua cu tot felul de activitati; lasati-i timp sa descopere singur ce-i in jurul lui. Ajutati-l sa cunoasca diferite culturi, religii, fara a-l indoctrina in niciuna. Cunostintele despre crestinism, iudaism, islamism, hinduism, taoism, umanism, nu fac altceva decat sa-i deschida mintea si sa-i demonstreze ca este doar un alt cetatean al Terrei.

Marea noastra bogatie nu consta in ceea ce avem ci in ceea ce daruim. Parinte fiind trebuie sa gasesc echilibrul intre dragostea nelimitata, grija si dorinta de a-mi tine aproape copilul si increderea si curajul in a-i da liberatea.
Dandu-i copilului libertate, nu facem altceva decat sa-i inspiram siguranta in propria-i persoana si in acelasi timp demonstram ca avem incredere in abilitatile si fortele lui.

Supravegheaza si indruma-ti copilul catre o viata plina de culoare si armonie si invata sa te dai la o parte la timp. Doar asa va avea curajul sa experimenteze, sa se bucure de nou; doar asa va avea curajul sa-si largeasca orizontul.

N-am crezut niciodata ca este atat de dificil sa fii parinte. Sa-ti vezi copilul crescand, dezvoltandu-se, sa-i porti de grija in permanenta. Sa incerci sa-i intelegi ideile si prin el sa faci cunostinta cu o generatie intreaga. Nou. Diferit. Departe de a fi intotdeauna pe gustul meu.

Nici macar asta nu conteaza. Vreau sa stiu, vreau sa cunosc, vreau sa inteleg; si cu cea mai mare deschidere, le accept punctele de vedere. Nu pentru ca ar fi ale mele, nu c-as renunta la ideile si convingerile mele. Nici pe departe!

Dar, vreau sa fac parte din viata copilului meu; vreau sa-l inteleg, sa simt in acelasi timp cu el, vreau sa ma bucur de realizarile lui si sa fiu acolo, langa el, atunci cand o sa-i fie greu.

Si asta se face doar daruind si primind, acceptand si dand.

Merita.

LIEUX DE SOCIABILITÉ URBAINE EN AFRIQUE Laurent Fourchard, Odile Goerg, Muriel Gomez-Perez (éd.)

iunie 14th, 2009

Débusquer, dans les villes d’Afrique, des lieux spécifiques où s’exprime « l’aptitude générale d’une population à vivre intensément les relations publiques » (Maurice Agulhon). Tel est le projet de cet ouvrage novateur qui se penche sur l’histoire singulière des espaces de sociabilité urbaine, des mosquées aux églises, des bars populaires aux salles de concert, des cinémas aux galeries d’art…
Ces lieux ouverts sur le monde se constituent à la frontière, poreuse et fluctuante, entre espace public et espace privé. Ils constituent des interstices, des scènes ambivalentes – détournées parfois de leur vocation première – où se jouent plaisir et contrainte, rencontre et exclusion, religieux et profane, loisir individuel et pression collective, pouvoir et contre-pouvoir. On y invente de nouvelles pratiques, on y redéfinit les rapports entre hommes et femmes, entre groupes sociaux, entre citadins et ruraux.
Véritables laboratoires d’expérimentation sociale, certains de ces espaces urbains contribuent à l’émergence d’une identité citadine plurielle. II n’est donc guère surprenant, dans une Afrique largement dominée par des régimes autoritaires, que les pouvoirs en place cherchent à les réglementer, ainsi que les multiples formes de sociabilité qui s’y expriment.
Cet ouvrage collectif découle d’un colloque international organisé par le laboratoire SEDET (Université Paris Diderot-Paris 7) et par le laboratoire CEAN (Institut d’Études Politiques de Bordeaux). Il rassemble, dans une approche interdisciplinaire, les contributions d’historiens, d’historiens de l’art, d’anthropologues, de géographes et de politistes dont les contributions couvrent une grande partie du continent africain, de Tunis au Cap et de Lagos à Zanzibar.
Ouvrage dirigé par Laurent Fourchard, Odile Goerg et Muriel Gomez-Perez
Laurent Fourchard est chargé de recherche à la Fondation nationale des Sciences Politiques, Centre d’étude d’Afrique Noire (CEAN), Institut d’Etudes Politiques de Bordeaux. Il travaille actuellement sur l’histoire sociale et politique du Nigeria et de l’Afrique du Sud.
Odile Goerg est professeure d’Histoire de l’Afrique contemporaine à l’Université Paris Diderot-Paris 7 et membre du Laboratoire SEDET /CNRS. Ses recherches concernent l’histoire économique et sociale dans le contexte urbain.
Muriel Gomez-Perez est professeure-chercheure au Département d’Histoire de l’Université Laval (Québec) et membre du Laboratoire SEDET/CNRS. Elle mène actuellement des recherches d’une part, sur Islam, médias et espace public, et, d’autre part, sur Islam et relations intergénérationnelles.
48,50 euros – 610 pages – ISBN : 978-2-296- 08971-6

source: L’Harmattan

Expoziţie Nicolae Dărăscu la Muzeul Naţional Cotroceni –

iunie 14th, 2009

Administraţia Prezidenţială şi Muzeul Naţional Cotroceni în colaborare cu Muzeul Naţional Brukental – Sibiu, Muzeul de Artă – Constanţa, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Muzeul de Artă – Craiova, Muzeul de Artă – Timişoara, Muzeul Municipiului Bucureşti organizează miercuri, 17 iunie 2009, orele 18.30, vernisajul expoziţiei “Nicolae Dărăscu – magician al culorii”.

Nicolae Dărăscu s-a născut în anul 1883 în oraşul Giurgiu, iar în perioada 1902-1906 a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe George Demetrescu Mirea şi Ipolit Strâmbu la pictură şi pe D. Serafim la desen. Între 1906-1907 a studiat la Paris la Academia Julian cu Jean Paul Laurens şi la Academia de Arte Frumoase cu Luc Olivier Merson. În anul 1908 a călătorit la Saint-Tropez şi Veneţia, iar în 1911 a organizat prima expoziţie personală la Ateneul Român.

Între anii 1912-1936 a deschis mai multe expoziţii personale, a pictat în Dobrogea şi din nou la Veneţia, şi-a expus lucrările la Haga, Amsterdam şi Bruxelles, a fost numit profesor suplinitor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, catedra de desen artistic.

Anul 1942 aduce participarea artistului la Bienala de la Veneţia şi la Expoziţia de Artă românească de la Bratislava, ca şi definitivarea ca profesor titular la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În anul 1946 a primit împreună cu Francisc Şirato Premiul Naţional pentru pictură. A încetat din viaţă la 4 august 1959 la Bucureşti.

Expoziţia dedicată pictorului Nicolae Dărăscu se doreşte aşadar, o retrospectivă, comemorînd astfel 50 de ani de la dispariţia marelui artist român (1959-2009). În cadrul expoziţiei vor figura 60 de lucrări purtînd semnătura lui Nicolae Dărăscu, cele mai multe reprezentînd peisaje şi scene marine, inspirate de călătoriile sale în Sudul Franţei (Saint-Tropez), la Veneţia, dar şi la Balcic şi în Dobrogea.

Opera pictorului Nicolae Dărăscu influenţată de curentele impresionism şi neoimpresionism este una originală şi prin ea, pictura românească modernă şi-a dovedit valoarea şi robusteţea.

Vernisajul va fi urmat de un concert susţinut de sopranele Patricia Seymour şi Mioara Manea Arvunescu, de tenorul Răzvan Săraru, acompaniaţi la pian de Adina Cocargeanu. În program vor figura lucrări semnate L. Bernstein, R. Leoncavallo, G. Puccini, A. Lara, P. Abraham, F. Lehar, G. Verdi, F. Loewe.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 17 iunie – 3 august 2009.

Comunicat de presă Muzeul Naţional Cotroceni

Circul secolului: Primăria Piteşti pusă sub sechestru de un executor

iunie 14th, 2009

De la ce a pornit? Dna Lucia Frâncu, i-a cerut executorului Eugen Fieraru să îi pună în aplicare o hotărâre judecătorească prin care are de recuperat 280.000 euro, contravalorea rezultată din expertiza unei proprietăţi ce i-a fost luată abuziv.

Povestea începe în anii ’60 , când părinţilor doamnei li s-au confiscat un teren şi o casă situate în Calea Craiovei, acolo unde este acum un bloc turn şi un spaţiu verde. Doamna Frâncu declara că : “Pe motiv că nu şi-au plătit impozitele, pentru insolvabilitate, primăria de atunci le-a luat părinţilor mei casa. Au dovedit însă că îşi plătiseră impozitele, dar casa şi terenul nu le-au mai primit. Noi nu am luat nici apartamente, cum au luat alţii, nici bani ca despăgubire!”

În 2001, când a apărut Legea 10, Lucia Frâncu a depus o cere de despăgubire, iar Primăria i-a replicat ca nu îi mai poate da terenul şi casa înapoi şi nici în echivalent, iar dacă nu+i convine, poate contesta dispoziţia în instanţă.

Vreme de patru ani, între 2004 şi 2008, a bătut pe la toate instanţele posibile, ajungând şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obţinând câştig de cauză. Ultima decizie, definitivă şi irevocabilă, a obţinut-o în decembrie anul trecut. Atâţia ani femeia s-a judecat cu reprezentanţii administraţiei locale, nimeni nu s-a uitat la ea, fiind pasată dintr-un birou într-altul fără a i se recunoaşte dreptul de proprietate, cu toate că avea absolut toate documentele necesare.

Viceprimarul Cornel Ionică comentează că “Noi îi recunoaştem doamnei dreptul de proprietate, dacă aşa zice justiţia, dar nu putem sa-i dăm despăgubiri în bani. Am făcut demersuri spre ANRP încă din februarie, aducându-le la cunoştinţă ce s-a întâmplat şi solicitând rezolvarea problemei. Nu am primit însă niciun răspuns de acolo”.

Primul lucru pe care a pus ochii a fost Skoda Octavia 01 MUN, maşina folosită de obicei de primarul Pendiuc. Executorul a prins maşina în sfoară de la cap la cap şi a sigilat-o aplicându-i eticheta SECHESTRAT. Următoarea maşină o camionetă parcată, tot a Primăriei, de asemenea a fost sigilată.

Secretara Carmen Neacşu, a refuzat să descuie biroul şefului pe motiv că acesta nu este înauntru. Executorul a cerut o rangă să spargă uşa. În toiul acestei acţiuni executorul a observat că nu mai e nici picior de poliţit în zonă care să îl asiste la executare şi a început să dea telefoane pentru a-i reclama la şefii lor. Motivul dispariţiei?

Au fost chemaţi de urgenţă pentru a ancheta cazul secolului: dispariţia unui scuter. Executorul Fieraru concluzionează: ” Este foarte grav că atunci când se face o excutare poliţia se retrage de la execuţie..” Angajaţii Primăriei priviau miraţi…se comenta legalitatea demersului de a executa Primăria pentru aşa sumă şi telefonic era informat primarul Penndiuc despre ce se petrecea la uşa biroului său…spunând că “Este un abuz de nedescris! E un abuz total la adresa justiţiei şi a autorităţii publice! Nu e posibil aşa ceva!” Şi totuşi evenimentul era în plină desfăşurare.

Paradoxuri suedeze – partidul erei digitale, pitici agili și uriași innamoliti

iunie 14th, 2009
PP, Bård Eker, Christian Von KoenigseggPP, Bård Eker, Christian Von Koenigsegg

Suedia, o țară mică adăpostind o națiune mică. O națiune care în istorie a fost conservatoare prin excelentă dar care în ultimele decenii, mai ales după intrarea în UE – mult discutata și contestata de o aproape jumătate a populației – a făcut pași incredibili înspre deschiderea internațională, acceptarea altor culturi, flexibilitate, pragmatism și dinamism. Pentru ilustrare iată câteva evenimente la ordinea zilei care bulversează societatea suedeză.

La alegerile pentru parlamentul european, un partid cu un program și nume cel putin stranii, Partidul Piratilor – PP a castigat două locuri în parlament. Este firesc să te gândești la una din efemeridele care apar pe eșichierul politic oriunde în lume.

Si totuși… La 10 octombrie 1997, Ines Uusmann, parlamentar suedez și ministru al comunicării intre 1994-1998 se facea de ras cu o ,,previziune” care introdus-o în istorie asa cum nu si-a dorit: \”Internet är en modefluga – Internetul este o fiță la moda care va dispare cât de curând…\”. Sa fim prudenți cu previziunile prefabricate.

Ce spun piratii

De pe pagina internet a partidului putem citi urmatoarele:

Formarea
Piratpartiet – PP format la data de 1 ianuarie 2006 de către Rickard Falk Vinge a deschis un site unde orișicine putea semna o petiție pentru a forma un nou partid pentru a limita drepturile de proprietate asupra bunurilor intelectuale imateriale și de a proteja viată privată. La 20:30 el a publicat pagina iar restul este, asa cum se spune, istorie.

Pagina a avut trei milioane de hit-uri în două zile.

Deja a doua zi am adunat pe cale electronică semnăturile necesare pentru a înregistra partidul. Din păcate, am primit 4 ianuarie notificație de la autorități prin care se arata ca semnăturile trebuie să fie prezentate pe hârtie, nu digital. De aceea, pe 10 februarie am adunat toate cele 1500 de semnături
şi la 15 februarie am fost înregistrați oficial la Autoritatea Electorala Suedeza.

Credem ca Internetul este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată la democrație, comunicare şi cultură de la Gutenberg încoace. Suntem oameni care ne plătim conștiincioși facturile, comunicam cu prietenii, medici, avocați și jurnaliști. Ne comandam excursii, citim știrile, blog-uri, facem schimb de fișiere de calculator, avem o bogata cultura a comuniunii bazata pe faptul ca ne oferim unul altuia serviciile și tragem împreuna foloasele de pe urma acestora.

Este important să se păstreze dreptul la viata privată și dreptul de a comunica liber, prin e-mail, telefon sau scrisori. Fiecare ar trebui să se simtă în siguranța când folosește internetul. De aceea statul nu trebuie să aducă atingere vieții private şi sa vâneze o întreagă generație de tineret. Internetul devine mai sigur prin existenta unor drepturi de autor echilibrate, care sa permită oricui sa aibe acces la cultura.

Spre deosebire de partidele la putere în UE, nu vom oferi sprijinul nostru pentru programe care îngrădesc accesul autorităților la viața privată a cetățeanului.

Din Programul partidului versiunea 3.3:

Cerem interzicerea directivei sudeze de stocare a informațiilor referitoare la traficul pe internet al persoanelor și întărirea protecției vieții private individuale.

Fundamentele democrației ar trebui să fie garantate, atât în Suedia cât și în Europa.

Cultura trebuie să liberă

Drepturile de proprietate intelectuală sunt o modalitate de a legifera cu privire la caracteristicile de materiale de proprietate intelectuală valori.

Ideile, cunoștințele şi informațiile sunt prin natura lor ne-exclusive, valoarea lor comună este că ele pot fi împărtășite.

Brevete și monopolurile private fac rău societății.

Vrem să eliminam treptat sistemul de brevetare.

Monopolurile private ar trebui combătute.
Sectorul public arhiva și să furnizeze documentele în format de computer libere. Ar trebui să mergem pentru a comunica cu autoritățile, fără a fi obligat la un anumit furnizor de software-ul. Utilizarea de ,,open source” în sectorul public, inclusiv școli, ar trebui încurajată.

După acest succint extras din principiile partidului ( www.piratpartiet.se ) ne putem întreba dacă ele nu reiau într-o forma mai modernă și mai subtilă vechi idealuri anarhiste.
Ca întotdeauna, fiecare membru vede în principiile partidului sau ceeace lui ii convine. Exista riscul, care de pe acum e evident, ca toate demersurile PP sa se rezume la forțarea accesului gratuit la proprietatea intelectuală produsă cu trudă și sacrificii de creatori. Unii dintre ei aflați deja în dilema de a continua sa creeze sau sa se dedice altor meserii mai lucrative. Poate ca creatorii au dreptul la traiul decent pe care și-l doresc ei înșiși de pe urma creației lor.

In vreme ce PP pune problema creației gratuite, la extrema cealaltă, Christian von Koenigsegg suedez cu origini într-o familie nobila bavareza a văzut în copilărie un desen animat norvegian cu Raliul de la Monaco. A avut o revelație, spunându-și ca se va ocupa numai cu asa ceva.
Nu cu mulți ani mai târziu, în 1994 într-un garaj a construit prototipul unui super automobil de lux. în 2002 începea producția de serie (20 de exemplare pe an) a modelului Koeningsegg CC 8S care se vinde cu nu mai puțin de un milion de euro.

După cum se știe, începând din toamna anului trecut, producția automobilului SAAB, simbol al civilizației suedeze a intrat în criza. în 2009 General Motors, proprietarul fabricii suedeze, lovit de criza, a inițiat procedura de faliment.

Zilele trecute opinia publica suedeza a primit cu uimire vestea ca liliputul Koenigsegg, susținut financiar de un designer miliardar norvegian, Bård Eker și alți miliardari necunoscuți, prietenii lui, au depus o scrisoare de intenție pentru cumpărarea fabricii SAAB și continuarea producției.
E de înțeles ce rumoare enorma s-a creeat. Opiniile emise sunt cele mai diverse, majoritatea formând-o scepticii.
Vom asista la o competiție cu tenta sportiva, așteptată cu sufletul la gura, în care un David modern se lupta, de data asta sa salveze un Goliat innamolit. Koenigsegg va pune în lupta know-how-ul avansat în optimizarea extrema a producției și logisticii susținuți de bani norvegieni care, pana la proba contrarie, nu au miros.

http://koenigsegg.se/ http://www.ekerdesign.com/ http://www.saabhistory.com/2009/04/22/saab-history-receives-responses-from-geely-koenigsegg

O sfidare pentru negaționiștii Holocaustului

iunie 14th, 2009

Negarea Holocaustului este un fenomen despre care am mai vorbit în revista ACUM și pe care trecerea timpului și apariția unor documente și dovezi tot mai greu de contestat pare să-l amplifice, nu să-l diminueze.

În România, negarea Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crima împotriva omenirii sunt incriminate de Legea 1007/2006 care a ratificat Ordonanța de Urgență 31/2002. Această lege nu prea se aplică însă și recenta scrisoare deschisă a fostului senator și negaționist de frunte Ion Coja către președintele Traian Băsescu în care era negat în mod explicit Holocaustul din România este o dovadă în plus a atitudinii cel puțin ambigue a autorităților față de această lege.

Sunt curios ce efect vor avea interpelările pe această temă ale senatorului PNL Raymond Luca și colaboratorului nostru Vlad Solomon, adresată direct la Ierusalim președintelui Băsescu, dar nu sunt convins că vor schimba prea multe.

Dar dacă Ion Coja neagă Holocaustul în public și la modul cel mai direct, cei mai mulți care o fac se ascund sub anonimat.

Eu am o invitație pentru toți negaționiștii care se ascund prin văgăuni virtuale: le sugerez să organizeze o demonstrație în fața sediului Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față în față cu Palatul Parlamentului, în care să afișeze pancarte în care să nege faptul că în România ar fi avut loc un Holocaust și în care să facă apologia lui Ion Antonescu. Adică exact ce fac pe internet sub acoperirea anonimatului să facă în public și în văzul autorităților.

Dacă cumva se va întâpla ca Parchetul să îi trimită în judecată, în timpul procesului să invoce excepția de neconstituționalitate, susținând că articolele din Legea 107/2006 care incriminează negarea în public a Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crime împotriva omenirii contravin articolelor 29 și 30 din Constituția României care garantează libertatea de exprimare.

Ar urma pronunțarea Curții Constituționale care să tranșeze odată și pentru totdeauna constituționalitatea acestei incriminări. Și într-un stat de drept acesta este testul care nu poate fi contestat.

Acest lucru se numește testarea unei legi. Îmi vine în minte un caz similar din Statele Unite, de acum 20 – 25 de ani de ani. În 1984 Gregory Lee Johnson a dat foc unui drapel al Statelor Unite la Dallas unde se ținea convenția Partidului Republican.

A fost evident trimis în justiție (Statele Unite sunt un stat de drept, unde legea se aplică prompt) și a susținut că incriminarea profanării drapelului de stat este o încălcarea a libertății de exprimare, protejată de Primul Amedament la Constituția SUA.

Cazul a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unire, care cu un vot de 5 – 4 a
declarat în 1989 legea care prevedea incriminarea profanării neconstituțională.

Le sugerez și negaționiștilor să facă precum Gregory Lee Johnson, adică, cum spune englezul “to put their money where their mouth is”, adică să treacă de la vorbe la fapte. Nu știu de ce, dar parcă văd că provocarea mea nu va fi acceptată…

Calul troian era… lup?

iunie 14th, 2009
Marian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistăMarian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistă

\”Nu vă încredeţi în Cal, troieni!/ Căci fie ce o fi, mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri\”.

(Vergilius – Eneida)

Evoluţiile de la Chişinău se precipită. După ce partidul de guvernământ şi-a afişat, cinic şi fără de cruţare, adevăratul „program electoral” într-un editorial despre „comandourile morţi” publicat în oficiosul de partid şi de stat, iată că PCRM mai trimite un mesaj opiniei publice: plecarea din partid a numărului doi de pe listele parlamentare ale comuniştilor, nimeni altul decât Marian Lupu. O mişcare aşteptată şi, totuşi, neaşteptată. Mai ales prin consecinţele ei.

Orice ar fi, e criză la PCRM

Indiferent dacă retragerea lui Marian Lupu e sinceră şi vine dintr-o exasperare onest exprimată de fostul preşedinte al parlamentului în declaraţia din 10 iunie sau e un joc de campanie al tehnologilor din partidul lui Voronin, plecarea lui Marian Lupu indică o criză profundă a taberei comuniste.

În prima versiune, avem de-a face cu o pierdere semnificativă pentru PCRM, mai ales la nivelul imaginii, atât în plan intern cât şi extern. Este, în plus, semnul că zvonurile legate de diverse grupări concurente din interiorul PCRM, care pivotează în jurul lui Voronin-Tkaciuk, Vladimir Ţurcan sau Marian Lupu, nu sunt simple zvonuri. Că Lupu a fost respins de aceste grupări sau a vrut să disloce una dintre ele este altă discuţie şi nu interesează acum (rămâne să constatăm că Marian Lupu a plecat, totuşi, singur). Dacă însă ipoteza plecării sincere se va dovedi corectă, PCRM scârţâie serios din încheieturi în perspectiva viitoarelor alegeri.

În a doua versiune, după care mutarea lui Lupu este partea unei strategii abile a tehnologilor comunişti, tot o slăbiciune relevă. Pentru că ideea plasării fostului spicher într-un alt partid sau coaliţie de partide „social-democrate” care, tras(ă) în parlament de locomotiva Marian Lupu, s-ar reuni împreună cu foştii colegi ai acestuia după anticipate, asigurând astfel jinduita majoritate, e semnul că PCRM nu se mai poate salva singur. Tocmai această strategie arată clar că cele 80 de mandate visate de şeful PCRM sunt la fel de certe ca şi… mulţimea de „voturi de aur” pe care comuniştii pretindeau, indecent, că le au în buzunar.

Testul mediatic

Un singur lucru ne va dumiri, probabil, în legătură cu semnificaţia gestului fostului preşedinte de parlament – atitudinea faţă de „transfug” a trusturilor media controlate, direct sau indirect, de către comunişti. În cazul lui Vasile Tarlev, s-a declanşat un veritabil linşaj – întemeiat sau nu, e altă poveste -, care a paralizat ieşirile publice ale celui care se vroia cel mai prieten dintre prietenii Rusiei în RM (Moscova a avut altă părere, se pare). Oricum, ex-premierului i-au fost închise uşile spaţiului public şi a fost supus unor campanii declanşate coordonat în media afiliată partidului de guvernământ. Dacă vor, comuniştii pot! Ce se va petrece cu Marian Lupu? El ştie multe despre fostul său partid, dar şi partidul ştie multe despre el. Sau ar putea sugera că ştie… Deja în declaraţia sa din 10 iunie, fostul lider de parlament a lansat acuze grave şi care, în orice stat normal, ar fi presupus autosesizarea instituţiilor statului. Deocamdată, reacţiile au fost neverosimil de blânde. Să vedem ce va urma.

Există un „brand” Marian Lupu?

O altă chestiune: cât de eficient poate fi un Lupu fără portofoliu? Socoteala de acasă nu se potriveşte de fiecare dată cu cea de la târg. Iar de data asta, socoteala celor care îl dau câştigător se bazează pe cota de notorietate şi prestigiu pe care fostul nr. 2 pe lista comuniştilor le-ar poseda şi care ar putea fi hotărâtoare pentru viitoarea configuraţie a parlamentului de la Chişinău. Întrebarea de fond este următoarea: există un „brand Marian Lupu”? Respectiv o zestre imagistică atractivă şi decisivă pentru partidele care vor reuşi până la urmă să şi-l asume?

Greu de spus, deocamdată. Ideea curentă este că da. Notorietatea lui Marian Lupu – despre care se spune că ar fi adus 20% din votul comuniştilor, deşi nu e deloc clar cum se face acest calcul – şi încrederea de care se bucură ar fi fost acreditată şi de sondaje. Din 2005 până în 2009, încrederea de care se bucură în rândul populaţiei a fost depăşită, cu rarisime excepţii, doar de cea a preşedintelui. Lupu a atins cote de încredere care variau între 33%-40%, iar în octombrie 2008 ajunge chiar să sufle în ceafa lui Voronin la o distanţă de numai un procent. Barometrul de opinie publică al IPP din decembrie 2009 ne arată că de cea mai mare încredere se bucură Vladimir Voronin (48,4%), urmat de Zinaida Grecianâi (42,8%) şi Marian Lupu (35,5%). (Dorin Chirtoacă ocupă locul patru, cu 31,5%). Citite aşa, cifrele par să indice un brand „Marian Lupu” solid.

Scaunul sau persoana?

Asemenea rezultate trebuie însă privite cu precauţie. Mai ales în societăţile în care autoritatea statului este încă nechestionată, iar „a lucra la stat” e un rezervor de prestigiu enorm. Observaţia ce trebuie făcută aici e că răspunsul la întrebarea din sondaje este prestabilit, adică respondentul are o listă cu personalităţi dintre care este invitat să selecteze persoana în care are cea mai mare încredere (lista e prezentată sau citită). De aici posibilitatea ca aceste scoruri să măsoare mai degrabă rezonanţa sau prestigiul funcţiei cu care este asociat respectivul nume, decât prestigiul personal. Prin urmare, aceste rezultate trebuie corelate cu altele, adică răspunsurile libere/spontane la întrebarea „în care personalitate politică din RM aveţi cea mai mare încredere?”. De data asta, răspunsurile sunt niţel diferite: Voronin conduce cu 22,8%, Dorin Chirtoacă are 8,3%, Marian Lupu câştigă doar 5,6%, iar Zinaida Greceanâi… 2,9%! Ce indică rezultatele cu răspunsuri libere? Faptul că ratingul lui Marian Lupu este acum de patru ori mai mic decât al lui Vladimir Voronin şi mai mic decât al primarului Chişinăului, respectiv că scorul mare din sondaje se datorează mai degrabă poziţiei în sistem a lui Marian Lupu (sau Zinaidei Greceanâi) şi nu persoanei ca atare. Nu contează cine eşti, contează ce eşti! Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu e deloc sigur că, deposedat de poziţia sa publică şi macerat mediatic de către comunişti, Marian Lupu va mai conta la fel în mentalul public. Cazul lui Vasile Tarlev vine urgent în minte.

\”Lista lui Lupu\” – adio, dar rămân cu tine?

Unde merge Marian Lupu? Unul dintre drumuri pare închis. Indiferent că dezertarea lui e sinceră sau nu, Opoziţia ar risca enorm să îl accepte. Unui public radicalizat nu-i poţi răspunde cu asumarea numărului doi de pe listele PCRM, iar timpul e prea scurt pentru explicaţii credibile. Direcţia cea mai plauzibilă pare să fie cea a „social-democraţiei” (europene, cum altfel?!). Ce înseamnă însă „social-democraţia” în RM? Ca de fiecare dată aici – mai degrabă oameni, nu doctrine. Adică Tarlev, Braghiş, Andronic sau Diacov, doi foşti prim-miniştri şi doi ex-preşedinţi de parlament. Lupu va fi alături de ei sau îi va înlocui pe unii dintre ei la conducerea unui partid rezultat după o serie de fuziuni. Indiferent însă cum va arăta viitoarea „listă a lui Lupu” – pentru că asta înseamnă eventuala formaţiune politică „social-democrată” – distanţa dintre ea şi fostul partid al lui Marian Lupu riscă să devină mai mică decât distanţa care o separă de Opoziţia liberală. În perioada preelectorală, dar mai ales în cea postelectorală, vom vedea cu adevărat dacă lupul, la Chişinău, îşi poate schimb şi blana, şi năravul…

Revista ACUM funcționează potrivit principiului VALORII ADĂUGATE

iunie 14th, 2009

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat la BBC este acela de a face presă pe crtiteriul VALORII ADĂUGATE. Asta înseamnă tratezi un subiect de presă într-un mod care să aducă audienței căreia i te adresezi ceva în plus față de modul în care același subiect e tratat de alte segmente ale presei. „

Sigur că ararori e posibil să aduci valoare adăugată prin exclusivitatea faptelor prezengtate și atunci diferența se face prin calitatea prezentării, a unghiului diferit de abordare și, nu în ultimul rând, prin limbajul folosit.

La revista ACUM ne ghidăm după acest principiu nu numai din respect pentru cititor, dar și pentru că fiind o revistă cu apariție săptămânală realizată 100% pe baze voluntare nu putem concura cu alte publicații de limbă română și ca atare nu are rost să duplicăm subiecte pe care alții le pot realiza mai repede decât noi. Ceea ce nu înseamnă că uneori, mai ales la rubrica Ultima Oră, nu prezentăm știri sau chiar preluăm comunicate de presă pe care cititorii le pot afla pentru prima oară de la noi.

De asemenea, preluăm unele articole scrise de colaboratori de-ai noștri publicate în alte ziare și reviste – Liviu Antonesei, Vladimir Tismăneanu, Dan Dungaciu, Sorin Ioniță și alții – aceste articole fiind citite adeseori pentru prima oară în revista noastră.

Revista ACUM se străduiește să acopere subiecte și unghiuri neglijate sau absente total din restul presei de limbă română. Recentul articol al lui Vlad Solomon despre vizita în Israel a președintelui Băsescu și confruntarea acestuia cu privire la activitatea nestingherită a negaționistului Ion Coja este practic singular în presa de limbă română.

Articolele lui Ovidiu Ivancu care pun la îndoială ortodoxia și conformismul naționalist sparg tiparele unei prese cvasi-pavloviene. Serialele lui Anton Constantinescu despre religie și știință sau homosexualitate aduc abordări practic inedite în peisajul publicistic românesc.

Ceea ce nu veți găsi însă în revista ACUM sunt teme de predilecție din presa românească: baterea de apă în piuă pro și contra Traian Băsescu, pierderea de vreme prin discutarea unor personalități de tipul Gigi Becali, Elena Băsescu sau Elena Udrea, etc. Nu veți găsi nici limbajul vulgar și clișeistic care inundă toate canalele media din România.

Desigur că o astfel de politică editorială îi irită pe unii, pentru că e ALTCEVA decât mocirla publicistică dominantă. “De ce vor ăștia cu tot dinadinsul să fie diferiți?” – se vor fi întrebat unii dintre detractorii noștri. Răspunsul e simplu: pentru că dacă am repeta ceea ce zic alții, mai ales când nu suntem de acord cu ce și cum spun ei, n-ar fi decât o pierdere de vreme, atât a noastră, cât și a cititorilor noștri care n-ar mai găsi, pe termen lung, motive să mai citească pagina noastră.

Prima călătorie cu trenul a lui Leizer Finkelstein

iunie 14th, 2009
Leizer FinkelsteinLeizer Finkelstein

Am fost nouă fraţi la părinţi; şase băieţi şi trei fete. Locuiam în Târgu Cucu. În 29 iunie 1941, pe la ora 10.00, eram cu toţii în curte. Era o duminică obişnuită. Se zvonea că în oraş se întâmplă ceva, dar noi stăteam liniştiţi, fără să ne închipuim nimic rău. Au venit şi ne-au scos pe toţi din casă, fără să ne dea voie să încuiem poarta după noi. Ne-au dus cu mâinile ridicate până la un loc de adunare, nu departe de casă. Apoi femeilor le-au dat drumul să plece acasă. N-am să uit chipul mamei, felul în care ne-a privit la despărţire. Brutalitatea cu care ne-au scos din casă şi ne-au dus la locul de adunare, o făcea să se îndoiască că ne va mai revedea. După aceea ne-au dus până la Chestura de Poliţie de pe strada Vasile Alecsandri, tot cu mâinile sus, escortaţi de jandarmii şi poliţiştii ieşeni. Pe drum până în faţa chesturii am văzut destule cadavre. Toate bordurile şi trotuarele erau înroşite de sânge. Aveam 17 ani şi atunci am văzut primii morţi…

La intrarea în curtea chesturii coloana a fost luată în primire de trei soldaţi nemţi, SS-işti cu caschetă şi insigna cu cap de mort, înarmaţi cu bâte. Pe cine nimereau în cap acolo rămânea. Am călcat peste cadavre, peste creier de om…Şi atunci mi-am zis că acolo îmi găsesc sfârşitul. Stăteam în picioare în curtea chesturii, înghesuiţi ca sardelele. Pe un postament era instalată o mitralieră. Cei care au încercat să sară gardul au fost împuşcaţi pe loc. Acolo, în înghesuiala aceea, ne-am pierdut de tata şi de ceilalţi fraţi. Rămăsesem cu un singur frate mai mic, care mă ţinea de mână Ne-am băgat în fundul curţii. Seara au scos un eşalon de oameni pe care i-au îmbarcat într-un tren care ducea către Călăraşi, Ialomiţa. Printre ei se afla un frate de al meu şi tata, dar atunci nu ştiam.

!poza80! Noi doi, cu fratele meu mai mic, am rămas peste noapte în curtea chesturii unde era aşa o îngrămădeală încât nu ne puteam mişca. Nu aveam cum să ne deplasăm. Ne-am făcut şi nevoile pe noi, pentru că nu aveam unde să ne ducem… Aşa am stat până în zori, în picioare, în curtea chesturii. Dis de dimineaţa ne-au mânat până la gară. Pe trotuar zăceau cadavre. Ne-au urcat într-un tren care ducea la Podu Iloaiei. Eu şi cu fratele meu am fost în primul grup urcat în vagon şi, de frică, ne-am pitit în părţile laterale ale vagonului. Mijlocul a rămas liber şi un împiegat, pe care-l văd şi acum în faţa ochilor, a început să urle că nu expediază vagonul dacă nu e încărcat la capacitate şi a cerut să se mai aducă oameni. Şi au mai urcat 40. De-acum eram 80. De frică ne-am înghesuit unul în altul şi vagonul nu s-a umplut complet şi atunci au mai adus o serie de oameni. Aşa am ajuns 120 de oameni într-un vagon de vite.

Era prima mea călătorie cu trenul, până atunci nu mai fusesem niciodată cu trenul. Când ne-au îmbarcat eram aproape epuizaţi. Nemâncaţi, după o noapte de veghe petrecută în picioare, plini de mizerie pe haine… Apoi trenul s-a urnit . Cei 20 de kilometri de la Iaşi până la Podu Iloaiei i-am parcurs într-o zi întreagă. În zori fusese răcoare dar apoi a dat căldura şi vagonul s-a transformat într-o camere de gazare. Ne sufocam. N-a trecut mult timp şi lumea a început să moară. Vă pot spune că mi-am băut urina. Mi-am rupt cămaşa în fâşii, pe care le-am înmuiat în urină şi sudoare, şi mi le-am stors în gură. Să nu mor de sete.

Şi oamenii mureau într-una. Dacă un mort cădea peste tine nu mai aveai putere să-l dai la o parte şi te înăbuşea. Atunci cineva a venit cu ideea să aşezăm morţii jur împrejur, la marginea vagonului şi să ne aşezăm pe ei. Pot spune că am stat pe o bancă de cadavre.

Am ajuns la Podu Iloaiei pe la şapte seara. Când s-au deschis uşile vagonului, până atunci nu le deschisese nimeni, abia câţiva dintre noi am fost în stare să coborâm. Din cei 120 de oameni am supravieţuit vreo 20 – 25… Ne-au adunat în curtea sinagogii din centru, care acum nu mai e. Şeful de post a anunţat populaţia evreiască din târguşor să vină să ne ia. Eram epuizaţi, înfometaţi şi aproape goi… Apoi ne-au dus pe la casele evreieşti unde ne-au spălat şi ne-au dat ceva de mâncare.

A doua zi dimineaţă ne-au adunat din nou şi ne-au dus la calea ferată unde rămăseseră vagoanele. În dreptul fiecăruia era câte un morman de cadavre, înalt ca o grămadă de nisip. Ne-au pus să întindem morţii pe câmp şi să le căutăm actele. Şeful de post a dat oamenilor un caiet şi un creion, să noteze numele morţilor, după actele găsite asupra lor. Nu vă pot descrie scenele când părinţii îşi recunoşteau copiii morţi sau copiii îşi găseau părinţii printre cadavre… Apoi ne-au dat cazmale şi tot noi am săpat gropile comune unde i-am îngropat.

(interviu realizat în mai 2006, în curtea sinagogii Târgu Cucu din Iaşi. În incinta sinagogii se află un muzeu al Pogromului din iunie 1941)

Multiculturalismul: un slogan gol la Cluj

iunie 14th, 2009

Acum cîteva zile s-a inaugurat noul terminal al aeroportului din Cluj. Emil Boc, actualmente prim ministru, nu demult primar al Clujului, a menţionat încă o dată caracteristica importantă care deosebeşte Clujul de celelalte oraşe mari ale ţării: multiculturalitatea. Boc nu vorbeşte pentru prima dată despre multiculturalitatea oraşului. Problema însă este că multiculturalitatea, în cazul conducerii actuale a Clujului, este un slogan gol, euroconform şi la modă, dar ceva ce nu trebuie aplicat în realitate.

Pentru sute de ani, multiculturalitatea în Cluj a însemnat de fapt convieţuirea celor trei etnii dominante în Transilvania: românii, maghiarii şi germanii (saşii). În ultimele două sute de ani, aceasta a însemnat mai mult convieţuirea între români şi maghiari, maghiari şi români, cui în ce ordine îi place. Este de înţeles deci că comunitatea maghiară din Cluj înţelege, prin asumarea unor politici multiculturale reale, asumarea de fapt a acestui bilingvism, a acestei biculturalităţi omniprezente pe stradă, în instituţii culturale, şcoli sau biserici.

Municipiul Cluj-Napoca, încă majoritar maghiar la începutul anilor ‘60, a văzut, din anii ‘70 ai secolului trecut, o colonizare masivă de populaţie românească, provenită mai ales din regiunea Munţilor Apuseni şi din judeţele din Moldova. Bazîndu-se şi pe sprijinul acestei noi populaţii de clujeni, total afoni la ideea multiculturalismului, vechiul primar Gheorghe Funar a dus o politică şovină, anti-maghiară, făcînd tot posibilul să ascundă moştenirea maghiară a oraşului, să sufoce mentalitatea şi atmosfera multiculturală a urbei, încă existentă măcar în generaţia mai veche. Cu toţii am crezut că, după schimbarea din 2004, lucrurile se vor îndrepta spre bine. Maghiarii au sperat la o întoarcere la tradiţiile vechiului Cluj, cel fără Napoca, cel bilingv, cel cu adevărat asumat multicultural. Însă şi maghiarii şi românii care au crezut în această reîntoarcere la rădăcini au avut parte de o dezamăgire cruntă: nu s-a schimbat aproape nimic. Primăria Clujului duce aceeaşi politică de ignorare a maghiarilor, aceeaşi politică de ignorare a multiculturalismului acestui oraş.

Nu ştiu dacă cineva s-a încumetat pînă acum să facă un catalog al domeniilor în care primăria ignoră maghiarii acestui oraş, moştenirea maghiară a oraşului, majoritatea covîrşitoare a turiştilor care vizitează anual oraşul (care sînt din Ungaria) şi astfel, pînă la urmă, ideea de asumare a multiculturalităţii. În continuare o să încerc să fac o „listă a ruşinii” multiculturalităţii clujene:

1. La intrările în oraş lipseşte tăbliţa bi- sau trilingvă indicatoare de localitate. Am putea spune că acesta este cel mai vechi deziderat al maghiarilor clujeni. Cerinţa afişării numelui maghiar „Kolozsvár” a fost luată mai mult în glumă de fostul primar, Gheorghe Funar. Deşi era obligat prin Legea 215/2001, adoptată la data de 23 aprilie 2001, Funar a ignorat aceste articole, neaplicînd prevederea afişării obligatorii a denumirii localităţii în limba minoritarilor care erau peste 20% din populaţia localităţii. Ultimul recensămînt oficial existent în aprilie 2001 era cel din 1992. După datele acestuia, maghiarii numărau 22,78 % din populaţia oraşului. Deci, legea se aplică la Cluj. Rezultatele finale (şi deci oficiale şi aplicabile) ale recensămîntului din martie 2002 au fost publicate numai în iulie 2003. Deci peste doi ani, fostul primar, refuzînd aplicarea legii, a scăpat fără măcar un avertisment oficial. După 2004, noua conducere, pedelistă, s-a ascuns foarte inteligent în spatele legii, afirmînd că, din cauza faptului că maghiarii, după ultimul recensămînt, nu mai sînt peste 20% din populaţie, nu pot cere afişarea numelui localităţii în limba maghiară. Însă, domnul primar Emil Boc, fiind şi jurist, ştia foarte bine că legea obligă peste 20%, însă nu interzice aplicarea acestei prevederi sub 20%. Exemplele sînt multe în Transilvania, unde, printr-o simplă decizie a consiliului local, s-a decis afişarea numelui localităţii în două sau trei limbi, chiar dacă minorităţile respective nu atingeau cei 20%: Braşov, Sibiu, Aiud, Sighişoara, Orăştie etc. Este o chestiune care ţine de bunul-simţ şi de respectul faţă de minoritate. Ce să mai vorbim de tăbliţa de „bun venit la Cluj”, pe care găsim şi limba chineză sau rusă, dar nu şi maghiara. Mă gîndesc oare cîţi chinezi sau cîţi ruşi, şi cîţi maghiari intră zilnic cu maşina în Cluj…

2. Lipsa indicatoarelor bilingve de localitate la gările CFR ale oraşului. Afişarea bilingvă a numelui localităţii în gări ţine de atribuţia Ministerului Transporturilor. Acest minister a ordonat fabricarea şi instalarea acestor indicatoare luminate bilingve, conform listei de nume de localităţi în limbile minoritare aflate în Hotărîrea de Guvern nr 781/2001. În această hotărîre de guvern, Kolozsvár figurează (hotărîrea lucrînd după rezultatele recensămîntului din 1992). Din presa acelui an putem afla că tăbliţele au fost fabricate, însă a fost instalată numai cea de la Cluj-Napoca Est (Kolozsvár Keleti). Şi aceea a stat acolo numai vreo trei zile, fiind ordonată demontarea ei. Tăbliţa care trebuie să fie pusă la gara mare zace şi azi undeva într-un hambar al CFR-ului. Oare la presiunea cui nu s-a aplicat legea şi nu s-a pus afişajul bilingv în gările Clujului? Aceste tăbliţe există şi ar putea fi puse şi în ziua de azi. Pur şi simplu ar fi nevoie de respectarea deciziei din 2001 a Ministerului.

3. Nu s-au scos sau nu s-au schimbat tăbliţele instigatoare anti-maghiare de pe monumente istorice şi clădirile din centru. Aceste tăbliţe de comemorare povestesc minciuni sau adevăruri parţiale, subiective, despre crimele maghiarilor împotriva românilor din diferite perioade ale istoriei comune. Mă întreb: la ce bun să ne tot amintim de masacrarea unora sau a altora? În puţinele conflicte armate pe care le-am avut unii împotriva celorlalţi, cu toţii am avut mulţi morţi, răniţi, oameni care au suferit. Astfel de explicaţii subiective, tendenţioase, ale istoriei duc la tensiuni interetnice în loc de reconciliere, duc la ură în loc de empatie şi înţelegere, în loc de asumarea unui trecut comun transilvan. Găsim aceste tăbliţe pe statuia lui Baba Novac, pe crucea de pe Cetăţuie, pe clădirea Facultăţii de Drept, pe clădirea Biasini de lîngă intrarea în Cimitirul Central şi chiar pe statuia lui Matia Corvin. La fel s-ar putea pune tăbliţe despre morţii maghiarii, despre crimele comise de armata română. Dar la ce bun? Într-un oraş multicultural, mi se pare o batjocură a multiculturalismului să instigi împotriva unora sau a altora, evocînd, în acest mod subiectiv şi tendenţios, amintiri dureroase pentru ambele naţii, conflicte în care cu toţii am pierdut, conflicte din care am înţeles că soluţia este convieţuirea paşnică. Au fost şi o mulţime de momente de cooperare. Acelea ar trebui comemorate pe clădiri sau monumente.

4. Neintroducerea limbii maghiare ca limbă minoritară oficială la Cluj, conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Cum am amintit mai sus, articolele pro-minoritare ale acestei legi a administraţiei publice locale nu au fost aplicate peste doi ani de către administraţia locală a lui Funar. Administraţia PD-L era deja acoperită de rezultatele noului recensămînt din 2002, publicate în iulie 2003. Însă, ca în cazul tăbliţelor indicatoare de localitate, şi în cazul dreptului folosirii limbii maghiare în actele primăriei în lipsa celor 20% decizia este a consiliului local. Dacă nu chiar folosirea limbii maghiare în actele publice, măcar o inscripţionare bilingvă a primăriei şi a instituţiilor aferente s-ar putea face fără probleme.

5. Maghiarii au fost excluşi de comunicarea turistică a Clujului. Nu există o hartă oficială în limba maghiară a oraşului, deşi ¾ din turiştii care vizitează Clujul sunt maghiari. Nu există broşuri turistice oficiale în limba maghiară. Noile chioşcuri digitale de informaţie turistică nu ştiu ungureşte. De asemenea aceste nu amintesc nicăieri de prezenţa maghiară, ignoră total apartenenţa la cultura, istoria, religia maghiarilor a celor mai multe monumente istorice de văzut ale Clujului. Aceaşi ignoranţă conştientă o găsim la toate materialele de promoţie a oraşului făcute în limba română sau în limbile de circulaţie internaţională, unde şi la partea de istorie, şi la partea de descriere a monumentelor oraşului lipseşte cu desăvârşire amintirea maghiarilor. Se încearcă crearea unei moşteniri istorice a Clujul din care maghiarii sunt exluşi forţat, deşi este foarte clar tuturor specialiştilor că majoritatea moştenirii construite cu relevanţă turistică a oraşului a fost ridicată de către maghiari.

6. Maghiarii au fost excluşi din comunicare administrativă a oraşului. Nici pagina de web a primăriei, nici jurnalul oficial a primăriei nu are versiune în limba maghiară, deşi au fost promisiuni în acest sens. Aceste lucruri ţin total de bunăvoinţa primarului sau a consiliului local. Ar fi un gest de nepreţuit faţă de cetăţenii maghiari ai oraşului.

7. La numirea străzilor nu este respectat procentajul etnic al oraşului. În reţeaua de străzi întotdeauna crescătoare a Clujul foarte rar apar nume maghiare. Şi acelea care apar de obicei sunt date celor mai mici sau mai lăturalnice străzi noi. Nu este deci respectat proporţia de 1/5 a populaţiei de etnie maghiară în politica de numire a străzilor. De asemenea în centrul oraşului nu mai există nici un bulevard sau măcar o stradă mai importantă care să-şi fi păstrat numele maghiar. Acest fapt este o ignoranţă faţă de populaţia maghiară (de altfel încă într-o proporţie de peste 40% în cetatea istorică), faţă de istoria acestor străzi, şi în general faţă de caracterul multicultural al oraşului.

8. Primăria nu urează sărbători fericite cetăţenilor maghiari ai Clujului. De crăciun vedem pe autobuzele RATUC doar urări de sărbătoare în limba română. De paşte discriminare e şi ma clară: nu numai că nu există aceste urări în limba maghiară, dar de paştele catolic şi protestant astfel de urări lipsesc totalmente, ele apărând numai de paştele ortodox.

9. Maghiarii sunt aproape întotdeauna ignoraţi din evenimentele mari organizate sau co-organizate de primărie. Să amintim printre altele numai revelionul, evenimentele de ziua copiilor, târgurile de carte, sau fel de fel de festivaluri. La aceste organizări foarte rar apar invitaţi maghiari, artişti maghiari, corturi tematice maghiare.

10. Primăria nu doreşte folosirea limbii maghiare pe tăbliţele indicatoare de monumente istorice. Asta chiar dacă s-a aprobat în 2007 în strategia de dezvoltare a oraşului afişarea şi în limba maghiară (document valabil şi aplicabil şi azi), asta chiar dacă Sorin Apostu a fost unul dintre cei care au votat acel document, asta chiar dacă în oraşul luat deschis ca model de către Apostu, Sibiul, foloseşte şi limba maghiară pe aceste tăbliţe.

Cum se poate vedea acesta este doar ultima dintre numeroasele politici de ignoare a multiculturalităţii acestui oraş care înainte se făcea făţis, cu zâmbetul pe buze, prin strigăte şovine, dar care se face şi după 2004, într-un mod mai subtil, dar la fel de eficient şi la fel de naţionalist.

De acea îmi vine să râd (să plâng?) când îl aud pe Emil Boc sau pe Sorin Apostu vorbind de importanţa multiculturalităţii Clujului. La primăria clujeană multiculturalitatea este un slogan gol, care în realitate este aplicat exact invers: în comunicarea oficială, în afişajul oficial se duce politica monoculturalizării, a românizării totale, a ignoranţei voite a elementului maghiar, cel care de fapt acordă prin dimensiunea sa, prin moştenirea sa, prin instituţiile sale culturale, educaţionale, religioase, multiculturalitatea acestui oraş.

Limba Cailor http://limbacailor.wordpress.com/

Pipiţe, oieri şi factorul bling în alegerile europene

iunie 14th, 2009

Nu sunt un fan auto, dar mărturisesc că admiram într-o vreme (de la distanţă, desigur) luxul discret al mărcii Audi, pentru că reuşea să evite acea asociere cu sportivi maimuţoizi, traficanţi de droguri sau feciori de bulibaşă cu pantofi ascuţiţi, ce calamitează imaginea publică a altor mărci premium.

Asta până când au început şi ei să producă dricuri negre de genul celui aşteptat ca mită de dl Remeş, dar mai ales de când au început să bage în faruri nişte mărgeluţe luminoase ca de poker mecanic, ce fac probabil deliciul pipiţelor la care se referea deunăzi dl Crin Antonescu şi băieţilor cu maieu de plasă şi cozoroc întors la spate.

O repoziţionare în jos similară pe piaţa politică a făcut Europa la alegerile de săptămâna trecută, trimiţând în Parlamentul Uniunii o listă ceva mai lungă decât de obicei de indivizi ciudaţi şi coloraţi. Partidele din multe ţări au judecat – corect – la fel ca şi cei de la Audi, că nu le foloseşte la nimic să-şi păstreze admiraţia insolvabilă a unora ca mine, fiind mai profitabil să se mişte în direcţia unde există piaţă neocupată. Chiar dacă asta înseamnă includerea în ofertă a unui strat gros de fard roz şi zorzoane bling-bling, în diverse forme.

Dacă la vreme de criză electoratul se identifică mai bine cu motociclişti tatuaţi, şefi de clan transhumant reciclaţi în oameni de afaceri, dansatoare din buric şi adolescenţi întârziaţi educaţi pe twitter, care se exprimă mai mult prin onomatopei şi chicoteli, atunci asta le oferim, şi-au zis probabil liderii. Iar unde Europa conduce, România urmează cu plăcere.

N-are cum să nu ţi se contracte sfincterele când vezi că PDL intermediază intrarea dlui Becali, Primul Oier al ţării, în Partidul Popular European, de dragul unui loc în plus. Dl Crin Antonescu, altminteri bun orator, ar trebui să explice el însuşi foarte bine ce a vrut să zică prin celebrul termen “pipiţe”: dacă a avut cumva în vedere persoane inconsistente paraşutate în politică înainte de a avea realizări identificabile în vreo profesie oarecare, e mai bine să se gândească de trei ori înainte de a da cu piatra.

Ca să nu mai vorbim de dl Geoană, la care pipiţăreala electorală a urcat pe noi culmi. După ce a dat întâi o declaraţie bizară, cum că va apăra România de atacuri din partea Olandei (se referea la critici pe justiţie şi anti-corupţie, presupun, dar nu reieşea foarte clar), fix în ziua votului s-a gândit să se retragă din CSAT, că tot era iminentă o decizie a Curţii Constituţionale care constată că este neconstituţional ce a făcut Domina Lui, insistând să fie prezent acolo.

În cel mai infantil mod cu putinţă, a găsit pretextul subţire al unei vizite a lui Băsescu în Irak şi al declaraţiilor obscure făcute de acesta acolo – care nu spun mare lucru în plus faţă de ce era deja scris în memorandumul cu guvernul irakian, anume că prin iulie trebuie să începem retragerea – pentru a se da lovit în aripa constituţională. Nemaisuportând aşa amestec brutal al preşedintelui în chestiunile armatei, a zăngănit războinic din pintenii Prada, a făcut conferinţă de presă în zi de vot şi a zis că el e cel care va „repera onoarea” armatei (şi sporurile sale salariale).

Finalmente, nici nu mai contează aşa tare. N-am ieşit noi ultimii în Europa ca prezenţă la vot: slovacii, cehii, balticii şi polonezii sunt mai jos ca noi, deci măcar aici am scăpat de lanterna roşie. Atât la noi, cât şi pe UE ca întreg, procentul e doar cu 2% mai mic decât ultima dată, deci n-avem chiar prăbuşirea dramatică de care s-a vorbit. Iar în România avem şi circumstanţa suplimentară a hotărârii stranii de a ţine aceste alegeri într-un weekend lung, când Bucureştiul şi alte mari oraşe au fost realmente pustii. Şi până la urmă e mai bine să ai prezenţă mare la urne şi să votezi nişte neo-fascişti adevăraţi, organizaţi şi cu agendă, ca în Ungaria, sau să rămâi la bufonii tradiţionali ca Becali şi Vadim?

Românii şi ceilalţi estici vor rămâne în continuare dedicaţi proiectului Europei comune, după cum o arată în sondaje, doar că s-au enervat constantând că şi acolo dau tot peste elita politică de acasă, pe care o ştiu de 20 de ani şi pe care sunt chemaţi din nou s-o voteze. Şi au tot dreptul să se simtă deranjaţi văzând că singura strategie de înviorat atmosfera la care s-au putut gândi partidele a constat în a-şi pune LED-uri colorate în faruri.

Articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Falimentul sistemului politic

iunie 14th, 2009

Din păcate, cele mai sumbre prognoze preelectorale s-au împlinit. Şi nu mă refer atât la cele ce-mi aparţin, cât la cele din sondajul de calibrare INSOMAR, din alte sondaje ori ale altor comentatori.

În vreme ce PSD şi PDL se ceartă la televiziuni pe trei zecimi de procent, iar dl Antonescu plânge sumbru după cele 20 de procente dorite, dar neatinse, dnii Vadim Tudor şi Gigi Becali, laolaltă cu „candidata lui tata“, proaspăt întoarsă la partid, se pregătesc să urce în avionul de Bruxelles. Din păcate, menajeria va fi completată şi de o mulţime de „prospături“ europene, de la dna Nicolai la dnii Stolojan şi Severin, puse de partidele normale pe liste.

Şi, după toate aceste probe eclatante de lipsă de abilitate politică, de fler şi de inteligenţă pură şi simplă, aflu de la televizor că tot poporul e de vină, pentru că e idiot, cum afirmă dl Hurezeanu, citând o vorbă spusă în alt context de Aristotel, sau nesimţit, cum fac aluzie politicienii, ori că nu-şi cunoaşte interesul european, cum o spun direct aceiaşi politicieni şi subtilii analişti. De fapt, partidele au cules ceea ce au semănat – când au făcut listele, când au mimat campania electorală sau au deturnat-o spre prezidenţialele din iarnă. Am atins un minim istoric în prezenţa la vot – în fond, au votat activiştii partidelor, nucleul dur şi câţiva „inconştienţi“ ca mine -, nu pentru că poporul ar fi stupid, ci pentru că aşa sunt politicienii noştri. Cu excepţiile de rigoare, în absenteismul de acum n-a fost nici lene, nici prostie, ci escaladarea unui fel de grevă electorală, care a început acum vreo doi ani.

Este un semn clar al falimentului sistemului politic clădit pe Constituţia din 1991, anemic remaniată în 2003. În loc să se vaite ori să se bată cu pumnii în piept, partidele noastre ar trebui să analizeze cu atenţie semnalele pe care un electorat dezgustat, care a început să respingă în bloc politica şi pe politicieni, i le adresează de mai bine de doi ani încoace. Revenirea în forţă, ca „revanşă“, a PRM ori succesul unei candidate precum EBA ar trebui să le dea serios de gândit.

Dacă nu vor fi în stare să preia iniţiativa reformării reale a sistemului politic, plecând de la fundamentele sale constituţionale, aceasta s-ar putea produce din exterior, cu mari pagube pentru democraţie. Primul nostru sistem democratic reprezentativ, cel interbelic, a capotat în faţa extremismului de dreapta, fiind sufocat după aceea şi de cel de stânga. Aşa era contextul atunci? De acord, dar contextul nu explică totul, mai trebuie şi un faliment interior. Asta nu s-ar mai putea întâmpla acum, din pricina faptului că suntem membri UE şi NATO? Aşa mă consolam şi eu până să văd ce gură de oxigen a dat criza economică extremismului în cealaltă Europă, cea cu vechi tradiţii democratice, să dau Olanda drept exemplu!

Mi-e teamă că nici de data aceasta partidele, să le spun normale, nu vor învăţa nimic din această experienţă electorală. Îşi vor tăia craca de sub picioare. Din păcate, ne vom prăbuşi laolaltă cu ele. Cum sunt rezultatul efortului nostru, cum ne reprezintă, poate ne merităm soarta. Altfel, am găsi mijloace să le obligăm să se schimbe şi să schimbe acest sistem muribund. Ar trebui să fim în stare să renaştem societatea civilă, absorbită, parazitată de cea politică.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Nunta Lilianei Vițu – mai mult decât un eveniment monden

iunie 14th, 2009

Liliana Vițu – una dintre feministele cele mai consecvente din Republica Moldova – s-a măritat!

E drept că a făcut-o la o vârstă la care aici femeile sunt sau ar trebui să fie, potrivit obiceiului, mame de copii de școală primară.

Liliana este o fostă colegă, reporteră la BBC Chișinău între 1998 și 2004, iar împreună soțul ei, Mircea Eșanu, fiul academicianului istoric Andrei Eșanu, lucrează în sectorul ONG, încercând să schimbe mentalitățile de tip sovietic și patriarhal care atârnă ca o piatră de moară de gâtul societății moldovenești.

Petrecerea de nuntă de sâmbătă 13 iunie a fost prilejul reunirii unor figuri cunoscute pe scena publică de la Chișinău, între alții fiind invitați liderul Partidului Liberal Democrat, Vladimir Filat, analistul politic Oazu Nantoi, istoricul Anatol Petrencu, prezentatorul TV Mircea Surdu, fosta eurodeputată estonă Marianne Mikko, fost ambasador britanic în Republica Moldova, John Beyer, redactorul șef al Radio Europa Liberă Chișinău Vasile Botnaru și bineînțeles fosta echipă a BBC Chișinău în frunte cu Alexandru Canțîr.

Nunta a fost una tradițională moldovenească, cu hore și sârbe, dar și cu valsuri, dar proaspăt căsătoritul cuplu nu este deloc unul tradițional.

Liliana a stârnit în ultimii 10 ani admirație, dar și iritare în societatea nu arareori misogină din Republica Moldova prin lipsa ei de complexe și inhibiții, prin promovarea de către ea a unui așa-numit power-feminism, de afirmare a femeilor prin propriile puteri.

Împreună, Liliana și Mircea pot deveni un cuplu model în elita de la Chișinău și, de ce nu, în Republica Moldova, nu numai prin reușita lor profesională dar și printr-o apariție publică în care o femeie este egala bărbatului, lucru din păcate prea rar în această societate care se dorește europeană.

Revoltă, speranţă şi sânge: Două decenii după Tienanmen

iunie 14th, 2009

Nu se poate scrie despre anul revoluţionar 1989 fără a aminti demonstraţia democratică a studenţilor din Piaţa Tienanmen.

A fost una dintre cele mai nobile tentative de a democratiza un sistem osificat, întemeiat pe represiune, delaţiune, minciună şi spaimă. Un fost participant scria în ediţia „New York Times”, din data de 31 mai, că acel maraton al speranţei a reprezentat câteva săptămâni în care cuvântul „popor”, utilizat până la saţiu în propagandă oficială, a însemnat ceva real, concret, palpabil.

Năzuinţa de a reclădi libertatea s-a îngemănat cu o resurecţie a principiului suveranităţii poporului. O teză suţinută de Agnes Heller, Jacek Kuron, Adam Michnik, Ralf Dahrendorf.

O coincidenţă istorică grăitoare este aceea că masacrul din Piata Tienanmen s-a produs în aceeaşi zi în care au fost organizate primele alegeri libere din Polonia, care au avut ca rezultat o zdrobitoare victorie a Solidărtăţii. Dacă în Europa de Est se derula finalul bolşevismului, în China drumul către un postcomunism civic- democratic era violent întrerupt.

Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă aveau loc şi greve muncitoreşti de susţinere a revendicărilor studenţilor. Decizia conducerii comuniste de a utiliza tancurile împotriva studenţilor ne-înarmaţi, dar şi prigonirea muncitorilor protestatari, a fost de fapt încă o probă că nu era deloc obligatoriu ca finalul acestor mişcări emancipatoare să fie unul fericit.

Panicată şi angoasată, nomenklatura a recurs atunci, ca şi la Berlin în iunie 1953, ca şi la Poznan în iunie 1956, ca şi la Budapesta în octombrie- noiembrie 1956, ca şi în Praga în august 1968, ca şi la Gdansk în decembrie 1970, la violenţă în numele “restabilirii ordinii”.

Renaşterea societăţii civile trebuia împedicată cu orice preţ. Asemeni lui Ceauşescu, Jakes, Jivkov ori Honecker, liderii chinezi priveau reformele gorbacioviste drept o inacceptabilă “deviere de dreapta”. Cel mai tare îi incomoda politica transparenţei, a recunoaşterii crimelor din trecut, ideea de glasnost.

Cei care astăzi denunţă “injustiţiile” economice ale postcomunismului şi par să regrete l’ancien régime uită aşadar că lucrurile puteau merge şi în direcţia unui autoritarism poliţienesc în care libertăţile civice să fie considerate crime politice. China de azi rămâne una a monopolului puterii în mâinile unor oligarhi pentru care pluralismul şi adevărul istoric reprezintă valori subversive.

Iar tinerii chinezi, în pofida avalanşei informaţionale a internetului, ştiu prea puţin despre eroismul celor care, acum douăzeci de ani, au sfidat, plătind cu sânge, Leviathanul totalitar.

În iunie 1989, la Budapesta, avea loc ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, premierul comunist care, în 1956, luase partea plebeilor revoluţionari împotriva comisarilor totalitari. Discursul lui Viktor Orban, liderul FIDESZ, era o chemare la recuperarea unei memorii netrucate. Premierul comunist era rugat să părăsească ceremonia, poporul real avea dreptul să-şi jelească morţii fără prezenţa ipocrită a acestuia.

Senilul Janos Kadar fusese înlocuit de cenuşiul aparatcik Karoly Grosz. Imre Nagy, promotorul unui “comunism care nu uită omul”, a fost spânzurat în iunie 1958 sub acuzaţia de “trădare de patrie” şi “complot contrarevoluţionar”. Reîntoarcerea sa simbolică a semnificat agonia ireversibilă a regimurilor leniniste din Europa de Est şi Centrală şi geneza unui nou imaginar politic înrădăcinat în adevăr, spontaneitate şi autonomie civică.

Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă şi caldă a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei: “Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr- un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy.

Cât de liber sufla duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist… Înlăuntrul omului ăstuia… se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul”.

Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deşteptare, cum vreţi să-i spuneţi, este cheia revizionismului marxist şi a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. Studenţii din Piaţa Tienanmen, puţinii lideri comunişti care s-au opus represiunii şi au fost urgent epuraţi, autenticii disidenti şi opozanţi, au împărtăşit acest fior al adevărului, această pasiune irepresibilă pentru democraţie pe care regimurile totalitare au urât-o visceral.

Drumul de la Nagy la Gorbaciov a fost unul sinuos şi contorsionat, marcat de reculuri, persecuţii, interogatorii, înfrângeri, chiar disperare. Şi totuşi, în pofida atâtor obstacole, spiritul libertăţii a primat, Blocul Sovietic s-a prăbuşit irevocabil, sub loviturile mişcărilor sociale inspirate de ethosul solidarităţii, acel ethos pentru care au pledat Ioan Paul al II-lea, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Leszek Kolakowski. Ethosul pus în practică de revoltaţii din Piaţa Tienanmen.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/

Negaționistul Ion Coja și respectul imposturii

iunie 14th, 2009

Cu oareşicare întârziere aflu de la un amic că articolul produs mai demult de către domnul Ion Coja în publicația de limbă română „New York Magazin” începe să fie serializat în „Flacăra lui Păunescu”. Prima parte a fost publicată în numărul datat 14-20 februarie. Deoarece cunosc abjecta producție în întregimea ei, nu văd de ce aş aştepta încheierea serialului înainte de a reacționa.

Două remarce se impun înainte de a intra în miezul problemei. Mai întâi, felicit „Flacăra lui Păunescu”. Publicând acest articol, îşi asumă, în sfârşit, o identitate pe care nici eu, şi nici amicii mei, de mult nu o mai punem la îndoială: aceea de negaționist(ă) al Holocaustului. Să nu se vină aici cu blablauri privid libertatea de exprimare sau „neidentificarea redacției” cu opiniile autorilor, chiar dacă acestea apar la o rubrică intitulată „Opinii strict personale”. Domnul Coja ştie foarte bine că a încercat să plaseze articolul în alte locuri, unde s-a lovit de un refuz clar. Şi asta nu numai între granițele actuale ale României, ci şi peste ele, mai precis în Republica Moldova. Locul articolului în cauză este, într-adevăr, în „Flacăra lui Păunescu”, care l-a acceptat, în „Tricolorul”, care îl publică frecvent pe Ion Coja, sau, pe de cealaltă parte a aceluiaşi verde drapel, „Rost”, „AlterMedia”, etc.

A doua remarcă se referă la această replică. Atâta timp cât impostura circula între câteva sute de cititori de peste Atlantic, nu avea rost să reacționez. Însă când este reluată pe plaiuri mioritice, tăcerea ar fi echivalentul unei complicități, dacă nu chiar a admiterii veridicității afirmațiilor sale. Dar să nu se bucure prea devreme. Vom continua (în numele cui vorbesc, oare?) să refuzăm orice contact cu negaționiştii, deoarece un asemenea contact i-ar legitima ca partener de discuție. Este exact ceea ce urmăreşte personal domnul Coja, alături de negaționiştii de pretutindeni. Sper că acum domnia sa va fi înțeles de ce „politologul” Michael Shafir (ghilimelele îi aparțin) nu îl va căuta niciodată, nici pe dumnealui, nici pe alți membri ai comisiei Vetrei Româneşti pe care o menționează. Dar nici nu vom colabora prin tăcere.

Apologia legionarilor

Titlul articolului publicat în „Flacăra lui Păunescu” este identic cu cel al versiunii apărute peste ocean: „Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire”. După cât se pare, domnul Coja inversează una dintre lozincile mişcării cu care se identifică. Pentru legionari, un evreu bun era un evreu mort. Tactica pe care o adoptă este însă ghidată de lozinca „un evreu mort este un evreu bun”. Pentru că acesta nu poate răspunde, iată de ce. Pentru că îi poate pune în gură şi atribui orice bazaconie dintre multiplele halucinații publice în care s-a specializat în ultimele două decenii.

Aşa se face că şi regretatul preşedinte al Comunității Evreilor din România, Nicolae Cajal, pe care îl atacase în trecutul nu prea îndepărtat imputându-i intenția de a acoperi „adevărul” în legătură cu participarea legionarilor la pogromul din ianuarie 1941 (Ion Coja, Legionarii noştri, Bucureşti, Editura Kogaion, 1997, pp. 156-157, 163-170), îi devine dintr-odată aliat şi este transformat în martor al acuzării în imputarea imposturii şi relelor intenții altora. Potrivit afirmațiilor sale, profesorul Cajal ar fi găzduit chiar o întâlnire între fostul Şef-Rabin Alexandru Şafran şi fiul guvernatorului Transnistriei Gheorghe Alexianu în locuința sa de la Bucureşti; ocazie în care Şafran i-ar fi înmânat lui Şerban Alexianu o carte cu o dedicație care îl exonera pe guvernatorul Transnistriei executat împreună cu Ion Antonescu de orice vină sau participare la crime împotriva evreilor în provincia pe care o condusese.

Minciunile lui Coja

Sunt împuternicit să declar în numele doamnei Irina Cajal, fiica dispărutului, că domnul Şerban Alexianu nu a trecut vreodată pragul casei Cajal. Cu atât mai puțin ar fi copilărit Nicolae Cajal împreună cu Şerban Alexianu, aşa cum afirmă Coja alături de alte invenții. Spre exemplu, cea că într-o țară saturată de prezență germană, guvernatorul Alexianu nu ar fi găsit pentru copiii săi un alt profesor de limba lui Goethe decât pe Şef-Rabinul României (Es ist doch unglaublich, nicht wahr?). Când Domnul Şerban Alexianu reproduce incredibila dedicație scrisă pasămite de Şafran pe volumul (nu mai puțin pasămite) oferit acestuia la reşedința Cajal (Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 179), are cel puțin prudența de a nu da detalii în măsură să infirme gogomănia. Pe domnul Coja, prudența îl caracterizează în aceeaşi măsură în care o face onestitatea. Mai pe şleau spuse lucrurile: este un impostor. Şi va fi simplu de demonstrat acest lucru în fața oricărui complex de judecată: în loc să reproducă facsimile ale presupusei dedicații, un examen grafologic poate stabili acuratețea celor pretinse. Există (slavă Domnului!) destule manuscrise rămase de la Alexandru Şafran. Documentele pe masă! Dar în original!

Ca să pună cireaşa pe tort, un Cajal transformat în aliatul negaționiştilor „nici nu voia să audă de vreun holocaust” (sic!) şi „Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaților din Comunitate”. Urmează chiar un citat: „«Avem şi noi [evreii] Vadimii noştri», obişnuia Cajal să spună”. Fără a îi dezvălui numele, Coja atribuie afirmația cuiva „din familia unui prim ministru cu ascendenți evrei binecunoscuți şi ştiuți”. Din câte îmi amintesc, domnul Coja a fost revoltat când acelaşi fost premier şi-a publicat în presă (tot în facsimil) certificatul de botez. De când îi frecventează familia? Sau îi aşteaptă (ferească Domnul) decesul pentru a îl recruta post-mortem şi pe el în rândurile evreilor buni (citeşte: tăcuți întru cele veşnice)? Tot aşa a procedat şi cu Al. Graur într-un articol apărut în „Tricolorul”. Ca să nu mai menționăm detaliul unui Graur dorind să îl aibă pe Coja drept asistent, unde sursa citată este „mult regretatul” Constantin Dominte (neaoş, dar vai, decedat şi el) acesta citându-l la rându-i pe bunul evreu Iancu Fischer, care ne-a părăsit pentru o lume mai bună în 2002. Câte coincidențe bizare ar spune alt semievreu numit Ionesco…. dacă n-ar fi mort! Am citat (parafrazând) din articolul „Al. Graur şi «holocaustul din România”. Când va cita domnul Coja o sursă care poate confirma sau infirma ceea ce-i pune în gură?

Impostura Șafran-Fiderman

Pe Alexandru Şafran şi pe Wilhelm Filderman îi recrutase mai demult în rândurile aliaților post-mortem. Acum pretinde a reacționa la „raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată”. Îl asigur că este cel mai mic dintre păcatele pentru care va da socoteală, fie pe lumea asta, fie într-alta. Îl deranjează că este „pomenit, citat şi comentat” într-unul dintre capitolele raportului, aflat în subcapitolul „Negaționismul deflectiv”. Se întreabă cu superioritatea lingvistului ce este: „Ce-o fi aia « deflectiv»?”. De ce nu deschide stimabilul DEX-ul? Dacă tot se bagă (mă repet, dar câte metafore originale merită antisemiții?) în fierbăturile olițelor istoriei savurând duhoarea preparatului, nu ar fi cazul să folosească mai întâi instrumente din disciplina căreia îi aparține? DEX-ul îl ştie orice şcolar. Termenul (deflector) este împrumutat din ingineria hidraulică şi se referă la un „dispozitiv utilizat pentru deflectarea unui curent de fluid”. Cam aşa cum făcea şi dumnealui odată, când „deflecta” vina celor petrecute cu evreii pe nemți, unguri, ucrainieni, ba chiar pe evrei înşişi (comunişti, KGB-işti, ba chiar pogromişti îmbrăcați în cămăşi verzi, mie-mi spui!) – numai pe români, nu. Nu că s-ar fi schimbat mult în privința aceasta. Dar, aşa cum o recunoaşte în articolul pe care-l discutăm aici, a devenit între timp un negaționist selectiv. Adică, recunoaşte existența Holocaustului (atunci când nu îi mai scapă câte un dubiu!), dar nu în România. „Sub un titlu ca negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile”, afirmă Coja. Iar Ministerul Public nu vede, nu aude, ba chiar îi dă NUP, în ciuda legislației ce interzice negarea Holocaustului. Inclusiv în România. De ce nu? Doar nu mai avem nevoie de acea legislație pentru a intra în NATO sau în Uniunea Europeană! S-a „bifat”, revenim deci la ce am fost (şi chiar la mai mare)!

Mai-vechilor chemați sub steag verde Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman continuă să le atribuie invenții fabricate. Dar fabricate cu neîndemânare, deoarece lingvistul conferențiar universitar e repetent la istorie. Poate că asta e o circumstanță atenuantă, dacă îl punem alături de domnul Gheorghe Buzatu. Şi nu urmăreşte nici măcar bibliografia istoriografică. Numai un repetent i-ar putea atribui (aşa cum o face presupusul Testament/ Mărturie a lui Filderman din anul 1955) afirmația „Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste care impunea măsuri dure împotriva evreilor”, ba chiar ar fi „intervenit energic la nazişti, obținând chiar oprirea deportării a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina”. Germania nu a jucat niciun rol în expulzarea evreilor în Transnistria. O ştie oricine s-a ocupat, chiar superficial, de anii ’40. Dacă lucrurile ar sta altminteri, cum explică SRL Coja et co. schimbul de epistole dintre Filderman şi Antonescu după începerea deportărilor, acesta fiind publicat de nimeni altcineva decât maşina de propagandă antonesciană? Să fi inventat Antonescu pentru Berlin acuzele în timp ce îl ascundea pe Filderman în beciurile vilei sale de la Predeal? Dar calificativul de „acuzator” folosit la adresa lui Filderman în acest schimb epistolar? Dar asumarea propriei responsabilități pentru deportări la şedința Consiliului de Miniştri din 6 septembrie 1941 („Scopul nostru trebuie să fie ca să se întemeieze Statul Galiției care să fie curățat de jidani şi de slavi, aşa cum lupt eu acum ca să curăț de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina” ; sau, exact o lună mai târziu, recunoaşterea în fața guvernului pe care îl conducea a hotărîrii de a expulza „definitiv şi total din Basarabia şi Bucovina” pe evrei? Îşi inducea în eroare Antonescu propriul guvern? Îşi mințea miniştrii când le spunea „Mai am în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei care, în câteva zile, vor fi trecuți peste Nistru, iar dacă circumstanțele o vor permite, vor fi trecuți dincolo de Urali. Aceasta este situația ca să scăpăm neamul românesc din situația în care zăcea”?

Nu mai credibilă este afirmația pusă în gura lui Filderman, potrivit căreia conducătorul evreu ar fi afirmat că „bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun”. De procesul de „românizare” (adică jaf) al acestor bunuri o fi auzit domnul Coja? Dar de faptul că Filderman a elaborat el însuşi numeroase documente cu privire la acest jaf? Ele există. Şi nu în facsimile de dubioasă autenticitate.

Tot aşa cum există (în acest punct Coja are dreptate) şi memoriile lui Filderman. Istoricul Jean Ancel nu mai este printre noi pentru a putea confirma sau infirma că i-ar fi spus lui Gheorghe Buzatu, asociatul domnului Coja în ale cârdăşiei negaționiste, că la Institutul Yad Vashem nu i s-ar fi dat voie să consulte documentul. Celălalt „martor” pe care se bazează Coja este notoriul plagiator (între alte calități) Teşu Solomovici. Solomovici are de a face cu istoria cam tot atât cât are de a face şi Coja. Cu onestitatea, aşijderea. Nici el nu urmăreşte bibliografia decât atunci când o foloseşte sub propriul său nume drept autor. Unul care cam încurcă borcane, dar niciodată socotelile din bancă. Drept care, aduc la cunoştința domnilor Coja, Buzatu şi Solomovici că primul volum al memoriilor lui Filderman a fost publicat în anul 2004. Editorul se numeşte Jean Ancel. Volumul acoperă perioada 1900-1940, iar loazele care nu îşi fac lecțiile dar dau lecții altora nu vor fi prea încântate când vor citi cele 599 de pagini (Wilhelm Filderman, Memoirs and Diaries, Vol. 1 1900-1940, edited by Jean Ancel, The Goldstein-Goren Diaspora Center, Tel Aviv University, Yad Vashem, Jerusalem, 2004). Şi acum, tot pentru loaze, o veste rea după una proastă. Înainte de deces, Jean Ancel a apucat să finalizeze aproape în întregime cel de-al doilea volum, care acoperă perioada Holocaustului, iar el va fi editat şi în România. Să vedem cu ce invenții mai vin atunci.

Manipulare politică

Deocamdată, „litigiul istoric” privindu-l pe Filderman ar putea fi rezolvat „cu documentul pe masă”. În articolul la care reacționez, Coja afirmă că pretinsa mărturie a lui Filderman despre Antonescu trimisă tribunalului de la Geneva (ce legătură o fi avut tribunalul cu prefectura antonesciană, că doar nu despre Antonescu era vorba la proces!) ar fi fost înregistrată la un birou de avocatură din New York. Ea poate fi, deci, autentificată de acel birou (care în caz de fals riscă pedepse grele în Statele Unite, pierderea licenței fiind cea mai benignă) şi trimisă în România. Cum dl. Buzatu a fost incapabil să indice altă sursă decât defuncta revistă „Baricada”, cum celelalte persoane contactate au infirmat că ar avea ceva de a face cu pretinsul document, prezentarea lui spre reautentificare în fața unui tribunal din România în traducere autorizată l-ar pune pe Ion Coja fie în poziția de campion al adevărului istoric, fie după gratii.

Mărturisesc că şi dacă documentul s-ar dovedi a fi fost autentic, m-aş întreba şi aş întreba cum a putut Filderman să infirme o activitate de lungimea unei vieți în fruntea apărării drepturilor coreligionarilor săi. Dar asta ar deveni problema mea, nu a domnului Coja. Deocamdată, de la prima referință la imaginarul document făcută în urmă cu 15 ani de către Kurt Treptow, a cărui istorie personală nu merită a fi comentată, nimeni nu a fost în stare să producă „dovada” . Cine e de vină? Mossadul? KGB? Oculta? Aşteptăm cu nerăbdare noul scenariu.

Şi încă ceva. Amicul de bătrânețe al domnului Coja, Paul Goma (o, Doamne, cine ar fi crezut asta în urmă cu zece ani?) insistă asupra importanței cronologiei. Dacă tot i-a furnizat Coja jumătate din documentele pe care îşi bazează Săptămâna roşie, cum afirmă Goma, să-şi aplece urechea la dânsul măcar în acest punct: să respecte cronologia. Rabinul Şafran nu a fost criticat pentru întâlnirea pe care ar fi avut-o cu Şerban Alexianu, ci pentru faptul că a admis să fie manipulat de către Vatra Românească şi brațul său politic, PUNR. Nu ar fi trebuit să accepte o invitație ai cărui inițiatori erau binecunoscuți iubitori de evrei morți. Critica nu a fost enunțată „pentru declarația dată lui Şerban Alexianu”, ci mult înainte ca cineva să fi aflat ceva despre scenariul pe care Coja îl plasează acum în casa Cajal. O ştiu prea bine, numărându-mă eu însumi printre semnatari. Cum şi acest document există, domnul Coja riscă prea mult, inventând, în plus, acuze de „senilitate” sau „oportunism” la adresa rabinului aduse de către semnatari.

Deocamdată, atât, cu respectul cuvenit imposturii.

Articolul a apărut inițial în revista Comtemporanul nr.5/2009

Cursuri gratuite despre studii la facultate in SUA – Caravana LSRS 2009

iunie 14th, 2009

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), anunță organizarea proiectului pilot Caravana LSRS despre Studii in SUA 2009. Acest proiect are ca scop informarea elevilor şi a studenţilor români despre oportunităţile de studiu în SUA la nivelul de licenţă (undergraduate) şi de masterat şi doctorat (graduate).

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), anunță organizarea proiectului pilot Caravana LSRS despre Studii in SUA 2009. Acest proiect are ca scop informarea elevilor şi a studenţilor români despre oportunităţile de studiu în SUA la nivelul de licenţă (undergraduate) şi de masterat şi doctorat (graduate). Seminariile sunt gratuite și vor fi organizate în 6 oraşe: Timișoara (15 iunie), Cluj Napoca (16 iunie), Iași (18 iunie), Constanța (19 iunie), București (2 iulie), Târgu Mureș (6 iulie). Cele două sesiuni ale seminariilor (undergraduate şi graduate) se vor desfăşura pe parcursul unei singure zile, in paralel, şi vor dura aproximativ 6 ore.
Mai multe detalii pot fi găsite la adresa de web: http://caravana.lsrs.ro. Cursurile sunt complet gratuite, dar inscrierea este obligatorie pe site.

Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) este o organizație non-guvernamentală sub patronajul Senatului României ce asigură un cadru de organizare reprezentativ al studențimii române din străinătate, promovând o puternică solidaritate între membrii săi, ca reprezentanți de valoare ai României, și o atitudine pozitivă față de perspectivele întoarcerii lor în țară după terminarea studiilor. Scopul principal al LSRS este de a apăra și promova drepturile și interesele academice, profesionale, sociale și culturale ale membrilor săi, precum și de a facilita contribuția lor la dezvoltarea României. LSRS își propune să-i informeze pe studenții români din străinătate cu privire la oportunitățile de participare la viața economică, politică și socială a României, dar și să-i informeze pe românii interesați de perspectiva studiului în străinătate despre oportunitățile academice existente.

Linkuri utile:
Site-ul proiectului: http://caravana.lsrs.ro
Prezentarea proiectului: http://caravana.lsrs.ro/prezentare.pdf, http://caravana.lsrs.ro/prezentare.doc
Posterul proiectului: http://caravana.lsrs.ro/poster.jpg
Site-ul pentru înscriere: http://tinyurl.com/studiisua
Site-ul organizației: http://www.lsrs.ro/
Aparitii recente in media a LSRS: http://www.lsrs.ro/events.php

Limba română. Un articol “soft” despre o problemă “hard”

iunie 14th, 2009

La graniţa dintre secolele XVIII şi XIX, Ion Budai-Deleanu constata că limba română este „brudie” (imatură). In multe dintre aspectele sale, limba română continuă să fie imatură şi astăzi. Care sunt simptomele imaturităţii ei? Printre altele, prea multele excepţii de la regulile gramaticale şi imunitatea scăzută la modernitate (în definitiv, francezii pot folosi pentru „mouse”, „souris” în vreme ce în română termenul nu poate fi nicidecum înlocuit cu „şoarece”). Noica a încercat să ridice limba română la nivel de limbă a filosofiei. Dacă a reuşit sau nu, e o chestiune mult prea delicată pentru a o pune în discuţie acum (eu personal cred că nu).

Că nu vorbim o limbă „aşezată”, bine şi serios reglementată e un fapt, nu o afirmaţie antipatriotică sau neromânească. De altfel, nici nu ne putem aştepta la altceva. Câteva date sunt semnificative: primul document scris (şi descoperit) în limba română (caracterele erau încă slavone) datează abia din 1521 („Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”), prima lucrare solidă de gramatică a limbii române datează din 1828 (Ion Heliade Rădulescu), alfabetul latin este adoptat oficial prin 1860-1862, până prin secolul XX analfabetismul la români este fenomen de masă, în 2006 un studiu al Comisiei Europene spune că în România peste 50% dintre elevii de până la 15 ani au dificultăţi în a înţelege textele pe care le citesc.

În acest context, calcul lingvistic a găsit în 1989 un teren propice pentru a se instala solid în limba română. Am mai putea adăuga, fugitiv,la capitolul „cauze”, limba de lemn practicată de comunişti pe scară largă, faptul că nimeni nu se oboseşte să comercializeze desktopuri şi laptopuri cu tastaturi care să aibă caractere româneşti şi violarea sistematică a limbii române de către clasa politică actuală. Acesta este contextul. Dex-ul defineşte calcul lingvistic drept „traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvânt compus sau a unei expresii; preluarea de către un cuvânt a sensului sau a sensurilor unui cuvânt străin; împrumut semantic”.

De foarte multe ori, calcul se instalează pe fondul lipsei unei alternative. Cum ar trebui să spun pentru a evita „vizavi” (şi nu „vis-a-vis”, aşa cum se scrie adesea)? Ar trebui să spun „peste drum” poate, dar formularea este… peste mână. În loc de mot-a-mot, pot prefera „cuvânt cu cuvânt”, dar formula este în sine atât de cacofonică încât cu greu se poate impune. Cum ar trebui să spun în loc de „purtător de cuvânt”? Oricât de mult mi-ar displăcea „porte a parole”, oricât de mult aş dori să protejez limba română, mă tem că nu sunt alternative. Când există totuşi o sintagmă acceptabilă deja acreditată în limba română, ea e adesea de nefolosit pentru că intervine comoditatea vorbitorului.

Cine preferă „sfârşit de săptămână” în locul mult mai confortabilului „weekend”? Şi, în fine, cu ce pot înlocui summit-ul sau sommet-ul? Exemplele ar putea continua.
Regretabil este însă că se preferă calcul chiar şi atunci când limba română are la dispoziţie instrumente lingvistice corespunzătoare. Este cazul expresiei englezeşti „to make sense”, care devine astăzi din ce în ce mai mult „a face sens”, deşi avem alternativa „a avea sens”. Mai deunăzi, una dintre multele dive anonime din peisajul mediatic românesc vorbea despre un personaj al cărui nume îmi scapă, spunând: „este un sweet”.

Exemplul, deşi singular, caracterizează o stare de fapt generalizată. Dacă în vorbirea tinerilor, romgleza este marca unui teribilism specific vârstei, atunci când ea devine practică în vorbirea persoanelor trecute de adolescenţă, ne aflăm în faţa unui snobism în cea mai pură accepţiune a termenului. Când nu poţi vorbi o română coerentă şi fluentă, ce altceva îţi rămâne de făcut? Umorul involuntar al situaţiei e că, de regulă, vorbitorii de romgleză adulţi nu sunt altceva decât… hibrizi, ei nu se pot exprima bine nici în română şi nici în engleză. De ce, însă, la urma urmei, e atât de important să vorbeşti corect limba în care te exprimi în mod curent? În primul rând pentru că modul în care verbalizăm are mare legătură cu modul în care gândim. Cu un vocabular restrâns nu se pot exprima prea multe idei.

Transmisiunile tv sunt adesea astăzi „live” şi nu „în direct”. Formulele de salut preferate astăzi sunt „ciao”, „mersi”, „goodbye” sau chiar „bye” şi nu „mulţumesc” sau „la revedere”. Nu pledez pentru eliminarea tuturor acestor tendinţe. Ar fi, oricum, inutil. Daca ele se insinuează organic în vocabularul nostru de zi cu zi, dacă vin pe fondul unei imaturităţi a limbii române, nimeni nu cred că se poate împotrivi altfel decât la nivel declarativ. Ceea ce, însă, trebuie şi poate fi combătut este snobismul lingvistic. Cum? Prin ridiculizarea perseverentă a lui şi a tuturor celor care îl practică.

Naționaliștii și euroscepticii – o voce mai puternică în Parlamentul European

iunie 14th, 2009

Partidele naționaliste și eurosceptice au obținut, așa cum era de așteptat, rezultate bune în recentele alegeri europene, fiind poate în măsură chiar să constituie un grup în noul Parlament European.

După fiasco-ul destrămării grupul “Identitate, Tradiție și Suveranitate” (ITS) în parlamentul trecut, ca urmare a disputei dintre liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, și eurodeputata italiană Alessandra Mussolini, acum au reușit să fie aleși din vechiul grup Frontul Național din Franța (FN), condus de Jean Marie Le Pen, cu 3 deputați, Vlaams Belaang (VB) din Belgia, cu 3 deputați, PRM cu 3 deputați (pe lângă Vadim Tudor a fost ales și liderul PNGCD, George Becali), Partidul Libertății din Austria (FPO), cu 2 deputați și ATAKA din Bulgaria cu 2 deputați.

Lor li s-ar putea adăuga JOBBIK din Ungaria, cu 3 deputați și Partidul Național Britanic (BNP), cu 2 deputați și Partidul Național Slovac (SNS), cu 1 deputat. Totalul ar fi însă de doar 19 deputați, față de 25 câți sunt necesari pentru înființarea unui grup în Paralmentul European.

Rezerve însă ar exista: Partidul Libertății din Olanda (PVV), condus de Geert Wilders, cu 4 deputați, lista Martin din Austria cu 3 deputați, LAOS din Grecia cu 2 deputați, Veritas din Franța, condus de Philippe de Villiers, cu 1 deputat și Finlandezii Adevărați, cu 1 deputat, s-ar putea alătura la formarea acestui grup, care apoi ar beneficia de o subvenție de circa un milion de euro pentru fiecare din cei cinci ai ai mandatului.

Mai sunt și partidele ceva mai “onorabile” Liga Nord din Italia cu 9 deputați și Partidul Poporului din Danemarca, asociate într-un fel sau altul la guvernare în țările lor, precum și Partidul Independenței Regatului Unit (13 deputați) care vor face probabil parte din grupul Europa Națiunilor.

Aceste partide nu au ideologii identice și e interesant de văzut, de pildă, cum vor coabita PRM și JOBBIK, dat fiind retorica antimaghiară a partidului condus de CV Tudor și discursul iredentist al partidului condus de Gabor Vona.

Unele partide ca ATAKA sau BNP au un discurs rasist pe față, altele ca FN, condus de decanul de vârstă al Parlamentului European au elemente antisemite, VB, FPO sau PVV insistă pe critica islamului, iar LAOS este un partid ortodoxist.

Partidele occidentale – UKIP, Liga Nord, BNP, FN – au un discurs anti-imigraționist, iar uneori referirile sunt și la cetățenii din noile state membre UE, inclusiv România.

Trebuie remarcat însă că aceste partide sunt marginale, nereprezentând nici măcar 10% din numărul total al deputaților. Marile grupuri – Partidul Popular, Partidul Socialiștilor, Alianța Liberalilor și Democraților, Verzii – cu politici pro-europene, integraționiste reprezintă împreună peste 75% din numărul eurodeputaților, așa că euroscepticii nu ar trebui să jubileze.

Este drept că numeroși alegători sunt dezamăgiți de Uniunea Europeană și asta s-a văzut în gradul de participare în recentul scrutin european – 43%, dar puțini sunt aceia care sprijină o abandonare a proiectului de construcție europeană, iar acest lucru va fi reflectat și în noul Parlament European.

Nicuşor era un biet copil pe lângă EBA!

iunie 14th, 2009

Colegul de comentarii Dan Tapalagă, într-un incisiv articol de pe site-ul www.hotnews.ro , o compară pe Elena Băsescu, EBA pe stil nou, cu Nicu Ceauşescu, Nicuşor pe numele său de alint, Dumnezeul să-l ierte! Oricît mi-ar plăcea Tapalagă, oricît de prieten de idei şi atitudini l-aş socoti, trebuie să recunosc că nu sînt de acord cu comparaţia lui, valabilă numai la suprafaţă – EBA e fată „de viaţă”, îşi petrece vremea prin cluburi de fiţe cu tot felul de pui de hrebenciuci, aşa cum şi Nicuşor era şi el „de viaţă”, cînd Tătuca era la putere îşi petrecea vremea cu „băieţi de viaţă”, precum fiul lui Maurer şi cel al Ion Voicu, deputatul Mădălin post-revoluţionar, ori cu partea „luminată” a activului UTC-UASCR, domnii de azi, tovarăşii de ieri Cristoiu, Tatulici, Nistorescu ori răposatul tare-n vodcă, poate din acest motiv şi mai simpatic decît ceilalţi, Stelian Moţiu. Dar cu asta, cu aspectul epidermic, orice asemănare încetează. Pentru că Nicu era desigur răsfăţat, dar nu şi neajutorat, nu sărac cu duhul, mărturisesc asta toţi cei care l-au cunoscut. Dacă a vrut tătîne-su să-l pună şef la UTC şi ministru al tineretului, apoi prim-secretar de Sibiu, l-a pus şi gata, oricum nu l-a împins să se ceară afară din PCR şi nu l-a trimis în campanie electorală „ca independent” prin oraşele şi satele patriei, nici n-a cheltuit banii partidului să-i plătească experţii şi răspîndacii de afişe. Dar acum, în democraţia asta peştericolă de la noi, lucrurile s-au schimbat!

Partidul premierului a fost pus să-i facă propagandă şi cotă la voturi beizadicii prezidenţiale – cîte 10 pe secţia de votare, iată a reapărut zeciuiala! –, chiar cu riscul pierderii alegerilor, cum s-a şi întîmplat. Să ne lase dl. Flutur, purtătorul de ouă de lemn şi alfabetizatorul orilor de la Suceava, cu socotelile sale în care adună mere şi pere – faptul că PDL are cu peste un procent mai puţin decît PSD chiar asta înseamnă, că al doilea partid numit de mine a cîştigat. Logic, PDL a pierdut, nu?, dar a ieşit familia prezidenţială – la cum se poartă, era să spun regală, dar mă gîndeam la vremurile sumbre, medievale, ale monarhiei absolutiste – în cîştig cu un mandat. Şi-a făcut candidata lui tata moftul.

Camarila nu s-a dat îndărăt de la nimic pentru a justifica această procedură incalificabilă, cum nu se dăduse îndărăt nici „să facă totul” pe vreme de campanie pentru mezina prezidenţială care ne va reprezenta la Bruxelles, în loc să facă naibii un curs de alfabetizare, că a chinuit biata limbă paternă la fel de îndîrjit ca şi înainte de debutul competiţiei electorale.

Acum, după toate prostiile, în care a fost încurajată de slabul de inimă tată al său şi de slugarnicii pînă la vomă utecişti de la PDL, ca să nu mai vorbesc despre intelectualii fini şi subtili ataşaţi partidului, cu legitimaţie au fără, EBA are emoţii. Cu mintea sa odihnită – e un citat din vorbele sale memorabile, nu un calificativ! –, a crezut că poate folosi uniforma armatei române şi însemnele acesteia în campania electorală! Că a mai folosit şi tricolorul, interzis de asemenea ca semn electoral, nu mai contează, că legea nu prevede pedepse. Dar, în chestia cu uniforma militară, este vorba de un delict penal, care se pedepseşte cu închisoarea de la trei luni la doi ani! Toată ziua de miercuri, cînd problema a fost pusă pe tapet de ancheta Poliţiei clujene, autosesizată din pricina fotografiilor din presă – că fotomodelul nu s-a putea abţine şi a trebuit să se pozeze încălcînd legea! –, întreaga liotă de slugoi din politică şi presă a sărit să apere a enşpea minune a lumii politice băştinaşe. Că uniformele se găsesc şi în magazine – deşi nu înţeleg ce importanţă are, nu asta interzice legea! –, că e doar o copilărie, o prostioară etc. Ba chiar şi purtătorii de cuvînt ai bravei armii române vin cu argumentul că unirforma n-ar fi chiar completă, deşi articolul 241 din lege nu face astfel de discriminări. Păi, să ne înţelegem – cum să facă copilării, prostioare o persoană de 29 de ani, a cărei sagacitate politică şi nu numai ne-a fost băgată pe ochi toată campania?! Dacă e o prostioară, înseamnă că trimitem, iertaţi expresia verde, dar urmez doar firul logic, înseamnă că trimitem o proastă să ne reprezinte la Bruxelles şi Strabourg. Iar dacă nu e, trimitem o infractoare, să-i fie pereche lui Gigi Becali! Tertium non datur!

N.Red. Nu uitați să votați în sondajul nostru Elena Băsescu – deputat european, cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Adam Michnik la Chișinău

iunie 13th, 2009

Doua evenimente cu participarea cunoscutului eseist si fost disident anticomunist polonez, aflat pentru prima data in Republica Moldova

Organizator principal: Institutul Polonez din Bucuresti

Luni, 15 iunie, ora 11.00, in incinta Universitatii Libere Internationale din Moldova, Adam Michnik va sustine o prelegere.

În aceeasi zi, la ora 16.30, in incinta Bibliotecii municipale „Onisifor Ghibu” din Chisinau, va avea loc lansarea cartii lui Adam Michnik, intitulata Marturisirile unui disident convertit (Editura Polirom, 2009), în prezenta autorului si a traducatoarei cartii, Sabra Daici. Vor participa reprezentanti ai Ambasadei Poloniei la Chisinau, directorul Institutului Polonez din Bucuresti, dl Jaroslav Godun, scriitori, oameni de cultura, studenti. Moderator : Vitalie Ciobanu

Lansarea cărţii lui Adam Michnik se va desfasura sub egida revistei Contrafort şi a PEN Centrului din Moldova

Mărturisirile unui disident convertit, Adam Michnik, la Editura Polirom

La 20 de ani după primele alegeri libere care au pus capăt regimului comunist din Polonia, Adam Michnik publică la Polirom Mărturisirile unui disident convertit.

Volumul a apărut cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti.

Tradus din limba poloneză de Sabra Daici, volumul reprezintă o selecţie de eseuri remarcabile din cele mai recente cărţi ale lui Adam Michnik, abordând teme istorice, sociale, literare şi religioase. Folosindu-şi vastele cunoştinţe de istoric şi experienţa de revoluţionar, Michnik descifrează pentru cititori lucruri care s-au întâmplat chiar sub ochii lor sau apelează la trecut pentru a „ilumina” prezentul. Reflectează asupra revoluţiilor morale, a pericolelor radicalismului, a minciunii şi trădătorilor, a politicienilor de ieri şi de azi.

Vladimir Tismăneanu notează în prefaţa volumului: „Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre. În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric de mare clasă, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, Michnik a fost şi rămâne un mare nonconformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.”

Postfaţa volumului este semnată de regretatul profesor preot Józef Tischner şi scrisă special pentru una dintre cărţile redactorului-şef al Gazetei Wyborcza. Józef Tischner se întreabă dacă Michnik, criticat şi lăudat totodată, va fi vreodată înţeles: „De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? E limpede că trebuie să fi avut un scop. Dacă n-ar fi fost scopul, n-ar fi fost Michnik.”

Născut în 1946 la Varşovia, Adam Michnik este istoric, jurnalist şi politolog. Arestat pentru prima oară la 18 ani. În 1968 este exclus din universitate şi condamnat la trei ani de închisoare. Fondator al KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) şi consilier al Solidarităţii. Animator al revistei clandestine Krytyka şi al Universităţii volante, discipol al lui Leszek Kołakowski. Este închis, din nou, după lovitura de stat militară din 13 decembrie 1981. În 1982, PEN Club-ul francez i-a decernat Le Prix de la Liberté, iar în 1984 New School for Social Research (New York) i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Redactor-şef al cotidianului Gazeta Wyborcza. De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut Scrisori din închisoare şi alte eseuri (1997) şi Restauraţia de catifea (2001).

Adam Michnik îşi va lansa Mărturisile unui disident convertit în Republica Moldova pe 15 iunie, la Chişinău, unde va susţine şi o prelegere, şi în România, în perioada 17-20 iunie, la Timişoara, Craiova şi Bucureşti.

A plecat dintre noi Alain Paruit

iunie 13th, 2009

A plecat dintre noi, in urma unei grele suferinte, traducatorul. Considerat cel mai important talmacitor al literaturii romane in limba franceza, Alain Paruit a tradus zeci de titluri ale unor nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Dumitru Tepeneag, Paul Goma, Mihail Sebastian, Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu, Virgil Ierunca, Norman Manea si altii. Personalitate complexa si rafinata, Alain Paruit a fost si un mare traducator de poezie romaneasca, de la Nichita Stanescu la Ana Blandiana, Angela Marinescu,Mircea Dinescu, Marta Petreu, Ion Muresan, Mariana Marin si multi altii.

Ceremonia va avea loc luni 15 iunie intr-un cadru strict familial.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Vernisajul expozitiei “Fotografie de arhitectura si moda”

iunie 13th, 2009

Sunt *Andrei Margulescu*, arhitect si fotograf de arhitectura si impreuna cu
* Alina Stroie*, artist plastic, vernisam expozitia de *Fotografie de
Arhitectura si Moda* *Archi**Fashion*, sambata *13 iunie orele 18 *la *
Libraria* *Carturesti Magheru*, in mansarda noii extinderi – str. Pictor
Verona nr. 15, sub egida *Street Delivery* organizat de Ordinul Arhitectilor
din Romania si Libraria Carturesti.

Am atasat acestui mesaj invitatia care contine un scurt preview impreuna cu
o sinteza a referintelor profesionale, si am fi onorati de prezenta
dumneavoastra la vernisajul expozitiei.

Conceptul acesteia este de a expune imagini ale arhitecturii contemporane
romanesti care include sau transcende criteriul modei (obiect finit /
santier / pattern urban / Out-There_Bolt_Bienala de la Venetia 2008) si
imagini ale modei al carei context si scenografie a imaginii au o puternica
componenta arhitecturala, in total 60 de imagini printate la scara mare.

Arhitecturile expuse poarta semnatura Serban Sturdza, Westfourth
Architecture, Radu Teaca, PZP, Zip Studio, Re-Act Now, SYAA, BBM Grup,
Cristian Boltres, Zeno Bogdanescu, Dan Marin, Dorin Stefan.

Fotografia de moda are ca elemente constitutive de referinta colaborarea cu
Facultatea de Moda din cadrul UNARTE Bucuresti – sefa de catedra doamna Unda
Pop si cu make-up artistul “Marie Claire” – Candya Trugly. Amplasamentele au
fost vechea casa batraneasca din satul Floaroaia a familiei covasnene Calcea
si terasa temporar mobilata a unui bloc bucurestean.

“Mai avem un oraş?…” – dezbatere dedicată patrimoniului architectonic

iunie 11th, 2009

Vineri, 12 iunie, ora 17.00, la sediul Institutului Cultural Român (Aleea Alexandru 38) va avea loc dezbaterea „Mai avem un oraş ?…“, dedicată patrimoniului românesc, cu participarea lui Pierre Housieaux (Asociaţia Paris Historique), Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Dan Marin, arhitect, Anca Boagiu, deputat, Caroline d’Assay, preşedinte Pro Patrimonio France.

Vor fi prezentate două filme documentare: unul regizat de Pierre Housieaux, despre modul în care Asociaţia Paris Historique a readus pe harta Parisului cartierul Marais dupa cel de-al doilea război mondial, şi un al doilea film, realizat de fotografa Ioana Marinescu împreună cu regizorul britanic Robert Fearns, Off the map. In Bucharest.

Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu ProPatrimonio si ProDoMo, cu sprijinul Freedom House, Ordinului Arhitecţilor din România, Institutului Naţional al Monumentelor Istorice şi Institutului Francez.

Asociaţia Paris Historique este o organizaţie non-profit înfiinţată în anul 1963 cu scopul de a promova, de a proteja şi de a face cunoscută armonia arhitecturală şi bogăţia sociologică a cartierelor pariziene vechi. La centrul de informare al asociaţiei sunt organizate periodic expoziţii tematice, care pun în valoare patrimoniul arhitectonic francez. Pierre Housieux este membru al asociaţiei din anul 1987, iar din anul 2001 ocupă funcţia de preşedinte.

Accesul publicului este liber.

sursa:ICR

‘Bucovina – țara cu păduri de fagi’ – expoziție la Torino

iunie 10th, 2009

Asociatia Bucovina si Bibliotecile orasenesti din Torino inaugureaza sambata, 13 iunie, de la ora 17.00, la Mausoleo della Bela Rosin, strada Castello di Mirafiori, 148/7, expozitia de fotografie ‘Bucovina – tara cu paduri de fagi’, transmite Primaria din Torino.

Expozitia propusa este realizata si cu ajutorul Complexului Muzeal Bucovina din Suceava si reprezinta o incursiune intr-o lume ce merita a fi cunoscuta, o invitatie a cunoaste si a aprecia extraoordinara frumusete si simplicitate a unei regiuni din Romania.
Expozitia va ramane deschisa pana duminica, 27 septembrie 2009.

Potrivit organizatorilor, calatorul ce trece prin Suceava va fi mereu fermecat de dealurile verzi si de zidurile inalte ale Cetatii lui Stefan cel Mare, cel mai important domnitor ce a domnit in acesta regiune si care a avut un rol de mare importanta in istoria Romaniei.
Frumusetea acestor locuri, bogatia istorica si culturala, amabilitatea oamenilor care traiesc aici, au un singur nume- Bucovina. Acest nume, atestat din 1774, inseamna “tara cu paduri de fagi”. Situata in N-E Romaniei, Bucovina a fost mereu o zona de frontiera. Destul de departe de popoarele migratoare care intre secolele XIV – XV au fost un pericol pentru Romania si vecina cu Transilvania, este o regiune bogata, cu un nivel superior de cultura si viata. Se gasesc in aceasta regiune, ca un dar al naturii, pajisti verzi, campuri roditoare, munti acoperiti de paduri cu o mare varietate de arbori, cu o flora si o fauna particulare, monumente naturale unice, rauri cu apa limpede, un cer albastru si aer curat.

Bucovina este o regiune plina de Istorie, aici se gasesc venind din trecutul glorios al unui popor care a luptat mereu pentru libertate, multe monumente istorice, dar cele mai importante sunt marile manastiri pictate construite intre anii 1500 si 1600 in timpul domniei lui Stefan cel Mare si a fiului sau Petru Rares, adevarate opere arhitectonice si artistice, patrimoniu UNESCO.

Marian Lupu va candida în alegeri pe lista Partidului Democrat din Republica Moldova

iunie 10th, 2009

Fostul președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, va candida foarte probabil pe lista Partidului Democrat (PDM) la viitoarele alegeri parlamentare repetate, la doar câteva zile după ce-și anunțase demisia din Partidul Comuniștilor.

Un lider de frunte al PDM a dezvăluit revistei ACUM faptul că sâmbătă 13 iunie s-a convenit, la o întrunire a liderilor de filiale teritoriale ale partidului, ca Marian Lupu să figureze pe locul întâi pe listă și să fie candidatul partidului la viitoarele alegeri prezidențiale.

PDM nu a trecut în alegerile din 5 aprilie pragul electoral de 6% și atragerea lui Marian Lupu poate constitui un atu major în tentativa partidului de a trece noul prag electoral redus între timp de parlament la 5%.

În același timp, fruntașul PDM a declarat sub acoperirea anonimatului că se fac presiuni în partid pentru ca președintele formațiunii, Dumitru Diacov, văzut că principal responsabil al eșecului de la 5 aprilie, să fie plasat pe poziția a 15-a în listă, foarte probabil ne-eligibilă.

Un analist politic a spus de asemenea revistei ACUM la Chișinău, că liderul Partidului Liberal Democrat, Vladimir Filat, care a obținut 15 mandate din 101 în alegerile din 5 aprilie, a exclus orice alianță cu celelalte partide de opoziție intrate în parlament, Partidul Liberal (PL) și Alianța Moldova Noastră (AMN) și că va ataca în campanie AMN-ul.

Într-o declarație publică făcută cu câteva zile înainte , Marian Lupu spunea că “sub acoperirea expresiilor despre interesele naționale, s-a ajuns la așa numita criză politică”.

“Mă întreb – oare această dezbinare etichetată între “comuniști” si “liberali”, “ai noștri” și “ai voștri” este în interesul național, corespunde voinței întregii societăți?”, se întreabă retoric Marian Lupu.

“În rezultatul acestui joc dubios de-a interesul național și statalitate, valorile democratice atât de des evocate au fost substitute prin lozinca: Cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

“Consider inadmisibil că nu s-a mers dincolo de declarațiile privind necesitatea dialogului politic, ignorând rezoluția Parlamentului European și recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei”, a mai declarat Marian Lupu.

Declarațiile sale survin ca urmare a eșecului Parlamentului de a alege un nou șef al statului, ceea ce va duce la convocarea unor alegeri parlamentare repetate.

PCRM are doar 60 de deputați în parlamentul ales la 5 aprilie și, ca urmare a boicotului opoziției, care acuză guvernarea de măsluirea a acestui scrutin, nu a putut obține dele 61 de voturi prevăzute de Constituție pentru a alege un succesor lui Vladimir Voronin, lider al PCRM, care a epuizat cele două mandate prevăzute de legea fundamentală.

“Sunt sigur că, indiferent de rezultatele viitoarelor alegeri, societatea deja acum așteaptă să vadă capacitatea politicienilor de a duce un dialog veritabil, civilizat și conciliator. Regretabil, dar trebuie să constat că PCRM nu a manifestat asemenea capacități”, a precizat Marian Lupu.

Inițial pronosticat ca favorit al scrutinului prezidențial, Marian Lupu, care a prezidat Parlamentul între 2005 și 2009, a fost nevoit să cedeze locul de candidat PCRM premierului Zinaida Grecianîi.

Naţionaliştii radicali – adevăraţii câştigători ai alegerilor europarlamentare din Ungaria

iunie 10th, 2009
Gabor Vona a condus Jobbik la un triumf electoralGabor Vona a condus Jobbik la un triumf electoral

Se spune că renumitul scriitor G. B. Shaw interviat după terminarea primului război mondial, ar fi dat următorul răspuns la întrebarea: „când va izbucni cea de a doua conflagraţie mondială?”: „în momentul când dispare generaţia care îşi mai aduce aminte de ororile primului.”

Mi-aduc aminte, că în 1995, la comemorarea evadării disperate a soldaţilor nazişti rămaşi din cetatea Budei încercuite deja de câteva săptămâni de trupele sovietice, numărul ziariştilor prezenţi şi al cetăţenilor curioşi, depăşea cu mult efectivul micului grup al unor tineri îmbrăcaţi ca SS-iştii germani.

După pierderea alegerilor parlamentare în 2002, fostul prim-ministru Viktor Orbán, preşedintele FIDESZ, care văzând că nu-i rămâne teren suficient lângă partidul Liberaldemocrat, a devenit dintr-un politician radical, net anticlerical, un conservator populist, în speranţa redobândirii puterii politice, a iniţiat scoaterea din clădirea parlamentului, pe străzile Budapestei a disputei politice dintre partide. Vă reamintiţi de asediul Televiziunii de stat din septembrie, urmat de luptele din centrul capitalei ungare la 23 octombrie 2006?

Nu au trecut decât cinci ani de la chemarea lui Orbán, şi la 25 august 2007, câteva sute de membrii ai „Gărzii Ungare” îmbrăcaţi tot după moda fostului SS, au depus jurământul lor în faţa rezidenţei şefului statului László Sólyom. Dar de această dată publicul curios ajungea la câteva mii de persoane.

Nu întâmplător citeam la început cuvintele lui G. B. Shaw. Se pare că la începutul noului secol oamenii au uitat ce s-a întâmplat între anii 1933-1945. În multe ţări din Europa şi din afara bătrânului continent, s-au renăscut acele ideologii groaznice, care aplicate în practică, au condus la moartea zecilor de milioane de fiinţe umane. Antisemitismul, xenofobia, ura confratelui de altă limbă şi cultură, devin tot mai populare în multe părţi ale lumii. Ceea ce este totuşi un fenomen ciudat, şi în acele regiuni care au suferit mult din cauza celor două regimuri totalitare, pe vremea lui Hitler, urmat de Stalin şi discipoliii lui, Din păcate, şi Ungaria face parte din rândul acelor ţări, unde extremiştii câştigă teren.

Juristul Péter Tölgyesi – în anii 989-90 unul din conducătorii opoziţiei regimului comunist – a afirmat într-o emisiune de radio că adevăratul câştigător ai alegerilor europarlamentare din 7 iunie 2009, a fost partidul JOBBIK, care a luat trei locuri din cele 22, impiedicând ca Fidesz să aibă o majoritate de peste douătreimi. Succesul extremei s-ar putea să conducă la reaşezarea paletei politice din Ungaria – a spus Tölgyesi. Juristul este de părere că s-a prăbuşit definitiv strategia urmată de Orbán, potrivit căreia tabăra conservatorilor este strâns unită sub un singur steag, ridicat în sus de FIDESZ, şi în ciuda faptului că a obţinut o victorie clară, Orbán nu va iniţia demonstraţii antiguvernamentale de proporţii, ca în anii prcedenţi, pentrucă prin acestea ar face un serviciu evident pentru radicali. Concluzia lui Tölgyesi imediat a fost confirmată de vicepreşedinta FIDESZ; care a declarat presei că problemele ţării trebuie rezolvate în sala parlamentului şi nu pe stradă.

Partidul JOBBIK, sau conform denumirii complete „JOBBIK MAGYARORSZÁGÉRT MOZGALOM” – „MIŞCAREA PENTRU O UNGARIE MAI DREAPTĂ”, s-a născut în 2002 ca aripa lui FIDESZ pentru tineret, dar de care despărţindu-se, actualmente este cea de a treia forţă politică din Ungaria. Potrivit statutului său, JOBBIK este un partid creştin-conservator, cu metode radicale, care doreşte să reprezinte întreaga naţiune. JOBBIK consideră că Partidul Liberaldemocrat este o formaţie extremistă, iar principalii adversarii lor politici continuă să fie Partidul Socialist şi FIDESZ, cu rădăcini liberale, cu toate că pe plan local colaborează cu organizaţia condusă de Viktor Orbán. Programul acestui partid prevede naţionalizarea ramurilor de importanţă strategică, revizuirea privatizărilor, oprirea imigrării „grupurilor inapte pentru asimilare”, oficializarea căsătoriilor religioase, întroducerea predării obligatorie în învăţământul general a religiei, recunoaşterea ca simbol naţional al steagului cu dungi arpadiene (folosit la sfârşitul războiului mondial de naziştii din Ungaria), crearea unor unităţi speciale în cadrul poliţiei pentru oprirea „criminalităţii ţigăneşti” şi înfiinţarea unei Gărzi naţionale. Aş cita câteva din recentele declaraţii ale liderilor acestui partid.

Gábor Vona, preşedintele JOBBIK: „Maghiarii ar trebui să ajungă în propriul lor parlament”. Vicepreşedintele Zoltán Balczó: „Nu numai că putem, dar trebuie să confruntăm globalismul” Krisztina Morvai, deputată în parlamentul european: „Avem un vis: Ungaria este a ungurilor şi nu devine a doua Palestina”.

JOBBIK este încă considerat de majoritatea opiniei publice ca un partid creştindemocrat naţionalist, eurosceptic şi radical. Cele trei mandate câştigate la 7 iunie, pot fi bagatelizate, putem să strigăm că vin fasciştii, dar ambele variante ar consitui o reacţie greşită. Ultimele două decenii sunt aoreciate de societatea din ţară ca nejuste, există probleme sociale serioase agravate de efectele crizei economice mondiale, mai ales în rândul romilor, iar elita politică din Ungaria trebuie să găsească răspunsuri bune la aceste probleme, pentru că altfel consecinţele marşului deocamdată victorios al extremei drepte vor fi imprevizibile.

Ascensiunea extremei drepte în Ungaria generează îngrijorare

iunie 9th, 2009

Potrivit unei declaraţii oficiale “La alegerile europarlamentare din Ungaria nu s-a petrecut nimic ieşit din comun. La fel ca în alte ţări, din cauza prezenţei reduse la vot şi a lipsei de miză, partidele de guvernământ au obţinut rezultate proaste iar opoziţia a câştigat alegerile, partidele extremiste realizând scoruri bune.”

Noi suntem de părere că rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European sunt importante şi pot avea efecte grave.

Poziţia anti-romă coagulează societatea,

Dezamăgirea cauzată de clasa politică maghiară a dat un avânt nesperat partidului de extremă dreaptă Jobbik care a obţinut 15% din voturi, adică 3 mandate în Parlamentul European. Garda Maghiară, “braţul înarmat” al partidului Jobbik, s-a dovedit un vehicul foarte eficient pentru penetrarea opiniei publice şi atragerea celor care iniţial nu simpatizau cu ideologia extremei drepte. Cel de al treilea factor – probabil cel mai important – este atitudinea potrivnică romilor. Jobbik a devansat Partidul Socialist Ungar (de guvernare) în şapte judeţe (Budapesta şi şase judeţe din estul Ungariei), unele dintre ele fiefuri ale Partidului Socialist Ungar (MSZP), altele ale Partidului Civic Ungar (FIDESZ), dar toate având o trăsătură comună: ponderea populaţiei rome este mai ridicată decât media pe ţară. Potrivit unei vorbe de duh din preajma alegerilor, eficienţa campaniei electorale a partidului Jobbik ar fi fost maximă dacă era focalizată către zonele care în 1930 au votat masiv cu partidul Nyilas (Crucile cu Săgeţi). Rezultatele alegerilor ne sugerează să studiem harta etnică a ţării. În localităţile unde au avut loc conflicte între populaţia maghiară şi romi, Jobbik a făcut un scor mult mai mare decât media.

(fragment preluat dintr-un articol postat pe portalul de ştiri hvg.hu, tradus de Andrea Ghiţă)

Copii obisnuiti cu pasiuni extraordinare

iunie 9th, 2009
Radu Tamasie - dublu medaliat cu aurRadu Tamasie – dublu medaliat cu aur

Lotul national de karate WSKF

Olimpici si defavorizati. Daca e sa ne luam dupa ziarele si televiziunile din Romania, astea sunt singurele modele de copii existenti in tara asta. Olimpicii scolari castiga premii si, laudabil, primesc programe dedicate. Defavorizatii primesc si ei, laudabil, programe dedicate. Raman ceilalti, copiii obisnuiti, cei care vor duce in spate societatea in cativa ani, cand vor creste. Ei nu primesc niciodata programe dedicate.
Ei, impreuna cu parintii lor, isi construiesc singuri programele. Si unul dintre programele in care excelaza este sportul. Sportul amator, dar practicat cu profesionalism desavarsit. Este vorba de karate. “Cenusareasa” sporturilor, si un domeniu in care romanii exceleaza la nivel international. Un sport care nu e sustinut de statul roman precum altele, dar care aduce intotdeauna rezultate remarabile. Un sport care nu prea apare in jurnalele sortive in care aflam unde au mai facut shopping nevestele fotbalistilor.
Am avut deosebita onoare sa ii cunosc pe multi dintre tinerii acestia. De mult timp, de cand erau niste copii care se impleticeau in sala de antrenament, inainte sa devina campionii care sunt acum. Sunt normali, se duc la scoala, au chiar rezultate excelente. Dar pe langa lucrurile astea de copii obisnuiti ei aleg si pasiunea pentru acest sport nobil, care cladeste caractere puternice.
Ada, Radu, Iulia, Ruxi, Ilinca, Tavi – si lista continua… toti au medalii la campionate regionale, europene si chiar la mondiale, in Japonia. Medalii pentru care “Sensei”-ul lor, Mihai Ioghen de la clubul Toshirom 2003 a muncit cot la cot cu ei, inca din 1996 de cand s-a dedicat in totalitate carierei de antrenor de karate.
I-am vazut de atatea ori venind obositi de la scoala, pentru a mai trage din greu la un antrenament istovitor de 2-3 ore. I-am vazut cand si-au sacrificat din vacanta de vara pentru cate 5-6 ore de antrenament pe zi in zile cu temperaturi de 40 de grade. Sunt toti copii obisnuiti, dar pe care pasiunea pentru acest sport ii face deosebiti, ii face sa dea ce au mai bun in ei.

Se spune ca cea mai importanta ambasada a romaniei este sportul. Si acesti copii si-au indeplinit misiunea de ambasadori in fata practicantilor de karate din Europa si din lume. Au obtinut medalii in competitii serioase, la campionate cu peste 800 de participanti. Totul din pasiunea lor de copii obisnuiti, carora nu li se dedica nici un program special. Si bineinteles cu ajutorul parintilor care i-au sustinut dintotdeauna impreuna cu doar cativa sponsori care si ei le-au fost alaturi. Karate-ul nu e un sport scump, nu ai nevoie de aparate si echipamente complicate, nici de terenuri costisitoare de antrenament. Iti trebuie doar o sala obisnuita de sport, unde imbracat intr-un kimono de antrenament incerci sa dai totul din tine, sa devii mai bun decat ceilati si chiar decat tine insuti. Un antrenament dur, cu siguranta mai greu decat unul de fotbal din liga I, dar pe care acesti copii si tineri il fac cu zambetul pe buze, cu gandul la cat de buni vor fi la concursurile la sfarsitul carora vor primi medalii si se vor urca pe podium cu steagul Romaniei pe umeri. Cei care il practica nu castiga bani din concursurile la care participa, si nici nu primesc premii de la ministere. De aceea i se si potriveste karate-ului numele de “Cenusareasa”. Totusi, desi este un sport ieftin, nu e usor de practicat numai cu sustinere financiara proprie si cu cea a catorva pasionati. Ultimul campionat european WSKF, unde multi pusti romani au devenit campioni, a avut costuri minime, intrucat s-a desfasurat chiar la noi, in Bucuresti. Insa un drum dus-intors la Tokyo pentru participarea la un campionat mondial costa peste o mie de dolari pentru fiecare participant. Cele cateva zile de cazare pe perioada competitiei costa si ele cateva sute de dolari. Iar urmatorul campionat mondial de Karate Shotokan WSKF are loc chiar anul acesta in august in Japonia – Tokyo.
Acesti copii si tineri se descurca intotdeauna. Asa au invatat de la acest sport care cladeste caractere hotarate. Dar le-ar fi mult mai bine cu un pic de sustinere pentru pasiunea lor – karate-ului caruia ii dedica mult efort, si pentru care fac, si ei si familiile lor, multe sacrificii. Nu priviti asta ca pe un program de caritate. Priviti-o ca pe o investitie serioasa in niste tineri normali si totodata extraordinari, dintre aceia de care statul uita de cele mai multe ori.
Antrenorul acestor copii, un om dedicat acestor tineri, e oricand gata sa dea detalii despre cum ii puteti sustine la telefonul 0722568 222.
A.C.S.TOSHIROM2003
BANCA TRANSILVANIA
Sucursala UNIRII
CONT LEI : RO36 BTRL 0430 1205 8747 51XX
CONT EURO : RO82 BTRL 0430 4205 8747 51XX

În imagini: Andaluzia – o perlă în sudul Spaniei

iunie 8th, 2009

1. Orașul Granada din provincia Andaluzia, din sudul Spaniei este situat la poalele munților Sierra Nevada. !poza57! Culminând la peste 3400 de metri altitudine, acești munți sunt cei mai înalți din Spania și sunt acoperiți chiar și în luna iunie de zăpadă.

2. Pe un deal ce străduiește Granada se află complexul Alhambra, reședința conducătorilor musulmani ai Andaluziei până în 1492, !poza71! data la care s-a încheiat “Reconquista” peninsului Iberice de către catolici, după aproape opt secole de dominație islamică.

3. Alhambra a fost construită târziu în timpul dominației islamice – secolele XI – XIV, pe ruinele unei mici cetăți. !poza72! Stilul maur al construcției încântă și astăzi numeroșii vizitatori. În fundal se vede palatul Împăratului Carol al V-lea, construit după alungarea musulmanilor din Spania.

4. Construit în 1527, palatul lui Carol al V-lea combină mai multe stiluri, păstrând curtea interioară specifică edificiilor musulmane din Andaluzia. !poza73! Stilul monumental este evident o afirmare a intențiilor noilor stăpânitori catolici ai Granadei.

5. Monumentalismul, poate chiar grandomania catiolicilor după 1492, !poza74! este ilustrat și de dimensiunile acestei uși de lemn a catedralei din Granada, construite în primă jumătate a secolului al XVI-lea.

6. Catedrala din Malaga, construită între 1528 și 1782, este și mai impresionantă ca dimensiuni decât cea de la Granada, având o turlă înaltă de 86 de metri. !poza75! Ea a fost înălțată pe locul unei foste moschei. De altfel, catolicii au dus o politică destul de sistematică de înlăturare a urmelor prezenței musulmane în Andaluzia.

7. Malaga, oraș port cu o populație de peste 500000 de locuitori, este al doilea oraș ca mărime al Andaluziei după Sevilla. !poza76! Andaluzia, cu opt milioane de locuitori, este cea mai populată provincie a Spaniei.

8. În Andaluzia, muntele și marea se întâlnesc. Aici, pe plaja de la Salobrena pe malul Mediteranei, vilegiaturiștii fac plajă sub dealurile de sub munții Sierra Nevada. !poza77! Turismul este de fapt ramura de bază a economiei andaluze.

9. Andaluzia a prosperat în ultimii 20 de ani, mai ales ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. !poza78! În ultimii ani, numeroși lucrători din România și-au adus contribuția, mai ales în sectorul construcțiilor, la această prosepritate. Prezența lor în număr mare este dovedită și prin astfel de afișe privind curse de autobuze spre România din autogara Malaga.

PCRM şi integrarea europeană în zodia alegerilor anticipate

iunie 8th, 2009

Convergerea europeană a summitului Parteneriatului pentru Cooperarea în Europa de Sud-Est (PCESE), desfăşurat la Chişinău, cu cea a evenimentului de demarare a activităţii Parteneriatului Estic, la Bruxelles, a creat o conjunctură calitativ nouă pentru mediul politic intern din Republica Moldova.

Declaraţia adoptată de reprezentanţii statelor Europei de Sud-Est prevede expres necesitatea unui dialog, spirit de compromis şi relaţii de bună vecinătate în regiune, unde se menţine o atmosferă tensionată (Grecia-Turcia: problema Ciprului; Grecia-Macedonia: disputa din cauza numelui Macedoniei; Albania-Serbia: problema Kosovo; Bosnia şi Herţegovina: conflicte interne; iar odată cu instalarea PCRM la putere – relaţii conflictuale între Republica Moldova şi România). În lumina acestui act, oficialii mai multor state participante la summit au atenţionat partea moldoveană asupra problemei regimului de vize aplicat cetăţenilor români, care a fost calificat drept „regres” în procesul de liberalizare a vizelor cu statele UE.

Pe de altă parte, secretarul general al Consiliului regional de cooperare, Hido Biscevic, a evidenţiat importanţa unor relaţii de bună vecinătate viabile pentru asigurarea dezvoltării regiunii, în special pe timp de criză. Sub incidenţa acestei recomandări cade şi RM, care în urma evenimentelor post-electorale a redus definitiv normalitatea în relaţiile moldo-române (atribuirea calificativului de persona non grata Ambasadorului român de la Chişinău, stabilirea unilaterală a regimului de vize pentru cetăţenii României etc.).

Atât erodarea raporturilor bilaterale, cât şi acţiunile în detrimentul apropierii efective de UE (problema vizelor pentru cetăţenii României) au fost neglijate de preşedintele RM, V. Voronin, care în schimb a făcut demersul tradiţional, dar deja puţin credibil, în vederea liberalizării regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni şi integrarea europeană a ţării. Ambiţiile europene nefondate şi orgoliul politic ale conducerii moldovene manifestate şi de această dată se datorează inerţiei europene a statelor din regiune în relaţie cu UE (ca urmare a prioritizării Balcanilor de Vest pe agenda extinderii europene etc.), care însă nu îndeplinesc criteriile de bază necesare pentru avansarea europeană (aspect remarcat în cadrul summitului de către şeful Delegaţiei Comunităţilor Europene de la Chişinău, Cesare de Montis). În condiţiile unor Balcani de Vest problematici din perspectiva integrării europene, dar în continuare abordaţi de NATO, guvernarea comunistă a acţionat în vederea folosirii acestei reuniuni înalte pentru a inocula opiniei publice locale falsa percepţie vizavi de posibilitatea conectării RM la o regiune care deja posedă foaia de parcurs cu destinaţie europeană clară. Valoarea liderilor politici regionali prezenţi la eveniment (doi preşedinţi de stat, prim-miniştri şi alţi înalţi oficiali), precum şi pledoaria făcută de aceştia pentru integrarea europeană integrală a Europei de Sud-Est conferă pe cale indirectă o legitimitate politică majoră guvernării comuniste, care în ajunul anticipatelor intenţionează să valorifice sentimentele pro-europene a unor segmente distincte ale electoratului.

Summitul PCESE a prezentat pentru comunişti o circumstanţă favorabilă pentru revigorarea imaginii lor „europene” puternic şifonate de rapoartele şi declaraţiile post-electorale critice ale instituţiilor europene adresate autorităţilor moldovene. Mai mult decât atât, aparatul propagandistic pro-comunist a obţinut posibilitatea prin acest intermediu să echilibreze conţinutul spaţiului public autohton suprasaturat de discursuri de orientare pro-rusă. Or, în cadrul alegerilor anticipate se prevede o mobilizare totală a partidelor mai mici (inclusiv cele social-democrate), ceea ce comportă anumite ameninţări pentru un bilanţ electoral confortabil comuniştilor (adică peste 61 de mandate în Parlament).

Totodată, opoziţia ar putea găsi careva repere în platformele deja dezvoltate de Parteneriatul Estic, în special pe baza filierei care răspunde de democraţie, buna guvernare şi a stabilitate în cele 6 state (ex-sovietice) partenere ale UE. De aceea, summitul de la Chişinău care s-a soldat cu transmiterea preşedinţiei în cadrul PCESE, de la RM către Turcia, a avut o dublă semnificaţie pentru gruparea comunistă. Primo, liderul comunist V. Voronin a folosit tribuna regională pentru a reanima discuţiile în societatea derutată şi frustată despre valabilitatea integrării salvatoare a RM în UE alături de Balcanii de Vest. În realitate însă, negocierile privind un nou Acord aprofundat cu UE vor fi amânate din cauza alegerilor anticipate, pe de o parte, iar Parteneriatul Estic din care face parte Moldova nu prescrie vreun destin european cert, pe de altă parte. Din acest considerent, reuniunea la nivel înalt de la Chişinău (4-5 iunie), chiar dacă a întrunit oficiali ai ţărilor cu prezent sau/şi viitor european concret, dar necorespunzătoare în totalitate standardelor europene, constituie o modalitate eficientă pentru PCRM de a-şi menţine pe linie de plutire discursul politic pro-european. Scopul acestei manevre este influenţarea opiniei publice moldoveneşti vizavi de apartenenţa comuniştilor la forţele politice moldoveneşti care propagă şi susţin aspiraţiile europene ale RM.

Secundo, autorităţile moldoveneşti confruntate cu primele semne ale crizei financiare şi economice au urmărit să-şi conjuge demersul cu cel regional privind nevoia de asistenţă din partea comunităţii internaţionale (cea europeană) pentru depăşirea dificultăţilor economice (fapt reflectat în DECLARAŢIA COMUNĂ DE LA CHIŞINAU A ŞEFILOR DE STAT ŞI GUVERN AI STATELOR PARTICIPANTE LA PROCESUL DE COOPERARE ÎN EUROPA DE SUD-EST (SEECP)). Pentru a ameliora situaţia în economie sau a crea impresia existenţei unor intenţii în acest sens, comuniştii au folosit inclusiv acest for european regional. Acest imperativ trebuie respectat cu rigurozitate de PCRM, dacă acesta doreşte să deţină controlul public şi mediatic asupra subiectului legat de criză, utilizându-l excesiv împotriva opoziţiei anti-comuniste.

În concluzie putem conchide faptul că tentaţia reanimării ideei aderării RM la UE prin Balcanii de Vest este la fel de mare pe ambele maluri ale Prutului (în cadrul vizitei recente în Grecia, preşedintele României a făcut afirmaţii în acest sens). De asemenea, ca urmare a constrângerilor politice (alegeri anticipate, ofensiva opoziţiei pe plan extern, mobilizarea şi organizarea ei etc.) şi a deficienţelor în procesul integrării europene, comuniştii emit fără oboseală mesaje pro-europene, în fond sterile, pentru a se reabilita în ochii cetăţenilor tot mai nemulţumiţi de calitatea guvernării şi a se ralia discursului european al opoziţiei cu scopul banalizării ei.

Pe de altă parte, ipostaza de cerşire de ajutor şi sprijin politic din partea Bruxellului se poate schimba îndată ce actuala putere îşi va prelungi mandatul. Mai ales că, pentru derularea acestui scenariu există premise considerabile: reticenţa UE (ţările din Vechea Europă) faţă de Europa de Est, resuscitarea influenţei ruse (în termeni de securitate energetică, economică şi de „hard şi soft power”) şi dezgheţarea treptată a problemei transnistrene.

Script submissions now being accepted for the

iunie 8th, 2009

hotINK is an annual festival of plays, presented by the Tisch School of the Arts by the Department of Drama, which has featured the work of writers from 17 countries, including Mary Rachel Brown (Australia), Nicholas Khalezin (Belarus), Koffi Kwahulé (France), Paul Brodowsky (Germany), Andreas Flourakis (Greece), José Pliya (Guadaloupe), Ximena Escalante (Mexico), Jeroen van den Berg (The Netherlands), José Maria Vieira Mendes (Portugal), Alina Nelega (Romania), Milena Bogavac (Serbia) Debbie Tucker Green (U.K.) as well as Canadian authors Bob Armstrong, Geneviève Billette, Nicolas Billon, Nick Carpenter, Carole Fréchette, Daniel Karasik, Wajdi Mouawad, Mieko Ouchi, and U.S. playwrights such as Migdalia Cruz, Jeffrey Hatcher, Israel Horovitz, David Mamet, Chiori Miyagawa, Itamar Moses, Keith Reddin, Caridad Svich and Mac Wellman. Guest actors and directors have included Bill Camp, Kathleen Chalfant, Liz Diamond, Kathryn Erbe, John Gallagher, Jr., Joe Grifasi, Kathryn Grody, Jessica Hecht, Francis Jue, Robert Lyons, Joan MacIntosh, Steve Mellor, Stephanie Roth Haberle, Henry Stram, B.D. Wong and Janet Zarish.

For more information, please visit www.hotink.org

hotINK 2010 International Play Reading Festival
Submission Guidelines

Full-length plays that have not had productions in the U.S. are preferred but one-acts will be considered. We are currently unable to consider musicals.

All scripts must be submitted in English

Due to the volume of plays we receive, one script submission per author will be considered; if more than one script is sent, neither will be considered.

If your work was presented in hotINK 2009, we ask that you kindly wait until next year to submit a play.

In addition to the play, all submissions must include:
contact information
a writing resume/CV
a brief synopsis of the play
a character list and brief description of roles
for U.S. playwrights: a submission reading fee of $10, payable by check or money order. Checks should be made out to TSOA Department of Drama. Should this fee present a hardship, please contact Festival Director Catherine Coray to request a waiver. cc19@nyu.edu

Please note that we are unable to consider any submissions
that do not include all the above materials.

· To submit via post, send all materials to:
Melissa Parrish, Literary Manager
hotINK 2010
Department of Drama
Tisch School of the Arts
721 Broadway 3rd floor
New York, NY 10003

Deadline: postmarked by September 1st, 2009

· To submit digitally, send all materials to hotink2010@gmail.com by September 1, 2009. Scripts should be in PDF format; Word documents will be accepted—but please make sure format is correct before sending. Ten dollar submission fee may be mailed separately, addressed to Ms. Parrish.

· Please be advised that we are not able to return materials. Selected playwrights will be contacted by mid-November.

· Due to limited resources, hotINK cannot cover the cost of travel or housing for selected playwrights.

For more information, please visit www.hotink.org
or contact Festival Director Catherine Coray: cc19@nyu.edu

Catherine Coray
Festival Director, hotINK International Play Reading Festival
Associate Arts Professor
Experimental Theatre Wing
Department of Drama
Tisch School of the Arts
212.992.9349
cc19@nyu.edu

Carcassonne-Fălticeni (aller-retour) de Adrian Irvin Rozei

iunie 8th, 2009

ÎN ULTIMILE decenii, locuitorii României s-au obişnuit să audă zi de zi vorbindu-se despre plecarea unei rude sau a unui vecin către ţările Apusului unde s-au instalat, s-au integrat şi s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Dacă până în 1989 motivul principal al acestor strămutări era, mai ales, politic, în ultimii ani el a devenit preponderent economic. Nenumăraţi sunt cei care speră să reuşească o viaţă mai bună într-o ţară dezvoltată economic, punându-şi competenţele în slujba unei lumi mai organizate şi tehnologic mai dezvoltate. Însă cea mai mare parte dintre noi a uitat că acum un secol sau un secol şi jumătate fluxul competenţelor, fie ele tehnice, financiare, comerciale sau artistice, se dirijau în sens invers, dinspre vest înspre est. Pe atunci, Ţările române, în plină efervescenţă pe drumul emancipării, reprezentau, prin bogăţiile lor naturale şi prin potenţialităţile neexploatate încă, “noua frontieră” a Europei. Aşa se face că în secolul XIX, nenumărate familii occidentale au venit în România, au adus aportul lor tehnic sau cultural şi, de multe ori, au rămas pe loc şi s-au împământenit. Mulţi sunt cei care au auzit de Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavoda, sau de André Lecomte du Noüy, restauratorul bisericii voievodale de la Curtea de Argeş. Mai puţini sunt cei care cunosc aventura descendenţilor lui François Cazaban, realizatorul unui număr important de lucrări publice în Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX.

Născut în Franţa, la Carcassonne, în 1810, după ce a studiat la Şcoala “des Ponts et Chaussées” din Paris, François Cazaban şi-a exersat meseria de inginer, mai întâi în Franţa şi din 1844 în Algeria unde, timp de opt ani, a executat lucrările necesare pentru alimentarea cu apă a capitalei noii colonii franceze. În 1853, François Cazaban a răspuns unei invitaţii lansate de guvernul de la Iaşi pentru realizarea serviciului telegrafic din Moldova. În continuare, el a semnat câteva contracte succesive cu autorităţile locale care l-au numit Inginer şef al Departamentului Iaşi, funcţie pe care a asumat-o între 1853 şi 1896. În cadrul acestei activităţi, inginerul francez a conceput şi dirijat lucrările drumurilor Galaţi-Bârlad sau Bacău- Roman- Tg. Frumos- Paşcani-Iaşi-Ungheni. Tot în această perioadă el a suprevegheat nenumărate proiecte de geniu civil sau arhitectură, printre care drumuri departamentale, Halele Centrale din oraşul Iaşi sau Casa Negruzzi (viitorul sediu al Poştelor şi Telegrafului din Moldova).

Sosit în România cu prima lui soţie, Margueritte Fabre, cu care a avut patru copii, François Cazaban s-a căsătorit după moartea acesteia, cu o englezoaică, Pauline Walter, care i-a dăruit alţi 11 copii. Pe urmaşii acestui inginer francez, căsătoriţi în România cu descendenţi ale unor familii engleze, austriece, italiene, greceşti etc., dar bine înţeles şi române, nenumăraţi dintre noi i-au întâlnit, fie fizic, fie în reviste de specialitate, ziare locale sau naţionale, ba chiar şi uneori pe afişele întregii lumi. Pentru că, membrii familiei Cazaban au reprezentat timp de mai bine de un secol şi jumătate floarea elitei intelectuale româneşti în nenumărate domenii de activitate. Ceea ce e şi mai remarcabil este faptul că cea mai mare parte dintre ei se bucurau în egală măsură de aptitudini tehnice şi artistice, deseori ezitând în momentul alegerii unei cariere între diferitele drumuri pe care ar fi putut să le urmeze.

Printre cei care s-au remarcat în lumea tehhnicii merită să-i menţionăm pe:

-Jules Cazaban (1840-1916), Inginer şef în Moldova şi pasionat fotograf
-Pierre Louis Cazaban (1870-1952), inginer, meloman, dramaturg
-Corneliu Cazaban (1901-1987), inginer, profesor universitar, matematician, muzician
-Silvia Timotin Păun (1923-2003), arhitectă, autor de studii ştiinţifice şi artistice
-Gheorghe Plăcinţeanu (1924-1961), medic emerit, victimă a regimului comunist
-Alexandru Timotin (1925-2007), inginer, doctor în electronică, profesor universitar, autor de studii ştiinţifice, poliglot

Dintre Cazabanii sau descendenţii lor care s-au ilustrat în lumea artistică menţionăm pe:

-Alexandru Cazaban (1872-1966), scriitor, conferenţiar
-Clemansa Barberis-Plăcinţeanu (1899-1966), compozitoare, solistă de operă, violonistă, profesor uniuversitar
-Ion Irimescu (1903-2005), sculptor, desenator
-Jules Cazaban (1903-1963), actor, amator de pescuit, vânătoare, ceasornicărie
-Rodica Suţu (1913-1979), pianistă, compozitoare, profesor universitar,
-Soroana Coroamă-Stanca (1921-2007), regizoare de teatru, scenaristă, critic de teatru.

Cazabanii contemporani şi descendenţii lor direcţi, care au făcut carieră tot atât de bine în domeniile artistice sau ale tehnicii de azi, sunt mult prea numeroşi pentru a fi citaţi unul câte unul. Însă ei au mai adăugat, în plus de talentele lor tradiţionale o nouă latură: cea internaţională.

* * *

Primul cuib istoric al familiei Cazaban în România a fost oraşul Fălticeni din nordul Moldovei. Mai apoi, la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, majoritatea Cazabanilor s-a strămutat la Bucureşti. Ca şi multe alte familii din intelectualitatea românească a secolului XX, Cazabanii s-au împrăştiat, după cel de-al Doilea Război mondial, în cele patru zări ale lumii. Dar, după cum descendenţii lui François Cazaban, venit din Franţa pe meleagurile româneşti, au ştiut să-şi păstreze cultura ţării lor de origine, îmbogăţită de adaosurile locale sau europene, mergând până la crearea unui spirit comun Vechiului Continent, Cazabanii contemporani au reuşit să menţină o legătură de familie, în ciuda miilor de kilometri care-i separă.

O primă reuniune -simbolică- a reprezentat-o publicarea cărţii “Cazabanii – o cronică de familie”, editată la Bucureşti în 2004.

Photobucket

Versiunea franceză a cărţii care relatează aventura Cazabanilor din România

Etapa următoare a fost organizarea unei reuniuni de familie, prevăzută pentru luna iulie 2007 la Carcassonne, în Franţa. Locul şi data reuniunii aveau o dublă semnificaţie. Mai întâi ea amintea locul de plecare al ramurei române a familiei şi reprezenta o ocazie de a-şi căuta rădăcinile locale sau a eventualelor legături de rudenie cu Cazabanii francezi.

Pe urmă, ea marca o dată istorică: 310 ani de atestare documentară a familiei Cazaban. Pentru că un document datat 10 octombrie 1697, şi transmis din generaţie în generaţie printre membrii ramurei române, certifică acordarea de către Generalitatea Provinciei Languedoc a armeriilor reprezentând “d’azur au chien passant à dextre d’argent, posé sur un tertre de sinople mouvant de la pointe de l’écu, au chef de gueules chargé de trois étoiles d’or à cinq rais posées en fasce*”. Beneficiarul acestui brevet este “Jean Cazaban, marchand de Carcassonne”, consul al oraşului în 1691, înscris prin acest document semnat de Charles d’Hozier “conseiller du Roi” în Armorialul General al Franţei.

În vederea reuniunii dela Carcassonne, o variantă prescurtată a monografiei, tradusă în limba franceză, a fost editată în condiţii grafice excepţionale la Editura UNIVERSAL DALSI din Bucureşti, sub titlul “Les Cazaban – une cronique de famille”.

În acelaşi timp, contacte telefonice şi epistolare cu familiile Cazaban din regiune sau cu specialişti locali ai genealogiei pregăteau reuniunea care urma să aibă loc pe 2 iulie.

Dinspre ramura română a Cazabanilor şi-au anunţat sosirea aproape douăzeci de membri, descendenţi direcţi sau colaterali; ei soseau din Statele Unite, Franţa, Germania, Canada şi România.

În seara zilei de 2 iulie, într-unul din saloanele elegantului hotel “Les Trois Couronnes” unde era prevăzută reuniunea de familie, urmată de un bufet-dineu internaţional, au sosit cincisprezece reprezentanţi ai Cazabanilor locali. Autorităţile oraşului erau prezente prin adjunctul primarului, responsabil cu activităţile culturale. A asistat de asemeni şi Superiorul bisericii ortodoxe din vecinătatea oraşului. După ce Dimitrie Cădere-Cazaban a prezentat aventura Cazabanilor din România, profesorul Jean-Louis Bonnet, specialist al istoriei oraşului, a proiectat facsimilul documentelor de arhivă recent descoperite privind antecedentele locale ale familiei. Discuţia care a urmat a permis crearea unor noi contacte între Cazabanii de origine română şi cei din regiune.

Photobucket

Participanţii români în faţa turnului Cazaban din Carcassonne

La despărţire, membrii familiei Cazaban reîntregite şi-au propus să organizeze în viitor o nouă întâlnire, probabil în România.

Adrian Irvin Rozei, Carcassonne, iulie 2007

*În langaj heraldic : “Azur, cu un câine trecând la dextra de argint pe o terasă verde ieşind din vârful scutului, cu şeful roşu încărcat cu trei stele de aur cu cinci raze puse în fascie”

(Reamintim numele participantilor la aceastà memorabilà întrunire, Cazabani, descendenti ai Cazabanilor sau înruditi, cu regretul cà nu toti cei solicitati au putut onora aceastà invitatie :

– Manuela Cazaban-Selles din SUA, organizatorul şi generosul sponsor al acestui eveniment
– Criticul teatral Jean Cazaban din Bucureşti
– Inginerul Alexandru Cazaban din SUA cu soţia, Domnica Muntenescu-Cazaban
– Inginerul Dimitrie Càdere din Franţa cu soţia, Doina Vasilescu-Càdere
– Pianista Dana Càdere-Ioan din Franţa cu soţul, violonistul Corneliu Ioan şi fiica, pianista Alexandra Ioan
– Bancherul Radu-Gratian Gheţea din Bucureşti cu soţia, Catrinel Iusut-Ghetea
– Scriitorul Radu Negrescu-Sutu din Franţa
– Inginerul Adrian-Irvin Rozei din Franţa
– Actorul Stefan Pisoski din Germania

Au lipsit, datorită obligaţiilor profesionale sau altor motive :

– Scriitorul Teodor Cazaban din Franţa
– Anca Zamfirescu-Cazaban din SUA
– Compozitorul Costin Cazaban şi soţia, violonista Diana Josan-Cazaban, din Franţa
– Universitarii Miruna Cazaban-Tătaru şi soţul, Bogdan Tătaru-Cazaban, din Bucureşti
– Profesorul Alexandru Timotin din Bucureşti, decedat în luna iunie
– Profesorul Dan Timotin din Bucureşti
– Muzeograful Radu Coroamà din Bucureşti
– Profesorul Adrian Carpov din Iaşi
– Sculptorul Ion Irimescu din Iaşi, decedat în 2005.
Completări de Radu Negrescu-Sutu
NOTA RED.)

Premiul literar EURIDICE 2009

iunie 7th, 2009

FUNDAŢIA CULTURALĂ PARADIGMA

ACORDĂ

Premiul literar EURIDICE

(2009)

Juriul compus din: Bogdan CREŢU, Mihail GĂLĂŢANU,

Marin MINCU, Ştefania PLOPEANU şi Răzvan ŢUPA a făcut următoarele

Nominalizări:

Poezie:

Carmen Dominte : Tu cu viaţa ta pe bancheta din faţă/ Eu cu viata mea pe bancheta din spate. (Vinea, 2007)

Aida Hancer : Eva nimănui (Vinea, 2008)

Dan Mihuţ : AutoDafe (Pontica, 2008)

Vlad Moldovan : Blank (Cartea Românească, 2008)

Critică, Eseu:

Dan Gulea : Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei româneşti. (Paralela 45, 2007)

Adrian Jicu : Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric între uitare şi reabilitare. (Cartea Românească, 2008)

Alexandru Matei : Ultimele zile din viaţa literaturii (Cartea Românească, 2008)

Alina Ologu : Gellu Naum: Experimentul poetic (Pontica, 2007)

Antonia Patraş : Ibrăileanu: către o teorie a personalităţii (Cartea Românească, 2007)

Proză:

Şerban Anghene : Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său superman (Cartea Românească, 2009)

Adela Greceanu: Mireasa cu şosete roşii (Polirom 2008)

George Vasilievici : Yoyo (Tomis, 2008)

Dragoş Voicu : Coada (Cartea Românească, 2008)

Evenimenul premierei va avea loc miercuri,

24 iunie 2009, ora 14, în sala Mircea Eliade

a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti,

str. Take Ionescu, nr.4 , sector 1

sursa: www.bmms.ro

Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“ 11-16 iunie 2009

iunie 7th, 2009

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 11 – 16 iunie 2009, a opta ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia.

Evenimentul reuneşte 58 de participanți din țară și de peste hotare, acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici și redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeților și prozatorilor posibilitatea să citească din creațiile lor. Colocviul invită la o dezbatere privind LITERATURA ŞI POLITICUL – CÂT RESPECTĂM, CÂT CRITICĂM. Opinia cea mai răspîndită este că scriitorul este un opozant prin însăşi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societăţii. Acest rol este cu atît mai evident în cazul literaturii politice sau care comportă o temă politică. O întrebare este dacă scriitorul este un opozant cu orice preţ, dacă atitudinea lui constă inevitabil într-un refuz al ordinii consacrate sau al puterii. Întrebarea revine la a şti dacă scriitorul nu trebuie cumva să fie neutru, să acorde respect în măsura în care critică. Şi, mai ales, la a conveni asupra limitelor (există ele, în definitiv?) corectitudinii politice, morale, religioase sau, dacă preferaţi, ale dreptului la blasfemie.

Ultima zi este dedicată Ceremoniei de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (în valoare de 10.000 Euro); Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Municipiului Mangalia (în valoare de 5.000 Euro). La ediţia de anul acesta se vor acorda şi următoarele premii: trei premii pentru contribuție deosebită în răspândirea și promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor, acordate de Institutul Cultural Român; Premiul pentru o apariție editorială importantă, acordat de ministrul Theodor Paleologu, din partea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural.

Partenerii tradiționali sunt și anul acesta Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Institutul Cultural Român, Primăria Municipiului Mangalia şi Institutul Polonez. USR a mai încheiat parteneriate și cu Editura Curtea Veche și Editura Paralela 45, bucurându-se de asemenea de sprijinul Directoratului General al Cărții și Bibliotecilor – Ministerul Culturii din Portugalia. Toți partenerii sunt și coorganizatori ai ediției 2009.

Parteneri media: „România literară“, „Ramuri“, „Noua Literatură“, și agenția Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc și anul acesta Hotel President (Mangalia) și Hotel Cocor (Neptun).

Participanţii la a VIII-a ediţie a Festivalului ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ – 2009 sunt următorii:

Kiril Kovaldji, Vladimir Sorokin (Rusia);
Krzysztof Varga, Szymon Wcisło, Janusz Drzewucki (Polonia);
Lucija Stupica, Aleš Debeljak, Marko Sosič (Slovenia);
Aleksandar Sajin (Danemarca);
Yasuhiro Yotsumoto (Japonia);
Rui Zink (Portugalia);
Omar Lara (Chile);
Brigitte Freund (Germania);
Myriam Diocaretz, Philip Meersman (Belgia);
Mariana Dan, Enes Halilovic (Serbia);
Sean Cotter, Joey Goebel, Dumitru Radu Popa, Sharon Mesmer, Eva Hoffman (Statele Unite ale Americii);
Péter Esterházy, Anamaria Pop (Ungaria);
Arnau Pons (Spania);
Dinu Flămând, Ioana Crăciunescu (Franţa);
Leo Butnaru (Republica Moldova);
Nicolae Stoie, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Călin Vlasie, Ion Mureşan, Radu Voinescu, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Filip Florian, Florin Toma, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Szilágyi István, Florin Bican, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Angelo-Nicolae Mitchievici, Nicolae Rotund, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Irina Horea, Magda Groza (România).

Vor mai fi prezenţi, reprezentându-i pe partenerii Festivalului, următorii: Dan Croitoru (Institutul Cultural Român), Luiza Săvescu (Institutul Cultural Polonez), Grigore Arsene şi Adrian Buz (Editura Curtea Veche), Luminiţa Marcu („Noua Literatură“), Cosmin Ciotloş („România literară“), Teodora Stanciu şi Carmen Săndulescu (Societatea Română de Radiodifuziune), Iolanda Malamen („Ziua“), Ana-Maria Vulpescu („Jurnalul Naţional“), Roxana Dascălu (Cook Communications).

Fondată în 1909, Uniunea Scriitorilor din România cuprinde în prezent 2400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău.

Uniunea Scriitorilor din România
Departmentul de Relatii Externe
Calea Victoriei 115, cod 010071,
sect. 1, Bucureşti, România.
www.uniuneascriitorilor.ro

Andaluzia – între modernizare și tradiție

iunie 7th, 2009
Alhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluzAlhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluz

Andaluzia este o victimă a propriului ei succes. Această regiune a Spaniei, până nu de mult un ținut agrar mediteraneean a cunoscut în anii acestui secol cea mai rapidă creștere economică din regat și cel mai rapid ritm al construcțiilor.

Peste tot se construiesc șosele moderne, deși rețeaua de drumuri este extrem de densă, peste tot se construiesc case noi și ai impresia că majoritatea imobilelor, mai ales în micile localități, au fost înălțate în ultimele două decenii.

Dar acum, în plină recesiune, Andaluzia este lovită din plin de reducerea drastică a creditării care a dus la înghețarea multor proiecte de construcții.

La Granada, vechea capitală a Spaniei islamice, municipalitatea are numeroase proiecte de reabilitare a unor imobile vechi, incluisv în vechiul cartier musulman Albaicin, din coasta dealului pe care este Alhambra, complexul de palate al stăpânitorilor islamici de până la 1492.

Dar orașul, cu o populație de peste 250000 de locuitori, are și cartiere noi, de blocuri de 10 etaje, sigur, mai frumoase decât cele din România, dar în fapt tot niște cutii de chibrituri urbane. La fel la Malaga, pe malul Mării Mediterane, unde în centrul istoric vederea spre mare a fost blocată de un grup masiv de blocuri. La Salobrena, localitate balneară la Mediterană, pe dealul unde se află o fortăreață medievală s-au construit case devacanță vopsite toate în alb, care privite mai de aproape nu arată așa de atractiv ca văzute de departe.

Turismul și construcțiile au ajuns acum principalele ramuri ale economiei Andaluziei, care, cu o populație de opt milioane este cea mai populată din Spania. Agricultura, tradițional ocupația de bază în sud, a căzut victimă exodului înspre marile orașe, Sevilla, Malaga, Granada sau Cadiz, și acum are nevoie de mână de lucru sezonieră străină pentru culegerea recoltelor, de pildă cea de măsline, căci dealurile și munții Andaluziei sunt plin de măslini.

Alhambra – giuvaierul coroanei

Granada cu Alhambra, dar și Cordoba și Almeria, sunt atracții turistice majore, mai ales datorită vestigiilor civilizației islamice care a dominat Spania între 711 și 1492. Deși regii catolici au avut o politică de anihilare a prezenței musulmane în peninsula Iberică după “Reconquista” din 1492, unele edificii, precum Alhambra, au supraviețuit, mai mult prin nepăsare decât printr-o dorință activă de a păstra acest patrimoniu.

Alhambra a căzut în decrepitudine și doar interesul ocupanților francezi la începutul secolului al XIX-lea și al celebrului scriitor și diplomat american Washington Irving au salvat această bijuterie arhitecturală de la dispariție.

Astăzi, Alhambra este asaltată de turiști, iar autoritățile spaniole au luat măsura protejării complexului prin limitarea numărului de vizitatori și a duratei de vizitare. Serviciile turistice în general sunt de o calitate bună, deși afișajul nuu este întotdeauna la înălțime, iar unele persoane care lucrează în aceste servicii au apucături parcă preluate din România.

Și fiindcă veni vorba de România, trebuie să menționez prezența vizibilă a românilor, mai ales prin ghișeele speciale din autogări – Malaga și Granada – unde se vând bilete la curse directe în România și retur.

Andaluzia poate constitui un model de dezvoltare pentru România, mai ales acum după aderare la Uniunea Europeană. Regiunea a beneficiat de o infuzie masivă de fonduri după aderarea Spaniei la Comunitatea Europeană în 1986 și acest lucru este vizibil, mai ales în infrastructura rutieră.

Desigur că Andaluzia are pe o suprafață de circa trei ori mai mică decât România toate atu-urile – un relief spectaculos, o climă mediteraneeană, orașe vestite cu un patrimoniu recunoscut la nivel mondial. Nu este însă suficient să primești bani de la Uniunea Europeană, trebuie să știi să-i folosești în mod eficient, or România nu a demonstrat acest lucru până acum, deși este încă relativ devreme.

Poate că lucrătorii români, cel puțin cei care se vor întoarce în România, vor folosi experiența câștigată aici și vor începe și mici facarei în domeniul turismului, unde țara ar avea atâtea de oferit. Este bine însă să învețe din experiența Andaluziei și să evite unele dintre excesele care însoțesc modernizarea. Unul dintre ele ar fi uniformizarea culinară, care face ca mâncărurile tradiționale locale să dispară practic și trebuie să spun că pe durata sejurului meu din Andaluzia nu am mâncat prea bine.

În orice caz, vă recomand cu căldură Andaluzia, care oferă de toate pentru toți. Nu veți regreta o vacanță acolo, vă asigur.

Republica Moldova: punct – şi de la capăt

iunie 7th, 2009

\”Oricât de ridicol şi donchişotesc ar putea suna în aceste vremuri… este responsabilitatea mea să subliniez, fără încetare, originea morala a oricărei politici autentice\”

Vaclav Havel

Evoluţiile de la Chişinău obligă la reconsiderări majore. Fie că place, fie că nu, fie că nu puţini îşi vor sacrifica la vară concediile sau vor trebui să admită că proiectele lor, private sau instituţionale, au eşuat – suntem constrânşi să recunoaştem că totul trebuie regândit în acest spaţiu. Indiferent pe ce dimensiuni vom cerceta fenomenul, la Chişinău, „viaţa a bătut filmul”. Regizorii, scenariul şi actorii principali de până la 5 aprilie trebuie reevaluaţi. Sau scoşi pe tuşă.

Dimensiunea morală

Consecvenţa Opoziţiei a fost răspunsul eficace al celor trei partide la ieşirea în stradă, sinceră şi genuină, a acelor tineri – fără stele sau epoleţi – exasperaţi, după 5 aprilie, de eventualitatea unui nou ciclu electoral roşu. Reacţia lor a fost salutară şi a pus o presiune enormă pe o generaţie politică ce părea, la un moment dat, fără busolă. Presiunea publică i-a arătat nordul şi cele trei partide s-au orientat până acum impecabil, punctând una dintre cele mai mari victorii morale de la 1990 încoace. Efectele sunt însă multiple şi trebuie fructificate.

Dimensiunea psihologică

La nivelul acela fin al atitudinii şi reacţiilor indivizilor, adică la cel psihologic, PCRM a primit o lovitură de ciocan. Psihologic vorbind, unul dintre stâlpii de susţinere ai regimului comunist a fost sentimentul puterii pe care îl degaja liderul său. Fenomenul nu este unic, fiind specific mai cu seamă statelor ieşite din spaţiul sovietic, unde „big is beautiful” şi sentimentul puterii, al forţei, era ingredientul principal al oricărei politici, dar şi al oricărei percepţii publice. De aici şi mentalitatea, tipic totalitară, că cetăţeanul, insul obişnuit, sunt elemente secundare în oricare proiect politic: ceea ce contează este „statul” sau „imperiul”. Adică URSS! Aceste lucruri le-am contemplat – la scară redusă şi, de multe ori, ridicolă – în stânga Prutului, în cei opt ani de regim comunist, unde liderul politic a încarnat cel mai pregnant şi convingător această expresie publică. Percepţia preşedintelui Voronin ca „un tip tare” (copia miniaturală a unor Putin sau Medvedev, nu degeaba cei mai populari politicieni din RM) a fost cultivată sistematic, mai ales că generalul de miliţie sovietic – vârful verticalei puterii pe care a construit-o consecvent – se plia perfect pe un asemenea scenariu. Tot ce putea ştirbi din această imagine era drastic sancţionat, inclusiv criticile (politicoase şi pline de reverenţe) ale unor funcţionari europeni, urgent extirpate de mercenarii de presă din buletinele (dez)informative ale trusturilor afiliate partidului de guvernământ.

Eşecul alegerii preşedintelui a demistificat acest tablou. Cu toate instituţiile statului la îndemnă, cu toate telefoanele primite de la preşedintele rus – şi difuzate ostentativ de televiziunile înregimentate -, verticala Puterii nu a reuşit să obţină nici măcar un amărât de vot. Din 41 de „şanse”! Nici media nu mai ajută aici pentru că, indiferent cum aşezi cuvintele în frază sau cum pui accentele în buletinele de ştiri, întrebarea din mintea telespectatorului nu poate fi evitată: şi totuşi, de ce nu au reuşit comuniştii să ia votul ală nenorocit?….

\”Regele e gol!\”

Mitul puterii absolute sau al atotputerniciei sistemului a căzut. Din această perspectivă, atitudinea calmă, superioară, persiflantă şi ironică a liderilor Opoziţiei are valoare strategică.

Dimensiunea politică

Efectele politice sunt inevitabile şi se vor vedea în vară. La 25 februarie 2001, alegerile anticipate i-au adus pe comunişti la putere după dizolvarea parlamentului în urma imposibilităţii alegerii preşedintelui statului. După opt ani de zile, tot alegerile anticipate îi pot readuce în opoziţie. Motivele sunt multe, dincolo de declinul evident al PCRM, criza economică sau experienţa acumulată a Opoziţiei. În primul rând, tot în vară s-au câştigat alegerile locale (iunie 2007), iar acest anotimp – o vară de criză, totuşi – este unul de concedii inclusiv pentru acel tronson al populaţiei rusofone (mai înstărită, în medie, decât autohtonii) care ar fi putut deveni, potenţial, electorat comunist cel puţin pentru a contracara „românizarea” spaţiului politic. În al doilea rând, studenţii vor fi pe la casele lor şi asta nu e neapărat un dezavantaj electoral, din moment ce mulţi dintre ei, aflaţi la studii la Chişinău, nu participau la alegeri tocmai pentru că nu erau în localitatea de reşedinţă. În al treilea rând, se întorc şi studenţii din România, mult mai implicaţi şi radicalizaţi decât media populaţiei din republică şi care pot deveni – printre familiile, prietenii sau rudele de acasă – cei mai eficienţi agenţi electorali anti-comunişti. Cu aceştia din urmă nu se poate lupta, în realitate, chiar dacă, probabil, autorităţile vor reacţiona împotriva lor, întâmpinându-i „cum se cuvine” la frontieră…

Dimensiunea geopolitică

Marii actori cu adevărat jucători aici vor trebui să îşi reevalueze poziţiile. America a făcut primul pas, transmiţând un mesaj deloc favorabil Chişinăului şi avertizându-l că nu poate acţiona oricum, făcând abstracţie de principiile politice promovate de Washington în regiune. Rusia reacţionează cu un cinism paralizant: foloseşte RM pentru a se răţoi la UE (concret, la România) dar, pe de altă parte, arată iarăşi „pisica” transnistreană, unde Igor Smirnov încearcă marea cu… închisoarea de la Tighina – aflată încă sub autoritatea Chişinăului -, iar Şevciuk cu… modificări legislative. Totul pe fundalul unei crize economice (combinatul de la Râbniţa nu se simte deloc bine) care stârneşte inspiraţii nebănuite: trecerea la rubla rusească sau asumarea „oficială” a însemnelor de stat ale Federaţiei Ruse. Şi asta în contextul unui nou „memorandum Kozak” în versiune lingvistică: ambasadorul Federaţiei Ruse – care nu exprimă niciodată altceva decât poziţia statului pe care îl reprezintă – aruncă ideea oficializării limbii ruse, ducând cinismul Moscovei „pe cele mai înalte culmi”.

E nevoie urgentă de reevaluări şi la nivelul UE. „Stabilitatea” invocată s-a dovedit un balon de săpun, în condiţiile în care nimeni nu ştie ce ar fi însemnat ea în RM. De aici presiunea serioasă pe instituţiile europene. Ce va face Bruxellesul acum, când proiectele susţinute de reprezentanţii săi în teritoriu s-au dovedit ineficace: oamenii au murit la Chişinău, PCRM e un partid imposibil de civilizat (ca şi liderul său), jinduitul dialog Opoziţie-Putere nu a existat, iar reprezentantul UE în RM a fost declarat personae non-grata în Transnistria?

Dimensiunea Bucureşti-Chişinău

Direct sau prin recul, ecourile responsabilităţii ajung şi în România. Aflat şi el în campanie electorală, marcat de criza economică şi dotat cu cele mai puţine instituţii de acţiune pe spaţiul răsăritean din ’90 până încoace, Bucureştiul are de trecut un test major în vară, în condiţiile în care va fi concediu şi la Bruxelles şi comunicarea Opoziţie-instituţii europene va fi distorsionată. România este vecinul european al unui stat care îi vorbeşte limba şi face parte nemijlocită din politicile europene în care Bucureştiul are un cuvânt greu de spus (inclusiv drept de veto). Acest rol trebuie luat obligatoriu în serios. Una peste alta, devine limpede pentru toţi că mai mult de două forţe interne se confruntă acum în RM. Frumoşii „tineri furioşi” de la Chişinău nu intuiau atunci când s-au revărsat pe străzi, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor, că pot aduce regiunea la temperatura de fierbere…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

 
54.211.100.183