Loading

Înghesuială redusă pe buletinele de vot în Republica Moldova

iulie 12th, 2009

Doar 10 partide politice au intrat în competiția pentru ocuparea celor 101 mandate de deputat în alegerile repetate din 29 iulie, cel mai redus număr de la declararea acum aproape 18 ani a independenței Republicii Moldova.

Cele 10 partide (în ordinea de pe buletin) sunt:

Partidul Comuniștilor (PCRM – cap de listă Vladimir Voronin)
Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD – Ghenadie Vaculovschi)
Alianța Moldova Noastră (AMN – Serafim Urecheanu)
Partidul Liberal (PL – Dorin Chirtoacă)
Partidul Liberal Democrat (PLDM – Vladimir Filat)
Partidul Democrat (PDM – Marian Lupu)
Partidul Național Liberal (PNL – Vitalia Pavlicenco)
Partidul Social Democrat (PSDM – Dumitru Braghiș)
Acțiunea Europeană (MSPAE – Anatol Petrencu)
Partidul Ecologist Alianța Verde (PEAEM – Vladimir Braga)

Au mai depus candidaturi independente Maia Laguta și Vladimir Bolotnicov, dar Comisia Electorală Centrală nu a validat cererile.

Alegerile au fost convocate ca urmare a eșecului parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor la președinția Republicii Moldova lui Vladimir Voronin. Candidatul PCRM, premierul în exercițiu Zinaida Grecianîi a obținut doar 60 de voturi, fiindu-i necesare 61 (3/5) pentru alegere. Opoziția a boicotat scrutinul, invocând măsluirea alegerilor de la 5 aprilie.

Noutățile față de precedentele alegeri sunt apariția în fruntea listei PDM a fostului președinte al Parlamentului, Marian Lupu, demisionat din PCRM, includerea în lista PSDM pe locul doi a fostului premier Vasile Tarlev, lider al Uniunii Centriste (UCM) și retragerea în bloc a fostei conduceri a PPCD, în frunte cu Iurie Roșca, desemnat între timp vicepremier. Pe primele șapte poziții pe lista PPCD vor figura doar membri ai organizației de tineret a partidului.

Pragul electoral a fost redus de la 6 la 5%, ceea ce face posibilă intrarea în parlament, pe lângă PCRM, PL, PLDM și AMN, a altor partide, printre care PDM, PSDM și poate PPCD.

La 5 aprilie PCRM a obținut aproape 50% din voturi și 60 de mandate, PL și PLDM câte 13% și 15 mandate, iar AMN 10% și 11 mandate.

În timpul protestelor de stradă împotriva PCRM din zilele de 7 – 8 aprilie au decedat cel puțin trei persoane și sute au fost rănite. Clădirile președinției și ale parlamentului au fost avariate. Autoritățile au acuzat opoziția de tentativă de lovitură de stat cu ajutorul României, iar opoziția a acuzat pueterea de provocarea deliberată a acestor incidente.

Din celule stem a fost creata sperma artificiala

iulie 12th, 2009

Creată în premieră de către cercetătorii britanici de la Universitatea Newcastle, sperma artificială obţinută din celule stem ar putea oferi bărbaţilor infertili şansa de a avea un copil care să aibă aceeaşi moştenire genetică.

Celulele stem folosite în cercetare au fost preluate din embrioni în primele zile de naştere.

Profesorul Karim Nayernia, de la North East England Stem Cell Institute, a declarat la SkyNews că nu intenţionează să folosească descoperirea în scopul clonării umane.

Sperma produsa in laborator nu va fi folosită în acest moment pentru fecundarea unor ovule, deoarece procedura nu este autorizată de lege. Se speră totuşi că legislaţia va evolua suficient de repede şi această tehnică va fi validată, venind în ajutorul cuplurilor sterile care doresc să conceapă un copil şi care din punct de vedere genetic va fi al lor.

Păguboasa politică a apolitismului

iulie 12th, 2009

Ne apropiem cu paşi tot mai repezi de momentul în care vom alege, pentru un mandat de 5 ani, un nou preşedinte, până când vom şti încotro ar trebui să se îndrepte preferinţele noastre şi vom opta pentru una din cele trei variante posibile : reînscăunarea actualului pre¬şe¬dinte, ale¬gerea unor per¬soane trecute deja (de bine, de rău) prin ciurul politicii şi, în fine, a celor care, vorba românului, încearcă marea cu degetul, în virtutea principiului că încercarea moarte n-are sau că … nu se ştie de unde sare iepurele.

Dar nu la candidaţii deja intraţi în cursă sau potenţiali vreau să mă refer. Sigur că teoretic, nu este posibil ca din câteva milioane bune de români, să nu se găsească un pumn de candidaţi demni de încredere, cu care să mergi la sigur, cu ochii închişi, din care să-l alegi pe cel mai bun dintre cei buni ! Şi nimic nu este mai adevărat. Nimeni nu poate admite că au dispărut bărbaţii sau femeile adevărate, de mare valoare şi că nu ne mai poate reprezenta nimeni în cea mai înaltă funcţie din stat.

Numai că aici e cuiul lui Pepelea, bătut cu maiul şi nezdrun¬cinat de cine ştie când în bătătura românească şi care înseamnă, de fapt, politica cea mai păguboasă pentru tot omul, a neamestecului. În nimic şi nici unde şi cu atât mai puţin în treburile ţării. Candidaţii credibili, de valoare, care ar putea ridica prestigiul instituţiei prezidenţiale şi ar trezi speranţele pentru mai bine, tocmai ei stau deoparte, nu se implică, nu se amestecă. Din variate motive : ba că nu-şi bagă capul sub patrafir ori că nu-i interesează sau că nu se socot capabili pentru o asemenea funcţie, că sunt sătui de farisei, incompetenţi şi politicieni veroşi, cu care nu vor să dea mâna şi, mai ales, că ei nu fac nici un fel de politică. Ba mai îngroaşă şi numărul absenteiştilor.

Rezultatul este lesne previzibil : locul pe care ar putea candida aceşti oameni de valoare, credibili, capabili să mişte ceva în ţară sau să garanteze, cât se poate garanta, binele în viitor, este luat de candidaţi buni la orice, veşnic dispuşi să ocupe orice treaptă ceva mai înaltă în societate, tovarăşi de drum, de circumstanţă, incapabili de a se uita în propria conştiinţă şi, mai ales, să răspundă unei întrebări simple : oare se cuvine să candidez ? În locul unei asemenea întrebări ei apelează la subterfugii în care nici ei nu cred, invocă sarcini de partid, răspund gândului că nu sunt ei mai prejos decât nu ştiu cine, în timp ce alţii vor să se legene, fie şi pentru 3 sau 4 săptămâni, în caruselul unor iluzii dinainte pierdute, deşi ştiu foarte bine care va fi rezultatul.
Dovada cea mai bună a lipsei de motivaţie care îi mână în cursa prezi¬denţială pe cei mai mulţi este că aproape nici unul dintre cei în cauză nu-şi lansează propriul program, nu-şi expun planurile şi, mai ales, mijloacele prin care ar putea să le împlinească, ci se întrec în a sări la gâtul celorlalţi parte¬neri de cursă, le caută punctele slabe şi vulnerabilităţile, la gândul că dacă îi desfiinţează ori deschid, într-un fel, mintea alegătorilor, dezvelind aversul monedei pe care adversarii o scot la înaintare, drumul lor va rămâne deschis şi victoria asigurată.
Interesant este că nici unul dintre actualii candidaţi, şi probabil că nici cei viitori, nu iau în seamă şi foarte în serios starea de criză în care ne aflăm, din ce în ce mai ameninţătoare (staţi să vedeţi când vom ajunge fără bani de salarii şi pensiilor, că de unde să se mai umple visteria ţării ?!) având spe¬ranţa în bunul Dumnezeu care mai ţine cu românul şi-l mai scoate uneori din nevoie.

Din păcate, intrăm în cercul vicios amintit : cei capabili stau deoparte în neamestecul şi apoliticianismul lor comod, la adăpost de intem¬perii şi păgubos, eventual mulţumindu-se să critice sau să-i atace pe unii şi pe alţii, dar de multe ori nu fac nici atât. în timp ce aventurierii (că altfel nu pot fi numiţi), merg mai departe, visând la cai verzi pe pereţi.

Fără pretenţia că am emis puncte de vedere originale, nu înţeleg, totuşi, de ce instituţiile noastre fundamentale, puternice, precum academiile, unităţile de învăţământ şi cercetare, universităţile, instituţiile militare sau chiar cele religioase şi atâtea şi atâtea altele, care “mustesc” (iertată să-mi fie expresia) de profesionişti şi caractere de valoare, oameni care înţeleg mersul lucrurilor, pe care îi cunosc şi îi ştiu, nu i-au îndemnat şi nu i-au sprijinit pe aceştia către o candidatură credibilă şi de luat în seamă.

Este, fără îndoială târziu pentru un răspuns pertinent dar, cine ştie, poate mai învăţăm ceva pentru viitor.

Un fascist în Parlamentul European: Nick Griffin

iulie 12th, 2009
Nick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNPNick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNP

Liderul Partidului Național Britanic (BNP), Nick Griffin, proaspăt ales deputat în Parlamentul European, își dă periodic arama pe față: mai nou a sugerat scufundarea ambarcațiunilor care aduc imigranți în Uniunea European de pe continentul african. Și mai nou, a sugerat că Islamul este un “cancer” în Europa care poate fi înlăturat cu “chimioterapie”.

Lui Nick Griffin nu îi plac nici romii din România, el susținând că Marea Britanie are o problemă cu “țiganii români” care ar fi cerșetori și hoți de buzunare în Londra.

Griffin reușește să-și dea cu firma în cap de fiecare dată când încearcă să-și respectabilizeze partidul. Ultimele sale declarații au provocat respingere chiar din partea unor parteneri potențiali din Parlamentul European, cum ar fi Partidul Libertății din Olanda și Vlaams Belang din Belgia.

BNP are acum un singur aliat – JOBBIK din Ungaria, condus de Gabor Vona. Nici PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor și nici ATAKA din Bulgaria condus de Volen Siderov nu par interesați de o alianță cu Nick Griffin.

Griffin, altfel absolvent al Universității Cambridge, a încercat în ultima vreme să se prezinte ca lider al unui partid preocupat de soarta cetățenilor autohtoni albi, care sunt afectați de recesiune și îngrijorați de efectele imigrației.

Dar nu e greu de văzut că dacă pe din afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. BNP nu admite de pildă membri de altă culoare decât cea albă, iar acest lucru riscă să-l trimită în judecată pentru discriminare rasială.

Acest partid, ca și altele similare din Europa, a fost etichetat de extremă-dreapta. Dar majoritatea votanților, potrivit sondajelor, fac parte din clasa muncitoare, albi care în trecut votau mai ales cu Partidul Laburist. De altfel, BNP are politici mai degrabă de stânga în domeniul economic, care privilegiază etatismul.

Știu că în România, și chiar printre cititorii revistei ACUM mai există unii pentru care pericolul fascist sau neo-nazist sau de extremă-dreapta pare în continuare o sperietoare comunistă ca pe vremea războiului rece.

Poate că alegerea în Parlamentul European a acestor partide care incită în mod public la ură de rasă, religioasă și predică deschis intoleranța față de imigranți îi va face să reflecteze și să realizeze că pericolul comunist sau de extremă-stângă a dispărut de mult și că indulgența față de acești colportori au urii de rasă riscă să aibă efecte funeste.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului

iulie 12th, 2009

Daca as intreba pe orice roman si chiar pe orice maghiar azi: carui fapt se datoreaza prezenta atat a romanilor cat si a ungurilor in Ardeal, pana in acest secol, as primi raspunsuri foarte diferite. Sunt sigur ca romanii i-ar da cu lozinca „noi dacii, care de la Traian si Decebal cetire…” iar maghiarii ar incepe cu „sosirea romanilor din Balcani in secolul al XIV-lea…” Ambele raspunsuri ar de fapt la fel de false!

Nici unii si nici ceilalti nu au inteles importanta extraordinara a inceputurilor structurarii societatii in state. Pentru ca epoca popoarelor migratoare a fost excesiv de lunga si nu a putut lasa structuri sociale si umane bine echipate sa reziste pana in secolul al 11-lea, cand, la anul 1001 un eveniment extrem de important s-a intamplat: venirea la putere in Ungaria a primului adevarat rege crestin, cunoscut azi sub numele de Szent Istvan (Sfantul Stefan).

1. Domnia si coroana sfantului Stefan al Ungariei

Coroana sfantului Stefan a s-a pastrat in bune conditii, fiind trimisa in timpul razboiului nu la Moscova, cum au facut romanii cu Tezaurul Romaniei (pe care l-au trimis la „fratii nostri de credinta rusi”, romanii fiind obsedati de ortodoxeala) ci in SUA, departe de campul de razboi al Europei, iar aceasta coroana a devenit un simbol al supravietuirii si perenitatii culturii ungare.
Numele initial al acestui sfant Stefan a fost Vajk (vom mai intalni in istorie acest nume).; citeste vaik.

De ce acest sfant Stefan maghiar are o importanta atat de mare atat pentru maghiarii cat si pentru romanii din Transilvania? Pentru ca el a stabilit un principiu general, care a influentat timp de un mileniu viata oamenilor din aceata parte a Europei: „cu cat un tinut are mai multe popoare, cu atat este mai bogat”!

Ce-i drept in perioada nationalismelor, dupa anul 1815 cand Taylerand a stabilit la Congresul de la Viena principiul autodeterminarii nationalitatilor si popoarelor, acest principiu a fost numit de catre istoricii maghiari „Sfanta Prostie a Sfantului Stefan” Deoarece dupa parerea lor aceasta este adevarata cauza a existentei romanilor in Transilvania: faptul ca desi puteau fi alungati de-a lungul timpului, nu au fost alungati!
Unii istorici maghiari din Transilvania si acum o numesc la fel: sfanta prostie!

2. Istoria prelucrata a celor doua culturi

Am citit cu atentie istoria Ungariei si Istoria Romaniei, carti scrise din diferite perspective. Pot spune sincer ca tonul pe care este scrisa Istoria Ungariei de istoricii unguri mi-a facut mai multa placere decat tonul cartilor romanesti. Si totusi exista goluri mari in ambele parti.

Spre exemplu, mai multi istorici unguri au scris istoria Ungariei ca si cum existenta romanilor in zona este si a fost necunoscuta! Realitatea este alta. De exemplu chiar si caderea Ungariei la Mohacs are legatura directa cu principatele Romane. Regele Ungariei si Boemiei Ludovic al doilea se pare ca avea 19 ani pe atunci si era pasionat de jocuri de curte. In loc sa se pregateasca de razboiul cu turcii, el era pasionat de gasirea de mirese pentru domnul Moldoveu Stefanitza si pentru cel al Tarii Romanesti! O intreaga istorie galanta a urmat.
Totusi, la o prima citire, senzatia ca partea maghiara incearca sa descopere adevarul iar istoricii romani incearca sa evite anumite subiecte este pregnanta. De exemplu istoricii romani au evitat cu grija orice referinta la romanii din Sudul Dunarii, istorie pe care partea ungara insista copios.

De ce sa evitam anumite subiecte? Este pagubos!
Mai ales ca de multe ori realitatea apare sub nasul nostru fara multe eforturi. Este de exemplu foarte usor sa se arate ca istro-romanii au avut originea in Transilvania, iar nu cum sustin unii istorici maghiari, in sud. Pentru ca limba lor prezinta fenomenul de rotacism, necunoscut la aromani si megleno-romani, dar bine cunoscut in intreg tinutul locuit de romanii de la nordul Dunarii , din Maramures spre sud.

3. Interferenta acestor culturi

Ar fi greu de sustinut ca aceste doua culturi au fost tot timpul antagonice. Au si concurat, au si colaborat. In general zonele muntoase din Transilvaia (cu exceptia zonei secuiesti) au fost romanesti. Ungurii controlau vaile, iar slavii dealurile. Cu timpul slavii s-au topit mai ales in masa de romanidin munti. Unele studii au aratat,ca in cazul raului Bistrita, ca in munte raul se numea Repedea, in zona dealutilor numele era Bisreitza (slav) iar in campie, dupa colonizarea unor unguri-secui in Moldova el avea doua nume unguresti. Cu timpul populatia din zona muntoasa a expandat in singura directie posibila: spre campie.

In zona mixta romano-maghiara din Transilvania am constatat foarte putine frictiuni dintre populatiile pasnice romana si maghiara. Marea majoritate fiind romani, in ultima vreme romanii au avansat spre orasele apropiate (de exemplu Cluj-Napoca. la fel si ungurii spre orasele din secuime care nu cum mult in urma erau sate, ca Tg. Secuiesc, Miercurea Ciuc. Am discutat si cu unguri din acele zone mixte si i-am intrebat daca le e frica de romani. „In nici un caz” au raspuns razand. Romanii sunt pasnici.

4. Partea propagandistica

Inainte de primul razboi mondial, o propaganda intensa anti-romaneasca a izbucnit (controlata, in mod evident, de unele persoane interesate) dupa care romanii , mai ales cei din sud, ar fi „tigani”. Facand abstractie de rasismul acestei propagande, trebuie sa adaugam ca ea nu a avut succes de-a lungul timpului.

Concurenta politica de alta natura continua insa si azi, desi este cu mult mai putin acerba. Cu ani in urma, pe Wikipedia a aparut un articol foarte corect despre cele intamplate in cel de-al doilea razboi mondial in Transilvania. In lucrarile istoricilor maghiari s-a scris ca la cedarea Arddealului, o comisie mixta germano-italiana a constatat ca in timpul cedarii s-au produs multe iregularitati, din care ungurii au produs mai mult omoruri, iar romanii mai mult furturi. In mod subtil, aceasta constatare a fost retrasa din continutil articolului, desi este sustinuta in continuare de toti istoricii maghiari.

5. Relatiile romano-ungare, azi

Cu unele exceptii, tonul actual al istoricilor ambelor natiuni este cu mult mai moderat. Este adevarat ca in SUA, in cartile si brosurile turistice menite sa descrie Ungaria apar si sageti anti-romanesti (care lipsesc cu desavarsire in cartile de aceeasi natura publicate in edituri americane).De exemplu in ultimul ghid maghiar pe care l-am consultat, se scria complet fara legatura cu subiectul ca in 1919 trupele romane au furat „tot ce se putea misca din Budapesta”. Da, au fost furturi, de care sursele romanesti nu vorbesc deloc. Tacerea naste monstrii! Trupele armatei romane au furat toate vagoanele din gara Budapesta (dupa ce la randul lor au trebuit sa predea toate trenurile romanesti in urma „pacii lui Marghiloman” de la Buftea, cu putin timp inainte).

Dar ce uita sa spuna aceleasi surse este faptul ca in anul 1926 a urmat la Haga „procesul petantilor unguri” care a stabilit ce datoreaza Romania Ungariei pentru a plati acele furturi si pierderea proprietatilor magnatilor maghiari care nu au semnat juramantul de credinta fata de Romania. Reprezentantul Romaniei la procesul de la Haga a fost tocmai Nicolae Titulescu!

6. Acum si in viitor

Eu vad o tendinta din ce in ce mai clara spre impacare si respect mutual. cu toate micile incidente de parcurs.
Pe internet au inceput sa apara (pe youtube) clipuri video care arata si reversul monedei: faptul ca exista forte din ce in ce mai puternice care sustin intelegerea internationala romano-maghiara. Sa lasam la o parte clipurile video cu Trianonul, care sunt dusmanoase. In definitiv nu vad ce mare pierdere pentru Ungaria a fost faptul ca dintr-o tara avand doua treimi din locuitori de alta nationalitate, a ajuns o tara care este unitara, dar are o treime din suprafatza initiala. In epoca austro-ungara se spunea: „din trei maghiari unul este slovac (toth) altul este roman (olah) iar al treilea croat (horvath). Acum nu mai este cazul.

La nuit de l’hippogriffe VIII

iulie 12th, 2009

L’étoilerie

Le temps n’est pas le bout du rêve
il est du rêve

contempla l’hippogriffe
et le désert gémit au-dessous de lui
comme une âme
à travers des vécus d’abandon

le temps prit des étoiles de plus en plus
cette tempête de sable en arrière de l’espace
et l’effet qui en découla
dans toute la maladresse du hasard

le son était tour à tour choisi par l’espace informe
dévoré paisiblement
quand il perçut le frisson du sable

le prône céleste tomba
parmi les murs du vent
qui sont astreints foudroyants
en donnant la matrice de formes abyssales

les pensées de l’hippogriffe accouchaient
lentement
ses novas de la solitude

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 1. Paşoptiştii şi geneza statului român

iulie 12th, 2009

Izvoarele culturale franceze au influenţat procesul de formare al statului român modern. Franţa a jucat un rol-cheie în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică, naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e \”micul Paris\”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez . Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic.

În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială – ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de „străin”, faţă de „celălalt”?

Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi „frăţie” . Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.

Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti . Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.

Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice în sens occidental şi a conştiinţei critice.

Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză . Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.

În numărul viitor: Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

Speranţa e în tineri?

iulie 12th, 2009

Am dat titlul de mai sus primului articol scris de mine în condiţiile eliberării postdecembriste a presei, pe 23 decembrie 1989.

Dar nu purta semnul întrebării, ci pe cel al unei exclamări entuziaste şi pline de speranţă. Am crezut asta mereu, cu gândul la o anume puritate a vârstei, la ataşamentele slabe ale tinerilor faţă de lumea pe care o părăseam atunci. Am crezut-o chiar dacă, în toamna lui 1990, luându-i un interviu la Paris, regretatul Al. Paleologu m-a tras de mânecă, explicându-mi că tinereţea nu este o valoare în sine, ci doar un dat, că e foarte important ce face cineva cu tinereţea de care se bucură. Deşi, raţional, îmi dădeam seama că are dreptate, m-am comportat mereu ca şi cum n-ar fi avut. Am crezut, chiar dacă părea absurd. Şi am acţionat în consecinţă, încurajând, sprijinind, semnalând măcar orice tânăr în care radiografiam ori bănuiam anumite calităţi, unele daruri.

Trebuie să recunosc, după douăzeci de ani, că, dacă în alte domenii – literatură, arte, cărturărie – s-a mai întâmplat să am dreptate, în ce priveşte politica, m-am înşelat aproape în totalitate. Nu ştiu dacă din pricina mecanismelor de selecţie ale partidelor ori din pricina efectului lor deformator implacabil, „întinerirea“ vieţii politice a înregistrat un eşec glorios, juniorii aliniindu-se grabnic seniorilor. Acum e imposibil să înregistrezi vreo diferenţă între agresivitatea verbală a unor Guşă, Boureanu, Lavinia Şandru, Elena Udrea sau Ponta şi cea a „bătrânilor“ domni Năstase, Mitrea sau Berceanu. EBA stâlceşte limba română cu aproape acelaşi talent ca şi primarul sectorului 5, deşi teoretic a trecut prin mai multe şcoli decât dl Vanghelie.

În cazul Ridzi, coalizarea prostească în jurul cheltuitoarei şi obraznicei doamne ministru nu a cuprins nepermis de multă vreme doar conducerea partidului şi organizaţia de femei a PDL, ci şi pe junii partidului. Dl Boureanu, cu spectacolele sale de prost gust şi insultele fără frână, nu are nici un motiv să fie gelos pe dnii Vadim Tudor şi Becali, i-a ajuns voiniceşte din urmă. Eforturile dlui Sever Voinescu de a apăra ceea ce e de neapărat, gesturile dnei Ridzi, pe mai toate televiziunile, sunt măcar consternante. Spre cinstea lor, dl Cristian Preda mai spală onoarea tinerilor, iar dna Monica Macovei pe cea a femeilor din PDL. Doar să nu se trezească loviţi în moalele capului cu „disciplina de partid“! Domnii Chiuariu şi Adomniţei încă produc coşmaruri!

Că un partid se dovedeşte a fi la fel ca şi celelalte era de aşteptat, numai naivii incurabili şi-au făcut iluzii. Că întinerirea clasei politice, la nivelul tuturor partidelor, a ajuns într-o fundătură mi se pare mult mai grav. E clar că, în 20 de ani de pluralism politic, după mai multe rotaţii la guvernare, am reuşit să producem o clasă politică a cărei principală calitate este autoreproducerea. Chiar când este dispusă să accepte „sânge proaspăt“, are mecanisme infailibile pentru a-l „strica“. Nici nu mai cred că avem o soluţie politică, instinctul de autoconservare este atât de puternic încât aceşti ipochimeni nu vor risca nimic, de teamă să nu-şi taie craca de sub picioare. Din afara câmpului, în afara soluţiei revoluţionare – revoluţiile sfârşesc prost la noi! -, ar fi naşterea societăţii civile. Din păcate, într-o societate incapabilă de orice acţiune în afara absenţei la vot!

Soluţia reală la cazul Ridzi: desfiinţarea ministerelor-parazit

iulie 12th, 2009

O minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale.

Ronald Coase, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, spunea odată că dacă guvernul s-ar apuca să finanţeze organizaţiile de cercetaşi prin proiecte de ajutat doamne în vârstă să treacă strada, atunci: în mod sigur, o parte din bani n-ar ajunge deloc la organizaţiile de cercetaşi; multe dintre persoanele asistate n-ar fi nici doamne, nici în vârstă; componente ale programului ar consta în interzicerea completă de a traversa străzi aglomerate de către babe; iar finalmente numărul victimelor de accidente rutiere ar fi mai mare, pentru că babele ar traversa în grabă şi pe furiş, ferindu-se mai mult de cercetaşii vigilenţi decât de maşini.

Ca atare, stimaţi concetăţeni, este puţin tardivă indignarea noastră acum în cazul Ridzi, descoperind că un minister toacă banii noştri pe chermeze, şantanuri şi şuşe distractive la Marea Neagră. Trebuia să ne opunem atunci când a fost creat, cu misiunea explicită de a desfăşura asemenea activităţi pur comerciale, cu impact greu de măsurat şi concurând neloial operatorii privaţi existenţi, activităţi care n-au nicio legătură cu funcţiile de bază ale statului: lege şi ordine, infrastructură publică, asistenţă socială pentru cei în nevoie etc. Acum n-am aflat decât că acest minister face ce lam lăsat noi să facă – show-uri şi trosneli studenţeşti – cu toate defectele de organizare asupra cărora Ronald Coase ne avertizase din vreme: ineficienţă, deturnare de scopuri, scurgeri de fonduri în buzunare private.

Dna ministru are de dat socoteală, şi probabil că va da, chiar dacă adversarii săi, mirosind o pradă uşoară, s-au repezit şi au făcut greşeala tactică de a sesiza simultan parlamentul şi procuratura. Vom afla unde au ajuns banii ăia şi pe ce căi. Dar întrebarea mea e alta: dacă infama scenă în chestiune nu ar fi costat 75.000 euro, ci doar 7.500, sau chiar 750 euro, nu ar fi fost şi aşa prea mult? Adică o cheltuială ce nu trebuia făcută deloc, pentru că rostul statului este de a furniza bunuri publice şi a asigura o plasă de siguranţă pentru dezmoşteniţii sorţii, neputincioşi şi orfani, nu de a subvenţiona concerte pentru hăndrălăi perfect sănătoşi şi apţi de muncă, ce pot foarte bine să se distreze cu bani din propriul buzunar?

Cele două contraargumente care ni se servesc de regulă aici – că şi prin ţări vestice există asemenea programe, iar ministerul are o contribuţie importantă la rezolvarea problemelor tinerilor români – sunt vax-albina. În Europa, se aruncă mulţi bani pe fereastră, dar poate ei au de unde; pentru noi, asemenea prostii tip UE sunt pur opţionale. Iar pentru acţiuni educative sau economice există, slavă Domnului, un minister al Învăţământului care poate dezvolta programe de educaţie nonformală, precum şi ministere de Economie, Muncă şi Finanţe unde se pot discuta (dacă e cazul, deşi eu cred că nu e) politici pro-antreprenoriale sau fiscale, ţintind acest grup socio-demografic. Acesta, sau altele: n-am auzit pe nimeni să fi propus până acum ministere ale Pensionarilor, Casnicelor-cuopt- clase sau Femeilor-din-rural, cu toate că aceste grupuri au probleme de integrare şi participare în societate mult mai mari ca tinerii.

Logica se aplică şi altor ministere, pe care le vedem permanent în căutare disperată de obiectul muncii, justificabil şi altfel decât prin presiunea unui grup de lobby – ca la Ministerul Turismului. În afară de funcţia de a da clasificaţii hotelurilor, îndeplinită oricum execrabil şi corupt (vezi proliferarea aiuristică de stele şi margarete), nici acestei structuri nu-i este clar cu ce ar trebui să se ocupe. Promovarea turismului este o metaforă mălăiaţă ce ascunde faptul că ministerul nu are instrumente concrete la îndemână, altele decât de a face presiuni la guvern pentru a trata preferenţial industria hotelieră (misiune îndeplinită la TVA), fără să fie clar cu ce este ea mai meritorie decât cele de textile, consultanţă sau de umplut sifoane, în afara faptului că aceia n-au un minister dedicat în exclusivitate lor. În rest, acţiuni comerciale şi PR cu rezultate greu cuantificabile, plătite din bani publici, exact ca la Tineret şi Sport, deci cu acelaşi potenţial de iregularităţi şi scandal.

Premierul Boc ar face bine să profite de oportunitatea oferită de această dezbatere – care dincolo de aspectele punctuale şi personale, are o semnificaţie mai adâncă, după cum am arătat – şi să desfiinţeze cele două ministere menţionate. Pentru echilibru politic în coaliţie, aceeaşi soartă trebuie să o aibă şi Ministerul pentru IMM: indiferent de ce tip de companii e vorba, ca şi mai sus, instrumentele pentru îmbunătăţit mediul de afaceri se află la Premier, Economie şi Finanţe, fără să fie nevoie să facem câte un minister pentru fiecare categorie de business sau firmă.

Aşa cum criza economică e şi o bună oportunitate pentru a eficientiza economia, tot aşa câte o minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale. Asta, dacă premierul are curajul politic de a înfrunta minoritatea gălăgioasă, din sectorul public şi cel privat, ce beneficiază acum de pe urma ministerelor-parazit.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Adevăr şi Reconciliere (II)

iulie 12th, 2009

Primul pas pe drumul procesului de reconstruire a societăţii în perioada post-totalitară este mărturisirea şi investigarea trecutului.

Joachim Gauck, fostul comisar federal special pentru analiza dosarelor Stasi, a descris superb procesul: „răscolirea cenuşei trecutului”. El a continuat afirmând că „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizată nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului şi al discuţiei”. Profesoara de ştiinţe politice Gesinne Schwann a vorbit despre forţa distructivă a tăcerii. În acest sens, Charles Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operaţiunea prin care indivizii şi comunitatea îşi creează un spaţiu în care pot comunica unii cu ceilalţi, în care pot începe anevoiosa muncă de a înţelege” istoria dureroasă.

În concepţia sa, „justiţia este activitatea de emancipare a naţiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilităţii. Charles Villa-Vicencio consideră că justiţia reparatorie îşi concentrează atenţia în primul rând asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-şi spune povestea, de a da voce propriilor suferinţe. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializată, devine parte integrantă a memoriei colective a comunităţii. Ceea ce era poate doar un fapt ştiut se transformă într-o istorie recunoscută şi exemplară.

Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei făptaşilor de a mărturisi şi de a-şi prezenta scuze legitime victimelor reprezintă o modalitate de reaminti acestora din urmă responsabilitatea lor morală. Asemenea acte de expiere îl repun pe făptaş în rolul de agent moral al societăţii. Intenţionalitatea, motivele contingente îşi pierd relevanţa atunci când sunt confruntate cu obligaţia de a justifica raţional propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvânt şi demnitate, atunci când este posibilă, devine un panaceu pentru durere şi dorinţa de răzbunare şi, totodată, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitării”.

Villa-Vicencio apreciază că acest model de dreptate informal-narativ este o metodă de „a pătrunde în minţile făptaşilor, fără ca aceia care au încălcat normele coexistenţei sociale să scape de condamnarea publică a societăţii”. Memoria şi actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compensează circumstanţele politice specifice momentului tranziţional. Reconcilierea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale („moral absolution”). Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic.

Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. În consecinţă, înfiinţarea unei Comisii pentru Adevăr (ceea ce consider că a fost şi CPACDR) reprezintă un act de mediere între construirea statului postdictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar. Prezentul tranziţiei poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiţionat de cunoaşterea trecutului criminal şi de recunoşterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea.

Consider, aşadar, perfect îndreptăţită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume că adevărul pe care o astfel de Comisie îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare („working through”) a regimului anterior, dar şi criteriul de limitare şi încadrare ale compromisului din perioada de tranziţie. Judecata istorică şi memoria împărtăşită oferite de o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziţie. Întrun final, se poate afirma că se naşte o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de priorităţile perioadei în care scopurile principale sunt vindecarea comunităţii şi ireversibilitatea vechiului regim.

Înlocuirea unui regim criminal cu o democraţie fondată pe dreptate, toleranţă, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârşit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităţilor individuale şi politice, numai odată cu o renaştere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Semnificaţia scrierilor şi implicării civice a lui Charles Villa-Vicencio pentru România poate fi sintetizată pe linia a ceea ce am accentuat de nenumărate ori în propriile mele intervenţii publice din ultimii ani. O revoltă veritabilă înseamnă să spui Nu minciunii, infamiei, urii şi persecuţiei, oriunde acestea se află la putere.

Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar memoria şi istoria pot furniza responsabilitate, justiţie şi expiere. Charles Villa-Vicencio ne poate învăţa, aşa cum au făcut-o şi disidentii est-europeni, aşa cum ne-au îndrumat gânditorii antitotalitari Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în România, că reconcilierea şi vindecarea unei naţiuni mânjită de mocirla plină de sânge a răului depind de recunoaşterea şi non-negociabilitatea demnităţii umane ca adevăr moral primordial al noii societăţi.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Concurs de criză: o idee, o cină, o ordonanță

iulie 12th, 2009

De ce nu cred in Programul anticriza propus de PSD? Pentru un program serios anticriza, orice politician sau economist are nevoie de cel putin trei calitati: anticipatie, curaj si caracter. Pe scurt de RESPONSABILITATE si de VIGILENTA BUGETARA.

Propunerea PSD este o tentativa esuata din toate aceste puncte de vedere:
– reactiva si exact pe invers la un program asumat de comun acord in alianta PSD-PDL,
– lasa prin natura propunerilor populiste imposibil de atins in actualele conditii de contractie economica severa,
– lipsita de realism si de viziune pe termen lung din perspectiva costurilor care vor apasa si mai dur asupra deficitului bugetar in anii urmatori. Adica o datorie creata acum, pe spinarea contribuabililor si a generatiilor urmatoare.

Sa va dau cateva exemple concrete dupa care sa trecem la concurs.

Mai avem nevoie de un alt program pentru case, atata timp cat exista deja trei astfel de programe: Prima Casa (proaspat lansat), casele sociale si casele pentru tineri disponibile prin ANL? Nu.

Frana la reducerea TVA pentru alimente scriam exact acum un an aici: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-3412346-frana-reducerea-tva-pentru-alimente.htm. Reducerea TVA la alimente la 5% va alimenta speculatiile de pe piata, iar efectele sale nu se vor arata asupra buzunarului consumatorului de rand prin reducerea preturilor pe piata, ci se va regasi in profitul supermarketurilor.

Fondul de dezvoltare din privatizare a fost deja irosit de catre guvernele din ultimii noua ani de crestere economica continua.

Renuntarea la impozitul forfetar nu mai poate intoarce acum pe piata firmele care au fost radiate din cauza sa.

Despre renuntarea la cota unica nu spun decat ca ar fi o grava eroare.

Solutiile de fond anticriza stau, in opinia mea, pe doi piloni: doua treimi din eforturile guvernului actual sa se concentreze pe reducerea cheltuielilor publice, iar o treime pe cresterea veniturilor bugetare. Sunt suficiente oare masurile anticriza fiscale? In zona euro dobanda de politica monetara este de 1%, iar in Romania de 9%. Cred ca una din cheile relansarii economice la noi este sa nu mai concentram erforturile doar pe politica fiscala, ci si pe cea monetara. Perfuziile si tuburile de oxigen alese gresit pentru economia reala au un singur sfarsit. Fatal!

Concurs de criza. Va provoc sa contruiti in loc sa asistati pasivi la ce se intampla in Romania sub criza. Sunt convinsa ca niciun guvern postedembrist nu poate scapa de critica, dar sunt la fel de sigura ca unele idei ale celor guvernati pot fi mai bune ca ale celor care guverneaza. Exista o singura problema: ideile voastre nu ajung la noi. De aceea lansez acest concurs-experiment care va dura o luna. Astept saptamanal masuri anticriza, iar autorul celei mai interesante idei va fi invitat sa discutam propunerea la cina in biroul meu de la Guvern. In situatia in care aceasta initiativa poate ajuta, promit sa ma bat pentru a o transforma in ordonanta de urgenta. Asadar, vor fi patru intalniri la cina din care sper sa se nasca o ordonanta de urgenta care sa completeze programul anticriza. Va astept.

Nota: In cazul in care sunteti in alt oras va decontez drumul sau va fac eu o vizita. In cazul in care niciuna dintre propunerile saptamanale nu va fi acceptabila , atunci voi scrie de ce a trebuit sa iau cina singura. Am incredere ca puteti! Trebuie doar sa ma convingeti.

Andreea VASS este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Între Fanar si Bruxelles: originalitatea democrației românești

iulie 12th, 2009

Agenda publică internă va fi dominată în următoarele şase luni de chestiunea alegerilor prezidenţiale, la concurenţă cu planurile de combatere a efectelor crizei economice. Pentru moment, este dificil de estimat dacă acest nou episod din lunga serie de consultări ale corpului electoral care s-au derulat în ultimii cinci ani va aduce stabilitatea politică necesară în momentele dificile prin care trecem cu toţii, sau va genera noi crize politice şi instituţionale.

Nu doresc să propun o analiză a profilului unui candidat sau altul sau a forţelor care-i susţin,, susceptibilă de concesii în favoarea opţiunilor personale. Este suficient să menţionez că nici de data aceasta n-am reuşit să ieşim de sub efectul tragediei invocate în 2004 de actualul preşedinte, în sensul că potenţialii candidaţi mai bine plasaţi în opţiunile alegătorilor şi-au început cariera în realităţile tulburi ale ultimilor ani ai regimului comunist sau la începuturile tulburi ale democraţiei postdecembriste, prea originală pentru a fi şi funcţională.

Dimensiunea spectaculoasă va fi asigurată probabil de prezenţa candidaţilor exotici sau antisistem, din cei cu care am început să populăm şi hemiciclul Parlamentului European şi pentru care dificultăţile economice înseamnă imbolduri suplimentare, într-o luptă pierdută totuşi înainte de a fi dată. Ceva lipseşte în această campanie aflată într-o fază preliminară, diferenţierea maniheică cu care ne-am obişnuit să operăm în ultimii ani, diferenţa între ai noştrii şi ai lor, între postcomunişti şi reformişti, între cruciaţi şi corupţi.

Nu este vorba de schimbarea substanţei dezbaterii datorate integrării forţelor politice locale în marile familii ideologice europene sau de aplatizarea oarecum obiectivă a tensiunilor, în contextul unei guvernări de largă coaliţie. Avem de-a face cu o criză a entuziasmului pentru cauzele publice în general şi cu diminuarea încrederii în instituţiile şi procedurile democratice. Această evoluţie poate fi sesizată nu doar prin simpla analiză a participării cetăţenilor la procesul electoral, ci şi prin maniera în care aceeaşi cetăţeni se raportează la administraţia locală şi la serviciile publice.

Discursul propus de forţe ale societăţii civile şi propagat cu insistenţă de Media caută să identifice responsabilitatea pentru reculul democraţiei româneşti în conduita clasei politice în ultimele două decenii, în incapacitatea acesteia de a se reforma şi a imprima un ritm mai alert de modernizare a ţării pe care au guvernat-o. O astfel de prezumţie, cu tot potenţialul ei subversiv şi cu toată suficienţ pe care o încorporează, este extrem de convenabilă pentru majoritate, pentru că elimină responsabilitatea individuală şi pe cea a comunităţii în relaţie cu procesul politic şi cu actul guvernării.

Este şi va fi totdeauna convenabil să formulezi acuzații abstracte la adresa unei clase politice ineficiente sau corupte şi să ignori faptul că aceasta din urmă este parte integrantă a naţiunii, cu calităţile şi limitele sale. În Europa contemporană, spaţiul public, ca şi cel economic, este guvernat de legea cererii şi a ofertei. Avem dreptul să reproşăm administraţiei pe care o învestim periodic cu încrederea noastră lipsa de viziune în articularea proiectelor de dezvoltare şi guvernarea ineficientă, dar în ce măsură i-am pretins cu adevărat aceste calităţi atunci când cadrul instituţional ne-a oferit ocazia de a exercita dreptul de a alege?

Societatea românească postcomunistă şi-a asumat paradigmele occidentale în aceeaşi măsură cu suprastructura decizională pe care a generat-o. Controversele interminabile dintre adepţii terapiei de şoc şi cei ai transformării graduale a economiei etatiste s-au stins, dar pentru agenţiile de raiting şi instituţiile financiare internaţionale este evident defazajul care ne separă de statele din zona emergentă. Discursul de investitură a guvernului venit la putere în decembrie 2004 clama sfârşitul tranziţiei şi intrarea într-o nouă fază de dezvoltare, generată de stimularea iniţiativei private şi a competiţiei creative.

Marşul triumfal pe calea dezvoltării a încetinit odată cu aderarea la Uniunea Europeană, singurul proiect cu adevărat important pe care am reuşit să-l asumăm cu o unanimitate măcar formală. Efectele benefice ale integrării europene s-au pierdut în bună măsură datorită incapacităţii noastre de a asimila exigenţele spaţiului civilizaţional în care tocmai ne-am câştigat dreptul de cetate. Cu toate controversele care dau substanţă dezbaterilor asupra construcţiei europene, aceasta din urmă a fost la origine un proiect al oamenilor politici care au supravieţuit experimentelor totalitare de la mijlocul secolului XX şi al tehnocraţilor care au asigurat participarea mediului economic şi a celui academic. Tocmai absenţa acestei din urmă categorii din procesul de luare a deciziilor face integrarea noastră europeană incompletă şi lipseşte societatea de rezultatele unor politici publice performante.

Structurile politice româneşti continuă să fie tributare practicilor premoderne de exercitare a puterii, cu un centru hipertrofiat de cadre devotate conducătorului, tentat de controlul absolut asupra resurselor societăţii şi de distribuirea lor în beneficiul unor acoliţi. Obedienţa continuă să fie principalul criteriu de promovare în ierarhiile de partid, iar specialiştii, atâţia câţi mai au temeritatea să se implice în viaţa cetăţii, sunt plasaţi în poziţii de consultanţă, în cazul fericit în care nu fac obiectul unor represalii din partea sistemului. Sistemul este însă rezultatul complicităţii noastre, a toleranţei vinovate cu care-i tolerăm abuzurile şi ineficienţa.

Electoratul concurează cu aleşii săi prin cinism şi iresponsabilitate. Cum altfel s-ar putea justifica faptul că regiunile cele mai sărace ale României sunt administrate de aceeaşi oameni sau, mai grav, de o generaţie de succesori aleşi de aceeaşi feudatari? Actuala criză economică este o bună ocazie pentru a ne contempla incapacitatea de a reacţiona în manieră rezonabilă în faţa provocărilor. Chiar dacă la nivel oficial se invocă până la saturaţie penuria de resurse, satele şi oraşele ţării au demarat o serie nesfârşită de festivităţi, serbări populare, pelerinaje şi hirotoniri.

Pasiunea cu care trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima aminteşte mai curând de tradiţia noastră bizantină decât de pragmatismul şi sobrietatea europeană. Dacă oficialii de toate categoriile sunt blamabili pentru această perpetuă Walpurgis Nacht, nimeni nu-i forţează pe contribuabili să ia parte la aşa ceva. Am avut recent un exemplu de sobrietate manifestat într-o societate mai prosperă decât a noastră, ceremoniile dedicate zilei naţionale a Statelor Unite, care sunt azi mai curând ţara lui Stiglitz şi Geitner decât a preşedintelui Obama.

Câtă vreme vom continua să credem că profesioniştii nu pot aduce voturi, sau că ei trebuie să se regăsească în ultima treime a oricăror liste de candidaţi nu putem aştepta nimic nici de la schimbarea sistemului electoral, nici de la schimbarea generaţiei politice. Conduita recentă a unor politicieni tineri, prezumaţi ca fiind mai puţin virusaţi de rutina vechii şcoli de cadre, este de natură să pună capăt speranţelor celor care nu înţeleg faptul că reforma clasei politice este literă moartă în absenţa unei resuscitări a valorilor cetăţeneşti. Dacă nu vom înlocui clientelismul cu meritocraţia şi beizadeaua cu profesionistul şi dacă publicul va continua să se lase sedat de drogurile uşoare servite de politicieni întâmplători, România nu va deveni nici a şaptea putere economică a Europei, nici un beneficiar al oportunităţilor create de criza economică, ci va fi cu siguranţă victima ei.

ASTROM la ceas aniversar!

iulie 12th, 2009

Ediţia specială a \”Orei Vesele\” româneşti, care va avea loc miercuri, 22 iulie între orele 18-21 la barul Current (1215 Connecticut Avenue, NW, Washington, DC 20036), va marca aniversarea a trei ani de la iniţierea acestei întîlniri lunare a Asociaţiei Studenţilor şi Tinerilor Profesionişti din România (ASTROM). Creată cu dorinţa de a reuni românii aflaţi la studii, schimb de experienţă, sau cei care locuiesc şi muncesc în zona capitalei Americane, “Ora Veselă” şi-a propus de la bun început sa creeze o admosferă de prietenie, de ajutor reciproc, de schimb de idei între cei care se află departe de ţară, temporar, sau definitiv.
Datinile şi sărbătorile româneşti sînt adesea amintite în cadrul acestor întîlniri, iar oaspeţi de seamă ai comunităţii romîneşti au participat adesea ca şi invitaţi speciali!
La aniversarea a celor trei ani, organizatorii vor fi onoraţi de prezenţa Excelenţei sale, Ambasadorul României la Washington, domnul Adrian Vieriţa, care este la a doua întîlnire de acest gen cu tinerii studenţi si profesionişti români, membrii ai ASTROM. Participanţii vor avea astfel ocazia să-l cunoasca pe domnul ambasador, într-o admosferă relaxată şi mai puţin oficială.
Cei care se află in zona Washingtonului la aceasta dată, sînt invitaţi să participe la “Ora Veselă” aniversară!

Criza economică – cataclism sau oportunitate?

iulie 12th, 2009

Angela Aramă: Criza economică – cataclism sau oportunitate?
Atitudinea faţă de criza economică actuală este o temă de discuţii pe de o parte îngustă ca reacţie la nivel de
consumator sau participant la procesul economic, pe de alta – vastă ca abordare a unui fenomen existenţial. În
general. O criza generează panică, decepţie, acţiuni reactive îndreptate spre conservare, stagnare, lichidare,
renunţare etc. Puţini sunt cei care se bucură de acest fenomen şi consideră că încercările sunt parte intrinsecă
a vieţii (facem abstracţie de afaceriştii care profită de eşecurile altora, trăgându-şi din acestea beneficii
financiare). Evident, spunem asta cu multă înţelegere pentru cei afectaţi deja de falimentele survenite în
urma declanşării primelor simptome de răsunet ale crizei în Republica Moldova, cum ar fi deponenţii de la
InvestPrivatBank . De remarcat că în Republica Moldova criza economică este dublată de criza politică care
riscă să fie de durată în funcţie de rezultatele alegerilor din 29 iulie, curent. Şi totuşi…”Nu trebuie să ne fie
frică de criză. Disperă doar oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” – zice părintele Valentin Uleahin,
protoiereu la biserica Sf.Nicolae din Kuzneţî (Moscova) într-un interviu acordat revistei „Нескучный сад”.
El consideră că o criză economică este în ultimă instanţă (întotdeauna!) benefică şi în aspect spiritual (pentru
că ne împinge spre o reconsiderare a valorilor) şi în cel economic. Argumentele părintelui sunt convingătoare
din simplul motiv că a absolvit (nu am găsit vreun reprezentant al clerului moldovean cu asemenea studii
laice profunde) facultatea de economie a МГИМО, este colaborator superior la Institutul de studii orientale a
Academiei de Ştiinţe din Moscova, doctor în ştiinţe economice şi lector universitar. Deci, succint, care sunt
acestea? „După criza din 1998 Rusia s-a redresat rapid şi şi-a mărit substanţial exporturile”. Din păcate asta
însemnând şi sporirea dependenţei Europei de gazul şi petrolul rusesc – de exemplu România importă de
acolo peste 70% din volumul total al produselor respective, iar în 1999 Luk Oil a cumpărat pachetul
majoritar la rafinăria Petrotel, capitalul rusesc continuând să se impună pe piaţa românească deja într-un mod
îngrijorător. Orice beneficiu are şi efecte adverse! Alt exemplu. „Ţările din Sud-Estul Asiei, înfruntând
efectele aceleeaşi crize, au adoptat modele noi de dezvoltare economică – cele inovatoare bazate pe
tehnologii moderne, progresiste”. Într-adevăr, India a ajuns să exporte grâu şi ţesături de bumbac (până atunci
Anglia avea avantajul propriului furnizor de fibre naturale – Manchester). Produsele fabricate de către
indieni sau chinezi sunt la fel de competitive ca şi cele fabricate de muncitorii europeni. Nu discutăm aici
consecinţele globale. Chiar dacă specialiştii ar considera argumentele părintelui discutabile, factologia
istorică abundă de exemple de înflorire miraculoasă după cataclisme provocare de războaie şi răzmeriţe şi
viceversa – prăbuşirea iremediabilă a unor imperii înfloritoare. Acceptându-le (argumentele) apriori, revenim
la afirmaţia (cinicii ar spune – moralistă!) că judecata trebuie s-o începem cu noi înşine. Uleahin:„Vom
descoperi că avem încă un potenţial imens nevalorificat şi am fi capabili să realizăm cel puţin tot atâtea
performanţe câte au atins state ca Taiwan, Coreea de Sud sau Singapore”. Acolo productivitatea muncii a
crescut mai repede decât salariile, e adevărat, dar rata lor de creştere o depăşeşte pe cea din Rusia sau din
Republica Moldova . Racordând alte modele comparative, ne întrebăm de ce oare nu suntem şi noi în stare să
ne impunem precum Ţările Baltice, Polonia, Cehia? De ce tranziţia riscă să devină un modus vivendi?
Evident, se pot aduce argumente reale în favoarea sau defavoarea „evidenţelor” tradiţionale, a rădăcinilor
latine (emotivitatea bate pragmatismul), se pot invoca circumstanţe geopolitice, se poate da vina pe
dezavantaje climaterice, politici proaste şi foarte proaste. Modelul deturnării responsabilităţilor ni-l oferă
politicienii care-şi construiesc campania electorală pe sloganele superlativităţii proprii şi mesajul
obstrucţionării concurenţilor, în speţă a celor care au avut cumva acces la guvernare de la „renaşterea
naţională” încoace. Agitaţia electoratului din Republica Moldova denotă că acesta stăruie să-şi pună TOATĂ
speranţa în acel „cineva mai bun” care va câştiga scrutinul (victorie firească şi necesară în esenţă!) şi va
îndesa în punga fiecăruia bunăstarea râvnită. Dar urmările nedisimulate ale crizei economice (remitenţele
reducându-se dramatic în continuare în urma prăbuşirii sistemului financiar mondial) se vor face sesizabile
tocmai după alegeri. Evident ele vor stârni un nou val de decepţie (un alt mit după Lenin, Snegur, Druc,
Voronin, Roşca etc. va fi smuls de pe soclu şi dat de bordura „vectorului european”) şi tot aşa ne vom învârti
într-un cerc închis până vom ameţi de-a binelea. Adevărul, însă, este că nimeni nu poartă răspunderea pentru
ceea ce ni se întâmplă, decât noi înşine. Noi alegem întotdeauna (studiile, comportamentul, partenerul,
atitudinea, conducerea statului etc.) şi, deci, ne asumăm responsabilitatea propriei bunăstări economice şi
înainte de toate spirituale, decidem dacă votăm politic sau politicianist. În ultimul său interviu părintele
Calciu ne-a avertizat că datoria nobilă a fiecărui cetăţean este de a se implica în treburile cetăţii, adică de a
face politică cu discernământ şi nu de a se implica în jefuirea cetăţii şi a locitorilor ei, adică de a susţine
politicianismul. Criza economică nu este decât îndemnul lui Dumnezeu de a ne descoperi potenţialul şi
puterea. Ca ţară, dar în primul rând ca cetăţeni – fiecare în parte. Sensul prosperării economice nu poate fi
scos din contextul evanghelic: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi vi se va da cu prisosinţă”. Nu numai în
cer, dar şi pe Pământ. Orice încercare, vicisitudine ne invită la o aplecare către Dumnezeu, către arhetipul
omului sacru (integru în primul rând) pe care l-a creat. Parcurgând Golgota personală până la capătul ei,
renaştem împreună cu El. Aceasta e semnificaţia oricărei crize fie ea economică, fie de alt gen. Privită din
exterior ea înseamnă panică la burse, faliment, depreciere, inflaţie, şomaj. Privită din interior ea înseamnă
prilej de a (re)evalua, a renaşte, a valorifica, A ACŢIONA. Criza (dublă!) din Republica Moldova poate şi
trebuie interpretată ca un îndemn deja imperativ de a ne schimba mentalitatea şi cursul istoriei noastre
„imposibile”. Dumnezeu nu bate cu bâta, bate cu criza. De această dată se vede că l-am supărat rău de tot.

Atelier internațional de arhitectură și bionică

iulie 12th, 2009

Atelierul cu tema „Architectural and Bionic” care se va desfasura in perioada 20-26 iulie in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului – localitatea Sarmizegetusa

In fiecare an in cadrul parteneriatului incheiat intre Universitatea Bucuresti, UAUIM, Universitatea Petrosani, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Timisoara si Universitatea Babes Bolay din Cluj
Napoca se organizeaza o sectiune a practicii de vara a studentilor din UAUIM, care are loc in cadrul Taberei Internationale de Vara „Castelul Corvinestilor”, cu aplicatii in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului.

In acest an, practica se va desfasura, deasemenea in cadrul Geoparcului – localitatea Sarmizegetusa, in format workshop in perioada 20 – 26 iulie, cu tema:

ARCHITECTURE AND BIONIC

Subiectele importante ce vor fi tratate in cadrul temei sunt urmatoarele:

Ecologie, Durabilitate, Conceptie, Arta si Arhitectura (Ecology, Sustainability, Thought, Art and Architecture)

Conceptul bio-structural: Mecanisme sigure si eficiente
(Bio-Structure Concept: Saving and Efficiency Mechanisms)

Geometrie Dinamica siProiectele Fractal (Dynamic Geometry and Fractal Project)

Geneza formelor in natura: Forma optima si Proiect Minim (Genesis of Form in Nature: Optimum Form and Project of Minimum)

Principiile Arhitecturii Bioclimatice (Principles of Bioclimatic Architecture)

Principiile Biogeneticii si ale Autoorganizarii (Biogenetic and Autoorganization Principles)

PhD arch. Javier G. Pioz si PhD arch. Maria Rosa Cervera impreuna cu invitatii lor vor conduce lucrarile atelierului.

Deoarece este primul atelier pe acesta tema, care se va desfasura in Romania, in locatia plina de incarcatura istorica, dar si de energie pozitiva a tarii Hategului, a Cetatilor Dacice si a Sarmizegetusei, invitam pe arhitectii interesati sa participe alaturi de noi, timp de 7 zile la
acest eveniment.

Taxa de participare este echivalentul a 50 euro, cazarea si masa (mic dejun si pranz) vor fi asigurate la pensiunile din Sarmizegetusa (90 lei / noapte – camera de doua paturi, 25 lei – mesele).

Alte costuri suplimentare minime mai pot aparea din organizarea excursiilor, care vor face parte integranta din desfasurarea atelierului.

Programul pe zile urmeaza sa fie definitivat intimpul imediat urmator. Orice sugestie privind subiectele si modul lor de tratare in cadrul atelierului este bine-venita.

Coordonator workshop Tara Hategului din partea UAUIM,

sursa: OAR

Sa stingi o lampa stinsa

iulie 12th, 2009

am stins o lampa stinsa
pe ecran cineva canta Janis Joplin
in spate fum
in fatza labirintul..

Si sting blestemata asta de lampa stinsa care nu se stinge
mi se spune ca turnul de fildesh s-a prabusit
abisul e mai adanc decat proectia lui tridimenionala
lumea in care traim
(de fapt prin care trecem)
si lampa nu se stinge
tot palpaie umbra ei nemangaiata
se tine dupa mine
ca un pui de tigru ratacit

mama intamplarilor ma cheama la cina
avem de mestecat amintiri
apoi vom sparge lampa asta stinsa..

Copacul iubitor

iulie 12th, 2009

dragoste mijită din scorbura sufletului bătrân
radiază în soarele torid al vieţii
încă nu se topeşte
are seva copacului din pădure
ce ţine liane încâlcite de un verde murdar
trăieşte cu aptitudini de ostaş solitar
împroaşcă clorofilă din ciuruitul gloanţelor hâde
îşi ridică ramurile cu cangrene spre lumină

Tânguirile unui cinefil

iulie 12th, 2009

Se simte în aer miros de zile arse.
Primăvara şi-a turat motoarele zborului
Spre neiertătoarele canicule estivale.
În grădina muzeului azaleele s-au ofilit înainte de vreme
Iar pe culoarele reci circulă zvonuri dogoritoare.
Şeful cel mic, ţânţar imatur,
Negru de grija tuturor muritorilor de pe Pământ,
Trece de la unul la altul cu mâna la gură:
„ În curând o să avem surprize mari, fraţilor.
Pe cuvânt!”
Ca să fiu pregătit pentru o eventuală lovitură,
De sâmbătă scotocesc printre vechiturile din cămară.
Eh, pantofii din Mexic, rămaşi fără şireturi, puţin scâlciaţi,
Mai pot fi purtaţi vre-un an sau doi dacă-i feresc de noroi
Şi nu le târşâiesc tălpile pe ciment.
Am mai descoperit sacouri, cămăşi, pantaloni.
Încă poartă în fibre amintiri cu noi.
Miros a mine, a tine, cei de atunci.
Gândurile mi se rotesc în minte fără oprire.
Carusel parşiv.
Mi-e teamă de recesiune, de surprize.
Dacă rămân fără slujbă,
N-o să mai putem merge în fiecare săptămână la film.

Dan David, Los Angeles, 06-mai 2009.

DOAR PRIMĂVARĂ!

iulie 12th, 2009

lecţia pe care o dă moartea… despre viaţă! o vedem cu toţii. trebuie să realizăm că trăim şi să trăim… realizându-ne! trebuie să ne aducem aminte că bucuria este un lucru sfânt, iar iubirea este sămânţa bucuriei! „să ne iubim aproapele”… este un îndemn tot mai greu de realizat, pentru că vremurile sunt tulburi, dezlănţuite în sfâşierea speranţelor şi a dorului de armonie…
altă moarte… altă trezire! şi-atunci ne dăm seama cât este de ascuţită foarfeca destinului! ea nu iartă, ea taie! e foarte greu să luăm hotărâri drepte, preferăm să surzim în faţa unei rugăminţi a sufletului, să ne încurcăm viaţa tot mai mult, să plângem în loc să ne înţelegem visele… da, preferăm să ne lăsăm păgubaşi… să tragem cortina, să ocolim stelele şi luna, să uităm razele soarelui… da, preferăm moartea!
poate, această moarte mă va schimba pentru totdeauna! şi viaţa mea va fi doar bucurie, alături de tine, iubitule, iubirea mea…

20 martie 2009, 23:03

Mitocanii eternei şi fascinantei Românii

iulie 12th, 2009

Ceea ce diferenţiază mitocanul de un simplu individ needucat e agresivitatea. As spune chiar că uneori mitocanul român, din cauza sistemului românesc de educaţie, este posesor de diplome. Lui nu îi lipseşte neapărat inteligenţa, ci un sistem de valori, un „cod deontologic” individual. Mitocanul este obligatoriu invaziv. Fauna este atât de diversificată încât recentele încercări de a întocmi atlase şi de a ierarhiza mitocănia nu pot epuiza subiectul. Două specii de mitocani mi se par însă a fi mai dăunătoare pentru societatea românească: mitocanul îmbrăcat în costum Armani şi mitocanul-birocrat. Primul apare la televizor… coboară în mocirla satelor numai de vreo două ori într-un cincinal. Îmi aduc aminte că odată, în preajma alegerilor parlamentare nu mai puteam ieşi din casă. La fiecare semafor câte un candidat care dorea să dea mâna cu mine, alegătorul. La Casa de Cultură – un candidat, în cutia mea poştală – un candidat, la supermarket – un candidat… vă mărturisesc că până după alegeri m-am temut să-mi deschid până şi frigiderul. E bine că nu am avut parte de o campanie electorală ceva mai îndelungată, pentru că mă aşteptam ca într-o zi candidaţii să înceapă să îmi ceară autografe pe bulevard. Inutil să vă mai spun că după aceea, mâna mea nu a mai strâns vreo mână de politician vreo câţiva ani.

Cea de-a doua specie e încă şi mai des întâlnită. Şi tocmai de aceea voi renunţa la o analiză a fenomenului în sine şi voi vorbi despre propriile mele experienţe în speranţa că ele sunt doar întâmplări din existenţe unui ghinionist. Mi-ar plăcea să cred că ele nu se pot generaliza.

Nu ştiu de ce, dar cele mai multe experienţe personale cu mitocani români le-am trăit în autogări, gări sau trenuri. Pe un peron oarecare un individ scuipa zgomotos şi ritmic la câţiva paşi de mine. L-am privit îndelung şi iritat iar individul, cu o candoare deloc mimată, spune: „Dar nu v-am scuipat pe dumneavoastră!”. Pentru el, spaţiul public nu era altceva decât o extensie a propriului său spaţiu privat. Mi-a folosit experienţa pentru a înţelege că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul funcţionarilor din spatele ghişeelor. Ghişeul este o extensie a propriei locuinţe: nu doar că acolo se găsesc fotografii din arhiva foto personală a funcţionarului (asta nici măcar n-ar fi de condamnat!), dar tot în spatele ghişeului omul îşi serveşte cafeaua, îşi fumează ţigara, îşi mănâncă sandvişul… între timp, tu, clientul, umil şi răbdător, te rogi ca nu cumva onorabilul funcţionar să aibă un apetit mai mare, caz în care programul tău zilnic trebuie revizuit.

Tot în tren, în drum spre Sibiu, am asistat la o convorbire telefonică savuroasă: mitocanul era de data aceasta o tânără care îşi regla în public afacerile amoroase. Vorbea la telefon cu voce tare… am aflat că iubitul o înşelase şi că acum negociau împăcarea. Pe la Vinţu de Jos tânăra era de neînduplecat iar la Miercurea Sibiului se reinstaurase armonia conjugală. Mai mereu la telefon mitocanii sunt duri, inflexibili („mă ştii pe mine… când am zis ceva, atunci aia e!”) şi însetaţi de adevăr şi dreptate („mă ştii… eu nu mint niciodată!”). Mutatis mutandis, în spatele ghişeului, situaţia este aceeaşi: funcţionara îşi sună fiica sau mama pentru a se interesa dacă s-a trezit la timp, dacă şi-a mâncat fulgii cu lapte sau dacă a hrănit siameza.

Şi tot într-un compartiment de tren (nu degeaba Caragiale îl plasează pe Goe într-un asemenea spaţiu) am trăit o altă experienţă bulversantă. Acum doi ani mă întorceam cu trenul din Polonia. Urcasem din Cracovia, traversasem fără probleme Slovacia şi Ungaria iar la intrarea în ţară… vine controlorul. Eram singur în compartiment… călătorisem, prin nu ştiu ce minune, singur cea mai mare parte a drumului. Îmi aşezasem bagajele pe locul rezervat lor. Îi prezint biletul de călătorie, controlorul îl verifică sever şi mi se adresează: „- bagajele sunt ale dumneavoastră?” „-Da”, zic „Trebuie să plătiţi amendă. Bagajele dumneavoastră sunt prea multe şi ocupă prea mult loc. Ori le puneţi pe locul de bagaje din dreptul dumneavoastră, ori plătiţi amendă”… O vreme, nu am mai zis nimic… Am acest obicei prost de a fi descumpănit de situaţiile care frizează absurdul. În cele din urmă, adaug „bine, dar sunt singur în compartiment! Am fost singur din Polonia şi până aici. Dacă ar fi fost şi alţi călători, evident că mi-aş fi aşezat bagajele în aşa fel încât să aibă loc şi ale celorlalţi”. „Sunteţi singur, dar dacă mai urcă cineva?”… CFR-ul gândeşte preventiv, mi-am zis… În cele din urmă, individul a plecat. Nu situaţia în sine este cea care m-a nemulţumit, ci reacţia controlorului. Este posibil ca eu să fi greşit, însă tonul imperial –acuzator cu care am fost informat că trebuie să plătesc o amendă este marca mitocăniei. La fel cum ghişeul este proprietatea privată a funcţionarului din spatele ei, şi trenul e moşia personală a ceferistului. Simplul fapt că ţi-ai cumpărat un bilet de călătorie nu te califică în vreun fel în faţa lucrătorului CFR: tu nu eşti în definitiv decât un oarecare şi circuli în trenul lui, ca un autostopist luat de undeva din drum din mila conducătorului auto.

Apropo, aţi încercat să apelaţi Informaţii CFR? Dacă sunaţi pe la orele amiezii e posibil să nu vă răspundă nimeni. Dacă totuşi vă răspunde cineva, nu vă aşteptaţi să auziţi la celălalt capăt al telefonului vreo voce… Vă imaginaţi poate că aţi greşit numărul. Spuneţi „Alo, Alo!”. Într-un târziu se aude şi vocea, una iritată „Spuneţi!”. Vi se oferă în cele din urmă informaţiile şi vreţi să încheiaţi convorbirea în mod politicos. „Vă mulţume…”… ton. Persoana a închis telefonul şi dumneavoastră monologaţi inutil. E bine totuşi că v-a răspuns cineva. Ce atâtea mofturi?!

Cât despre sondajul propus de revista ACUM, nu cred ca mitocănia are valenţe etnice. Mitocanul nu e mitocan prin simpla sa apartenenţă la o etnie. Nimeni nu poate nega că în România, spre exemplu, sunt mai mulţi decât în ţările nordice sau Elveţia. Dar acesta nu este un dat al sorţii, ci rodul unui complex de factori (educaţie, sisteme de valori etc.) împotriva cărora se poate lupta.

Conflicte între maghiarii şi romii din Harghita

iulie 11th, 2009
Sîntmartin (Harghita)Sîntmartin (Harghita)

Conflictul dintre maghiarii şi romii din Sâncrăieni(Harghita) a survenit la o lună după cel din localitatea învecinată Sântmartin. În primul caz câţiva romi au bătut doi maghiari, atunci când aceştia din urmă i-au surprins ducându-şi caii la păscut pe păşunea lor. La o zi după bătaie făptaşi necunoscuţi au dat foc unei case locuite de romi.

Conflictul soldat cu violenţe, de la Sâncrăieni, s-a produs în seara de joi, 9 iulie, când populaţia maghiară a decis să-şi facă singură dreptate, aflând că romul care înjunghiase un maghiar în urma altercaţiei de la cârciumă, a fost eliberat de poliţie. Maghiarul înjunghiat a fost internat la spital, dar medical legist a considerat că rănile nu-i periclitează viaţa, astfel încât poliţia Harghita a decis cercetarea în libertate a făptaşului rom. Apoi, dovedindu-se că rănile sunt grave, făptaşul a fost arestat vineri înainte de masă. Între timp în jur de 150 de maghiari s-au adunat pe uliţele din Sâncrăieni, iar unul a aruncat un cocteil Molotov pe şura unui rom. Şura a ars şi un cal a murit. N-au fost victime omeneşti, dar romii înarmaţi cu coase şi topoare i-au atacat pe maghiarii care s-au apărat aruncând cu pietre. Spiritele au fost calmate de cei 150 de jandarmi trimişi la faţa locului.

Romii recunosc că unul dintr-ai lor a înjunghiat un maghiar, dar sunt de părere că pedeapsa trebuia îndreptată asupra acestuia şi nu asupra întregii comunităţi. Maghiarii spun că s-au săturat de furturile comise de romi şi sunt revoltaţi că autorităţile nu iau măsuri. Sociologul István Horváth, directorul Institutului pentru Studiere Problemelor Minorităţilor Naţionale din România (cu sediul la Cluj) a arătat că un astfel conflict poate izbucni în urma oricărui incident, atunci când tensiunea interetnică persistă. În urma cercetărilor efectuate, profesorul universitar István Horváth a ajuns la concluzia că “ Rădăcina conflictelor de la Sântmartin şi Sâncrăieni e aceeaşi, comunitatea de romi nu are acces la resurse; nu deţine în mod legal terenuri pentru case, nu-şi poate încropi şi întreţine gospodăriile şi familiile. Comunitatea romilor este fragilă întrucât trăieşte într-o nesiguranţă permanentă. Lipsa condiţiilor minime duce la fapte antisociale care irită, în mod firesc, comunitatea maghiară locală.”

Certurile şi bătăile cu cuţitul sunt destul de frecvente în comunităţile rurale, astfel încât nu ele au dus la izbucnirea conflictului, ci tensiunea mocnită dindărătul lor, a arătat sociologul. “Cu cât e mai mare insecuritatea economică, cu atât mai mari sunt şansele ca tensiunile să fie descărcate în astfel de conflicte”- a conchis sociologul István Horváth.

(articol preluat din publicaţia electronică Transindex http://www.transindex.ro/ şi tradus de Andrea Ghiţă)

Din nou programe în română pe frecvențele BBC din Republica Moldova

iulie 6th, 2009

BBC World Service oferă din nou programe în limba română pe frecvențele sale FM din Republica Moldova, după o întrerupere de aproape un an.

Este vorba de un program săptămânal de știri și actualități, difuzat în fiecare vineri la ora 20 la 20.15.

Programul va putea fi ascultat pe următarele frecvențe:

97,2 FM la Chișinău; 69,14 FM la Cahul; 101,5 FM la Căușeni; 67,46 FM la Edinet; 102,9 FM la Mândreștii Noi – Bălți; 69,53 FM la Ungheni.

Programele, care combină știrile locale cu cele internaționale, sunt produse de agenția IMEDIA, care reunește întreaga fostă echipă a BBC la Chișinău: Alexandru Canțîr – redactor șef, Maia Metaxa, Corneliu Rusnac, Marin Turea și Sașa Cliuicov, în colaborare cu BBC World Service.

La ora actuală BBC emite pe FM în Republica Moldova în engleză, rusă și ucrainiană.

Nikki Clarke, directoarea regiunii Europa și America, BBC World Service, a declarat: „BBC World Service este acum în măsură, prin acordul cu IMEDIA, să ofere audienței noastre din Republica Moldova un program regulat de știri și actualități în limba română, alături de programele noastre existente în engleză, rusă și ucrainiană.”

Emisiunile BBC în limba română au încetat pe 1 august 2008, ca urmare a desființării redacției române. BBC avea un birou ultra-modern la Chișinău și difuza un program zilnic în română special pentru Republica Moldova de la 20 la 20.15.

Alte detalii la

http://www.bbc.co.uk/pressoffice/pressreleases/stories/2009/07_july/03/moldova.shtml

JUBILEU de 10 ANI al ICR BERLIN-RKI 10

iulie 5th, 2009

În decembrie 2009 se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea, la Berlin, a primului (şi a unicului) institut cultural românesc de pe teritoriul Germaniei.

Sub semnul jubileului Institutului Cultural Român “Titu Maiorescu” – RKI 10 vor sta atât evenimente concepute special în acest scop, susţinute de artişti români din domenii artistice variate, cât şi manifestări realizate în cooperare şi parteneriat cu diverse instituţii germane pe întreg parcursul anului 2009, manifestări susceptibile de a avea o bună vizibilitate în spaţiul berlinez.

Dorim să transmitem mesajul unei culturi în efervescenta, racordată la fenomenul artistic contemporan european, oferind, cu precădere, mostre ale artei tinere din România.

sursa: ICR Berlin

Bucegii

iulie 5th, 2009

Și romii au dreptul la o locuință decentă

iulie 5th, 2009

Arhitectul Cătălin Berescu se luptă de mulți ani pentru aducerea la cunoștința opiniei publice condițiile de sărăcie extremă în care trăiesc peste un milion de romi în România și alții plecați peste hotare. Iată câteva dintre fotografiile luate de el, însoțite de comentariile autorului.

!poza97! 1) Geoagiu – 600 de oameni trăiesc pe malul râului Geoagiu, o parte dintre ei în zona inundabilă.

!poza98! 2) Orăștie – 20 de familii în vestiarele stadionului Mecanica, abandonat, trimiși aici de către primărie după evacuarea din blocurile din str.Pricazului.

!poza99! 3) Adresa de pe buletin la cetățeni, terenul din comuna Stoenești… interior-exterior, familie cu 7 copii, o singură cameră cu un prici în formă de L, fata cea mare tocmai s-a întors de la spitalul de TBC.

!poza100! 4) Cluj – Str Cantonului, în comuna Pata Raț, între calea ferată industrială și un drum de camioane, o fâșie de 10 până la 15 m lățime, evacuați din Cluj, aduși de poliție.

!poza101! 5) Recent primăria a afirmat că va construi locuințe sociale pentru „locuitorii care au venit și au ocupat ilegal terenul”.

!poza102! 6) Cluj – Pata raț – „Dallas”, poate cel mai celebru „slum” – bidonville din România (film „Auf der Kipe” – Andrei Schwartz 1998). Ca și cei din Cantonului, copiii muncesc în groapa de gunoi.

!poza103! 7) București – 4 familii, între 3 și 6 membri, intr-un „cluster” – aglomerare, două bordeie în față, doua în spate. Atunci când unul dintre bordeie ia foc ard împreună – ca și la Cantonului…

!poza104! 8) București – strada Peisajului.

!poza105! 9) Paris 2007 – octombrie – resturile unei tabere de romi din România în care am găsit toate rufele și vesela abandonate, resturi de mâncare, etc, semne ale unei evacuări în forta, în termen de minute.

!poza106! 10) Paris – St Denis – 4 familii pe autostradă, între trandafiri.

Pictorul Romeo Niram si jurnalista Eva Defeses premiati

iulie 5th, 2009

Pictorul Romeo Niram a fost distins de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia cu Premiul MAC’ 2009 Dinamizare Culturala, in cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor de Arta si Cultura MAC 2009, care a avut loc pe data de 30 Iunie, la Lisabona.

Remarcand legatura fundamentala a lui Romeo Niram cu pictura, Alvaro Lobato de Faria, directorul Miscarii de Arta Contemporana din Lisabona, a evidentiat si numeroasele proiecte culturale initiate de Romeo Niram la Madrid si la Lisabona, de la literatura, la teatru, muzica si promovarea artistilor tineri.

Artistul roman a fost distins si cu cel de al doilea premiu, pentru Revista de Arte Frumoase Niram Art, pe care a fundat-o la Madrid, si care a primit Premiul Mac Presa.

Eva Defeses, jurnalist cultural si directoarea Agentiei de Relatii Publice Defeses Fine Arts din Madrid a fost distinsa cu Premiul MAC Jurnalism Cultural si a primit, in numele Agentiei Defeses Fine Arts si un al doilea premiu, Trofeul MAC Divulgare Culturala, pentru eforturile depuse de agentie in vederea promovarii artei si a artistilor contemporani in spatiul iberic.

Fotografii si mai multe informatii:

http://www.espacioniram.com/revista_niram_art/revista_niram_art.html

Cu bine, Lena! – ziarista Magdalena Boiangiu ne-a părăsit

iulie 5th, 2009
Magdalena Boiangiu a fost colaboratoare a postului Radio RomâniaMagdalena Boiangiu a fost colaboratoare a postului Radio România

„Sînt ca un om care s-a împiedicat brusc, în timp ce alerga” mi-a spus Lena într-o zi după ce ce aflasem că e bolnavă. Nu credeam că nu se a face bine, mă încăpăţînam să cred că totul va trece şi Lena va rămîne cu noi.
Vroiam atît de mult să mai stea o vreme! Mă privea cu ochii ei mari, negri, scrutători şi blînzi în acelaşi timp şi nu zicea nimic. Nu vroia să îmi ia ultima iluzie.

Magdalena Boiangiu era ca un mosorel : se trezea la 4 dimineaţa. Îşi făcea cafeaua şi deschidea calculatorul. The Economist, Newsweek, Washington Post. Pe la 6 începea să scrie, fie articolele pentru Dilema, fie cronicile de teatru .Pleca la redacţie. Între timp sunau telefoanele intervenţiila radio,invitaţii la televiziuni. Rareori refuza.

„Ştiu ce înseamnă să îţi ceară şeful ceva şi să nu vrea nimeni să vorbească pe un subiect. Am mîncat pîinea asta la radio.” Seara mergea la teatru. Pe la 9 ajungea acasă. Cîteodată ne lungeam la o cană de vorbă şi atunci se făcea de 11 noaptea. Dimineaţa o lua de la capăt. Sau pleca să vadă spectacole în ţară. Erau zile cînd mergea cu autobuzul dintr-un oraş în altul, zile cînd se întorcea şi la două noaptea.

Magdalena Boiangiu era o specie pe cale de dispariţie – echilibrată, dreaptă, urbană şi plină de umor. Unora li se părea afurisită, pentru că nu minţea. Dar spunea adevărul calm, cu o înţelepciune blîndă, niciodată ,,de sus”, niciodată răstit sau cu vorbe deplasate, dar întotdeauna hotărîtă. Avea o minte sclipitoare, dublată de curiozitate şi înţelegere pentru scăderile umane. Nu avea înţelegere pentru mitocănia tot mai agresivă din jur, pentru reaua-credinţă, minciună şi oportunism.

Dacă vroaim să ştiu „pe ce lume trăiesc”, o întrebam pe ea, pentru că ştia întotdeauna direcţia corectă. M-a făcut să îmi placă politica externă căreia îi dezghioca cu răbdare regulile jocului, dar privea mai ales oamenii. Suferinţa lor conta pentru ea, iar birocraţia, fanatismul şi minciuna o scoteau din fire. Ar fi vrut mai mult bun simţ pe lume. M-a făcut să mă întorc spre teatru, pentru că scria cronici pentru oameni, nu pentru colegii ei cronicari. Pentru că ,deşi ştia o priveam ca pe o autoritate absolută, mă asculta şi mă incita să vorbim.

Nu puteam să cred că femeia aceea micuţă, tunsă băieţeşte, cu mersul hotărît, mereu decisă să ajungă la ţintă, plină de energie, rîzînd în cascade, cu care puteam face haz de orice, nu se va face bine.A luptat pînă în ultima clipă cu discreţie, tenacitate şi demnitate. Nu ne-a împovărat cu suferinţa ei, nu s-a plîns nici atunci cînd ştiam că totul e insuportabil. Aşa că nu pot decît să îmi iau rămas bun aşa cum o făceam în fiecare seară: Toate bune. Pe mîine.

La Multi Ani, America !

iulie 5th, 2009

Capitala americana celebreaza aniversarea independentei ca in fiecare an cu focuri de artificii, cu grandioasa parada militara – trecere in revista a momentului Declaratiei de Independenta din 4 iulie 1776.
Oamenii sunt identici cu semenii lor de pretutindeni. Se bucura de o zi minunata de vara, de o iesire la un picnic, de o intalnire familiala sau prieteneasca. Imaginea denaturata oferita pe tava prinde contur si este alimentata din plin, tocmai de catre creatorii ideii ca America reprezinta tapul ispasitor al tuturor consipratiilor.
La un pahar de vorba cu un coleg de serviciu a carui preocupare este familia, renovarea casei, nicidecum grija fata de politicieni, nu din ignoranta, imi repeta ; ci pentru faptul ca orice guvern e trecator. Poporul cu preocuparile cotidiene nu traieste in palate ori din discursurile electorale.
Recent si in Romania teoriile conspirationiste contribuie la amplificarea urii impotriva Statelor Unite ale Americii.
Desi lista conspirationistilor se innegreste din ce in ce mai mult in epitete denigratoare la adresa « unchiului Sam », numarul cererilor de imigrare in America nu se micsoreaza.
Evitand orice prozelitism ieftin, toti cei nascuti pe teritoriul continentului celor cinzeci de state primesc cetatenia americana cu drepturile de rigoare.
Poate intr-o buna zi revolutia islamica va avansa precum imperiul otoman pana la Viena, si conspirationistii vor trai fara filme americane, fara muzica rock.
Denimul jeans-ilor va fi inlocuit cu salvarii slinosi.
Ne vom ruga la Allah de cateva ori pe zi, band apa chioara.
Tanarul soldat american de origine sibiana( despre care am scris un medalion nu de mult) a trimis redactiei cateva randuri de multumire din care se desprinde tocmai gandul sincer de fratie cu camarazii sai combatanti din Romania :
“Thank you for the article.
Thank yo for putting my story, and all of our struggles out there to the world. Fighting in Zabul Afghanistan
where the Romanians run the province was a coincidence to me that I think might be more then just plain coincidence.
The Romanians are out there, and there are many of them fighting the good cause every day and every night.
And people in Romania should be aware of the sacrifices their soldiers and commanders make on a daily basis to try to make a small change, which could have long term positive effects very soon.
I am very proud of my boys back in Zabul Afghanistan, and the Romanian
Forces that go out on patrols with the U.S forces, and run missions with us
side by side. True meaning of BROTHERS IN ARMS.”

In Memoriam Vasile Grunea

iulie 5th, 2009

L-am condus pe ultimul drum pe Vasile Grunea publicist, om de radio, slujitor devotat al presei clujene şi membru destoinic al Comunităţii Evreieşti din Cluj, la ale cărei chemări răspundea cu promptitudine şi generozitate. A crescut într-o familie evreiască în care moştenirea spirituală tradiţională se îmbina cu năzuinţele înnoitoare ale sionismului, întrucât mama sa provenea din familia renumitului rabin Yeheskel Paneth, iar tatăl participase la primele întruniri ardelene menite să
propovăduiască idealul statului evreu.

Vasile Grunea s-a dedicat presei în 1948, la nici 22 de ani, ucenicind la ziarele de pe meleagurile moţilor . În 1953 a pus umărul la întemeierea Studioului Teritorial de Radio Cluj – instituţie din care avea să fie dat afară în 1959 – imputându-i-se trecutul de militant sionist şi părinţii stabiliţi în Israel. Fostul redactor şef adjunct de la Radio Cluj a ajuns corector la revista Tribuna. Cu timpul şi-a dovedit profesionalismul şi a devenit secretar general de redacţie. Timp de 30 de ani Tribuna i-a fost locul de muncă şi a doua casă. Mulţi ziarişti clujeni au învăţat de la Vasile Grunea ce înseamnă gazetăria de performanţă. Unul dintre aceştia, scriitorul Tudor Dumitru Savu, (trecut şi el în nefiinţă) scria acum exact zece ani:

Când Tribuna se făcea cu Vasile Grunea nu era posibilă nicio greşeală. Pentru mine va rămâne mereu în acea cămăruţă a memoriei, ca inima unei publicaţii pentru care nu a ezitat niciodată să jertfească nopţi şi zile şi concedii şi sărbători.

Vasile Grunea scria poezii şi proză, dar publica rar având un respect excepţional pentru litera scrisă şi cititor. Scrierile sale au fost reunite în volumul Nicicând mai mult decât soldatul, apărut la Cluj, în 1999. A tradus poezie şi proză din limba maghiară şi limbile de circulaţie internaţională. Semna adesea articole în Realitatea Evreiască, în publicaţiile israeliene şi redacta Buletinul Memento Buchenwald.

A fost un colaborator preţios al emisiunii Shalom. Ţin minte cu plăcere momentele când am poposit cu camera de luat vederi acasă la Vasile Grunea. Ne întâmpina în camera ticsită de cărţi, având pe pereţi lucrările lui Marcel Iancu (pe care l-a vizitat în Israel şi i-a luat un amplu interviu în anii 1980) şi în centru un birou mare, pe care trona o bătrână maşină de scris. Publicisul, îmbrăcat elegant cu nelipsitul fular de mătase la gât, era un interlocutor erudit şi fernecător.

În iarna acestui an i s-a conferit titlul de Senior al Cetăţii, în semn de apreciere pentru truda de decenii în presa clujeană.

Ultima oară l-am întâlnit pe Vasile Grunea la Seder unde venise însoţit de nepotul său, tânărul avocat Dan Emanuel, dar nu s-a mai aflat printre povestitorii Hagadei, ca în alte dăţi. De câte ori nu ţinuse expuneri în faţa membrilor comunităţii ! Mi s-a părut împuţinat la trup şi ostenit, însă nu credeam că abia peste câteva luni, în miez de iunie, avea să ajungă la “capătul jocului” prefigurat într-o poezie din 1960:
Jucăm şah cu soarta până ce ne cade pionul
din mână, un joc vechi, mereu reluat.
Să fim parteneri demni, orbi la trişat,
iubitori de joc, până se stinge jocul.

La capăt ne aşteaptă costumul
de brad şi căderea grea a humei
ştim că nu putem trece infinitul
dar să stăm drepţi la căderea brumei.

(Vasile Grunea, De dragul jocului)

(articolul a fost publicat în numărul 320 – 321, 1 – 30 iunie 2009, al revistei Realitatea Evreiască)

N-am niciun respect pentru conspiraționiști, anonimi sau nu

iulie 5th, 2009
Imaginea video a celor patru atentatori de la 7/7 este contestată de conspiraționiștiImaginea video a celor patru atentatori de la 7/7 este contestată de conspiraționiști

Pe 7 iulie se împlinesc patru ani de la atentatul terorist de la Londra, în care patru islamiști fanatici sinucigași au provocat moartea a 52 de persoane și rănirea altor 784 în trei trenuri de metrou și un autobuz.

Faptele sunt, pentru cei mai mulți clare: patru cetățeni britanici de religie musulmană au comis acest atentat în semn de protest față de politica statului britanic în Orientul Mijlociu, mai ales în Irak și Afganistan. Faptul însă că nu a existat o anchetă publică în evenimentele de la “7/7” 2005 a generat acuzații de conspirație care au circulat și circulă în continuare pe internet.

BBC a difuzat recent un documentar în care analizează (și demontează) teoria conspirației din filmul “7/7 Ripple Effect”, care a fost realizat de un individ care se ascunde sub pseudonimul Muad Dib. În esență filmul susține că atentatele de la 7 iulie 2005 ar fi opera guvernului britanic pentru a atrage sprijinul pentru așa numitul “război împotriva terorii” și că cei patru musulmani britanici nu ar fi decât victima unei înscenări.

Folosind sferturi de adevăr, filmul insinuează că de fapt toate exploziile ucigașe au fost cauzate de bombe plantate de serviciile secrete britanice, în colaborare cu MOSSAD, serviciul de informații externe al Israelului, interesat în compromiterea musulmanilor din Marea Britanie.

De pildă, se citează o știre Associated Press din 7 iulie 2005 care spunea că Ambasada Israelului de la Londra ar fi primit un avertisment înainte de atentate, ceea ce l-ar fi determinat pe ministrul de finanțe de atunci al Israelului, Binyamin Netanyahu, să nu mai participe la o conferință organizată în capitala britanică.

Purtătorul său de cuvânt la acea dată clarifică însă la BBC situația: avertismentul nu a fost prealabil, ci a venit la câteva minute după explozia de la stația de metrou Liverpool Street, în apropierea căreia urma să aibă loc conferința cu participarea ministrului israelian. Așa încât anularea participării în astfel de circumstanțe este mai mult decât logică. În plus, Associated Press a revenit ulterior și a corectat știrea, ceea ce în astfel de evenimente este uneori inevitabil, dar conspiraționiștii tac mâlc.

Exemple sunt multe și cine dorește poate viziona și documentarul BBC http://news.bbc.co.uk/1/hi/programmes/conspiracy_files/8107594.stm difuzat pe 30 iunie și filmul Ripple Effect (căruia n-am să-i fac publicitate, dar se găsește foarte ușor pe internet).

Un alt conspiraționist, Nick Kollerstrom, pretinde că cei patru atentatori sinucigași ar fi fost de fapt nevinovați. El nu se limitează însă la a afirma acest lucru, ci hărțuiește pe aceia, chiar supraviețuitori ai atentatelor de la 7 iulie 2005 care protestează împotriva acestor elucubrații. Ceea ce BBC dezvăluie este faptul că Nick Kollerstrom este și un negaționist al Holocaustului.

Numeroși dintre acești supraviețuitori care resping teoria conspirației primesc amenințări zilnic, unele chiar cu moartea, din partea unor anonimi. Rachel North a înființat un sit în care combate frontal conspiraționiștii http://rachelnorthlondon.blogspot.com și a primit nenumărate mesaje în care este făcută în toate felurile, inclusiv “cățea sionistă” (vă sună cunoscut? Și mie).

Incitare la ură

Dar documentarul BBC arată cum l-a demascat pe autorul filmului Ripple Effect care pe lângă elucubrațiile prezentate, insultă, calomniază și incită la ură împtoriva unor persoane reale, toate sub acoperirea anonimantului. Este vorba de John Hill, un englez din Sheffield care trăiește în Irlanda.

Hill, care se consideră noul Isus Hristos, este persoana care se ascunde sub pseudonimul Muad Dib și a fost arestat de poliția irlandeză și este deținut în așteptarea judecării cererii de extrădare înaintată de Marea Britanie care cere judecarea sa pentru tentativă de influențare a justiției. În 2008, Hill a trimis filmul său unui judecător și unui jurat implicați într-un proces penal legat de atentatele de la 7 iulie 2005. Ca atare, John Hill a devenit un “martir al cauzei adevărului” pentru conspiraționiști.

Acesta este doar un exemplu al perfidiei și abjecției morale de care dau dovadă acești conspiraționiști. Ura pentru civilizația de tip occidental (care face posibilă exprimarea lor liberă) se împletește mai întotdeanu cu antisemitismul și negaționismul Holocaustului și cu o doză sănătoasă de paranoia. Amenințările (de cele mai multe ori sub acoperirea anonimatului) la adresa unor persoane reale și incitările la ură fac din acești indivizi niște potențiali delincvenți penali.

Vă veți întreba ce relevanță are acest articol pentru cei care nu trăiesc în Marea Britanie. Iar răspunsul este simplu: aceleași teoriii ale conspirației, doar pe o scară și mai largă, au fost invocate de pildă cu privire la atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite și ele abundă și pe paginile de internet în limba română.

Aceeași conspiraționiști paranoici, antisemiți, antioccidentali, negaționiști, homofobi, habotnici, nazistoizi și spumegând de furie și resentiment pot fi întâlniți la tot pasul. Unii dintre ei au încercat să-și împroaște veninul și pe pagina revistei ACUM, dar au fost întâmpinați așa cum se cuvine.

Ion Adrian, Ion Atanasiu (probabil una și aceeași persoană), Gerula, echoofsilence, Ion Tinarog și alții au încercat să colporteze aceste teorii sfertodocte și mincinoase, plângându-se că nu li se respectă dreptul la liberă exprimare.

Pentru toți aceștia am un mesaj foarte simplu: libertatea de exprimare se oprește atunci când ea se transformă în incitare la ură și deci în limitarea libertății altora. Pentru acești oameni, care de cele mai multe ori se ascund sub anonimat când împroașcă cu noroi persoane reale, nu am decât dispreț și le promit doar replici extrem de dure, ori de câte ori vor dori să împroaște cu venin.

Dezincriminarea homosexualitatii in subcontinentul indian: istoria lumii se accelereaza

iulie 5th, 2009

India este cea mai populata tara din lume dupa China. Anul acesta exista in India 1,2 miliarde de oameni.
Si iata ca istoria se accelereaza si in aceasta tara-continent!

1. Surprizele placute si neplacute ale istoriei Asiei

Prima surpriza mare a venit in anul 2001, cand China a adoptat recomandarea OMS priovind dezincriminarea homosexualitatii. Deci acum, in numai doua dintre tarile asiatic exista peste doua miliarde si jumatate de oameni sau trei miliarde care nu mai incrimineaza pe homosexuali. Este o victorie de proportii a spiritului uman si a civilizatiei bazate pe stiinta (nu pe religie) in general. Sigur ca exista si destule fortze retrograde in lume, care agraveaza pe masura puterilor lor viata homosexualilor, din cauza prejudecatilor antice si medievale iudeo-islamo-crestine. In antichitate iudaismul si zoroastrismul au fost singurele culturi homofobe cunoscute ( a se vedea si „Lexikon der Psychologie” din anul 1968, care inca se mai afla pe rafturile Bibliotecii Centrale de Stat din Bucuresti, daca nu alta literatura mai recenta; cautati cuvantul „die Homosexualitaet”. In antichitate mai existau si cateva triburi germanice care ucideau homosexualii, dar nu reprezentau majoritatea nici macar in lumea lor.

In schimb celtii, grecii, romanii, fenicienii, cartaginezii (care erau semiti ca si evreii) si multe alte popoare nu erau deloc homofobe. Este oarecum ironic ca atat antisemitismul cat si homofobia provin din lumea antica tocmai din iudaism, gandindu-ne ca tocmai evreii aveau sa sufere cel mai mult din cauza acestor caracteristici ale religiei si culturii lor. „Vechiul Testament” adica Tanakhul, contine mai multe imprecatii anti-iudaice decat Noul Testament si majoritatea scrierilor crestine din antichitate!

Aici fac referire (ca sursa) si la eseurile scrise de un istoric, R. Norton, avand titlul ” The Historical Roots of Homophobia from Ancient Israel to the End of the Middle Ages”. Nu intru in amanunte, dar fac o constatare: in ciuda homofobiei intense din antichitate, datorate iudaismului si zoroastrismului, in cursul istoriei Orientului Apropiat si Indiei au existat si perioade de toleranta neasteptata, ca de exemplu in societatile pre-islamice sau ale Islamului timpuriu.

2. Mahatma Ghandi si cultura indiana antica

Cunoastem cu totii si apreciem atat filosofia cat si activitatea pacifista a acestui gigant al culturii indiene.
Cu atat mai straniu ni se poate parea reactia lui Mahatma Ghandi, pe numele sau adevarat Mohandas Karamchand Gandhi, la vederea urmelor culturii antice indiene. De necrezut, marele filosof si pacifist Ghandi a intentionat sa distruga toate bazoreliefurile antice indiene cu scene „tantrice”, sexuale, datorita puritanismului sau invatat de la englezi.

Noroc ca au existat oameni de cultura occidentali care sa-l convinga sa renunte la „ideile lui revolutionare”. Vedem din nou ca a fi un geniu nu implica intotdeauna a fi rational in toate si nici macar nu implica a avea bun-simtz. Aceasta distrugere evitata in extremis ar fi fost o pierdere ireparabila pentru cultura umana, la fel ca si distrugerea de catre Talibani a statuii gigantice a lui Budha din Afganistan. As zice: „noroc ca l-au oprit pe nebun!”. Putem vedea ca geniul si nerozia uneori fac casa buna.

3. Cauzele homofobiei indiene moderne

La intrebarea „de ce exista astazi homofobie in India” raspunsul imediat este: din cauza ocupatiei Angliei!
Anglia a ocupat India intr-o perioda cand traditia engleza, numita azi „victoriana” era extrem de contradictorie, cum au observat mai multi istorici. Pe atunci in societatea engleza sexualitatea era considerata „pacat”, ca in catolicism azi. Anul ocuparii totale a Indiei este considerat anul 1857, cand India avea in total, impreuna cu Pakistanul de azi (formand ambele o singura colonie engleza) numai saizeci de milioane de locuitori. Comparati cu populatia de azi a Indiei fara Pakistan: 1,2 miliarde de locuitori!

Englezii au adus si lucruri bune in India, ca unificarea limbii (stabilirea limbii engleze ca limba oficiala intre triburile indiene) si tot englezii au ajutat la eliminarea talhariei inter-indiene. Pe atunci comertul in India era parazitat de criminalitatea mare a jefuitorilor interni, care ucideau negustorii si le furau marfa. Acesti talhari indieni se numeau „thugs”, un cuvant preluat de limba engleza, cuvant care este folosit si azi intensiv
pe coasta de est a SUA dar practic necunoscut sau rar utilizat pe coasta de vest, in California. Daca cineva foloseste acest cuvant in vest, i se aduce aminte ca este din New England! Dar morala victoriana puritana a avut si multe consecinte nefaste.

4. Importul in India a eticii victoriene

E usor de aflat din lecturile literare si istorice care era mentalitatea englezilor in perioada victoriana. Pe de o parte, sexualitatea era denigrata in orice imprejurare, dar casatoria era considerata „sfanta”, astfel ca existau destule casatorii „neconsumate”. Sotzii erau extrem de atenti sa fie cat mai „casti” mai ales cu sotiile si cu doamnele din lumea inalta, dar in mod subtil li se recomandau prostituate foarte tinere de obicei. Prostitutia era, nu in mod surprinzator, acceptata in mod oficial, dar ascunsa in cartierele „rau famate”.Baietii erau educati in scoli speciale pentru baieti. Chiar am citit o carte din Anglia acelor vremuri, intitulata „The boy’s own book” care era destinata exclusiv baietilor; fetele aveau alta carte de capatai: „The girl’s own book” care nu putea fi citita de baieti!

In internatele pentru baieti, obsesia generala era ca baietii sa fie paziti toata noaptea, ca sa nu se masturbeze pentru ca se stia ca masturbarea este un pacat numit onanism (dupa persojajul Onan din Biblie). Un director de internat a fost aplaudat de parintii baietilor cand a decis sa reduca portiile la mancare pentru interni ca sa-si poata permite sa tina toata noaptea lumina aprinsa in dormitoare, si sa angajeze si un supraveghetor de noapte!

Unul dintre elevii unui asemenea internat a descris insa cum, dupa schimbul de noapte, veneau „angajatii casei” care la ora 6 dimineata navaleau in dormitoarele pentru baieti si ii masturbau la rand! [Cui vrea sa afle maimulte despre acea epoca, ii recomand cartea lui Havelock Ellis, numita „Psichopatia Sexualis”, volumul 2 intitulat „The sexual inversion”, unde poate gasi o multime de trasnai de acest gen care caracterizau epoca victoriana. Cartea contine practic numai marturii directe de la persoane adevarate si nu este beletristica].

Este foarte interesant de observat ca in aceasta perioada plina de tabu-uri sexuale au circulat aceleasi legende care circula azi in sudul Africii, in plina epidemie de SIDA (AIDS). Pe atunci sifilisul era boala mortala sexuala, asa cum este azi SIDA. Era raspandita credinta ca daca se va culca cu o fecioara virgina, un barbat se va vindeca de sifilis. Am citit despre cazuri concrete cand tocmai asa ceva s-a intamplat in Anglia victoriana, la fel cum si azi unii barbati africani conving unele fete virgine (virginitatea era o obsesie si atunci ca si acum in tarile unde bantuiau sau bantuie inca religiile) sa se culce cu ei (fara prezervativ, ca e periculos, nu-i asa?) ca sa se vindece de AIDS (SIDA). Aceasta mentalitate arhaica poate fi gasita si in povesti religioase sau laice. Eu am auzit odata o fetitza spunadu-i mamei ei: „mama, te doare capul? Ce bine ar fi ca in loc sa te doara capul pe tine, sa-l doara pe nesuferitul de frate-meu”. Gandire infantila, ca in biblie: diavolii care produc o boala se transfera la cuvantul lui Isus Cristos din oameni in porcine! Stiindu-se ca porcii erau „nesuferiti” vechilor evrei, si unora dintre contemporanii nostri, totul are sens!
Sau durerea mamei se poate transfera la fratele „nesuferit”. Si altele!

Evident ca desi accesul baietilor la fete era strict interzis, si homosexualitatea era interzisa. E. M. Foster a descris admirabil acele vremuri, mai ales in cartea sa „Maurice”, publicata numai dupa moartea sa, dupa care s-a realizat si un film celebru cu acelasi nume.
Sa ne gandim ca toate aceste ciudatenii (pentru noii azi pot fi ciudatenii, dar pentru englezi, pe atunci, erau litera de evanghelie) au fost introduse si in India de cuceritorii britanici!

Dupa care, desi in Anglia lucrurile s-au schimbat in mod fundamental in ultimele decenii, totusi ele au ramas aceleasi in fosta colonie, devenita stat independent. (De fapt doua si mai tarziu trei state independente s-au format din India initiala: mai intai India s-a scindat de Pakistan, care la randul sau s-a scindat in Pakistanul de vest (acum Pakistan) si Bangladesh.

5. De ce este importanta aceasta imensa schimbare din India?

In primul rand pentru ca India este, cum am spus, a doua tara din lume ca populatie. In al doilea rand, tarile si organismele internationale retrograde (cum ar fi tarile musulmane si Bisericile crestine (exclud o parte din ele, ca biserica episcopaliana si altele mai mici), mai ales cea Catolica si cea Ortodoxa, vor vedea taiata o parte din audientza ce au avut-o. Nu ne mai putem imagina o vizita papala in India destinata blamarii prezervativelor ca imorale. Acum societatea civila din India, care si asa nu prea este crestina decat in mica masura a inteles ca faptul ca homosexualitatea era ascunsa si criminalizata in India a dus la starea mizerabila a sanatatii homosexualilor indieni, care oricum existau
si se ascundeau de autoritati.

Astfel, acum se stie ca 1% din populatia Indiei are AIDS, dar din cauza ascunderii homosexualilor de frica represiunii, ei nu s-au tratat si nu au luat masuri preventive, iar procentul bolnavilor de SIDA a ajuns in randul lor la 8%. Societatea civila a inteles in sfarsit ca este in interesul tuturor sa nu se mai ascunda lucrurile sub covor, si ca in mod special din acest motiv trebuie sa se propage in mod corect stirile despre modul cum se poate lua aceasta boala si altele. Daca mai indrazneste actualul papa sa puna piciorul in India, el va putea saruta pamantul ca dl Wojtila alta data, dar nu va putea evita demonstratii contra lui si huiduielile adresate de multime. Mai ales nu va putea pretinde, precum cardinalii lui din Zimbabwe si Mozambic, ca SIDA se ia de la prezervative. Este curios cum actualul papa si prezidentul din Zimbabwe, Robert Mugabe, sunt „ejusdem farinae” (din aceeasi faina”, cum spuneau latinii), predicand aceleasi ineptii.

6. Tarile lumii care au legalizat casatoriile gay

Si sa nu uitam ca acesta nu este un sfarsit ci un inceput. Pana acum destule state din Europa si America au votat legi care permit si casatoria intre persoane de acelasi sex. Am intentionat sa le enumar dar numarul lor este foarte mare daca tinem cont de diferentele dintre diverse legislatii, dintre care unele permit direct casatori cu drepturi depline, altele numai parteneriatul civil, altele aceleasi lucruri cu mici diferente legale. Este mai instructiv sa prezint cum stau lucrurile in Europa: (dupa http://pewforum.org/docs/?DocID=235):

Un grup de state are majoritatea populatiei pentru casatoria homosexuala. Aceste tari sunt: Olanda (82% pro gay marriage), Suedia 71%, Danemarca 69%, Belgia 62%, Luxemburg 58%, Spania 56%, Germania 52% si Cehia 52%. Apoi urmeaza un grup de state cu o diviziune a populatiei mai echilibrata: intre 29 si 50%: Austria cu 49%, Franta cu 48%, Regatul Unit(Anglia) cu 46%, Finlanda cu 45%. Pe ansamblu, Uniunea Europeana are aproximativ 44% pro-gay Marriage. Daca am exclude homofobii din Romania si Letonia ar avea 50%.
Irlanda cu 41%, Italia cu 31% Slovenia cu 31% si Portugalia cu 29%. Dupa care urmeaza grupul codaselor: Estonia cu 21% Slovacia cu 19% (ce diferenta intre Cehia/Slovacia! Incredibil!) Ungaria cu 18%, Malta cu 18%, Lituania si Polonia cu 17% fiecare, Grecia si Bulgaria cu 15%, Ciprul cu 14%.

Adevarata extrema a Europei o constituie Letonia cu 12% si Romania cu numai 11%! Putem spune ca nu putea lipsi protocronismul romanesc din coada listei!

Dar sa ne consolam ca romanii din Romania stau totusi mai bine decat unele tari CIS, ca RM, care nici macar nu are o constitutie care sa permita parteneriatul gay! Deci suntem penultimii, dar ultimii sunt tot „de-ai nostri” Despre Rusia si Uraina nu sunt date.

7. India in perspectiva

Am dat aceste date din doua motive: primul, pentru a arata ca statele cele mai civilizate sunt si cele mai avansate in respectarea drepturilor homosexualilor. Atitudinea fatza de evrei si fatza de homosexuali constituie cel mai corect barometru al respectarii drepturilor omului intr-o tara!

Romania are, ca si India, despre care nu sunt date, un drum lung de parcurs. Dar din datele existente rezulta totusi ca istoria se misca in sensul respectarii din ce in ce mai mult a acestor drepturi in toata lumea.

Este adevarat ca unii pun bete in roata istoriei, ca de exemplu Robert Mugabe si papa de la Roma, dar rand pe rand si aceste probleme se vor rezolva, partial de la sine (in sensul ca nimeni nu este nemuritor, orice ar spune religiile) iar apoi in sensul celor spuse de un fizician celebru, cuvinte pe care le reamintesc: „un adevar stiintific (sau de alta natura, putem adauga) nu invinge prin faptul ca va convinge vechea generatie, ci prin faptul ca vechea generatie moare si o noua generatie, care s-a obisnuit cu noua realitate, ii ia locul”.

Principele Radu în campanie în Spania

iulie 5th, 2009

In perioada 28 iunie – 4 iulie, Altetele Lor Regale Principesa Margareta a României si Principele Radu al României, candidat la alegerile prezidentiale, au efectuat o vizita in Spania, pentru a se intâlni cu românii din aceasta tara, estimati la un numar de peste 800.000. Vizita a avut ca scop intelegerea mai profunda a vietii românilor care au ales sa munceasca si sa traiasca in tari ale Uniunii Europene, a problemelor, dorintelor, implinirilor si ingrijorarilor conationalilor nostri stabiliti in afara granitelor României.

Principesa Margareta si Principele Radu au fost primiti la Palatul Zarzuela de suveranii spanioli, Regele Juan Carlos I si Regina Sofia. Vizita a avut un caracter privat.

Principele si Principesa României au vizitat orasele Madrid, Coslada, Getafe, Ciudad Real, Alicante, Benidorm, Valencia si Barcelona. Ei au luat parte la slujbele din parohiile ortodoxe din Madrid si Valencia, s-au intâlnit cu membri ai asociatiior de români din toate orasele vizitate si au avut intâlniri cu autoritatile locale spaniole din Coslada si Ciudad Real.

Principele a avut, de asemenea, intâlniri cu membri ai Camerei Deputatilor (Cortes) si cu mai multe grupuri de oameni de afaceri spanioli interesati sa investeasca in România.

Principesa Margareta si Principele Radu au luat parte la concertul sustinut de Tudor Gheorghe in orasul Getafe, iar Principele Radu a fost oaspetele Palatului Muzicii “Regina Sofia” din Valencia, unde a urmarit un recital sustinut de soprana românca Irina Ionescu.

Cocioabe, bordeie, palate și fascism – locuințele la romi

iulie 5th, 2009

Recentele evenimente din Irlanda de Nord – repatrierea în România a unui grup de circa 100 de migranți romi ca urmare a amenințărilor și violențelor la care au fost supuși de unii localnici au adus un interes sporit pentru Strategia de spuraviețuire a romilor – o serie de conferințe organizate la Londra. Seria s-a încheiat cu o prezentare a percepției publice despre “Ghetto-ul romilor/țiganilor” în organizarea fundației Ion Rațiu.

Arhitectul Cătălin Berescu vorbește despre locuințele romilor: bordeie, barăci în gropile de gunoi, case obișnuite la țară, apartamente de bloc sau, în cazul unei infime minorități, chiar palate.

Diapozitivele pe care le arate sunt făcute în toate colțurile țării și ele relevă o stare de sărăcie extremă în care trăiesc circa un milion de romi. Ceea ce i se pare absolut inacceptabil.

„Este inacceptabil ca oamenii să locuiască în groapa de gunoi, ca oamenilor care locuiesc în condiții precare, adeseori ilegale, să li se taie apa, curentul și cred că este inacceptabil ca într-o societate care a mers spre bine din punct de vedere economic numărul celor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă să crească,” a declarat arhitectul Berescu pentru revista ACUM.

Problema nu e specifică României, romi din Europa de est au migrat în Occident unde se găsesc adeseori împinși în alte ghettouri.

„Segregarea lor în ghettouri rezidențiale în Italia poate fi catalogată fără ezitare drept fascism,” spune arhitectul Berescu.

„În cazul României segregarea lor e mai moale, dar totuși e o politică deliberată. La Piatra Neamț, Cluj, Zalău, Baia Mare, Mangalia și Dorohoi are această dimensiune, un proiect în care am fost implicat.”

Care ar fi soluția? În primul rând, spune Cătălin Bereescu, statul român și societatea în general trebuie să admită că există o problemă care nu scade ca amploare, iar apoi să o trateze în mod global, de la urbanism, la politici sociale și de educație. În caz contrar, la un anumit moment se poate ajunge la o explozie socială.

„Eu cred că copiii lor trebuie să ne îngrijoreze pentru că atunci când mergi într-un ghettou și stai de vorbă cu bătrânii ei sunt foarte în regulă, sunt oameni care s-au dus la școală, oameni care au fost integrați.”

„Am mers cu un jurnalist francez și a ieșit o doamnă dintr-un bordei care a vorbit cu el în franceză. Copiii lor nu mai știu nimic, ei nu mai merg la școală. Ăsta e pericolul – o generație care se pierde.”

Cred, cu toate că e absurd!

iulie 5th, 2009

\”Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre UE… va fi foarte bine\” (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM, anul 2000)

Credo, quia absurdum! Cred, cu toate că e absurd! Aşa obişnuia să răspundă marele teolog Tertulian celor care, păşind după normele elementare ale logicii, încercau să îi demonteze credinţa. Era vorba despre un angajament supra-raţional pe care îl percepi în termenii unui destin implacabil.

Credinţa elitelor şi elitele credinţei

Schimbând acum registrul, crezul tertulian a fost, în realitate, programul politic al elitelor central şi est-europene ieşite de sub ocupaţia comunistă. Mai eficient sau mai puţin eficient, mai sincer sau mai puţin sincer, ele au crezut, chiar şi atunci când acest lucru părea absurd, în destinul euroatlantic al popoarelor lor. Singurul viitor acceptabil. Pro-americane şi antisovietice, ele au reuşit să fructifice un context favorabil şi să găsească aproape întotdeauna busola geopolitică menită să le ghideze spre ceea ce credea că era soarta lor: intrarea în Europa instituţionalizată, adică NATO şi UE.
Este ceea ce i-a lipsit R. Moldova de la constituire până astăzi. Regimurile politice din R. Moldova, indiferent că s-au numit „Snegur”, „Lucinschi” sau „Voronin”, nu au crezut niciodată, cu adevărat, aşa ceva. Şi nu aveau cum, căci provin din acelaşi creuzet: procesele de „moldovenizare” sovietică desfăşurate în anii ’60 în republică, cu tot cortegiul de idei aferente: niciodată euro-atlantice până la capăt, nostalgice, în varii forme, faţă de „patria” pierdută de la Moscova, românofobe sau cel puţin reticente faţă de Bucureşti. Maximumul de viziune la care au ajuns aceste elite a fost percepţia R. Moldova ca un spaţiu de interferenţă, ca un „pod de trecere” între Est şi Vest, care – vai! – nu o dată s-a transformat în… preş. În aceste condiţii, eşecul R. Moldova, de 20 de ani încoace, este perfect inteligibil.

Textul şi contextul

Există două opinii extreme care circulă în legătură cu şansele integrării europene în stânga Prutului. Prima e fatalistă. R. Moldova nu se poate integra pentru că, în realitate, „UE nu vrea să ne primească”. Are destule probleme şi fără Chişinău şi nu e dispusă să rişte nimic în numele micului vecin nemijlocit al UE şi NATO. Extensia acestei viziuni este un soi de reactivitate faţă de liderii uniunii, consideraţi cinici şi lipsiţi de principii pentru că nu oferă, imediat şi necondiţionat, ceea ce se consideră că ar cere populaţia R. Moldova, adică integrare. A doua teză vorbeşte, frenetic, despre „să facem Europa la noi acasă!”. Este o viziune strictă de politică internă, care sugerează că principalul actor al integrării este Chişinăul şi prestaţia sa din interior.

Ca orice extreme, ambele teze au ceva adevărat în ele. Doar că excesul le face inoperabile. În realitate, integrarea europeană nu e nici numai una, nici numai alta. Este o îmbinare de efort intern eficient şi context extern favorabil. Una fără alta nu se poate, deşi, de cele mai multe ori, absenţa celui din urmă este utilizată ca scuză pentru abandonarea celui dintâi. Şi acest lucru este fals şi periculos. Mai ales astăzi – sau cu atât mai mult astăzi! -, când contextul nu este deloc favorabil.

\”Circ, nu pâine!\”

Frontiera estică nu arată deloc bine, în ciuda faptului că preşedinţia UE va fi preluată de un stat promotor al Parteneriatului Estic, precum Suedia. Şi nu arată bine pentru că, nu de puţine ori, Vestul s-a înşelat în raport cu actorul pentru care „vecinătatea estică” înseamnă „străinătate apropiată”. Anume – Rusia. Despre Federaţia Rusă s-a crezut, la început, că poate deveni „civilizată”, adică credibilă ca partener de dialog, prin dezvoltare. Prosperitatea ar genera aspiraţii de aceeaşi formulă precum cele ale europenilor şi, aşa cum două state care au pe teritoriul lor „MacDonald’s”-uri nu au făcut niciodată război, aşa şi relaţiile dintre Occident şi Rusia se vor pacifica. „Doctrina Putin” a arătat naivitatea şi eroarea acestei teze. Recent, „experţii” au schimbat registrul. Dacă o Rusie bogată nu devine civilizată în raport cu Occidentul, atunci o Rusie sărăcită, da! Şi s-a crezut că întregul context al crizei economice va tempera apetitul geopolitic al Moscovei. Iarăşi eroare. Care e evidentă astăzi, prin disponibilitatea uluitoare a Rusiei de a transforma criza economică internă în oportunitate de politică externă: investiţiile ruseşti – anunţate sau realizate – au, de fiecare dată, vector geopolitic precis.

Rusia se mişcă lejer pe timp de criză – de fapt, toată istoria ei recentă este o criză prelungită – şi beneficiază de un sprijin incontestabil pe care nu îl are nici un alt actor euroatlantic: un public care nu sancţionează politic elitele guvernamentale, în ciuda crizei. În primul rând, nu poate, pentru că opoziţia politică spre care s-ar putea canaliza voturile este sistematic blocată şi, în al doilea rând, pentru că nu vrea cu adevărat. Circul este, nu o dată, substitutul pâinii. Acolo, în numele gloriei şi supremaţiei ruseşti, se poate îndura infinit mai mult decât ar fi capabili să o facă occidentalii la ei acasă. Aşa că ecuaţia geopolitică la care asistăm astăzi este următoarea: confruntarea între un Occident preocupat, înainte de toate, de criza economică internă şi o Federaţia Rusă, ocupată, cu prioritate, cu politica externă.

Un „Helsinki-2” pentru (ne)liniştea noastră

Şi asta nu e tot. Aplombul Moscovei este debordant, mai cu seamă înaintea vizitei preşedintelui Obama la Moscova (6-8 iulie). Deja scutul antirachetă începe să dispară de pe agendă, dar provocarea majoră a Moscovei se numeşte, cel puţin în mass-media, „Helsinki-2” sau „Helsinki Plus”. Adică o reconfigurare a contextului instituţional global de securitate şi o „depăşire” a principiilor Acordului final semnat în capitala finlandeză în 1975.
Sună, deocamdată, a science-fiction, dar provocările sunt imense. Preşedintele Medvedev a prezentat raţiunea acestei iniţiative, prima dată, într-un discurs rostit la Universitatea Helsinki, la 20 aprilie. Chiar dacă a dat „asigurări” că nu e vorba despre renunţarea la Actul din 1975, miza propunerii este regândirea întregii arhitecturi de securitate globale: diminuarea NATO, minimalizarea axului euroatlantic la nivel internaţional sau pulverizarea OSCE. În ceea ce priveşte spaţiul estic, propunerile sunt o veritabilă afirmare rusă a doctrinei Monroe în „străinătatea apropiată”, care subminează implacabil actualele tratate de securitate europeană (CSCE, Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa etc.), adică cele care permit gestionarea numărului şi a mişcărilor de trupe în regiune. R. Moldova e vizată direct, pentru că ar fi vorba inclusiv de trupele ruse din Transnistria – iar faptul că aeroportul de la Mărculeşti a devenit operaţional poate căpăta şi alte conotaţii.

Înapoi la alegeri

Ce au de-a face toate aceste lucruri cu alegerile din 29 iulie? Au! Pentru că miza lor rămâne crucială, mai ales în aceste condiţii. Şi nu pentru că atunci se va juca integrarea imediată în UE a R. Moldova. A pune aşa problema ar fi naiv şi ineficient. Ci pentru că atmosfera tensionată în care ne aflăm devine impredictibilă. De aceea, nimeni nu poate spune astăzi, cu certitudine, cum va evolua. Tocmai de aceea e nevoie la Chişinău de o echipă pregătită pentru oportunităţi. Miza alegerilor din 29 iulie este aducerea la guvernare a unei echipe credibile, în exterior şi interior, cu relaţii solide la nivelul capitalelor euroatlantice – inclusiv, sau mai ales, cu aliatul natural România. În cazul unei conjuncturi internaţionale favorabile – pe care în niciun caz R. Moldova nu o va decide! -, adică redeschiderea uşii uniunii, această echipă va trebui să fie gata, ferm şi credibil, să spună: PREZENT. Despre asta va fi vorba, în realitate, în alegerile din 29 iulie 2009.

…Credo, quia absurdum!

Articolul a fost publicat inițial în Timpul www.timpul.md

1989 – 2009. Prea devreme?

iulie 5th, 2009

In 1989 Romania a pornit printre altele si cu handicapul unui sistem invechit de vreo 100 de ani (aici nu mai este vina comunistilor) si perpetuat prin orbirea obisnuintei (nu neaparat rea-vointa; Sarkozy pomenea de curand despre sisteme de administratie vechi de 100 de ani si nu vorbea de Romania). Contributia cortinei de fier romanesti a fosta insa si aceea ca impiedicat propagarea prin osmoza a modernizarilor de dupa al II-lea razboi mondial (sa zicem, de exemplu, platile direct din contul curent, autostrazile). Nu toate innoirile (de fapt putine dintre ele) erau anticomuniste asa ca efectul cortinei de fier a fost mult mai rau decat acela ca proteja comunismul.

La asta s-a mai adaugat tara nationalismului si xenofobiei cu care se incerca, si reusea, in multe din cazuri, sa fim impregnati. Iliescu a avut grija sa faca update transmitand de la inceput mesajul subliminal ,”democratia noastra e unica si nu luam lectii de la altii”.

Dupa ’89 innoirile in Romania au mers prea lent si mai ales hatotic. Piata libera si-a facut in mare datoria dar efectele ei au fost mai mult in zona modernitatilor superficiale. Telefonia mobila, internetul, piata automobilelor si cea a locuintelor MARI, nu cele rationale pentru toata lumea, au inflorit. Dar asta nu a fost de ajuns ca sa urneasca colosul. Am impresia, marea parte – sau prea mare – a adolescentilor din Romania folosesc din plin modernitatile dar pastreaz mentaliatea nationalista.

Competenta sociala si respectul pentru lucrul facut au continuat sa fie notiuni inexistente. De aici a suferit printre altele turismul, practicat pe baza arogantei (<<,"americanii bogati" sunt morti dupa manastirile si icoanele noastre, ca "ei nu au asa ceva">>). Urbanismul a fost si el in colaps tot din aceasta cauza. Definesc urbanismul ca stiinta arhitectului de a concepe cladiri, ansamble la care oamenii sa vin in numar mare si sa se simta bine, fara ca acestea sa creeze alte disfunctii.

A pretinde oamenilor sa ridice singuri valul orbirii este poate prea mult. Nu poti sa iesi singur dintr-o groapa tragandu-te de par. Exista probabil metode dar pentru asta se cer vizionari care sa preseze (sic!) accelerarea progresului. Daca nu ma insel, in toata perioada moderna a Romaniei, de la ’48 incoace, numai elitele au intreprins ceva in directia asta. Au fost copiii de boieri scoliti (si pervertiti) la Paris, a fost un Carol I etc. Bineinteles, nu au facut- o singuri, dar a fost tot timpul o nevoie de a initia procesele modernitatii cu mult mai mult decat la alte popoare (germani, englezi etc).

Ca Romania este sau nu altfel decat alte tari, personal putin ma intereseaza. Suntem alftel, din motive istorice si geopolitice, ca si bulgarii de exemplu. Dar asta nu cred ca trebuie sa ne preocupe prea mult. Romania este un ,”caz” pentru care trebuie ales setul de metode tehnice adecvate care intr-adevar tin seama de caracterul ei ,”diferit” (ma refer la obstacole si dificultati) nu pentru a-l perpetua in modelul viitor pentru care se tinde. Vezi confuzia lui Iliescu cu ,”democratia originala”. Dupa parerea mea suntem o societate cu o „democratie originala” care trebuie sa tinda spre o ,”democratie obisnuita”. Putem fi si ramane originali in cultura si civilizatie dar instrumentele si modelele pe care le folosim in societate trebuie sa fie cele standardizate, chiar cu acceptarea pentru moment a unor pierderi comparat cu posibilele modele singulare si de succes din lume. Daca chiar ne-am dori o democartie putin mai orginala, am putea sa ne inspiram de de exemplu la cea suedeza, care deunazi a fost laudata de Barroso http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/7/1/visit_of_the_european_…

Hm, ma tem ca vor mai trece inca doua decenii…
Ma gandesc si la o discutie avuta cu un rus, in urma cu vreo doi ani. Un om foarte deschis, dar care auzindu-mi ,”vaicarelile” la fel cum am scris mai sus, mi-a retezat-o foarte sarcastic ca ar trebui, odata ce am facut pasul, sa ii las in pace pe romani sa isi construiasca viata asa cum si-o doresc. Ca ei se simt bine in mare asa cum este acum iar criticile mele izvorasc dintr-o ura profunda. Ar fi usor sa arunc toata vina pe el dar replica lui ma tulbura si acum. Ca sa ma scuz, as vrea doar sa clarific. „Visul” meu se limiteaza doar la aceea ca daca exista o solutie buna undeva in lume, indiferent unde, de exemplu mulgatoare automate pentru capre, aceasta sa poata fi identificata, analizata rapid si aplicata fara intarziere si in tara fara ca din asta sa se faca de fiecare data un caz de frustrare filozofica de genul ,”sexul ingerilor”.

Bacaloriatul şi alte egzamene…care este!

iulie 5th, 2009

În fiecare an de o vreme încoace, în vară, are loc un eveniment care implică un număr relativ mare de cetăţeni români de toate vârstele, sexele, categoriile sociale şi convingerile politice: bacalaureatul. Şi tot de la an la an mă conving că forma aceasta de evaluare, aşa cum este ea aplicată în sistemul românesc, nu e decât o glumă. O glumă costisitoare, sinistră, o glumă în care actorii se iau în serios, o şaradă în care se folosesc mai mereu cuvinte mari: performanţă, procent de promovabilitate, itemi ş.a. Atât de concentraţi asupra evenimentului în sine, nu mai putem vedea care sunt urmările lui. Dincolo de miile de pagini acoperite cu platitudini, dincolo de sutele de ore petrecute de profesorii-corectori cu ochii aţintiţi în foile de concurs, dincolo de butaforie aşadar, nu se află nimic.

Ca formă de evaluare bacalaureatul actual nu îşi atinge niciuna dintre ţintele pe care ar trebui să le atingă un examen de maturitate. Sunt frecvente cazurile în care elevi de media 5 în toţi cei patru ani de liceu obţin 10 la examinarea orală şi între 7 şi 8 la examinarea scrisă. În mod normal, dacă ne-ar preocupa cu adevărat învăţământul românesc, ar trebui să investigăm fenomenul, căci (e clar!) cineva greşeşte: ori profesorul de liceu, ori corectorul de la bac. Mai există, e adevărat şi ipoteza ca, în chiar ziua bacalaureatului, în masă elevii români să primească inspiraţie direct de la duhul sfânt şi în felul acesta performanţele lor şcolare să crească brusc cu mult peste capacităţile demonstrate în cei patru ani de liceu. În definitiv, de ce ar trebui să ne pese? Pe noi ne interesează cifrele; ca şi în alte cazuri, învăţământul de la noi e o… afacere contabilă. Ne uităm pe cifre, ne consolăm privind statisticile şi o luăm în fiecare an de la capăt.

De când variantele de subiecte apar pe internet, cei mai mulţi dintre elevii români îşi procură una dintre multele culegerile care oferă răspunsurile de-a gata şi, în funcţie de vigilenţa supraveghetorilor, le folosesc transcriind răspunsurile pe foile de concurs. Sau, în cazul cel mai fericit, se memorează fraze cu un mare caracter de generalitate, aplicabile fără scrupul oricărui text literar. Să luăm un exemplu: „Poezia lui X surprinde în peisajul epocii prin originalitate şi prospeţimea limbajului poetic”… În locul acelui X puteţi aşeza orice nume de poet român sau de aiurea. În felul acesta, tinerii absolvenţi pierd proprietatea termenilor, cuvintele nu mai înseamnă pentru ei decât simboluri grafice transcrise de pe o pagină pe alta. Literatura se transformă în sumă de texte poetice sau epice lipsite de sens autonom.

Şi acesta este doar vârful icebergului. Din ce în ce mai mult astăzi în licee, literatura se predă fragmentar. Dincolo de adevărul banal al sintagmei „se citeşte din ce în ce mai puţin”, se ascunde adevărul unei alte sintagme „se înţelege din ce în ce mai puţin”. În timp ce reforma în învăţământ se reduce la aspecte administrative, manualele se tabuizează, romanele se citesc „pe fragmente” iar critica literară are întâietate asupra literaturii înseşi. Devine în felul acesta mai important ce crede George Călinescu despre Eminescu decât poezia eminesciană în sine. Elevii posedă sentinţe critice, le rostesc axiomatic şi… cam atât. Manualele însele ilustrează un principiu de predare absurd: cronologia evenimentelor literare este înlocuită de literatura predată… tematic. Nu mai avem nevoie de o prezentare a culturii române de la, să zicem, umanism la postmodernism, ci de un amalgam indistinct de texte ordonate după teme precum iubirea, natura sau moartea. Rezultatul? Incapacitatea celor mai mulţi dintre elevi de a încadra corect textul literar într-un context cultural.

Proba orală a bacalaureatului la Limba şi Literatura Română este şi ea birocratizată. Răspunsuri-standard, clişee şi cuvinte mari rostite dezinvolt. În vreme ce întreaga energie reformatoare a ministerului se concentrează asupra sistemelor macro, la nivel „micro” totul se degradează iremediabil. Soluţia ar fi renunţarea la reforma de sus în jos. Înainte de a schimba aproape anual metodologii şi calendare de examen, înainte de a asuma pachete legislative masive cu viziuni de ansamblu şi propuneri grandioase, ar trebui să vedem ce se poate reforma la nivelul primar al relaţiei dintre dascăl şi elev. Va deveni în curând prea târziu. Liceenii de ieri au devenit licenţiaţii de astăzi şi vor deveni cu siguranţă profesorii de mâine.

Am aflat de curând că la un examen de licenţă, o studentă la Filologie i-a confundat pe Ion Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade. Evident, studenta a devenit licenţiată. Mi-a fost teamă să vad unde anume a fost repartizată după examenul de titularizare. Mă aştept însă ca în curând să fim colegi, să ne întâlnim în pauze prin cancelarie şi să discutăm afabil despre banii de vacanţă, sporurile de dirigenţie şi revendicările sindicatelor din învăţământ. Între timp, vremea se va fi scurs şi apoi, sincer vorbind, îi mai pasă cuiva că între Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade se află un secol de cultură şi literatură română? Astea sunt amănunte…

Cât de mult va scădea economia României în 2009?

iulie 5th, 2009

Produsul Intern Brut (PIB) în zona euro se află în cel de-al patrulea trimestru de scădere. Ţările din afara zonei euro, precum Ungaria sau Letonia, se află în cel de-al doilea sau al treilea trimestru de scădere consecutivă. Ritmul de scădere a fost din ce în ce mai mare.

Pe de o parte, aceeaşi tendinţă se regăseşte şi în România, cu un decalaj de circa două luni faţă de zona euro. Pe de altă parte, efectele crizei economice se resimt mai puţin în România, din cel puţin două motive:

– expunerea mai mică la piaţa externă: ponderea exporturilor în PIB este de 2 -3 – 4 ori mai mică decât în ţările vecine şi baltice mai dezvoltate;

– sistemului financiar-bancar este relativ mai protejat în faţa creditelor restante: ponderea creditelor restante în totalul creditelor a crescut, dar este în prezent de cca. 2,8% în totalul portofoliului de credite.

Abia în trimestrul IV al anului 2009 putem spera la o revenire din căderea economică, fie cu un ritm negativ redus, fie cu o uşoară creştere economică. Trimestrul III ne va da semnalul necesar pentru a oscila în favoarea uneia din aceste talere.

În condiţiile date, două treimi din eforturile Guvernului ar trebui să se focalizeze pe reducerea cheltuielilor publice şi o treime pe creşterea veniturilor. Or, pe primele cinci luni ale acestui an sesizăm o constantă colectare mai mică de venituri faţă de aceleaşi luni din anul precedent, respectiv cheltuieli superioare începând cu luna februarie – ceea ce a dus la creşterea deficitului bugetului general consolidat de 7 ori pe primele cinci luni cumulate faţă de aceeaşi perioadă a anului precendent (vezi tabel 1).

De ce spun că spaţiul de creştere a veniturilor bugetare este mult mai mic decât cel al reducerii cheltuielilor publice? Producţia industrială şi comerţul cu amănuntul s-a dezumflat cu câte aproximativ 10%, iar rata şomajului a crescut la 5,7% la sfârşitului primelor patru luni. 517.700 români sunt în şomaj. Lucrările de construcţii s-au contractat cu aproape 14%, serviciile de piaţă prestate populaţiei cu aproape 20%, iar vânzările de automobile şi motociclete cu peste 30%. Salariul mediu net a scăzut în aprilie la 336 euro faţă de 352 euro în aceeaşi lună din anul precedent din cauza diferenţei de curs valutar, căci în valori nominale în lei raportul este invers. În schimb, pensia medie a celor asiguraţi de stat a crescut la 169 euro (faţă de 155 euro în aprilie 2008), iar pensia medie a agricultorilor la 72 euro (faţă de 66 euro în aprilie 2008), în aceeaşi perioadă.

Soluţii pentru ieşirea din criză:

1. Reducerea risipei cheltuielilor publice şi a numărului de funcţionari publici cu scopul reorientării acestor resurse spre proiecte de investiţii în infrastructură, în mediu şi în resursa umană, în parteneriate public-private, cu efecte de antrenare majore în economie. Transparentizarea tuturor cheltuielilor publice de peste 10.000 de euro, cu detaliile legate de obiectul contractului şi furnizori afisate pe site-urile tuturor instituţiilor publice.

2. Imbunătăţirea mediului de afaceri prin diminuarea numărului de impozite şi taxe, reducerea costurilor administrative cu plata acestora, accelerarea procedurilor de înregistrare a firmelor (e.g. reforma legii falimentului în sensul diminuării puterii debitorilor şi accelerării procesului de realocare a resurselor către industrii mai competitive) şi scutirea totală de impozit pentru formarea profesională continuă a angajaţilor.

3. Prelungirea maturităţii împrumuturilor luate de pe piaţa internă şi lansarea unui Eurobond în valoare cât mai ridicată (4-5 miliarde de euro) cu scopul limitării efectului de crowding out de pe piaţa internă şi disponibilizării unor resurse bancare suplimentare către sectorul privat.

Ce măsuri bune s-au luat până acum?

1. Simplificarea condiţiilor procedurale şi financiare pentru accesarea fondurilor europene. Performanţele administraţiei Boc în doar 6 luni ( până la 19 iunie 2009) aproape o egalează pe cea a domnului Tăriceanu în doi ani în ceea ce priveşte absorbţia fondurilor comunitare. Astfel, în ultimele 6 luni s-au făcut plăţi către beneficiari aproape câte s-au făcut în 2007 şi 2008 cumulat (504,65 milioane de lei faţă de 583 de milioane de lei în anii 2007 si 2008) şi s-au semnat 1127 de contracte/decizii de finanţare in valoare de 4774,60 lei, faţă de 168 de contracte în valoare de 5094,04 lei în perioada 2007-2008.

Comparaţă ca medie lunară, situaţia absorbiţiei fondurilor stă astfel:

– Au fost depuse un număr de 2057 de proiecte în primele 6 luni faţă de 6708 proiecte cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 23% pe lună a numărului de proiecte depuse.

– Valoare totală:17,883.66 mil RON faţă de 46,267.66 cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie,cu 54% pe lună a valorii proiectelor depuse;

– Au fost aprobate 1587 proiecte faţă de 420 proiecte cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 150% pe lună a numărului de proiecte aprobate.

– Au fost luate decizii de finanţare pentru 1127 de contracte faţă de 168 contracte cumulat pe 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 168% pe lună a deciziilor luate pentru finanţarea contractelor.

– Plăţi către beneficiar: 504.65 mil RON faţă de 583.65 cumulat 2007-2008) – se observă o creştere, în medie, cu 246% pe lună a banilor ce ajung la beneficiar.

2. Modificarea cadrului legislativ privind achiziţiile publice, în scopul scurtării termenelor şi simplificării procedurilor, pentru accelerarea procesului de atragere de fonduri europene

3. Continuarea şi extinderea programului Rabla : începând cu acest an, sunt acceptate pentru intrarea in program şi maşinile mai vechi de 10 ani, cu doi ani mai “tinere” decât cele admise până anul trecut. Noul program mai aduce, ca noutate, majorarea sumei acordate de la 3.000 de lei la 3.800 de lei, precum şi finanţarea a nu mai puţin de 60.000 de vehicule faţă de numai 40.000 în 2008. Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional pentru anul 2009 se derulează în trei etape, iar prima etapă a fost încheiată.

4. Aprobarea prin HG a indicatorilor tehnico-economici pentru construcţia a 829 apartamente, în 9 localităţi, în cadrul programului de construcţii locuinţe pentru tineri, destinate închirierii.

5. Achitarea datoriilor guvernamentale, a facturilor şi subvenţiilor restante în valoare totală de 8,4 miliarde lei.

6. Compensarea TVA-ului de recuperat cu TVA-ul de plătit sau cu alte impozite datorate bugetului de stat şi în lunile ulterioare lunii în care s-a depus cererea de restituire, precum şi după expirarea termenului legal de 45 de zile. Această măsură este în curs de avizare şi urmează a fi implementată cu ocazia revizuirii Codului de procedură fiscală.

7. Suspendarea ocupării prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice, cu excepţia unui procent de maxim 15% din posturile vacantate ulterior – OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.

8. Pentru demnitari şi pentru funcţiile asimilate cu funcţii de demnitate publică, Guvernul a îngheţat salariile pentru anul 2009 prin OUG nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar. Măsura a fost extinsă pentru întreg personalul din sistemul bugetar.

9. Simplificarea şi reducerea numărului de taxe şi tarife cu caracter nefiscal: până acum au fost eliminate sau comasate 189 taxe/tarife.

10. Finanţarea programului „Creditele agricole”, prin alocarea unui procent de 30% din volumul creditelor agricole contractate, indiferent de obiectul activităţii agricole desfăşurate (alocare de la bugetul de stat).

11. Compensarea datoriilor la bugetul de stat ale producătorilor agricoli cu sumele acestora cu titlu de susţinere financiară, sume prevăzute în bugetul MAPDR. S-a elaborat un memorandum, avizat de MFP, prin care se propune asigurarea resurselor financiare necesare.

12. Acordarea de sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal în 2009 echivalent 23 milioane euro, aprobat prin Hotărâre de Guvern.

13. Sporirea alocării bugetare pentru schema de ajutor de minimis pentru dezvoltarea şi modernizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, de la 5 milioane Euro pentru perioada 2007-2011, la 100 de milioane Euro, pentru perioada 2009-2011, dintre care 20 de milioane Euro pentru anul 2009. Realizat – alocare de la bugetul de stat. Suma maximă nerambursabilă ce poate fi obţinută de IMM-urile eligibile este 200.000 de Euro pe trei ani fiscali, în baza prezentării unui plan de afaceri.

Andreea Vass este consilier personal al premierului Emil Boc

Decernarea Medaliei Goethe 2009

iulie 5th, 2009

În 28 august 2009 Goethe-Institut decernează pentru a 55-a oară Medalia Goethe. Anul acesta distincţia acordată personalităţilor care s-au remercat în domeniul schimbului cultural internaţional, se va face pentru prima dată cu ocazia zilei de naştere a patronului de nume şi nu de ziua comemorării morţii acestuia. Preşedintele Goethe-Institut, Klaus-Dieter Lehmann, va înmâna la Palatul din Weimar Ordinul oficial al Republicii Germane criticului de teatru şi traducătorului român Victor Scoradeţ, traducătorului norvegian Sverre Dahl şi scriitorului şi filosofului suedez Lars Gustafsson. Un program realizat în cooperare cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar va constitui cadrul cultural al actului festiv.
Goethe-Institut îl omagiază cu Medalia Goethe pe criticul şi traducătorul român Victor Scoradeţ. El primeşte distincţia pentru excepţionalele sale traduceri de piese de teatru contemporan din limba germană şi pentru implicarea sa în montarea acestora în România. Comisia care a hotărât acordarea distincţiei a fost motivată, în cazul lui Scoradeţ, şi de faptul că piesele germane de teatru pe care le-a tradus, constituie, în peisajul teatral românesc, repertoriul strain cel mai des jucat.
Scoradeţ, care de opt ani traduce anual câte trei piese de teatru, din însărcinarea Goethe-Intitutut Bucureşti, este nu numai un partener important în dialogul dintre scenele teatrale din România şi Germania. Totodată, datorită simţului său lingvistic ieşit din comun, el a realizat o performanţă extraordinară traducând, printre altele, şi opere de Günter Grass, Martin Walser sau Hans Magnus Enzensberger.
Medalia Goethe va fi acordată şi traducătorului norvegian Sverre Dahl pentru opera sa de o viaţă: de peste douăzeci de ani Dahl se ocupă cu opere scrise în limba germană, realizând până în prezent 120 de traduceri. „Demn de remarcat este”, conform comisiei de selecţionare „marea diversitate a activităţii sale de traducător.„Lista traducerilor sale poate fi citită ca un ‚Who is Who‘ al dramaturgiei în limba germană“. Dahl a tradus clasici germani ca Goethe, Novalis şi Hölderlin, dar şi clasici moderni ca Franz Kafka, Hermann Broch, Robert Walser, Wolfgang Koeppen şi Ingeborg Bachmann. A tradus, de asemenea, şi autori contemporani ca Ingo Schulze, Daniel Kehlmann şi Lukas Bärfuss, precum şi texte filosofice de Max Weber, Norbert Elias şi Rüdiger Safranski. Prin numeroasele sale traduceri din autori importanţi ai spaţiului german, Dahl, care se consideră un „traducător practic, nu un teoretician al traducerii“, s-a remarcat „în mod excepţional în ceea ce priveşte transmiterea literaturii şi filosofiei de factură germană în Norvegia“.
Scriitorul şi filosoful suedez Lars Gustafsson primeşte Medalia Goethe pentru vasta sa operă literară care demonstrează o puternică legătură cu Germania. Prin numeroasele sale publicaţii Gustafsson a influenţat încă din anii 70 imaginea Suediei în Germania, dincolo de tradiţia cărţilor pentru copii şi a popularei literaturi poliţiste suedeze. Numeroasele sale şederi în Germania sunt reflectate în scrierile sale, în mod special în romanele din pentalogia „Risse in der Mauer“. Prin aceste romane Gustafsson îl trimite pe cititor într-o călătorie în timp prin Suedia anilor 60 şi 70, care urmăreşte în mod precis şi critic schimbările în sistemul de valori al societăţii. Unele părţi ale acestei călătorii în timp s-au născut în anii 70, în timpul unei burse DAAD în Berlinul de Vest, unde Gustafsson a avut contacte strânse cu autori germani ca Hans Magnus Enzensberger, Max Frisch, Uwe Johnson şi Günter Grass.

Discursul festiv, cu ocazia decernării celor trei Medalii Goethe, va fi ţinut de jurnalista culturală Sigrid Löffler din Austria. Discursurile de laudatio pentru cei trei medaliaţi vor fi ţinute de dramaturgul Dea Loher, laureată a mai multor premii (Victor Scoradeţ), de traducătorul şi profesorul de germanistică Per Øhrgaard, conducătorul ştiinţific al „Medienarchiv Günter Grass Stiftung“ (Sverre Dahl) şi de criticul literar Heinrich Detering, directorul Seminarului pentru Filologie Germană şi al Centrului pentru Studii Comparatistice al Universităţii din Göttingen (Lars Gustafsson).
Pentru prima dată în 2009 Goethe-Institut împreună cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar organizează un program cultural pentru decernarea Medaliei Goethe. În seara festivă va avea loc la Weimarhalle un concert al Orechestrei Sinfonice Germane din Berlin sub bagheta dirijorului Ingo Metzmacher. În cadrul unui matineu la oranjeria castelului Belvedere cei trei laureaţi vor discuta despre anul schimbărilor 1989. Jurnalista Franziska Augstein va modera discuţia, în care accentul se va pune pe experienţele personale ale laureaţilor după căderea zidului.
Medalia Goehte a fost fondată în 1954 de către conducerea Goethe-Institut şi a fost recunoscută de către Republica Federală Germania în 1975 ca ordin oficial. Din 1992 până în 2008 medalia a fost decernată la Weimar cu ocazia comemorării morţii lui Goethe. În 2009 medalia va fi decernată pentru prima dată la 28 august, ziua de naştere a lui Goethe.
Se acordă distincţii personalităţilor din străinătate care s-au remarcat în medierea limbii germane şi a schimbului cultural internaţional. De la prima decernare în 1955, Medalia Goethe a fost acordată unui număr de 320 de personalităţi din 58 de ţări. Printre personalităţile distinse cu această medalie se numără Andrei Pleşu, Pierre Bourdieu, Jorge Semprún, Sir Ernst Gombrich, György Ligeti, Sir Karl Raimund Popper, Billy Wilder şi Daniel Barenboim.

Ceremonia este organizată în cadrul unui parteneriat strâns cu Klassik Stiftung Weimar şi oraşul Weimar. Programul cultural este organizat în colaborare cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar.

Cu această ocazie va avea loc in septembrie o manifestare/conferinta de presa la Institutul Cultural Român. Data exactă va fi anunţată în timp util.

Laureat: Victor Scoradeţ
Critic de teatru şi traducător

Criticul de teatru şi traducătorul Victor Scoradeţ se asigură ca în România piesele de teatru germane să reprezinte repertoriul străin cel mai des jucat.
De opt ani Goethe-Institut i-a încredinţat traducerea anuală a trei piese în limba română, intensificând astfel colaborarea teatrelor din România şi Germania.
În 2002 Victor Scoradeţ se aventurează împreună cu Teatrul Act din Bucureşti pe un teritoriu nou: a fost primul teatru românesc care a inaugurat o „Bursă a textelor de teatru “. În cadrul unor seri de lectură se prezentau piese din dramaturgia germană contemporană, urmate de discuţii ale publicului pe marginea textelor. Succesul a fost atât de mare încât mai multe dintre piesele prezentate au fost puse în scenă, printre care „Şefele“ de Werner Schwab, „La noroc“ de Franz Xaver Kroetz, „Chip de foc“ de Marius von Mayenburg şi piesa „Top Dogs“ a lui Urs Widmer. Un an mai tarziu a urmat programul „Piese noi“, prin care erau prezentate texte noi din Europa: la Bucureşti, Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe şi Oradea au avut loc lecturi scenice cu douăzeci de piese din Germania, Ungaria, Elveţia, Rusia, Norvegia şi Suedia. Susţinerea dramaturgiei contemporane germane constituie demult centrul activităţii lui Victor Scoradeţ. Lista traducerilor sale de teatru se citeşte asemenea unui „Who’s who“ al dramaturgiei germane contemporane: Lukas Bärfuss, Sibylle Berg, Oliver Bukowski, Tankred Dorst, Thomas Hürlimann, Thomas Jonigk, Marius von Mayenburg, Dea Loher, Moritz Rinke, Roland Schimmelpfennig.
Datorită implicării lui Scoradeţ multe dintre piesele sale traduse sunt puse în scenă în teatre româneşti, piesele de teatru germane reprezentând astfel în prezent repertoriul străin cel mai des jucat pe scenele româneşti.
Totodată el îşi foloseşte extraordinarul simţ lingvistic şi pe planul traducerilor literare: a tradus opere de Günter Grass, Martin Walser, Hans Magnus Enzensberger, Dieter Schlesak, Botho Strauss, Friedrich Nietzsche şi Kurt Drawert.
Victor Scoradeţ s-a născut în 1953 la Strehaia. După absolvirea studiilor de limba germană la Universitatea din Bucureşti a lucrat ca profesor de limba germană şi engleză, după care şi-a început activitatea de redactor la ziarul „Neuer Weg“. Scoradeţ a lucrat la redacţia ziarului care se adresa minorităţii germane din România până în anul 1989. După Revoluţie a trecut la revista lunară „Neue Literatur“, iar de acolo în 1992 la magazinul cultural „Contemporanul“. Peste doi ani a preluat secţia „Programe & Proiecte“ în cadrul UNITER şi a rămas directorul acesteia până în anul 2000. Pe lângă această activitate, între 1996 şi 2000 Scoradeţ a fost directorul artistic al Festivalului internaţional de teatru de la Piatra Neamţ şi consilier artistic al teatrului din localitate. În acea
perioadă, teatrul a fost distins cu premiul de critică „Cel mai bun teatru românesc“. Începând cu anul 2001 Scoradeţ traduce anual, din însărcinarea Institutului Goethe, trei piese de teatru din limba germană în limba română şi depune eforturi ca acestea să fie puse în scenă. Scoradeţ a înfiinţat teatrul ARCA, cel de al doilea teatru independent din România. În prezent Scoradeţ este consilierul artistic al Festivalului Internaţional de Teatru Underground din Arad. În 1993 a fost distins cu premiul pentru critică de teatru al UNITER. Victor Scoradeţ trăieşte la Bucureşti.

Victor Scoradeţ
Traduceri din literatura germană:
Friedrich Nietzsche: Dincole de bine şi rău. Contemporanul, 1990. Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004.
Dieter Schlesak: Zile acasă şi arta dispariţiei. Roman. Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
Kurt Drawert: Totul e simplu. Dramă. UNITEXT publishing house, 1996.
Hans Magnus Enzensberger: Filantropul. Piesă de teatru. Editura ALLFA, 1997.
Dieter Schlesak: Revolta morţilor. Essay. ALLFA, 1998.
Martin Walser: Clocot. Roman. ALLFA, 2002.
Martin Walser: Vânătoare. Roman. ALLFA, 2003.
Botho Strauss: Trilogia revederii; Mare şi mic. UNITEXT, 2004.
Martin Walser: Moartea unui critic. ALLFA, 2005.
Günter Grass: Decojind ceapa. Editura Polirom, 2006.
Piese de teatru germane traduse de Victor Scoradeţ, regizate ulterior:
Walter Jens: Sfârşitul Troiei. Teatrul Mic Bucureşti, 1994.
Peter Handke: Scandal cu publicul. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1997.
Tankred Dorst: Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1998. Teatrul Maria Petculescu Reşiţa, 2001. Teatrul Municipal Ioan Slavici, Arad, 2004. Radiodifuziunea Română, 2004.
Oliver Bukowski: Până la Denver. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1999.
Bertolt Brecht: Opera de trei parale. Teatrul Nottara, Bucureşti, 2000.
George Tabori: Canibalii. Teatrul Radu Stanca Sibiu, 2001.
Sibylle Berg: Viaţa lui Helge. Teatrul ACT, Bucureşti, 2001.
Igor Bauersima: norway.today. Teatrul Odeon Bucureşti, 2002.
Dea Loher: Casa străină. Teatrul Ariel Târgu Mureş, 2003.
Arthur Schnitzler: Anatol. Teatrul Radu Stanca, Sibiu, 2003. Radiodifuziunea Română, 2003.
Hans Magnus Enzensberger: Filantropul. Radiodifuziunea Română, 2003.
Marius von Mayenburg: Chip de foc. Teatrul Odeon, Bucureşti, 2003.
Dea Loher: Barbă albastră, speranţa femeilor. Teatrul ACT, Bucureşti, 2003.
Lukas Bärfuss: Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri. Teatrul Toma Caragiu Ploieşti, 2003.
Dea Loher: Adam Geist. Teatrul Maria Filotti, Brăila, 2004.
Urs Widmer: Top Dogs. Teatrul ARCA, Bucureşti, 2004.
Marius von Mayenburg: Paraziţii. Teatrul Ariel Târgu Mureş, 2004.
Roland Schimmelpfennig: Noapte arabă. Teatrul Inexistent şi Teatrul foarte mic, Bucureşti, 2005.
Franz Xaver Kroetz: Concert la cerere. ACT, 2005.
Heiner Müller: Cvartet. MAD, Bucureşti, 2006.
Lukas Bärfuss: Dragoste în patru tablouri: Teatrul Bacovia, Bacău, 2006. Teatrul George Ciprian, Buzău, 2007.
Erhard Schmied: Patru din hârtie. Teatrul Ion Creangă, Bucureşti, 2006.
Frank Wedekind: Spiritul pământului, Cutia Pandorrei. Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu, 2007.
Irmgard Keun: Fata de mătase artificială. Teatrul de comedie Bucureşti, 2007.
Andri Beyeler: Vaca Rosmarie. Teatrul Mihai Popescu, Târgovişte, 2007.
Lutz Hübner: Inimă de boxer. Teatrul George Ciprian, Buzău, Teatrul Arca, Bucureşti, 2007.

Citate de Victor Scoradeţ
„După părerea mea există ceva precum ‚spiritul unei culturi‘, iar acesta este foarte important pentru mine ca traducător. Am tradus texte foarte diferite din limba germană, proza lui Martin Walser şi Dieter Schlesak, Nietzsche şi numeroşi autori incredibil de diverşi din teatru şi reîntâlnesc tot mereu acest ‚spirit german‘. Ca să poţi avea acces la o cultură, abandonarea prejudecăţilor, a clişeelor e obligatorie, fiindcă acestea influenţează traducerea.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003
„M-am apucat să traduc teatru contemporan din spaţiul de expresie germană, tocmai în speranţa ca, în sfîrşit, să contaminez teatrul românesc de nevoia de a se confrunta cu ceea ce se-ntîmplă acum, aici, în noi şi-n jurul nostru. Mi se pare scandalos ca o artă care lucrează cu materia vie să ignore tocmai viaţa: teatrul lucrează cu viaţa – actorul viu, obiectul concret, timpul. Ignorarea ei e aberantă şi mortală pentru arta teatrală.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003
„Am impresia că noi avem un respect uneori paralizant faţă de noţiunea de cultură. Cultura poate fi cunoscută într-un mod mai uman, mai direct şi poate mai intim, fără să cazi pe spate de emoţie. Între timp circulaţia între cultură şi subcultură a devenit foarte intensă în ambele sensuri, ceea ce mă bucură foarte mult.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003

Citate despre Victor Scoradeţ
„Într-o lume în care cei mai mulţi dintre noi urmăresc show-ul, acest germanist discret vede dincolo de imagini şi sunete, indiferent dacă este vorba de un spectacol sau de un text. Un critic de teatru şi traducător, căruia teatrul românesc şi relaţiile sale cu scena internaţională îi datorează multe. Un Mercedes Benz al peisajului nostru de teatru.”
Bedros Horasangian, Scriitor, fost ataşat cultural în Grecia,
Observator cultural, aprilie 2001
„Victor Scoradeţ, un germanist excelent cu un renume excelent ca traducător (…) este în prezent cel mai bun cunoscător al mişcărilor de teatru europene de la începutul secolului XXI.“
Iulia Popovici,
Observator cultural, septembrie 2003
„Un nume care este sinonim cu conceptul de profesionalism: Victor Scoradeţ, cel mai bun şi cel mai profund cunoscător al teatrului contemporan românesc, cât şi al teatrului contemporan în general (prin „în general“ înţelegându-se în special cel în limba germană).“
Cristina Rusiecki,
Cultura, ianuarie 2005

Laudatio: Dea Loher
Dramaturgul Dea Loher este una dintre cele mai importante personalităţi ale teatrului contemporan din Germania. „În textele sale Dea Loher formulează întrebări cu caracter social într-o manieră mereu nouă: fiind receptivă dar şi sensibilă la nedreptăţile şi distrugerile sociale, precum şi la alterarea personajelor sale de către sistem, ea păstrează mereu un ton personal în conflictele ilustrate, nu se aventurează pe tărâmul tezelor şi al pieselor tendenţioase. Mai degrabă ea descrie societatea prin poveştile de la marginea ei, prin rănirile şi periclitările acelora, care se mişcă la periferia realităţii şi a percepţiei noastre sociale. Simţul ei pentru tot ce este străin, incompatibil, dar şi de neînţeles, fac din ea o autoare care pune teatrul în permanenţă în faţa unor noi încercări. Ea nu deserveşte teatrul, ci îl provoacă – şi găseşte astfel în regizori ca Andreas Kriegenburg parteneri, care prin povestire şi prin ludic fac ca lumea şi vocea ei să devină realitate pe scenă – chiar şi acolo şi tocmai acolo, unde disperarea Deei Loher se sustrage sferei dramatice şi tristeţea ei se apropie de tăcere.”
(argumentul juriului pentru acordarea Premiului berlinez pentru literatură 2009).

In cariera sa teatrală de aproape douăzeci de ani, Dea Loher a fost distinsă cu numeroase premii. Chiar prima ei piesă, „Camera Olgăi“, care a avut premiera mondială în 1990 la Hamburg, la teatrul Ernst-Deutsch, a fost distinsă cu Premiul de Dramaturgie al Scenei Naţionale din Hamburg. Au urmat apreciatele piese sociocritice „Tatuaj“ şi „Leviathan“ şi mai multe lucrări comandate, printre care piesa „Piaţa Roosevelt“, comandată de Goethe-Institut São Paulo şi Teatrul Thalia din Hamburg în 2004. Dea Loher, care din 1990 trăieşte şi lucrează la Berlin, a fost de două ori laureata Premiului Goethe în cadrul Zilelor de Teatru din Mülheim, în1998 pentru „Adam Geist“ şi în 2008 pentru „Ultimul incendiu“. A obţinut Premiul de dramaturgie al Fundaţiei Autorilor din Frankfurt în 1993, pentru opera completă a fost distinsă în 2005 cu premiul Else-Lasker-Schüler, iar în 2006 cu premiul Bertolt-Brecht al oraşului Augsburg. Premiul berlinez pentru literatură din 2009 este cea mai recentă distincţie a Deei Loher.

Mark TKACIUK – eminență „sură” și negocierile cu privire la Transnistria

iulie 5th, 2009

Persoanele care urmăresc evoluţia negocierilor ce vizează Transnistria au avut prilej să observe că la majoritatea acestor întruniri, alături de ministrul de Externe, de preşedintele Moldovei sau de alţi demnitari, participă aproape de fiecare dată fostul consilier al lui Vladimir Voronin în probleme de politică internă, actualul consilier în probleme politice Mark Tkaciuc. Întrucât implicarea acestui funcţionar în politica externă părea să depăşească atribuţiile sale formale, este firesc să ne întrebăm ce rol joacă Tkaciuc în tratativele cu Moscova şi în ce sens le poate influenţa. Efortul se justifică cu atât mai mult cu cât discursurile preşedintelui şi consilierului vădesc remarcabile confluenţe ideatice.

Fenix, contrapondere la mişcarea iniţiată de istoricii români

Mark Tkaciuc s-a născut la 26 septembrie 1966 în oraşul Soroca. Provine dintr-o familie mixtă, mama fiind armeancă, iar tatăl – ucrainean. La sfârşitul anilor 1980, în timpul când studia la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din capitala Moldovei Sovietice, Tkaciuc a făcut parte dintr-un grup de tineri preocupaţi de probleme de istorie a ţinutului natal. Grupul se numea Fenix şi-şi desfăşura activitatea sub auspiciile organizaţiei komsomoliste din oraşul Chişinău.

În anii 1988-1989, la instituţia de învăţământ menţionată, a existat cenaclul Bogdan-Petriceicu Hasdeu, creat de studenţii facultăţii de istorie, care refuzau să accepte istoriografia sovietică oficială şi pledau pentru o istorie nefalsificată, naţională. Examinată retrospectiv, activitatea organizaţiei Fenix, aproape necunoscută publicului larg, poate fi văzută ca o contrapondere la viguroasa şi populara mişcare de liberalizare a gândirii istorice, iniţiată de istoricii etnici români.

În 1991, Tkaciuc a studiat la Londra, unde, potrivit unei surse conectate cu un serviciu special occidental, a intrat în contact cu serviciul de spionaj britanic MI-6. Tkaciuc şi-a luat doctoratul în anul 1995, la St.-Petersburg, cu o temă despre geţi, conexiunile cu lumea politică şi academică din fostul imperiu fiind, după toate semnele, extrem de importante pentru formarea sa intelectuală.

Organizator al campaniei electorale a PCRM

Mark Tkaciuc apare printre susţinătorii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în ajunul alegerilor din anul 2001. A fost unul dintre organizatorii campaniei electorale a acestui partid, fapt care nu ne surprinde, de vreme ce tatăl său, Evgheni Tkaciuc, activa în calitate de redactor al ziarului Comunistul, organul de presă al PCRM.
Intrând în parlament pe listele acestui partid, Tkaciuc a renunţat, în mai 2002, la mandatul de deputat, declarând că revine la preocupările sale ştiinţifice. La scurt timp după aceasta, avea să devină consilier al preşedintelui Moldovei. A arătat prompt, public şi explicit, că-l apreciază pe Vladimir Voronin, numindu-l „preşedintele nostru iubit”. Ultimul l-a numit pe amicul lui Tkaciuk, Alexei Tulbure, reprezentant al Moldovei la Consiliul Europei.

Potrivit unei publicaţii de limbă rusă, în septembrie acelaşi an, Tkaciuc s-a întâlnit la Moscova cu Vladislav Surkov, adjunctul şefului administraţiei de la Kremlin şi unul din cei mai influenţi politicieni din anturajul lui Vladimir Putin. Pe atunci la preşedinţia rusă se lucra în direcţia creării unei subdiviziuni, care urma să elaboreze şi să promoveze noi strategii faţă de ţările şi enclavele nerecunoscute din spaţiul postsovietic. În centrul acelei discuţii s-a situat problema privatizărilor din Transnistria. Înainte de aceasta, în august 2002, conducerea rusă discutase cu liderii din Abhazia despre necesitatea privatizării proprietăţii de stat din această republică, astfel încât cel puţin o parte a cumpărătorilor să fie întreprinzători ruşi.

Idolul Che Guevara

Despre preferinţele ideologice ale consilierului se poate spune că sunt eterogene, în prim plan situându-se totuşi autoritarismul. Idealul tânărului Tkaciuc a fost Ernesto Che Guevara, revoluţionar pe care îl venerează până în prezent. În anii 1990, Tkaciuc înclina spre un „anarhism ca antipolitică şi ca etică de afirmare zilnică a libertăţii” şi exalta misiunea emancipatoare a personalităţilor de excepţie. Deşi descrie în culori sumbre situaţia din URSS („capitalism de stat greoi”, „partocraţie venală” etc.), pare să nutrească convingerea că, după 1990, regimul sovietic trebuia să urmeze altă cale de evoluţie decât aceea pe care o cunoaştem, dar evită să definească alternativa. În tratarea lui Tkaciuc, sistemul comunist nu s-a prăbuşit, ci a fuzionat cu cel capitalist, iar idealul echităţii sociale a supravieţuit statelor socialiste şi-şi „continuă marşul triumfal pe planetă”.

Tkaciuc susţine că nu este corect ca vocabulele comunism şi democraţie să fie asociate cu „pocitaniile şi lepădăturile”, care încearcă periodic să le monopolizeze. Istoricul ignorează realitatea accesibilă bunului-simţ, dar şi lucrări notorii de filosofie politică, ce scot în evidenţă imoralitatea intrinsecă doctrinei comuniste.
Tkaciuc dezaprobă în termeni care nu lasă loc pentru aprecieri nuanţate construcţia statală desfăşurată timp de zece ani după proclamarea independenţei Republicii Moldova. În opinia lui, până în anul 2001, Moldova a fost un „stat-fantomă”, cetăţenia căruia nu era decât o „viză de reşedinţă”, „un semn de punctuaţie uşor de înfruntat în geopolitica sud-europeană”, o ţară unde prăpastia dintre cetăţeni şi funcţionari este mai mare decât oriunde în lume şi pe care oamenii o părăsesc încontinuu. Tkaciuc sugerează că la rădăcina răului se află mişcarea naţională din anii 1990 şi că „trecutul românesc” în niciun caz nu putea să genereze un „prezent moldovenesc promiţător”.

Duşmanul trecutului românesc

În înţelegea lui Tkaciuc şi a persoanelor din cercul acestuia, Republica Moldova este un punct al contactelor dintre culturi şi popoare, care trebuie să profite de pe urma poziţionării sale avantajoase, pentru a juca rolul de liant al civilizaţiilor. Aceleaşi idei sunt promovate de revista de arheologie Stratum plus, ce apare în limba rusă, sub egida Şcolii Antropologice Superioare din Chişinău, instituţie întemeiată şi condusă de Tkaciuk. În paginile revistei apar din când în când articole dedicate unor probleme de istorie medievală şi modernă, în care este justificată ocuparea Basarabiei de către Rusia în anul 1812, este persiflată modernizarea României, apreciată ca superficială, ridicol de mimetică în raport cu civilizaţia vest-europeană (modernizare pe care Basarabia nu a avut nevoie s-o urmeze, deoarece dispunea de un alt model, superior, Rusia) şi este tratată cu dispreţ realitatea moldavă postsovietică.

Elita culturală din Moldova este, potrivit lui Tkaciuk, provocator de primitivă. Relativ la opoziţie, consilierul preşedintelui a sugerat în repetate rânduri că este un rău comparabil cu fascismul. Într-un interviu acordat publicaţiei Nezavisimaja Moldova la 14 mai 2004, el califica majoritatea forţelor de opoziţie drept secte totalitare, răsărite din fosta nomenclatură sovietică, epuizate din punct de vedere intelectual şi preocupate exclusiv de propriile interese. Consilierul preşedintelui afirma că acestea sunt subordonate tehnologiilor politice străine, în particular din SUA, şi că vor ajunge în curând în punctul terminus al unui dramatic proces de autodistrugere. Este de notat, între altele, faptul că în eseurile şi articolele sale Tkaciuc şi-a exprimat neîncrederea faţă de valorile civilizaţiei occidentale şi i-a ridiculizat pe oamenii de ştiinţă şi pe actorii politici din Republica Moldova, care beneficiază de sprijin din Occident. Voronin a declarat şi el că ceea ce s-a întâmplat după proclamarea independenţei a fost un dezastru şi că duşmanul principal al comuniştilor instalaţi la putere este ” nomenclatura” postsovietică, pe care o mai numeşte „birocraţie feudală”. Urmând această linie de gândire, nu se poate ajunge decât la concluzia că unica forţă politică sănătoasă din Republica Moldova este Partidul Comuniştilor şi că ţara trebuie să persiste în orientarea sa spre Răsărit.

Propria criză de identitate

Deşi face trimitere la surse şi la curente de gândire occidentale, grupul de intelectuali la care aderă Mark Tkaciuc se informează preponderent din lucrări editate în limba rusă. Revista Stratum plus, menţionată anterior, omagiază aproape exclusiv cercetători sovietici din Federaţia Rusă.
În ultimă instanţă provinciale, persoanele din această categorie nu se înscriu nici în cultura basarabeană, de esenţă românească, nici în cea rusă, mai mult, sunt ranchiunoase în raport cu metropola răsăriteană, insinuând că aceasta nu le acordă suficientă consideraţie. De aici provin pesemne majore tensiuni interioare şi o acută criză de identitate, pe care o extrapolează asupra populaţiei majoritare din Republica Moldova. Acest segment al elitei politice pune la îndoială sinceritatea basarabenilor care se identifică cu românismul, calificând manifestările de acest fel drept oportuniste. Moldoveni sunt trataţi nu cu ură sau cu lipsă de respect, ci cu un fel de condescendentă toleranţă, ce se metamorfozează rapid în ostilitate, dacă încearcă să se autodefinească drept români.

Ideologul federalizării

Poziţia ocupată de preşedinţie în aplanarea diferendului transnistrean se lasă decriptată, într-o oarecare măsură, în urma analizei opiniilor exprimate pe această temă, în diferite situaţii, de către Tkaciuc. Venind la putere în 2001 şi mizând pe faptul că fundamentul său ideologic, în special opiniile privitoare la identitate, la trecutul sovietic etc., nu se deosebesc esenţial de cele împărtăşite de liderii de la Tiraspol, conducerea Partidului Comuniştilor şi-a imaginat că va putea rezolva conflictul transnistrean în viitorul cel mai apropiat.

În anul 2002, îl găsim pe consilierul preşedintelui, împreună cu Alexei Tulbure, promovând activ planul de federalizare a Republicii Moldova, elaborat de OSCE.
După eşuarea planului Kozak, lui Tkaciuk i-a revenit o misiune deosebit de delicată – să explice refuzul subit al preşedintelui de a semna documentul, după ce aparent „părţile” ajunseseră la consens în momentele esenţiale. Se ştie că Dmitri Kozak a comentat conduita lui Voronin din toamna anului 2003 într-un interviu dat publicaţiei moscovite Kommersant. Kozak susţinea că Voronin s-ar fi autobiciuit cu cuvinte dintre cele mai urâte, că ar fi regretat cumplit faptul că l-a dezamăgit pe Putin etc. Diplomatul rus lăsa să se înţeleagă că „imprevizibilul” preşedinte al Moldovei nu merită respect: „Nici în viaţa de toate zilele, conchidea el, nici în politică nu decazi în aşa hal”.

Elita rusească

Consilierul preşedintelui a oferit propria versiune – nefiresc de emotivă pentru situaţia sa – a tratativelor purtate pe marginea Memorandumului. Răspunsul lui Tkaciuk era găzduit de aceeaşi publicaţie care-l intervievase pe Kozak. Tkaciuc susţinea, între altele, că oficialii de la Chişinău au fost deranjaţi de includerea, la cererea neaşteptată a lui Kozak, a punctului despre prezenţa militară rusă, extinsă până în anul 2020. Kozak spunea că asemenea stipulaţie era absolut necesară, pentru a câştiga bunăvoinţa Tiraspolului, dar promitea că armatele ruse nu vor staţiona mai mult de trei ani. Diplomatul rus, declara Tkaciuc, l-a asigurat pe Voronin de faptul că celor mai importanţi actori de pe scena politică a lumii – OSCE, SUA, UE – li s-a comunicat conţinutul planului şi că aceştia l-au aprobat; atunci însă când partea moldavă a început să contacteze organismele europene, precizând poziţia lor, s-a
aflat că oficialii ruşi nu aranjaseră cu nimeni nimic şi pur şi simplu minţeau. În consecinţă, afirmă Tkaciuc, conducerea de la Chişinău a devenit conştientă de propria naivitate, de jocul celor mari, dar şi de faptul că, în realitate, „nu există nici un fel de parte transnistreană independentă, ci doar reprezentanţi transnistreni ai intereselor unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse”.

Simularea procesului de negocieri

La prima vedere, declaraţiile pot trece drept rechizitoriu prezentat Moscovei, dacă în spatele culpabilizării „unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse” nu s-ar întrevedea tendinţa de a salva imaginea atrăgătoare a Rusiei ca întreg şi a conducerii ei de vârf. Evoluţiile din ultimul timp, inclusiv întâlnirile liderilor de la Chişinău cu preşedintele Putin, par să valideze această interpretare. Să observăm, de asemenea, că Tkaciuc clamează neputinţa ţărilor mici în faţa presiunii statelor mari, puternicii din Vest, nedeosebindu-se, în acest sens, de cei din Est. Afirmaţia tinde, după părerea noastră, să inducă în societate un sentiment de infirmitate şi se întâlneşte, într-un fel, cu ideea, vehiculată de guvernare, potrivit căreia orice încercare de remediere a situaţiei din Basarabia – pe tărâm economic, politic sau cultural – este din start
compromisă, atâta timp cât nu este aplanat conflictul transnistrean.

În anul 2006, Mark Tkaciuc şi Vasile Şova au efectuat vizite la Moscova, unde se presupune că au discutat despre perspectiva unei Moldove loiale Rusiei, dacă aceasta din urmă va contribui la soluţionarea problemei Transnistriei. Să mai luăm aminte că, deşi a criticat vehement înstrăinarea întreprinderilor din Transnistria, operată de regimul separatist de la Tiraspol, Voronin s-a arătat, în acelaşi timp, satisfăcut de faptul că majoritatea noilor proprietari provin din Rusia. Conducerea de la Chişinău continuă să definească relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă drept „parteneriat strategic”, după ce, începând cu 2004, a declarat în repetate rânduri că Rusia menţine în Moldova forţe de ocupaţie.

Legaţi mental de spaţiul răsăritean

Marea dramă a comuniştilor moldoveni constă în incapacitatea de-a înţelege – sau de a recunoaşte deschis –, chiar după ce Kremlinul le-a subminat în mod evident campania electorală din 2005, că tratamentul aplicat de către Rusia Moldovei nu depinde deloc de „sentimentele nobile” nutrite de conducerea de la Chişinău faţă de Moscova. Menţinerea îndelungată la putere în Moldova a unei formaţiuni, indiferent de orientarea ei ideologică, implică stabilizarea situaţiei şi se poate argumenta că este de natură să genereze condiţii favorabile pentru reunificarea ţării. Or, conjunctura internaţională creată după căderea URSS n-a permis nicidecum dezlegarea diferendului în sensul dorit de Rusia şi restabilirea controlului său asupra întregii Moldove. De aceea, puterea din răsărit a fost interesată de-a lungul anilor – şi mai este încă, deocamdată – să simuleze un proces de negocieri, să tergiverseze
aplanarea conflictului şi să dezechilibreze periodic viaţa politică de la Chişinău.
După cum învederează, o dată în plus, biografia politică a influentului consilier prezidenţial Mark Tkaciuc, liderii comunişti continuă să fie legaţi mental de spaţiul răsăritean şi n-au renunţat nici pentru o clipă în forul lor interior la tradiţiile de guvernare autoritariste. Ei vor fi tentaţi în continuare să soluţioneze conflictul transnistrean într-o manieră voluntaristă, mimând consultarea poporului, dar trăgând mereu cu ochiul la reacţia şefului de la Kremlin.

Dr. Aurelia FELEA (Chişinău)
Dr. Ionaş Aurelian RUS, Assistant Professor (profesor asistent) de politologie, Raymond
Walters College, University of Cincinnati, Ohio, SUA

Mediocritate cu zgârie-nori

iulie 5th, 2009

Cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă”.

Turnul Babel, piramidele egiptene, turnurile din San Gimignano, zgârie-norii ridicoli din Malayesia sau Dubaiul de azi – toate sunt semne cu vag aer falic ale iraţionalităţii compulsive, trădând spiritul competitiv exacerbat al unor comunităţi unde, din diverse motive, mijloacele au devenit pentru o vreme scop. Nici în cazul construcţiilor publice, nici în al celor private, marşul zidăriei către înălţimi nu se explică doar prin raţiuni economice – teren scump, nevoia de a eficientiza oraşele acomodând mai mulţi locuitori pe kilometru pătrat – ci mai ales prin goana după vizibilitate şi prestigiu. Dar chiar şi aşa, realitatea a ajuns să prevaleze până la urmă asupra utopiei, iar civilizaţia spaţiului public să domolească furia dezvoltatorilor.

Ca în amintitul San Gimignano, acest Manhattan al Evului Mediu, unde familiile rivale de comercianţi ajunseseră la un moment dat să ridice 72 de zgârie-nori de până la 100 metri înălţime, cu tehnologie de secol XIII (şi, apropo, aceştia nu luau foc de la trăsnete): cucerirea oraşului de către Florenţa a pus capăt cursei ruinătoare între clanurile de neguţători, instituind reguli de construcţie. Ca şi la Bologna sau Lucca, autoritatea comunală chiar a demolat câteva clădiri înalte pentru a afirma primatul interesului public.

În ultimele decenii, statele civilizate au hotărât să se retragă cu totul din competiţia pentru cea mai înaltă clădire din lume (şi nu din lipsă de mijloace), frustrându-i astfel pe arhitecţii occidentali giganto-modernişti, care au rămas acum să-şi mute ţepele (la propriu şi figurat) prin China, Emirate sau alte autocraţii asiatice. Doar ici şi colo mai apare câte o încercare de a resuscita gloria anilor ’60: de exemplu la Paris, unde un preşedinte dinamic, dar cu complexul înălţimii, promovează ideea unui turn de 71 de etaje, care să mai atenueze o vreme prin iluzia dinamismului eşecul proiectului cubist numit La Défense, dând lumii impresia că şi la Paris se mişcă ceva, nu doar la Londra.

În astfel de ocazii, se repune pe tapet vechea întrebare: construim modernist şi înalt, sau mergem pe tradiţie şi conservare? Din ipocrizie sau neştiinţă, astfel de întrebări sunt preluate ca atare şi în România, atunci când izbucneşte câte un scandal public ca acela de zilele trecute, când un (mini) zgârie-nori din Bucureşti s-a aprins de la un billboard şi a ars liniştit ca o lumânare de mort. Astfel de întrebări sunt perfect irelevante pentru modul cum funcţionează la noi instituţiile şi reglementările de urbanism. Nou sau tradiţional, înalt sau mic, problema noastră este că oraşele româneşti sunt desfigurate de construcţii apărute fără nicio socoteală, care încalcă toate regulile, noi sau vechi, îngreunând viaţa oamenilor.

La Défense din Paris este urât, dar funcţional; replicile sale in nuce din Bucureşti, Cluj, Constanţa sunt urâte şi disfuncţionale. Cauzele acestei strări de lucruri sunt (1) corupţia şi blocajul din instituţiile publice, şi (2) mediocritatea şi spiritul de turmă din sânul breslei arhitecţilor. În primul rând, regulile jocului au fost aşa pervers croite în Capitală – Consiliul General aprobă PUZ-uri ridicole şi cu greşeli, care dau derogări de la Planul General; iar primăriile de sector emit apoi autorizaţia de construcţie pe baza acestor PUZ-uri – încât fiecare să poată arăta cu degetul la celălalt şi să spună că nu e vinovat de nimic, fiind obligat de lege să elibereze actul. Direcţia de patrimoniu din Ministerul Culturii aprobă de asemenea pe bandă declasarea şi demolarea de clădiri reprezentative.

Nu există în 20 de ani de tranziţie măcar un singur caz de expropriere a unei clădiri monument lăsată deliberat de proprietarul său în paragină, deşi legea asta prevede. În general, nu există noţiunea că instituţiile locale trebuie să ia şi decizii de oportunitate – asta aprobăm, asta nu – iar nu doar să caute în legi pretexte pentru a valida orice. Altminteri, de ce mai cheltuim atâţia bani ca să avem consilii locale şi primari aleşi? Am putea funcţiona doar cu prefectura, care ar verifica dacă proiectul X sau Y corespunde legislaţiei naţionale. În al doilea rând, lipseşte cu totul filtrul profesiei.

Ea ar fi prima care să sară în sus când apar proiecte sub-standard (sau corupte), pentru că fiecare aberaţie construită în România în ultimii ani poartă undeva o ştampilă de arhitect sau urbanist. Din păcate, cu vagi excepţii de vreun an încoace, aceasta este o breaslă aflată în silentio stampa, mulţi dintre practicanţii săi fiind cu gura prea plină ca să mai poată striga. E o regulă ca PUZurile sau clădirile cu cântec să fie promovate de somităţile disciplinei, care dimineaţa predau la studenţi bune practici, iar după-amiaza, pe bani grei, le calcă în picioare. Marii guru au firme de proiectare, găzduite chiar în clădirea Arhitecturii, dar sunt şi prin comisiile de urbanism ale primăriei, unde îşi aprobă proiectele, într-un vesel conflict de interese.

E greu să te ridici contra lor, că au relaţii, catedre şi puhoaie de doctoranzi, iar dacă te strici cu vreunul rămâi să lucrezi doar în ONG-uri. Discuţia elevată şi teoretică dacă trebuie să construim înalt sau nu în Bucureşti mi se pare de aceea uşor diversionistă, servind foarte bine interesele acestei reţele de indivizi mediocri, dar cu orgolii (şi buzunare) umflate. Ea ne lasă impresia greşită că participăm la o dezbatere contemporană relevantă: pro sau contra zgârie-nori.

În realitate, cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, prezente în aparatul tehnic, în consiliile alese sau în executivul local, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă: un mare turn la Armenească sau o mică secţie de poliţie pe Lascăr Catargiu.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Las’-că-merge-şi-aşa-ismul, viu pe Bulevardul Aviatorilor

iulie 5th, 2009

E dimineaţă; sunt în metrou şi mă îndrept spre serviciu. Decid ca azi, fiind că am ajuns mai devreme in zonă, am să iau o cafea la city cafe, o cafenea de la parterul clădirii Charles De Gaulle de la Piaţa Charles de Gaulle, făcând parte din binecunoscutul lanţ ‘City Grill’. Totul e bine. Sunt scufundat în ‘Anii 90 şi Bucureştenii’, un volum de amintiri alor diverşi indivizi care au trăit aici in perioada post-decembristă.

Cer un cappucino, ca de obicei. Vine cappucino-ul. Este insuficient de cald, îi lipseşte pudra de cacao de pe spumă, este servit pe farfurie sans şerveţel. Atrag atentia chelneriţei asupra acestui fapt. Imi ia cafeaua, care aproape sigur ca o bagă la cuptorul cu microunde, şi-mi o aduce inapoi. Laptele este ars, ca şi limba mea. Iau cafeaua şi ma duc înauntru, explicăndu-lor fetelor că nu pot sa o beau din motiv că este ars laptele şi le rog să-mi facă un espresso lung. Sunt privit lung şi urăt de tot personalul cafenelei; zici că le-aş fi pălmuit mamele.

Primesc un espresso lung, îl beau şi cer nota. Constat că mi se cere pentru un cappucino, nu un espresso, dar pentru diferenţa de un leu nu mă mai obosesc psihic. Cănd vine chenleriţa să ia plata, îi tic, \”Scuzaţi-mi fiţele mele\”. Pe un ton foarte sobru şi serios îmi raspunde, \”Nu are nimic,\” şi îşi vede in continuare de treabă, sarcasmul meu grosolan trecănd nedetectat prin craniul ei.

Poate că Traian Băsescu era onto something cînd a zis că avem nevoie de şcoli care să producă chelneri şi nu filozofi.

http://windyourneckin.weblog.ro

Ultimul spasm al comunismului: valul revoluţionar din 1989

iulie 5th, 2009

Eroziunea ideologică a fost una dintre principalele cauze ale marelui naufragiu.

Putem vorbi într-adevăr despre mizeria utopiei marxiste, despre epuizarea capitalului emoţional şi simbolic pe care se întemeia sistemul minciunii, fricii, suspiciunii şi delaţiunii. În iunie 1989 se aniversează bicentenarul Revoluţiei Franceze.

Cu acest prilej, principalul ideolog al gorbaciovismului, Aleksandr Iakovlev, ţine un discurs în care condamnă sacralizarea violenţei în concepţia leninistă. La Moscova se publică operele unor Soljeniţân, Pasternak, Koestler, Conquest. Se vorbeşte oficial despre valori umane universale, despre demnitate, libertate, stat de drept.

Andrei Saharov este membru al Congresului Deputaţilor Poporului, de la a cărui tribună proclamă necesitatea democratizării reale a sistemului sovietic. Ideea de proprietate privată încetează a mai fi diabolizată. Este limpede că URSS se îndreaptă rapid către abandonarea paradigmei întemeiată pe războiul claselor. În plus, noua viziune în politica externă implică renunţarea la doctrina Brejnev a suveranităţii limitate.

În China, însă, conducerea postmaoistă se agaţă de vechile dogme, mai ales în plan politic. Modernizările susţinute de Deng nu înseamnă şi deschidere către pluralism. Vizita lui Gorbaciov la Beijing îi stimulează pe protestarii din Piaţa Tienanmen. Unii lideri, în frunte cu secretarul general al PC Chinez (epurat în iunie sub acuzaţia că a cedat forţelor contrarevoluţionare), cer dialog cu manifestanţii. În cele din urmă, triumfă linia dură. Sub ochii întregii lumi, are loc masacrul din 4 iunie. Dogmaticii de la Bucureşti, Sofia, Berlin şi Praga îşi freacă satisfăcuţi mâinile sperând că Gorbaciov îşi va tempera pornirile „revizioniste”. Nu trece o zi fără ca presa din aceste ţări să nu condamne reformele.

În Ungaria, reabilitarea postumă a lui Imre Nagy este marcată de ceremonia reînhumării fostului premier şi a camarazilor săi condamnaţi la moarte prin spânzurătoare în iunie 1958. Liderul F.I.D.E.S.Z., Viktor Orban, rosteşte un discurs istoric, avertizându-i pe comunişti că nu au dreptul moral să se prevaleze de memoria celui pe care l-au asasinat.

„Nu ne răpiţi martirii”, spune Orban, invitându-l pe premierul Miklos Nemeth să părăsească ceremonia la care participă peste o sută de mii de oameni, o retrăire a demonstraţiei din 23 octombrie 1956. Se produce în aceste zile o renaştere a societăţii civile în statele Europei Centrale. Strategia noului evoluţionism, a revoluţiei autolimitate, preconizată de Adam Michnik şi Jacek Kuron, dă roade.

Frontul Patriei, organizaţie-satelit a partidului comunist, se autonomizează, iar liderul său, Imre Pozsgay, trimite semnale clare că este dispus să dialogheze cu opoziţia. Conducerea PMSU este tot mai derutată, în timp ce Opoziţia Democratică îşi formulează exigenţele cu maximă claritate.

Între liderii care se afirmă: Janos Kis, Gabor Demszky, Balint Magyar, Miklos Haraszti. În cadrul opoziţiei de orientare conservatoare, viitorul premier Jozsef Antall joacă un rol tot mai important. Peste doar câteva săptămâni, începe exodul turiştilor est-germani, facilitat de atitudinea cooperantă a autorităţilor maghiare.

„Prietenia veşnică şi de nezdruncinat dintre R.P. Ungară şi R.D.G.” se dovedeşte astfel un ridicol clişeu propagandistic, un balon de săpun. Pentru observatorii avizaţi, viitorul R.D.G. devine tot mai îndoielnic: hemoragia demografică se combină cu intensificarea mişcărilor autonome interne (eco-pacifiste, protejate de Bisericile catolică şi luterană). Tot la Budapesta îşi găsesc refugiul sute de cetăţeni români care izbutesc să treacă graniţa ca turişti. Se formează comitetul „România Liberă”, spre furia nedisimulată a regimului Ceauşescu.

Polonia este din nou în avangarda marilor schimbări: P.M.U.P. condus de Mieczyslaw Rakowski întelege că recursul la violenţă a devenit contrapoductiv, că există riscul unei greve naţionale care să paralizeze complet ţara. „Reinventarea politicului” înseamnă acum deschiderea către dialog, acceptarea garanţiilor mutuale ale unei tranziţii paşnice.

Masa Rotundă devine deci metoda prin care se evită războiul civil, fracţionarea corpului politic, rivalităţile fratricide. Radicalii ambelor grupări sunt frustraţi, acuză „trădarea” comisă de moderaţi (efectele acelor acuzaţii vor fi vizibile în 2006-2007). Este însă clar că Moscova nu va interveni, că a sosit clipa alegerilor libere şi că, oricare ar fi rezultatul, Gorbaciov nu va utiliza forţa.

Victoria Solidarităţii a fost un eveniment într-adevăr epocal, cum epocală a fost şi decizia comuniştilor de a ceda puterea (ori măcar unele componente ale acesteia). Tadeusz Mazowiecki, intelectual laic catolic, apropiat ca idei şi personal de Papa Ioan Paul al II-lea, devine premier, inaugurând un nou ciclu al istoriei europene şi mondiale.

Războiul Rece se apropie vertiginos de sfârşit (a se vedea în acest sens cartea lui Tony Judt, „Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945”, Editura Polirom, 2008, cu postfaţă de Mircea Mihăieş). Spasmul final al comunismului în Europa Centrală are loc fără lupte de stradă, fără baricade, fără tancuri, fără gaze lacrimogene şi baionete.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Pe culmile nesimţirii

iulie 5th, 2009

O fi simţit Cioran nevoia să-şi clameze disperările tinereţii, dar pe mine mă oripilează, acum, spre bătrâneţe, nivelul de iresponsabilitate atins de clasa politică băştinaşă, nesimţirea acesteia.

Gesturile care confirmă până la saţietate această calitate se aglomerează în ritm geometric, se prăbuşesc năvalnic peste noi. Numai în ultima vreme am asistat la replicile nefericite ale preşedintelui şi ale nobilei sale fiice – ultima dată un atac nemotivat la colega de partid Andreea Vass – , la o nouă coalizare a Antantei cordiale PSD, PNL, UDMR menită să-i amâne dlui Năstase bucuria unei întâlniri bărbăteşti cu Justiţia, la violenţele verbale ale dlor Becali şi Vadim Tudor, adresate inclusiv aceleiaşi antrenate în afronturi Justiţie. Dar acestea sunt nesimţiri „pe gratis“, or, mie mult mai îngrijorătoare mi se par cele „pe bani“.

Vreo jumătate de cabinet e în anchete ANI, o parte a acesteia ajungând deja în cercetarea Parchetului şi a DNA. Mă întreb dacă a doua jumătate nu e în blockstarturi, văzând modul iresponsabil în care sunt cheltuiţi banii publici, fie pentru imaginea personală, fie pentru satisfacerea clientelei, fie pentru ambele, că e mai rentabil! Dna Ridzi e deja în cercetarea Parlamentului – dar nu-mi fac iluzii după repetatul spectacol al albirii dlui Năstase! – şi a organelor de cercetare penală, în legătură cu care am iluzii aproape la fel de mici, dar PDL îi ţine spatele. Presa şi societatea civilă socotesc că şi dna Udrea ar trebui să se bucure de acelaşi tratament! La ce risipă inutilă de resurse – pentru promovarea muribundului turism aborigen! – face la vremuri de criză, şi eu cred că ar fi o iniţiativă bună. Vine din urmă, puternic, falimentul Ministerului de Interne, unde contribuţia majoră e a fostei guvernări.

Constatam acum vreo săptămână comportamentul sinucigaş al PNL, dar mă tem că eram foarte reţinut, acest comportament caracterizând întreaga clasă politică, ce se poartă ca şi cum n-ar trebui să dea seamă de nimic şi n-ar răspunde în faţa nimănui. Deocamdată, populaţia e încremenită, reacţionând doar printr-un galopant absenteism la vot. Acest semn nu provoacă însă nici un efect. Dar, Doamne iartă, dacă poporul se satură şi îşi aminteşte o poezie mobilizatoare de Coşbuc sau chiar imnul?

Republica Moldova, în căutarea identității pierdute

iulie 5th, 2009

O, ţară tristă, plină de humor!” (de pe blogul lui Oleg Brega citire).

Apropiatele alegeri anticipate de la Chișinău au întins la maxim nervii comuniștilor, opoziţiei, dar mai ales, pe cei ai moldovenilor de rând, sătui să tot aştepte, cu atenţia concentrată asupra ecranelor TV sau internetului, viitoarea formulă de guvernare, care nu se prefigurează nici acum, în plină campanie electorală. Dinspre Chișinău răzbat doar obișnuitele știri despre ce mai pun la cale comuniștii lui Vladimir Voronin (desigur, nimic de bine), cum își mai dau ei cu stângul în dreptul de vreo două – trei ori pe zi (asta dac-a fost o zi lungă și-s foarte ocupați cu discreditarea adversarilor), ce mai face fostul, adică actualul Cabinet, ce se mai aude dinspre firul roșu cu Moscova.

Anticipate în direct dimineaţa şi dezminţite seara de către diverse instituţii ale statului sau formaţiuni politice, alianțele electorale tot n-au prins contur. Opoziția pare să fi pornit în căutarea identității pierdute, și nu rămâne decât să sperăm c-o s-o și găsească pe cont propriu, adică fără sprijin din afară. Pentru că de un sprijin deschis din afară nu poate fi vorba – fie că ne gândim la Bruxelles, fie la București, până când moldovenii nu vor face totul să-și aleagă singuri liderii.

Pe puţin patru variante de alianțe, mutări și mai ales permutări de la un partid la altul, cu rezervele sau rotaţiile de rigoare, au circulat toată săptămâna dinspre canalalele de comunicare ale partidelor înspre cele ale mass-media. Politicienii discută mai mult prin comunicate sau declaraţii deschise, acuzațiile curg dar nimeni nu le mai ia în seamă, comuniștii spun c-o să rămână la guvernare, că pot şi vor s-o facă, episodul Marian Lupu e deja fumat, iar opoziția neagă negocierile ascunse despre care mai toată Moldova știe că au loc dar nu duc încă la nimic, pentru că nimeni nu cedează, pentru că nimeni nu vrea să pună interesul unei țări mai presus de câteva mandate în Parlament sau oarece funcții la guvernare.

Varianta unui guvern de uniune naţională nu se discută, deoarece cele trei partide de opoziție încă mai spun că n-ar sta în loja oficială cu partidul lui Vladimir Voronin (decât dacă electoratul o va cere). Nu de alta, dar riscă să fie aruncate de la balcon încă înainte de a se fi instalat bine în fotolii.

Joi, a fost ultima zi în care studenţii cu viză de reşedinţă temporară în cămine – care-au reușit să-și facă timp, printre examene, și-au depus declaraţiile la primăriile de arondare, pentru a vota în localităţile unde au domiciliul permanent.Vineri, comuniștii au acuzat o parte a opoziției și mass-media de la Chișinău de legături cu o mișcare considerată legionară, Noua Dreaptă, pe baza unor simple linkuri de blog (nr și eu am adăugat Moldova Suverană în blogroll, ceea ce nu mă face simpatizant comunist). În haosul general, ieri pe la prânz, Procuratura generală a cerut retragerea numelui portalului de știri Unimedia- acțiune care reprezintă un alt pas spre reducerea la tăcere a uneia dintre puținele surse independente de informare din Moldova. De votul moldovenilor din diasporă nu se mai aude nimic, ca și cum aceștia ar fi intrat în masă in concediu pre-electoral. Și nici nu pare că s-ar face caz de el…

În rest, vremea trece, alegerile se apropie, iar noi cu drag citim ce se mai petrece la Chișinău, așteptând ca opoziția să ia în sfârșit taurul de coarne, sau anunţând decesul oficial al alianţei formate pentru a provoca alegerile anticipate, sau parafaţând debarcarea unor formațiuni din aceasta, și înlocuirea lor cu altele sau cu nimic. Și așteptând mai ales ca o viitoare uniune politică de la Chișinău să primească mandat în alb pentru alcătuirea unui guvern modern, european, capabil să scoată Republica Moldova din criză, PCRM- de la guvernare, iar pe moldoveni, să-i mențină în dulcele vis că se poate și mai bine, în care abia ce-i aruncase acel NU deschis rostit nu de mult comuniștilor din Parlament.

NR Oleg Brega (jurnalist moldovean care, cred, nu mai are nevoie de nicio prezentare), se întreabă retoric dar la obiect, pe blogul personal …

“Cum poţi să te dai gazetar, patron de presă, redactor-şef, chiar să-ţi numeşti prăvălia “Obiectiv”, după care să candidezi şi încă pe lista unui partid de impostori, sau pe altele, la fel de îndoielnice măcar şi pentru faptul că sunt liste de partid?!”

Oleg dă și câteva exemple cât se poate de clare.

“Citesc pe lista candidaţilor PCRM: 102. Petcov Alexandr 1972, director SRL “Obiectiv-Media-Grup”, apoi pe cea a PLDM: 25.Ciubasenco Dumitru 1963, jurnalist, redactor-sef “Moldavschie Vedomosti”, probabil şi pe alte liste găsim astfel de personaje.”

Bilanţul Preşedinţiei cehe în fruntea UE şi interconexiunile cu Republica Moldova

iulie 5th, 2009

Mandatul Republicii Cehe pentru şefia Consiliului European a expirat, iar preşedinţia rotativă pentru următoarele 6 luni este transmisă Suediei. Pe parcursul preşedinţiei cehe Europa a înfruntat mai multe situaţii de criză: războiul gazelor dintre Rusia şi Ucraina, care condus la sistarea livrărilor de gaze naturale pentru o serie de state UE; tensiunile israeliano-palesteniene; acutizarea crizei mondiale economice şi repercusiunile acesteia asupra continentului european. Deşi autorităţile cehe au reuşit să asigure o acoperire mediatică a preşedinţiei în cadrul UE, eficienţa practică a acesteia este contestată de unele state membre (Franţa, Germania etc.). Concurenţa franco-cehă, pe fondul unui scepticism anti-european din partea conducerii cehe (Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus şi periodic fostul Prim-ministru ceh Marek Topolanek), au împiedicat Republica Cehă să traducă în viaţă obiectivele preşedinţiei sale europene. Totodată, deficienţele conducerii cehe la cârma UE au fost datorate retoricii agresive şi inadecvate a înalţilor oficiali cehi, care a antagonizat discuţiile în jurul neratificării de către Cehia a Tratatului de la Lisabona sau a alimentat doze mari de reticenţă din partea mai multor state europene, în special Franţa. Particularităţile negative ale preşedinţiei cehe au eclipsat în mare parte realizările obţinute de aceasta, încurajând totodată răspândirea calificativului de “cea mai proastă preşedinţie din istorie”.

Europa de Est – prioritate ratată…

Din start, Republica Cehă a promis că va atrage o atenţie mare asupra proceselor de democratizare şi euro-atlantizare a ţărilor din Europa de Est; dezvoltare a Politicii Europene de Vecinătate şi cea a Parteneriatului Estic; consolidarea relaţiilor bilaterale cu statele interesate în integrarea europeană, în special cu Ucraina, Republica Moldova şi Georgia. De asemenea, în lista de sarcini trasată pentru preşedinţie Praga intenţiona să monitorizeze securitatea energetică, simplificarea regimului de vize şi integrarea economică şi comercială a regiunii est-europene. În rezultat, majoritatea obiectivelor stabilite au rămas pe foaie, focusarea având loc pe imperative conjuncturale exogene, cum ar fi soluţionarea în consecinţă a crizei energetice ruso-ucrainene. Nici această îngustare radicală a sarcinilor nu a avut însă rezultatul scontat. Astfel, trenarea angajării active şi plenare a Preşedinţiei cehe în aplanarea crizei energetice a produs efecte majore asupra securităţii energetice a Europei Centrale şi celei de Sud-Est. În timp ce asistarea insuficientă a negocierilor dintre Kiev şi Moscova a contribuit la perpetuarea crizei energetice legate de siguranţa livrărilor de gaze naturale ruseşti via teritoriul ucrainean (Actualmente, Ucraina lovită serios de criza economică mondială nu are capacităţile necesare pentru a stoca în depozitele sale volumele corespuzătoare de gaze naturale din Rusia, cruciale pentru asigurarea aprovizionării Europei.).

Cel mai elocvent „succes” atins de autorităţile cehe este lansarea Parteneriatului Estic, care întruneşte cele 6 state ex-sovietice eterogene după profil şi după profunzimea aspiraţiilor pro-europene. Oricum însă, meritul major pentru fundamentarea Parteneriatului Estic poate fi atribuit conştiincios Comisiei Europene, care a formulat conţinutul acestui program încă în 2008.
Premisele care au stat la baza prestaţiei deficitare a Republicii Cehe în calitate de Preşedinte al Consiliului European pot fi:

• Incoerenţa mesajului politic intern al autorităţilor cehe, intabilitatea politică şi consecinţele politice cauzate de acestea pe plan european (cazul Tratatului de la Lisabona şi demiterea Guvernului ceh în frunte cu Mirek Topolanek);

• „Ingerinţa” Franţei în activitatea Preşedinţiei cehe (în cazul situaţiei încordate din Orientul Apropiat);

• Politica externă încă complexă a statelor UE şi tentaţia de a acţiona pe cont propriu (cazul crizei gazelor şi vizitele particulare ale şefilor statelor membre etc.);

• Lipsa de experienţă a Republicii Cehe în calitate de factor decizinale pe plan european (Cehia se află în cadrul UE timp de 5 ani);

• Politica externă a Republicii Cehe, la fel ca şi cea ale altor state din lagărul socialist, este influenţată şi formată din diverse fobii la adresa factorilor externi (reţinerea în raport cu Rusia).

Carenţele Preşedinţiei cehe în relaţie cu RM

Necontestarea fraudării alegerilor parlamentare, suportul minim al victimelor revoltelor post-electorale şi lipsa unei reglementări eficiente a crizei politice ulterioare soldate cu anunţarea alegerilor anticipate demonstrează persistenţa anumitor probleme în ceea ce priveşte funcţionalitatea deplină a Preşedinţiei cehe a UE în vecinătatea europeană. Or, printre scopurile urmărite de Praga în relaţie cu Europa de Est se numără democratizarea. De accea, regresul democraţiei înregistrat în RM, împreună cu deficitul de relaţionare a Cehiei pe filiera bilaterală cu statele cu aspiraţii europene, Praga nu a dat dovadă de suficient „profesionalism”. Totodată, posibil în lipsa de poziţie univocă la nivelul UE, oficialii cehi au evitat să reacţioneze mai prompt şi categoric la evenimentele din Moldova.

În loc de condamnarea vehementă a acţiunilor autorităţilor moldovene, Prim-ministrul ceh Mirek Topolanek aflat în vizită la Chişinău (22 aprilie curent) a preferat să facă diverse recomandări legate de accesul opoziţiei la mass-media, instituirea unei comisii de monitorizare cu paticiparea opoziţiei şi organizaţiilor internaţionale, restabilirea relaţiilor de bunăvecinătate, precum stabilirea unui dialog politic etc.. Nici-una din aceste prevederi însă nu a fost îndeplinită de guvernarea comunistă, ceea ce a provocat indirect alegerile anticipate curente.

Spre deosebire, de situaţia din Iran, Preşedinţia ceha a exprimat o poziţie destul de reticentă faţă de RM. Anume acest comportament a încurajat o impertinenţă şi mai mareaâ a autorităţilor comuniste nu numai faţă de democraţia din RM, dar şi faţă de România şi cetăţenii acesteia. Din punct de vedere imagologic, şi Parteneriatul Estic demarat la Praga cu participarea RM a conferit o oarecare încredere regimului comunist, deoarece a fost interpretată drept reuşită expresă a comuniştilor, deşi, aceştia trebuiau să fie criticaţi apriori.
Anume aceste ezitări ale Preşedinţiei au generat confuzii politice la Chişinău, ceea ce la acel moment a favorizat în primul rând puterea centrală, decât a impulsionat democratizarea mult râvnită de Cehia pentru Europa de Est.

Salvaţi Muzeul Satului!

iulie 5th, 2009

Inaugurarea Teatrului de Vară Herăstrău a fost anunţată cu multă bucurie în presă şi adesea s-au folosit cuvinte frumoase cum ar fi, „aducerea la viaţă a teatrului”. Dar câţi s-au gândit că şi Frankenstein a fost adus la viaţă? Dincolo de proiectele teoretice şi intenţia laudabilă de a le da actorilor posibilitatea de a juca table într-un loc umbros, cum spunea domnul Arşinel într-un interviu, a fost ignorată nuda realitate: lângă Muzeul Satului, oaza de liniste a capitalei cum se mai exprimau cândva chiar jurnaliştii, în mijlocul zilei se aud bubuind tobele repetiţiilor pentru spectacolul renumitei şi rafinatei formaţii Bordello, care sunt convinsă că este esenţială pentru promovarea tradiţiei şi culturii majore româneşti. Sigur vizitatorii sunt deranjaţi, dar pot alege să nu mai viziteze muzeul, caz în care el ar deveni o oază de tăcere şi nu s-ar mai împiedica nimeni de el. Un fapt important totuşi: aseară, după ora de închidere a muzeului mai mulţi spectatori dornici să vadă formaţia „les Haidouks” (aveau şi francezii haiduci?) au facut încercarea de a sări gardul muzeului. Măsurile de prevenţie luate de noi (dublarea pazei cu câini lupi) a salvat aseară muzeul de „iubirea” noilor vizitatori care s-au gândit probabil să prelungească „noaptea bordello” cu un foc de tabără făcut din casele muzeului. Avem şi ceva obiecte de patrimoniu foarte valoroase şi toţi cei care suntem specialişti în domeniu sperăm să le mai putem apăra o vreme de furia „culturală” a vecinilor. Cât? Nu se ştie. De aceea, vă rugăm să trageţi un semnal de alarmă şi pentru apărarea muzeului acesta vizitat de multe personalităţi culturale şi ale lumii politice, de artişti şi şefi de state deopotrivă. Întrebarea este: de ce îl iubesc străinii atât de mult, iar nouă ne stă în cale şi dorim să distrugem şi spiritul locului şi orice urmă de monumente şi patrimoniu identitar? Ne este oare ruşine de noi? Şi aş întreba asemenea colegilor noştri de la Muzeul Ţăranului Român: „Cui îi este frică de Muzeul Satului?” Şi cât va mai trebui să ne apărăm de agresiunile diverse? Când va conştientiza cineva valoarea acestei instituţii vizitată de 300.000 de oameni pe an şi de foarte mulţi străini? Se vrea turism înfloritor. Cu ce oare? Cu formaţia Bordello? Oare asta să fie tradiţia şi cultura noastră? De câte ori va mai fi Dimitrie Gusti asasinat? Sperăm că presa va fi alături de noi. Şi poate se gândeşte cineva că la Teatrul de vară Herăstrău se desfăşoară de fapt, o activitate comercială, în măsura în care nu este vorba de spectacolele Teatrului Tănase, ci de închirierea spaţiului de către organizatorii de evenimente pentru acţiuni mai mult sau mai putin culturale. Doriţi o generaţie de manelişti? Ea se pregăteşte la Teatrul de Vară Herăstrău. Vor fi aceia care vor escalada gardurile Muzeului (ale culturii adevărate) pentru a trece prin el cu viteză şi lăsând în urmă o dâră de distrugere vor accesa fericiţi spectacolul formaţiei triumfătoare „Bordello”. Pe 16 august sunteţi invitaţi să mergeţi la Teatrul de Vară Herăstrău pentru a vedea „indie rock” cu trupa Editors orice ar însemna aceasta. În acest timp, în muzeu vor fi domnii ambasadori ai unor ţări asiatice care vor organiza o expoziţie şi un eveniment multicultural printre tobele şi surlele din vecinătăţi. Dincolo de distrugerea spiritului locului, această readucere la viaţă a teatrului construit în 1953 de puterea populară tocmai pentru a eclipsa şi scufunda în neant opera lui Dimitrie Gusti, pune în pericol patrimoniul construit (zona de lângă teatru a mai fost incendiată în 1998), nu numai prin posibilele incendii, dar şi prin pătrunderea în muzeu prin efracţie, în timpul sau după spectacol, cum de altfel s-a încercat deja în seara zilei de 16.06. Şi pentru cei care nu cunosc muzeul, subliniem faptul că aici se află monumente şi obiecte de o valoare inestimabilă, care au dispărut demult din teren. Dacă cineva doreşte ca acestea să fie distruse îl anunţăm că nu se poate încă!

Dr. Paula Popoiu
MUZEUL NATIONAL AL SATULUI DIMITRIE GUSTI
TEL./FAX: 021. 317.90. 68

http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/salvati_muzeul_satului_-p56683054.html

Piteştenii nu mai au apă caldă, cele mai afectate familiile cu copii mici

iulie 5th, 2009

Cât vom sta fara apă caldă? O întrebare cu răspuns….întârziat. Acest subiect a pus pe jar întreaga conducere a Primăriei. Firma furnizoare de agent termic Termoficare 2000 S.A. a dat faliment. Soluţii imediate pentru rezolvarea acestei situaţii nu există. …

Municipalitatea intenţionează să construiască câteva puncte termice în cartiere, dar investiţia se ridică la suma de 10 milioane de euro şi va fi necesar sa investească şi pentru modernizarea reţelelor de distribuţie din circuitul secundar, în locurile unde este nevoie de acest lucru.

CET Nord va fi preluată de noul concesionar

Potrivit declaraţiilor secretarului municipiului, Iosiv Cerbureanu „acest lucru înseamnă că, în loc de Termoficare ,a cărei situaţie se cunoaşte, de asigurarea căldurii şi a apei calde pentru oraş, se va ocupa Suez. Pentru că firma este serioasă, se ocupă şi de încălzirea Parisului, va trebui să lucreze în prima instanţă, tot cu CET Nord. Nu îi va putea prelua pe toţi. Cât va dura întreaga procedură nu se ştie.” Chiar dacă erxistă un furnizor de gaz, firmă de stat Romgaz, Termoficarea fiind declarată falimentară,nu există, pentru moment societate cu care acest furnizor să poată semna un contract valabil. Va fi posibil după semnarea contractului cu noua societate.

Cei cu centrale de apartament sunt avantajaţi

Premierul a anunţat ieftinirea gazelor de la 1 iulie, cu 5 procente. Cele 5 procente in minus din tarifele pentru gaze nu-i vor face pe oameni sa scoata mai putini bani din buzunar pentru intretinere. Ieftinirea gazelor ar trebui aplicată şi furnizorilor de apă caldă şi căldură. Ieftinirea gazelor din acest an nu reprezinta nici jumatate din scumpirea de anul trecut cand tarifele pentru gazele naturale au crescut in doua etape cu peste 20 de procente. Asta pentru ca pe perioada verii, consumul de gaze naturale este foarte scazut.

Protest inedit…cel mai păzit obiectiv azi… Fântâna Muzicală

Mai prin toate redacţiile a sosit un material incendiar…piteştenii sunt aşteptaţi pe 1 iulie să facă baie în fântâna muzicală!

„La ora 15,00, la fântâna din faţa primăriei sunt aşteptaţi cu săpun, şampon, papucei de plajă, prosoape, răţuşti, mingi şi alte accesorii … pentru o baie pe cinste în ligheanul muzical. Cu siguranţă Poliţia Comunitară va fi în alertă, îşi va spori efectivele şi vor păzi fântâna muzicală ca pe ochii din cap. În caz că municipalitatea nu va opri apa piteştenii nemulţumiţi vor putea să facă baie în canalul lui..Pendiuc , care şiroieşte lângă Catedrala Sfântul Gheorghe sau în bazinul de lângă fântâna lalea….”

Primarul Pendiuc a fost cel care a îndemnat cetăţenii, de nenumărate ori, să îşi pună centrale proprii. Cu ce bani? Foarte mulţi d-abia îşi duc zilele de azi pe mâine …din datorie în datorie având în vedere veniturile exagerat de mici….. Până acum, legislaţia era croită de aşa natură încât să împiedice cât mai mult acestă mutare..primarul a recomandat funcţionarilor de biroul pentru servicii publice să simplifice procedura, pentru ca ea să fie accesibilă cât mai multor persoane….. Până una ..alta…o variantă accesibilă ar fi un boiler mic, pe sistem electric.

Candidaţi plecaţi de acasă: Cozma, Nati, Coja

iulie 5th, 2009

De cînd s-au născut alegerile prezidenţiale la români, în mai 1990, mereu, pe lîngă candidaţii „normali”, înţelegînd prin aceasta pe cei care reprezentau forţe politice de o anumită consistenţă sau erau personalităţi de oarece anvergură ale vieţii publice, de cele mai multe ori cei doi factori funcţionînd laolaltă, au existat şi tot felul de candidaţi, să le spun, „exotici”, sau cumva plecaţi de acasă. Uneori, chiar se întîmpla ca lista„normalilor” să fie bătută numeric de cea a „exoticilor”. Nici nu ştiu dacă respectivele candidaturi erau spontane, adică porneau din dorinţa irepresibilă a unor Brătianu-Cartof, părintele Anghelini, cel cu pîine ieftină, sau vraciul Mudava, pentru a aminti cîteva din candidaturile cele mai spectaculoase, sau erau numai nişte diversiuni, puse la cale de partide mai puternice sau forţe obscure, pentru a risipi voturile cît mai mult în primul tur şi a fi făcute mai uşor jocurile electorale în turul al doilea.

Cum tradiţiile bune nu se pierd niciodată la români, avem şi anul acesta parte de asemenea candidaturi ciudate. Sigur, e normal să candideze preşedintele în funcţie, dl. Băsescu, sau d-nii Mircea Geoană şi Crin Antonescu, care reprezintă două din marile partide ale momentului. Pînă şi candidatura Tribunului, dincolo de straneitatea prestaţiilor dumisale, este normală, devreme ce în 2000 a reuşit să ajungă în turul al doilea, provocînd tulburarea electoratului fără nostalgii comuniste, obligat să-l voteze pe dl. Iliescu, ca să nu cîştige cumva agitatul candidat PRM, atît de puţin „comercial” pe piaţa externă. Normală este şi candidatura Principelui Radu, nu doar prin apartenenţa la unele din cele mai prestigioase instituţii naţionale, ci şi prin faptul că urcă în sondaje. Cum normală este candidatura reprezentantului UDMR, fără şanse de cîştig desigur, dar care-i permite posibilităţi de negociere pentru turul al doilea şi, pe cale de consecinţă, pentru eventualitatea refacerii coaliţiei de la guvernare.

Pînă mai apar candidaţi „normali”, iată se anunţă deja interesante candidaturi cu semn contrar – Nati Meir, Miron Cozma, Ion Coja. Poate şi Gigi Becali, dacă nu iese fuziunea PRM – PNG. Dl. Meir nu ştie imnul ţării la preşedinţia căreia candidează, dar şi-a vopsit frumos părul, a luat-o pe d-na Monica Columbeanu purtătoare de cuvînt, pe care o va împrumuta pentru „o cină romantică” talentatului muzician care-i va compune imnul de campanie. Dar are şi o frumoasă propunere de nou guvern, cu soţul purtătoarei de cuvînt, Iri Columbeanu, cu dl. Botezatu şi ale vedete în componenţă. Sper din toată inima să n-o uite pe d-na Laura Andreşan, pentru portofoliul ocupat acum de d-na Ridzi! Nici pe d-na Oana Zăvoranu la turism! Avem, acum, o blondă falsă, poate a venit timpul unei brunete! În mod normal, pentru repetatele dumisale afirmaţii rasiste, antisemite şi negaţioniste, oriunde în lumea civilizată, dl. Ion Coja n-ar fi terminat un proces că ar fi şi început altul, adunînd ani buni de închisoare. Aici şi acum, în eterna şi fascinanta noatră ţărişoară, D-Sa şi-a anunţat candidatura la preşedinţie. La convingerile pe care le exprimă, mă întreb de ce se mai joacă de-a alegerile democratice, cînd ar putea organiza o lovitură de stat, un marş asupra Bucureştilor! Soluţie pentru care, de altfel, ar putea opta liniştit şi dl. Miron Cozma, de altfel – nimeni nu e mai antrenat decît D-Sa în cucerirea pe cale revoluţionară a Capitalei, nimeni n-a mai obţinut atîtea victorii nu doar asupra civililor, dar şi asupra forţelor de ordine. Prin 1999, de frica sa, ofiţerii de jandarmi şi poliţie, îşi părăseau în grabă subordonaţii şi uniformele şi se ascundeau prin păduri şi portbagaje!
Da, iată, cel puţin trei candidaţi meniţi să dea culoare campaniei electorale din această toamnă oricum fierbinte. Nu vor aduna dumnealor semnăturile necesare înscrierii în cursa electorală? Să fim serioşi, din 1990 primăvara încoace, n-a existat un singur candidat „excentric” care să nu fie reuşit acest lucru! Chiar dacă, apoi, numărul voturilor nu l-a egalat pe cel al semnăturilor!

O asistentă medicală cu studii medii va câştiga va câştiga mai mult decât un medic stagiar

iulie 5th, 2009

Potrivit grilei de salarizare convenite de Ministerul Sănătăţii cu Ministerul Muncii, salariul de încadrare al acestora fiind de 1.740 lei (echivalentul a 2,9 salarii minime brute), respectiv 1.290 lei (2,15 salarii),
Deci o asistentă medicală cu studii superioare şi o asistentă medicală cu şcoala postliceală ar putea câstiga doar din salariu, fără sporuri, intre 2.100 lei şi 2.550 lei, în timp ce salariul de bază al unei asistente medicale cu studii medii s-ar putea situa intre 1.740 lei şi 2.190 lei, în funcţie de vechime.

Salariul de incadrare al unui medic rezident anul I va fi de 2.010 lei (coeficient 3,35 in grila), al unui medic rezident anul II de 2.400 lei (coeficient 4 in grila), al unui medic rezident anul III de 2.550, al unui medic rezident anul IV-V va fi de 2.880 lei(coeficient 4,8 in grila), iar al unui medic rezident anul VI-VII de 3.090 lei (coeficient 5,15), potrivit grilei de salarizare pentru personalul de specialitate medico-sanitar.
Un medic ar putea castiga in functie de vechime intre 2.250 lei si 2.700 lei, un farmacist intre 2.550 lei si 3.000 lei, iar un dentist intre 1.650 lei si 2.100 lei.

Cele mai mici salarii în sistemul sanitar ar urma să fie încasate de şoferii de autosanitare III, ce au un salariu de încadrare de 720 lei (respectiv 1,2 salarii minime pe economie de 600 lei), în timp ce un brancardier, o spălătoreasă şi o îngrijitoare ar putea câştiga în funcţie de vechime între 810 lei şi 1.260 lei.

Reprezentanţii Ministerului Sănătăţii au convenit cu Ministerul Muncii să introducă în salariul de bază al angajaţilor din sistemul medical sporul de vechime, prima de stabilitate, sporul de prevenţie şi salariul de merit.

Consiliul vrăjitoarelor

iulie 5th, 2009

Cărările se încrucişează adânc în pădure.
Poiană cu arbori lumânări
Şi corbi de gardă, aripi tuciurii
Strunind vântul pornit să fure.
Zbor pe o mătură cu faruri de ceaţă.
Dimineţii-i e teamă să nu fie electrocutată
Cu două sute douăzeci de volţi.
Se ţine zgribulită în Răsărit, la distanţă.
Temeliile curg.
Amalgam de cuvinte bolnave.
Zmoală extrafină cu gust de pucioasă.
Globurile din sticlă se deschid
Ca ochii unei broaşte râioase
Şi viitorul ţâşneşte de undeva din centrul Pământului.
Prunc istovit, obosit înainte de a se naşte.
„Mai împodobiţi-l şi voi!
Daţi-i faţă comercială să apară mai atractiv.
Roşu pe buze,
Lumină artificială în ochi,
Umbră sub falcă.
Nu ţineţi la preţ.
Vindeţi la solduri, să treacă.
Fecioară grăbită să se mărite,
Dimineaţa naivă
Habar nu are pe unde calcă.

Dan David, Los Angeles, aprilie-11-2007

Rusia și SUA, pe calea concesiilor?

iulie 5th, 2009

Sunt intr-adevar Moscova si Washingtonul pe calea concesiilor, si daca da, cat de departe vor merge acestea? Raspunsurile au inceput deja sa se contureze, dar un prim bilant va fi facut abia dupa vizita liderului american Barack Obama la Moscova, un eveniment care ar putea sa puna cu adevarat capat Razboiului Rece in varianta moderna, dintre Federatia Rusa si statele occidentale. Dar asta, cu o conditie – daca tandemul Dmitri Medvedev – Vladmir Putin va admite ca e momentul sa depaseasca cu adevarat mostenirea epocii sovietice, si nu va schimba din nou tonul in ultima clipa, asa cum a facut-o de nenumarate ori in ultimii doi ani. Si mai ales, daca va arata ca e dispus sa dea la fel de mult pe cat va primi sau pe cat a primit deja, si sa cedeze tot atat cat si partenerii de dialog.

Acest razboi post-razboi a imbracat, din ianuarie 2008, numeroase forme, de la cel al vorbelor si manevrelor militare pana la taierea gazului unei Europe ce a dat impresia ca ar intoarce spatele Kremlinului, orientandu-se catre alte axe ale puterii. Rusia a jucat de fiecare data de pe pozitii de forta, si a tinut sa demonstreze pe orice cai – dar mai ales pe cai ofensive, ca nu poate fi ignorata, ca nu accepta sa fie ignorata nici din punct de vedere politic, si cu atat mai putin din punct de vedere militar, pentru ca reprezinta un factor important in ecuatia asigurarii securitatii globale. Si s-a privit intotdeauna nu ca un factor component, ci ca pe unica solutie a acestei ecuatii.

De cealalta parte a Oceanului, SUA a evitat sa ridice manusa ruseasca, raspunzand tacticii ofensive nu cu una defensiva, ci cu una diplomatica. Inca din perioada campaniei pentru Casa Alba, liderul american a dat clar de inteles ca intentioneaza sa intoarca o foaie importanta in ceea ce priveste relatiile externe ale Statelor Unite, relansand dialogul cu Moscova. Washingtonul a aplicat aceeasi politica a diplomatiei de cate ori Rusia a ridicat tonul – evolutia recentelor negocieri de la Geneva, pentru solutionarea situatiei din Caucaz, si sprijinul vadit al Kremlinului fata de administratia comunista de la Chisinau reprezinta poate cele mai elocvente dovezi in acest sens. Rusia nu a raspuns cu aceeasi moneda, punand pe tapet, de fiecare data cand lucrurile pareau sa ia o intorsatura favorabila, marile dosare ramase nerezolvate. Printre ele – Georgia si statutul celor doua regiuni separatiste, Osetia de Sud si Abkhazia, Ucraina, extinderea NATO in Europa si, nu in ultimul rand, controversatul scut anti-racheta.

Kremlinul a avut castig de cauza – si inca unul rasunator, anul trecut, la Summitul NATO de la Bucuresti. Targul “Georgia si Ucraina contra scut” a fost incheiat, cu mult inainte ca ex – presedintele Vladimir Putin sa rosteasca la Bucuresti celebrul dicton “Nimic nu se poate face fara Rusia”. Nici Tbilisi si nici Kievul nu au primit invitatia de aderare la MAP (Membership Action Plan), datorita opozitiei Moscovei. Mihail Saakashvili si Viktor Iuscenko, aflati inca la acea data pe valul politic si pe cel al simpatiei populatiei, au devenit intre timp doi lideri tot mai controversati. Confruntati cu numeroase alte probleme interne, ei au renuntat la campania pentru ca statele lor sa devina foarte curand parteneri ai Aliantei Nord-Atlantice. Extinderea la scara larga a NATO in aceasta zona a Europei a fost sau va fi o vreme inghetata, in conditiile in care Alianta insasi vorbeste tot mai des de o necesitate de reconfigurare a politicii sale.
Iar Kremlinul mizeaza acum, pornind de la vizita liderului american, pe faptul ca un succes similar celui de la Bucuresti s-ar putea repeta. Medvedev si Putin spera probabil ca vor convinge administratia americana sa mearga mai departe, trecand de la calea concesiilor la cea a compromisului, datorita unor considerente strategice invocate in marja summitului de la Bucuresti si de multe ori dupa acea data.

Sa le reamintim. Moscova si-a dorit sa fie implicata in principalele operatiuni militare din Irak si Afganistan, in schimbul cooperarii sale in dosarul iranian. La fel de mult si-a dorit sa fie implicata intr-o analiza comuna a proiectului de amplasare a scutului anti-racheta in Europa, inainte ca acesta sa devina o realitate. Acum, s-ar putea spune ca primii pasi in toate aceste directii au fost deja facuti si, pentru prima oara de la sfarsitul Razboiului Rece, exista premizele unui dialog. Rusia este la un pas de a-si da agreementul oficial care-i va transforma o parte din teritoriu in ruta alternativa de tranzit pentru materiale militare destinate operatiunilor din Afganistan. Acordul de principiu, ce va fi probabil parafat chiar in perioada vizitei lui Barack Obama, va autoriza tranzitul aerian si terestru in spatiul rusesc, pentru transporturile americane de tehnica. Despre tranzitul trupelor – urmatorul pas important, nu s-a pomenit inca nimic oficial, dar problema va figura cu siguranta pe agenda vizitei liderului american. Gestul Moscovei, daca se va materializa intr-adevar, va fi cu atat mai apreciat, cu cat Alianta era de multa vreme in cautarea unei rute alternative de transport spre Afganistan, de cand talibanii si-au intensificat atacurile pe traseele clasice, cele din Pakistan.

In ceea ce priveste scutul antiracheta, au avut loc mai multe runde de consultari ruso-americane. Saptamana trecuta, seful statului major interarme din SUA, amiralul Michael Mullen, anuntase ca va face o vizita oficiala la Moscova, pentru a discuta despre proiect. Au existat nenumarate zvonuri si variante de lucru pe aceasta tema, de la acela ca Statele Unite intentioneaza integrarea in sistem a doua radare rusesti pana la crearea altui sistem complementar cu cel proiectat.
Cu toate acestea, intre cele doua state raman inca multe divergente, in ceea priveste problemele legate de aparare. Dmitri Medvedev si Barack Obama mai trebuie sa semneze un acord politic pe tema START, privind reducerea arsenalelor strategice nucleare ale ambelor tari. Rusia si-ar dori ca memorandumul sa includa si chiar sa lege explicit tratatul START de scutul antiracheta, in timp ce administratia americana nu pare sa fie de acord cu pretentiile Moscovei.

Cine va avea de castigat si cine va avea de pierdut? Ramane de vazut, dupa ce ambele parti isi vor expune fata-n fata argumentele.

ESPIÈGLERIES CULINAIRES – expoziție de meniuri WANDA MIHULEAC / ALAIN SNYERS

iulie 5th, 2009

Dans le cadre de la manifestation FOOD CULTURE (Strasbourg 2009) et sur une proposition de Radu Stern, les deux artistes Wanda Mihuléac et AlainSnyers proposent une exposition originale de menus « espiègles ».
Ces créations qui sont présentées pour à Strasbourg pour la première fois déclinent avec humour, dérision et cynisme l’univers de la table et de la nourriture.
L’exposition est composée d’une suite de menus thématiques rédigés par Alain Snyers et illustrés par les photomontages de Wanda Mihuléac.
Les menus sont présentés comme de grands tableaux sur des nappes de nature éclectique conférant à la table une dimension festive, décorative et surprenante.

L’ART D’ACCOMODER LES RESTES

Wanda Mihuléac et Alain Snyers, deux plasticiens, se sont mis à table pour concevoir ensemble
d’étonnants menus qui allient, pour une mise en bouche burlesque, aigreurs et douceurs.
Un insolite cocktail de mots et d’images définit une suite de menus qui interpellent autant l’art de
la table et ses usages que les langages spécifiques de la nourriture et de l’acte de manger. Ces menus
proposent d’insolites repas thématiques dont les ingrédients sont des mots, des jeux de langages, des
expressions ou des détournements de sens qui sont mis en résonance avec le vocabulaire de la cuisine et du service culinaire.

Les formulations que la gastronomie emploie pour se présenter et faire exister ses produits représentent un riche corpus d’images et de poésie dans lequel le projet de Wanda Mihuléac et d’Alain Snyers puisse ses sources d’inspiration. A l’univers fleuri et codé des arts de la table, les deux artistes répondent par un second marché ou service où les logiques sont brouillées et réinventées.
Chaque menu est le fait d’une nouvelle ordonnance qui décline une thématique qui mélange mets et humeur selon un plan classique de repas : entrée-plat-fromage-dessert-boissons. Cette nouvelle cuisine s’approprie les codes de la littérature culinaire pour les accommoder à d’autres logiques pour de nouvelles saveurs. Jeux de mots, détournements, ambivalences des expressions sont les ingrédients de recettes fictives qui élaborent un service parodique de la table.

Chaque menu est visualisé par un photomontage spécifique composé de fragments d’images, restes
de collectes dans le quotidien et prédigérés au profil d’une composition plus ou moins appétissante.
Le décalage entre un énoncé d’apparence cohérente et la singularité des plats présentés doit provoquer chez le consommateur un sentiment de dérangement qui le sort de table pour un autre type de
mise en bouche dans l’imaginaire des images et des mots. Ces menus sont garnis de surprises, de nouvelles denrées et accommodements, de douceurs comme de violences.

Le dialogue instauré entre les visuels conçus par Wanda Mihuléac et les textes d’Alain Snyers propose un cheminement ludique dans le monde de la cuisine et de la table et se joue, avec dérision, de leurs formes et usages. Ce jeu espiègle de clins d’oeil est à déguster sans modération.

Wanda Mihuléac & Alain Snyers – page 4

Les menus mis à table

MENU BAVARD
MENU BEAU LINGE
MENU BELLIQUEUX
MENU BRANQUIGNOL
MENU dit de LA CIGOGNE
MENU DÉCONCERTANT
MENU ENFLAMMÉ
MENU FARCEUR
MENU de la FAUSSE NOTE
MENU FOIRÉ
MENU MÉCONTENT
MENU MIS AU VERT
MENU NOBLION
MENU de L’ONCLE HANSI
MENU PROUT-PROUT
MENU SCATOLOGIQUE
MENU DU SOIR AU FOND DES BOIS
MENU « X »
MENU ZINZIN
MENU du DOS DE LA CUILLÈRE
MENU DU TERROIR DÉTRAQUÉ
MENU VIEILLE BRANCHE

MENU
dit de LA CIGOGNE
Apéritif « petite France »
_
Pain de choucroute traditionnelle sur toast de pain d’épice
accompagné d’un vif duo de quenelles de foie aromatisées aux
pissenlits du Mont Sainte-Odile
_
Magret de douce cigogne juvénile au Riesling éventé et ses
schnakenuddles à la cannelle migratoire sauce Rohan
_
Tarte rhénane à la rhubarbe meringuée à la teutonne
flambée à souhait
Ou
Kouglof délicieusement bourratif humecté d’un coulis de quetsches
artificielles dénoyautées
_
MENU
DE L’ONCLE HANSI
Amuse-gueules à la mode Hansi et ses mini-bretzels concordataires
_
Petites bouchées impertinentes de quiche briochée garnies de
champignons des Vosges finement découpés et chapeautés de pétales
de géranium pimpant
Ou Soupe de pois cassés réconciliés aux saveurs du pont de Kehl
_
Généreuse poitrine de veau farcie à l’Alsacienne et son collier de navets
salés et de choux rouges légèrement persillés
ou
Timbale de filets de Rouget de l’Isle crème marseillaise et sa fanfare de
carottes glorieuses à la sauce patriotique aux parfums du pays
_
Plateau royal de Munster jovial
_
Farandole de mendiants aux opulentes cerises sur un lit moelleux de
mirabelles marinées au à la liqueur imitation kirsch de Guebwiller
Gewurztraminer en ballon d’Alsace
MENU DU TERROIR
DÉTRAQUÉ
Gouttes de vin chaud et son délice de clou de girofle.
_
Suprême de cervelas bardés de lard fumé et de convictions accompagné
de jeunes knacks craquants en rondelles mosellanes disposées sur une
tranche de pain perdu au goût retrouvé sous un chutney de salsifis
_
Truite mélodique des bords du Rhin en nage dans une paresseuse
julienne de grosses légumes parlementaires
ou
Choucroute végétarienne sans chou et sa moutarde aux cinq baies
_
Rafraîchissante salade fermière de pissenlits d’Obernai et de salsifis et
son assaisonnement à base de houblon fermenté égayés de miettes de
Carré de l’Est
_
Tarte en pleine poire du verger, aux prunes séchées et aux amandes
salées sur son Petit beurre l’Alsacienne aux quatre coins arrondis et sa
face joyeuse
Carafe d’eau de Colmar Duo de bières Météor et Kronenbourg
PETIT PRIX LOCAL
WANDA MIHULEAC
née à Bucarest.
Études :
Diplômée de l’Institut d’arts plastiques de Bucarest et de l’Université Paris-I Sorbonne.
Lauréate de nombreux prix dans les biennales (France, Italie, Pologne, Tchéquie…).
28 expositions personnelles :
Musée d’art (Bucarest),
Centre Georges Pompidou (Paris),
Fondation Ledoux – Arc-en-Senans (France),
et dans diverses galeries de Paris, Marseille, Taverny, Clichy, Saint-Étienne (France), New York
(USA), Tokyo (Japon), Genève (suisse), Aix-la-Chapelle (Allemagne), Venise, Rome (Italie),
Athènes (Grèce), la Marsa-Tunis (Tunisie).
Participation :
à la XXVIe biennale de Venise, à la XIIe biennale de Paris, à World Print Four à San Francisco,
à XIXe biennale de Sao Paulo, à Impact Festival Kyoto, à Arteder Bilbao, à Europ’art Genève, aux
SAGA 92,93,96,98, 99 Paris, Art-multiple Düsseldorf, Linéart Gand, Affordable fair Londres,
Foire du livre Frankfort, Artexpo New York, Arténim Nimes, art on paper fair Londres.
ALAIN SNYERS
Alain Snyers développe depuis la fin des années 70 une pratique artistique caractérisée par la diversité desmediums et supports employés et par les problématiques abordées.
Le langage courant, le texte ordinaire, les images des mots, les objets les plus simples sont sollicités et
déclinés à travers des séquences qui déclinent un regard critique où se mêlent poésie et humour. Par
différentes installations et dispositifs narratifs, Alain Snyers décrit, raconte ou expose des situations par des dessins, écritures, gestes ou objets. L’usage du détournement, du sous-entendu ou de l’absurde constitue des modes opératoires d’une oeuvre polymorphe qui inscrit ses développements dans un dialogue de proximité avec le quotidien.
Diplômé de l’école nationale supérieure des arts décoratifs de Paris (1976)
Expositions 2008 :
Paris, Galerie Salvador,
« DAUPHiMMO ».
Paris, Galerie Satellite, « Paradoxe »
« LE CHANT DU DEPART A DOXE ».
Cabourg, Grand Hôtel et espace Bruno Coquatrix :« Le temps retrouvé »
«LES GARS DE LA DAME A LA LICORNE »,
Roubaix , Galerie La plus petite galerie du monde (ou presque)
« ROUB’iMMO »
Marseille, Galerie Urban Gallery : « Do I know you ? » exposition collective.
« LA LEGENDE DE L’HOTEL DU CONTE D’URGAL »
Pérouges, Maison des arts contemporains : « Poids plume »
« PAPIERS A ROULER. »

Source: Communiqué de presse

Mousavi și noaptea iraniană

iulie 5th, 2009

Vocile iranienilor opozanți ai președintelui Mahmoud Ahmadinejad nu se mai pot face auzite. Guvernul a blocat accesul iPhones, al mesajelor transmise pe tweet și a preluat controlul deplin al website-urilor rezistenței. Un site al dizidenților francofoni iranieni, pe care îl accesez de circa doi ani însă din motive de păstrare a confidențialității autorilor săi, nu l-am dezvăluit niciodată, a încetat să emită acum două zile. În locul lui, la aproape aceeași adresă, apare un site al oficialităților de la Teheran.

Singurele informații care vin, și vin în valuri dinspre Iran provin de pe numeroasele pagini de Facebook ale liderului opoziției, Mir Hussein Mousavi, înregistrate în nume propriu sau în contul unor presupuși simpatizanți. Diferite doar ca nume, acestea au același conținut, funcționează mai ceva ca o fabrică de răspândit zvonuri și au un jenant caracter electoral. Moussavi liderul, Moussavi eliberatorul – cam asta e ideea generală.

Cunoscutele hashtaguri de pe Twitter, referitoare la Iran, sunt pline și ele de mesaje și linkuri false sau virusate. Luni noaptea, anunțau arestarea lui Mousavi și emiteau câteva mesaje care-i îndemnau pe iranieni să protesteze pașnic și să nu răspundă la violențe, în timp ce paginile de Facebook ale lui Mousavi susțineau că acesta e bine merci acasă. Presa străină s-a pus pe jar, și am avut cu colegii din afara granițelor, care mediatizează situația din Teheran, un schimb intens de mesaje pe această temă. Concluziile lor sunt același ca și ale mele – iar printre ei se numără jurnaliști cunoscuți, debarcați cu forța din patria lui Ahmadinejad. Din aceleași motive nu le dau numele.

Siteul irano-francofon despre care vorbeam a adus în ultima perioadă mai multe argumente, potrivit cărora opoziția iraniană nu e totuna cu Mousavi. Din motive deontologice, le-am omis la data respectivă. Le acord însă azi un mare credit, în condițiile în care, repet, dinspre noaptea iraniană nu mai răzbate decât vocea liderului declarat al opoziției, Mir Hussein Mousavi, care arată mai ceva ca Vladimir Voronin în campanie electorală – evident, în versiunea islamică a faptelor, cu accente de Coran.

Tatuare

iulie 5th, 2009

Pielea suferă sub acul scribului ce-o tatuază
Ca şi ochii ce ocolesc groteştile figuri,
Normă a desorientarii iconografice a amodei
Ce etalează efecte fără valoare.

Prin contrast,
Pielea coloanelor de granit
Ce poarta tatuajele măreţiei cultului antic
Revărsată abundant pe fiecare palmă din zidul
Templelor de la Luxor şi Karnak
Grăiesc despre faima morţilor Faraoni
Deveniţi nemuritori prin ce-au lăsat lumii
Să înnobileze privirea şi spiritul
Celor ce văd în asta Ve;nicia.

Pentru a putea iubi

iulie 5th, 2009

Cuprinderi mă-nfăşoară spre a iubi total,
Nu mi-am aparţinut în veacuri de iubire…
Când nu te ai, dragostea e norul epuizant-banal
Şi în lumina lui nu vezi vreo strălucire.

Despotice cuvinte am aruncat în mare,
Poate de m-ar răpi vreun val al ei să simt
Ce mult mi-am cenzurat iubirea în chemare…
Să fiu acum sonetul… fără notă, timp.

Stele fără număr pe fruntea mea mirată,
Aduc o strălucire dintre adâncuri vii…
Să-ţi fii, este comoara…deşi poate uitată
Să exişti în sine, pentru a putea iubi.

vol. Şoptit de Dumnezeu

Sa crezi…

iulie 5th, 2009

Imi scrijelesc
uitarea pe covor
si-ndemnurile
schioape,
bruscate
de un fosnet inodor.

Iti rup fasii din mine
cam inegale,
pentru gustul meu
sa ti le legi la gat.
Ca-n dimineata
noastra preferata
sa impartin un rasarit.
Si-atat.

Pe-o lustra
ti-am lasat
un gand de-al meu
cam piparat.
Sa ma saruti
cand ai sa-l vezi.
Cuprins de toate
Si de tine.
Si sa crezi…

ROMÂNIA, LIBERĂ ÎN VIITOR!

iulie 5th, 2009

nu mă fotografiaţi, când citesc ziarele! de la o minciună, la alta… hârtia începe să strige cât mistreţii împuşcaţi la Balc, ieri, la prânz. mă uit pe a treia pagină a ziarului Libertatea şi chipul lui Ion Ţiriac se află într-un cerc roşu. da, mă doare! ce? capcana banilor! şi mi-aduc aminte de copilărie… certam multă lume, de fapt le atrăgeam atenţia când greşeau! eram mică, nu ştiam că nu este frumos să-i spui omului în faţă că este prost, sau absurd… aş face asta şi acum, dar am învăţat că aşa nu obţin rezultate! e greu să lupţi cu prostia, răutatea şi grandomania… cu lucrurile rele! e greu să le schimbi, dar durerea cea mai mare e atunci când vezi cum se răspândesc, cum se înmulţesc vieţile fără valoare! şi mă gândesc… cine-i mai poate opri pe oamenii cu bani? şi titlul din „Click”, „Moni şi Iri de la bal, în club”, îmi dă dreptate! nimeni! rămânem să dăm calificative. bun, rău! dar viitorul merită mai mult! el nu-şi doreşte bătaie de joc, chiar dacă e prezis de fetele de la sexi horoscop!

19 ianuarie 2009, 17:33

Un președinte pentru neliniștea românilor

iulie 5th, 2009

Electoratul din România va vota pentru prima oară în această toamnă în alegeri prezidențiale separate de cele parlamentare, la încheierea mandatului de cinci ani al lui Traian Băsescu.

Deși mai sunt circa cinci luni până la scrutin, nu este clară configurația buletinului de vot, în special datorită incertitudinii cu privire la candidatura actualului locatar de la Palatul Cotroceni.

Pe 16 mai 2009, în timpul participării sale la Congresul Uniunii Studenților, președintele Băsescu a declarat, răspunzând unei întrebări, că participarea sa în alegeri depinde de cum va evolua criza în România.

Pentru unii, indecizia lui Traian Băsescu este mimată, el fiind decis să candideze la propria realegere în orice condiții, mai ales că PD-L – partidul pro-prezidențial – are nevoie de el la Cotroceni ca de aer.

Dar președintele Băsescu are o dilemă: economia este în recesiune și dat fiind că el e șef al statului, iar protejatul său Emil Boc e prim-ministru, efectele negative i se pot imputa – pe drept sau pe nedrept – de către o parte a electoratului.

Deși Traian Băsescu rămâne mai popular (în termeni relativi) decât adversarii săi, el riscă să se găsească fără aliați într-un tur doi al alegerilor prezidențiale.

Norocul actualului președinte este că aproape toți contracandidații săi fac o figură destul de palidă.

Liderul PSD, Mircea Geoană, este mai puțin popular decât partidul pe care-l conduce și pare să fie contestat într-un partid în care oameni ca Ion Iliescu sau Adrian Năstase nu par nici după patru ani să-l fi acceptat ca președinte. În plus, nu prea e clar ce alternativă oferă Mircea Geoană, lipsit total de charismă și de o viziune prezidențială.

Liderul PNL, Crin Antonescu, nu oferă la rândul său decât o platformă anti-Băsescu, pe o tonalitate stridentă și fără imaginea competenței pe care o oferea fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu. Nu e exclus ca, mai ales după rezultatul slab al PNL de la europene, partidul să-și pună problema înlocuirii sale din postura de candidat.

UDMR l-a desemnat candidat pe deputatul Hunor Kelemen, dar cum alegerile prezidențiale nu mai sunt concomitente cu cele parlamentare, în care candidatul avea rol de locomotivă pentru partidul său, acum această candidatură apare bizară. În cel mai rău caz, UDMR ar putea bara calea în turul doi a candidatului PNL, partid coleg cu Uniunea pe băncile înguste ale opoziției și mai favorabil revendicărilor minorității maghiare decât PD-L sau PSD.

Liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor cunoaște o revigorare, mai ales după alianța sa cu George Becali și poate aduna un scor onorabil în turul întâi, care ar putea servi, ca în 2004, drept rezervă pentru Traian Băsescu în turul doi.

În sfârșit, Principele Radu este un candidat atipic, nu doar pentru faptul că este ginerele Regelui Mihai, dar și datorită comportamentului său civilizat și a discursului său non-partizan și adeseori plin de substanță, care însă nu au întotdeauna succes la o mare parte a electoratului care se regăsește mai degrabă în personaje ca Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor sau chiar Crin Antonescu. Lipsa unui partid de sprijin pare să fie pentru Principele Radu un handicap insurmontabil.

Despre candidații potențiali “neserioși”, de tip Ion Coja, Miron Cozma sau Nati Meir n-am să vorbesc, de ei se ocupă colegul Liviu Antonesei într-un articol separat.

Dar oricare vor fi candidații șin oricine va câștiga scrutinul prezidențial din toamnă, lucrurile nu se vor clarifica ci se vor încurca și mai tare.

Indiferent dacă Băsescu, Geoană sau Antonescu sau mai bine zis candidatul generic al PD-L, PSD sau PNL câștigă președinția, el va avea tentația de a provoca alegeri anticipate.

Pentru Băsescu ar fi mai ușor, deoarece Emil Boc, care se află la remorca sa din punct de vedere politic, ar putea demisiona imediat. Pentru ceilalți însă ar fi mai greu, deoarece premierul este răspunzător politic doar în fața parlamentului și nu poate fi demis de șeful statului.

Cum legea electorală pentru alegerile parlamentare nu a fost modificată și prevede în continuare reprezentarea proporțională, este îndoielnic că niște alegeri anticipate ar genera o structură mult diferită a parlamentului și în orice caz ar fi practic imposibil ca un singur partid să obțină majoritatea absolută.

Așa încât, alegerile prezidențiale riscă să producă o nouă agitație politică în România, fără a rezolva situația în mod tranșant, de data aceasta pe fondul unei crize economice fără precedent în ultimii 10 ani. În fine, dacă anul trecut prezența la vot la parlamentare a fost de 40 la sută, un nou val de absenteism la scrutinul prezidențial – în care românii își aleg “tătucul” – va ridica un mare semn de întrebare asupra sănătății democrației românești.

Oricine ar câștiga, nu pot să nu repet avertisementul din trecut: stimați alegători nu mai așteptați un Mesia pe cal alb ca să vă salveze, că n-o să vină.

E greu de cerut unui președinte al României să se comporte precum Horst Kohler, șeful de stat al Germaniei, dar putem avea pretenții de la el să nu atragă comparații cu de-alde Hugo Chavez, Mahmoud Ahmadinedjad sau, mai nou, Vladimir Voronin.

Garda Ungară – organizație extremistă – dizolvată de justiție

iulie 3rd, 2009

Curtea de Apel din Budapesta, printr-o sentinţă definitivă nu numai că a aprobat hotărârea tribunalului privind dizolvarea Asociaţiei Culturale a Gărzii Ungare pentru Păstrarea Tradiţilor, dar în plus a declarat că şi Mişcarea Gărzii este ilegală, şi corelat cu senţinţele anterioare, consideră că manifestările gărzii organizate într-o serie de localităţi cu populaţie mixtă, lezează drepturile şi libertatea altora, deoarece în locul atenuării incordărilor, aceste manifestări au condus la ascuţirea situaţiei, stârnind pericolul violenţei.. Sentinţa Curţii de Apel, accentuează că decizia se extinde şi asupra Mişcării Gărzii Ungare, create de asociaţie şi suprimă cadrul organizatoric al acesteia. Ultima precizare reprezintă o cotitură fundamentală faţă de sentinţa tribunalului, care nu atingea activitatea Mişcării.

Atât Gábor Vona, preşedintele Partidului JOBBIK, recent întrat în Parlamentul European cât şi avocatul gărzii, imediat după pronunţarea sentinţei au declarat că se vor adresa Tribunalului Suprem cu o cerere de revizuire.Într-un comunicat publicat pe pagina web a Gărzii Ungare, liderii acestei organizaţii paramilitare arată că „Mişcarea Gârzii Ungare nu poate nici să accepte nici să se identifice cu această senţinţă. Considerăm că atât sentinţa tribunalului, cât şi a Curţii de Apel, s-a născut sub presiune politică…. Apreciem ca un fapt revoltător şi ca amestecarea ramurilor puterii că deciziile instanţelor – numite justiţie, pot fi astfel influenţate.”

În ciuda hotărârii Curţii de Apel, Garda a anunţat că în zilele următoare va continua recrutarea unor noi membrii, în două judeţe ţi în cinci localităţi din jurul capitalei. Pentru sâmbătă 5 iulie, Mişcarea pentru Tineret a celor 64 de Comitate – o organizaţie radicală, cunoscută şi de autorităţile ţărilor vecine cu Ungaria – intenţionează să ţină o demonstraţie de simpatie cu Garda Ungară şi să protesteze împotriva arestării lui Gyôrgy Budaházy, principalul actor al unor demonstraţii antiguvernamentale, învinuit cu pregătirea unor acte teroriste.

Alegerea zilei de 4 iulie nu a fost o simplă întâmplare. Acum 7 ani,- după ce partidele conservatoare au fost înfrânte de coaliţia socialist-liberală, Budaházy şi confraţii lui, au blocat podul Elisabeta, îngreunând într-un mod deosebit, trecerea Dunării cu autovehicule, pe una din arterele principale ale Budapestei.

Dar planul organizaţiilor extremiste a eşuat. Având la dispoziţie o sentinţă definitivă, poliţia ungară a reacţionat prompt; podurile peste Dunăre au fost controlate de autorităţi încă din primele ore ale zilei, iar demonstraţiile anunţate în centrul capitalei, au fost interzise. Dar membrii Gărzii Ungare nu s-au dat în lături. Spre seară s-au aşezat cot la cot pe una din pieşele centrale şi nu au părăsit locul nici la somaţiile repetatea ale agenţilor de poliţie. Demonstranţii au aruncat pietre spre unitatea antiteroristā care a rāspuns cu grenade lacrimogene. Mai multe persoane au fost rānite uşor. Demonstraţia a luat sfârșit în jurul orei 21. Pînă la transmiterii acestor rânduri, poliţia a reţinut aproape 80 de persoane, printre care şi pe Gábor Vona, preşedintele partidului JOBBIK.

Primul ministru Gordon Bajnai, la congresul partidului socialist, referindu-se la răspândirea ideilor extremiste, a spus potrivit unei informaţii lansate de Agenţia MTI, că acest fenomen se datoreşte „unor răspunsuri simplificative la o serie de probleme deosebit de complexe.”

Cu împrăştierea demonstranţilor, manifestările extremiştilor însă nu au luat sfârşit. Liderii din JOBBIK au anunţat deja că săptămâna viitoare vor organiza o mare demonstraţie pentru anularea sentinţei Curţii de Apel privind dizolvarea Gărzii Ungare.

Stela Popa vă invită la un talk-show politic la Chișinău

iulie 1st, 2009
Stela Popa și primii ei invitațiStela Popa și primii ei invitați

În plină vară, Jurnal TV şi Vocea Basarabiei lansează, de la Bucureşti, o nouă emisiune. Este vorba despre proiectul săptămânal « Mai aproape de Europa », realizată şi moderată de jurnalista Stela Popa.

O emisiune prin intermediul căreia realizatoarea, alături de echipa sa, îşi propune să informeze direct publicul din R. Moldova în legătură cu evenimentele care au loc în România şi care ne privesc direct pe noi, cetăţenii din stânga Prutului. Stela Popa scrie pe blogul propriu (www.stelapopa.unimedia.md) că la microfon vor fi aduse diferite personalităţi din România, care activează în diferite domenii: politic, economic, social şi cultural, alături de care vor fi abordate diferite subiecte de interes pentru ascultătorii şi telespectatorii de aici. De asemenea, în cadrul emisiunii vor fi invitaţi şi basarabeni de succes care s-au afirmat în România.

Prima emisiune a început deja şi o puteţi vizualiza pe Jurnal TV. Impactul a fost unul pe măsură, dovadă fiind numărul de vizualizări. La Vocea Basarabiei, emisiunea poate fi ascultată în fiecare zi de sâmbătă începând cu ora 18.00, sau în reluare de la ora 23.00 în aceeaşi zi. Emisiunea este reluată şi duminică dimineaţa de la ora 3.00.

http://www.jurnaltv.md/?article=2905

http://www.voceabasarabiei.net/index.php/mai-aproape-de-europa-cu-stela-popa/3236-audiomai-aproape-de-europa-cu-stela-popa-27-iunie-2009

Autorul lunii iulie-2009 Paul Tumanian

iunie 30th, 2009

Supermarket
Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul \”pacific rose\”, de pildă, cu piersica \”red heaven\” (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — doar pentru asta erau plătiţi.
\”Clientul ursuz\” aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.
— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite… Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.
Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.
— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.
Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii… Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz… Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, \”erau copiii lui\”. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.
— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.
Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux… Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?
În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.
Locul arăta ca o scenă luminată a giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:
— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)
Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:
— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?
Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.
— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare… toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?
Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.
\”Al patrulea client!\” se iscă din senin un zvon în mulţime. \”Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare… — Adică cum al patrulea?…¬ — Al patrulea începând de când?… — Al patrulea la care casă?… Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.
De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.
— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!
Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără niciun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe…
— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scot pe uşa din dos… Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă… De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.
— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!
Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.
— Cum aţi spus?… Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?
Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:
— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun… Asta care a fost adineauri…
Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.
— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!
Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi bubui în frunte.
Sfinţii de pe ferestre şi câinele
O mulţime agitată de oameni se adunase în stradă, pe o latură a liceului Grigore Alexandrescu, dincolo de gărduleţul de fier forjat care fusese refăcut de mântuială după bombardament. Cu ochi rătăciţi şi avizi căutau cu toţii pe ferestre semnele de care se tot vorbise în ultimele zile într-un cartier sau într-altul din oraş. Dar numai vreo câţiva păreau să şi vadă acele semne sau, mă rog, poate numai unele dintre ele. Mai agitat decât toţi ceilalţi din jur părea să fie un individ care, cu braţul întins în sus, arăta cu insistenţă către una din ferestrele de la etaj, cea din extremitate, dinspre casa scărilor. Iar alţii în jurul lui se dădeau de ceasul morţii să se apropie cât mai mult cu capul de braţul său pentru a putea urmări raza ce pleca din degetul său arătător şi se oprea — unde? unde? unde? Nimeni nu desluşea, şi individul nu se pricepea să explice, mulţumindu-se să-şi agite braţul întins — Uite, acolo! acolo! acolo! În timp ce din gură nu-i ieşeau decât cuvinte pline de indignare şi de speranţă. Vorbea de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Uite-le săbiile! zicea. Uite-le aripile şi uite-i şi cheile cu care o să ne deschidă în sfârşit porţile Raiului!… Toţi să străduiau din răsputeri să vadă săbiile şi cheile de la poarta Raiului dar n-aveau aerul să fi şi reuşit. Cu toate că erau cu toţii, se vedea bine, convinşi că aşteptaseră destul… În timp ce altcineva din apropiere vorbea de Sfântul Gheorghe. Nu ştiu dacă se vede suliţa, spunea privind ţintă spre acelaşi geam — sau poate arăta spre un altul învecinat —, dar se vede clar că o ţine în pumn! Suliţa! Ţine capătul suliţei în pumn. Adică mânerul, şi înfige suliţa în burta balaurului! Care n-o să mai mănânce oile Domnului şi nici pe Fata Împăratului! Ştim cu toţii cine-i Balaurul! Mulţimea se deplasa spre acel om îmbulzindu-se şi încerca să desluşească raza ce purcedea din arătătorul său şi se îndrepta spre ferestre — spre care fereastră oare? Pe geam se vedeau într-adevăr irizări de forme ciudate şi felurite. Ba pe un ochi de geam, ba pe altul. Putea la fel de bine să fie şi Fecioara Maria, de care se tot vorbise, mai abitir decât despre alte icoane, prin oraş şi prin alte oraşe şi orăşele din judeţ şi poate de prin toată ţara. Că se ivea tot mai des, ziceau, pe geamurile clădirilor publice — şcoli, sfaturi populare, teatre şi cinematografe… Cum de nu se ivise pe geamul niciunei clădiri private, atâtea câte or mai fi fost rămas?… Ba chiar lumea începuse să-şi aducă aminte şi de minunile de la Maglavit. Domnul nu mai dă semne prin gura lui Petrache Lupu şi atunci El a ales să se arate pe geamuri. Fiindcă prin geam vezi, dar iacătă că poţi să treci cu privirea şi dincolo de el. Unde vede numai cine are ochi de văzut! L-au izgonit de la şcoală, mâine-poimâne or să-L izgonească şi din biserici… Vedeţi, acolo?… Aia e aura Sfintei Fecioare! Nimbul Ei sfânt!
Unde? unde? unde? se repezeau să întrebe voci gâtuite de emoţie de prin jur. Nu întrebaţi unde! Uitaţi-vă cu atenţie… Da, într-adevăr, parcă era conturul Fecioarei Maria, chiar şi Pruncul pe care îl ţinea Ea în braţe se vedea… Nu trebuie să vezi, trebuie să crezi! spunea cineva mai înţelept. Trebuie să vezi cu ochii minţii! Şi totuşi mulţimea vedea Pruncul… Da’ de ce e verde? întreba cineva. Nu pruncul e verde, mantia Fecioarei e verde, poate doar tivită cu verde, şi în rest roşie… Şi nici aia toată — doar mânecile, sau… una din mâneciS-a ticăloşit poporul! se auzea o voce — resemnată dar răsunătoare. Deunăzi, în cartier la noi s-au apucat să hăituiască un câine — un biet câine, chipurile turbat, şi nu s-au lăsat până nu i-au ciuruit capul cu alice!… Nu-i de mirare că Domnul arată semne acolo unde nimeni nu le mai caută!
Mulţimea căuta cu nesaţ formele irizate de pe fiecare ochi de geam. Cuiva i se păruse că nu în locul către care se îndreptau braţele întinse apăruseră icoanele, ci taman în partea opusă a clădirii liceului. Maica Domnului! striga. Unde? unde? unde?… Acolo! striga omul din mulţime. Maica Domnului! O văd cum plânge! O văd cum îi curg lacrimile! Îi văd nimbul în jurul capului! Şi mantia îi e tot aurie! Totul e auriu!… Mulţimea izvodea un nou val către acea parte unde totul era auriu. Dar alţii vedeau iarăşi contururi verzi şi galbene şi portocalii — alte irizări pe ochiuri de geam. Valul îi purta pe oameni, chiar şi pe cei ce se încăpăţânau să vadă icoanele pe ferestrele de la etaj, înspre casa scărilor, dar nu se mai puteau împotrivi apăsării celorlalţi şi se pomeneau duşi de val. Câteva bătrâne se porniseră deja să ţipe ascuţit de spaimă că aveau să se prăbuşească şi mulţimea avea să le calce în picioare. Fără voie de bună seamă; dar totuşi să le calce. Mâini în mâneci negre fluturau pe deasupra capetelor într-o încercare disperată să-si păstreze cumpătul. Staţi, oameni buni! strigau voci de bărbaţi. Mânecile negre fluturau prin aer suflecate acum fără voie, lăsând să iasă la iveală braţe dezgolite până la cot sau chiar până mai jos, şi la fel de neputincioase. Dar în părţile unde presiunea mulţimii încă nu se făcea simţită continuau să se facă auzite voci entuziasmate de ceea ce vedeau pe ochiurile de geam. Uite, acolo în dreapta sus e năframa! Uite! Uite ochiul stâng al Fecioarei aplecat în jos către Prunc! Uite şi nasul Prea Cuvioasei!
La un moment dat cineva dintr-o margine a strigat: Câinele! Mulţimea a încremenit pe loc şi toate capetele s-au întors brusc către acea parte: Care câine?… Fiindcă devenise limpede, nu se ştie cum, că nu pe geamuri urma să mai caute semne, ci altundeva. De ce tocmai un câine? a strigat cineva. Dar poporul pricepuse că acela care întrebase rămăsese cu mintea proţăpită în geamuri, de altfel singurul din toată mulţimea, şi că nici nu merita altceva decât ori să i se dea una peste bot, ori să fie lăsat în plata Domnului ca unul cu mintea dusă cu pluta.
La câţiva paşi depărtare, în plină stradă, un câine se zbătea de-adevăratelea în ghearele morţii. Mulţimea părăsise semnele de pe ochiurile de geam şi, mai întâi cei dinspre marginea de unde venise strigătul, apoi, rând pe rând, toţi ceilalţi îşi îndreptară atenţia către… Ce erau acelea? Semne de la Diavol? Ispita Diavolului? Poporul înconjura cu repeziciune locul unde se desfăşura supliciul animalului. Nimeni nu mai striga şi nimeni n-avea a mai interpreta sau desluşi cele văzute fiindcă totul era limpede ca lumina zilei: un câine se zbătea în chinurile morţii. Poate doar vreun copil ori doi să se fi întrebat: Da’ de ce se zbate? fiindcă celor adulţi şi vârstnici le era clar că ceea ce provoca zvârcolirile animalului era otrava. Câinele fusese otrăvit.
Poate că nu toţi aveau vedere bună spre locul supliciului dar iată că orice îmbulzeală încetase. Fiecare se mulţumea cu locul său, mulţimea era deasă şi cu toţii priveau în tăcere, poate doar deplasându-se un pic mai la dreapta sau mai la stânga, către locuri cu vedere mai bună, păstrând distanţa în jurul animalului atât de strict de parcă cineva le interzisese să se apropie prea mult. Era destul loc în jurul animalului să-şi desfăşoare agonia în voie.
Câinele otrăvit se zvârcolea la piciorul zidului scund care împrejmuia grădina publică din spatele primăriei — atât de scund încât unul mai ’năltuţ ar fi putut să se aşeze pe el. Dar se-nţelege de la sine că nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se aşeze în clipe ca acelea… Spasmele morţii se consumau la plină vedere, în lumina zilei. Câteva secunde câinele zăcea căzut pe-o rână, cu trupul înţepenit, dar gâfâind sălbatic, cu labele din faţă întinse crispat drept înainte, de parcă s-ar fi ferit din toate puterile de ceva rău, rău de tot, pe care nimeni dintre oameni ci doar el, câinele, l-ar fi putut vedea. Apoi spatele i se încovoia brusc — încă un spasm —, dar labele din faţă îi rămâneau tot întinse, ca şi cum ar fi vrut cu disperare să atingă ceva ce l-ar fi tămăduit, dar nu reuşea. Respira sacadat şi pântecul îi era chinuitor de supt. Ochii săi ieşiţi din orbite vedeau moartea aplecându-se să-l atingă şi să-i ia ultima suflare. Dădea să fugă de ea, aşa pe-o rână cum zăcea dar picioarele nu-l ascultau. Veneau alte câteva clipe când se tăvălea în neputinţă, cu labele-i zvâcnind dezordonat, de parcă nu mai ştia de unde vine răul şi de cine sau de ce trebuia să se ferească. Apoi reuşea să se ridice împleticit şi dădea, parcă, să sară scundul zid al grădinii publice dar reuşea cu greu să-şi ridice botul îmbăloşit până la muchea zidului, şi niciun centimetru mai sus. Cum să treacă zidul? Şi totuşi, cu ultimele puteri, reuşea să-şi înalţe botul către cer şi pieptul i se proptea de zid, într-o sforţare care se dovedea a fi peste puterile lui.
Priviri sticloase din mulţime — zeci de priviri, sute de priviri — îl însoţeau în zbaterea sa, neputincioase. Dar privirile nu erau neputincioase ci avide, la fel ca ceva mai înainte când căutaseră pe ochiurile de geam semnele irizate ale mântuirii prin icoane trimise de Domnul într-ascuns. Dar acum nu mai căutau mântuire şi de fapt nimeni nu ştia ce mai căuta în timp ce stătea aici, în încremenire, făcând cerc în jurul animalului ce agoniza.
Câinele nu se mai opintea cu pieptul în zid de parcă ar fi ajuns să se îndoiască că dincolo de el îl aştepta mântuirea. Dădea semne că s-ar fi liniştit, că izbăvirea era de fapt aici, de această parte a scundului zid, unde privirile oamenilor îl străpungeau în tăcere. Şi totuşi nu era hotărât: aici sau dincolo? Fiindcă, iată, acum dorea din nou, parcă, să facă acel salt până dincolo. Încerca, dar se izbea cu trupul slab de zid şi rămânea sleit la piciorul lui, fără a se mai împotrivi. Poate că durerea atroce care îi ardea măruntaiele îl slobozea din ghearele ei fierbinţi… Te pomeneşti că deja răsufla cu mai slabă înteţire… Dar nu, saltul său peste gard rămăsese nedus până la capăt, capul dat pe spate, botul ridicându-i-se peste creasta zidului. Noi crampe îi chirceau pântecele şi tot botul şi spinarea, omoplaţii şi partea de sus a labelor îi erau ude de parcă abia ar fi ieşit din apă.
Dar iată că reuşea pentru prima oară să se ridice în patru labe. Labele i se împleticeau dar iată că reuşea totuşi, sleit de puteri, să facă câţiva paşi până la colţul zidului scund peste care încercase mai adineaori în agonia sa să sară, fără a reuşi. Dar acum se prefira doar de-a lungul lui, cu limba atârnându-i afară din gură, moale, bleagă, ca într-o zi de insuportabilă caniculă.
Cineva din mulţime părea să fie mai informat decât semenii săi şi strigă: I-au dat lapte! Şi într-adevăr, de după colţul zidului, pe măsură se mulţimea se dădea la o parte şi îi făcea loc câinelui să se îndepărteze, ieşea la iveală o sticlă goală cu urme proaspete de lapte şi chiar o mică băltoacă de lapte, atâta cât s-o fi scurs din sau de pe botul animalului, atunci când — şi dacă — cineva din mulţime sau străin de mulţime i l-ar fi dat sau ar fi încercat să i-l dea.
Câinele, slab şi epuizat, doar o umbră de făptură a Domnului, prinsese, avusese norocul să prindă ultimul fir de viaţă, şi trecea fără pic de recunoştinţă pe lângă sticla golită de lapte, care îi salvase viaţa. Şi se îndepărta pe străduţă fără nicio ţintă.
Mulţimea începea, încet-încet, să se împrăştie.

Afaceri de familie – Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.
O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…
Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.
Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.
Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!
Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.
De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.
Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?
Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.
În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.
Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.
Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.
Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.
Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

Plimbare cu metroul
Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează…
O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine… Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?
La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea… Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa…
Metropola
Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă… Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul… Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi… Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă… Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.
Cu telecabina
Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.
În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie…
Puşcăriaşi în lanţuri
Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.
Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni…
În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?…

Cubuleţe de zahăr
Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul… Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!…

Apa de ploaie
Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară… Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.
Dunărea albastră
Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să se răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.
Luna palidă
În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de palo

Democraţie, Memorie şi Justiţie – dezbatere la ICR

iunie 30th, 2009

Institutul Cultural Român organizează marţi, 30 iunie, ora 18.00, în colaborare cu Ambasada Republicii Africa de Sud, dezbaterea \”Democraţie, Memorie şi Justiţie\”. Vor lua cuvântul: Charles Villa Vicencio (Senior Fellow, Institute for Justice and Reconciliation, Cape Town şi Visiting Professor, Georgetown University), Vladimir Tismăneanu (Professor of Politics, University of Maryland, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România), Ioan Stanomir (profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România) şi Silviu Rogobete (profesor Universitatea de Vest şi Consul General al României în Cape Town). La eveniment va participa şi E.S. Pieter A. Swanepoel, ambasadorul Republicii Africa de Sud la Bucureşti. Dezbaterea va fi moderată de Mircea Mihăieş (vicepreşedinte al Institutului Cultural Român şi profesor, Universitatea de Vest). Discuţiile se vor desfăşura în limba engleză. Accesul publicului este liber.

Charles Villa-Vicencio este una dintre cele mai importante autorităţi internaţionale în domeniul justiţiei de tranziţie. În anul 1996, Preşedintele Nelson Mandela, şi Rev. Desmond Tutu i-au oferit poziţia cheie de National Research Director al Comisiei pentru Adevăr şi Reconcliere (Truth and Reconciliation Commission – TRC), comisie recunoscută la nivel mondial pentru contribuţia decisivă pe care a avut-o în procesul de tranziţie paşnică de la apartheid la democraţie în Africa de Sud. A condus echipa de cercetători şi a editat cele 5 volume de concluzii pe care le-a înmânat personal preşedintelui Mandela în 1998. În perioada 2000-2007 a fost Director Executiv al Institute for Justice and Reconciliation. În prezent deţine poziţia de Senior Fellow în cadrul aceleaşi instituţii. Charles Villa-Viccencio este Visiting Professor în Conflict Resolution Program al Georgetown University (Washington DC) precum şi profesor la Graduate School of Business Administration al University of the Witwatersrand (Johannesburg).

Charles Villa-Vicencio şi-a asumat rolul de consilier pe lângă Comisia de Adevăr şi Reconciliere din Peru (2003), Comisia pentru Pace din Sudanul de Sud (2006), în acelaşi an fiind consultant internaţional în Ţara Bascilor. A oferit şi oferă consiliere în probleme de justiţie de tranziţie în Burundi, Republica Democratică Congo, Nigeria, Mozambic, Somalia, Namibia, Rwanda (pentru Ministerul de Externe al Belgiei) şi Zimbabwe. Autor prolific, profesorul Villa-Vicencio a publicat şi editat optsprezece cărţi şi un număr impresionant de articole în jurnale academice, care acoperă o largă arie tematică din domeniul complex al justiţiei de tranziţie. Opera sa oferă un dialog interdisciplinar între teologie, psihologie, sociologie, filosofie, politică, drepturile omului şi istorie. În 1998 i s-a conferit titlul de Doctor of Humane Letter, Honorius Causa de către Elmhurst College (SUA). În anul 2000 a fost numit Profesor Emeritus al Universităţii din Cape Town, iar în 2005 a primit Abraham Kuyper Prize din partea Princeton Theological Seminary. A fost invitat şi a predat la Universitatea din Cape Town, la Universitatea Uppsala (Suedia), Universitatea Rice, Princeton, Universitatea din Barcelona, Institut Français d’Afrique du Sud (Paris) şi Universitatea Notre Dame.

Charles Villa-Vicencio, alături de rev. Desmond Tutu, de Nelson Mandela şi celalte figuri emblematice ale opoziţiei faţă de apartheid au înţeles, în acelaşi fel precum intelectualii critici din Europa de Est, necesitatea construirii unei democraţii şi a re-fondării unor societăţi libere de domnia şi violenţa arbitrariului autoritar, ca formă de stat, pe principii precum responsabilitatea morală şi politică, cunoaşterea nefalsificată a trecutului, empatie şi demnitate, şi pe justiţie ca reafirmare a binelui comun. Reconcilierea, în concepţia sa, nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale. Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. Cu alte cuvinte, justiţia restorativă trebuie completată de cea retributivă. La care, aş îndrăzni să adaug rolul justiţiei morale. – Vladimir Tismaneanu, „Laudatio Charles Villa Vicencio” cu ocazia acordării titlului Doctor Honoraris Causa de către Universitatea de Vest (Timişoara)

sursa: ICR

„Parazile gay” si locul lor in societatile vestice

iunie 29th, 2009

In tot cursul anului americanii organizeaza diverse parazi: unele pe criteriul etnic, ca de exemplu parada irlandeza, organizata in luna martie sau „cinco de mayo” – o parada a mexicanilor menita sa aduca aminte de victoria lor asupra francezilor, cu multi ani in urma, altele sarbatorind patriotismul american, veteranii din razboaie sau pur si simplu o aspiratie comuna. Scopul principal al tuturor acestor parazi pare a fi nevoia de buna dispozitie; ele nu sunt de obicei ocazii pentru confruntari.

Dar dintre toate parazile, ca amploare si numar de participanti se disting totusi parazile gay. Atat sensul lor cat si modul in care au decurs de-a lungul anilor in cele doua capitale gay ale SUA (New York si San Francisco) s-a schimbat de-a lungul timpului, in functie de obiectivele avute in vedere. In anii ’90 ele au avut un caracter mult mai indraznetz decat azi, intrucat revendicarile erau multe. Acum cand in lumea libera multe din aceste revendicari au fost satisfacute, ele au o amploare mai mica iar tonul general de veselie aduce mai mult a sarbatoare universala.

1. Prima demonstratie gay din anii ’50

In SUA, in perioada post-belica a existat o tensiune sexuala vizibila in cadrul societatii americane, dar majoritatea populatiei nu era constienta de asa ceva. Din fotografiile luate de New York Times in anii ’45-’50 putem vedea foarte bine ce se petrecea sub suprafatza aparent neschimbata a societatii americane. Scene pe care azi le-am caracteriza fara nici un dubiu ca „gay” erau privite critic de presa,cu multa curiozitate, dar fara a intelege fenomenul.
Primul care a luat pulsul societatii si a decis ca este timpul sa organizeze o demonstratie pentru drepturile homosexualilor a fost un astronom american pe nume Frank Kameny.

Aceasta prima demonstratie a fost de-a dreptul comica: circa 14 persoane, barbati si femei, au demonstrat cu pancarte intr-un cerc mic, defiland incet in fatza cladirii Congresului. Cuvantul de ordine a fost: „femeile cu fuste lungi si negre, de calugarite, iar barbatii la costum negru de ciocli si cravata serioasa”.

Evident ca nu aceasta era imaginea pe care lumea de rand astepta sa o vada la o demonstratie a homosexualilor. Demonstratia a creat deruta in randul publicului, care era fortat sa vada ca si homosexualii sunt oameni ca oricare dintre ei, numai ca sunt mai….conservatori!

Aceasta prima demonstratie, in ciuda dimensiunilor sale reduse, a avut succesul public scontat: toate ziarele principale au descris-o pe larg.

2. Revolta de la barul Stonewall

Nimeni nu trebuie sa-si imagineze ca daca a fi homosexual este „impotriva legii” sau impotriva unei culturi arhaice, homosexualii nu exista.

Evident ca ei exista, dar folosesc diverse stratageme sa nu fie observati si incarcerati. De exemplu acum in Romania, o tara in care homofobia este crunta, ei folosesc o stratagema creativa, pe care nu am mai intalnit-o in alte parti, dar care starneste rasul. Dupa toate siturile romanesti de internet, 99% dintre barbatii tineri cauta „femei”. Numai ca o septime din cei care declara ca sunt in cautare de femei se adreseaza direct altor barbati… Am facut un mic calcul legat de aceasta particularitate romaneasca.

In SUA sistemul de ascundere era mai putin sofisticat: homosexualii plateau anual o „dijma” sau „spaga” politiei din New York, pentru a fi lasati in pace. Este interesant ca aceasta afacere data de multi ani. In general politistii erau mai ales suparati nu pe homosexuali, ci pe transexuali, care tradau in mod vizual (deci evident) faptul ca exista o conventie intre politisti si clientii barului Stonewall.

Nu voi intra in amanunte in aceasta privinta; este destul sa scriu ca acesti clienti s-au infuriat cand politia a venit sa-i aresteze chiar si dupa ce a primit mita. Aceasta revolta a avut loc in anul 1969. Unele lucruri sunt neclare si azi, dar urmarea a fost ca politistii respectivi au fost batuti bine si incuiati („arestati”) in veceurile la indemana. Urmarea a fost pana la urma pozitiva: sistemul legal a schimbat legile aberante, care oricum nu mai puteau tine pasul cu realitatea.

3. Hotararea APA in privinta eliminarii homosexualitatii din DSM-III ca „boala mintala”

Asociatia Psihiatrilor Americani, in urma unor studii efectuate in principal de Dr. Evelyn Hooker in San Francisco, a eliminat homosexualitatea din randurile bolilor mintale, astfel ca volumul „Diagnostic and Statistical Manual of mental Disorders” practic a declarat milioane de oameni „vindecati printr-o trasatura de condei”, intr-o singura zi a anului 1973. Ziarele ricanau: „Gata, e ca la Lourdes; ne-am vindecat intr-o clipita!”. Aceasta decizie a fost luata numai dupa oponentii principali ai masurii (Dr Bieber si Charles Socarides) au fost dovediti a fi incapabili sa determine cine e homosexual si cine nu este dintr-un grup mare de tineri (ei pretinzand in prealabil ca stapanesc perfect criteriile de stabilire a „sanatatii mintale”). Despre acestea am vorbit insa pe larg alta data asa ca nu insist.

4. Lucrurile se precipita: un crestin „de bine” impusca conducerea orasului San Francisco

Dan White era un etalon al omului mijlociu din California: alb, crestin catolic, cu prejudecatile obisnuite anilor ’60-’70. Nimeni nu ar fi putut banui pe atunci ca el va deveni o celebritate in lumea criminalilor.

Lucrurile s-au desfasurat ca intr-un roman politist prost. Dan White era homofob ca majoritatea americanilor. In plus, el si-a pus in cap sa-l elimine pe Harvey Milk (un evreu homosexual) din pozitia de supervisor al orasului. Primarul Moscone i-a stat insa in cale. Pe scurt, el l-a impuscat atat pe primar cat si pe Harvey Milk.

Azi aceste doua nume au fost date unora dintre cele mai importante institutii si centre culturale din San Francisco. Centrul Moscone, ca si Institutul Hatvey Milk sunt bine cunoscute de californieni si nu numai.

Harvey Milk a avut inspiratia sa inregistreze un mesaj care a fost gasit post-mortem, in care a spus ca stie ca este in pericol grav de a fi ucis de troglodioti si ca doreste ca lupta pentru emanciparea homosexualilor sa nu se opreasca dupa moartea lui. Ceea ce s-a si intamplat: dupa anul 1978, lupta pentru egalitate s-a intetit.

Dar ce s-a intamplat cu Dan White? A fost condamnat numai la 5 ani de inchisoare pentru dubla crima, pe motiv ca adevarata cauza a crimei a fost…faptul ca el a consumat coca-cola si junk food! De rasul curcilor!
Dupa ce a iesit din inchisoare toata lumea i-a intors spatele iar el, probabil simtind ca nu a fost pedepsit pentru crima, si-a luat singur viata!

5. A urmat criza SIDA.

Despre acest subiect voi vorbi alta data.

6. Concluzie

Chiar in ultimii ani recunosterea homosexualitatii ca o varianta a sexualitatii normale a facut progrese mari practic pretutindeni in lumea civilizata. Cei care spun ca este o „boala mintala” nu au nici macar suportul unui singur psiholog sau psihiatru adevarat. „Dr” Cameron, „Dr” Niccolosi si altii ca ei nu au nici macar dreptul legal de a practica psihiatria, dar isi folosesc serviciile sa mearga in tari avansate ca R. Moldova pentru propaganda religioasa antistiintifica.
Sensul in care evolueaza lumea este foarte clar: azi exista chiar state americane conservatoare ca Iowa care accepta casatoriile gay.

Una dintre intrebarile care se pun mereu in ultima vreme este legata de pozitia homosexualilor in armata americana: „don’t ask don’t tell” nu pare a mai rezista mult timp.

Dar sa nu uitam ca armata americana duce lipsa de personal si angajeaza tineri de oriunde pe post de soldati, inclusiv din tari extrem de homofobe ca Jamaica si Republica Dominicana, unde homosexualii pot fi ucisi in plina zi pentru ceea ce sunt. Trebuie sa recunoastem de asemenea ca in unele perioade istorice chiar si armata romana (sub Caesar) a avut aceeasi politica: datorita faptului ca era atat de variata nu accepta in mod deschis actele sexuale intre barbati in armata. Este simpatic cazul unui tanar care a fost trimis de Caesar acasa la parinti (deci a fost dat afara din armata). Tanarul a intrebat: si acum ce sa le spun parintilor? La care Caesar (care a avut el insusi relatii homosexuale cu personalitati vestite) i-a raspuns: „spune-le ca ti-am displacut”!

Conflictul gazelor – un război psihologic

iunie 29th, 2009

Federaţia Rusă şi Ucraina sunt pe cale să declanşeze un nou război al gazelor, care ar afecta direct ţările UE. Astfel, divergenţele dintre Rusia şi Ucraina relevă, încă o dată, intenţia Moscovei de a-şi menţine influenţa asupra aceastui teritoriu, ce reprezintă zona intereselor sale vitale. De fapt, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, a devenit un fenomen recurent, care are la bază mai mult conotaţii politice decît economice. Totodată, acest conflict implică şi alţi actori din regiune, precum UE, Belarus şi Moldova tangenţial.

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).
În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este „dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine „în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

Acum 20 de ani CORTINA DE FIER A FOST DEMOLATĂ

iunie 29th, 2009
Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.

Europa deja reunită, la 27 iunie a aniversat 20 de ani de la deschiderea frontierei austro-ungare, moment urmat de dispariţia comunismului de pe bătrânul continent. Cu această ocazie, la Budapesta a avut loc o serie de manifestări festive, la care au parti-cipat delegaţii guvernamentale din peste 30 de ţări. Între oratorii unei conferinţe internaţionale, se afla is-toricul elveţian Andreas Oplatka, fost redactor de specialitate al cotidianului Neue Zürcher Zeitung, care într-un interviu cordat ziarului Népszabadság, a făcut lumină într-o serie de amănunte rămase enigmatice până-n zilele noastre.

D-l Oplatka, de la început a subliniat că deschiderea adevărată a frontierei ce despărţea cele două lumi, nu a avut loc la 27 iunie, când se sărbătoreşte în mod oficial. Demolarea Cortinei de fier a fost începută la 2 mai 1989. Data oficială s-ar putea să fie fixată şi pentru 19 august, când lângă oraşul Sopron s-a organizat Picnicul paneuropean, care a făcut posibil ca mii de refugiaţi estgermani, să treacă în Austria, dar mai degreabă ziua de 22 august 1989, când la o reuniune secretă restrânsă, Miklós Németh, primul ministru al guvernului, a decis ca toţi cetăţenii estgermani, care s-au aflat cu paşapoarte turistice în Ungaria, să fie lăsaţi să treacă în ţările occidentale.

Andreas Oplatka subliniază că fotografia cu Alois Mock şi Gyula Horn – publicată de toate ziarele importante din lume – are doar un caracter simbolic, deoarece abia s-a găsit un loc unde Cortina de fier se afla încă într-o stare intactă, iar demolarea ei a fost decisă de Miklós Németh, în primul rând din motive economice, prea costisitoare fiind întreţinerea cortinei dealungul frontierei cu Austria. Chiar dacă nu a fost conştient de urmările politice ale anulării sumelor prevăzute pentru întreţinerea Cortinei de fier, faptul că Miklós Németh spre deosebire de ceilalţi lideri comunişti a făcut mai intâi o vizită oficială în Austria şi abia mai târziu la Moscova, dovedeşte că premierul Ungariei vroia să se indepărteze de partidul comunist.

Politica dusă de Miklós Németh, a fost categoric respinsă de Nicolae Ceauşescu, care – arată Oplatka – l-a informat pe Gorbaciov, despre pericolul ce prezintă Ungaria pentru toate ţările comuniste. Dar Gorbaciov a expediat scrisoarea liderului român, direct la Budapesta…Gorbaciov a tăcut şi atunci – scrie Opşlatka – când la o reuniune a liderilor comunişti ce a avut loc în iulie 1989 la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu împreună cu Todor Jivkov, au cerut condamnarea Ungariei.

Oplatka este de părere că decizia luată de Miklós Németh pentru deschiderea frontierei occidentale chiar dacă nu a reunit cele două Germanii şi nici Europa, a accelerat într-un mod uriaş, procsul de transformare, şi în cosecinţăm constituie un moment istoric important.

A murit scriitorul Ştefan J. Fay

iunie 28th, 2009

Pe 26 iunie s-a stins la Nisa, la vârsta de aproape 90 de ani, scriitorul Ştefan J. Fay. Acest român originar dintr-o veche familie franceză a fost prieten al lui Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Vladimir Ghika, Octavian Goga, despre care a scris pagini de mare caldură umană.
In scrierile sale situate între reportajul istoric şi romanul istoric, Stefan J. Fay s-a arătat a fi un adevărat „scriitor, patriot, revelator al istoriei României”, cum l-au caracterizat diverşi comentatori.

In luna mai 2009, scriitorul Stefan Vasile Andrei de Fay (Stefan J. Fay) a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A „Literatura” de către guvernul României pentru „contribuţia personală la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc şi universal”.

Cărţi publicate:
Caietele Unui Fiu Risipitor: Fragmente De Jurnal
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732804459 (973-28-0445-9) La Un Ceai Cu Stefan J. Fay
by Stefan J. Fay, Ilie Rad
Hardcover, Institutul European, ISBN 973611256X (973-611-256-X) Moartea Baroanei: Roman Text Integral
by Stefan J. Fay
Hardcover, Ed Didactica si Pedagogica, R.A., ISBN 9733038350 (973-30-3835-0) Sokrateion: Marturie Despre Mircea Vulcanescu
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732808675 (973-28-0867-5) Sokrateion, Sau, Marturie Pentru Om
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732801964 (973-28-0196-4)

surse: http://signes-et-symboles.org/dossiers-symbole/index.php/2007/12/14/153-eliade-esoterisme-symbolisme

ICR Paris

Michael Jackson, înger sau demon ?

iunie 28th, 2009

Supranumit regele muzicii pop, Michael Jackson s-a stins din viata in mod neasteptat pe 25 iunie ac, in urma unui presupus accident cardiac.

Din cei 50 ani de viata, 40 i-a petrecut pe scena daruindu-se admiratorilor sai, lumii intregi.

Inca din anii 60, la varsta de 5 ani Michael Jackson se distinge prin talentul sau, ca apoi in scurt timp impreuna cu fratii sai reuniti in grupul Jackson 5 sa castige o uriasa audienta. Dupa numeroase concerte in Philadelphia si in New York Jackson 5 este descoperit de catre celebrul pianist Billy Taylor. Michael Jackson devine vedeta la 11 ani. Doi ani mai tarziu se lanseaza cu primul sau hit, ca apoi la varsta de 14 ani cantecul Ben il situeaza printre favoritii epocii.

Desi este rasfatat de public, de vedete ale muzicii ( Diana Ross ) Michael Jackson este marcat de momentele de extrema autoritate exercitate de catre tatal sau in copilarie. Nici succesul, nici banii nu compenseaza traumele psihice. Jackson senior il porecleste nasosul (big nose), fapt ce il determina in mod sigur sa recurga la numeroasele operatii estetice. Dorinta de a scapa de propria-i imagine a unui afroamerican este obsesiva. Turburentele rasiale ale anilor ’60 combinate cu abuzurile tatalui sau definesc din plin senzatia de claustrare.
Muzica si intreg spectacolul scenic ne prezinta un Michael Jackson diferit de cel din viata de zi cu zi. Interventiile chirurgicale, machiajul si extravaganta vestimentara reconstruiesc un alter ego – proiectie a unui personaj selenar, androgin.

Muzica sa se reprofileaza pe distributii video, in filme, derulari anticipatoare ale erei video contemporane.
Ca si Freddy Mercury(Queen) creeaza o traditie in istoria video clipurilor cu cateva succese ca : Beat It, Billie Jean, Thriller sa.

Repertoriul sau ramane o autobiografie extravaganta, dar si contestata.

Vanzarile productiilor sale au depasit cifre uriase alaturi de Beatles si Elvis Presley.

Muzica pop datoreaza mult traditiei genurilor gospel, soul, R&B, in mod special originilor afroamericane ale caror contributie este ignorata (Sam Cooke, Marvin Gaye, etc).

Acuzatiile nedovedite, campania de discreditare a lui Michael umbresc generozitatea sa de donator ale unor uriase sume in scopuri umanitare.

Emisiunile sale au gazduit si au lansat vedete, precum Naomi Campbell (In the Closet).

Michael Jackson in interviul acordat intr-un interviu cu Oprah Winfrey in 1993 ne dezvaluie :

« Ei bine, pe scena a fost pentru mine acasa. Am fost cel mai in largul meu pe scena, dar in afara scenei, am devenit foarte trist.

Singur, trist, facand faţă popularitatii. Au fost momente când am avut un timp minunat cu fratii mei,jocuri,batai cu pernele ; dar eu am fost mereu sa plang întotdeauna in singurătate. »

Romii din România și Holocaustul uitat: 1938 – 1945

iunie 28th, 2009

\”Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei.

Gheorghe Făcăoaru, unul din coordonatorii scolii romanesti de eugenie rasiala

Holocaustul a devenit o suferinta abstracta. Ca altadata “ciuma bruna”, se dezvolta o alianta de complicitati, a carei preocupare este scrierea unei istorii disculpatoare, pentru a sterge urmele celei mai barbare atrocitati a umanitatii. In Estul Europei si Balcani, singuratatea nestiuta a memoriei victimelor este pusa pe seama catorva psihopati, pentru a dezvinovati astfel un intreg sistem social si pentru a nu incrimina iresponsabilitatea celor care au subscris, prin tacere si indiferenta. Preluind prerogativele divinitatii, impunitatea statului criminal conserva esenta nociva a mentalitatilor care au detonat Shoah-ul si Samudaripenul, perpetuand cultura milenara a genocidului european.

In Romania, o cercetare curajoasa efectuata de Centrul de politici publice este edificatoare pentru demonstrarea perpetuarii alienarii etice a societatii romanesti si a necesitatii refondarii constiintei individuale si memoriei colective: doar 26% din repondenti sunt de accord ca autoritãtile române au participat la exterminarea evreilor, 49 % prefera nonraspunsul, iar 25 % ,considera ca statul roman nu a fost implicat.Intre acestia, 36 % considera ca suferinta poporului evreu este o pedeapsã de la Dumnezeu, 27% ca evreii exagereazã persecutiile la care au fost supusi, iar 35 % prefera nonraspunsul.Similar, in ceea ce-I priveste pe rromi, doar 7% din repondenti ar accepta romi în propria familie, 36 % considera ca romii ar trebui sã fie fortati sã trãiascã separat de restul societãtii, 31% ca trebui sã existe localuri si magazine în care accesul romilor sa nu fie permis, 48% ca statul ar trebui sã ia mãsuri pentru a opri cresterea numãrului de romi.Similar, 25 % din repondenti considera ca autoritãtile române nu au participat la exterminarea rromilor, iar 53 % prefera nonraspunsul. Ca un paradoxal al incoerentei, 95 % din repondenti considera ca pentru crima ar trebui aplicatã pedeapsa cu moartea.

Inclusi tacit in legislaţia si actiunile contra “romanilor noi”(evreilor), adoptată în 1938 de guvernul Goga-Cuza, “romanii vechi” (romii) au fost mult mai afectati de politicile de excluziune prin faptul ca erau neorganizati, saraci si fara niciun sprijin extern. În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sănătăţii, interzice rromilor „nomazi” deplasarea, pe motivul că transmit tifos. Documentele din arhive atestă că, în 24 mai 1942, în România a fost efectuat, prin organele poliţiei şi jandarmeriei, un recensămînt al rromilor în vederea pregătirii operaţiei de deportare, dar nici în arhivele instituţilor centrale, nici în cele ale instituţiilor din subordinea lor, care i-au înregistrat, nu am descoperit vreunul din rezultatele acestui recensămînt.

Iadul din Transnistria

Rromii „nomazi” au fost primii atinşi de persecuţii, prin Ordinul No. 70S/1942 al Preşedinţiei Consiliului ordonandu-se deportarea lor în Transnistria, fara nici o exceptie. Numarul si identitatea acestora va ramane pentru totdeauna necunoscut, nomazii neavand acte de identitate, iar o mare parte pare sa fi fost executata imediat. Radu Lecca, împuternicitul guvernului antonescian pentru problemele minorităţilor, declară, într-o notă (D.C.F.R.J., vol.V, p.541), că cei 20.000 de rromi, evacuaţi în comuna Covaliovka, au avut soarta următoare: „11.500, ridicaţi şi împuşcaţi la gara Trihaţca; 7.000, morţi de tifos exantimatic; 1.500, întorşi în ţară”. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi era aproape terminată, prin faptul că 84% dintre ei ajunseseră în Transnistria. După un studiu facut pe baza datelor disponibile momentan in Arhivel statuluii, in vara anului 1942 au fost deportaţi 11.440 de nomazi, între care 2.352 bărbaţi, 2.365 femei şi 6.714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942 nomazii au fost jefuiti, confiscandu-se mii de cai si carute, inclusiv bunurile si aurul.

Au urmat rromii „sedentari, a caror evacuare a început la 12 septembrie 1942, nu inainte ca si bunurile acestora sa fie luate prin Comisiile de Romanizare. În opt zile, 30.176 de rromi sedentari au fost plasaţi în Transnistria. Alţi 18.260 de rromi recenzaţi pentru următorul transport, ar fi trebuit să sosească în primăvara anului 1943, dar, neaşteptata înaintare a frontului a zădărnicit acest plan. Rromii au fost trimişi iniţial în zonele Alexandrovca (Oceanov), Karanica şi şi Covaliovka (Berezovca), Mancovca, Voitovca şi Stunovca (Balta). Decesul prin inaniţie nu era rar, distribuţia alimentară fiind insuficientă. Tifosul i-a atins pe mii dintre deportaţi Unii au murit de frig, fiind slab îmbrăcaţi sau goi, altii transferati peste Nistru, unde erau lichidati de germani. Un decret-lege, din 22 septembrie 1942, a prevăzut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi întors fraudulos din Transnistria şi la muncă silnică, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi înlesnit înapoierea, a instigatorilor, a complicilor şi a tănuitorilor .

In aprilie 1945, cînd cetăţenii români aflaţi pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferaţi în ţară, cu prilejul tabelelor întocmite de autorităţile sovietice, s-a considerat că unii dintre aceştia fugiseră în România, decedaseră ori rămăseseră în Uniunea Sovietica. Documente disparate vorbesc de reintoarcerea in tara a 6.000 de copii rromi orfani. Numarul celor deportati este inca necunoscut, variind de la 25.000 pînă la 300.000 de rromi. Imediat dupa razboi, Comisia română pentru victimele Holocaustului a declarat 36.000 de morţi, dar alte estimări propun o cifră cu mult mai mare. Atat in procesul de la Nurenberg a nazistilor germani, cat si in procesul lui Antonescu, chestiunea Holocaustului romilor a fost inclusa, fara insa ca acest fapt sa impuna vreo consecinta. În anii `70, 36.000 de supravieţuitori au depus cereri de despăgubire, fără ca statul român să recunoască oficial deportarea în Transnistria. Dupa 2007, Raportul Comisiei “Wiesel” si crearea unui institut pentru cercetarea Holocaustului evreilor si romilor din Romania isi propun sa aduca mai multa lumina asupra acestui cataclysm al istoriei Romaniei.

Lecțiile trecutului

Spaima că ororile trecutului se vor întoarce este încă vie în mentalul supravieţuitorilor, strategiile de apărare dezvoltate, de la renegarea (ştergerea) identităţii stigmatizate, pana la stilul defensiv şi adaptativ semnaleaza o nevroză care a presupus îndepărtarea de sine, refugiul în uitare, ca mijloc de salvare individuală şi colectivă, marginalizarea amintirilor dureroase. Reactualizarea şi transmiterea traumei, pentru generaţia post-Holocaustului, s-a manifestat, fie prin conformism social şi eufemizarea identităţii, fie, pentru cei mai mulţi, prin asumarea şi perpetuarea experienţelor traumatice ale părinţilor, cu scopul de a le înţelege şi a le remedia. Pentru ambele categorii, caracterul destructiv al conflictului dintre stima şi stigma de sine, ca proiecţii ale relaţiei cu societatea, a presupus „vindecarea prin dragoste”, ca să folosim o sintagmă freudiană, în sensul unui infern emoţional, în care individul traversează, pe rînd, ura de sine, contopirea cu cultura stigmatizatoare, rasismul etnic etc.

Sublimarea traumei experienţei istorice a robiei, deportării, rasismului manifest contemporan, atat de viu în memoria socială, atît a populaţiei majoritare, cît şi a comunităţii etnoculturale rrome, este o urgenta, derivată din nevoia de a mărturisi şi de a repune în discuţie trecutul. Pentru că trecutul neasumat refuză să moară şi, citîndu-l pe Jacques Le Goff, „memoria nu încearcă să salveze trecutul, decît pentru a servi prezentului şi viitorului”. Nu în ultimul rînd, pentru că afirmarea trecutului asigură continuitatea şi referenţialitatea generaţiilor următoare. Altfel, cei care îşi uită trecutul, vor fi nevoiţi să-l repete: si victime, si criminali.

Vasile Ionescu este președinte al organizației non-guvernamentale Romanothan. El a fost membru al comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, Elie Wiesel

Sfârşit de an : serbarea la stână la Ciofrângeni

iunie 28th, 2009

A sunat ultima oară clopoţelul în acest an şcolar… Acum elevii sunt liberi trei luni de zile. Un an care şi-a pus amprenta asupra copiilor noştri, prin experienţele şi cunoştinţele noi acumulate de aceştia, care cu siguranţă în viitor le vor fi de folos.

Rolul invatatorului

Stilul de lucru, atitudinea generala, experienta de cunoastere a copilului, cultura invatatoarei/invatatorului au influiente formative puternice. In clasele mai mici, invatatoarea, binevoitoare, calda, emotionala, cu o personalitate puternica, entuziasta, plina de initiative si de creativitate, este mai iubita si mai ascultata decat invatatoarea dominanta, severa, atenta doar la relizarea programei.

Pe parcursul acestui an am remarcat răbdarea, dăruirea şi tenacitatea de a lucra cu fiecare copil în parte. Dna institutoare Tufeanu preciza : ” acord fiecărui copil atenţia necesară şi acasta îmi oferă posibilitatea de a remarca capacităţile fiecăruia dintre ei. Pe fiecare în parte îl tratez cu mare atenţie. ”

Acest lucru este vizibil acum..în faţa şcolii…cînd toţi gravitează în jurul ei. Mă gândesc oare de unde are atîta energie? Lucru rar înt\lnit învăţămînt la ora actuală. O dăruire dincolo de limite alimentată cu imensa iubire a copiilor.

Aşa cum era stabilit, luni la ora 8 dimineaţa, ne-am întîlnit în faţa Şcolii nr. 19 Piteşti. Veselia se observa pe chipurile şcolarilor.

Cerul era de un albastru închis, soarele era pitit după nori şi adia un vînt rece.

Adierea lui ne învăluia şi în curând şi- au făcut apariţia primii stropi de ploaie. Nu a durat mult şi în maximum cinci minute ploua de turna cu găleata, aveai impresia că toţi norii se scuturau peste noi. Hotătârea rămânea valabilă. La drum!

Peste 20 de maşini de toate culorile şi toate mărcile au plecat spre marea distacţie.. Conceptul de serbare în aer liber este original şi ideea îi aparţine în totalitate dnei institutoare Dana.

Până la locul cu pricina aveam de străbătut în jur de 50 de km. La ieşirea din Piteşti, intersecţia Bascov virăm pe drumul care duce spre Rm. Vâlcea. De o parte şi alta a drumului gospodării care mai de care mai infloritoare. Ajungem la Deduleşti, facem la stânga şi pe un drum pietruit de ţară ne continuăm traseul. Aici nu plouase..nici strop. Vizibilă era doar roua…

Observăm în trecere Biserica Sf.Nicolae , monument istoric construit în jur de 1816, care poartă hramul Sf. Nicolae ( 6 decembrie)

Drumul se îngustează la un moment dat, devine din ce în ce mai anevoios ..încă un pic şi am ajuns.

Acolo sus, la stână era linişte, cireşii plini de rod, un şir lung de stupi puteau fi observaţi la intarea pe proprietatea respectivă.

În aer un puteric miros de fân combinat cu diverse arome ale florilor sălbatice care parcă îţi zâmbiau şi te invitau sa le admiri în toată splendoarea lor.

O masă lungă de vro 15 metri, amenajată în aer liber, ne aştepta cu bunătăţi. Fiecare şi-a scos bagajul din portbagaj şi în scurt timp ne-am găsit câte un loc” sub soare”…

Fumul de la grătarele cu mici şi alte preparate au început sa predomine atmosfera. După un timp a avut loc şi serbarea. Adunaţi în cerc, fiecare copil şi-a spus rolul pe care îl învăţase , au făcut poze şi…liber la distracţie.

Spre seară am revenit acasă relaxaţi şi zâmbitori.

La Gherla, de Sfântul Grigorie Iluminatorul

iunie 28th, 2009
Moment din liturghie in catedrala din Gherla, foto J. EssigMoment din liturghie in catedrala din Gherla, foto J. Essig

De sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul armenii gherleni, oriunde ar fi risipiţi prin lume, se adună în oraşul întemeiat de strămoşii lor. Am avut bucuria să fiu de faţă la pelerinajul din acest an, desfăşurat în 27 iunie. Potrivit tradiţiei sărbătoarea începe cu liturghia festivă, celebrată după rit armenesc, în catedrala armeano-catolică din Gherla, cea mai mare biserică armenească barocă din Europa. Sub bolţile catedralei arhipline au defilat preoţii, copiii ministranţi şi mantiile roşii din Gheorgheni, purtând crucea procesională şi ripida. Acordurile orgii şi melodiile, interpretate de cor şi solista de operă Julia Kirkosa, au răsunat cu o limpezime care-ţi tăia răsuflarea. A participat excelenţa sa dr. György Jakubinyi, arhiepiscopul romano-catolic de Alba Iulia, administratorul apostolic al bisericii armeano-catolice din Romania. Sfânta Liturghie a fost celebrată de vicarul general al bisericii armeano-catolice din România, PSS. Endre Szakács, parohul Gherlei. Au participat delegaţii ale autoguvernărilor armeneşti din Ungaria şi o delegaţie a Uniunii Armenilor de la Bucureşti.
Sfântul Grigorie Iluminatorul l-a creştinat în anul 301 pe regele Trdat al armenilor cu întreg poporul său, Armenia devenind primul stat creştin din istorie. Din acest motiv sărbătoarea sa este celebrată de toţi cei şapte milioane de armeni din Armenia şi din diaspora. Cotropirile succesive i-au obligat pe armeni să ia drumul pribegiei cu aproape un mileniu în urmă. Aşa au ajuns şi în principatele româneşti în veacurile XIII – XIV. În secolul al XVII-lea armenii alungaţi din Moldova au trecut munţii aşezându-se în Transilvania. În anul 1686 au aderat la catolicismul occidental unindu-se cu Roma, fără a renunţa la ritul armenesc. În 1700 au ridicat din temelii oraşul Armenopolis (Gherla de astăzi), cu minunate clădiri baroce decorate cu motive armeneşti şi o catedrală maiestuoasă.
Înainte de război la Gherla trăia o comunitate armenească foarte numeroasă şi prosperă care avea o şcoală, un orfelinat şi un muzeu. După 1948 averile armeneşti au fost naţionalizate, şcoala, orfelinatul şi muzeul desfiinţate, iar populaţia armenească s-a risipit prin lume pentru a-şi face un rost. Treptat limba armeană s-a vorbit tot mai puţin, identitatea comunităţii păstrându-se mai ales prin tradiţiile domestice şi viaţa religioasă. Numărul armenilor din Gherla se împuţinează pe zi ce trece, dar asta nu-i împiedică pe cei rămaşi să alcătuiască o comunitate unită şi însufleţită, lucru dovedit şi la sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul. S-au mobilizat cu mic cu mare şi au fost gazde impecabile. După cum ne spunea János Esztegar, preşedintele armenilor din Gherla, pentru sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul nu se precupeţeşte nici un efort. S-au preparat peste 15.000 de urechiuşe (colţunaşi mărunţi umpluţi cu carne) pentru supa gustoasă angageabur, acrită cu hurut. Fiecare dintre cei peste 350 de pelerini a primit un loc la masă, fiind ospătat cu bunătăţi. Amfitrionii erau săritori şi mereu cu zâmbetul pe buze deşi munciseră zile şi nopţi pentru a rândui totul cum se cuvine.
Oaspeţii au asistat la liturghie au vizitat capela cu vestitul tablou de altar pictat de Rubens, au mâncat, au băut, au cântat iar după amiaza au participat la vernisajul expoziţiei de artă armenească, unde au admirat icoane pe sticlă pictate de Ermone Martaian, ţesături şi ceramică de Lucia Lobonţ, lucrări în ulei de Rózsa Toth din Seghedin şi fotografii cu monumente armeneşti de Iosif Kapdebo
Văzând numărul mare de oaspeţi armeni din ţară şi de peste hotare, auzind pe stradă răsunând cuvinte şi cântece în limba armeană, admirând-o pe Cristina Popa îmbrăcată ca o prinţesă în costumul tradiţional armenesc, am avut impresia că mă aflu în vechiul şi înfloritorul Armenopolis. Oraşul înviase pentru o zi, de Sfântul Grigorie Iluminatorul. Şi acest un miracol se repetă în fiecare an, graţie comunităţii armeneşti din Gherla.

Compania germană „Doppelherz” oferă Ginco Biloba , un nou produs în farmacii

iunie 28th, 2009

Produsul este recomadat pentru cei care au probleme de concentrare, care au suferit atac de cord sau accident vascular cerebral, cei care au trecut de vârsta de 40 de ani.

Combinaţia de extract de Ginkgo şi Vitamine B ajută foarte mult procesele cerebrale îmbunătăţesc circulaţia sângelui la nivel cerebral şi ajută la creşterea capacităţii de concentrare.

Vitamina B1 este o coenzima importanta in metabolizarea glucidelor din care creierul isi ia energia necesara, vitamina B2 ajuta la oxigenarea creierului, iar functiile cerebrale devin mai eficiente si vitamina B6 participa in procesul de formare al globulelor rosii si poate exercita, in mod indirect, o influenta pozitiva asupra functiilor cerebrale. Toate aceste substante actioneaza pentru ca activitatea cerebrala sa fie mentinuta la parametri optimi cat mai mult timp

Ginkgo Biloba de la Doppelherz aktiv ajută la prevenirea atacului de cord şi accidentului vascular cerebral, prevenirea şi înlăturarea ţiuitului în urechi, la recuperarea după infarctul miocardic şi îmbunătăţeşte circulaţia în special în creier şi în membrele inferioare.

Confesiunile incomplete ale unui fost proletar

iunie 28th, 2009

În decembrie 1989 aveam 11 ani. Afirm asta de la bun început pentru a oferi un argument solid celor care vor sa îşi exprime indignarea faţă de ceea ce voi spune în continuare. Veţi putea declara oricând, aşadar, că vorbesc din cărţi, că în definitiv eram prea tânăr ca să văd marile realizări ale patriei.

Îmi amintesc totuşi sticlele de lapte aşezate în şir indian în aşteptarea posesorilor care apăreau spre dimineaţă, îmi amintesc maşina cu pâine pe care o descărcam alături de alţi tovarăşi mai mari şi mai mici pentru ca astfel să nu mai stăm la coadă, îmi amintesc Scorniceşti-ul (oraşul în care am fost făcut pionier) şi celebra şcoală în care s-a prefăcut că învaţă preşedintele meu analfabet, îmi amintesc gustul de margarină apoasă întinsă îndelung pe pâine dimineaţa, îmi amintesc că dumnezeii micului meu univers erau vânzătoarea de la magazinul „Gospodina” şi lucrătorii de la abator… Şi aveam doar 11 ani… Mă întreb câteodată ce s-ar fi întâmplat cu amintirile mele dacă ele ar fi fost în şi mai mare măsură afectate de comunism. Cred că orice vieţuire într-un sistem totalitar creează reacţii dintre cele mai bizare. Spre exemplu, pentru că nu am mâncat banane decât de două ori înainte de 1989, ele rămân şi astăzi fructele mele preferate. Şi asta pentru că le consum având în minte gustul lor de atunci, ca într-un soi de reiterare ritualică a unui gest pe care nu l-am putut face niciodată până la capăt.

De aceea şi din multe alte motive, nu pot înţelege nostalgia faţă de Epoca de Aur. Da, ştiu… orice tovarăş apt de muncă avea unde munci, orice familie de tovarăşi primea prin repartiţie de la stat un apartament, orice absolvent de facultate era integrat imediat în câmpul muncii cu ajutorul unui mecanism în care intervenea frecvent câte un secretar de partid… Rezultatul a fost dezastruos pentru mentalul colectiv românesc. Furtul masiv de la locul de muncă, treaba făcută de mântuială erau şi rezultantele directe ale unei asemenea politici. Când ştiu că, indiferent de calificare şi performanţă, locul meu de muncă e asigurat prin decizie politică, ce m-ar putea motiva să lucrez eficient şi onest? Cât despre locuinţele repartizate „generos” de comunişti, ele au înlăturat din memoria noastră ideea de proprietate. Când sunt conştient că oricând, în funcţie de capriciile celui care repartizează şi relaţiile celui repartizat, garsoniera se poate transforma în apartament cu trei camere fără vreun merit personal, respectul faţă de proprietate e condamnat. Să nu uităm apoi că toată această afacere imobiliară a fost clădită pe demolarea masivă a caselor.

Şi atunci pe ce anume concret se poate baza nostalgia faţă de Epoca de Aur? Unii şi-au trăit tinereţea acolo şi regretul nu se manifestă faţă de comunism în sine, ci faţă de un topos personal. Alţii pur şi simplu nu se pot adapta. Nu de puţine ori am văzut în anii de după 1989 cozi la magazine pentru produse care se găseau din abundenţă la cel puţin alte două-trei magazine aflate la cincizeci de metri depărtare. Nu de puţine ori am asistat în trenuri sau gări la discuţii kafkiene de genul: „ce bine era în comunism… Furam toţi. Acum fură numai politicienii”. Comunismul a extirpat memoria normalităţii, iar recuperarea ei e o chestiune care poate fi restaurată cu mare greutate. Şi asta pentru că, în complexitatea lui diabolică, tumora comunistă nu s-a mulţumit cu puţin: ea a instaurat mituri false, zei falşi şi valori mutilante.

Ni se spune astăzi, pe bună dreptate poate, că în comunism se citea mai mult şi se învăţa mai bine. Statistica susţine această idee. Se citea mai mult din lipsă de alternative şi nu pentru că „poporul” era însetat de cultură. Oricând putem construi închisori imense în care deţinuţii, pentru că nu au altceva mai bun de făcut, citesc. Numai că actul de a citi nu este suficient prin sine însuşi, el trebuie să ducă la emanciparea fiinţei umane, la atingerea unor standarde, la instaurarea unor valori. Cititul ca formă de evadare dintr-un sistem discreţionar este la fel de eficient ca ultima ţigară acordată unui condamnat la moarte.

Ni se mai spune frecvent că în comunism „nu ne-am vândut ţara”. Uităm că în sine comunismul este un sistem ideologic care, cel puţin în faza lui teoretică, este internaţionalist. Citind „Manifestul comunist” din 1848, constatăm că el propune nu idei naţionale, ci tocmai instaurarea unei Vârste de Aur a omenirii. Că s-a virat la noi şi în alte părţi către naţionalism, e doar una dintre multele renunţări la o doctrină al cărei eşafodaj nu avea cum să reziste. Şi chiar de-ar fi aşa, nu e cumva schizoid să idealizăm statul chiar şi atunci când acesta funcţionează împotriva cetăţenilor săi? Care e scopul în definitiv? Să ne sacrificăm inutil pentru structuri statale vădit inumane sau să găsim o soluţie pentru ca viaţa noastră de zi cu zi să devină mai bună? Dacă libertatea mea individuală nu mai poate fi asigurată de o ideologie, oricare ar fi ea, ar trebui să lupt pentru păstrarea ei doar pentru că e… românească?

Nostalgicii vor spune invariabil că Ceauşescu a fost… un bun român. Ce înseamnă însă a fi „un bun român”? Dacă am cetăţenie română, dacă declar că îmi iubesc ţara şi în numele acestei iubiri ucid, înseamnă că sunt bun român? Pentru mine cel puţin, Carol a fost un român cu mult mai bun decât Ceauşescu. Chiar dacă numele său, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, nu avea nimic din bonomia unui „Nicolae”.

Nu sunt dispus să iert oricui orice doar pentru simplul motiv că soarta, genetica sau alte accidente au hotărât să fim parte a aceluiaşi popor.

De ce susțin dezincriminarea negaționismului

iunie 28th, 2009

Două recente interpelări publice pe tema (ne)aplicării legii privind incriminarea negării Holocaustului – cea din parlament a senatorului PNL Raymond Luca http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9647 și cea făcută de colaboratorul nostru Vlad Solomon direct președintelui Traian Băsescu cu prilejul vizitei sale la Ierusalim http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9883
au rămas fără niciun efect.

Legea 107/2006, care a ratificat Ordonanța de urgență 31/2002, rămâne practic literă moartă, după cum a rezultat și dintr-o interpelare făcută anul trecut de revista ACUM la Parchetul General http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7628.

Textul legii prevede la art.5:

Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Iar la art. 6:

Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

În realitate însă, deși negarea în public a Holocaustului ca și cultul lui Antonescu sau apologia la adresa legionarilor este un fenomen din ce în ce mai des întâlnit, autoritățile închid ochii.

Exemplul lui Ion Coja care neagă Holocaustul chiar în scrisori deschise care au ca adresanți, printre alții chiar pe președintele Băsescu, adică cel care a promulgat Lega 106 și este garantul respectării Constituției și legilor țării este unul extrem, dar internetul este plin de texte negaționiste, fără ca din partea autorităților să existe cea mai mică reacție.

Negaționiștii invocă neconstituționalitatea legii prin încălcarea dreptului la liberă exprimare, garantat de Constituție și de tratatele internaționale privind drepturile omului la care România este parte.

Aici însă nu este vorba de libertatea de exprimare. România este una dintre cele nouă țări (toate membre ale Uniunii Europene, printre care Germania, Franța și Polonia) care incriminează negarea Holocaustului, dar în țări ca Statele Unite, Marea Britanie, Canada sau Australia – țări pe teritoriul cărora nu a avut loc un Holocaust – nu există o astfel de incriminare.

În culpă este neaplicarea unei legi, fapt care duce la irelevanța ei și la discreditarea autorităților care nu o aplică.

În aceste condiții, susțin abrogarea Legii 107/2006 și a Ordonanței de Urgență 31/2002, pentru ca autoritățile din România să-și pună în acord vorbele cu faptele.

Adversarii incriminării negaționismului au spus că guvernul Adrian Năstase a adoptat în 2002 OUG 31 ca să facă pe plac “lobby-ului evreiesc internațional” în chiar anul în care România urma să fie acceptată ca membru în NATO și în condițiile candidaturii țării la Uniunea Europeană.

S-a văzut că acțiunea guvernului Năstase a fost una “a contre-coeur” și din faptul că a trebuit să treacă patru ani până legea de ratificare a fost adoptată, promulgată și publicată în Monitorul Oficial.

Între timp, România a acceptat Raportului Comisiei Wiesel care stabilea responsabilitatea regimului Antonescu în uciderea a 280000 – 380000 de evrei și 11000 de romi între 1940 – 1944.

Negaționiștii nu contestă incriminarea dintr-o grijă pentru libertatea de exprimare sau din dragoste pentru democrație. Nici pe departe, fiind fundamental antisemiți, xenofobi și rasiști, ei sunt visceral anti-democratici, proslăvind inamici ai democrației precum Antonescu, legionarii sau chiar pe Hitler.

Prin abrogarea legii de incriminare a negaționismului politicienii din România se pot elibera de acuzația de ipocrizie – acuzație pe deplin justificată, de altfel. Sigur că există riscul ca negaționismul și cultul unui criminal împotriva omenirii ca Ion Antonescu să prolifereze și mai mult, dar negaționiștilor li s-ar lua o armă importantă aceea a acuzației de victimizare, pe care o folosesc în mod repetat și cu un rezultat extrem de eficient.

Rămâne ca negaționismul să fie combătut, ca și până acum, cu documente și mărturii, ceea ce nu e foarte dificil, dată fiind cvasi-absența argumentelor din discursul negaționist, care este unul preponderent resentimentar și bazat pe teoria conspirației evreești.

Dar solicitarea de abrogare a legii de incriminare a negaționsimului va pune autoritățile din România în fața unei alegeri drastice: aceea de a înțelege, odată și pentru totdeauna, că responsabilitatea aplicării unei legi le revine în exclusivitate și că în acest exercițiu democratic câteodată mai trebuie să și nemulțumești segmente ale populației.

P.S. Acest articol nu implică susținerea revistei ACUM pentru inițiativa de dezincriminare legislativă a negării Holocaustului.

Rusia „stabilizează”, Voronin şantajează şi UE oftează

iunie 28th, 2009

„FMI pleacă a doua oară ca o soţie infidelă de la bărbat. Ei cred că noi o să întindem picioarele…?”
(Preşedintele Vladimir Voronin, 24 iunie 2009)

Acum vreo lună ne întrebam, la această rubrică, în ce monedă se va face „stabilizarea” RM: „euro” sau „rublă”? Evenimentele recente ne-au confirmat presupunerile – Moscova a fost mai rapidă şi a reuşit să facă „o ofertă ce nu poate fi refuzată”. Deocamdată, nimeni nu ştie în ce constă aceasta cu adevărat.

Criza nu a schimbat nimic

Rusia nu şi-a schimbat strategia decât, eventual, tacticile. Ofensiva ei în Est a fost o constantă a politicii externe a Kremlinului, indiferent de regim, iar pe timp de criză economică nu există niciun semn că s-ar opri. Căci oricât de mare ar fi criza în Rusia – şi e mare, dacă Putin aruncă cu stilouri! – tot mai puternic se resimte aceasta în „străinătatea ei apropiată”. Ceea ce vedem în Est nu e nimic nou, cu precizarea că ofensiva Moscovei nu e singurul element care explică configuraţia politică a acestui spaţiu. Elitele guvernamentale din zonă – lipsite, în realitate, de angajamente morale şi proiecte politice euroatlantice – au început să negocieze şi că cedeze orice. Iar Moscova, din rezerva de 600 de miliarde de dolari, a pus deoparte o sumă din care finanţează, economic şi politic, regimurile amice. RM nu a făcut, prin vizita din 22 iunie a lui Vladimir Voronin în Rusia, decât să întărească şi să expliciteze această tendinţă.

Geopolitica finanţărilor externe

Iată, pentru ilustrare, tabloul datornicilor din spaţiul fostei URSS către Rusia (sume în dolari): Belarus: 2 mlrd. USD promise, oferite 1,5 mlrd.; Kazahstan: 3 miliarde promise; RM: 500 mln. promise; Armenia: 500 mln. oferite; Kîrgîzstan: 2 mlrd. promise. Iată acum relaţia cu Fondul Monetar Internaţional: Ucraina: 16,4 mlrd. promise, 7,3 mlrd. oferite; Belarus: 2,4 mln. promise; 788 mln. oferite; Armenia: 823 mln. cerute; 400 mln. oferite; Georgia: 750 mln. promise; 400 mln. oferite; Kîrgîzstan: 100 mln. promise; 25 mln. oferite; Tadjikistan: 116 mln. promise; 39 mln. oferite. Ce constatăm de aici? Că bătălia pentru acest spaţiu nu are doar conotaţii economice. Incapacitatea de a negocia cu FMI a Chişinăului şi decizia de a cere bani de la Moscova este, înainte de toate, o decizie politică. Banii FMI nu se livrează fără condiţionalităţi economice şi sociale dure, mai ales în perioadă de criză. Banii Moscovei se dau fără condiţii legate de reforme structurale. Nici nu are importanţă, la acest punct, dacă banii ruseşti vor veni cu adevărat şi în ce cantitate. Vizita din Federaţia Rusă a preşedintelui Voronin este continuarea firească a celei din 18 martie. Înţelegerile de atunci şi de acum sunt echivalente, chiar dacă domeniile sunt, aparent, diferite. Banii Moscovei sunt politici, mai degrabă geopoliticii, iar liderii care îi primesc ştiu asta foarte bine. O ştie, de fapt, toată lumea.

Un scenariu cu final anunţat

Reprezentanţii UE contemplă, melancolic, gesturile prezidenţiale şi se consolează că, până la urmă, Voronin se va întoarce la ei. Sau, cel puţin, că nu va pleca definitiv în braţele ruseşti. Cum s-a ajuns, totuşi, aici? Ceea ce se petrece în RM nu e decât o nouă filă la un raport despre „limitele extinderii” şi complicata relaţie dintre „UE şi Rusia”, publicat deja de experţii europeni. Un raport ce ar fi trebuit scris cu vreo doi ani în urmă… Astăzi, la Chişinău, situaţia pare demnă de un teatru al absurdului. Persistând naiv în ideea că „revoluţia din capul lui Voronin” va genera, prin reforme, europenizarea RM, unii reprezentanţi occidentali au jucat, sistematic, cartea Voronin (plus câţiva apropiaţi) fără să considere niciodată în mod serios o posibilă alternativă.

De aici şi uimirea faţă de o opoziţie pe care o descoperă, în realitate, abia după 5 aprilie şi cu care nu au învăţat încă să comunice. Lipsa de realism a strategiei europene nu are, în principal, cauze umane, ci structurale, respectiv lipsa de interes acută a Bruxellesului faţă de o RM care nu a punctat niciodată decisiv pe relaţia cu UE. Una pesta alta însă, acum îşi dă roadele. Dacă la început Bruxellesul era cel care ar fi trebuit să pună condiţii guvernării de la Chişinău, astăzi, culmea, cel care pune condiţiile unor reprezentanţi europeni pare să fie… Vladimir Voronin. De teamă ca acesta să nu plece „definitiv” (!) în braţele Rusiei, limbajul reprezentanţilor europeni este de tipul „ne exprimăm regretul”, „ar fi bine să”, „e păcat că” etc. Atitudinea s-a reflectat şi la nivel instituţional. Europa a demarat greu, dar, treptat, mai ales la ultimul Consiliu CAGRE din 25 iunie, UE începe să ceară lucruri concrete Chişinăului. Va fi ea convingătoare?

Moscova nu a jucat aşa. Mult mai abilă, a sugerat deja, discret, o alternativă la Vladimir Voronin şi nu o dată priveşte amuzată, probabil, cum numerele unu şi doi din Parlamentul RM se afişează radioşi la reuniunile oficiale, cercetându-se reciproc, suspicioşi şi pe furiş. Rusia e liniştită: oricând, alternativa e la dispoziţie!

Spiritul lui 7 aprilie

Pe plan intern, piaţa politică încearcă să se clarifice. Dincolo de mişcările mai mult sau mai puţin surprinzătoare pe eşichierul politic sau guvernamental de la Chişinău, de departe cel mai important eveniment politic a fost crearea, de către cele trei partide liberale care au intrat în Parlament după scrutinul din 5 aprilie, a ceea ce s-a numit un „front anticomunist de cooperare în campania electorală”. Aparent nespectaculos, gestul arată coerenţă şi este în spiritul a ceea ce Opoziţia anunţase încă înainte de alegerile parlamentare. S-a sugerat şi atunci o relativă formalizare a coaliţiei anticomuniste, dar nu s-a reuşit în acel moment. Iată că acum, într-o nefirească tăcere a presei de la Chişinău, se pune problema semnării unui acord de parteneriat politic „menit să se întrunească săptămânal în cadrul unui Consiliu Politic pentru a decide asupra strategiei şi tacticilor electorale comune”. Premisele sunt bune şi ideea nu trebuie să rămână doar pe hârtie.

Şi situaţia „listei lui Lupu” începe să se limpezească, cel puţin la nivelul poziţionării politice faţă de PCRM. Declaraţiile celui care deschide lista, dar şi ale lui Voronin, arată că „porţile rămân deschise” şi că războiul dintre vechii parteneri nu s-a declanşat şi nici nu pare că va începe. Nu există respingere reciprocă, de aici şi poziţionarea „listei lui Lupu” într-o zonă „centristă” – între Opoziţia liberală şi comunişti. Poziţie riscantă totuşi într-o atmosferă tensionată şi maniheistă, precum cea de la Chişinău. Viziunea „de tip punte” în politica internă a fostului preşedinte al parlamentului se poate reproduce şi la nivelul viziunii de politică externă. „Lista lui Lupu” e europeană – dar cine nu este aşa la Chişinău? – dar comunicativă cu Moscova, respectiv fără asperităţi faţă de vecinul european cel mai semnificativ. Adică ceva de genul – păstrând proporţiile – atitudinii Germaniei la nivelul UE. Şi, ducând speculaţia mai departe, nu e lipsit de interes să sesizăm că pe „lista lui Lupu” se află un fost ambasador al RM la Berlin sau că cel mai activ comentator din Germania al spaţiului RM a vorbit, la apariţia partidului, despre „evoluţii benefice” şi „echipă redutabilă”. Dacă UE, în ansamblu, nu pare interesată de ceea ce se întâmplă la Chişinău, probabil că nu toţi membrii ei gândesc în acelaşi fel.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Izaline Calister

iunie 28th, 2009

Concertul Izalinei Calister, ne-a dus din lumea stressantă contemporană, în lumea naturii. Am petrecut o seară de neuitat în Muzeul Tel-Avivian, în ritmurile naturii descrise de muzica Curaçaniană a Izalinei Calister acompaniată la pianistul de mare clasă Marc Bichoff (Olanda), chitaristul Ed Vanhoff (Olanda), chitarist bass Yerman Aponte, şi percuţionistul ….

Ritmurile mării Caraibiene, ritmurile junglei Sud-Americane, tumultul cascadelor, răcoarea gheţarilor, amintirile sclavilor africani în drum spre plantaţiile Americii, „culturalizarea triburilor autohtone” înfăptuită de spanioli, portughezi, olandezi, îmbinate în lirica scrisă şi interpretată de Izalina ne-a îmbălsămat sufletul.

Pentru o seară am retrăit simplitatea copilăriei nepoluate de mass-media şi computere, pentru o seară mi-am retrăit copilăria lipsită de griji în pădurile Carpatine.

Va fi numai tăcere (Adio, Michael Jackson)

iunie 28th, 2009

Dacă Doamna în Negru m-ar întreba
Ce doresc să-mi aleg pentru ultimul zbor,
I-aş cere priceasna dureroasă
Vibrând în cupola bisericii care mi-a mângâiat copilăria,
Şi o poveste dansată de Michael Jackson
În vacarmul stadionului
Stropit cu lacrimile întâlnirii cu bucuria.
Stingher, într-un colţ de LaConte cu Westwood,
Diger încruntat ultimele ştiri transmise de KCRW.
Timpul a deraiat pentru câteva clipe.
O ambulanţă mai roşie decât aburii iadului
Îmi sparge timpanele, îmi taie aripile.
Povestea şi dansul se sfârşesc acum, aici,
În umbra zidurilor cenuşii,
Amorţite şi ele de vestea trecerii îngerilor.
Florile oleandrilor roşii au pălit.
Pentru această noapte s-a anulat concertul petalelor pe caldarâm.
Va fi numai tăcere.
Iunie priveşte stelele prin ochii unui orb
Cu suflet mâhnit.

Dan David, Los Angeles, 26-iunie-2009.

Copiii minune si soarta lor tulburatoare: cazul Michael Jackson

iunie 28th, 2009
Michael Jackson: copil minune, adult cu problemeMichael Jackson: copil minune, adult cu probleme

Din cand in cand agentiile de stiri ne aduc stiri care ne fac sa recunoastem ca lumea este mai complexa decat am crede sau decat pare. Nu rareori s-a intamplat ca tocmai oamenii cei mai talentati pe care credem ca ii cunoastem, sa aiba in mod paradoxal, un sfarsit prematur.

Chiar o scurta lista a celor care au murit inainte de vreme, oameni pe care cinematografia sau arta muzicala i-a proiectat in imaginatia publica pe post de eroi adulati si fericiti, ne face sa observam ca realitatea nu are nimic in comun cu imaginea talentului extraordinar si a fericirii emanate de caracterele pe care acesti copii minune (sau fosti copii-minune) le intruchipeaza pentru noi.

1. Actori adulati de public care au murit de tineri

River Phoenix, probabil unul dintre cei mai talentati actori tineri ai anilor 90 a murit de supra-doza de stupefiante. James Dean, la randul sau un supra-erou al anilor 50, a murit intr-un accident, probabil intentionat provocat chiar de el. Mai departe in timp, Rudolph Valentino, mai recent Heath Ledger, mort la 28 de ani, Brad Renfro precum si o serie intreaga de copii-actori a caror frumusete nu i-a impiedicat sa se simta urati si pierduti in momentul cand au parasit scena, etc, etc. Printre ei Michael Jackson poate parea „batran”, si totusi , varsta de 50 de ani nu mai este considerata in societatea noastra ca „avansata”. Intre actrite, fenomenul este la fel de frecvent, iar cazurile lui Marilyn Munroe, Jane Harlow, Barbara Yung Meiling etc sunt numai varfurile aisbergului.

2. Conditia de copil-minune

In cazul lui Michael Jackson, care provenea dintr-o secta crestina dura (adventisti de ziua a saptea), se poate spune ca atat invatzaturile copilariei cat si etica nemiloasa a muncii continue l-au lipsit de mic de orice bucurie a copilariei. Cand alti copii aveau timp berechet de joaca, Michael repeta pentru spectacolele formatioei Jackson-Five. Extrem de talentat, Michael a excelat de mic inmuzica si dans. Dar ce urma a lasat aceasta copilarie privata de bucurii in sufletul lui? Poate ca nimeni nu va sti in final.

Si totusi, anumite lucruri se pot deduce.

Iar aici voi recurge la citate din cei doi specialisti ai orientarii sexuale pe care lumea stiintifica moderna ii recunoaste ca pionieri: John Money (acum decedat) si Fred Berlin.

Ce a spus John Money referitor la orientarea sexuala? Ca daca in timpul copilariei se ridica bariere insurmontabile in calea exprimarii sanatoase a sexualitatii infantile de catre copii, vor exista consecinte asupra mapelor erotice pe care fiecare din noi le poarta cu sine de la nastere. El a folosit chiar termenul de „vandalizare a mapelor erotice” individuale cand s-a referit la anumite obstacole greu sau imposibil de ocolit de catre copii, cum ar fi o trauma sexuala la varsta copilariei sau pur si simplu blocarea exprimarii sexuale a minorilor prin diverse sisteme de credinte antisexuale. Recomand cartea lui John Money „Gay, straight and in-between” pentru clarificarea acestor lucruri.

Or in cazul lui Michael Jackson nu numai sistemul dur de credinte anti-sexuale instilate de parinti, dar si absenta totala a oportunitatii de dezvoltare normala l-au lipsit pe acesta de posibilitatea dezvoltarii fara traume. De aceea pedofilia lui nu a fost deloc o surpriza pentru psihologi si psihiatri, ba chiar unii au incercat sa-l stimuleze sa se dezvolte, sugerand ca el a ramas intr-o faza infantila (a se vedea interventiile lor in timpul proceselor lui M. Jackson).

3. Tentatia santajului celebritatilor

Sa nu ne imaginam ca de fiecare data cand exista un proces de abuz sexual lucrurile sunt foarte clare. De exemplu eu ma indoiesc de faptul ca Biserica Catolica a platit despagubiri de miliarde de dolari in SUA numai celor care au fost molestati de clerul catolic. Cand exista posibilitatea de trisare, se triseaza, mai ales daca recompensa consta in milioane de dolari despagubiri care s-au obtinut de multe ori in urma unei simple declaratii. Uneori biserica a platit si pentru preoti morti, pe care, dupa parerea multora „numai dumnezeu ii stie ce au facut si ce nu au facut”.

In ambele procese ale lui Michael Jackson, parintii baietilor respectivi au consimtit initial ca baiatul lor sa doarma cu vedeta, dupa care au trecut la santaj. Dupa ce in primul caz parintii baiatului (mai ales tatal lui, un dentist) au inchis gura dupa ce au primit 24 de milioane de dolari, in al doilea caz mama respectivului baiat a fost atat de antipatica juriului incat acesti 12 jurati i-au respins toate asertiunile.

Santajul lasa urme psihologice adanci in personalitatea umana, iar Michael nu era imun la santaj. Un psihic atat de tormentat de probleme nerezolvate ca al lui Michael nu putea merge decat spre dezastru: el a devenit din ce in ce mai retras, mai neincrezator si mai dezaxat. Singura sa confesoare a ajuns sa fie o maimutza: cimpanzeul lui iubit. Operatiile lui datorate de vitiligo si de impresia sa proasta despre sine insusi (de cate ori si-a operat nasul!) l-au impins din ce in ce mai mult spre extreme stranii.

4. Cauza mortii

La ora la care scriu nu se cunoaste cauza efectiva a mortii vedetei. Dar sa nu uitam ca soarta lui a fost un conglomerat de realizari si nenorociri care s-au impletit intre ele intr-un mod indestructibil.

Tragedia lui nu a inceput la 40 de ani, cum spun unii, ci cu mult mai devreme. Probabil ca a inceput odata cu copilaria sa, dupa toate standardele lipsita de normalitate si de fericire. Etica muncii neintrerupte este buna cu o singura conditie: sa nu aiba efecte privative de libertate, mai ales in timpul copilariei cuiva. Jocul si dezvoltarea psihica nu trebuie blocate de idei religioase sau de parinti inconstienti. Nu in toate cazurile rezultatele sunt aceleasi, dar uneori ele sunt dezastruoase. Mai ales la copiii geniali, care au si altfel tendintza spre perfectionism.

Opoziția liberală și Marian Lupu

iunie 28th, 2009

Demisia din Partidul Comuniștilor (PCRM) a fostului președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, și trecerea sa în fruntea listei Partidului Democrat (PDM) pentru alegerile parlamentare repetate din 29 iulie a.c. a provocat vii discuții pe scena publiucă de la Chișinău. Analistul Nicu Popescu analizează impactul acestei mișcări asupra spectrului politic pre-electoral.:

O discutie utila despre “din voturile cui fura Lupu?“… raspunsul e ca probabil atat din PCRM cat si un pic de pe dreapta. dar raspunsul la intrebarea “de unde fura dar mult – de pe dreapta sau de pe stanga?” va depinde si de pozitionarea PD-ului in viitorul imediat.

Cei care incearca sa inteleaga daca Lupu este un cal troian sau adevarat actor politic aflat in opozitie fata de pcrm se vor ciocni de urmatorul paradox. daca in campania electorala Lupu/PD se situeaza mai pe dreapta, cu un mesaj anti-comunist mai ferm, acuzatii transante aduse prcm, o oferta de colaborare cu restul partidelor liberale in contextul post-electoral, si o excludere a vreunei aliante post-electorale cu comunistii – in acest caz PD va obtine mai mult credibilitate pe dreapta, va dispersa anumite suspiciuni ca ar fi cal troian, ar parea un actor de opozitie mai credibil…

Insa in acest caz ar si “fura” mai multe voturi de la opozitia liberala. deci cu cat mai credibil va fi Lupu ca jucator in opozitie, cu atat mai mult va submina partidele de opozitie, in special PLDM-ul. Cu cat mai anti-comunist va fi, cu atat mai daunator va fi PD-Lupu pentru celelate partide de opozitie.

Al doilea model e urmatorul: Lupu se situeaza mai pe centru/centru-stanga, mesaj de politica externa intre Rusia si UE, nu exclude cooperarea post-electorala cu pcrm, mentine o distanta egala atat de opozitia liberala cat si de pcrm, critica atat guvernul cat si opozitia pentru gestionarea crizei din aprilie etc. In acest caz Lupu – va parea si mai mult ca un cal troian comunist, care ar putea fi un partener de coalitie cu pcrm, care nu este pe deplin credibil ca jucator in opozitie etc… INSA in acest caz el probabil va rupe mai multe voturi de la pcrm, si nu va submina atat de mult opozitia pe cat se crede.

Deci dilema e urmatoarea: fie Lupu devine un jucator de opozitie credibil si atunci erodeaza partial baza electorala a celorlalte partide de opozitie; fie Lupu joaca pe centru-stanga, cu un mesaj nu la fel de articulat si transant ca al celorlate partide de opozitie, si atunci isi construieste baza electorala pe centru stanga fara a fura prea mult de la opozitia actuala. Paradoxul e ca cu cat mai anti-comunist va fi lupu, cu atat mai rau pentru opozitia liberala, si cu cat mai stanga-centrist este Lupu, cu atat mai rau pentru PCRM.

http://npopescu.yam.ro

Schiţă Mîrlănească

iunie 28th, 2009

Discurs auzit într-o ceainarie ‘civilizată’ (Green Tea) între un băiat cu ceafă lată şi o piţipoancă semi-full option, pe teme generale de afaceri şi/sau viaţă:

El: aberant… notarul… face actele…problema… 290 lei… taxe… platesc… cinci mii… suma aia… papagal… are bani… nu e fraier de loc…mie îmi faceţi… banii… citeva sute de euro… o mie… vin doi, aceptă… care e problema?…expertiză… agreată de… notarul mi-a spus…eu am avut o casă… 500 euro… deci era sumă dublă… săracia aici intr-o mahala… e aberant… am ajuns la 30 şi ceva de mii… estimativ… să fie ţigănie… sunt ţigani… civilizaţie… teren mişto, curtea îngustă, o casă care costă… ştii? ştii?… portofoliu… ştii? Ce ziceam mă?

Ea:

El: Da mă! Chemat la firmă daca le vrei aşa… mai am un teren bun…venea mereu mereu… au şi casta… sunt avocaţi… de la… când vrei… reintri… avocat… dar au fost avocaţi…care ce au făcut…au dat în judecată ANPC-u… şi… au câştigat in instanţă… şi au bani… fiecare are bani de judecată

Ea:… Subiectul neplăcut acuma… ha ha ha

El: Imagine all the people…you may say that I’m a dreamer… babele… şuetele…augustul… italieni… japonezi… septembrie….

Ea: am nevoie de un concediu…

El:…duşi cu turma… mai aşa… preţurile mai porcoase…

Poate că vă întrebaţi acum ‘…şi care este problema? Omul nu are voie să discute ce vrea?’

Cu siguranţă că are… dar… închipuiţi-vă cum ar fi să vă aşezaţi la un rooibos fin, în ceainăria cu cea mai plăcută şi relaxantă atmosferă din Bucureşti, după o zi lungă la servici, să vă adunaţi gîndurile… ca tot farmecul sa fie violat brusc de povestea relatată mai sus, livrată in stil grosolan, al carui ofensivitate este complet neconştientizată de autor… singura analogie pe care o pot găsi este a unui ou Fabergé facută praf pe o nicovală, de un ciocan heavy duty…

Şi, inţeleg bine că vocaţia ‘om dă afaceri’ presupune sacrificii de libertate şi timp liber, dar ce rost mai are presupusa avere daca nici seara la un ceai cu gagică-ta intr-un local ceva mai sofisticat decît o terasă de la colţul străzii în Militari nu eşti în stare sa incetezi să trancăni neincetat despre diluri şi combinaţii?

Din fericire, marele întreprinzător a reuşit sa schimbe discul şi să dea o mică dovadă de cultură generală, insă nu mi-a schimbat convingerea să mă car de la Green Tea.

http://windyourneckin.weblog.ro/

George Orwell şi Războiul Civil din Spania

iunie 28th, 2009

George Orwell este autorul celei mai cunoscute viziuni distopice asupra lumii viitorului, o devastatoare anatomie a universului totalitar: «O mie nouă sute optzeci şi patru».

Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi a repudia fanatismele mitologice, narcoza ideologică. Volumul „Omagiu Cataloniei”, reeditat de Editura Polirom, deconspiră miturile cominterniste despre Războiul Civil spaniol (1936-1939), subminează manicheismul ipocrit, vorbeşte despre “războiul civil din cadrul războiului civil”, despre lichidarea de către agenţii lui Stalin (între care Ernö Gerö, cel care avea să fie apoi unul dintre liderii Ungariei stalinizate) a încercării de a construi la Barcelona un socialism libertar.

Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Orwell a devenit în Spania ceea ce se cheamă un „true unbeliever”. Detestând obtuzitatea militarismului franchist, a fost la fel de critic în raport cu o stângă incapabilă să se rupă de vraja perversă a propagandei bolşevice. Orwell notează orbirea ziariştilor “progresişti”, disponibilitatea lor de a subscrie la viziunile conspiraţioniste de sorginte comunistă.

În aceste scenarii diabolizante, oricine nu era de partea staliniştilor devenea automat “agent al fascismului” (obiectiv ori subiectiv, spre a utiliza jargonul dialectic).

Ambele tabere cultivau, venerau, sacralizau violenţa exclusivistă. POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista) nu a fost un partid troţkist, liderul său, Andreu Nin (ucis la Barcelona de către NKVD-işti), îl criticase pe Troţki şi fusese la rândul său criticat de acesta. După cum troţkismul nu era, de fapt, decât un leninism antistalinist şi nicidecum o varietate de “social- fascism”.

Nin şi camarazii săi POUM- işti erau însă vinovaţi de refuzul de a susţine abjecţiile mistificatoare staliniste. Mai mult, la Barcelona s-a încercat o resurecţie a consiliilor muncitoreşti, a acelor forme spontane de democraţie directă suprimate de bolşevici în martie 1921, prin anihilarea revoltei de la Kronstadt.

Tot aşa cum bolşevicii nu dovediseră niciun fel de milă în distrugerea inamicilor lor politici şi, în primul rând, a socialiştilor revoluţionari şi a menşevicilor, nici emulii lor spanioli teleghidaţi de oamenii Cominternului nu înţelegeau să tolereze vreo insulă de acţiune şi gândire independentă.
Antifascismul era astfel încorporat logicii staliniste: orice opoziţie faţă de Moscova era automat catalogată drept subversiune, iar cei ce se făceau vinovaţi de asemenea “păcate” urmau să sufere efectele implacabile ale luptei de clasă.

„Omagiu Cataloniei” este o carte de o sângerândă, perenă, zguduitoare luciditate. Ea ni-l arată pe George Orwell în ipostaza de reporter talentat, prezentându-şi cu profunzime şi acurateţe a detaliului propria experienţă în Războiul Civil din Spania, din decembrie 1936 până în iunie 1937.

Prin intermediul acestui volum putem înţelege cum s-a produs ruptura acestui intelectual de lumea sumbră şi agresivă a posedaţilor stalinişti. Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stânga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar “Omagiu Cataloniei” este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti.

Într-un moment când departajările ideologice tind să resusciteze obosite maniheisme, lectura lui Orwell, în special a acestei cărti, ne poate spune multe despre dificultăţile unor clasificări împietrite şi nenuanţate în termeni de stânga şi dreapta.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că marele conflict al veacului XX s-a desfãşurat între prietenii şi adversarii societăţii deschise. Iar Orwel a fost printre cei mai oneşti şi articulaţi exponenţi ai spiritului democratic.

Orwell a trăit Războiul Civil spaniol ca pe un moment de vârf al experienţei sale intelectuale şi etice. Retorica antifascismului, îmbrăţişată iniţal cu entuziasm, a lăsat locul unei înţelegeri mult mai dureroase a ceea ce reprezintă marea confruntare a secolului: efortul de salvare a spiritului autonom în lupta cu mirajul înregimentării totalitare.

Orwell, Camus, Koestler sunt figurile tutelare ale căutării adevărului împotriva tentaţiei paradigmelor mântuitoare. Pentru că, aşa cum scria Hannah Arendt încă în 1929, “memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”.

Într-un secol în care imense aparate ideologice s-au specializat în scrierea şi rescrierea istoriei în funcţie de interesele unor autocraţi cu pretenţii de semizei, Orwell a apărat tocmai acest drept la memorie, la păstrarea acelor distincţii fundamentale dintre bine şi rău în a căror absenţă, totul, inclusv exterminările în masă, este permis.

Carte tragică şi demistificatoare, scrisă de un intelectual îndrăgostit de libertate, „Omagiu Cataloniei” aparţine acelui gen pe care Lionel Trilling, distinsul gânditor american, l-a numit al răscrucilor însângerate, unde literatura se întâlneşte cu politica.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com

Al 3-lea Festival Internaţional de Film de Arhitectură Urbană de la Istanbul

iunie 28th, 2009

3RD ISTANBUL INTERNATIONAL ARCHITECTURE AND URBAN FILMS FESTIVAL 5-11 October 2009

The Chamber of Architects of Turkey (CAT) has been conducting a highly involved struggle aimed at developing the architectural culture, protecting
the historic heritage and improving the quality of life since its inception in 1954 till our present day.

In order to add a new dimension to these efforts, it has been decided to initiate a new organization from 2007
onwards under the title of „Istanbul International Architecture and Urban Films Festival”. It is the objective to ensure an active participation of
everyone who is interested in the sphere of films, most of all the architects.

This festival is being planned within the context of „Celebration of Architecture and City” realized by the CAT Ist! anbul Metropolitan Branch for the „World Architecture Day”, which is celebrated jointly by 1,200,000 global members of the Union of International Architects (UIA) annually on each first Monday of October.

As is well known, the Chamber of Architects of Turkey had successfully hosted the „22nd World Congress of Architecture” of the UIA in Istanbul in July 2005. This highly successful organization had been much appreciated in the world and had received very favorable press coverage.

This festival aims at sponsoring films produced on the subject of architecture and city, encouraging new productions, and exposing admirable examples of films to the audiences. Additionally it foresees to prepare the
environment for the meeting together of the architects, the film directors and other experts in Istanbul within the context of this activity, consequently to introduce the concept of! architectural culture to wide sections of the public.

Documentary and animation films will be allowed to compete within the scope of the festival. The submitted films shall be eliminated through a preliminary screening and those that are selected shall enter into a
competition. At the same time numerous discussion sessions and other activities shall be programmed in order to provide an interchange of ideas among the participants.

The deadline for application is 15 August 2009.

Each of the best documentary and the best animation films shall be awarded 5000 Euro prize.

For further information and the program and application procedures: www.archfilmfest.org

Application Address

Chamber of Architects of Turkey
Istanbul Metropolitan Branch
Yildiz Sarayi Dis Karakol Binasi
Barbaros Bulvari – 34349 – Besiktas Istanbul TURKEY

T: +90-212-227 69 10

F: ! +90-0212-236 85 28

source: uia, oar

Jocul la două capete al partidului cu trei aripi

iunie 28th, 2009

Tocmai ce mă pregăteam să combat serios pe teme de învăţământ, pentru că acesta mi se părea subiectul săptămânii, după ce preşedintele s-a împiedicat – din greşeală, presupun – de dilema educaţională filosof vs tinichigiu.

Mă pregătisem să explic, cu exemple şi argumente, de ce aceasta este o falsă dilemă, provenind dintr-o problemă prost pusă, şi îmi făcusem serioase notiţe pentru demonstraţie.

Aveam de gând să strig sus şi tare cât de falsă e ideea – pe care o are mediul privat sau cei care absolvă studii tehnice, că şcoala românească ar scoate mari gânditori teoretici, care rup lanţul prin universităţile lumii, iar singura noastră problemă ar fi că toţi potenţialii tinichigii s-au apucat de filosofie – de unde şi soluţia simplă: să dăm mai multe locuri la liceele industriale.

De fapt, după cum ştie oricine a avut ocazia să evalueze calitatea produselor de masă (deci, nu a prototipurilor şi seriilor speciale) ce ies din şcoala românească, problema noastră reală este că n-avem nici tinichigii, nici filosofi. Abilităţile generale de gândire logică, exprimare coerentă, înţelegere a unui text scris şi automanagement profesional sunt la fel de proaste ca şi capacitatea de a pune trei şuruburi la locul lor fără să le bagi strâmb şi să le strici filetul (caz păţit de mine la autoservice).

În România lipsesc şi Kant, şi meşterul Johann; în locul lor îi avem în schimb pe Gogu-cetăţeanul, care sună la radio FM să se esprime democratic, dar nu se înţelege nimic, şi pe Dorel. Iar tema relevantă pentru reforma învăţământului nu este proporţia optimă de Gogu şi Dorel în societate, ci cum să facem ca ei să nu mai plece din şcoală analfabeţi funcţional (adică ştiind să citească, dar neputând înţelege ce au citit); cum să redăm demnitatea şi atractivitatea şcolilor în care se învaţă o profesie manuală; cum să arate programa şcolară astfel încât adolescenţii să nu înveţe doar meseriile existente azi, ci să fie capabili să înveţe singuri o nouă meserie peste douăzeci de ani – eventual una care azi nu există; şi cine anume să predea în aceste şcoli nu doar conţinuturi şi tehnologii, ci şi o anume atitudine pro-activă şi autonomă în viaţă, din moment ce corpul profesoral însuşi se erodează treptat la acest capitol.

Dar în primul rând, cum reformăm un sistem educaţional care acum lucrează la grămadă, pentru a-l face să distingă profesorii buni, cu rezultate, de ceilalţi, şi a-i remunera în consecinţă. După ce stabileam aceste repere, ceea ce nu e deloc uşor, venea în mod firesc şi discuţia pe bani, care în acest an de criză este una importantă: ce se poate tăia şi de unde, ce păstrăm şi ce nu. Din păcate, după cum se întâmplă la noi, temele minore acoperă sistematic pe cele majore.

A fost suficient ca doi-trei lideri PSD să iasă în public cu declaraţii de o virulenţă fără precedent la adresa unor parteneri de coaliţie, lansate savant şi deliberat către presă în timp ce ei se făceau că nu ştiu că sunt înregistraţi, pentru ca toată lumea să lase deoparte treburile serioase şi să se repeadă în direcţia în care expertiza analitică în România e maximă: mahalaua şi înjurătura.

În loc ca împricinaţii – dl Mazăre, dl Geoană, plus amfitrionul, dl Dragnea, care a organizat corporate-retreat-ul la Turnu-Măgurele pentru a-şi asigura funcţia de secretar-general al partidului – să fie chemaţi să explice nu conţinutul, ci stilul declaraţiilor, comentatorii s-au repezit salivând la aşa ocazie, bocind coaliţia de guvernare şi făcând adevăraţi eroi media din cei trei.

Pe fond, picnicul teleormănean al PSD nici nu aduce mare schimbare în strategia electorală pentru anul 2009: aripa sincer antiguvernare, gen Iliescu- Năstase, e lăsată să bombăne în surdină şi din când în când e chemată la microfon; aripa ipocrit-antiguvernare, gen Mazăre-Dragnea-Vanghelie, ţipă în gura mare la televizor că gata, azi-mâine ieşim, dar în realitate şi-a plantat bine-mersi miniştri şi oameni prin deconcentrate, şi staţi fără grijă, că nu se dă dusă de acolo; iar aripioara pro-guvernare, în frunte cu Dan Nica, e pusă să stea pe scaunele de ministru, să facă ciocul mic şi să încerce să le servească pe celelalte două cu resurse şi protecţie juridică, pe cât se poate.

Deasupra tuturor pluteşte eteric dl Geoană, care vrea să fie opoziţie cu sufletul în rai, dar guvernământ cu buzele unse. Acesta a fost jocul din ianuarie încoace, iar zilele acestea PSD n-a făcut decât să treacă din viteza a doua într-a patra. Nu ştiu cât de eficient va zburătăci electoral această arătare cu două capete şi trei aripi, dar ce mi-e clar este că, în devălmăşia care va urma, praful se va alege de orice discuţie serioasă pe teme de interes public.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Când totul devine farsă

iunie 28th, 2009

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi.

Avem un talent imbatabil de a transforma totul în comedie de prost gust şi farsă. Comemorarea celor 20 de ani de la mineriada din iunie 1990 nu doar că a trezit interesul a puţină lume, dar revoluţionarii şi victimele mineriadelor s-au îmbrâncit între ei, de parcă ar fi participat la luptele lor de pe baricade diferite, nu similare. Şi pentru că nu era suficient, ne-a oferit şi Justiţia o surpriză scoţându-l de sub urmărirea penală pe artizanul mineriadelor – evenimentul din iunie 1990 a fost penultimul dintr-un şir ce părea încheiat în septembrie 1991, cu debarcarea guvernului Roman, dar s-a sfârşit abia în 1999, cu marşul asupra Bucureştilor, încheiat cu pacea de la Cozia, al lui Miron Cozma. De altfel, dintre toţi vinovaţii majori ai acestor evenimente cu care am speriat mapamondul, Luceafărul huilei e singurul care a făcut un oarece stagiu în închisoare.

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi. Un şir întreg de procurori incompetenţi şi/sau şantajabili au bătut apa în piuă în dosarele mineriadelor, ca şi în cele ale Revoluţiei, pentru a produce un şir la fel de mare de „erori de procedură“ care, firesc, au tot reîntors mereu dosarele la faza urmăririi penale, salvându-le de confruntarea cu instanţele. Ultimul, procurorul militar de trist renume, dl Dan Voinea, a fost şi cel mai „eficient“, amestecând după o reţetă genială declaraţiile şi interviurile acuzatoare cu cele mai spectaculoase „erori de procedură“, demne de un Gâgă, ceea ce şi este. Astea nu l-au împiedicat să plece din post cu o pensie uriaşă. Dacă ar avea un dram de onoare, aş spera că va aprinde măcar câte o lumânare pentru victimele atrocităţilor, de vreme ce practic, lăsându-le fără dreptatea făcută, le-a ucis a doua oară. Dar dacă ar fi avut dramul acela de onoare, s-ar fi comportat cu totul altfel în calitate de procuror!

Dar asta ţine de trecut, menit să zacă în obscuritate, ceea ce nu va rămâne nerăzbunat. Tot ceea ce nu merge şi nu va merge este cauzat în mare parte şi de aceste chestiuni nelămurite. Nu scăpăm însă de bâlci, comedie şi de farsă nici când venim în fierbintele prezent. Numele său este criză. Şi, pe fond de criză, partidele nu-şi găsesc altceva mai bun de făcut decât să se certe, mai ales cele aliate, şi să dea spectacole de prost gust. Dacă PDL a dat lovitura cu „fenomenul EBA“, nu s-a lăsat nici PSD, punând a doua oară în scenă „scrisoarea pierdută“ – prima dată, cu stenogramele, îşi rezolva ceva probleme interne, acum, cu înregistrarea, se ocupă de aliaţi! PNL pare să nu-şi mai revină din criza pierderii guvernării şi se zbate între neputinţele dlui Antonescu, activ în declaraţii fără efect, şi un fel de dor de dl Tăriceanu. Între timp, europarlamentari cum au fost ajutaţi să ajungă, cei doi comici vestiţi ai micilor ecrane, dnii Vadim şi Becali, şi-au reluat energic spectacolele. Ungurii, ca de obicei, stau cuminţi şi-şi văd de interesele lor.

Bat în lemn cât de tare pot, dar dacă lucrurile continuă în acest stil – nu văd cine l-ar putea schimba! -, ne îndreptăm către un frumos tur doi al prezidenţialelor cu dnii Băsescu şi Vadim Tudor protagonişti. Şi farsa va fi completă. În 2000, mai părea dramă.

UE este ataşată de Belarus, dar rezervată faţă de RM?

iunie 28th, 2009
Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?

Comportamentul UE faţă de fostele republici ex-sovietice, RM şi Belarus, suferă transformări conjuncturale esenţiale. Astfel, Chişinăul care încalcă flagrant Acordul de facilitare a regimului de vize şi readmisie, prin aplicarea selectivă a vizelor pentru cetăţenii României, se bucură de o atitudine destul de reticentă din partea UE. În timp ce în relaţie cu Belarus, Bruxellul dă dovadă de efervescenţă politică accentuată.
Belasul “debusolat”

Disonanţa strecurată în dialogul Minskului cu Moscova conturează un cadru de manevră totalmente nou pentru UE. Tensiunile ruso-belaruse formate pe fondul crizei “laptelui” riscă să se aprofundeze ca urmare a neachitării datoriilor Minskului pentru gazele naturale ruseşti de la începutul acestui an. Această situaţie este convenabilă pentru europeni, care intenţionează să realizeze tranzacţii cu regimul lui Lukaşeko pentru a-l atrage mai activ în Parteneriatul Estic, urmărind scopul democratizării societăţii beloruse şi atragerii ei în procesul de integrare europeană.

În acest sens, în cadrul vizitei de la Minsk din 23 iunie, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaţii externe, a promis acordarea a 10 mln. de euro, solicitând în schimb realizarea a 5 puncte cruciale menite în consecinţă să confere eligibilitate Belarusului în ochii instituţiilor financiare europene şi internaţionale, dar şi să creeze oportunităţile necesare pentru deblocarea proceselor democratice în “unica dictatură” din Europa. Prescripţiile formulate se referă la: reformarea legislaţiei electorale în corespundere cu standardele OSCE şi antrenarea lui în viitoarele alegeri; libertatea expresiei; libertatea la asociere; îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul înregistrării organizaţiilor neguvernamentale; soluţionarea problemei deţinuţilor politici. Deşi, cerinţele europenilor constituie “ameninţări” la adresa stabilităţii sistemului politic cimentat de A. Lukaşenko, constrângerile Rusiei par a fi mult mai periculoase: problema gazelor naturale, piaţa rusească de desfacere, intolerenţa oficialilor ruşi faţă de figura lui Lukaşenko şi încercările lor de a găsi o înlocuire regimului lui.

Acest context defavorabil implică o serie de contrabalansări din partea ”verticalei puterii beloruse”. Pe de o parte, Lukaşenko va încerca să păstreze relaţii suportabile cu o Moscovă tot mai exigentă, invocând imperativitatea Belarusului ”dictatorial” pentru Uniunea Rusia-Belarus şi funcţionalitatea Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective şi a forţelor ei operaţionale. Pe de altă parte, apropierea de UE va fi foarte lentă în materie de transformări democratice, cooperarea reală fiind centrată de Lukaşenko pe domeniile economiei, securităţii energetice, mediului înconjurător, liberalizării regimului de vize etc. În acest fel, regimul lui Lukaşeko va încerca să creeze energii alternative celor ruseşti pentru menţinerea sa la putere.

“Dependenţa” comunistă

Spre deosebire de liderul belarus, Voronin se află în dependenţă practic echivalentă atât faţă de Rusia, cât şi de UE. Jocul electoral al comuniştilor cu atragerea masivă a factorului rusesc exprimă perfect această relaţie. Iar declaraţiile lui Voronin, înainte de vizita de la Moscova din 22 iunie, indirect legată şi de comemorarea zilei începutului celui de-al doilea Război Mondial, reiterează importanţa egală a ”parteneriatului strategic cu Rusia şi a obiectivului de integrare europeană”. În schimbul loialităţii sale de moment, soldate cu promiterea unei sume de 500 mln. de dolari, Voronin se asigură că va convinge o parte cât mai mare de electorat să voteze PCRM, totodată, asigurându-şi în caz de succes electoral întâietate faţă de Tiraspol în reglementarea transnistreană. Pe lângă loialitate politică, PCRM-ul garantează neutralitatea RM, integrarea economiei moldoveneşti în cea rusească şi facilitarea intereselor economice ruseşti în RM (intenţii developate în cadrul Consiliului Economic al CSI desfăşurat recent la Chişinău şi în cadrul deplasării lui Voronin la Moscova).

Atitudinea UE faţă de RM contează mai puţin pentru PCRM, deoarece acesta este conştient de faptul că el asigură menţinerea unui anumit status-quo în problema transnistreană. Importanţa acestui fapt pentru Bruxelles se datorează în mare parte amintirilor recente despre războiul din Caucaz şi impactul acestuia pentru securitatea şi stabilitatea la Marea Neagră. De asemenea, factorul românesc actualizează în permanenţă demersul european pentru RM, iar aceste aspiraţii sunt extrem de populare în comunitatea moldoveană. De aceea, comuniştii trebuie să susţină retorica pro-europeană, delimitând-o însă clar de poziţia politică faţă de România. Totodată, beneficiile economice ale relaţiilor cu UE sunt incomensurabile pentru comunişti, care şi din această perspectivă sunt obligaţi să adopte lozinci europene, chiar dacă sunt fictive.
Promisunea Rusiei de a “face donaţii” pentru RM este simptomatică şi carecterizează raza de penetrare la care poate ajunge aceasta pentru a dicta mersul politicii interne pe spaţiul post-sovietic (asemenea promisini financiare au primit şi Armenia, Kîrghistan, Belarus).

Deşi UE este tentată să-şi asume responsabilităţi legate de Europa de Est, din cauza eterogenităţii sale, ea acţionează mai puţin pragmatic. Or, Bruxellul promite diverse genuri de ajutor unor aşa state ca Belarus (închise şi autoritare) pe baza unei condiţionalităţi fără precedent, dar în cazul RM- contra-oferta unor alegeri corecte, respectarea drepturilor omului, libertatea exprimării etc. este un Acord bilateral mai ambiţios (care de altfel este asigurat în conformitate cu Parteneriatul Estic). Perpetuarea unei asemenea abordări vizavi de Europa de Est ar putea cauza eşecuri geopolitice serioase pentru UE nu numai în RM sau Georgia, dar şi în Ucraina şi Belarus.

Bursa Gabriela Tudor – pentru manageri culturali români

iunie 28th, 2009

O bursă anuală în valoare de 3500 lire sterline pentru manageri culturali români

In memoria Gabrielei Tudor

Conferinţă de presă
Marţi 30 iunie 2009

Fundaţia Gabriela Tudor, Bucureşti în parteneriat cu Fundaţia Ratiu, Londra lansează în memoria Gabrielei Tudor o bursă anuală în managment cultural, menită să ofere oportunităţi de perfecţionare profesională la nivel european.

Dispărută, prea curând, în ianuarie 2009, Gabriela Tudor a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea scenei artistice româneşti prin iniţiativele şi proiectele realizate şi prin sprijinul direct acordat artiştilor şi organizaţiilor culturale. Gabriela Tudor a fost absolventă a Academiei de Studii Economice (1980) şi a C ertificatului European de Administare a Proiectelor Culturale « Marcel Hicter » de la Bruxelles (1995). Imediat dupa revoluţie, s-a alaturat echipei conduse de Ion Caramitru la UNITER unde a activat în calitate de director de relaţii internationale. Intre 1992 – 1997 a colaborat cu Corina Şuteu la deschiderea primului teatru de proiecte culturale „Theatrum Mundi” şi ulterior la implementarea la Institutul Francez a primului Master European în management cultural „Programul E C UMEST”. A fost membră fondatoare şi presedinte al Fundaţiei culturale Proiect DCM (1997-1999), organizaţie cu care a iniţiat şi realizat diferite proiecte culturale în zona dansului contemporan. Ca director al Fundatiei Pro Helvetia în România (ulterior Programul Cultural Elveţian în România), în perioada 1999 – 2008 a contribuit la promovarea şi realizarea unor proiecte inovatoare în toate domeniile artistice. A iniţiat programe de rezidenţe şi schimburi artistice, a incurajat scena de arta contemporană independentă, producţia de spectacole şi a sprijinit organizarea de festivaluri de dans, muzică, teatru, arte vizuale şi film. In 2007 a fondat şi a pus bazele „United Experts”, marca de calitate menită să ofere servicii de coaching şi consultanţă culturală, al cărui director a fost până la trecerea în nefiinţă.

Prin amabilitatea Uniunii Teatrale din România, acest program va fi prezentat pe larg în cadrul unei conferinţe de presaă speciale, care va avea loc în data de marţi 30 iunie 2009, începând cu ora 12.00, la sediul UNITER din Bucureşti din Strada George Enescu nr. 2–4, Sector 1.

Bursa Gabriela Tudor îşi propune să păstreze vie memoria Gabrielei Tudor şi în acelaşi timp să contribuie la perfecţionarea şi motivarea managerilor culturali din România la început de drum. Bursa in valoare de 3500 £ va fi acordată anual şi se va desfăşura în Marea Britanie.

La conferinţa de presă găzduită de preşedintele UNITER, Ion Caramitru, şi Aura Corbeanu (vicepreşedinte executiv UNITER), vor participa Irina Cios (manager cultural şi curator Centrul International pentru Artă Contemporană), Ramona Mitrică (director Fundaţia Ratiu din Marea Britanie) şi Cosmin Manolescu (director executiv al Fundaţiei Gabriela Tudor).

Cu ocazia conferinţei de presă vor fi prezentate informaţii detaliate despre bursă, despre programul de evenimente artistice ce vor avea loc la Bucureşti şi Sinaia între 3 – 5 iulie dedicate memoriei Gabrielei Tudor şi va fi lansat situl internet www.gabrielatudor.ro.

Bursa Gabriela Tudor este oferită de către Fundatia Ratiu din Londra şi United Experts cu sprijinul financiar al Programului Cultural Elveţian în România şi a fost implementată cu sprijinul donaţiilor făcute de catre Voicu Rădescu & Green Hours 22, Carmen Vioreanu, Irina Barbalată, Miki Branişte, Ioan şi Liana Tugearu, Dan Bartha, Doina Barbu, Fundaţia AltArt, Elisa Fuchs, Helene Kuendig, Urs Stussi, Ina Boesch, Christine Masserey, Thomas Stauffer, Walo Landolf, Petra Bischof, Virgil Mărgineanu, Thomas Kugler, Natalia Volchenko, Vlad Tudor, Radu Boureanu, Thierry Dumas, Damiano Foa şi Oracle Network of European cultural managers.

Pentru a afla mai multe detalii şi pentru a vă înregistra la conferinţa de presă, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail bursa@gabrielatudor.ro, persoana de contact Cosmin Manolescu.

sursa: comunicat de presă

Vis de cristal

iunie 28th, 2009

O şoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câţiva paşi de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracţii de lumini,
Prin picături de apă viaţă, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, şerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
– M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecţiei tale cu cuvântul,
Transparenţă, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colţ pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spaţiu, materie dizolvată,
Săgeţi de foc, parfum mistuitor de noi.

Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobeşte chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scânceşti, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ţi lină naşte comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.

– Apără-mă – murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite –
Sunt lavă şi vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creaţia, divinul mă îmbrăţişează şi mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!

Zvâcnetul desenează vapori ondulaţi, valurile furtunii
Preanunţată de vocea haosului, univers-metronom.
– Cunoşteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte –
Lacrima ta, din ochiul meu…
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naşte floarea roşie, mă soarbe în contracţii de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muşti mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.

Raze erup din fisura întunecată a concepţiei momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supţi de petale umede,
Cascade de dezlănţuiri.
– Dă-mi roua nopţii – îmi şopteşti,
Pierdută în tine.

Din inimă

iunie 28th, 2009

în foşnetul de cifre să dispar,
n-am fost decât o urmă de tăcere…
viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,
unde ne sfârşeşte din durere.

„cândva” mi-a fost o vreme fără vreme,
sincopa mi-a cântat de două ori…
şi de atunci ea nu se mai teme,
zâmbind prin milioane de fiori.

tresaltă anotimpuri în culoare,
dintr-un pastel scrisori cum reapar
le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare…?
cum au murit, acuma trăiesc iar.

n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,
inconştienţa doare când te minte…
din prea multă iubire, el s-a plictisit,
iar eu rămas-am surdă la cuvinte.

întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,
tu inimă, ai acum puterea…
resetează planul prin care ai renaşte,
învăţând să îţi iubeşti vrerea.

azi e un mâine rătăcit care suspină,
ieri a trecut pe-aici un călător…
eu am ajuns… şi îl aştept să vină
să-mi dăruiască partea de care-mi este dor…

vol. Şoptit de Dumnezeu

METODA LUI EMIL CONE

iunie 28th, 2009

m-am dus ca la farmacie…
pe reţeta mea scria „iubire”…
dar el mi-a spus: nu avem!
te vei sacrifica pentru familie!
ăsta o să fie sfârşitul meu?
să-mi tai aripile şi să mă ascund,
să-mi iau visele şi să le vând?
să mă arunc? da… totul să semene
cu o viaţă de robot…
ştiu… roboţii nu fac dragoste!
ei nu privesc cerul…
nu aleargă după speranţe!
ei nu înţeleg rostul mângâierii…
pentru că nu au suflet! nu au suflet!
o să îmi fie greu, dar nu imposibil
să trăiesc fără medicamentul dulce.
şi voi inventa fiecare anotimp,
fiecare pas, fiecare alunecare…
voi crede în nebunia lui Einstein.
„să faci acelaşi lucru de mai multe ori
şi să aştepţi rezultate diferite”.

12 aprilie 2009, 13:15

Doresc

iunie 28th, 2009

Doresc să-ţi dau întregul cer
Cu stele şi-a lunii corăbioară
Şi-al zilei orbitor taler
Ce aur zarea împresoară.

Doresc să-ţi dau un unicat
Cum nimeni n’avut niciodată
Grăunţ’abisului uitat
Din care lume’a fost creata.

Doresc mânuţa ta s-o ţin
Pe-a Cale a Laptelui plimbare
Plutind pe-un nor în zboru-i lin
În clipa unui veac de-uitare.

Provincialita: o boală incurabilă?

iunie 28th, 2009

Istorie & etimologie

La origine, prin termenul provincie era desemnat orice teritoriu cucerit de romani în afara peninsulei italice, organizat conform principiilor metropolei şi supus legilor acesteia. Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o unitatea cultural-geografică a unei ţări sau o subdiviziune administrativă a acesteia. În timp, acest al doilea sens a ajuns să distingă practic orice localitate sau teritoriu din afara capitalei. Dar nu despre asemenea lucruri va fi vorba în acest articol.

Ca să fiu limpede, pe lîngă acest sens geografic-cultural şi demografic al provinciei, cu adjectivele ce-i sînt asociate, care nu au nimic infamant, servind doar la distingerea operaţională faţă de metropolă, există şi ceea ce putem numi mentalitatea provincială, care este un fel de boală a minţii, cronică dar cu pusee acute, care face ravagii în orice formă s-ar manifesta. Or, aceasta nu are nimic cu vreo repartizare geografic-spaţială, bîntuind cu energie pretutindeni, fără niciun fel de prejudecăţi. Nu doar la noi, desigur, dar parcă sînt tentat să cred că poetul avea dreptate atunci cînd formula concluzia „ca la noi la nimenea”, pentru că, aici, mentalitatea cu pricina este răspîndită “democratic”, cu impecabil spirit gospodăresc, din inima inimii capitalei şi pînă în sătucul de unde se agaţă harta în cui, în toate domeniile vieţilor noastre private, dar mai cu seamă în cele ale vieţii publice, ceea ce este infinit mai grav.

Provincialismul care sufocă

În opinia mea, cel mai mare şi mai înverşunat inamic al nostru nu este nici înapoierea economică, nici sărăcia endemică, nici democraţia găurită precum steagul la revoluţie, nici clasa politică hapsînă şi incompetentă, nici intelighenţia nombrilistă, arareori competentă şi mai tot timpul inadecvată, ci chiar această maladie a spiritului care, de fapt, le-a făcut, le face şi, din păcate le face şi de acum încoace, pe toate celelalte – şi încă multe altele! – nu doar posibile, ci de-a dreptul înfloritoare.

Provincialismul are drept principale semne de identificare micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi inetelectuale şi inexistenţa soluţiilor efective, înlocuite cel mai adesea, cumva dihotomic dar complementar, cu autoglorificărilor sau, din contra, cu bocetele şi autovictimizările. Poate din acest motiv, teorile conspiraţioniste găsesc în mentalitatea provincială un teren mai fertil decît cernoziomul pentru marile culturi de cereale.

Mentalitatea provincială se infiltrează în cele mai înguste spaţii libere şi în minţile nu neapărat rău mobilate, probabil pentru că natura are oroare de vid!, şi, încet-încet, ocupă întreg spaţiul public, controlează totul, sufocă totul, de la bunele intenţii pînă la spiritul critic şi evaluativ. Ai putea crede că obstacolul său redutabil ar putea fi intelectul, cu nobila sa calitate inteligenţa, dar pentru aceasta ar fi nevoie de un intelect liber şi de unde naiba acesta, cînd unii dintre cei mai eficienţi purtători şi propagatori ai mentalităţii provinciale sînt, Doamne iartă!, chiar unii dintre intelectualii noştri cei mai glorioşi?! Prin urmare, la ce ne-am putea aştepta, cum am putea scăpa din braţele sufocante ale provincialismului, cînd ceea ce, în principiu, se opune devine, prin nu ştiu mutaţie alchimică, printr-un fel de viclenie a raţiunii, cel mai bun, cel mai fidel aliat?

Ca să fie clar!

Am senzaţia că rămîn la un nivel prea general, dacă nu cumva, horribile dictu!, de-a dreptul filosofic! Ca să nu provoc vreo suferinţă preşedintelui şi intelocraţilor acreditaţi la Cotroceni, se cuvine să trec mai degrabă la ilustrări, la exemple. Ca să fie clar, cînd minţile se lasă cotropite de conspiraţionism trebuie căutată mentalitatea provincială la fundamente. La fel stau lucrurile şi în cazul rasismului – e provincial, de pildă, să te revolte formula „toţi românii sînt hoţi” dar să apaluzi cu ambele mîini „toţi ţiganii sînt hoţi”! –, antisemitismului, sexismului, machismului şi al unei liste întregi de asemenea „isme”. Cînd cineva, fără analiză, fără a preciza despre ce fel de stîngă este vorba, decretează că „stînga e sinistră”, mizînd pe un facil joc de cuvinte împrumutat din italiană, tot despre provincialism este vorba. Nu altfel se pune problema cînd altcineva tratează global dreapta, fără a separa dreapta normală, democratică, de extrema dreaptă şi apoi combate energic această „dreaptă” imprecisă.

Tot provincialismul se manifestă şi cînd un preşedinte de ţară, în locul trebilor generale, se îndeletniceşte cu jocuri de culise, plantarea clientelei – nu contează dacă preponderent feminine! – în posturi şi sinecuri şi cu „aranjarea”, europeană sau locală, a beizadicilor! Sau populismul, cel fără limite şi fără de odihnă, ce este altceva dacă nu manifestarea prin excelenţă a provincialismului de factură politică. Tot din pricina acestei maladii atoatestăpînitoare asistăm la ciudata metamorfoză a intelectualului critic – singura formă legitimă de manifestare a intelectualilor, de altfel – în aşa-zişi intelectuali de curte şi profilaţi pe ode pentru binefăcătorii lor, care, de altfel, îi declasează cu „binefacerile”.

Sau, sau ce naiba am putea crede despre zecile de interpretări şi comentarii ale unei istorii literare recente, axate toate pe chestiunea fierbinte „cine este, cine lipseşte?”, cînd singurul lucru demn de a fi fost abordat public este cel referitor la fundamentarea, legitimitatea şi calitatea demersului ca atare? Ea nu devenea nici mai bună, nici mai proastă mai băgînd pe unii şi mai scoţînd pe alţii, deveme ce de la origini nu era altceva decît „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”, după cum sună singura observaţie sagace citită de mine în toată presa culturală din ultimele vreo şase-şapte luni! Trebuie să spun că aparţine lui Alexandru George, spre lauda sa. Mai trebuie să spun că e prea optimistă. Nu există nici un risc de restaurare, pentru că fesenismul, numele de astăzi al provincialismului, nu ne-a părăsit niciodată.

Ce am putea opune?

Spiritul critic, disociativ şi evaluativ, visul inteligenţei libere. Dar acestea, cînd se manifestă, dacă se mai manifestă, primesc împotrivă-le riposta acerbă, continuă şi foarte unită a fesenismului de toate nuanţele şi intensităţile, ale provincialismului atoatestpăpînitor! Acelea sînt calităţi care au făcut posibilă democraţia liberală – societatea aceea prosperă, liberă, exuberantă, diversă, policromă, care ne place atît de mult cînd mergem în foarte multe locuri din lume – şi care o menţin.

Vom putea vorbi despre aşa ceva la noi atunci cînd vom transforma „provinciile”, cu provincia maximă care este capitala, în nişte provincii ale spiritului. Dar, pînă atunci, mai va, babă!

Procuratura din RM cere lichidarea adresei www.UNIMEDIA.md

iunie 27th, 2009

Portalul de știri UNIMEDIA ar putea rămâne fără numele său pe internet – www.unimedia.md. Acest lucru poate deveni realitate, după ce Procuratura mun. Chișinău a sesizat întreprinderea de stat “MoldData”, despre plasarea la 6 aprilie 2009 pe site-ul UNIMEDIA a unor comentarii ale vizitatorilor, care, potrivit Procuraturii, “defăimează Republica Moldova, cheamă la violență și dezordini în masă” și reprezintă “chemări publice la răsturnarea și schimbarea prin violență a orânduirii constituționale în Republica Moldova”.

Ca urmare, la 26 iunie 2009, întreprinderea de stat “MoldData” a expediat o scrisoare oficială la adresa UNIMEDIA (vezi mai jos), în care avertizează portalul nostru de ștri cu “o iminentă reziliere a numelui de domeniu pe motivele invocate în sesizarea procurorului”, în cazul în care va admite pe viitor publicarea pe www.unimedia.md a “informației ilegale”.

Amintim că la 9 iunie, Procuratura mun. Chișinău a cerut explicaţii timp de o oră şi 24 de minute de la Tudor Darie, directorul general al New Media Group, referitor la comentariile vizitatorilor publicate pe portalul de ştiri UNIMEDIA şi referitor la ştirea despre mişcarea anonimă „Ciclon”, în care deputaţii din opoziţie erau ameninţaţi cu moartea dacă vor vota pentru alegerea unui preşedinte propus de către Partidul Comuniştilor.

Procuratura municipală s-a arătat interesată dacă prin comentariile vizitatorilor, UNIMEDIA nu a încălcat careva puncte din contractul încheiat cu compania de stat MoldData, prin care i-a fost atribuit numele www.unimedia.md.

Amintim că în primăvara 2008 Procuratura Generală şi Serviciul de Informaţii şi Securitate au solicitat adresele IP ale vizitatorilor UNIMEDIA, după ce pe site au fost publicate mesaje anti-comuniste.

www.unimedia.md

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Ilina Gregori, „Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze”

iunie 24th, 2009

Bucureşti, 23 Iunie 2009 – Joi, 18 iunie 2009, juriul Uniunii Scriitorilor din România, format din Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihailescu şi Cornel Ungureanu a desemnat cele mai bune lucrări de literatură apărute în anul 2008. Premiul pentru secţiunea de Critică şi Istorie literară i-a revenit Ilinei Gregori, pentru lucrarea Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. Este un premiu cu atât mai important, cu cât cartea Ilinei Gregori s-a impus în faţa unor opere de prestigiu, nominalizate în cadrul aceleiaşi secţiuni: Paul Cornea, Delimitări şi ipoteze, Dan Cristea, Poezia vie, Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorari, Eugen Negrici, Iluziile literaturii române.

« Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar trebui să aflăm?» Aceste întrebări au stat la originea cercetărilor mele. Inventariind tot ce a scris Eminescu, nu ştim nici cum şi-a conceput el însuşi opera şi nici cine a fost el, autorul Operelor care i se atribuie acum. Analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura «operei» să implice lectura «vieţii».

Dincolo de clişeele şi de prejudecăţile care s-au aşternut de-a lungul timpului asupra operei şi vieţii scriitorului, autoarea propune o abordare revigorantă şi bine documentată asupra „perioadei berlineze“ a scriitorului, cuprinsă între anii 1872-1874 şi a felului în care aceasta şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale ulterioare, demontând unele mituri bine înrădăcinate în istoria literaturii. Ilina Gregori vorbeşte despre viaţa cotidiană a lui Eminescu, pusă în relaţie cu opera sa, despre anumite slăbiciuni încă nemărturisite din biografia poetului, despre ultimii ani (de altfel, cei mai controversaţi) ai vieţii lui Eminescu, despre relaţia conturată la nivelul inconştientului între poet şi Carol I de Hohenzollern.

„Foarte bine documentat, mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de bibliografie germană, studiul Ilinei Gregori îşi delimitează iniţial un teritoriu la prima vedere – călinesciană, fireşte – steril, pe care-l va explora însă complet.“
România literară

„Pornind dinspre viaţă spre operă, Ilina Gregori propune o lectură lipsită de prejudecăţi nu doar a textelor, ci şi – la fel de importantă ca pondere – a contextelor urbane, culturale şi politice în care Eminescu s-a aflat în acei ani.
Studiul Ilinei Grigori se detaşează prin rigoare ştiinţifică, printr-o irepresibilă atitudine demistificatoare, dubitativă, a unui cercetător ce pune sub semnul întrebării toate locurile comune, respingînd sistematic lectura comodă şi asumîndu-şi dificila misiune de a descoperi lucruri noi acolo unde puţini mai cred că există ceva necunoscut.“
Observator cultural

„Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!“
Dilema veche

Absolventă a Universităţii din Bucureşti (1966), Ilina Gregori debutează în critica literară încă din timpul studenţiei. În 1970, se stabileşte în Germania, unde îşi continuă studiile (filozofie, romanistică, literatură comparată). Printre operele publicate, amintim: „Singura literatură esenţială“. Povestirea fantastică. Balzac – Villiers de l’Isle-Adam – Pieyre de Mandiargues, Rumänistische Literaturwissenschaft. Fallstudien zum 19 und 20, precum şi Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize.

sursa: comunicat de presă

“Jaffa” – arta între simbolistică şi realitate

iunie 22nd, 2009

În luna iunie a avut loc la Paris premiera filmului «Jaffa» o producţie franco-germano-israeliană în regia cunoscutei Keren Yedaya. Scenariul este semnat de Keren Yedaya şi Illa Ben Porat.
Regizoarea israeliană Keren Yedaya este cunoscută pentru «Mon trésor» filmul distins cu premiul «Caméra d’or» în 2004, primit în cadrul «Semaine de la critique» la Cannes, ea fiind premiată anterior cu Grand Prix de la SACD, cât şi Prix de la jeune critique, oferit de liceeni cât şi Prix «Regards jeunes», decernat de un juriu al tinerilor cinefili europeni.
Interpreţii dramei sunt: Ronit Elkabetz, Dana Ivgy, Moni Moshonov, Mahmud Shalaby, Roy Assaf, Hussein Yassin Mahajne, Lili Ivgy.
«Jaffa» este o istorie tragică de familie din «Jaffa» oraşul supradenumit şi «logodnica mării», nu departe de Tel-Aviv, locuit deopotrivă de israelieni şi palestinieni din 1948.

«Jaffa» poate fi un nou tip de «Romeo şi Julieta» aclimatizat într-un cadru atipic modern alimentat de relaţiile intercomunitare, al cărui final capătă o turnură totuşi credibilă în care dragostea imposibilă dintre o evreică Mali şi Toufik un palestinian acuzat de moartea involuntară a fratelui acesteia, poate deveni realitate.
Imaginile deţin o conotaţie superioară proporţională cu acţiunea iar finalul este realmente sublim prin simplitate şi mesaj.
O tonalitate remarcabilă o putem sublinia în jocul actorilor care au reuşit să se transpună perfect dincolo de subiectul melodramatic în personaje veridice şi să le dea un autentic contur umanist.
Totul deţine o forţă de expresie rar întâlnită, o violenţă în exprimarea emoţiilor personajelor de altfel caracterizantă întregului film, ce reuşeşte a delimita conflictele interasiale de ceea ce numim metaforic dragoste şi moarte.

De subliniat jocul actriţei Ronit Elkabetz într-un rol bine conturat, expresiv.

Film selectat oficial la Festivalul de la Cannes 2009.

Delimitari imaginare

iunie 22nd, 2009

Dintr-o data… Totul mi-a fost foarte clar.
S-a intamplat brusc, in timpul unui spectacol unde fusesem invitata si la care am tinut neaparat sa merg. Trebuia sa incerc sa ies din starea asta imposibila de neimplinire, agitatie, stress permanent si cu nervii intinsi la maxim.

Ma asteptam la o serata muzicala, linistitoare, in timpul careia-mi puteam pierde gandurile sumbre printe notele melodiilor, unde zecile de persoane pe care le cunosteam, pe care aveam sa le intalnesc acolo si cu care vrand-nevrand trebuia sa comunic cel putin la nivelul formulelor sterile de politete, ar fi avut rolul de a balansa, la exterior, golul imens din suflet.

Ma asteptam la un moment de evadare, nu la un motiv de scormonit adanc in propriile-mi ganduri, de care-as fi vrut sa ma pot indeparta macar pret de doua ore. N-a fost sa fie!

Aproape de sfarsitul spectacolului, unul dintre solisti a apelat la un truc binecunoscut pentru a starni interesul si entuziasmul audientei. A impartit imaginar sala in “dreapta”, “stanga”, “spate”, “fata”, dupa care a inceput sa intrebe: “ Heei, partea stanga, va place muzica?” “Daaa…” au raspuns dintr-o data cei din sectorul respectiv. Si a continuat: “…se poate si mai bine; heei, partea dreapta, sunteti bine?” …. Si raspunsul celui de-al doilea grup a depasit nu numai prin entuziasm dar si in decibeli reactia primilor. Apoi solistul s-a adresat celorlalti: “grupul din spate ce are de spus?” Cu promptitudine veni si raspunsul acestora, toti incercand din rasputeri sa se ridice la nivelul de entuziasm al predecesorilor, si in cele din urma: “grupul din fata, acceptati provocarea?” Si raspunsul a venit imediat, puternic, electrizant…. inclusiv din partea mea, ca luata de val….

M-am uitat mirata in jurul meu. Cum este posibil ? Cu doar cateva minute inainte formam toti o sala linistita, placuta, ascultand si cantand impreuna aceeasi muzica. Si doar cand solistul impartind publicul cu o linie imaginara a delimitat cateva grupuri, s-a dezlantuit competitia, lupta, incrancenarea, ambitia, gelozia, rautatea …… si tot restul.

Delimitarea, fie ea si imaginara si chiar daca eram toti, impreuna, in aceeasi sala, a trezit luptatorul, razboinicul, durul din fiecare.

O demonstratie perfecta a cauzelor problemelor noastre de fiecare zi.

Raspunsul clar la o intrebare care-mi ramasese agatata in minte si care m-a chinuit destul de mult in ultimele cateva saptamani: de ce atat de multa suferinta? De ce atat de multa tristete? Poate parea destul de dramatic, dar, … exista! In mine si-n jurul meu este multa, multa suferinta!

Probabil ca in situatia actuala, nemaifiind sufocant legata de marea companie pentru care lucrez, am mai mult timp sa ascult…. sau poate simt eu mai acut ca oricand toate durerile? Sunt ele mai multe ca niciodata? Viata asta a mea, dupa cum mi se arata in ultima vreme, a devenit o lupta acerba de rezistenta…

Si ce aud in jur: probleme de cuplu, probleme grave de dependenta, incepand de la tutun si terminand cu dependenta de o anumita persoana, care, sub imperiul privirilor angelice si pisicite, capuseaza, manipuleaza si profita total de situatie, frustrari, certuri, barfe, lipsa apetitului sexual, inselaciuni de tot felul, lipsa banilor, caderea burselor, promisiuni desarte, dependenta de egouri stupide, minciuni, furtisaguri, “..uite, nu vrea sa avem copilul nostru”, … “a ales sa ramana cu cealalta…”, dorinte si asteptari pierdute. Tristete si durere. Mult prea multa tristete si durere. Se mizeaza prea mult si prea periculos. Si luam lucrurile mult prea personal. Fiecare crede cu ardoare si convingere ca problema lui este cea mai mare, cea mai importanta, cea mai deosebita, cea mai dureroasa, si ca este slab si singur luptand impotriva lui si a tuturor, deodata si in acelasi timp. ..

Dar…. suntem toti in aceeasi sala, ascultam aceeasi muzica, populam aceeasi planeta.

Ne delimitam imaginar liniile care ne separa de ceilalti si ne ridicam tot imaginar ziduri inutile de protectie, granite personale.

Si nu ne oprim aici. Preferam sa ne inecam de unul singur in propriile dureri, emotii si incertitudini ca si cum ne-am scalda in cea mai albastra, limpede, curata si linistita laguna, cand de fapt dorim sa ne dezvaluim durerea, suferintele. Ne impiedicam constant in “el spune”, “si tu spui”, “eu cred” si “el a mai spus”, sau, “nu ar fi trebuit sa faca asta..”

Nu luam gandurile si temerile noastre mult prea in serios? Si cu restul, cum rezolvam? Adica, cu corpul nostru, ce facem? Uitam de el?…

Nu mai departe de ieri am lucrat mult la gym si apoi am inotat in nestire, aproape de epuizare. Mult peste puterile si limitele mele normale. Trebuia sa doara! Seara, nu am mai fost in stare de nimic. Inca imi simt toti muschii, sunt un pachet dureros in totalitate…. trup si suflet.

Mi-am depasit limitele ca si cand as fi vrut sa scap de toate gandurile negre, dar se pare ca nu am facut altceva decat sa accentuez durerea si s-o egalizez; intre trup si suflet.

Tot ce stiu este ca o sa treaca intr-un fel. Mai usor, mai greu, …. o sa treaca. La fel ca durerea musculara.
Asta este ideea? Tratam si trupul si sufletul la fel?
Emotiile, trairile se estompeaza si ele in timp si-ntr-un final dispar, uneori mai repede, alteori mai greu. Maine, peste o luna sau peste un an, totul o sa fie diferit.

Doar zbuciumul si durerea neimplinirii in iubire nu trece niciodata. Ramane si ne urmareste sfasietor o viata intreaga. E singura durere care nu are leac, care nu trece, indiferent cu ce surogat incercam sa ne pacalim.

Tot ceea ce putem sa facem este sa masam cu grija si cu iubire trupul pentru a indeparta durerea fizica.
Sa ne ascultam cu intelegere si iubire unul pe altul ca sa nu ne pierdem. Sa raspundem cu drag si deschidere iubirii celuilalt pentru a indeparta durerea sufletului.
Grija si iubire pentru trup si suflet.
Grija si iubire de la noi, pentru NOI …

…… doar suntem amandoi in aceeasi sala, la acelasi spectacol al iubirii noastre, ascultam amandoi aceeasi muzica…

Greu?

Se teme Liiceanu să combată homofobia?

iunie 22nd, 2009

Acum cand incep sa scriu acest articol au trecut numai cateva ore dupa scurta conversatie avuta de mine cu directorul editurii Humanitas, dl Liiceanu si ma grabesc sa-mi pun ideile desprinse din aceasta discutie in scris.

„Bookfest”-Bucuresti 2009 a fost un eveniment fara indoiala reusit, prezentand cea mai mare colectie de carte romaneasca pe care am vazut-o vreodata.
Varietatea titlurilor si a editurilor impresioneaza pozitiv. Numarul subiectelor abordate este foarte mare si probabil putini cititori vor remarca subiectele evitate de bookfest, sau titlurile cenzurate, desi ele definesc mai bine acest eveniment decat subiectele existente.

1. Cateva preferinte personale

Nu mi-am propus sa fac o prezentare exhaustiva a cartilor si nici nu ar fi posibil. Nici sa fac critica literara, ca nu pot si nici nur fi in intentia mea aici chiar daca as putea. Am remarcat insa un numar de carti despre care vreau sa spun cateva cuvinte.

Gasesc ca e un lucru foarte bun faptul ca bazele terapiei cognitive au fost prezentate pe intelesul cititorului mediu. Aici ma refer la cartea doamnei Irina Holdevici, intitulata „Psihoterapia cognitiv comportamentala: managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Eu am avut mult de profitat in viata din citirea si aplicarea unor reguli desprinse din terapia cognitiva, si mai am destul de lucru in aceasta directie. Subiectele sunt prezentate intr-un stil accesibil, chiar daca cartea se adreseaza in primul rand medicilor. Oricine poate profita prin citirea acestei carti.

O carte pe care pana la urma am citit-o cu interes pana la sfarsit este „Privirea contesei Hahn-Hahn” de Peter Esterhazy. Autorul ungur este cunoscut in Romania si prin alte titluri, iar eu am apreciat umorul sau cand se refera la realitatile romanesti de dinainte de caderea lui Ceausescu. Pretextul cartii este o descriere a Dunarii si oamenilor care traiesc in apropierea ei.

Carti despre religie sunt de asemenea atragatoare: „Viitorul Religiei” de Richard Rorty si Gianni Vatimo precum si o encicopedie a religiilor lumii, scrisa de un preot si un colaborator laic al sau ar putea contribui la „culturalizarea” preotilor autohtoni romani, mai ales a celor „ortodoxisti”, daca acestia ar citi asemenea carti, sau pur si simplu carti in general. Este interesanta incercarea unora dintre autori de a scoate din culpa toate religiile lumii pe criteriul fals ca ele sunt bune, dar ca uneori au fost deturnate de altii (care?) ca sa propage crimele si in general violenta.

Cum vedeti pana aici m-am referit mai mult la autori internationali; asta este pentru ca literatura romaneasca ma dezamageste de fiecare data. Este o parere personala, evident. Nici aurolacii „spalati si livrati direct in camera de hotel a strainilor” ai lui Mircea Cartarescu, nici polologhia savanta (si „post-cronista”, as adauga), „filosofica”, a lui Andrei Plesu, despre homosexualitate, nu ma incanta. Evident ca nu contest gusturile celor ce admira si savureaza asemenea carti: este dreptul fiecaruia sa admire ce ii place.

As vrea sa adaug insa ca aprecierile mele la adresa acestor scriitori romani nu se refera la valoarea literara a cartilor lor, pentru judecarea careia nu am nici o pregatire, ci la ceea ce reprezinta aceste carti. De exemplu problema aurolacilor a fost de fapt o tragedie nationala, deoarece zeci de mii de copii fugiti de la casele lor au sfarsit-o murind alaturi de sobolanii de la canalizarea capitalei, fara ca nimeni sa-i priveasca multa vreme ca pe niste fiiinte umane. Introducerea senzationalismului ieftin nu face decat sa sublinieze culpa colectiva a societatii. Dar acest subiect nu este inca la moda, fiind suparator pentru „majoritarii literaturii”. Imi ramane inca in memorie ceea ce mi-a povestit o vara a mea, care a dat haine de schimb unor asemenea copii care cerseau haine si mancare la un bloc din Rm,. Valcea: toti oamenii „de bine” le-au trantit usa in nas, in timp ce minorii tremurau de frig si foame, uzi de ploaie. Nu a existat atunci nici intelegere si nici buna-vointa din partea crestinilor si necrestinilor romani.

2. Andrew Calimach si „Legendele iubirii”

Acest autor („autohton” de data asta, in ciuda numelui) merita o discutie speciala, pe care nu pot sa o fac aici in cateva cuvinte. Voi mentiona totusi anumite lucruri. Pe numele sau originar Andrei Calimah, el se trage dintr-o veche familie greceasca emigrata in Tara Romaneasca dupa caderea Constantinopolului. El este cunoscut azi ca o personalitate importanta atat in lumea universitara cat si in alte medii, fiind o autoritate mondiala in studiul artei legate de sexualitatea lumii antice. Cartea aparuta in Romania, care poarte si subtitlul „Miturile necenzurate ale Greciei” are mare grija sa nu reproduca in titlu nici o referire la pederastie sau homosexualitate, spre deosebire de editiile americane si din alte limbi, pentru a respecta cenzura actuala autoimpusa de scriitorii din Romania si probabil pentru a nu starni clerul. Abia pe coperta din spate, cu litere mici, poate vedea cititorul despre ce subiect tabu in Romania este vorba in carte.

Daca titlul cartii nu spune mare lucru, in schimba desenul de pe coperta spune multe. El reprezinta (in reproducere dupa o scena celebra din antichitatea greaca) pe Zeus, zeul zeilor, rapindu-l pe Ganymede, un adolescent extraordinar de frumos, ca sa-l duca in Olimp, de unde troneaza, sa-l faca paharnic si iubit. Stim ca zeita Hera, („nevasta Zeului”) nu a avut nimic de obiectat, tot asa cum nevestele grecilor din antichitate nu puteau obiecta nimic la comportamentul sotzilor lor lumesti. Alaturi de Ganymede se vede celebrul cocos, simbol al pederastiei la greci si celti. Lipsesc insa iepurele si marul, simboluri la fel de reprezentative.

Multi m-ar putea intreba de ce pun toate aceste informatii in articol. Raspunsul meu este legat nu numai de faptul ca aceste subiecte sunt tabu in Romania, dar si de faptul ca nu se poate concepe o intelegere a artei universale in absenta unor asemenea precizari. De exemplu, multi oameni neavizati privesc celebra pictura a lui Rembrandt „Rapirea lui Ganymede” fara sa inteleaga nimic. Acolo, Ganymede este reprezentat ca un copil neajutorat care face pipi in aer cand este rapit de vulturul-zeu. Ce fel de Ganymede este acela? Este vorba aici de razbunarea lui Rembrandt (un evreu traditionalist, evident homofob) pe artistii renasterii, care redescoperisera „iubirea masculina” a antichitatii. Pictura lui Rembrandt este ca un picior dat pe sub masa acelor pictori celebri care, la randul lor, nu puteau fi prea expliciti. Numai stiind toate acestea, putem privi pictura lui Rembrandt in adevarata ei lumina si sa-i intelegem sensul originar.

3. Editura HUMANITAS, lansarea cartii lui Virgil Ierunca „Antologia Rusinii” si raspunsurile domnului Liiceanu la intrebari

Domnul Liiceanu a fost prezent la lansarea mai multor carti, inclusiv despre Noica, dar ma voi referi numai la lansarea „Antologiei rusinii” carte care cuprinde texte din emisiunile lui Virgil Ierunca (si Monica Lovinescu) „Teze si antiteze la Paris” din perioada comunista. Discursul dansului, scurt dar precis, s-a referit in mod special la colaborationismul unor intelectuali romani cu Ceausescu, caruia i-au furnizat un fundament solid pentru dictatura sa. Dansul a mentionat ca nu se refera la politrucii oficiali ai regimului care se exprimau cu ciocanul si barosul, ci la „mancatorii unei materii vascoase, urat mirositoare si abjecte, care se foloseau de repere culturale de pe vremea lui Pericle ca sa aprobe in mod explicit dictatura lui Ceausescu”. Am citat din memorie, dar cred ca e foarte aproape de ceea ce dl Liiceanu a exprimat. Intr-adevar dansul nu a pronuntat direct cuvantul „rahat”, ci doar l-a sugerat.

Persoana avuta cel mai mult in vizor a fost doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sunt convins si eu de vinovatia ei si a multor altora. Dar la sfarsitul discursului, i-am pus si eu cateva intrebari domnului Liiceanu, la care a raspuns foarte evaziv. „Domnule Liiceanu, exista rau facut prin actiune, si rau facut prin inactiune. Ce parere aveti despre faptul ca teoria evolutiei a fost scoasa din scoli, din sistemul de invatamant?” „Evident, nu sunt de acord cu asta” mi-a spus dansul pe soptite. Priertenii mei care stateau alaturi abia au reusit sa auda cate ceva. „Si nici un intelectual nu spune nimic” am adaugat eu. „ce vrei, eu nu pot face nimic” mi-a raspuns.

Eu am continuat: „Domnule Liiceanu, am vazut ca exista o bogata literatura contra anti-semitismului si va felicit si pe dvs pentru asta. Dar nu am vazut nici o carte despre homofobie” am continuat. „Va e frica de reactia clerului?” La care dl Liiceanu, vadit incomodat, a dat bir cu fugitii: „ce are clerul cu asta?” a intrebat el, dand bir cu fugitii.

Are destule, completez eu. Trebuie sa spun ca aceasta discutie a avut loc dupa ce dl Liiceanu a taiat microfonul , anticipand poate intrebari neplacute. O domnisoara care astepta la rand, dupa mine, sa puna intrebari, a fost respinsa automat de dansul.

4. In loc de epilog

Privind si auzind toate acestea, mi-a trecut prin minte ca situatia se aseamana foarte mult cu sofismul paradoxului lui Zenon: iepurele va trebui sa fuga de fiecare data pana ajunge la jumatatea distantei dintre el si obiectul tinta, generand astfel o infinitate de etape. Deci iepurele nu va ajunge niciodata la tinta.

Acum exista o bogata literatura despre antisemitism – adica cu un secol dupa ce ar fi fost foarte utila in scopul evitarii repetarii genocidului in secolul al douazecilea. Exista o bogata literatura anticomunista, dupa o jumatate de secol de la timpul cand ar fi fost utila in mod social. Nu exista nici un fel de literatura despre homofobie. Deci trebuie sa mai asteptam vreo jumatate de secol pana cand va apare, pentru ca aceasta ar fi utila AZI. Suntem intotdeauna in urma cu o jumatate de secol macar. Cum s-ar fi exprimat (visez!) Edgar Papu, suntem post-cronisti.

Cat despre criticarea post-factum a doamnei Busulenga, aferim! In mintea mea este acelasi tip de vinovatie ca si cea prin inactiune.

A te ascunde de problemele sociale scriind jurnale intr-un tufis sau intr-un stejaris e pentru mine acelasi cu a scrie in timpul dictaturii un Jurnal la … Paltinis. Sau cu a spune azi adevarul, dar numai in soapta.

Poliția din Irlanda de Nord îi va proteja pe cetățenii români

iunie 22nd, 2009

Atacurile asupra caselor românilor din sudul Belfastului au cutremurat lumea, ajungându-se în situaţia în care mai bine de 100 de persoane, dintre care şi copii foarte mici, au fost nevoite să se mute din casele lor în locuinţe temporare.

Permiteţi-mi să vă asigur din nou de faptul că atacurile rasiste nu vor fi tolerate de către Serviciul de Poliţie din Irlanda de Nord. Aceste infracţiuni, comise de o minoritate restrânsă, sunt unele dintre cele mai respingătoare ofense aduse persoanelor vulnerabile din societate.

Noi, reprezentanţii Serviciului de Poliţie, facem tot ce ne stă în putere pentru a le preveni şi, în cazul în care acestea au loc, pentru a-i aduce pe cei responsabili în faţa instanţelor de judecată. De asemenea, ofiţerii lucrează continuu pentru a ajuta cât de mult posibil familiile afectate. La solicitarea
familiilor, poliţia împreună cu alte agenţii le-au ajutat să se mute din căminele proprii în locuinţe temporare. Groaznicele atacuri împreună cu imaginile oamenilor nevoiţi să îşi părăsească casele au avut un impact profund asupra majorităţii oamenilor din Irlanda de Nord care s-au mobilizat pentru a oferi ajutor victimelor în toată această săptămână.

În calitate de reprezentaţi ai Serviciului de Poliţie, misiunea noastră este de a preveni astfel de infracţiuni îngrozitoare. Avem o strategie implementată pentru a colabora cu persoanele vulnerabile şi cu membrii comunităţii greu de contactat şi în acelaşi
timp de a menţine pe viitor această colaborare cu toate aceste comunităţi.

Începând cu data de 11 iunie, au fost raportate şapte incidente în Sudul Belfastului şi unul în Est. Aceste incidente au inclus distrugerea de ferestre şi uşi, lucru care a lăsat familiile înspăimântate şi traumatizate.

Serviciul de Poliţie a răspuns prompt tuturor incidentelor, în data de 11 iunie ofiţerii de poliţie ajungând la faţa locului în 5 minute. La data de 12 iunie, aceştia au fost la locul incidentului în 8 minute iar în data de 13 iunie, în 10 minute.

Reprezentaţii Consiliul de Poliţie în faţa căruia răspundem ne-au declarat că sunt pe deplin mulţumiţi de răspunsul prompt al poliţiei la toate incidentele respective.
În urma atacurilor, anchetatorii la locul incidentului au fost însărcinaţi cu căutarea de dovezi medicolegale, au avut loc investigaţii din casă în casă şi au fost înregistrate detaliile date de martori. În plus
faţă de ofiţerii de proximitate care sunt cunoscuţi în zonă şi care efectuează patrule în mod regulat, au fost desemnate patrule cu o mobilitate crescută. Ofiţerii noştri de proximitate care se ocupă de incidentele legate de ură şi minorităţi împreună cu traducătorii poliţiei au asistat şi au ajutat familiile să înţeleagă paşii pe care îi parcurgem pentru a investiga aceste incidente şi ce planuri avem pentru a le oferi asistenţa noastră.

În ceea ce priveşte atacurile, există persoane care deţin informaţiile de care avem nevoie. Pentru a combate acest gen de delicte de pe străzile noastre, trebuie să lucrăm împreună. Îi rog pe toţi cei care au informaţii referitoare la infracţiunile menţionate să le declare. Mesajul nostru este unul simplu:
„Nimeni nu merită aşa ceva. Şi nimeni nu merită să scape aşa uşor.” În plus faţă de investigaţii, continuăm să lucrăm împreună cu consiliul local, Consiliul Locativ, ONG-uri,
reprezentanţi politici şi membri ai administraţiei delegate pentru a ajuta familiile în aceste momente dificile.

De asemenea, este extrem de important să ne dăm seama, la nivel de societate, care au fost cauzele care au stat la baza acestor evenimente şi să cooperăm pentru a preveni acest gen de incidente pe viitor. Acest lucru este esenţial pentru a oferi asigurarea că Irlanda de Nord este ţara unde oricine este
binevenit, indiferent de cultură sau etnie. Aceasta este ideea susţinută de majoritatea cetăţenilor Irlandei de Nord care s-a opus atacurilor rasiste din cursul acestei săptămâni.

Platforma dezvoltată pentru media românească de către Alistair Finlay, şeful adjunct al Serviciului de Poliţie al Irlandei de Nord.

Misiunea EUBAM la frontiera moldo-ucrainiană – punctele slabe şi tari

iunie 22nd, 2009

Misiunea EUBAM poate fi considerată drept unul din cele mai mari succese realizate de UE în/şi pentru Republica Moldova (dar şi Ucraina). Începând cu 2005, acest proiect de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană, şi în special segmentul transnistrean al acesteia, înregistrează realizări majore ce ţin atât de creşterea eficienţei supravegherii şi securizării zonei de frontieră, cât şi de facilitarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean. Deşi, în competenţa misiunii intră atribuţii de asistenţă şi consultare a părţilor ucrainene şi moldoveneşti, aceasta este preocupată şi de “evaluarea riscurilor, consolidarea capacităţilor, cooperarea frontalieră, analize în domeniul securităţii la frontieră, anticorupţie şi comunicarea cu publicul” (Raport anual EUBAM, 2008). Conform Planului de Acţiuni pentru anul 2008 a fost trasată o nouă direcţie de activitate care constă în susţinerea eforturilor pentru demarcarea frontierei moldo-ucrainene. Obiectivul dat oferă modalităţi eficace pentru soluţionare litigiilor teritoriale existente nu doar între RM şi Ucraina (de exemplu Palanca), dar în eventualitate şi între Ucraina şi Rusia, ca urmare a extinderii practicilor EUBAM în acest domeniu.

Îmbunătăţirea serviciilor de control a frontierelor nu este unicul merit al misiunii EUBAM. În calitate de instrument european, misiunea participă activ în colaborarea dintre serviciile vamale ale Ucrainei şi RM privind transferul de informaţii preventive despre producţia care traversează regiunea transnistreană. Pe lângă aceasta, în baza Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor Ucrainei şi RM, din 30 decembrie 2005, a fost instituit un regim vamal comun la frontiere, în special pe segmentul transnistrean, a cărui realizare este monitorizată de EUBAM. Această măsură a generat înregistrarea agenţilor economici de pe malul stâng (actualmente aproximativ 500 la număr) la Camera de Înregistrări din RM, iar indirect legalizarea lor şi intrarea lor în posesia avantajelor Preferinţelor Autonome Comerciale acordate de UE. Trăinicia acestei scheme trilaterale de colaborare (RM-UE-Ucraina) a permis neutralizarea reacţiei dure venite din partea Tiraspolului susţinut puternic de Moscova, integrarea parţială a mediului de afaceri transnistrean şi crearea fundamentului pentru realizarea măsurilor de consolidare a încrederii între maluri.

În pofida multiplelor aspecte pozitive ale EUBAM-ului pot fi evidenţiate o serie de puncte vulnerabile proprii misiunii:

* Misiunea activează eficient pe teritoriul Ucrainei şi Moldovei, însă absentează în regiunea transnistreană, ceea ce duce la conservarea status-quo-ului din zonă şi la apariţia unor modalităţi noi de comitere a delictelor cu caracter frontalier.
* EUBAM îşi desfăşoară activitatea în limitele Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor celor două state riverane. Or, schimbarea regimului politic/vectorului extern a uneia din aceste ţări poate cauza sistarea misiunii sau revizuirea radicală dezavantajoasă a condiţiilor ei de funcţionare.
* EUBAM ar putea în eventualitate să joace rolul EUMMG-ului (Misiunea UE de Monitorizare din Georgia) care de facto legitimează frontierele ilegale celor două republici separatiste din Georgia. Deja au fost făcute publice apeluri din partea autorităţilor transnistrene de a acredita misiunea pe teritoriul “RMN” cu scopul optimizării colaborării “la frontiere” dintre Chişinău şi Tiraspol.
* EUBAM nu este o iniţiativă de lungă durată (deocamdată), de aceea, autorităţile transnistrene şi cele ruse sunt pe poziţii de aşteptare până la finalizarea mandatului lui, urmărind restabilirea status-quo-ului de până în 2005.
* Misiunea nu are în componenţa sa reprezentanţi din toate statele membre, fapt ce demonstrează a anumită lipsă de unitate, interes sau angajament în cadrul UE vizavi de EUBAM.
* Misiunea are compentenţe limitate (consultare şi asistenţă) care împiedică valorificării maximale a capacităţilor şi experienţei europene în ce priveşte buna gestionare a frontierelor.

În final, reieşind din complexitatea problemei abordate în realitate de misiunea EUBAM (facilitarea soluţionării conflictului transnistrean), sunt propuse următoarele recomandări:

* Extinderea atribuţiilor misiunii şi arealului ei geografic, în eventualitate şi la frontierele RM cu România.
* Legiferarea juridică a misiunii în cadrul noilor Acorduri de Asociere pentru a evita posibila ieşire din vigoare a Declaraţiei comune a prim-miniştrilor RM şi Ucrainei ca urmare a unor decizii politice locale conjuncturale.
* Acordarea unui statut de misiune permanentă, cel puţin pe o perioadă de 5-10 ani, ceea ce va asigura mai multă consecvenţă, coerenţă şi inclusivitate din partea colaboratorilor EUBAM şi a UE în general.
* Extinderea numărului statelor participante la misiune (până la cifra de 27 de state UE în schimbul celor 22) pentru a demonstra unitate, integritate şi implicare plenară din partea UE (măsură importantă din punct de vedere politic).
* Implicarea EUBAM în măsurile de consolidare a încrederii dintre cele două maluri şi dezvoltarea în comun cu părţile ucraineană şi moldovenească a unui mecanism de angrenare a serviciilor vamale şi de grăniceri de pe malul stâng al Nistrului, luând în calcul ilegalitatea lor.

Montrealul va găzdui Congresul Mondial SF – ediţia 67

iunie 22nd, 2009

Cea de-a 67-a ediţie a Congresului Mondial SF va avea loc anul acesta la Palatul Congreselor din Montreal, Canada, în perioada 6 – 10 august. Invitaţii de onoare ai WORLDCON 2009 sunt scriitorul Neil Gaiman (Premiul Hugo 2001 pentru romanul Zeii Americii), Elisabeth Vonarburg (redactor literar al fanzinului Solaris Quebec, Premiul Consiliului quebecan pentru literatura feminină în 2008), fanul Taran Wayne, scriitorul Tom Doherty (co-editor al Baen Books, Premiul Lifetime Achievement la editia 2005 a World Fantasy Convention) şi scriitorul David G. Hartwell (Premiul Hugo 2006, editor al The New York Review of Science Fiction).

sursa: hgwellstimisoara

Burse pentru elevi şi studenţi!

iunie 22nd, 2009

Perioada de înscrieri în concursurile pentru bursele lansate de Fundaţia Culturală Delta se apropie de sfârşit. În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

www.deltaf.org

50 bourses à Montpellier

iunie 21st, 2009

Vous êtes étudiants Français et internationaux en Master 2, Doctorat/post doctorat ou jeune chercheur travaillant sur une thématique autour des droits de l’Homme ? Vous êtes invités à candidater en ligne pour une des 50 bourses qui vous permettra de participer au Campus Européen d’été sur «Les Droits de l’Homme», à Montpellier du 2 au 10
septembre 2009.

ATTENTION : Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h.

Au programme : des conférences magistrales le matin, des séminaires et ateliers l’après midi, par les spécialistes nationaux et
internationaux du domaine (Universitaires, représentants des ONG,
professionnels…)

Comité de sélection: Le 3/07/09
Les 50 candidats sélectionnés seront informés les 6-7 juillet. Seuls les dossiers complets seront pris en compte.

Les participants obtiendront 3 ECTS; ils participeront également au congrès international «Pertinence et impertinence des droits de l’homme au XXIème siècle», qui se tiendra à Montpellier les 7-8
septembre 2009. Le Campus Européen d’été a obtenu le label et des
financements du Ministère de l’enseignement supérieur et de la recherche. Outre une formation de haut niveau, il offre aux
participants une approche interdisciplinaire et internationale (tous les continents seront représentés). Le Campus Européen d’été « Droits
de l?Homme » vise à permettre aux doctorants et jeunes chercheurs d’échanger entre eux et avec les intervenants, de débattre, de
développer leurs travaux et de rentrer dans des réseaux de recherche existants.

Organisateurs: l’Université Paul Valéry Montpellier 3 en partenariat avec L’Université Montpellier 1, l’Université Montpellier 2, la Maison des Sciences Humaines de Montpellier et l’Institut de Recherche en Développement (IRD). Le Pôle universitaire européen de Montpellier LR assure l’organisation et la gestion du programme.

Inscrivez vous vite: Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h. http://www.poluniv-mpl.fr/003/uee.php

source: communiqué de presse

Posibil poem de ziua tatalui

iunie 21st, 2009

Candva de ziua nuntii tatalui meu caisul inflorise intaia oara.
Au urmat primele caise si primii copii.
Aduceam apa in galeti, ulcioare si in sticle tocmai de la iesirea din sat. Tata tot sfredelind pamantul a dat de apa, ca apoi sa inalte fantana printre flori.
Noi, copiii, eram furiosi ca fantana nu era mai aproape de casa, trebuind sa mergem in gradina dupa apa.
Eram printre putinii cu fantana proprie. Intr-o alta zi tata pietruieste o carare catre drum si deschide o noua poarta vecinilor, drumetilor ce treceau pe langa noi.
Se dusese vestea ca apa noastra era cea mai buna.
Astfel caisul, marul, daliile cele inalte si celelalte flori isi cantau zilnic biruinta vegetala peste intreaga asezare.
Timpul ca o cortina muta peste satul surprins in poza ingalbenita precum frunza presata intre carti, scartaie roata fantanii,
Batranul in fata portii priveste in gol, mai bine zis noi credem asta …
Si astazi caisul, marul si daliile cele inalte spun ca apa noastra-i cea mai buna.

 
54.145.202.174