Loading

Festivalul Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“ 11-16 iunie 2009

iunie 7th, 2009

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 11 – 16 iunie 2009, a opta ediţie a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, care va avea loc la Neptun şi Mangalia.

Evenimentul reuneşte 58 de participanți din țară și de peste hotare, acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici și redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeților și prozatorilor posibilitatea să citească din creațiile lor. Colocviul invită la o dezbatere privind LITERATURA ŞI POLITICUL – CÂT RESPECTĂM, CÂT CRITICĂM. Opinia cea mai răspîndită este că scriitorul este un opozant prin însăşi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societăţii. Acest rol este cu atît mai evident în cazul literaturii politice sau care comportă o temă politică. O întrebare este dacă scriitorul este un opozant cu orice preţ, dacă atitudinea lui constă inevitabil într-un refuz al ordinii consacrate sau al puterii. Întrebarea revine la a şti dacă scriitorul nu trebuie cumva să fie neutru, să acorde respect în măsura în care critică. Şi, mai ales, la a conveni asupra limitelor (există ele, în definitiv?) corectitudinii politice, morale, religioase sau, dacă preferaţi, ale dreptului la blasfemie.

Ultima zi este dedicată Ceremoniei de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (în valoare de 10.000 Euro); Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Municipiului Mangalia (în valoare de 5.000 Euro). La ediţia de anul acesta se vor acorda şi următoarele premii: trei premii pentru contribuție deosebită în răspândirea și promovarea literaturii române prin intermediul traducerilor, acordate de Institutul Cultural Român; Premiul pentru o apariție editorială importantă, acordat de ministrul Theodor Paleologu, din partea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural.

Partenerii tradiționali sunt și anul acesta Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Institutul Cultural Român, Primăria Municipiului Mangalia şi Institutul Polonez. USR a mai încheiat parteneriate și cu Editura Curtea Veche și Editura Paralela 45, bucurându-se de asemenea de sprijinul Directoratului General al Cărții și Bibliotecilor – Ministerul Culturii din Portugalia. Toți partenerii sunt și coorganizatori ai ediției 2009.

Parteneri media: „România literară“, „Ramuri“, „Noua Literatură“, și agenția Cook Communications.
Alături de Uniunea Scriitorilor se regăsesc și anul acesta Hotel President (Mangalia) și Hotel Cocor (Neptun).

Participanţii la a VIII-a ediţie a Festivalului ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ – 2009 sunt următorii:

Kiril Kovaldji, Vladimir Sorokin (Rusia);
Krzysztof Varga, Szymon Wcisło, Janusz Drzewucki (Polonia);
Lucija Stupica, Aleš Debeljak, Marko Sosič (Slovenia);
Aleksandar Sajin (Danemarca);
Yasuhiro Yotsumoto (Japonia);
Rui Zink (Portugalia);
Omar Lara (Chile);
Brigitte Freund (Germania);
Myriam Diocaretz, Philip Meersman (Belgia);
Mariana Dan, Enes Halilovic (Serbia);
Sean Cotter, Joey Goebel, Dumitru Radu Popa, Sharon Mesmer, Eva Hoffman (Statele Unite ale Americii);
Péter Esterházy, Anamaria Pop (Ungaria);
Arnau Pons (Spania);
Dinu Flămând, Ioana Crăciunescu (Franţa);
Leo Butnaru (Republica Moldova);
Nicolae Stoie, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Călin Vlasie, Ion Mureşan, Radu Voinescu, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Filip Florian, Florin Toma, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Szilágyi István, Florin Bican, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Angelo-Nicolae Mitchievici, Nicolae Rotund, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Irina Horea, Magda Groza (România).

Vor mai fi prezenţi, reprezentându-i pe partenerii Festivalului, următorii: Dan Croitoru (Institutul Cultural Român), Luiza Săvescu (Institutul Cultural Polonez), Grigore Arsene şi Adrian Buz (Editura Curtea Veche), Luminiţa Marcu („Noua Literatură“), Cosmin Ciotloş („România literară“), Teodora Stanciu şi Carmen Săndulescu (Societatea Română de Radiodifuziune), Iolanda Malamen („Ziua“), Ana-Maria Vulpescu („Jurnalul Naţional“), Roxana Dascălu (Cook Communications).

Fondată în 1909, Uniunea Scriitorilor din România cuprinde în prezent 2400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău.

Uniunea Scriitorilor din România
Departmentul de Relatii Externe
Calea Victoriei 115, cod 010071,
sect. 1, Bucureşti, România.
www.uniuneascriitorilor.ro

Andaluzia – între modernizare și tradiție

iunie 7th, 2009
Alhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluzAlhambra este inevitabilă în orice itinerar turistic andaluz

Andaluzia este o victimă a propriului ei succes. Această regiune a Spaniei, până nu de mult un ținut agrar mediteraneean a cunoscut în anii acestui secol cea mai rapidă creștere economică din regat și cel mai rapid ritm al construcțiilor.

Peste tot se construiesc șosele moderne, deși rețeaua de drumuri este extrem de densă, peste tot se construiesc case noi și ai impresia că majoritatea imobilelor, mai ales în micile localități, au fost înălțate în ultimele două decenii.

Dar acum, în plină recesiune, Andaluzia este lovită din plin de reducerea drastică a creditării care a dus la înghețarea multor proiecte de construcții.

La Granada, vechea capitală a Spaniei islamice, municipalitatea are numeroase proiecte de reabilitare a unor imobile vechi, incluisv în vechiul cartier musulman Albaicin, din coasta dealului pe care este Alhambra, complexul de palate al stăpânitorilor islamici de până la 1492.

Dar orașul, cu o populație de peste 250000 de locuitori, are și cartiere noi, de blocuri de 10 etaje, sigur, mai frumoase decât cele din România, dar în fapt tot niște cutii de chibrituri urbane. La fel la Malaga, pe malul Mării Mediterane, unde în centrul istoric vederea spre mare a fost blocată de un grup masiv de blocuri. La Salobrena, localitate balneară la Mediterană, pe dealul unde se află o fortăreață medievală s-au construit case devacanță vopsite toate în alb, care privite mai de aproape nu arată așa de atractiv ca văzute de departe.

Turismul și construcțiile au ajuns acum principalele ramuri ale economiei Andaluziei, care, cu o populație de opt milioane este cea mai populată din Spania. Agricultura, tradițional ocupația de bază în sud, a căzut victimă exodului înspre marile orașe, Sevilla, Malaga, Granada sau Cadiz, și acum are nevoie de mână de lucru sezonieră străină pentru culegerea recoltelor, de pildă cea de măsline, căci dealurile și munții Andaluziei sunt plin de măslini.

Alhambra – giuvaierul coroanei

Granada cu Alhambra, dar și Cordoba și Almeria, sunt atracții turistice majore, mai ales datorită vestigiilor civilizației islamice care a dominat Spania între 711 și 1492. Deși regii catolici au avut o politică de anihilare a prezenței musulmane în peninsula Iberică după “Reconquista” din 1492, unele edificii, precum Alhambra, au supraviețuit, mai mult prin nepăsare decât printr-o dorință activă de a păstra acest patrimoniu.

Alhambra a căzut în decrepitudine și doar interesul ocupanților francezi la începutul secolului al XIX-lea și al celebrului scriitor și diplomat american Washington Irving au salvat această bijuterie arhitecturală de la dispariție.

Astăzi, Alhambra este asaltată de turiști, iar autoritățile spaniole au luat măsura protejării complexului prin limitarea numărului de vizitatori și a duratei de vizitare. Serviciile turistice în general sunt de o calitate bună, deși afișajul nuu este întotdeauna la înălțime, iar unele persoane care lucrează în aceste servicii au apucături parcă preluate din România.

Și fiindcă veni vorba de România, trebuie să menționez prezența vizibilă a românilor, mai ales prin ghișeele speciale din autogări – Malaga și Granada – unde se vând bilete la curse directe în România și retur.

Andaluzia poate constitui un model de dezvoltare pentru România, mai ales acum după aderare la Uniunea Europeană. Regiunea a beneficiat de o infuzie masivă de fonduri după aderarea Spaniei la Comunitatea Europeană în 1986 și acest lucru este vizibil, mai ales în infrastructura rutieră.

Desigur că Andaluzia are pe o suprafață de circa trei ori mai mică decât România toate atu-urile – un relief spectaculos, o climă mediteraneeană, orașe vestite cu un patrimoniu recunoscut la nivel mondial. Nu este însă suficient să primești bani de la Uniunea Europeană, trebuie să știi să-i folosești în mod eficient, or România nu a demonstrat acest lucru până acum, deși este încă relativ devreme.

Poate că lucrătorii români, cel puțin cei care se vor întoarce în România, vor folosi experiența câștigată aici și vor începe și mici facarei în domeniul turismului, unde țara ar avea atâtea de oferit. Este bine însă să învețe din experiența Andaluziei și să evite unele dintre excesele care însoțesc modernizarea. Unul dintre ele ar fi uniformizarea culinară, care face ca mâncărurile tradiționale locale să dispară practic și trebuie să spun că pe durata sejurului meu din Andaluzia nu am mâncat prea bine.

În orice caz, vă recomand cu căldură Andaluzia, care oferă de toate pentru toți. Nu veți regreta o vacanță acolo, vă asigur.

Republica Moldova: punct – şi de la capăt

iunie 7th, 2009

\”Oricât de ridicol şi donchişotesc ar putea suna în aceste vremuri… este responsabilitatea mea să subliniez, fără încetare, originea morala a oricărei politici autentice\”

Vaclav Havel

Evoluţiile de la Chişinău obligă la reconsiderări majore. Fie că place, fie că nu, fie că nu puţini îşi vor sacrifica la vară concediile sau vor trebui să admită că proiectele lor, private sau instituţionale, au eşuat – suntem constrânşi să recunoaştem că totul trebuie regândit în acest spaţiu. Indiferent pe ce dimensiuni vom cerceta fenomenul, la Chişinău, „viaţa a bătut filmul”. Regizorii, scenariul şi actorii principali de până la 5 aprilie trebuie reevaluaţi. Sau scoşi pe tuşă.

Dimensiunea morală

Consecvenţa Opoziţiei a fost răspunsul eficace al celor trei partide la ieşirea în stradă, sinceră şi genuină, a acelor tineri – fără stele sau epoleţi – exasperaţi, după 5 aprilie, de eventualitatea unui nou ciclu electoral roşu. Reacţia lor a fost salutară şi a pus o presiune enormă pe o generaţie politică ce părea, la un moment dat, fără busolă. Presiunea publică i-a arătat nordul şi cele trei partide s-au orientat până acum impecabil, punctând una dintre cele mai mari victorii morale de la 1990 încoace. Efectele sunt însă multiple şi trebuie fructificate.

Dimensiunea psihologică

La nivelul acela fin al atitudinii şi reacţiilor indivizilor, adică la cel psihologic, PCRM a primit o lovitură de ciocan. Psihologic vorbind, unul dintre stâlpii de susţinere ai regimului comunist a fost sentimentul puterii pe care îl degaja liderul său. Fenomenul nu este unic, fiind specific mai cu seamă statelor ieşite din spaţiul sovietic, unde „big is beautiful” şi sentimentul puterii, al forţei, era ingredientul principal al oricărei politici, dar şi al oricărei percepţii publice. De aici şi mentalitatea, tipic totalitară, că cetăţeanul, insul obişnuit, sunt elemente secundare în oricare proiect politic: ceea ce contează este „statul” sau „imperiul”. Adică URSS! Aceste lucruri le-am contemplat – la scară redusă şi, de multe ori, ridicolă – în stânga Prutului, în cei opt ani de regim comunist, unde liderul politic a încarnat cel mai pregnant şi convingător această expresie publică. Percepţia preşedintelui Voronin ca „un tip tare” (copia miniaturală a unor Putin sau Medvedev, nu degeaba cei mai populari politicieni din RM) a fost cultivată sistematic, mai ales că generalul de miliţie sovietic – vârful verticalei puterii pe care a construit-o consecvent – se plia perfect pe un asemenea scenariu. Tot ce putea ştirbi din această imagine era drastic sancţionat, inclusiv criticile (politicoase şi pline de reverenţe) ale unor funcţionari europeni, urgent extirpate de mercenarii de presă din buletinele (dez)informative ale trusturilor afiliate partidului de guvernământ.

Eşecul alegerii preşedintelui a demistificat acest tablou. Cu toate instituţiile statului la îndemnă, cu toate telefoanele primite de la preşedintele rus – şi difuzate ostentativ de televiziunile înregimentate -, verticala Puterii nu a reuşit să obţină nici măcar un amărât de vot. Din 41 de „şanse”! Nici media nu mai ajută aici pentru că, indiferent cum aşezi cuvintele în frază sau cum pui accentele în buletinele de ştiri, întrebarea din mintea telespectatorului nu poate fi evitată: şi totuşi, de ce nu au reuşit comuniştii să ia votul ală nenorocit?….

\”Regele e gol!\”

Mitul puterii absolute sau al atotputerniciei sistemului a căzut. Din această perspectivă, atitudinea calmă, superioară, persiflantă şi ironică a liderilor Opoziţiei are valoare strategică.

Dimensiunea politică

Efectele politice sunt inevitabile şi se vor vedea în vară. La 25 februarie 2001, alegerile anticipate i-au adus pe comunişti la putere după dizolvarea parlamentului în urma imposibilităţii alegerii preşedintelui statului. După opt ani de zile, tot alegerile anticipate îi pot readuce în opoziţie. Motivele sunt multe, dincolo de declinul evident al PCRM, criza economică sau experienţa acumulată a Opoziţiei. În primul rând, tot în vară s-au câştigat alegerile locale (iunie 2007), iar acest anotimp – o vară de criză, totuşi – este unul de concedii inclusiv pentru acel tronson al populaţiei rusofone (mai înstărită, în medie, decât autohtonii) care ar fi putut deveni, potenţial, electorat comunist cel puţin pentru a contracara „românizarea” spaţiului politic. În al doilea rând, studenţii vor fi pe la casele lor şi asta nu e neapărat un dezavantaj electoral, din moment ce mulţi dintre ei, aflaţi la studii la Chişinău, nu participau la alegeri tocmai pentru că nu erau în localitatea de reşedinţă. În al treilea rând, se întorc şi studenţii din România, mult mai implicaţi şi radicalizaţi decât media populaţiei din republică şi care pot deveni – printre familiile, prietenii sau rudele de acasă – cei mai eficienţi agenţi electorali anti-comunişti. Cu aceştia din urmă nu se poate lupta, în realitate, chiar dacă, probabil, autorităţile vor reacţiona împotriva lor, întâmpinându-i „cum se cuvine” la frontieră…

Dimensiunea geopolitică

Marii actori cu adevărat jucători aici vor trebui să îşi reevalueze poziţiile. America a făcut primul pas, transmiţând un mesaj deloc favorabil Chişinăului şi avertizându-l că nu poate acţiona oricum, făcând abstracţie de principiile politice promovate de Washington în regiune. Rusia reacţionează cu un cinism paralizant: foloseşte RM pentru a se răţoi la UE (concret, la România) dar, pe de altă parte, arată iarăşi „pisica” transnistreană, unde Igor Smirnov încearcă marea cu… închisoarea de la Tighina – aflată încă sub autoritatea Chişinăului -, iar Şevciuk cu… modificări legislative. Totul pe fundalul unei crize economice (combinatul de la Râbniţa nu se simte deloc bine) care stârneşte inspiraţii nebănuite: trecerea la rubla rusească sau asumarea „oficială” a însemnelor de stat ale Federaţiei Ruse. Şi asta în contextul unui nou „memorandum Kozak” în versiune lingvistică: ambasadorul Federaţiei Ruse – care nu exprimă niciodată altceva decât poziţia statului pe care îl reprezintă – aruncă ideea oficializării limbii ruse, ducând cinismul Moscovei „pe cele mai înalte culmi”.

E nevoie urgentă de reevaluări şi la nivelul UE. „Stabilitatea” invocată s-a dovedit un balon de săpun, în condiţiile în care nimeni nu ştie ce ar fi însemnat ea în RM. De aici presiunea serioasă pe instituţiile europene. Ce va face Bruxellesul acum, când proiectele susţinute de reprezentanţii săi în teritoriu s-au dovedit ineficace: oamenii au murit la Chişinău, PCRM e un partid imposibil de civilizat (ca şi liderul său), jinduitul dialog Opoziţie-Putere nu a existat, iar reprezentantul UE în RM a fost declarat personae non-grata în Transnistria?

Dimensiunea Bucureşti-Chişinău

Direct sau prin recul, ecourile responsabilităţii ajung şi în România. Aflat şi el în campanie electorală, marcat de criza economică şi dotat cu cele mai puţine instituţii de acţiune pe spaţiul răsăritean din ’90 până încoace, Bucureştiul are de trecut un test major în vară, în condiţiile în care va fi concediu şi la Bruxelles şi comunicarea Opoziţie-instituţii europene va fi distorsionată. România este vecinul european al unui stat care îi vorbeşte limba şi face parte nemijlocită din politicile europene în care Bucureştiul are un cuvânt greu de spus (inclusiv drept de veto). Acest rol trebuie luat obligatoriu în serios. Una peste alta, devine limpede pentru toţi că mai mult de două forţe interne se confruntă acum în RM. Frumoşii „tineri furioşi” de la Chişinău nu intuiau atunci când s-au revărsat pe străzi, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor, că pot aduce regiunea la temperatura de fierbere…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Revista ACUM este dedicată… limbii române!

iunie 7th, 2009

Mai multe persoane au făcut sau creat confuzia de a califica revista ACUM drept o publicaţie a Diasporei române. Nimic mai greşit.

Deşi directorul publicaţiei este în Statele Unite, iar redactorul şef în Marea Britanie, deşi mulţi colaboratori se găsesc în Franţa, Germania, Suedia, Statele Unite, Israel, Portugalia, etc, mulţi alţi autori ai articolelor noastre sunt în România şi Republica Moldova, unde se găsesc peste trei sferturi dintre cititorii noştri.

Subiectele noastre se doresc a fi relevante pentru vorbitorii de limbă română din întreaga lume. De fapt, dacă vreţi, revista ACUM este publicaţia vorbitorilor de română din lumea întreagă, interesaţi de subiecte care le afectează viaţa. Asta am fost de la început!

Reviste ale Diasporei sunt slavă Domnului destule, dar ele se ocupă de subiecte de interes local şi e foarte bine aşa. Noi încercăm să fim o punte între vorbitori de limbă română de pe întreg mapamondul, care consideră că trebuie să-şi păstreze identitatea în condiţiile adaptării la o lume tot mai globalizată. Mi mult decât atât, sunt bine veniţi să scrie în ACUM şi autori care, fără a fi cetăţeni români, pur şi simplu vorbesc o limbă română suficient de bună ca să scrie articole.

Acest lucru implică combaterea provincialismului intelectual, a lui “ca la noi la nimeni”, care a afectat şi afectează negativ pe foarte mulţi români. Prin ACUM încercăm să tindem către Universalitate prin intermediul bogatei şi generoasei limbi române. Ei şi celor care o vorbesc le sunt dedicate cea mai mare parte a eforturilor noastre. Da. Chiar atăt de simplu!

Președintele Băsescu la Ierusalim, negaționistul Coja la București, legea doar pe hârtie

iunie 7th, 2009
La ce mai e bună legea dacă nu se aplică? Vlad Solomon în dialog cu Traian Băsescu

In urma cu o saptamana, presedintele Romaniei, D-l Traian Basescu a sosit in Israel, pentru o vizita de trei zile, la invitatia presedintelui israelian, Shimon Peres. Insotit de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, ministrul turismului, Elena Udrea si presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), Aurel Vainer, D-l Basescu a avut intrevederi cu Shimon Peres, cu Beniamin Nethaniahu, prim ministru al guvernului israelian, cu ministrul de externe, Avigdor Lieberman, cu Tzipi Livni, sefa opozitiei si fost ministru de externe, cu Reuven Rivlin, presedintele Knessetului.

Aceasta vizita, cu caracter politic, in primul rand, a fost de cateva ori anuntata si amanata, fiind greu de sincronizat calendarul liderilor, probabil si datorita conflictelor militare din zona si alegerilor electorale din Israel si USA. Relatiile dintre Romania si Israel sunt intr-o permanenta dezvoltare, colaborarea manifestandu-se pe toate planurile, in economie, cultura, medicina, invatamant, comert, turism. Desigur ca aceste legaturi calde sunt intretinute nu numai de catre politicieni, ci si de cetatenii celor doua state. Oameni de afaceri israelieni investesc in Romania, in industrie, constructii, agricultura, iar israelienii originari din Romania pastreaza in mare parte contactul cu tara natala si cu prietenii din copilarie.

Si totusi, vizita D-lui Basescu in Israel a fost, practic, lipsita de ecou in mass media israeliana, spre deosebire de publicatiile in limba romana, editate in Israel, care au acordat evenimentului un spatiu semnificativ.

Presedintele Basescu a vizitat Memorialul Holocaustului Yad Vashem, unde a depus o coroana in memoria celor sase milioane de evrei ucisi in cel mai cumplit masacru din istoria omenirii. De altfel, dumnealui s-a dovedit, in repetate randuri sensibil la acest subiect, amintindu-l deseori in discursuri, in speranta ca astfel de tragedii sa nu se repete, condamnand totodata antisemitismul si negationismul. Fara indoiala Traian Basescu este un sincer prieten al poporului evreu si al Israelului.

Dar, in urma cu cateva luni, dupa vizita in Siria, domnia sa a facut o gafa, care a impresionat in mod neplacut, afirmand ca Siria se invecineaza cu Palestina si ignorand Israelul in enumerarea celorlalte state din zona. Aceasta scapare nu trebuie considerata ca ostentativa, as atribui-o doar oboselii sau neatentiei si, indiferent de articolele care au aparut in presa de limba romana sau pe Internet, cred ca reactiile au fost disproportionate.

Domnul Basescu a fost primit cu multa afectiune in Israel, atat de politicieni cat si de oamenii de afaceri si de cultura. Nu voi trece in revista etapele programului incarcat, din care nu au lipsit vizitele la Zidul Plangerii si la Biserica Sfantului Mormant. Ma voi opri la intalnirea sa cu israelienii originari din Romania, care a avut loc in dimineata zilei de 2 Iunie, la Hotelul King David din Ierusalim, fiind organizata de Ambasada Romaniei. Am avut onoarea sa fiu invitat la acest eveniment, unde am intalnit numeroase personalitati, israelieni nascuti in Romania, fosti ambasadori, profesori universitari, industriasi, artisti. Deoarece nu stiam daca se va acorda timp intrebarilor din public, ma pregatisem sa il abordez pe presedintele Basescu pentru a-i semnala indiferenta institutiilor de stat fata de continua negare a Holocaustului de catre profesorul universitar Ion Coja. Domnul Coja a negat in repetate randuri Holocaustul romanesc, desi guvernul Romaniei a adoptat in mod oficial, in 2004, concluziile Raportului Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania (Comisia Wiesel). Stiam ca FCER a depus o plangere penala impotriva lui Ion Coja in 2005 si o a doua in 2007, in virtutea incriminarii negarii Holocaustului prin Ordonanta de urgenta 31/2002, adoptata de guvernul Adrian Nastase si modificata prin Legea 107 din 27 Aprilie 2006, votata in Parlamentul Romaniei si promulgata de insusi presedintele Basescu. Din pacate, autoritatile judiciare au respins aceste plangeri, considerand ca nu exista dovezi suficiente.

Senatorul Raymond Luca a inaintat pe 1 Iunie, o zi inainte de intalnirea de la Ierusalim, o interpelare catre D-l Catalin Predoiu, ministrul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, in care semnalizeaza necesitatea autosesizarii institutiilor competente in legatura cu incalcarea repetata a Legii nr.107, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si a omenirii. Era o a doua interpelare, deoarece in 6 Aprilie 2009, Raymond Luca a adresat Parchetului General al Romaniei o reclamatie asemanatoare, relativ la negationismul lui Ion Coja, dar raspunsul Ministerului Justitiei a fost nesatisfacator si evaziv. Am tiparit aceasta interpelare, nestiind daca voi avea oportunitatea sa dialoghez direct cu domnul Basescu, dar fiind decis sa i-o inmanez.

Receptia a inceput cu intonarea imnului Romaniei, odata cu aparitia presedintelui. Nu s-a cantat imnul Israelului, poate nu face parte din protocol, nefiind prezent un reprezentant al guvernului israelian, iar intalnirea avand loc sub auspiciile Ambasadei Romaniei – dar cred ca nu ar fi daunat ; am auzit in asistenta cateva persoane care si-au manifestat nedumerirea.

Discursul presedintelui Basescu a fost chibzuit si atotcuprinzator. Domnia sa a mentionat relatiile excelente dintre Israel si Romania, a amintit suferintele evreilor in timpul Holocaustului romanesc, a condamnat xenofobia si negationismul, subliniind rolul educatiei in combaterea recrudescentei antisemitismului. De altfel, in invatamantul romanesc se preda istoria evreilor, cu referire speciala la Holocaust, conform concluziilor si recomandarilor Comisiei Wiesel. Cu aceasta ocazie, Traian Basescu i-a decorat pe d-na Colette Avital, pe prof. Moshe Idel, pe rabinul Menahem Hacohen, pe profesorii Leon Volovici, Tuvia Frieling, Liviu Rotman, Raphael Vago si dr. Meir Rosen, pentru meritele lor in invatamant si schimburi culturale si, in special, pentru participarea unora dintre ei la cercetarile Comisiei Wiesel, multumindu-le totodata pentru ajutorul acordat Romaniei in cunoasterea trecutului istoric si in asumarea responsabilitatilor, chiar daca aceasta confruntare este dureroasa.

Dupa incheierea discursului, multi dintre cei prezenti s-au apropiat de presedinte, unii dintre ei au fost colegi de scoala cu Traian Basescu. Din pacate, in scurt timp s-a produs o imbulzeala; care mai de care sa se fotografieze cu Basescu, ca la o nunta, si mi-am dat seama ca imi va fi dificil sa il abordez pentru a discuta despre negationismul lui Coja. M-am adresat ambasadorului Edward Iosiper, precizandu-i ca am o intampinare pentru presedintele Basescu si am fost sfatuit sa o predau D-lui Popescu de la protocol, fiind asigurat ca va ajunge la presedinte. M-am conformat si am inmanat interpelarea senatorului Raymond Luca, insotita de cartea mea de vizita.

Si totusi, mi se parea insuficient. Pe de o parte, atmosfera era festiva, Traian Basescu e un prieten al Israelului, iar participantii se intreceau in fraze laudative, exagerate. Presedintele Basescu ii decorase tocmai pe membrii Comisiei Wiesel, nu oameni de afaceri sau investitori. Pe de alta parte, simteam nevoia sa abordez subiectul Coja, pentru ca D-l Basescu sa stie ca se asteapta din partea institutiilor romanesti o atitudine ferma, in spiritul legii care condamna negationismul.

Nedorind sa ma inghesui in gramada lipicioasa, l-am solicitat pe domnul Aurel Vainer, presedintele FCER si veche cunostinta, sa imi faciliteze dialogul cu Basescu. Vainer m-a apropiat de presedinte si a facut introducerea, prezentandu-ma ca medic si scriitor. Urandu-i bun venit, am precizat ca sunt si delegatul publicatiei “ACUM” si imi exprim ingrijorarea fata de pasivitatea Ministerului Justitiei si a Procuraturii, de la care ne asteptam sa se autosesizeze in cazul Coja. Traian Basescu a ripostat ca nu se poate face nimic, raspuns care m-a uimit si m-a facut sa insist. Realizez ca un presedinte nu trebuie sa se amestece in problemele juridice, dar ma astept din partea domniei sale sa insufle curaj institutiilor responsabile din Romania. Domnul Basescu a spus ca tocmai in acest scop, in discursurile sale condamna in mod repetat Holocaustul, antisemitismul si negationismul, la care eu am replicat ca imi e greu sa accept ca nu se poate face nimic, cand exista o lege clara. Aurel Vainer a intervenit in discutie si a povestit ca FCER a facut plangere la Parchet, care a fost respinsa sub pretextul lipsei de probe, dar ca Federatia a depus recurs. M-am repetat, precizand ca nu vreau sa ii stric presedintelui Basescu bucuria sarbatoririi, dar ca sunt foarte preocupat cand vad ca o lege votata de Senat si promulgata de presedinte nu este pusa in aplicare ; sper ca interpelarea senatorului Luca sa-si gaseasca un ecou la autoritatile competente, pe care domnia sa are datoria sa le sprijine in mentinerea legalitatii. Am avut impresia ca interventia mea l-a incomodat pe presedintele Basescu, e un tupeu sa ii amintesti unui presedinte ca exista o lege in propria sa tara. E posibil sa fi fost prea vehement si prea putin constient de vocea mea puternica, in timp ce televiziunea romana filma si cei din jur auzeau acest schimb de cuvinte. L-am salutat pe presedinte urandu-i numai bine, dar am speranta ca vorbele mele l-au zdruncinat putin si, poate, daca va citi si interpelarea, va hotari ca, totusi, se poate face ceva impotriva negationismului lui Ion Coja, in cadrul prevederilor legale, precum s-a procedat in alte tari europene in cazul negationistilor.

De fapt, dialogul nostru ne-a fastacit pe amandoi. Si totusi sunt lucruri care trebuie spuse si poate e bine ca D-l Basescu sa stie ca multi dintre noi, emigrati din Romania, dorim binele oamenilor din tara de bastina, continuarea procesului de democratizare a statului si pedepsirea infractiunilor care lezeaza atat memoria martirilor, cat si adaptarea Romaniei la normele morale si legale deziderate de Uniunea Europeana. Traian Basescu insusi a afirmat ca “Natiunile care si-au recunoscut implicarea in Holocaust au devenit mai puternice”. Iar eu cred ca tarile care pedepsesc negationismul devin mai democrate si previn repetarea capitolelor sumbre din istorie.

Am plecat de la festivitate cu sentimente amestecate, dar satisfacut ca nu am venit la Ierusalim doar sa aplaud, ci si pentru a transmite presedintelui Basescu un mesaj lipsit de echivoc, ca legea trebuie aplicata, iar pretextul libertatii de expresie nu are voie sa obstructioneze legalitatea. Altfel, Legea 107 a fost votata si promulgata inutil, ramanand o simpla foaie de hartie.

PSD-PC se situează pe primul loc în alegerile europene

iunie 7th, 2009

Alianța Partidul Social Democrat – Partidul Conservator (PSD – PC) devansează Partidul Democrat-Liberal (PDL) cu peste un procent în alegerile pentru Parlamentul European, pe fondul unui absenteism masiv.

Potrivit Biroului Electoral Central, după numărarea a tuturor voturilor, PSD-PC a obținut 31,07% din voturi, în timp ce PDL are 29,71%, PNL 14,52%, UDMR 8,92%, PRM 8,65% și Elena Băsescu 4,22% – suficient pentru obținerea unui mandat de eurodeputat.

Au mai candidat și nu au obținut mandate PNȚCD 1,45%, Pavel Abraham 1,03% și Forța Civică.

Atribuirea celor 33 de mandate nu s-a făcut încă, dar estimări neoficiale dau PSD-PC 11, PDL 10, PNL 5, UDMR 3, PRM 3 și Elena Băsescu 1.

La primul scrutin european desfășurat în noiembrie 2007, PD obținuse 28,8%, iar PLD 7,8% (era înainte de fuziunea din care avea să rezulte PDL), PSD 23,1%, PNL 13,4%, UDMR 5,5%, PNGCD 4,8%, PRM 4,2%, Laslzo Tokeș 3,4% și Partidul Conservator 2,9%.

Prezența la vot a fost de 27,4%, cu circa două procente mai mică decât în 2007.

Absenteismul a fost masiv nu numai în România ci și în celelalte 26 de state ale Uniunii Europene, procentul de participare – 43% – fiind cel mai redus din istoria alegerilor pentru Parlamentul European.

De asemenea, alegătorii europeni au penalizat partidele afiliate Partidului Socialiștilor Europeni (PSE), care au pierdut mandate aproape peste tot.

Partidele afiliate Partidului Popular European (PPE) au obținut rezultate bune în Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Portugalia și doar în Grecia Partidul Socialist s-a situat înaintea Noii Democrații, partid de guvernământ afiliat PPE.

În Marea Britanie Partidul Laburist de guvernământ a obținut doar 15% din voturi, situându-se pe locul trei, cei mai slab rezultat de la introducerea în 1918 a votului universal.

Biblioteca digitală mondială (wdl.org)

iunie 7th, 2009

În data de 21 aprilie 2009, Biblioteca Digitală Mondială a fost lansată la Paris, în prezenţa directorului general al UNESCO, japonezul Koichiro Matsuura, şi a directorului Bibliotecii Congresului American, James H. Billington.

La iniţiativa UNESCO, Biblioteca Congresului S.U.A. şi a 32 de instituţii partenere, Proiectul World Digital Library (WDL), care aduce la un loc unele dintre cele mai valoroase opere ale lumii, a fost lansat la Centrul UNESCO din Paris.

Platforma online are structura unei ferestre digitale prin intermediul căreia internauţii pot accesa zeci de mii de texte rare din ţări precum Arabia Saudită, Africa de Sud şi Suedia. Materialele pot fi accesate gratuit şi traduse în şapte limbi (engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză, portugheză şi rusă.)

Surse: http://www.wdl.org
www.educnet.education.fr
www.cartiaz.ro

Vals cu Baschir – sau prelungirea realitatii

iunie 7th, 2009

Vals cu Baschir este un documentar animat, gen neobișnuit și oarecum paradoxal de care mărturisesc, nu mi-am închipuit ca poate exista. Scenariul și regia aparțin regizorului israelian Ari Folman. Filmul a apărut în 2008 și a primit o serie de premii la Festivalul de la Cannes.

În Vals cu Baschir, Folman se reîntoarce în tinerețe cand, in varsta de 19 ani, a fost trimis ca soldat israelian la interventia din Liban în 1982. Se reintoarce la propriile experiențe și amintiri, sau mai degrabă la lipsa de amintiri. Spre deosebire de mai foștii săi colegi de armată el nu mai tine minte aproape nimic, mai ales din momentele din misiunea de la Sabra şi Shatila. Aceasta amnezie îl va determina mai târziu în 2006, sa înceapă o călătorie neplanificata în el însuși.

Ideea i-a venit după o discuție cu un fost coleg care ii povestește ca visează frecvent același coșmar în care o haita de câini fioroși îl atacă. Prietenul pune coșmarul pe seama experiențelor traumatice din timpul misiunii din Liban.

Odată ideea născută, Folman va continua sa lucreze la ea, purtând discuții cu persoane care au fost în război în aceeași perioada, cu foști militari, cu prietenul şi psihologul Ori Sivan, Zahava Solomon, un expert în stres post-traumatic şi corespondentul de război Ron Ben Yisahi.

Titlul este inspirat de o scena în care unul din cei intervievați, Shmuel Frenkel, cu o arma automată în mana ,,dansează” un vals straniu deschizând focul pe o strada din Beirut plina de afișe cu Bachir Gemayel, comandant în acea perioadă al unei miliții libaneze.

Filmul a fost realizat în decurs de mai mulți ani. Animația, de înaltă clasă, realizată de o echipă, amintește ca stil și atmosferă de o producție cu buget mic realizată de un amator pasionat folosind softuri simple de calculator. Sau mai curând de o copie pirat a unuia din milioanele de jocuri violente de calculator.

Filmul a fost bine primit de către critici, ceeace era de așteptat gândindu-te la gradul înalt de corectitudine politica (sau poate opusul ei – depinde de spectator) pe care subiectul îl sugerează. Succesul comercial a fost totuși moderat.

Cel mai bine ar fi să mă opresc aici dându-vă câteva repere necesare ca apoi fiecare dintre dumneavoastră să judece singur. Saitul dedicat filmului: http://waltzwithbashir.com/film.html
Înainte de a-l vedea va puteți face o idee cautând secvențe pe youtube.com de exemplu:

[i]Nota. Nici revista Acum nici autorul articolului nu incurajează folosirea copiilor pirat de filme, muzica sau alte creații; în același timp, vizionările pe youtube.com sunt legale).[/i]

Cele mai fotografiate locuri din lume

iunie 7th, 2009

Un studiu condus de Universitatea Cornell din USA si pregatit pentru lucrarile conferintei WWW 2009 din Madrid din luna Mai 2009, a incercat sa arate care sint cele mai fotografiate locuri din lume. Cercetatorii au consultat 33,393,835 de fotogarfii incarcate pe site-ul Flikr, realizate de 307,448 membrii ai site-ului. Site-ul Flikr apartine concernului Yahoo si este, in momentul de fata, cel mai popular site de fotografie din lume.
Echipa de cercetatori a fost condusa de David Crandall, un fost inginer informatician al companiei Kodak, in prezent lucrind ca si asistent al programului de doctorat din cadrul departamentului de Informatica al Universitatii Cornell.
Din rezultatele obtinute incercam sa dam citeva exemple:

Cele mai fotografiate orase din lume sint:
1: New York, SUA (cu peste 12 milioane de fotografii intrate in studiu, este cel mai fotograftiat oras din lume)
2: Londra, Anglia
3: San Francisco, SUA
4: Paris, Franta
5: Los Angeles, SUA
6: Chicago, U.S
7: Washington, SUA
8: Seattle, SUA
9: Roma, Italia
10: Amsterdam, Olanda

Cele mai fotografiate locuri din lume sint:
1. Turnul Eiffel, Paris
2. Piata Trafalgar, Londra
3. The Tate Modern, Londra
4. Turnul Big Ben, Londra
5.Catedrala Notre Dame, Paris
6. London Eye, Londra
7. Cladirea Empire State, New York

“Site-ul Flikr este foarte popular in America de Nord si Europa de Vest. Din aceasta cauza multe din locurile dinafara acestei zone sint subreprezentate in studiul respectiv” a spus Crandall.

Un portret creionat din cuvinte: Benjamin Müller

iunie 7th, 2009

Într-o dimineaţă de vară de pe la mijlocul anilor 1930, un adolescent firav, purtându-şi săculeţul cu şalul de rugăciune şi filacterele, a pornit către Casa de rugăciune de pe strada David Francisc din Cluj, trimis de părinţi să-şi facă rugăciunea. În Clujul acelor ani erau multe sinagogi şi case de rugăciuni, dar aici se simţea ca acasă, fiind locaşul unde venea, de Şabat şi de sărbători, împreună cu părinţii şi fraţii. De data aceasta băiatul nu se îndreptă într-acolo, ci către atelierul de tâmplărie unde se tocmise să înveţe meseria de tâmplar, fără ştirea părinţilor. Abia absolvise şapte clase elementare, dar voia să stea cât mai curând pe picioarele lui şi să-şi ajute tatăl care avea de întreţinut o casă grea cu şase copii. Nu a ajuns tâmplar pentru că părinţii grijulii, văzându-şi băiatul plin de rumeguş şi ştiindu-l mai bolnăvicios din fire, l-au îndreptat spre o altă meserie: tricotajul. S-a dovedit alegerea potrivită. Peste decenii Benjamin Müller avea să devină unul dintre cei mai pricepuţi meşteri, şeful secţiei de creaţie de la Fabrica Someşul din Cluj, creator şi executor al unor colecţii superbe de tricotaje. Dar înainte de asta avea să fie dus pe front, în detaşamentele de muncă din Ucraina şi Polonia, şi avea să-şi piardă părinţii şi o soră în lagărele morţii. Săculeţul cu şalul de rugăciune şi filacterele primite la 13 ani, de Bar Mitzva, l-a însoţit în tot acest răstimp, la fel ca şi rugăciunile şi cântecele învăţate în casa părintească.
Benjamin Müller este eforul Comunităţii Evreieşti din Cluj, cel care oficiază serviciul divin şi veghează asupra vieţii de cult. El dă onorul final celor care se săvârşesc din viaţă. Pe arşiţă sau ger Benjamin Müller este prezent la căpătâiul fraţilor săi pentru a intona El Male Rahamim. De Pesah citeşte Povestea Ieşirii îmbrăcat în straie albe şi cântă cu însufleţire alături de cor. De Yom Kippur intonează Kol Nidrei, vocea sa pătrunzătoare căpătând rezonanţe tragice în templul tot mai puţin populat. DePurim bea un păhărel în plus şi este vesel, cu sclipiri şăgalnice în priviri, aşa cum cere datina.
Oricând este gata să spună o vorbă de duh sau de alinare, să înveţe şi să explice. M-a ajutat cu generozitate să realizez o mulţime de emisiuni. Mi-a vorbit despre semnificaţia şalului de rugăciune şi a filacterelor, în ambianţa Case de rugăciune de pe strada David Francisc, pe care o cunoaşte din copilărie. Aici se adună în timpul săptămânii enoriaşii, tot mai puţini şi mai bătrâni. De Purim a convins-o pe soţia sa, doamna Nuşi, să coacă în faţa camerelor de luat vederi kindli (o prăjitură delicioasă cu nuci şi cu miere din belşug) . Demersul s-a soldat cu succes, judecând după numărul telespectatoarelor care au sunat pentru a primi reţeta.
La 87 de ani Benjamin Müller, care face parte din generaţia supravieţuitorilor, continuă să fie un stâlp al comunităţii evreieşti din Clujul natal. De Şavuot l-am întâlnit pe nenea Béla, cum îi spun cei apropiaţi, în sinagoga împodobită cu bujori şi flori de salcâm, purtând Sulul Torei. Chipul său transfigurat de bucurie şi evlavie ilustrează cel mai bine portretul pe care am încercat să-l creionez din cuvinte.

Ștevia cel mai dulce zahăr pe pământ

iunie 7th, 2009

Folosita timp de secole in America de Sud (in zonele subtropicale mai ales) tocmai pentru gustul dulce al frunzelor si facand parte din grupa Asteraceae (floarea-soarelui, margaretele), Stevia Rebaudiana Bertoni, sau Stevia (din familia Chrysanthemum) se impune ca un substitut al zaharului din doua motive : gustul de 200 de ori mai dulce si valoarea de supliment dietetic in afectiunile diabetice. Botanistul de origine elvetiana, Moisés Santiago Bertoni (1857-1929) avea sa publice studii exhaustive asupra acestei plante in 1899.
Componentele steviei sunt Steviosida si Rebaudiosida.
Reb A sau Rebausida A este extractul obtinut printr-un procedeu special de fierbere si filtrare graduala eliminandu-se impuritatile, substantele nocive (ca in obtinerea ceaiului).

Reb A nu contine calorii, este destinat diabeticilor neinterferandu-se cu insulina,

Studii controversate, presiunile exercitate de catre producatorii de zahar au ingreunat punerea pe piata a produsului in discutie, in 1996 fiind interzis pe piata americana.

Secretul longevitatii populatiei din Japonia este atribuit steviei si componentelor ei unde produsul cunoaste o larga raspandire.

In prezent autoritatile federale americane ii recunosc calitatile, iar cateva firme producatoare ofera deja alternativa revolutionara a inlocuirii zaharului sau a aspartamului.

Ca si in cazul altor plante folosite cu succes de milenii in China, in regiunea Amazonului, in Coreea sa, frunzele de stevia sustin intoarcerea la remediile naturiste.
Va ofer un tabel al indulcitorilor naturali si al celor obtinuti prin prelucrare industriala :

Indulcitori naturali

Stevia (cel mai sanatos pentru diabetici)
Sucuri din trestia de zahar
Sucuri de fructe
Siropul din orez
Mierea
Siropul de artar natural
Xilitolul, sorbitolul (zahar din
alcool)
Maltul

Indulcitori contraidicati sanatatii

Neotamul
Sucralosa (Splenda, Altern)
Acesulfam-K
Ciclamatul
Zaharina
Zaharul rafinat
Indulcitori pe baza de fructoza

In Europa se preconizeaza introducerea pe piata a indulcitorilor extrasi din frunzele de stevia in anul 2010. Comisia europeana pentru securitatea alimentatiei (EFSA) a primit deja trei petitii din partea unei asociatii europene pentru promovarea steviei (EUSTAS).
Folosesc deja de cateva saptamani un indulcitor aflat in aproape fiecare supermarket din SUA, numit PureVia.
Il recomand la indulcitul cafelei, al ceaiului, al fructelor si mai ales la obtinerea unei limonadei excelente.

La o parte suc de lamaie, adaugati sapte parti de apa (preferabil apa filtrata ori de plata naturala, sau chiar carbogazoasa) amestecati cu pudra de stevie (PureVia) dupa gust.

La un pahar de limonada (100 ml) un pliculet, echivalent al unui sfert de lingurita.

Când seacă fântânile

iunie 7th, 2009

Când seacă fântânile,
Nisipul plânge fără lacrimi.
Se strânge fir cu fir şi boceşte
Ca femeile cînd a murit popa Barboloviciu.
Scotea steagurile pe vreme de secetă.
Le apleca pe la răstigniri.
Le plimba pe Luncă, pe Branişte, pe Alom,
Şi intra cu ele din nou în biserică,
Pline de praful galben-gri,
Doar când se vedea ploaia venind întunecată,
Fulgerând, tunând, dinspre Badon.
„Sapă Costică, sapă!”
I-a zis tatei ajuns la capătul puterilor, în fundul pământului.
„Până treci de argilă,
Până dai de nisip.”
Apa a venit după o săptămână
Şi n-a mai secat niciodată.

Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.

Comemorare la Templul Memorial al Deportaţilor din Cluj

iunie 7th, 2009
Templul Memorial al Deportatilor din ClujTemplul Memorial al Deportatilor din Cluj

An de an, în luna iunie, membrii comunităţii evreieşti din Cluj organizează festivitatea de comemorare a martirilor clujeni ai Holocaustului. Dacă în alţi acest eveniment era onorat de reprezentanţii administraţiei locale, ai partidelor, ai bisericilor creştine şi ai conducerii FCER, anul acesta (fiind Rusaliile ortodoxe şi alegerile euro-parlamentare) reuniunea de duminică, 7 iunie, s-a desfăşurat într-o atmosferă familială. Alături de evreii clujeni au luat loc în băncile Templului Memorial al Deportaţilor prietenii şi cunoştinţele, concitadinii care voiau să cinstească memoria celor 16.000 de morţi, din rândul celor 18.000 de evrei clujeni deportaţi la Auschwitz, de autorităţile horthyste şi naziste, în iunie – iulie 1944. Şase supravieţuitoare ale lagărelor morţii au aprins şase lumânări în memoria celor şase milioane de victime .
S-au rostit rugăciuni, au fost intonate imnurile României şi Israelului şi Corul Talmud Tora a susţinut un program de cântece în limbile idiş şi ebraică. Cele trei cuvântări rostite cu acest prilej au scos în evidenţă aspecte diferite legate de păstrarea memoriei Holocaustului.
Filosoful şi profesorul universitar Nicolae Kallós, supravieţuitor al lagărelor de la Auschwitz şi Buchenwald, a spus printre altele:
Rândurile noastre, ale supravieţuitorilor, s-au rărit şi se răresc inexorabil. Cu atât mai mult ne preocupă predarea – preluarea ştafetei memoriei şi răspunderii. Nu este vorba de supraestimarea sau exagerarea experienţei noastre. Nu este vorba de acte de pietate. Ci de ferma convingere că lumea, deşi au trecut 65 de ani, se mai confruntă cu ameninţări de genul celora din trecut, cu pericolele antisemitismului, xenofobiei, urii rasiale care persistă atât în formele vechi, binecunoscute de no,i cât şi în haine noi. Inscripţiile în locuri publice cu semne şi sloganurile fasciste, discursurile rasiste, antisemite „de tip Coja”, profanarea cimitirelor evreieşti, defilarea tinerilor în straie legionare sau a gărzilor paramilitare de dreapta din Ungaria, sunt astăzi completate cu textele postate pe Internet de adepţii extremei drepte şi ai fundamentalismului, care instigă la ură şi la folosirea forţei. Desigur, nu se pot nega schimbările democratice care au avut loc în Europa sau adoptarea unor legi care condamnă negarea Holocaustului şi instigarea rasială, dar aplicarea lor este, de regulă, eludată prin invocarea dreptului la opinie. În afara Germaniei, care şi-a asumat în mod exemplar răspunderea pentru trecutul istoric, celelalte state implicate în Holocaust, ar mai avea multe de făcut. Profesorul Nicolae Kallos a dat citire şi Apelului care vizează păstrarea memoriei Holocaustului, adoptat în aprilie 2009, de Comitetul Internaţional Auschwitz şi alte zece comitele ale foştilor deţinuţi din lagărele naziste ( Bergen-Belsen, Buchenwald, Dachau şi altele).
În primăvara lui 1944 eseista Júlia Szilágyi avea 8 ani şi ar fi ajuns direct în camerele de gazare de la Auschwitz, dacă nu ar fi avut şansa miraculoasă să treacă frontiera spre România, într-unul dintre puţinele grupuri de evrei clujeni care au reuşit să se salveze. În discursul rostit la comemorare Júlia Szilágyi a înfierat banalitatea Răului şi a scos în evidenţă Faptele Omeneşti:
Shoah a lăsat moştenire umanităţii o lecţie înfiorătoare, dar ne-a învăţat astfel că nici o comunitate umană ameninţată de exterminare – mai ales dacă e compusă cu precădere din copii, bătrâni şi civili neînarmaţi – nu se poate apăra, dacă nu poate conta pe ceilalţi, pe populaţia din jur, dacă solidaritatea omenească nu-şi găseşte rostul de la amvon, de la forurile ştiinţei, de pe tărâmul vieţii de fiecare zi a omului de rând. În acest oraş, în oraşul meu natal, s-au găsit oameni români şi maghiari, gata să ajute. Să nu dăm uitării numele episcopului romano-catolic Márton Áron şi al protopopului lutheran Járossi Andor care, în spiritul autentic al învăţăturii creştine, şi-au afirmat credinţa în valoarea sacră a vieţii. Să ne amintim de anonimii care au ascuns şi chiar au salvat oameni aflaţi în primejdie de moarte.
Închei relatarea despre festivitatea comemorativă din Templul Martirilor Deportaţi din Cluj reproducând o parte din cuvântarea mea, un fragment care nădăjduiesc să fie şi un îndemn pentru cititorul acestui articol.
Timpul trece şi numele martirilor sunt rostite tot mai rar, fiind înghiţite de cifre. De cifrele contestate de negaţionişti. Odată intraţi în lagărele morţii au fost deposedaţi de nume. Li s-au atribuit numere şi, iată, rămân îngropaţi în neantul cifrelor. Cum să-i smulgem din imperiului numerelor, al uitării, al negării ?
Aici, astăzi, la comemorarea martirilor evrei din Cluj, vă propun să rostiţi numele unora dintre rudele, prietenii, cunoscuţii morţi în Holocaust. Dacă nu cunoaşteţi nici un nume, puteţi să spuneţi Adam, Eva, Ana, Moise, Isac, László, Zoltán, Ileana, Paul sau orice alt nume, pentru că cei 16.000 de evrei clujeni ucişi în lagărele morţii purtau mai toate numele evreieşti, ungureşti şi româneşti cunoscute de noi.

Emoţii prezidenţiale?

iunie 7th, 2009

Da, preşedintele bântuie ţara în lung şi în lat, după cum ne promisese sau, mai degrabă, îşi promisese şi promisese adversarilor dumisale.

Constatam data trecută că are dreptate să procedeze aşa, chiar dacă nu şi-a anunţat candidatura. Are dreptate tehnic, vreau să spun, pentru că poate beneficia de poziţia sa oficială pentru a-şi pune în dificultate adversarii. Are dreptate şi în fond, dar cred că se înşală asupra formei! De când a început campania pentru europarlamentare, dl Băsescu s-a aruncat pur şi simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferită sau şi-a oferit-o singur.

N-a rezistat tentaţiei şi n-a ştiut să evite nici capcanele. A tuns oaia dlui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, s-a repezit la Bucureşti la forumul economic, a trecut în viteză pe la Muntele Athos şi, înaintea vizitei în Israel, a ajuns şi pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedişti şi, tot în mare viteză, a ridicat şi un premiu „de om al anului”, deşi anul n-a ajuns încă la jumătate! În cursul acestor peregrinări frenetice am aflat ce pozne făcea în copilărie laolaltă cu frătânele, că era răzgâiat, cum erau fiicele în propria copilărie, şi alte detalii de familie ori banalităţi despre lume şi viaţă. N-am aflat nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici dacă se întrevede altul mai norocos, iar despre criză ne-a spus ce ştiam, că există şi nu ne-a ocolit.

O campanie neoficială cu consum enorm de energie, menită să-l păstreze pe preşedinte în atenţia publicului cu orice preţ, dar haotică, ori nu reuşesc eu să-i întrevăd sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperată. Nici suporterii nu par foarte lămuriţi, de vreme ce dl Cărtărescu, deşi nu se declară dezamăgit de preşedinte, constată că acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu ştiu dacă agitaţia prezidenţială e semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescută, un surplus de adrenalină. Poate fi şi semn al cunoscutei mobilizări, dar atunci cred că e pretimpurie, obositoare. Dar poate fi şi efectul calculului rece – dl Băsescu ştie că va câştiga primul tur, dar ce se întâmplă dacă adversarii îşi pot mobiliza alegătorii pentru al doilea tur în jurul celui rămas în joc?

Let’s Talk about Sex sau un text rescris dupa o scrisoare primita din tara

iunie 7th, 2009

Sunt un biet pensionar. Rasfoiesc presa din tara si incerc sa inteleg mecanismul degringoladei de cadere masiva a calitatii scrisului unui articol, dar si saracia tematica.
Rolul presei scrise ar fi in primul rand informatia (serios documentata) ca apoi in cadrul analistilor, editorialistilor dibaci sa invete cateceva cititorul ramas pe dinafara evenimentelor sau a ceea ce se petrece in lume. Nu toata lumea are timp sa se uite la televizor ori nu-si permite sa navigheze pe net, asa ca la cafeaua de dimineata abia astept sa stiu ce s-a mai intamplat, la catu-i ceasul prin lume…

Poate dintre cei mai tineri ma vor amenda facandu-ma batran, expirat. O fi si asta !

Sa inteleg ca subiectele arzatoare la zi sunt cum o tanara isi vinde virginitatea pe net contra unei sume de 10 mii de euros (sau dolari) poate sa constituie un eveniment de interes national?

Vizita unei actrite porno si facand streaptease intr-un camin de batrani, alte si alte scandaluri din lumea vedetelor de azi din televiziunea romana, intalniri somptuoase ca la Hollywood in Mamaia pare-se ca extind incet, incet un rating al prostului gust.

Cred ca voluntar sau involuntar jurnalistii stiu ca oamenii de rand nu mai au incredere in politicieni, in ceea ce se deruleaza pe scena romaneasca, atunci exploateaza un altceva definit ca materiale cu tenta sexuala. In acest fel se vand ziarele, atentia noastra a cititorului se abate de la realitatea tarii. Ori ziaristii se afla in criza si dansii, si-au epuizat subiectele.

Iata cateva exemple de titluri de articole ce repeta o preocupare aproape obsesiva: Ritualuri pentru un sex pe cinste ; Cum sa iti spionezi partenerul de viata ; Moni Columbeanu va avea un baietel, dar nu cu Irinel ; Si-a gasit sotul facand sex cu catelul ; Sexul, la fel de pasional ca la inceput? Se poate!; Unde nu e indicat sa incerci sa agati; Inteligenta emotionala, secretul orgasmului; Sexul ocazional – e sau nu pentru tine? sa.
Banuiesc ca multi tineri din Romania isi vor gasi modelele de urmat in picturialele si podiumul plin de succes al asa-ziselor dive devenite bogate, celebre peste noapte.

Tudor Chirila, fost solist al grupului roman de rock Vama Veche a lansat o scrisoare adresata liceenilor si tinerilor romani, plina de substanta. Nu are varsta unui pensionar iesit din uz, platit cu o pensie de mizerie dupa zeci de ani intr-o uzina proletara si pare se ca are dreptate luandu-mi vorba din gura:

« Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul… Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?”
(Scrisoare catre liceeni )

(http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html)

Corneliu Coposu şi spiritul democratic românesc

iunie 7th, 2009

Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii.

S-au împlinit 95 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. L-am cunoscut pe dl Coposu în 1990. Am purtat numeroase discuţii la Bucureşti şi Washington despre situaţia politică din ţară, din lumea postcomunistă în general, despre Iuliu Maniu şi tradiţia PNŢ, despre viaţa politică şi culturală interbelică.

Graţie lui Costin Borc, secretarul său personal şi bunul meu prieten, am avut şansa multor întâlniri la ceas de seară, a unor conversaţii pe care nu le voi uita vreodată.

Corneliu Coposu a fost o personalitate deschisă, ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. A fost un om cu o viziune precisă despre ce trebuie şi ce nu trebuie să fie România posttotalitară. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului, era un raconteur înăscut, care ştia să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase.

Atât în cercuri intime, dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic. Pot depune mărturie pentru atitudinea sa inflexibil opusă oricărei forme de şovinism, rasism şi antisemitism. Exclusivismul etnic ori religios îi repugnau.

Cristian Preda a descris impecabil atitudinea profund morală şi moştenirea politică care l-au definit pe Corneliu Coposu: “A fost unul dinte puţinii politicieni de dreapta cu convingeri veritabile. Acesta e şi motivul pentru care a fost temut de adversari. L-au respectat abia după moarte. Cât a fost în faţa lor, l-au insultat. Îi datorăm lui Corneliu Coposu multe. Fără el, fără ideea coalizării dreptei, nu am fi avut alternanţa la putere din 1996”.

Era structural un spirit tolerant, dar rămânea loial unui număr de principii pe care le socotea nonnegociabile. A contribuit decisiv la configurarea direcţiei creştin-democrate din viaţa politică şi ideologică a României de după 1990. A fost calomniat de o manieră sordidă în publicaţiile fesenisto- peremiste, mai ales la începutul anilor ‘90.

Nu s-a coborât niciodată la polemici cu detractorii săi. Avea ceea ce se cheamă o nobleţe interioară, un simţ adânc şi acut al onoarei, al decenţei şi al civilităţii. A fost întruchiparea însăşi a spiritului democratic românesc.

Antiteza lui Corneliu Coposu a fost Ion Iliescu. Cei doi au avut viziuni esenţial diferite, de-a dreptul antagonice, despre sensul, spiritul şi şansele democraţiei în România.

Într-o postare a lui Iliescu de pe propriul blog, fostul preşedinte al României, cel care în mod constant a patronat campaniile menite să-l prezinte pe Corneliu Coposu drept un radical incorigibil, un maniac vindicativ, prototip al unui un anacronism incurabil, un fel de sabotor înverşunat al “reconcilierii”, a găsit acum prilejul să-l “omagieze” pe omul care s-a sacrificat luptând împotriva regimului servit de Ion Iliescu vreme de decenii.

Este îmbucurător că Ion Iliescu a ajuns în fine la concluzia că adversarul său a fost un nobil luptător pentru democraţie. Atunci când am făcut cartea de dialoguri cu el, în 2003, nu părea să aibă această părere. Tout au contraire. Dacă ar fi gândit astfel, o putea spune franc atunci când l-am întrebat dacă are unele regrete legate de comportamentul său politic. S-a eschivat de la un răspuns direct.

Desigur, Ion Iliescu nu va uita niciodată aportul esenţial pe care l-a avut Corneliu Coposu la formarea în 1992 a Convenţiei Democratice, elementul catalizator, pârghia fără de care România nu avea cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului care caracterizase viaţa politică din ţară până atunci. Aceasta a fost lovitura mortală pentru hegemonismul impus de FSN şi de Ion Iliescu.

România a intrat astfel în faza unei vieţi politice în care alternanţa la putere a devenit posibilă, iar victoriile nu au mai fost considerate drept eterne. Odată cu înfiinţarea CDR (şi câştigarea alegerilor din 1996) putem spune că a renăscut acel stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu, mentorul lui Corneliu Coposu.

Corneliu Coposu a înţeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional.

Lecţia fundamentală pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi şi a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com

Ferestre din templul meu

iunie 7th, 2009

Cândva meditam simplu: “Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea de ce trebuie să fie aşa , mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?

Gândurile sapă în mine şi în sufletul meu, cu întrebări care sunt scoase şi aruncate la suprafaţa, a ceea ce reprezint Eu. Eu care mă îndrept să găsesc întodeauna răspunsul spre stele. Oare de acolo venim? Întrebare ce-şi poate găsi răspunsul în piramidele Egiptene, în deşertul Nazca, în stâlpul de fier din Delhi care nu conţine nici sulf, nici fosfor, în triunghiul Bermundelor, dar uităm de multe ori să căutăm răspunsul în noi. Să incercăm să intram în noi, acolo unde suntem începutul. Meditând seara târziu, ochi-mi sunt înlăcrimaţi de cerul care se zăreşte printre copacii care îşi trimit către pământ, încetişor, aripioare ruginii ce le-au adus seva peste an şi uşor cobor în albumul amintirilor mele. Săgeţile stelelor prin trecutul lor de lumină şi spaţii, intră în întunericul meu luminând cărările şi drumurile de viaţă străbătute. Răcoarea serii muşcă din fruntea găndurilor mele.

Mă văd răsadul primăverii din iarna trecută, mă văd frunze verzi trecute prin vara fierbinte, mă văd acum ploaie de frunze ruginite. Una câte una clipele-frunze cad şi-mi aduc acum în toamnă, duioase clipe de amintiri. Ele sunt goana vântului dispre iarnă-primvară spre toamnă, care îmi aduc aminte, şoptit, sunete de renaştere şi trezire la viaţă, cântări de fluturi în vibraţii şi unduiri de aripi transmise prin fire de gânduri. Îmi aduc fărâme de imagini disecate în felii de clipe din pomul plin de florile vieţii, pom al renaşterii vieţii lumii, pom cu cregile lui uriaşe sprijinind raze de soare primăvăratec, în apusuri şi răsărituri dinspre începuturile noastre.

Aud parcă şi acum, spre toamnă, gheaţa rămasă în petece care a surâs cu tristeţe şi a plâns cu lacrimi topite în culori de cristale de raze de soare. Îmi aduc aminte că a fost trezirea încă a unui an la viaţă, la o nouă speranţă ce si-a găsit liniştea odihnei într-o altă toamnă. Primăvara, ultima din amintire, o văd soră cu alte multe în şir, în timpul din trecut iar eu un actor trecut pe pelicula timpului, actor în această primăvară trecută pentru care fiecare zâmbet de floare, îmi spunea să caut şi să regăsesc clipele şi gândurile trimise în căutarea fericirii.

Caut şi caut în toamna albumului amintirilor prima senzaţie de ochi orbiţi de puternica lumină a zilei răcoroase care în sunet de ştreşini ce picurau lacrimi din zăpadă, dispre iarnă-n primăvară, clipeau tremurat în raiul de afară. În primăvara trecută am căutat şi adunat apa limpede şi cristalină, cu care am udat verdeaţa din poiana sufletului meu, pentru încă o vară toridă. Am găsit într-o amintire, într-un căuş de pumn mic, o lacrimă mare în care razele lunii sau oglindit, auzind şoapte: sunt pură, sunt oglinda ta, şoptea imaginea către steaua de lângă cornul lunii.

Mă simt prin amintire pictat în tabloul primăvăratec, iar acum mă regăsesc trecând cu privirea prin frunza ruginie ce o ţin în palmă, ca printr-o fereastră deschisă spre trecutul–primavară, ea, frunza ruginie, povestidu-mi sărutările vântului cu cele ale îndrăgostiţilor. Tot prin fereastra ruginie de toamnă, văd lacrimile de fericire şi seva ce mi-au trecut prin vară, amintirea pictată. Ascult culorea ruginie ce parcă-mi şopteşte dulce, du-te tu, cel ce mă privesti pe mine, în timpul clipelor tale ce au fost trecute, găseşte-le şi retrăieşte-le, adunăle-n toamne aruncate în viitor.

Numără secundele frunze-toamnă ruginite şi gândurile tale ce au fost fericite, dinspre primăvară spre toamnă, prin ele. Du-te şi caută în Marele Timp verdele ierbii crude, melcul ce pe piatră casa şi-o plimbă, micuţa furnică ce veselă caută drumuri, ori glasul şi ciripitul păsării ce sus în văzduh îşi strigă perechea, pentru a te regăsi pe tine. Închid ochii şi mă las purtat pe aripile amintirilor vântului, văzând zările prin ochiul şoimului care de sus pământuri ţinteşte, spre păduri şi dealuri şi-n spre munţi chemare simţind. Simt cum sunt gheara râsului din pădure care scorţă de copac agaţă, să ridice spre înălţimi de copac, unduirile sale de felină. Mă simt vioi ca ursul ce din hibernare se rostogoleşte în tufişuri, cu fllori dulci, pentru aşi regăsi vigoarea pierdută în iarna trecută.

Prin fereastra frunzei de toamnă privesc întreaga-mi primăvară–vară, o simt, o ascult, o miros, simt trecutul meu, simt adieri, soarele puternic şi vânturi de gânduri, sentimente alergând nebune. Simt secolele care îmi şoptesc să caut să mă regăsesc. Ascult viaţa năvălind dispre milenii trecute, spre prezent şi viitor. Ascult foşnetele, râsetele pletoasei sălcii de la margini de ape, când frunzele se ceartă între ele sau chicotind în sclipirile apelor, fac ca pescarul să întoarcă capul spre nimeni din dosul umbrei sale.

Mă simt margine de ogor, de pământ negru ce aburi spre soare trimite primăverii, să anunţe toamna ce recoltă bogată va fi. Mă simt în închipuiri care mă dor. Aş vrea pe pamântul meu să nu mai vină volburi de ape, case să ducă şi viaţă să distrugă. Aş vrea ca drumurile ţării să fie curate, să fie pe ele scrise prin fapte numele celor care demult mângâiau cu mare dragoste, tot ce era natură şi curăţenie sufletescă pentru ţară şi om.

Vreu să gândesc prin cei care sunt valori de neam, de om, să dreagă răul care potopeşte frumuseţea meleagurilor dragi nouă, celor care iubim acest pământ. Vreau prin freastra ruginie a toamnelor ce vor veni, să alungăm vremurile ce dor, să aruncăm ce este stricat şi urât, să ne desprindem de margini de lume şi de sărăcie, prin drumuri şi sate cândva mândre şi bogate.

Fereastra frunzei de toamnă îmi deschide pagini din timpuri primăvară–vară, când dealurile şi câmpile cântau de voioşie, prin chipuri luminate de darurile acestui ogor, al nostru pe veci. Vreau să mă simt încă multe şi nenumărate primăveri–veri, în toamne regăsite, când căprioara la margine de păduri netăiate, nestrivite, să adulmece zarea, răsăriturile şi apusurile, liniştea ce pogoară peste sate bogate si drumuri curate, în căpiţe de fân mirositor şi-n veselia mustului bolborosind dulce fierbător, prin sărbătorile şi tradiţiile noastre reînviate.

Mă întorc în mine şi ascult zgomotul vieţii, îl plimb prin inima sufletuluii meu şi pun putere în noul început ce va-să-vină. Privesc albina târzie pe floarea ce palidă şi tristă, acum în toamnă ostenită şi trecută prin vară fierbinte, dă să cadă obosită. Mă uit şi iau aminte că începutul are sfârşitul într-un nou început, tot de clipe numărate, ce unele poartă regrete, dar multe din ele împlinite. Mă uit la pomul ce încet se dezbracă şi înţeleg că niciodată, el nuditatea lui nu o regretă, pentru că ştie că noi straie îl vor face să fie din nou un şi mai puternic început. El parcă îmi spune că are minunate clipe din primavară–vară şi acum, în toamnă, va îmbrăca o scoarţă de amintiri mai groasă pentru gerul iernii ce va bate la poţile sale.

Noi de ce nu ne refacem mai puternice începuturile? Am amintiri care nu se lasă prinse, fug răzleţe şi se opresc în clipe de imagini primăvară–vară. Unul răzleţ, gând de sus, se uită şi vede uimit jos, doi ochi mari şi un păr cârlionţat, o faţă senină, privind cerul albastru dintr-o tufă de flori gălbenele. Un zâmbet îi pleacă de pe buzele ochilor, ce privesc spre steaua din apus şi soare răsare. Gândul meu răzleţ, întinde o mână şi prinde în căuşul palmei acea sărutare şi-o soarbe ca apă de izvor. Sărutarea vieţii către viaţă, către soare, către mine în dulce amintire. Razele din ochii jucăuşi şi veseli, se plimbă şi acum printre amintiri pe frunzele mele de toamnă ruginite.

Crepusculul clipelor adunate şi împreunate în două pălmuţe a închinăciune, spre cerul timpului, spre cerul primăvăratec, văd prin fereastra de toamnă ruginie, lumânarea vieţii aprinsă ca o închinăciune şi ofrandă dată vieţii, care prin primăvară se regaseşte în toate lucrurile ştiute şi neştiute, prin noul încept.

Eu încă mai stau şi mă uit prin fereastra frunzei ruginite cum alte frunze ruginite se desprind din pomul vieţii şi îmbrăţişează în zbor lin şi legănat, pământul mustind a toamnă. Undeva, departe, un vânt si-un nor de ploaie se ceartă cu o rază de soare ce se vrea încă puternică. Un cârd ordonat de pete minuscule şi negre, frâng raza mică şi-a ei putere. Ele, punctele, pleacă acolo, departe, lăsând în urmă amintirile iernii ce-o să vină. Feliile mele de timp adună toate florile din primăverile-toamne trecute şi fac un buchet dăruit tuturor femeilor, ficelor, mamelor noastre, celor care au fost şi sunt încă, precum şi pentru cele care vor fi în viitor. Ele sunt de fiecare dată oferite de la mine ca un dar al unui nou început, pentru ca să treacă verile, iar în toamne să se pregătescă pentru o nouă generaţie de începuturi, pentru noi primăveri ce-o să vină. Toate aceste noi începuturi să vină prin dragoste şi iubire.

Cu ochii rămaşi în ruginiul frunzei şi plecat undeva departe, în lumea gândurilor amintiri, scap jos frunza ruginie de toamnă ce repede se lipeşte de pământul părintele său. Eu, ca vrăjit, am rămas pictat acolo departe, pictat şi uitat în acea amintire ruginie ce a fost odată o frunză din primăvară trecută. În mine şi gândul meu o amintire frumoasă a rămas frunza verde şi veselă, zâmbitoare, din primăvara amintirii mele.

Autor Viorel Muha

Ţi-am călcat cămăşile

iunie 7th, 2009

Iubitule,
ţi-am călcat cămăşile
pe îndelete
pe mâneci, pe guler
şi pe manşete.
Mi-am plimbat palma
pe catifeaua moale
ce păstrează, parcă,
gesturile tale…
Am netezit pânza
pe ambele feţe
cu răbdare şi cu tandreţe.
Le-am pus pe umeraşe
apoi
cu gândul la noi
amândoi…

Cât mi-aş dori să-ţi pot
netezi
şi cutele inimii.

M-am ridicat… din oboseala pietrei

iunie 7th, 2009

M-am ridicat din nisipuri
ca un vârtej de lumină
orbitoare
să vă povestesc
de setea
celor rătăciţi în deşert…

M-am ridicat din tăcerea
pustiului
să vă vorbesc în şoaptă
de spaima cerului
ce nu putea opri
paşii celor ce credeau
în apa salvatoare…

M-am înălţat – ca un ţipăt de vultur –
să vă avertizez
că nu vă puteţi agăţa
de speranţă
într-un vârtej de nisip…

M-am ridicat cu greu
- din oboseala pietrei –
arsă de soare
să văd:
setea, spaima,
pustiul…
şi-am încercat să povestesc…

… dar sunetul nisipului
m-a avertizat
că a fi „înţelept”
la ora amiezii
în deşert
e o lipsă de măsură…
(sau poate… pragul nebuniei?)

GIVING UP AT ALL!

iunie 7th, 2009

zarurile au fost aruncate
între răsărit şi apus…
canguri albi, stropiţi cu tuş!
jucăuşi…
şi ne-am privit în oglinda
sincerităţii…
boboci de bujori, strălucitori!
în nopţi cu lună plină…
din versuri cazate în nebunia
unui circuit de „pixel hotel”!
hoinari prin cel mai simplu
timp…
renunţând la tot!
chiar şi la adidaşii originali!

29 martie 2009, 01:55
\”La malul Mării Imbrium\”

Alegător onest, posesor de ştampilă. Caut politicieni pe care să-i votez

iunie 7th, 2009

O dată la patru sau cinci ani, în România se întâmplă ceva. Pe bulevarde te întâmpină zâmbitori oameni pe care i-ai văzut la televizor, îţi întind mâna şi te îmbărbătează, în fabrici şi uzine aceleaşi figuri, în parcuri copiii tăi construiesc castele de nisip alături de preşedinţi de partide iar la stâna ta oile au onoarea unui muls prezidenţial. Cam în aceeaşi perioadă, aceleaşi personaje constată profund tulburate că o duci rău, dar că îţi va fi cu siguranţă mai bine, că ai fost furat, dar cu certitudine onoarea ta va fi „reperată”. Noroc că nu durează prea mult. E o stare, deşi repetitivă, veşnic tranzitorie.

De când cu votul universal şi atâta vreme cât el va exista, orice politician român va simţi necesară coborârea în trivial şi uneori în scabros pentru că – ni se spune frecvent – asta vrea „poporul”. Nimeni nu e interesat de cum ar trebui să fie „poporul”. Altceva însă mă uimeşte profund de fiecare dată:imaginaţi-vă că într-o pictură de Picasso am încerca să integrăm „Carul cu boi” al lui Grigorescu. Bunul-simţ comun ne-ar spune imediat că avem de a face cu o inadecvare, că ceva e nelalocul lui. Tot astfel se întâmplă de fiecare dată când un domn elegant ne spune că se trezeşte noaptea visând la pensionarii săraci.

Ceea ce lipseşte fundamental din politica românească este simţul ridicolului; când vreunui candidat i se pare că e prea educat, că are un discurs mult prea calm şi „aşezat”, resimte toate acestea ca pe mari dezavantaje şi încearcă să compenseze cu enunţuri despre „pipiţe” şi „bordeluri”. La nivelul percepţiei comune, se pare că e un mare defect să fii calm, să-ţi respecţi interlocutorii şi să ai un limbaj elevat. Dacă nu îmbraci cel puţin o dată salopeta, dacă nu porţi cel puţin o dată lămpaş şi dacă nu joci într-o horă autentică, românească, atunci ce te-ar putea califica în alegeri? Rezultatul? O atmosferă kafkiană cu oameni paraşutaţi acolo unde nu este locul.

Un principe care nu spune bancuri

Într-o discuţie televizată, Principele Radu a fost întrebat cu ce premier i-ar plăcea să lucreze. Principele a răspuns că nu este atributul preşedintelui ţării să îşi aleagă premierul. Dezamăgire totală… ratingurile s-au prăbuşit, moderatorii s-au simţit nevoiţi să insiste, desigur fără succes. A fost clar încă de pe atunci că Principele nu poate fi preşedinte. De ce? Pentru că nu spune bancuri, pentru că nu râde necontrolat, pentru că nu plânge în direct, pentru că nu are insomnii gândindu-se la bătrânii pe care i-a întâlnit în acea zi, pentru că nu dă mici şi bere, pentru că nu oferă excursii gratis şi, în fine (crimă capitală!) pentru că nu e capabil să facă băşcălie. Adică nu e român!!! Punct! Că un om este consecvent şi coerent, că e egal cu sine însuşi, nu prea contează. Că plânsul în public, râsul necontrolat sau ditirambii declamaţi într-o română discutabilă sunt dovezi nepermise de labilitate, nici asta nu contează.

E o evidenţă că în preajma alegerilor comportamentul în spaţiul public al celor mai mulţi dintre politicienii români se modifică radical. Aşa că, asemenea cetăţeanului turmentat, ne putem întreba: „dar eu cu cine votez”? De vreme ce „catindatul” are o personalitate multiplă (să ne exprimăm eufemistic!), de unde ştiu că cel pentru care votez astăzi este acelaşi cu cel care mă va reprezenta mâine?

O altă afirmaţie cu caracter de axiomă: ni se spune adesea că politicienii sunt reflectarea fidelă a societăţii pe care o reprezintă. Naiv cum sunt, mi-am imaginat întotdeauna că o clasă politică ar trebui să reprezinte valorile unei comunităţi, chiar dacă ele, la un moment dat, sunt minoritare. Aspiraţia noastră ar trebui să se îndrepte spre generalizarea valorilor, nu spre difuzarea mediocrităţii, chiar dacă ea e majoritară. Cum trebuie să fie liderii unei comunităţi? Construiţi după chipul şi asemănarea gregarilor majoritari ? Valorile, pentru simplul motiv că sunt minoritare, îşi pierd dreptul de a fi reprezentate? Apoi, desigur tot din naivitate, mi-am închipuit întotdeauna că un individ, om politic sau nu, trebuie să se prezinte în faţa celorlalţi drept ceea ce este. Ce sens ar avea să votez un cetăţean care vrea să fie copia fidelă a alegătorilor săi? E ca şi când aş merge la medic aşteptând să fiu vindecat, iar medicul mi-ar spune cu maximă compasiune că şi el are exact aceeaşi boală. M-ar ajuta asta cu ceva?

Ștampilă am, cu cine votez?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu vreau să ştiu despre un candidat următoarele lucruri: ce studii are, ce cărţi citeşte, care sunt valorile în care crede şi cum vede comunitatea pe care o reprezintă într-un viitor previzibil. Nu mă interesează deloc: cu ce echipă de fotbal simpatizează, dacă mănâncă seminţe sau mănâncă mici, dacă e divorţat sau nu, dacă vrea să legalizeze sau nu consumul de droguri uşoare, în ce zodie s-a născut, de unde îşi cumpără costumele sau ce maşină are. În mintea mea se află tot o dată la patru sau cinci ani două profiluri de politicieni: unul iubitor de Wagner, nefumător, fără patima alcoolului, fără escapade amoroase, celălalt fumător de trabucuri, consumator de alcool şi cu o viaţă intimă zbuciumată. Primul e Hitler, al doilea e Churchill. Diferenţa între ei nu e făcută de picanterii biografice, ci de valorile în care crede fiecare. Şi ce diferenţă fundamentală!

Sunt, o dată în plus, în posesia unei ştampile de vot. Şi, aşa cum mi s-a întâmplat de când mă ştiu (e adevărat că nu mă ştiu de mult!), ezit. Stau cu ştampila ridicată şi aud în spatele meu un cor de tragedie antică: „eu sunt acela”, „pe mine trebuie să mă votezi”, „ba nu, eu sunt cel de care ai nevoie!”, „îţi dau o bere!”, „îţi cumpăr un trening frumos!”, „ai garantat o porţie de fasole cu ciolan de la mine!”. Dacă s-ar opri din strigat, le-aş spune că atunci când vreau să beau bere, o cumpăr, dacă vreau să port trening îl plătesc la casă, dacă mi-e foame, îmi voi comanda de unul singur oricâte porţii de fasole cu ciolan doresc. Ştampila stă ridicată în aer, asemenea sabiei lui Damocles. Sper să cadă unde trebuie de data aceasta!

De Ziua Invatatorului

iunie 5th, 2009

Daca in perioada interbelica imaginea invatatorului se bucura de un respect aproape sacru, in deceniile ce aveau sa urmeze, importanta sa in societate, in randul elevilor se diminueaza pana la ignorare.

Toti am parcurs emotiile primelor litere ale abecedarului ori zornaiala bilelor unei socotitoare cu bilute din lemn.
Astazi invatatmantul romanesc se prezinta ca o nereusita, tocmai prin absenta reconsiderarii cartii si artei de a invata pe cei mici.

Salariile mici acordate cadrelor didactice, trecerea brutala dintr-o societate inchizitoriala de tip comunist intr-una de degringolada de republica bananiera par sa accentueze esecul cresterii analfabetismului.

Noii indrumatori par a fi picturialele si divele ce isi expun silicoanele de la buletinele meteorologice pana la reportajele de stiri. Manelele tind sa confirme o revenire jntr-o varianta contemporana la peisajul fanariot carpatin.
Ziua de 5 iunie a fost desemnata ca sarbatorire a invatatorului.

Rasfoind ziarele se remarca foarte putine articolele dedicate celui de-al doilea parinte dupa propria mama, dupa propriul tata, persoana ce ne-a deschis dintaiul drum intru cunoastere.

Ziua de 5 iunie coincide cu aniversarea a 230 de ani de la nasterea carturarului Gheorghe Lazar, nascut in urbea Avrigului, nu departe de Sibiu.

Nu se mai vorbeste despre meritele incontestabile ale unui dascal adept al inlocuirii limbii neogrecesti introduse de catre fanarioti in Valahia, cu limba romana, facilitandu-se astfel accesul la invatatura.

Stradaniile de modernizare a sistemului pedagogic in La Sf .Sava. incercarile de traducere ale catorva opere de Kant il situeaza pe Gheorghe Lazar printre parintii invatamantului romanesc.

Ion Heliade Radulescu avea sa-i consacreze un medalion documentat, cutremurator, in eterna rememorare a dascalului drag :

“La 1822 Lazăr s-a bolnăvit în Sfântul Sava, apăsat de multe mâhniri şi nenorociri. A scris fraţilor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Târgu d-afară, în prejmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curând şi-a şi dat obştescul sfârşit.

Călătorule român, când treci de la Braşov la Sibiu, în satul Avrig, în mâna dreaptă d-alăturea drumului este o bisericuţă. Acolo e mormântul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă de marmură este frumosul lui monument, monument vrednic de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută acea cruce şi vei citi pe dânsa următorul epitaf:

CITITORULE, CE EŞTI AM FOST;
CE SUNT VEI FI;
GATEŞTE-TE DAR.

GHEORGHE LAZĂR.”

(http://ro.wikisource.org/wiki/Gheorghe_Laz%C4%83r_(Heliade)

“Carte Romaneasca pentru Basarabia “

iunie 5th, 2009

Bucuresti, 03 Iunie 2009 – Uniunea Nationala a Tinerilor Basarabeni din Romania (UNTB) lanseaza Campania ‘Carte Romaneasca pentru Basarabia’. Actiunea consta in colectarea de carte romaneasca la nivel national in Romania cu scopul de a completa fondul de carte din scolile si bibliotecile din Basarabia.

Se stie despre criza de carte romaneasca ce caracterizeaza Republica Moldova. Si cu cat aceasta se adanceste mai mult, cu atat setea de carte si de cultura este mai mare. Deficitul actual de carte romaneasca in scolile din Republica Moldova –si mai ales din zona transnistreana– aminteste de realitatile sovietice.

Noi, membrii UNTB, ii indemnam pe toti cei ce au bunavointa si o carte pe care o pot darui ,sa nu ezite sa o faca.
Haideti sa redam romanilor de peste Prut dreptul lor firesc de a-si cunoaste istoria, limba, de a invata in grafie latina.

Credem ca actiunile de deznationalizare trebuie contracarate, insa doar prin acte de cultura.

Responsabilii de campanie la nivelul marilor orase din Romania asteapta sa fie contactati pentru donatii si la cerere se pot deplasa la domiciliile donatorilor.
Bucuresti +40730868274
Iasi +40728868247
Timisoara +40751165385
Cluj-Napoca +40753615455
Brasov +40765547765
Sibiu +40720868276
Targu Mures +40753511624
Alba Iulia +40752408543
Targoviste +40765782135
Galati +40751537910

UNTB este asociatia care reprezinta si sprijina interesele tinerilor romani basarabeni la nivel national in Romania. Membrii UNTB sunt elevi si studenti basarabeni care isi fac studiile in Romania, dar si tineri absolventi originari din Basarabia. Asociatia desfasoara activitati care sa inlesneasca integrarea tinerilor basarabeni in societatea romaneasca dar si apropierea si consolidarea relatiilor intre tineri, fie ei din Romania sau Republica Moldova.

Pentru informatii suplimentare, nu ezitati sa ne contactati:

Secretar General UNTB Romania Andrei Savciuc
tel.:+40730868274

sursa: www.untb.ro

Duminică, 7 iunie 2009- Zi de sărbătoare în Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului

iunie 5th, 2009

Sărbătoarea de Rusalii, Pogorârea Sfântului Duh, duminică 7 iunie 2009, aduce o mare bucurie în lumea satului din Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului, când, începând cu ora 10, se sărbătoreşte hramul Bisericii strămutată din satul Dretea, comuna Mănăstireni, judeţul Cluj. Tot în această zi, după sărbătorirea hramului Bisericii din Dretea, la orele 12,00, vor avea loc vernisaje ale noilor monumente reconstruite în muzeu: o fierărie din Fundu Moldovei, judeţul Suceava, o cramă monocelulară din Pisteştii din Deal şi o pivniţă de la Bălăneşti, ambele din judeţul Gorj. Vă invităm să luaţi parte la aceste importante sărbători din viaţa spirituală şi culturală a Muzeului în Aer Liber, alături de comunităţile din sânul cărora s-au adus aceste monumente.

Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, judeţul Cluj

Biserica din lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh este originară din satul Dretea, comuna Mănăstireni, judeţul Cluj, zona etnografică Dealurile Clujului, subzona depresiunii Călăţele. Monumentul istoric, menţionat în lista Monumentelor Istorice din anul 1954, era plasat in situ pe un deal care domină aşezarea dinspre nord, deasupra gospodăriilor din sat, în mijlocul cimitirului.
Construcţia bisericii a fost datată, în anul 1672, după o inscripţie pe o Evanghelie făcută în data de 8 mai 1903, de preotul Ioan Leheny: ‘Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai’.
Planimetric, biserica respectă planul tradiţional cu prispă deschisă, mărginită de stâlpi nedecoraţi, pronaosul (din care se urcă pe o scară în podul bisericii şi de aici în turnul clopotniţei) şi naosul cu absida altarului, în formă de patrulater neregulat.

Calităţile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria şi ingeniozitatea meşterilor constructori ţărani, care au ridicat biserica folosind doar barda şi securea, lucru extrem de rar întâlnit la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită. La arhaismul tehnicii constructive se adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutatea formei arhitecturale, biserica prezentând influenţe stilistice aulice, prin cupola tronconică de inspiraţie gotică, specifică construcţiilor similare edificate în piatră, care acoperă absida-altarul.

Biserica se remarcă prin forma deosebită a altarului (poligon din şase laturi dispuse neregulat), prin masivitatea tălpilor (10 m lungime, 50 cm lăţime, 20 cm grosime), prin tehnica de construcţie (bârne încheiate în coadă de rândunică, utilizându-se la fixarea elementelor constructive, cuie mari din lemn de stejar) şi prin forma neobişnuită a turnului încheiat în furci având prisma de secţiune trapezoidală şi nu dreptunghiulară, dispunerea excentrică cu 25 cm spre N şi nu central (ca la marea majoritate a bisericilor din lemn).

Turla se înalţă la 8 m deasupra unui acoperiş zvelt, unitar, care adăposteşte prispa simplă cu stâlpişori şi pereţi, dispuşi pe tălpi masive, ale căror bârne se încheie, în părţile superioare, în console. Simplitatea şi masivitatea se împletesc într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care prezintă un plus de decoraţie sculpturală fiind portalul uşii de la intrare.

Pictura este realizată (cu excepţia iconostasului pictat pe pânză, în anul 1742) în anul 1672, direct pe bârnele de lemn şi pe scândurile care acoperă tavanul pronaosului, bolta naosului şi cupola altarului, în tehnica tempera, incredibil de bine conservată şi de o excepţională valoare artistică.

Construită într-o perioadă în care majoritatea populaţiei săteşti nu ştia carte, iar limba liturgică era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înţelesul populaţiei satului. Prezentă pe toată suprafaţa interioară a bisericii, tematizând fiecare spaţiu, a fost pe bună dreptate considerată Biblia în imagini a omului de rând, modul de tratare a scenelor şi personajelor sfinte de către zugravii populari influenţând, adesea, profund, mentalul şi imaginaţia ţăranilor.

Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform Erminiei ecleziastice întâlnită în toate bisericile ţărăneşti din lemn.
Pronaosul, spaţiul destinat femeilor, prezintă teme cu personaje eminamente feminine: pe peretele de vest sunt înfăţişate Sfintele Muceniţe, pe peretele de nord, Sfintele Fecioare (mironosiţele, Maria Magdalena, Marta, Maria, Ioana, Salomeia şi Ana), iar pe peretele despărţitor dintre pronaos şi naos, în stânga intrării, Învierea lui Iisus, în dreapta intrării trei sfinte femei. Tavanul prezintă o temă arhaică, Bolta înstelată cu soarele şi luna, numită de cercetătorii fenomenului, creştinism cosmic.

În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Primul registru, pictat pe semicalotă, prezintă episoade din Geneză: Crearea Evei, Păcatul strămoşesc şi Alungarea din Rai. În stânga intrării apar Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, iar în dreapta, Sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian. Al doilea registru, ilustrat pe fiecare arc al boltei, prezintă frize ale Sfinţilor Mucenici Militari, care încadrează medalioane cu scene din ciclul hristologic al Săptămânii Patimilor: Spălarea picioarelor ucenicilor, Sărutarea lui Iuda, Iisus la Ana, Iisus la Caiafa, Iisus la Pilat, Iisus la Irod, Batjocurirea lui Iisus, Drumul Crucii. Pe culmea boltei, în cadrul registrului al treilea , sunt redate în medalion personajele care conduc cerurile şi întreaga creaţie: Sfânta Treime, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Sfinţii Heruvimi. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a decoraţiei pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea şi Friza Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripţia este pictată în partea stângă a iconostasului, datând decoraţia şi având ca text: ‘Acest fruntariu svuntu l-au răscumnărat Nistor Gheorghe cu feciorii, cu Gherman şi Nistor şi cu Gavrilă şi cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire veci pomenire loru, anul de la Christos 1742 ‘.
Altarul are o scenografie determinată de funcţionalitatea spaţiului, aici fiind figurate, pe pereţii absidei, scene ca Euharistia, Jertfa lui Isac şi Teoria Sfinţilor ierarhi (Sfântul Arhidiacon Ştefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, SfântulVasile cel Mare), iar pe cele şapte laturi ale cupolei de formă neregulată, Sfinţii arhangheli şi îngeri, Sfinţii prooroci, Maica Domnului în glorie, Liturghia Îngerească. Iisus în glorie şi Sfânta Treime, în centrul cupolei .

Biserica a fost demontată (octombrie 2003) şi reconstruită în muzeu (mai-august 2004) de unul dintre cei mai mari meşteri restauratori de biserici ai zilelelor noastre, Gavrilă Hotico, originar din comuna Ieud, judeţul Maramureş, reprezentând a treia generaţie de meşteri, cu o activitate prodigioasă în domeniul restaurării bisericilor din lemn (peste 60 de biserici restaurate, 9 construite şi 12 strămutate), din familia Hotico.

Finalizările lucrărilor de reconstrucţie şi restaurare au avut loc în cursul anului 2004 (în ceea ce priveşte recontrucţia) şi în anul 2006 (când s-au finalizat lucrările de restaurare ale picturii), fiind sfiinţită de un sobor de preoţi conduşi de Î.P.S Laurenţiu Streza, avându-l ca invitat pe Î.P.S Bartolomeu Anania.

Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, din Dretea este considerată una dintre cele mai frumoase (prin pictura sa) biserici din lemn din România, o adevărată Capelă sixtină, fiindu-i redată funcţia slujitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau speciale, ocazionate de obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale de peste an. Prin aşezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, ea a redevenit acel axis mundi, centrând întreg universul satului românesc de odinioară.

(extras din Catalogul Muzeului Civilizatiei Populare Traditionale ASTRA – Dumbrava Sibiului -, Sibiu, Editura ASTRA Museum, 2008)

Complexul Naţional Muzeal ‘ASTRA’ Sibiu – Piaţa Mică, nr. 11.

sursa: www.muzeulastra.com

http://jurnalvirtual.muzeulastra.com/

http://www.muzeulastra.ro

Eu am votat, acum e rândul dumneavoastră

iunie 4th, 2009

M-am numărat printre primii cetățeni ai Uniunii Europene care s-au dus joi 4 iunie să voteze în alegerile pentru Parlamentul European.

În total, 375 de milioane de alegători din 27 de state membre sunt chemați să-și aleagă eurodeputații.

Am ales să votez în alegerile din Marea Britanie, unde am drept de participare fie ca cetățean britanic, fie ca cetățean român rezident în această țară, dar puteam să votez și duminică în alegerile din România, fie la Consulatul României, fie la Institutul Cultural Român din Londra, unde sunt deschise secții de votare pentru cetățenii români aflați în acea zi în Marea Britanie.

Am făcut această alegere din principiu, deoarece Marea Britanie este țara unde locuiesc în majoritatea timpului, iar egoist vorbind, oferta politică de aici este mult mai atractivă decât cea din România, fie și doar pentru faptul că politicienii din Marea Britanie au experiența Uniunii Europene din 1973, față de cei din România care sunt novici, având în vedere aderarea din anul 2007.

Știu că am toate șansele să mă situez într-o minoritate a celor care s-au deplasat la urne. Deja în 2004 participarea la vot în aceste alegeri a fost de doar 45% și este posibil, ba chiar probabil ca anul acesta procentul să fie și mai scăzut.

Relativ puțini europeni se simt vizați de aceste alegeri pentru un for legislativ perceput ca îndepărtat și uneori extravagant în cheltuielile angajate de membrii săi, nu în ultimul rând în interes propriu.

Criticii susțin că Parlamentul European e un fel de cimitir al elefanților, unde ajung în majoritate politicieni refuzați pe plan național.

Cu toate acestea, Parlamentul European, care a căpătat puteri sporite în ultimii ani, fiind una dintre cele două camere legislative – cealaltă este Consiliul de Miniștri – ale Uniunii Europene, reprezintă un organism ales prin vot popular, ceea ce îl face cel mai apropiat de cetățenii UE.

De aceea, vă îndemn pe toți cei care aveți cetățenia unui stat membru al UE să mergeți la vot în țara în care vă aflați și să alegeți fie eurodeputații țării respective, fie pe cei din România (vă rog însă să nu încercați să votați multiplu).

Lăsați la o parte toate reticențele și amintiți-vă că așa cum v-ați bucurat (în majoritate) la 1 ianuarie 2007 când România a aderat la UE, acum trebuie să vă faceți datoria cetățenească de alegători ai acestei uniuni la care țara a aderat liberă și nesilită de nimeni.

În caz contrar, îi veți lăsa pe alții să decidă în locul dumneavoastră, iar în zilele noastre indiferența și absenteismul sunt inamicii democrației, pe care o corodează în mod aproape imperceptibil.

Uniunea Europeană are foarte multe defecte, dar stând pe margine și bombănind nu vom contribui cu ninmic la îndreptarea acestor neajunsuri.

Așa încât joi, vineri, sâmbătă sau duminică mergeți la vot și alegeți Parlamentul European!

Președintele Statelor Unite, Lumea Musulmană şi Israel

iunie 4th, 2009

Discursul de la Cairo al lui Barack Obama a fost excelent scris şi nu mai puţin excelent declamat.

Politica externă americană este clar orientată pentru rezolvarea problemelor economico-sociale interne, actuale ale USA.

Intenţia de destindere este evidenţiată, dar calea spre ea depinde de parteneri, şi nu numai de parteneri musulmani.

În privinţa creării Statului Palestinian, intenţia este clară. Cum şi când se va realiza? (noţiunea de timp în lumea musulmană nu coincide cu noţiunea de timp americană).

Israelul trebue să priceapă că intenţia lui Obama este un Stat Palestinian pe teritoriul propus la partajarea Palestinei Mandatului Britanic, act ataşat Hotărîrii ONU din 29 nov. 1947 cu minime modificări. Ce legătura asta cu toate discuţiile de la 1990 încoace intre OEP (PLO), Israel şi USA? Poate vom afla în alt discurs al Preşedintelui Obama.

Recomandări MAE europarlamentare – “Ghidul alegătorului român din străinătate”

iunie 4th, 2009

MAE recomandă tuturor cetăţenilor români care se află sau se vor afla temporar în străinătate în ziua scrutinului pentru Parlamentul European şi care nu au încă un astfel de exemplar să acceseze „Ghidul alegătorului român din străinătate” (ataşat), material pe care MAE şi Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) l-au lansat în sprijinul cetăţenilor români din străinătate, încă din luna aprilie. Ghidul se regăseşte în variantă electronică pe site-ul MAE, la secţiunea dedicată alegerilor europarlamentare:

(http://www.mae.ro/pdf/ALEP2009/2009.04.22_Ghid_Europarlamentare.pdf), precum şi pe site-urile misiunilor diplomatice, cărora le puteţi solicita un astfel de exemplar.

Materialul prezintă sintetic, într-un limbaj accesibil, cele mai importante elemente de noutate pe care le aduce Legea 33/2007, privind desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European din 7 iunie 2009 în străinătate.

Ghidul face parte din planul de comunicare pregătit de Ministerul Afacerilor Externe pentru informarea cetăţenilor români din afara graniţelor ţării asupra procedurii de vot aferente acestui scrutin.

La nivelul Centralei MAE şi al misiunilor diplomatice au fost luate măsurile necesare pentru a asigura difuzarea cât mai largă a acestor informaţii:

• Ghidul se află pe site-ul MAE, în cadrul secţiunii „Alegeri europarlamentare 2009”, la adresa: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38838 şi pe paginile de internet ale misiunilor diplomatice.
• Misiunile diplomatice multiplică materialul şi îl distribuie gratuit cetăţenilor români interesaţi.
• Misiunile diplomatice transmit acest ghid asociaţiilor de români, cu rugămintea de a primi sprijinul lor pentru difuzarea informaţiei către comunităţile în care activează aceste organizaţii.

MNAC Bucureşti: “De la murătură la paranoia”

iunie 4th, 2009

Dorin Stefan
De la murătură la paranoia / Between picles and paranoia

28.05 – 11.06.2009
Vernisaj: joi, 28 mai 2009, 19:30 / Opening: Thursday, May 28th 2009, 7:30 pm

Catalizatori în instalatie / Catalysts within the installation: Alexandru
Andrieş, Ion Cotenescu, Doina Levintza

lansarea cărţii (profil Igloo) / launching of the book (Igloo profile):
Dorin Stefan, Carte de bucate de arhitectură

prezentata de / introduced by: Augustin Ioan

Instalaţia este o interfaţă între carte şi public. Murătura este legatura
metaforică între cartea de bucate, arhitectură şi o “lege europeană” precum
cea care reglementează dimensiunea castravetelui. Este prilej de reflecţie
asupra ideii de local, regional şi global. [.] Paranoia e legată de “lege”
dar şi de arhitectură şi de munca arhitectului, care poate fi atins de
paranoia, lucrând foarte mult în vecinătatea puterii. (Dorin Stefan)
…………………………………………………………..

The installation is an interface between the book and the public. The
pickles are the metaphorical link between the cook book, architecture and a
“european law” like the one establishing the dimention of the cucumber . It
provides an opportunity to reflect upon the ideas of local, regional, and
global. [...] Paranoia is related to “laws”, but also to architecture and to
the architect who can become paranoic, after working so close to power.
(Dorin Stefan)

…………………………….
partener MNAC: BRD – Groupe Societe Generale
sponsori / sponsors: Novotel, Murfatlar
parteneri media / media partners: igloo, arhitectura, 24 Fun, Cocor Media
Channel, feeder.ro
………….

MNAC
Palatul Parlamentului/ Str. Izvor 2-4, aripa E4, Bucharest (RO), 050563
intrarea prin / entrance from Calea 13 Septembrie
tel: +40 21 318 91 37 / fax: +40 21 318 91 38, www.mnac.ro
Miercuri / Wednesday – duminica / Sunday 10h-18h

Despre Hitler şi Stalin la Yale (II)

iunie 4th, 2009

Simplu şi neechivoc spus, URSS stalinistă şi Germania hitleristă au fost regimuri genocidare.

Relaţia dintre cele două totalitarisme a fost una care a inclus în diverse momente competiţia şi cooperarea.

Timothy Snyder a comparat astfel aspiraţiile imperiale uneori convergente ale Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice staliniste (Polonia în 1939), dar şi similitudinile la nivelul politicilor exterministe. La rândul sau, Lynne Viola, autoarea unei recente cărţi intitulată „The Unknown Gulag”, despre strămutările forţate în Rusia stalinistă, a insistat asupra centralităţii colectivizării în cadrul terorii staliniste a anilor 1930 şi asupra necesităţii evitării explicaţiilor monocauzale.

Atunci când comparăm cele două dictaturii totalitare, a afirmat profesoara de la University of Toronto, trebuie reţinut că URSS a rămas de fapt o ţară agrară în pofida programului îndreptat spre viitor al utopiei industriale marxiste. Războiul ori frica de război au fost agenţi radicalizanţi în ambele cazuri. Amir Weiner (profesor la Stanford) a accentuat „ethosul” comun al celor două totalitarisme, dimensiune care nu implică ignorarea contrastului între paradigma biologică şi cea sociologică.

Nazismul şi stalinismul au fost astfel marcate de primatul ideologiei, aşa cum se constituia aceasta în gândirea liderului. Aparatele ideologice deveneau mecanisme obligate să „ghicească” diversele planuri din mintea celui aflat în functia de „vojd” – „Führer”. Una dintre cele mai incitante intervenţii din cadrul conferinţei de la Yale a fost aceea a profesorului Norman Naimark de la Universitatea Stanford.

Asemeni lui François Furet, profesorul Naimark susţine că „oricine vrea să vor bească despre secolul XX trebuie să vorbească despre Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin”. Mai mult, pentru autorul unor lucrări clasice despre politicile totalitare, comparaţia între cele două ideocraţii este obligatorie.

Naimark consideră inadecvată poziţia unor istorici care refuză utilizarea conceptului de genocid în contextul sovietic. Evident, tematica este extensibilă de la perioada radicală a stalinismului în China, Albania, România, Ungaria, Bulgaria (1949-1953) şi până la terorismul genocidar al regimului Pol Pot din Cambodgia.

Cercetarea istorică se află încă într-o fază de defrişare a arhivelor şi se întâlneşte cu numeroase interogaţii cărora abia urmează să le dea raspuns. De pildă, a afirmat Naimark, intenţionalitatea genocidului este încă vag documentată în experienţa sovietică. Documentele din arhiva personală a lui Stalin abia încep să iasă la suprafaţă şi să permită explorări pertinente.

Conştient de obiecţiile aduse abordării sale (convergentă cu a altor respectaţi istorici), Naimark a subliniat faptul că pe baza ordinelor conducerii staliniste au avut loc deportarea tuturor ce ce nilor, fără excepţii legate de originea socială, precum şi lichidarea aşa-numiţilor kulaci.

Există la ora actuală tot mai multe probe că represiunile din Ucraina de la începutul anilor 1930, inclusiv foametea construită artificial, au reprezentat cel puţin din punct de vedere circumstanţial acţiuni de tip genocid. Simplu şi neechivoc spus, URSS stalinistă şi Germania hitleristă au fost regimuri genocidare. Aceste dezbateri nu privesc fenomene din stratosferă.

În „Dilema Veche”, Andrei Pleşu discută un recent interviu al istoricului britanic Eric Hobsbawm. La 92 de ani, marxistul impenitent Hobsbawm rămâne convins că „flacăra Revoluţiei din Octombrie” este încă nestinsă. L-am întâlnit pe Eric Hobsbawm la o conferinţă cu titlul „Open Wounds: Reflections on Nazism and Stalinism” care s-a desfăşurat la Einstein Forum din Potsdam în 2005.

Organizatoarea era o cunoscută gânditoare americană, directoarea prestigioasei instituţii, autoare a câtorva cărţi despre the problem of Evil în care a reuşit performanţa de a scrie pe larg despre cutremurul de la Lisabona şi de a evita subiectul Gulagului. Între invitaţi, Markus (Mischa) Wolf, fostul şef al spionajului est-german. Alt marxist nepocăit, convins că Stalin nu a făcut decât să „denatureze” idealurile nobile etc.

Atletic, bronzat, arborând un aer californian, aducând cu Paul Newman la bătrâneţe, megaspionul (aşa îl numea Toader Paleologu aflat lângă mine în sală), a stat tot timpul alături de Hobsbawm. Au fost practic inseparabili în timpul conferinţei. Doi camarazi din era cominternistă, convinşi că Brigăzile Internaţionale din Spania (conduse de activiştii Luigi Longo şi André Marty) au salvat onoarea umanităţii, că utopia bolşevică merită şi astăzi respectul oamenilor oneşti. Au fost amândoi convinşi de „justeţea” marxismului ca filosofie a istoriei. Koestler, Orwell, Serge, Manès Sperber, Istrati, Margarete Buber- Neumann, Souvarine? „Nişte renegaţi isterici”.

Hobsbawm a rămas membru al PC din Marea Britanie până în 1991. Markus Wolf (care a murit în 2006) a declarat la un moment dat: „Dacă partidul îmi ordona «Sări!», întrebarea mea era automat: «Cât de sus?»”.

L-am întrebat public pe Wolf dacă printre cadrele Stasi au fost şi ex-nazişti. Fără să clipească, impasibil, mi-a răspuns: „Nici vorbă”. Era încă o minciună dintre atâtea debitate de-a lungul unei vieţi trăite sub semnul fanatismului.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com/

Republica Moldova organizează alegeri parlamentare repetate

iunie 3rd, 2009

Electoratul din Republica Moldova va fi din nou convocat la urne în urma eșecului repetat al parlamentului de a alege un nou șef al statului.

În cel de-al doilea tur de scrutin, candidata Partidului Comuniștilor (PCRM), premierul în exercițiu Zinaida Grecianîi, a obținut din nou voturile celor 60 de deputați comuniști, în condițiile boicotării din nou a scrutinului prezidențial de către cei 41 de deputați ai opoziției.

Partidul Liberal (PL – 15 deputați), Partidul Lineral Democrat (PLDM – 15 deputați) și Alianța Moldova Noastră (AMN – 11 deputați) și-au onorat promisiunea de a forța alegeri parlamentare repetate.

Cele trei partide acuză PCRM de măsluirea scrutinului parlamentar din 5 aprilie și de provocări care audus la degenerarea protestelor de stradă din 7 – 8 aprilie.

În pofida presiunilor exercitate de PCRM, opoziția nu a putut fi convinsă să participe la votul pentru a-i găsi un succesor lui Vladimir Voronin, care și-a epuizat deja cele două mandate – număr maxim stipulat de Constituție.

Potrivit unor surse ale Comisiei Electorale Centrale (CEC) citate de agenția Infotag, scrutinul parlamentar ar putea fi organizat în a doua jumătate a lunii august.

Cum alianțele și blocurile electorale nu sunt permise de lege, opoziția ar putea candida pe o listă comună a unui partid doar dacă membrii celorlalte partide își dau demisia din propriul partid și se înscriu în partidul pe a căror listă candidează. Pe 5 aprilie doar PCRM, PL, PLDM și AMN au trecut peste pragul electoral de 6%.

Pro-Scris 2/2009 se pregateste pentru marcarea aselenizarii

iunie 2nd, 2009

Anul 2009 a fost declarat ca An International al Astronomiei, deoarece
acum se implinesc 400 de ani de cand Galileo Galilei a indreptat prima
luneta catre cer.

Dar, in 20 iulie se vor implini si 40 de ani de la coborarea primului
echipaj uman pe suprafatza Lunii.

De aceea, tema aleasa pentru cel de-al doilea numar din acest an al
revistei on-line de critica SF ‘Pro-Scris’ este tocmai aselenizarea.

Multumim tuturor celor care ne-au trimis materiale si-i anuntzam pe
ceilaltzi interesatzi ca termenul generic de trimitere a materialelor
este 15 iunie, pana la miezul noptzii.

Catalin Ionescu si Gyorfi-Deak Gyorgy

MEMORIALUL MINCU si IMOBILUL OAR

iunie 2nd, 2009

MEMORIALUL MINCU si IMOBILUL OAR
un proiect al ORDINULUI ARHITECŢILOR din ROMÂNIA

Celebrăm în acest an 150 de ani de la naşterea şi 90 de ani de la dispariţia arhitectului Ion Mincu, fondatorul modernităţii arhitecturale româneşti şi al învăţămîntului superior de arhitectură, autorul unei opere esenţiale de arhitect.

Cu prilejul acestei duble rememorări, comitetul de iniţiativă al OAR propune comunităţii arhitecţilor reprezentate prin Ordinul Arhitecţilor din România un program prin care să se realizeze:

cumpărarea proprietăţii de 910 mp din Bucureşti, strada Pictor Verona, pe care se află şi casa, remodelată de Ion Mincu pentru biroul şi familia sa, unde a locuit şi a lucrat din 1890 pînă la dispariţia sa în 1912;
restaurarea locuinţei şi crearea Memorialului Mincu în spaţiul imaginat şi executat de arhitect pentru sine;
degajarea selectivă a terenului şi valorificarea excepţionalului său potenţial prin realizarea unui concurs naţional de arhitectură, posibilitate consfinţită de Certificatul de Urbanism eliberat în 19 august 2002.
Valorificarea proprietăţii Mincu ar pune în dialog viitorul imobil OAR cu arhitectura de referinţă a imobilului ARO-Patria. Plasat în prestigioasa rezervaţie de arhitectură a capitalei, ce a atras în cursul istoriei funcţiuni de prim rang, acest program face apel la conjugarea unor eforturi importante de naturi diferite, de la concepţia şi implantul unui obiect nou de arhitectură în nucleul central, la montajul financiar şi execuţie pentru a asigura apoi exploatarea de succes a patrimoniului astfel realizat, spre beneficiul şi prestigiului Ordinului.

Pentru realizarea acestui program adresăm
-confraţilor arhitecţi reuniţi în Ordinul Arhitecţilor din România
-colegilor arhitecţi din diaspora
-bucureştenilor iubitori ai oraşului şi arhitecturii lui;
-colegilor, colaboratorilor şi constructorilor care transferă în realitate proiectul de arhitectură
-comunităţii culturale şi artistice, tuturor celor ce preţuiesc opera lui Ion Mincu
-întreprinzătorilor şi oamenilor de afaceri a căror energie este esenţială pentru realizarea iniţiativelor de construcţie,
invitaţia de a contribui la constituirea fondurilor necesare achiziţionării proprietăţii lui Ion Mincu ca etapă primă pentru Memorialul Mincu şi investiţia în imobilul OAR, ca etapă ulterioară. Emblemă a solidarităţii de breaslă, Imobilul OAR ar răspunde, un secol mai târziu, iniţiativei şi listei de subscripţie lansate de Ion Mincu însuşi.

Contul bancar pentru subscripţiile destinate Memorialului Mincu şi Imobilului OAR:
titular: Ordinul Arhitecţilor din România
denumire: \”Casa arhitect Ion Mincu\”
în lei: 251100952000808
în valută: 251100252000808
deschis la Banca Română pentru Dezvoltare – Sucursala Municipiului Bucureşti.

sursa: OAR Bucuresti

Prix biennal Barbara Cappochin 2009/ Barbara Cappochin biennal Prize 2009

iunie 2nd, 2009

Prix biennal Barbara Cappochin 2009

La troisième édition de ce prix biennal a pour vocation de sensibiliser et d’associer les différents acteurs de la sphère architecturale : urbanistes, constructeurs et maîtres de l’ouvrage, à la promotion de la qualité de la planification et de la construction, en millieu naturel et urbain.

Le prix récompensera une réalisation édifiée entre le 1er juillet 2006 et le 30 juin 2009. Elle devra exprimer une vision du futur, issue d’une réflexion respectueuse sur le passé.

Organisé par la Fondation Barbara Cappochin, ce prix international a reçu le soutien de l’Union Internationale des Architectes (UIA) et du Conseil National italien des Architectes, Urbanistes, Paysagistes et Conservateurs (CNAPPC).

Types de soumissions

Le prix est ouvert aux architectes du monde entier ou aux équipes pluridisciplinaires conduites par des architectes qui souhaitent soumettre une réalisation achevée entrele 1er juillet 2004 et le 30 juin 2007. Les programmes peuvent porter sur différentes catégories d’édifices :
• Résidentiels publics ou privés
• Commerciaux, administratifs, ou complexes plurifonctionnels
• Equipements publics (éducatifs, culturels, cultuels, sportifs, de loisirs ou de santé)
• Aménagements paysagers

Prix

Plusieurs prix seront décernés :
• Un Grand prix international de 65 000 euros
• Un prix spécial de 6000 euros pour la qualité d’éléments et de détails constructifs
• Un prix de 6000 euros attribué à une réalisation située dans la province de Padoue
• La Médaille d’or Giancarlo Ius sera décernée à l’oeuvre la plus innovante sur le plan des énergies renouvelables et des économies d’énergie.

Jury

Le jury international est composé de :

• Raffaele Sirica, architecte, Président du CNAPPC, (Italie)
• Fulvio Irace, architecte, Président de la section architecture de la triennale de Milan (Italie)
• Gaëtan Siew, architecte (Maurice), Président sortant de l’UIA
• Kengo Kuma, architecte (Japon)
• Jordi Querol, architecte (Espagne)
• Nikos Fintikakis, architecte (Grèce)
• Fabrizio Mangoni, architecte (Italie)
• Matias Sambarino, architecte (Uruguay) membre suppléant

Calendrier

• Ouverture des inscriptions et soumissions
• Date limite de réception des inscriptions et soumissions
• Réunion du jury

9 avril 2009
30 juin 2009
23-25 juillet 2009

Modalités de participation

Les concurrents devront s’inscrire en ligne sur le site web de la fondation :

http://www.barbaracappochinfoundation.net/

et adresser en même temps l’ensemble des documents requis dans le règlement.

Les langues utilisées sont l’anglais ou l’italien.
Il n’y a pas de droits d’inscription

Informations et inscriptions :
Fondation Barbara Cappochin

http://www.barbaracappochinfoundation.net/

info@barbaracappochinfoundation.net

Barbara Cappochin biennal Prize 2009

The third edition of this biennial prize aims to heighten awareness and associate the different actors in the world of architecture: planners, builders and customers, in promoting the quality of planning and construction, in naturel and urban contexts.

The international prize will honour an architectural work, completed between the 1st July 2006 and 30th June 2009, that expresses a vision of the future as an expression of respect for the past.

Organised by the Barbara Cappochin Foundation, this international prize is approved by the International Union of Architects (UIA) and the National Councilof Italian Architects, Planners, Landscape architects and Conservationists (CNAPPC).

Characteristics of submissions

The prize is open to architects worldwide or multidisciplinary teams led by architects. Works can belong to any of the following categories:

• Public or private residences
• Commercial, administrative or mixed use buildings
• Public facilities (educational, cultural, sports, leisure or health care)
• Landscape architecture

Prizes

A number of prizes will be awarded:
• An international Grand Prix worth 65 000 euro
• A special prize of 6000 euros for quality detail in architectural and construction elements
• a prize of 6000 euros will be awarded to a realisation located in the province of Padua
• Giancarlo Ius Gold Medal will be awarded tot the most innovative work in the field of energy saving and renewable technologies.

Jury

Le jury international is composed as follows:

• Raffaele Sirica, architect, CNAPPC President, (Italy)
• Fulvio Irace, architect, President of the architecture section of the Milan triennial (Italy)
• Gaëtan Siew, architect (Mauritius), UIA Immediate past President
• Kengo Kuma, architect, (Japan)
• Jordi Querol, architect (Spain)
• Nikos Fintikakis, architect (Greece)
• Fabrizio Mangoni, architect (Italy)
• Matias Sambarino, architect (Uruguay) Deputy member

Schedule

• Opening date for receiving registrations/entries
• Closing date for receiving registrations/entries
• Jury meeting

9 April 2009
30 June 2009
23-25 July 2009

Participation procedure

Competitors must register on-line at the Foundation web site:

http://www.barbaracappochinfoundation.net/

and simultaneously send all the documents as required in the regulations.

The languages admitted are English and Italian.
There is no registration fee.

Information and registration:
Barbara Cappochin Fundation

http://www.barbaracappochinfoundation.net/

info@barbaracappochinfoundation.net

communiqué de presse/press release UIA

Tyne Cot

iunie 1st, 2009

Quand tu es parti
pour le front
tu étais
un héros vivant
et maintenant
tu es sur le haut
de la colline
où il n’y a que
des coquelicots
qui fleurissent
© by Jan Theuninck

Foto : http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Letterschuur_1.JPG

Caii cu copite roşii

iunie 1st, 2009

Prin spatele plopilor, spre un destin obscur,
Aleargă caii cu copite roşii.
Maci legănaţí de vântul sălbatic.
În soarele roşu scăpătând nedecis,
Copitele roşii iau foc.
Făclii săltând pe deasupra ierbii chinuite de sete.
Ca doi viezuri surprinşi în delict,
Ne ridicăm capetele deodată
Şi ne tupilăm apoi mai adânc
În iarba uscată.
„Ăştia sunt dracii?”
„Nu, sunt cazacii!”
Întunericul ni se lipeşte de plete.
Dinspre Apus, o lună speriată,
Crâmpei gălbui, creşte oftând.
„Unde sunt caiii cu copitele roşii,
Maci legănaţi de vântul sălbatic?”
„Au plecat cazacii!”

Dan David, Los Angeles, aprilie-13-2007.

Paşi de dans

iunie 1st, 2009

Anii lumină se comprimă în secunde de vis.
Tensiune a nemişcării, vibraţii sincopate,
Divină ameţeală a simţurilor piramidale…
Aş vrea să-ţi şterg, prin sărutul meu, toate literele,
Zăbovind la alfabetul freamătului nedescifrat.
Opreşte-te, nu număra paşii de dans ai visului,
Odihneşte-ţi fruntea pe umărul meu…
Te cuibăreai în colţul nostru, ţii minte?
Ne rostogoleam pe nisipurile Mării Mediterane,
Din care ai ieşit, înspumată, picături de mare,
Pe pielea noastră, kilometri cubi de pasiune.

Vlad Solomon – Kiriat Ono, 2008 (C)

DOWNHEARTED

iunie 1st, 2009

am să mă fac, iar, nălucă,
vers rozalb care numără
mătănii, mărunţişuri
şi florete de suspin.
am să trăiesc din nimic,
mirându-mă de visul meu
floribund…
care-şi pune talere
de echinocţiu, simple…
vocală şi consoană, egale,
cu inimi de nopal…

15 februarie 2009, 11:31
Orphika, 2009

Răsăritul din suflet

iunie 1st, 2009

Răsăritul din suflet

îmi spui lucruri simple
cuvintele tale
crescute în inimă
coboară prin mine
ca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinte
între ieri şi azi
chiar pe hotarul
dintre întrebare
şi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericit
dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici
pentru asta
aş striga că sunt pustiit
dar strigătul meu
s-ar întoarce
în mine

suntem singuri
amândoi condamnaţi la iubire
ca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiul
privindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă mine
pe crucea destinului
dar cine m-ar ţine de mână
în noaptea ce se aşează
încet
peste răsăritul din suflet

TIFF 2009 – La Cluj filme pe pâine

mai 31st, 2009

Înfiinţat în 2002, Festivalul Internaţional de Film Transilvania a devenit aproape instantaneu cel mai important eveniment cinematografic din România. TIFF a devenit, tradiţional, locul unde sunt difuzate în premieră naţională cele mai importante producţii autohtone. Aici au fost văzute pentru prima dată în România filmele care au marcat explozia filmului românesc din ultimii ani: Occident, (r. Cristian Mungiu) în 2002, Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu) în 2005, A fost sau n-a fost (r. Corneliu Porumboiu) , Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu), Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean), Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu), culminând, în 2006, cu filmul care avea să câştige Palme D’Or 2007, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristi Mungiu. Festivalul a devenit un brand recunoscut în regiune nu numai pentru calitatea filmelor prezentate, ci şi pentru organizarea excelentă, atmosfera efervescentă şi multitudinea de evenimente conexe.
Ediţia din acest an a TIFF a început vineri, 29 mai, cu filmul Amintiri din Epoca de Aur (regia Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Constantin Popescu şi Răzvan Mărculescu).şi durează până duminică 7 iunie. Vor fi proiectate peste 200 de filme în 19 locaţii (cinematografe, grădini, taverne şi chiar şi pe Autostrada Transilvania, aflată în construcţie). Sunt filme produse în aproape toate ţările europene, dar şi în America, Japonia sau Australia. Clujenii vor putea viziona producţii de top precum: Te iubesc mult (Franţa), distins cu Premiul BAFTA şi Premiul César, Revanşa (Austria), nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Séraphine (Franţa) a obţinut. 7 Cesar-uri iar Gomorrah (Italia) a fost distins cu 5 premii ale Academiei Europene de Film. Sunt bine reprezentate atât filmele documentare, scurtmetrajele cât şi filmele experimentale. În program figurează zile dedicate filmului polonez, italian, finlandez şi maghiar. Ziua Romă reuneşte filme de lung şi scurt metraj despre viaţa romilor . Zilele filmului românesc cuprind cele mai bune producţii din ultimul an, printre care şi Poliţist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu, premiat de curând la Cannes, la categoria Un Certain Regard. Printre personalităţile prezente la festival şi onorate cu proiecţiile unor filme de referinţă se numără actriţa Claudia Cardinale şi regizorul israelian Menahem Golan. Copiii beneficiază de un program special de filme, însoţit de lecţii de film. În secţiunea dedicată filmului mut va fi proiectat şi Crucişătorul Potemkin. În paralel cu festivalul se desfăşoară şi Competiţia TIFF, în cadrul căreia se întrec filme din: Marea Britanie, Franţa. Ungaria, Chile, Norvegia, Sri Lanka, Italia, Brazilia şi România, majoritatea premiate deja sau nominalizate la premii importante. Cele mai valoroase filme vor fi recompensate cu: Trofeul Transilvania, în valoare de 10.000 de Euro, Premiul de regie în valoare de 3000 de Euro, Premiul pentru imagine, Premiul FIPRESCI, oferit de Juriul Asociației Presei Străine de Film, şi altele.
Programul TIFF mai cuprinde concerte, expoziţii, o dezbatere despre filmul politic, dar şi evenimentul TIFFashion. Cu prilejul festivalului s-a lansat şi acţiunea Salvaţi Cinematograful Republica. Organizatorii festivalului speră ca,împreună cu autorităţile locale, să reuşească să resusciteze un cinematograf cu o capacitate de 1000 de locuri, care adună în prezent doar 7 spectatori pe zi şi trăieşte cu adevărat doar 10 zile pe an, în perioada de desfăşurare a TIFF-ului. Prezentând campania Tudor Giurgiu, directorul festivalului, a făcut un apel către toţi cinefilii clujeni (oriunde ar fi) să trimită, în perioada 30 mai – 7 iunie, pe adresa salvatirepublica@tiff.ro, o poveste memorabilă acest cinematograf.

E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi

mai 31st, 2009

“E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi” -
Albert Einstein

Clubul ţărilor posesoare de arme nucleare este restrîns: USA, Rusia, China, Franţa, UK, India, Pakistan, Israel (deşi nici o dată n-a declarat că este posesoare). Mai nou în acest club vor să intre Coreea de Nord şi Iran

Ţările ce folosesc reactoare atomice pentru scopuri energetice şi cercetare este mult mai larg, 30 la număr, împrăştiate pe toate continentele mai puţin Australia.

Coreea de Nord ţinînd de sfera de influenţă aChinei, cel puţin aşa se presupune în cercurile politice, nu reprezintă un potenţial real de dezechilbru.

Iranul prin declaraţiile sale de Negare a dreptului la existenţă a Statului Israel, reprezintă o sursă de dezechilibru.

Dezechilibrul nu este provocat de declaraţiile iraniene, ci de faptul că înarmarea atomică a Iranului, va duce la escaladarea înarmării atomice.

Iranul duce azi o politică de expansiune a “revoluţiei shiite”, lucru ce va duce la înarmarea organizaţiilor teroriste, organizaţii ce nu recunosc valorile umanităţii ale lumii iudeo-creştine, şi neagă şi drepturile lumii musulmane sunite şi a societăţii musulmane moderate. Este vorba de organizaţiile Al Qaeda şi pro Al Qaeda, Taliban, Hamas, Hizbullah (Hezbullah).

Înarmarea Iranului va duce la înarmarea atomică a ţărilor arabe sunite – Arabia Saudită, Iordania, Siria, Algeria.

Acest fenomen va duce nu numai la un dezechilibru politic ci şi la unul economico-social, resursele interne canalizîndu-se nu pentru dezvoltarea societăţii respective, şi inplicit a universalităţii.

China şi Rusia prin prisma economică de a se vedea Forţa Nr.1 în locul Americii, duc o plitică tolerantă faţă de Iran şi Coreea de Nord, politică care poate duce la Dezastrul Nuclear.

Sandvis New York Steak

mai 31st, 2009

A venit vara si asa cum ne schimbam vestimentatia, asa si obiceiurile culinare .
Vom manca mai multe salate, fructe si mici gustari ori supe lejere.
Va propun un sandvis foarte usor de preparat, foarte gustos.
Durata de preparare:15-20 minute
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente:
6 catei de usturoi trecuti prin presa
1 ceapa mijlocie
4 bucati de carne slaba de steak vita (250 gr)
2 paini de sandvis (tip franzela, mini baguette) ori o paine pita taiata in doua.
un varf de cutit piper proaspat macinat
un varf de cutit paprika
sare
30 ml Worchester sauce
1 lingurita ulei comestibil
Mod de preparare:
Se taie carnea si ceapa in bucati mici (forma de pestisori, laniere).
Intr-o tigae de teflon se incinge putin ulei (1 lingurita) si pune ceapa si carnea. Se prajesc cam 3- 5 minute peste care se pune usturoiul, paprika si pieperul, sarea dupa gust.
Se adauga sosul Worchester si se mai lasa cateva minute.
Amestecul se aseaza pe painea taiata in doua si se inchide ca un sandvis.
Garniturile pot fi cartofi pai prajiti ori o mica salata de sezon(rosii, castraveti ridichi de luna, ardei gras in vinegreta de otet balsamic).

Perdanţii şi profitorii unor alegeri anticipate

mai 31st, 2009

Respingerea candidaturilor comuniste pentru fotoliul de Preşedinte oferă opoziţiei posibilitatea de a se revanşa pentru evenimentele monstruoase post-electorale din RM, dar şi pentru falsificarea scrutinului per ansamblu. Deşi, aparent actuala opoziţie parlamentară are o poziţie consolidată, ca urmare a anticipatelor starea lucrurilor se poate schimba radical, în defavoare unor anumite formaţiuni.

Lista comună pentru opoziţie – şansă ambiguă …

În condiţiile unor formaţiuni politice eterogene (după pondere politică, origine şi componenţă, organizare internă, agendă externă etc.), unite accidental ca reacţie la comportamentul post-electoral al guvenrării comuniste, cu scopul obţinerii puterii reale, constituirea unei liste comune este improbabilă. Or, liberalii pot invoca faptul că liderul PLDM a votat în 2005 pentru V. Voronin, iar AMN s-ar putea opune ideei contopirii sale cu partide noi şi mai robuste, pe o listă comună.

Ideea de stabilire a listei comune este destul de fragilă şi ar putea fi torpilată din cauza eventualei identificări anevoioase a “partidului lider”. Mai mult, aceasta se corelează strâns cu disponibilitatea partidelor de a face cedări reciproce pentru atingerea “interesului naţional comun”.

Din alt punct de vedere, înfiinţarea unei asemenea platforme va salva actualele partide parlamentare care au obţinut pe 5 aprilie 2009 un cumul modest de voturi (spre exemplu, AMN – 9,77 % după renumărare sau 11 mandate).

Alternativa participării individuale la posibilele alegeri anticipate permite celorlalte două partide parlamentare de opoziţie să refuze în cele din urmă la lista “salvatoare” anti-comunistă.

Partidul Liberal mizează pe legăturile cordiale cu liderul spiritual al PD-L-ului românesc, care în scopul atragerii voturilor cetăţenilor moldoveni pentru europarlamentare şi alegerile prezidenţiale din România a lansat iniţiativa urgentării procesului de redobândire a cetăţenie. În atingerea acestui obiectiv Traian Băsescu recurge la survolarea spaţiului mediatic pe baza unor decalaraţii populiste, unele dintre care sunt adresate nu numai guvernării comuniste sau Moscovei, dar ţin şi de subiectului integrării europene a RM (recent, la Atena, preşedintele român a declarat că RM trebuie primită cât mai repede în UE, prin intermediul pachetului Balcanilor de Vest, 28.05.09, www.deca.md). De asemenea, liberalii moldoveni intenţionează să folosească efectele victimizării vicepreşedintelui PL, Dorin Chirtoacă, rezultate din contradicţiile dintre primarul de Chişinău şi autorităţile centrale (în prezent, poate fi exemplificată iniţiativa procuraturii în cazul deplasării lui Chirtoacă la Washington sau acuzaţiile aduse de Primar la adresa guvernării comuniste în legătură cu renovarea Parlamentului planificată încă în 2006 etc.).

Spre deosebire de celalte partide aliate, PLDM îşi construieşte strategia pe aspectele legal-juridice ale acţiunilor comuniştilor care afectează viabilitatea statului de drept, respectarea drepturilor omului şi democratizarea RM.

În orice caz, PL şi PLDM sunt favorite pentru a accede în Parlament în cazul scrutinului anticipat. Pe când, AMN urmează să manevreze abil în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv.

PCRM în fruntea clasamentului

Contextul existent oferă o serie de oportunităţi comuniştilor care nu numai că şi-au păstrat pârghiile necesare pentru influenţarea voturilor electoratului (resursele administrative, monopolul mediatic, acoperirea bisericii, conjunctura externă etc.), dar şi au intrat în posesia unor argumente puternice noi, deşi false, la adresa opoziţiei. Cu toate că, PCRM-ul a reuşit să-şi menţină un status-quo electoral favorabil, există o serie de circumstanţe care îl dezavantajează (deficienţele bugetare, urmările economice nefaste ale crizei mondiale, revenirea migranţilor moldoveni etc.). De aceea, pentru a evita posibilele riscuri de ordin intern sau exogen, comuniştii elaborează planuri alternative în cazul anticipatelor. În acest sens sunt antrenate câteva instituţii de o importanţă colosală pentru comunişti: aparatul administrativ; sursele mass-media loiale sau cele subordonate PCRM; structurile politico-diplomatice şi mediatice ruseşti; instituţia bisericească, instituţia preşedintelui (V. Voronin) etc. Totodată, convingerea comuniştilor este alimentată de faptul că alegerile desfăşurate în sezonul estival va permite mobilizarea activă, din motive obiective sau/şi subiective, a categoriilor de votanţi pro-comunişti (din rândul pensionarilor, populaţiei rurale, vorbitorilor de limbă rusă sau votanţilor pro-ruşi etc.).

Deşi comuniştii posedă aşi valoroşi pentru o prestaţie bună la alegerile anticipate, ei nu reununţă la ideea unui dialog şi reconcilieri cu opoziţia în realitate insuficient de bine sudată. De fapt, PCRM-ul sub pretextul realizării consensului naţional, susţinut expres de UE, depune eforturi pentru a găsi „votul de aur”. Această iniţiativă face posibilă nu numai exercitarea unor presiuni asupra opoziţiei, dar şi coruperea ei. Sub gravitaţia premiselor existente, PCRM este focusat pe atingerea unui numitor comun cu partide din opoziţie cu şanse modeste de a se remarca în alegerile anticipate, cum ar fi Alianţa Moldova Noastră. În orice caz, achiziţionarea votului de “aur” va însemna trădare, care va fi taxată în viitor. De aceea, formaţiunea politică care va accepta această “afacere dubioasă”, indiferent de gradul de transparenţă a acesteia, în schimbul unor dividende materiale, va trebui să îşi asume riscul expulzării de pe arena politicii active din RM (proprie pentru aşa partide ca PPCD şi PD).

Despre ipocrizia mişcărilor antiglobaliste

mai 31st, 2009

Puţine lucruri care aparţin indubitabil modernităţii au generat o asemenea adversitate precum globalizarea. Ea a fost şi este încă privită ca o perpetuă ameninţare la adresa specificului naţional. În acelaşi timp, însă, puţine discursuri au fost marcate într-o asemenea măsură de ipocrizie precum cele care vituperează visceral împotriva globalizării. De multe ori aceia care ne vorbesc despre efectele nocive ale globalizării poartă costume italiene, mănâncă frecvent în restaurante mediteraneene şi îşi fac vacanţele în diferite zone ale mapamondului. Cu toţii simţim că a ne mişca liberi în societatea de azi este fără îndoială un fapt pozitiv, dar părem a nu considera că acest privilegiu este indisolubil legat de ideea de globalizare. De fiecare dată când ne folosim telefoanele Nokia, laptopurile Asus, frigiderele Siemens sau internetul nu facem altceva decât să recunoaştem tacit beneficiile globalizării. În acelaşi timp, tot datorită globalizării, informaţiile vitale circulă în timp real între state, sistemele de alertă în diferite domenii ajutând la preîntâmpinarea diferitelor probleme.
Se va spune că nu împotriva acestui tip de globalizare se revoltă protestatarii antiglobalizare. Se va spune, de asemenea, că marile culturi le înghit pe cele mici, că toate specificităţile naţionale dispar înghiţite de un corporatism nemilos. Ca enunţ, admit că asta sună ameninţător… Eu însă, cunosc personal oameni care au fost fascinaţi de România ascultând pe diverse scene ale lumii muzica lui Gheorghe Zamfir; există în lumea aceasta oameni pentru care România ar fi rămas veşnic necunoscută dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi, într-un colţ de continent, să fi participat la o expoziţie Brâncuşi. Apoi, care este scopul în sine al unei culturi? Nu acela de a se disemina, de a transmite valori? Cu alte cuvinte, scopul unei culturi nu e acela de a aspira către globalizare? Ce valori culturale continuă să rămână valori fără o necesară deschidere către universalitate? Îşi imaginează cineva că o cultură poate fi susţinută în viaţă conectată la aparate care să o ajute permanent să respire artificial? Globalizarea obligă valorile să intre în competiţie, nu într-o competiţie seacă, desfăşurată după reguli sterile, contabile, ci într-una în care, la final, identităţile nu ies slăbite, ci dimpotrivă. E adevărat că globalizarea presupune inevitabil şi dispariţia unor „tradiţii”. Însă tradiţia nu este prin sine însăşi, pozitivă. Nu tot ceea ce poartă atributul de „tradiţional” merită prezervat. Evoluţia însăşi presupune renunţarea la o parte a trecutului şi racordarea la o parte a prezentului. Nu înţeleg desigur prin asta instaurarea unui veşnic punct zero al evoluţiei umane, dar orice continuitate presupune dispariţii şi, aşa cum spuneam, renunţări.
Or, globalizarea tocmai asta face: triază valorile în funcţie de un zeitgeist implacabil. Superficialitatea de care ne plângem cu toţii şi care este fără îndoială marele pericol al lumii contemporane nu e rodul globalizării, ci al opoziţiei din ce în ce mai acute între cultură şi civilizaţie, între valorile materiale şi spirituale. Mai mult decât atât, opunându-ne globalizării nu facem altceva decât să netezim drumul superficialităţii: împiedicând valorile să circule, încurajăm naţionalismele de tot felul şi orgoliile mărunte ale unor politicieni blocaţi în trecut.

În 2009, europarlamentarul danez Mogens Camre declara că inteligenţa popoarelor din Balcani este mult inferioară celei pe care o posedă nord-europenii. Stupiditatea acestei afirmaţii nici măcar nu mai trebuie probată. De ce? Pentru că, ajutaţi de globalizare, înţelegem astăzi că nu există popoare „in corpore” inteligente sau mai puţin inteligente. Domnul Mogens (al cărui nume mărturisesc că l-am căutat folosind motorul de căutare globalizat Google) este un politician ridicol, specie pe care o regăsim nu numai în Danemarca, ci şi în România, Canada sau oriunde altundeva în lume. Dacă domnia-sa ar fi făcut această declaraţie într-o lume mai puţin globalizată, poate că efectele ei ar fi fost mai mari. Aşa, însă, îl privim cu amuzament, tratându-l cu indiferenţa cu care trebuie tratată orice declaraţie de acest fel.
Vă propun să vă uitaţi cu atenţie la tipologia protestatarilor antiglobalizare. Mulţi dintre ei sunt tineri furioşi care află din timp unde se desfăşoară summiturile NATO (posibil folosind tot internetul) şi care se folosesc de prilej pentru a-şi exhiba pornirile violente. Cocktailuri Molotov, cagule, pancarte… toate fac parte din arsenalul unor indivizi adesea neinformaţi. Ce putem aşeza în locul globalizării? Naţionalisme de genul celor promovate de Mussolini, Castro sau Ceauşescu? Bine, dar am încercat deja toate aceste aşa-zise „soluţii”. Ce fac toţi aceşti activişti antiglobalizare după ce îşi termină protestul? Nu cumva merg acasă, beau cafea turcească, fumează trabucuri cubaneze, scriu mailuri folosind sistemul de operare dezvoltat de Microsoft, se uită la un film american, îşi încălzesc locuinţele cu gaz rusesc, îşi plătesc utilităţile cu un card Visa, circulă prin Europa către următorul summit NATO cu Air France? Este sau nu aceasta o dovadă suficientă de ipocrizie?

Pictorul Romeo Niram – singurul străin din Garda Regală a Spaniei

mai 31st, 2009

Artistul plastic român Romeo Niram a fost invitat să facă parte din Garda Regală a Spaniei (Reales Tercios), fiind primit cu gradul de locotenent. Colonelul Miguel Angel Galan Segovia a văzut, întâmplător, picturile sale şi a rămas impresionat, prezentându-l pe pictor superiorilor săi.

!poza94! La propunerea Generalului Manuel Fuentes Cabrera – Preşedintele Gărzii Regale, Romeo Niram a realizat o pictură pentru Prinţii de Asturia, Felipe şi Letizia, care îşi aniversează luna aceasta 5 ani de la căsătorie. Artistul român va înmâna Prinţilor tabloul în cadrul unei ceremonii private.

Acesta este primul tablou realizat de Romeo Niram pentru Casa Regală, urmând să ofere, la propunerea Gărzii Regale, o altă pictură Regelui Spaniei Juan Carlos I.

Reales Tercios este un corp de elită, cu o îndelungată tradiţie, fiind fondat în sec. al XVI-lea, şi aparţine de Ministerul de Interne. Romeo Niram este primul străin care a fost acceptat ca membru, din istoria acestei Instituţii.

Tabloul realizat pentru Prinţi este un ulei pe pânză de dimensiuni mari, iar rama, de aproape 3 metri, a fost realizată de un alt artist român din Spania, Bogdan Ater, şi reprezintă “Poarta Sărutului” de Constantin Brancuşi.

Denumit “Poarta Sărutului din Asturia”, tabloul este un portret al cuplului princiar, în care pictorul şi-a continuat seria de manifestări artistice legate de admiraţia sa pentru opera lui Brâncuşi.

Criticul de artă Prof. Dr. Begoña Fernández Cabaleiro vede în această pictură o “expresie a îmbinării a celor două culturi, cea românească şi cea spaniolă”, artistul folosind şi elemente din opera lui Salvador Dali. Prinţul Felipe este înfăţisat purtând uniforma de Comandat al Forţelor Armate şi ţinând în mână Crucea Asturiei iar Prinţesa Letizia apare ca o Madona daliniană. Cei doi sunt încadraţi de o construcţie arhitectonică ce sugerează Poarta Sărutului, însă reprezentată în maniera lui Salvador Dali.

Din compoziţie mai fac parte şi elemente picturale proprii lui Leonardo Da Vinci, criticul de artă subliniind prezenţa acestor 3 mari repere din arta universală: Brâncuşi, Da Vinci şi Dali. “Avem de a face cu o opera de artă de o mare îndrăzneală, nu este deloc uşor să îmbini pictura renaşterii cu cea suprarealistă şi cu sculptura, dar, chiar în acest gest de extravaganţă artistică stau originalitatea şi stilul, deja inconfundabil, al lui Romeo Niram, care îşi dovedeşte încă o dată, atât admiraţia pentru compatriotul Brâncuşi cât şi calităţile de mare portretist. Din aceasta aparent nevinovată joacă printre mai-marii lumii artei, se naşte pe pânza lui Niram o operă de artă spaniolă, românească şi universală.”

Sursa: Defeses Fine Arts

57/157

mai 31st, 2009

Scriu aceste câteva rânduri de 1 Iunie, ziua copilului. În urmă cu 20 de ani am participat la o dinamică de grup (workshop), \”I am\”, foarte la modă la sfârşitul anilor 80. Dar despre asta vă voi povesti cu o altă ocazie, când, dacă veţi fi curioşi, vă voi introduce în perioada plină de farmec şi peripeţii pe care am trăit-o în acei ani, când impulsul de a gusta viaţa efervescentă şi tumultoasă a Tel-Aviv-ului, de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, m-a rostogolit spre tot felul de întruniri, conferinţe, cursuri de comunicaţie, forumuri ciudate, introspecţii şi căutări, care mi-au schimbat în mare măsură opiniile, priorităţile şi idealurile. Să revin însă la \”I am\”. Unul dintre scopurile acestui workshop era să te ajute să te îndepărtezi de propria ta imagine, de modul în care vrei să fii perceput de semenii tăi, şi să readuci, în viaţa de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocenţa, energia, surâsul. Simultan – să îndepărtezi bariere şi ezitări, ziduri pe care le-ai construit în timp, în jurul tău, pentru a-ţi menaja vulnerabilitatea, pentru a te apăra de lovituri, fiind însă, totodată, şi o fortificaţie care te împiedică să vezi dincolo de ea, în spatele căreia te simţi la adăpost, dar care riscă să-ţi eternizeze singurătatea.

Ce-mi veni să fiu aşa serios deodată, tocmai de ziua copilului? Am intrat în luna iunie şi mă apropii de îndoielnica satisfacţie a împlinirii vârstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, că în aceşti ani am trăit, de fapt, cât în 157, dacă măsurăm timpul prin aventuri, necazuri, tristeţi, bucurii, realizări, eşecuri, întâmplări şi evenimente care m-au plămădit. Desigur că cei din jurul meu se aşteaptă ca un om de 57 de ani să fie ponderat, sobru, să inspire respect, să se încadreze în ceea ce consideră ei că ar trebui să fie o persoană cu vârstă de bunic, cu o profesiune respectabilă şi un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Şi pentru că oamenii sunt subiectivi, văd deseori sprâncene ridicate în semn de mirare, pentru că par neconvenţional, orientat în direcţii multiple, cu preocupări diverse, cu vocaţii şi pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fără îndoială, o dovadă de risipire sau superficialitate.

Dar eu cred că am reuşit, într-un colţ al sufletului meu, să păstrez ceva din copilul de altădată, cel ce-şi sărbătoreşte azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastâmpărat, explorând împrejurimile, în căutarea permanentă a unui nou joc. Şi ce poate fi mai serios decât jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar în fiecare clipă şi te absorb într-un alt spaţiu, unde te aşteaptă ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimţite, într-un proiect? Fără să-i pese de critici şi oprelişti, copilul se dăruieşte, fără rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. În decursul anilor însă, dubiile tind să pună piedici spontaneităţii, să-i stârnească întrebări, dileme, să-i deprime iniţiativele, să-i şoptească la ureche că s-a realizat deja, că trebuie să se încadreze într-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe înţelesul tuturor. Din păcate cubul are şi plafon, dincolo de care doar imaginaţia şi fanteziile pot zbura, în timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.

Dar pentru că viaţa trebuie să aibă cel puţin un sens, păstrez copilul din mine, ştiind că el poate străbate aceste ziduri şi plafonul mulţumită sfintei sale naivităţi.

( publicata in urma cu un an in Jurnalul Saptaminii, Tel Aviv, dar pastrindu-si actualitatea)

De ce ar trebui să mergem la urne pe 7 iunie?

mai 31st, 2009

Revista ACUM a transmis o serice de întrebări pentru capii de listă a patru partide care candidează în alegerile europarlamentare din 7 iunie: Adrian Severin (PSD-PC), Theodor Stolojan (PDL), Norica Nicolai (PNL), Laszlo Tokeș (UDMR). Din păcate, doar Norica Nicolai a răspuns acestor întrebări.

1) De ce ar trebui să facă efortul alegătorii să meargă la urne pe 7 iunie, dat fiind interesul tradițional scăzut în majoritatea țărilor membre pentru acest scrutin?

Alegătorii trebuie să înţeleagă că Europa este şansa noastră, în acest moment, iar succesul nostru ca ţară depinde, în mare parte, de capacităţile profesionale ale celor trimişi să ne reprezinte în Parlamentul European. Viitorii eurodeputaţi vor trasa politicile UE în următorii patru ani, ei sunt cei care adoptă legile care ne vor afecta viaţa de zi cu zi, ei vor hotărî spre ce direcţie vor merge banii Uniunii – fie că este vorba de drumuri şi infrastructură, cercetare sau dezvoltare. Românii trebuie să meargă la vot pentru că este dreptul lor să hotărască cine îi va reprezenta în Europa.

2) Criticii spun că Parlamentul European este un cimitir al elefanților, unde se duc doar poiticieni de categoria a doua sau expirați pe plan național. Cum contracarați această acuzație?

Toată lumea vorbeşte despre globalizare fără să ia în calcul şi o anume tendinţă de globalizare a politicii. În cazul UE, prin tratatele constitutive, ordinea juridică europeană prevalează ordinii juridice naţionale. Dacă într-un stat membru sunt obligat să respect obiectivele europene şi să îmi adaptez legislaţia naţională la spiritul acestor directive, credeţi că acest lucru poate fi făcut de către politicieni expiraţi sau de oameni cu o viziune mai largă decât cei din politica naţională? Ce înţelegem prin cuvântul “expirat”? Vârsta unei personae implicate în politică sau conţinutul intelectual al acesteia? Cred că un politician precum Pat Cox, Hans-Gert Poettering sau Graham Watson sunt oameni cu viziune mult mai largă decât un deputat de Ferentari.

Ceea ce explică în momentul de faţă lipsa de performanţă a multor regimuri politice este faptul că au promovat constant un discurs de fractură între generaţii, fapt ce a condus la dezordine, lipsă de eficienţă, acceptare publică discutabilă. Toate acestea pot conduce la apariţia unor lideri autoritari, acceptaţi de o generaţie fără experienţă ca modele şi la o lipsă cronică de performanţă în administrarea statelor.
I-aş invita pe critci să calculeze media de vârstă a viitorilor europarlamentari liberali români. Apoi să se uite în CV-urile acestora şi să afle ce activitate politică au până în acest moment. Din punctul de vedere al PNL, România va avea o garnitură de produse româneşti de prestigiu în Parlamentul European.

3) Cu ce pot îmbunătăți europarlamentarii dumneavoastră traiul persoanelor din România (cetățeni români sau rezidenți ai statelor UE)?

Parlamentul European trasează politicile în domenii foarte importante pentru viaţa de zi cu zi a Românilor. Datorită normelor europene, ţările membre sunt obligate să asigure cetăţenilor lor un mediu mai curat, alimente mai sănătoase, servicii şi slujbe mai bune. Un bun europarlamentar va şti ca la Bruxelles să poarte, înainte de toate, interesul ţării sale şi să facă în aşa fel ca plecând de la problemele românilor să traseze politici europene în favoarea lor. Mai mult decât atât, cetăţenia europeană poate aduce beneficii majore în libera circulaţie a persoanelor, în migraţia forţei de muncă, în accesul la un sistem educaţional şi de sănătate performant şi competitiv.

4) Ce veți face ca să puneți capăt risipei și acuzațiilor de corupție la adresa instituțiilor europene, inclusiv a Parlamentului European?

Tot ce pot să fac eu, fiind la început de drum, este să am o conduită corectă, un comportament transparent şi o activitate în folosul celor care m-au ales. Cred că, în acest moment, multe directive sunt adoptate din raţiuni de celeritate într-o procedură cvasitransparentă, sub presiunea grupurilor de lobby, iar în Comisia de control bugetar , în care intenţionez să activez, voi fi atentă la modul în care se alocă resursele şi mai ales la eficienţa cu care ele sunt cheltuite.

5) Ce loc vedeți pentru România în Uniunea Europeană, ca o națiune într-o asociere de națiuni sau ca un stat într-o federație tot mai integrată?

În opinia mea, spaţiul European va continua să fie un spaţiu al naţiunilor. Istoria, cultura, civilizaţia, statutul economic şi, nu în ultimul rând, mândria de a fi german, francez, englez sau roman, vor cântări mult într-o opţiune federală. De altfel, şi încercarea de a adopta o Constituţie, cât şi revenirea ulterioară prin tratatul de la Lisabona au dovedit că Europa nu este pregătită să accepte un model politic şi cultural de tip federal.

Capestang, mon amour!

mai 31st, 2009

Capestang, mon amour!
În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul oraşului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găseşte în inima regiunii Languedoc, la egală distanţă de oraşele Béziers şi Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea aminteşte prin numele ei de origine latină – Capus stagni – existenţa unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăţia aşezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâţia locuitori cât şi unele oraşe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Photobucket
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang
Aşa se face că, la Capestang, a început, încă din secolul XIII, construcţia unei enorme biserici, colegiala aflată în piaţa centrală a aşezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime din edificiul plănuit, fondurile s-au terminat şi colegiala aşteapta de vreo şapte sute de ani sfârşitul lucrărilor.
În imediata vecinătate a catedralei, o construcţie de aparenţă modestă, un fel de paralelipiped de o formă greu de definit, sprijinit într-o parte de o casă tipică pentru stilul practicat în secolul XIX, poartă în langaj local numele de “castel”. E drept că vizitatorul care îşi dă osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasă din care mai supravieţuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntat cu semeţie timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât nepăsării şi mentalităţii materialiste ale oamenilor, începând din ziua în care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu mai aveau puterea economică de altă dată.

În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teritoriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônului până în nordul oraşului Toulouse şi, de-a lungul ţărmului Mediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erau imense şi proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenurilor agricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tranzacţiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Narbonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaţilor din Rouen şi Auch.
Capestang nu era decât unul dintre cele 18 oraşe fortificate care controlau întregul teritoriu aparţinând episcopatului. Cum înalta faţă bisericească circula în permanenţă prin domeniile sale, ea avea nevoie de nenumărate reşedinţe în care să poată poposi. În acelaşi timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în permanenţă autorităţile religioase sau administrative din anturajul său, ba chiar şi membrii familiei sale. În paralel, oraşul se dezvolta sub conducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea şi el “obligaţiile” lui şi care se găsea uneori în acord, alteori în opoziţie cu interesele episcopului.
Photobucket
Vedere parţială a plafonului pictat in secolul XV
În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soarta oraşului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.
În 1356, spre sfârşitul Războiului de o sută de ani, fiul regelui Angliei, teribilul Prinţ Negru, a lansat un atac împotriva oraşului Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurile de apărare de la Capestang.
Câţiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul regelui Franţei Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”, locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei permanente a populaţiei, decimată de războaie şi de ciumă, niciunul dintre oraşele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de încredere.
Între timp, secol după secol, castelul era mărit şi fortificat. Însă dintre toate construcţiile care pe atunci acopereau mai bine de 1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala de recepţie, care se găseşte la primul etaj al unei clădiri cu o înălţime de vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi şi în care, până la sfârşitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumentală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri şi din zidul de apărare, edificiul de locuinţe, au fost distruse de-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX. Lipită de sala de recepţie, a fost construită în secolul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiect prevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a face loc construcţiei primăriei şi a unor hale comerciale.
În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată şi se vorbea din nou de distrugerea sălii de recepţie care a servit timp de mulţi ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care studia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe care puţinii locuitori ai oraşului care şi-l aminteau nici nu-l mai băgau în seamă.
Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pereţii sălii, de cca. 20 m lungime şi 8,30 m lăţime, reproduceau între altele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonne între 5 mai 1311 şi 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adăugat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jean d’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat în această funcţie (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, blazoanele lor “de geueles à deux fasces d’argent”, identice cu cele care decorează biserica din Narbonne. În rest, nu ştim nimic! Nici cine le-a executat, nici în ce an cu exactitudine, nici circumstanţele care au dus la executarea acestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secolelor XIV şi XV.
Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat este varietatea şi autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezentate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate: imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, saltimbanci), scene de vânătoare, momente groteşti, caricaturi, animale reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nu sunt neglijate nici temele care descriu viaţa de toate zilele, scene în care personajele exprimă dragostea sau dispreţul pentru cei care-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine, 28 au dispărut cu desăvârşire şi 17 sunt ilizibile. Una dintre bârnele de susţinere a plafonului, încorporată în clădirea atenantă construită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul anilor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp de un secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care îşi găsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu o prospeţime fără egal, ca şi cum ar fi fost executate nu demult.
A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani până când fondurile necesare au putut fi găsite, specialiştii acelei epoci convocaţi şi un spaţiu muzeal, care să explice istoria, tehnica şi arta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.
Aşa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului, în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevêques de Narbonne” care adăposteşte cel mai important şi bine conservat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteranei occidentale. În curând va lua fiinţă şi o asociaţie care va reuni oraşele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat şi a cărui sediu se va afla la Capestang.
* * *
“La Société Archéologique Scientifique et Littéraire” din Béziers este una dintre cele mai prestigioase societăţi savante din Franţa. Creată în 1834, ea era moştenitoarea spirituală a fostei Academii Regale de Ştiinţe şi Belletristică fondată în acelaşi oraş în 1723. După ce, la începuturile ei, societatea era specializată în studiile arheologice, începând din 1859, domeniul ei de activitate se extinde, devenind “ştiinţifică şi literară”.
În 1874, “la Société Archéologique Scientifique et Littéraire” este recunoscută “d’utilité publique” şi devine cea mai veche societate de acest gen din departamentul Hérault, de o vechime anterioară cu un deceniu instituţiei omoloage din Montpellier.
Aflată, începând din 1859, în primăria din Béziers, Societatea Arheologică s-a instalat în 1903 în Muzeul de Belle-Arte, după dorinţa vicepreşedintelui ei Fabregat, primarul oraşului, care a lăsat moştenire edificiul în care a fost amenajat acest muzeu.
Photobucket
Sediul Societăţii de Arheologie din Béziers
În 1986, un alt binefăcător Dr. L. Bergé, a permis instalarea ei într-un “hôtel particulier”, lăsat prin testament oraşului în vederea amenajării unui muzeu de arte decorative.
Societatea a jucat, încă dela începuturile ei, nu numai un rol cultural, dar chiar şi estetic, urmărind în mod sistematic înfrumuseţarea oraşului. Ei i se datorează ridicarea statuii lui Pierre-Paul Riquet, constructorul celebrului Canal du Midi, care uneşte, încă din secolul XVIII, Mediterana cu Oceanul Atlantic. Statuia, dăltuită de David d’Angers, a fost instalată în 1838 în centrul oraşului unde a văzut lumina zilei faimosul vizionar şi a devenit un simbol al urbei. Nu demult, la Société Archéologique a obţinut reîntoarcerea la Béziers a statuii “Geniul latin”, executată de una din gloriile locale, sculptorul Magrou.
Tot această societate este la originea principalelor muzee şi colecţii din Béziers. Ea dispune de o vastă bibliotecă şi de arhive din care cele mai vechi mărturii datează din secolul XIII. Printre documentele păstrate în colecţiile ei, se găsesc şi cele legate de cel mai vechi concurs de poezie în limba occitană, care a debutat în 1838. Societatea reuneşte azi mai bine de 800 membri, printre care se numără mai toate personalităţile artistice, literare, ştiinţifice şi chiar politice ale regiunii.
Photobucket
La conferinţa lunară a Societăţii de Arheologie
Cel care ar avea curiozitatea de a consulta Buletinele anuale publicate la Société Archéologique Scientifique et Littéraire spre sfârşitul secolului XIX, ar descoperi printre membrii de onoare numele poetului român “Véseli Alecsandri, Sénateur à Mircesti (Roumanie)”, menţionat începând din 1883 până în 1890.
Tot printre membrii de onoare se află şi Fréderic Mistral, premiul Nobel pentru literatură, cel care, împreună cu alţi şase oameni de litere, lansase în 1854 mişcarea de reabilitare a literaturii provensale, fondând “le Félibrige”, definită printr-o scrisoare ministerială datată 14 aprilie 1877 drept ”o asociaţie literară menită a încuraja literaţii şi savanţii ale căror lucrări au ca scop cultura şi conservarea limbii provensale”. Această mişcare a avut într-a doua jumătate a secolului XIX un enorm răsunet nu numai în sudul Franţei, dar şi în ţările de limbi romanice alăturate, precum Spania şi Italia, ajungând mai apoi până în România şi chiar în Peninsula Balcanică. În perioada de glorie a acestei mişcări, la sfârşitul secolului XIX, contactele ei susţinute cu regina-poetă a României, Carmen Sylva, au făcut ca aceasta să fie numită “la reine des félibres”. Aşa se face că diferiţi felibri au fost decoraţi cu ordinul “Coroana României”. Printre ei se numără, în afară de F. Mistral, Jacques Roumanille, membru fondator al mişcării felibreene, Bonaparte-Wise sau Quintana, care făceau cu toţii parte din Société Archéologique Scientifique et Littéraire dela Béziers.
Toţi aceşti membrii eminenţi participaseră, într-un fel sau altul, la concursul de poezie pan-latină câştigat de Vasile Alecsandri în 1877 cu celebra “Odă ginţii latine”. În perioada următoare, când Vasile Alecsandri, Ministrul României în Franţa, locuia la Paris, contactele lor s-au intensificat, concretizându-se prin vizita ambasadorului în Provenţa. Aşa se face că putem întâlni, câţiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique şi revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucţiunii publice din Paris.
În Buletinul datat 1891-1892 este anunţat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”. Pe aceeaşi pagină suntem informaţi de dispariţia lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.
Tot în acest Bulletin, într-un articol privind activitatea literară a Societăţii de Arheologie, este analizat memoriul: “Notes pour servir à l’histoire de Capestang, par un capestanais”. Studiul scris de Fernand Pigot trece în vedere “istoria feudală, comunală şi religioasă a acestui oraş al cărui castel a aparţinut arhiepiscopului din Narbonne şi a cărui colegială este importantă”. După cum spune redactorul Buletinului, “această lucrare revelă un spirit ce doreşte să cunoască şi să ne facă să cunoaştem istoria regiunii lui în scopul de a ne face s-o apreciem mai bine”. Drept pentru care Societatea de Arheologie îi atribue lui Fernand Pigot “de Capestang” o medalie de bronz, “pentru a-l ajuta să continue cu perseverenţă opera întreprinsă, cu condiţia de a nu neglija latura arheologică…”.
Fernand Pigot (1867-1928), tânăr pasionat de istoria oraşului său, nu avea decât 23 ani când primea această decoraţie!
În continuare, el a făcut o carieră jurnalistică şi literară excepţională. În afară de activitatea de viticultor, el a fost şi “félibre”, conferenţiar mutualist, unul dintre pionierii “Creditului Mutualist Agricol”, bancă existând până astăzi sub numele “Credit Agricole”, corespondent la Radio France, mecenă a Arenelor din acelaşi oraş, fondatorul revistei “L’Escola dels Titans”, directorul unor ziare în limbă occitană “Lou Camels” şi franceză “Le Petit Bitterois”. În 1907, cu ocazia revoltei viticultorilor din Languedoc, Fernand Pigot s-a distins prin tentativa de a unifica mişcările revendicative din cele patru departamente mediteraneene, pronunţând peste tot discursuri în “langue d’oc”. El a fost unul dintre prietenii şi colaboratorii lui Marcellin Albert, liderul mişcarii populare din 1907.
Pe 26 februarie 1926, C. Papp de Maros-Csüged, proprietarul unei societăţi de comerţ internaţional din Béziers, adresa scrisoarea următoare Dlui. Ministru al Afacerilor Externe dela Bucureşti:
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani şi făcând războiul în Franţa unde m-am angajat ca voluntar, m-am stabilit cu titlu permanent în acest oraş.
Numeroşi români sunt stabiliţi sau rezidă de manieră temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenţi, comercianţi sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de viza Consulatului României.
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia, ceea ce îi obligă să se deplaseze şi le ocazionează cheltuieli de călătorie importante.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoinţe a Excelenţei Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33 Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana României pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să îndeplinească funcţia consulară la Béziers.
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă vreme de studenţii români care se află la Montpellier şi de toţi cetăţenii români, care i-au fost indicaţi.
Iubind profund tot ce e român şi vine din România, el a făcut în mediile literare şi comerciale, în care este foarte stimat, o importantă propagandă în favoarea României. Acţiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate şi constante.
Sper că Excelenţa Voastră va analiza cererea noastră, cu respect al Dvs. devotat rămânem…”

Photobucket
Desen reprezentând pe celebrul felibru din Capestang
După formalităţile de rigoare, în urma propunerii Excelenţei Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Regele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29 octombrie 1926, decretul care “decide înfiinţarea, pe ziua de 1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (onorar) al României la Béziers (Franţa)”. Tot prin acelaşi decret, Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeaşi zi, Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou înfiinţat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legaţia română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoţită de “formularul de foaia personală şi cel de jurământ completat de Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar cu semnătura sa”.
După tradiţia orală păstrată în familia lui Fernand Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate ale noului consul, ci şi faptului că acesta cumpărase 3000 cai în România!
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a fluturat pe faţada casei din 33, rue de la République (astăzi “22 Août 1944”- data eliberării oraşului) sediul oficial al Consulatului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocupaţiile, mai ales viticole, nu îl reţineau la Capestang, leagănul familiei.
Pivniţele proprietăţii lui din Capestang, aparţinând descendenţilor lui Fernand Pigot, pot fi vizitate şi astăzi; pentru că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face ca Fernand Pigot să-şi piardă viaţa, tot la Capestang, la numai 60 ani. Însă Legaţia României nu află de acest deces decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Plenipotenţiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările consulare sunt foarte puţin numeroase la Béziers, cred că nu este necesar să fie înlocuit”.
Totuşi, la 29 septembrie 1930, Legaţia din Paris răspunde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor Străine francez care îşi dădea acordul pentru numirea Dlui. Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită indică, pe acelaşi document, că “în urma încetării din viaţă a fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este desfiinţat din 1929”.
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie 1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti Dlui. Richard Franasovici, Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regelui la Paris” spune:
“Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este necunoscută la acest Departament şi care se intitulează “ataşat consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se cerceteze cine este această persoană”.
Urmează descrierea demersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot, precizând că din 1929,
“… în toate lucrările lor (Ministerul sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menţiona Consulatul din Béziers, printre Consulatele României existente în Franţa.
Faţă de cele ce preced rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviinţă pentru ca ştampilele şi emblemele Consulatului din Béziers să fie ridicate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-o îndreptăţire legală, comunicându-se totodată în mod oficial la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista din anul 1929”.

Probabil că evenimentele dramatice care au urmat timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă şi mai apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consulatului din Béziers.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană şi multiplicarea prezenţelor româneşti în Languedoc, un consulat la Béziers şi-ar găsi justificarea. Şi de ce nu, chiar la Capestang?
Cu condiţia să se găsească o personalitate dispusă, caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 maşini “LOGAN” în România!

Adrian Irvin Rozei, Capestang, iunie 2008

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (IV)

mai 31st, 2009
Catedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile TimișoareiCatedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile Timișoarei

Banatul şi Timişoara de astăzi trăiesc timpul unei tranziţii, aidoma întregii Românii. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă regiunii au emigrat. Ea reprezenta segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi elitele profesionale. Indiferent de grupul de provenienţă, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Astăzi, mai mult decît în 1989, majoritatea vorbitorilor de română nu mai ştiu o altă limbă înafara limbii materne. Un număr relativ redus de elevi şi studenţi mai învaţă germana, acest aspect fiind vizibil graţie mai ales Liceului Nikolaus Lenau, Forumului Democrat German, Centrului Cultural German şi Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. De exemplu, studenţii de astăzi ai univesităţii timişorene preferă cu mult mai mult engleza şi, mai nou, italiana. Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă dispariţia comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al vîrfurilor culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta şi Szeged, a produs o schimbare. Motivele emigrării în masă în ultimele două decenii nu au fost doar de natură economică, ci şi politică. Acestea din urmă au fost cauzate mai cu seamă de conservator-defectuoasa orientare a ideologiei partidelor aflate la putere. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită din satele şi micile oraşe ale Banatului, dar mai ales din acelea ale Moldovei, Olteniei şi Maramureşului.

După 1989, Banatul nu a mai avut resursele umane necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a întîmplat în perioada interbelică sau în anii de după război, adică, în contextul altor schimbări politice. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce dădea personalitate oraşului, s-a topit întrucîtva sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara în ultimul deceniu şi jumătate se explică pe de-o parte prin aceea că aici s-a petrecut cel dintîi pas important al răsturnării dictaturii lui Ceauşescu, pe de alta, prin aceea că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraş şi în această regiune întotdeauna s-a trăit mai bine decît în restul ţării.
În pofida scăderilor şi schimbărilor amintite, resursele naturale, poziţia geografică, încă prezenta multi- şi interculturalitate sau multiconfesionalitate, numeroasele şi admirabilele iniţiative private, investiţiile germane, franceze, austriece, maghiare şi preferinţa unor grupuri semnificative de italieni de a fi prezente permanent în viaţa industrială şi comercială a oraşului şi a regiunii, arată că interesul pentru dialog pe tema descentralizării administraţiei şi pe tema integrării europene a României a rămas unul foarte important. Ceea ce este de dorit să intereseze acum – mai degrabă decît originile şi tradiţiile comunităţilor lingvistice şi religioase ale Banatului de odinioară ori ale Banatului contemporan– este identificarea alternativei de gîndire culturală şi politică pe care lumea unei regiuni transfrontaliere o poartă în setul de valori moştenit. Vechile şi noile produse intelectuale conţin iniţiative şi inovaţii, dezbateri de idei, şcoli de avangardă, teatru şi muzică experimentale, deschidere spre cunoaştere şi interpretare. Şi pentru că nu economia face politica, am să spun că şansa Banatului este legată de formularea unui ideal civic şi cultural-politic în care să se regăsească locuitorii săi, ai României şi ai zonei central-sud-est europene. În temeiul exemplelor trecutului, întrevăd că Banatul poate şi este de dorit să devină o poartă spre Europa a cetăţenilor României. Asociată cu Szeged şi Novi-Sad, Belgrad, Budapesta şi Viena, Timişoara are nevoie de un imbold spre a putea colabora mai intens cu aceste oraşe în cadrul viitoarelor euroregiuni. Cred, o dată intrată în competiţie, chiar va avea cîştig de cauză în temeiul geografiei, al identităţii sale multiple. O reformă profundă a învăţămîntului, autentice şi stabile elite vor face mai unitare şi mai atractive atît Banatul, cît şi capitala lui, introducîndu-le în circuitul zonal şi continental .

Cît priveşte ideea de mit, ea poate fi readusă în discuţie în cazul în care admitem neajunsurile semnalate mai sus şi care oricînd pot fi însoţite de altele. Chiar şi aşa, nici un cercetător nu va susţine că o societate multiculturală – în cazul de faţă aceea a Banatului – supravieţuieşte doar graţie vorbitorilor mai multor limbi ori numărului fiecarei comunităţi. În realitate, multi- şi interculturalitatea invocată este aceea ce reprezintă o stare de spirit, iar ea se regăseşte astăzi în Banat în simbolistica din casele locuitorilor săi, în obiceiurile de familie, în dialectul local al limbii române, în particularităţile social-culturale ale vieţii cotidiene, în fizionomia arhitecturală a oraşelor şi satelor de cîmpie şi de munte, în discursurile ecumenice ale înalţilor prelaţi ortodocşi şi catolici, în proza şi în istoriografia produse de mediile scriitoriceşti şi universitare, în comunităţile italiană (sînt 15.ooo de italieni rezidenţi) şi arabă, nou constituite, etc.
În sfîrşit, patriotismul bănăţean este manifest în sensul său multi-şi intercultural ca niciunde altundeva în felul în care sportul rege a fost şi este înţeles şi practicat la Timişoara. Ripensia – echipa simbol a fotbalului românesc interbelic -, a demonstrat cum se construieşte un model de echipă graţie culturii civice a jucătorilor săi plurilingvi. Aidoma ei, Politehnica zilelor noastre, întruchipează trăsături similare, probînd că ştie să exploateze pilda trecutului şi să pună la lucru virtuţile complementare ale jucătorilor provenind din orizonturi cultural-confesionale foarte diverse. Iată de ce coabitarea istorică, dar şi aceea a multiplelor culturi şi religii din Banatul contemporan este o bogăţie ce merită nu numai să fie luată în considerare, ci şi exploatată în beneficiul Europei în ansamblul său. Chiar şi sărăcit ori recent uşor marcat de confuziile de valori din Balcanii limitrofi, multi- şi interculturalismul bănăţean rămîne o pildă credibilă în formarea unui Homo Europaeus sintetizînd idealurile lumii moderne şi postmoderne.

Ofensiva notarilor contra restului lumii

mai 31st, 2009

Unul din efectele crizei economice globale, care între altele a omorât afacerile imobiliare, a fost acela de a scădea dramatic veniturile notarilor din România.

S-au dus vremurile bune când la oraş făcea lumea coadă să vândă şi să cumpere garsoniere pe credit, iar la ţară să tranzacţioneze hectare moştenite de la bunicul şi lăsate pârloagă, brusc sărite de la unu la o sută de euro metrul pătrat, în speranţa că o trecere rapidă în intravilan va atrage investitorii imobiliari (să mai zică cineva că ţăranul român n-a beneficiat de pe urma integrării europene).

Anii 2005-2007 vor rămâne scrişi cu litere de aur – la propriu – în analele cabinetelor notariale româneşti, care au vârât la teşcherea cotă procentuală din totalul unei afaceri estimate la cel puţin o sută de miliarde de euro, adică aproximativ PIB-ul României. A fost o perioadă paradisiacă, în care preţioasa parafă cu timbru sec a funcţionat minunat ca o tiparniţă de bani.

Şi cum această nobilă profesie de ştampilat acte are în rândurile sale oameni întreprinzători, VIP-uri cu influenţă şi lobişti parlamentari eficace, e de înţeles că lucrurile nu puteau rămâne aşa, la cheremul suişurilor şi coborâşurilor economiei. Un fleac de criză nu poate sta în calea creativităţii acestui grup profesional bogat reprezentat printre parlamentari (sau consorţi, consoarte şi fii ai acestora). Trebuia găsit ceva care să înlocuiască în aceste vremuri grele veniturile în scădere de pe urma tranzacţiilor cu case şi terenuri.

Şi, surpriză-surpriză, s-a găsit: profitând de tărăboiul creat în jurul noilor Coduri civile şi penale, care a ridicat praful până în grindă, Uniunea Notarilor Publici, cu sprijinul nepreţuit al câtorva deputaţi (notari şi ei), s-a strecurat seara în biroul unde stăteau încuiate proiectele de Coduri, le-a scos din sertar şi a operat cu tuş mov de ştampilă câteva amendamente bine ţintite. Mai precis, vreo 33 la număr.

În esenţă, e vorba de faptul că o grămadă de proceduri contractuale civile care înainte se puteau face în formă scrisă, dar fără să fie legalizate la notar, acum trebuie trecute obligatoriu pe acolo, înregistrate, numerotate şi, bineînţeles, vămuite corespunzător. Ceea ce va crea complicaţii şi costuri greu de anticipat.

Formulele magice “încheiat în formă autentică” sau “declaraţie autentică notarială” au înflorit peste noapte şi în tot locul printre paragrafele Codului Civil, ca macii de primăvară în câmpurile de rapiţă. De unde înainte înscrierea în cartea funciară se făcea fără amestecul notarului, acum e nevoie de miraculoasa “încheiere”.

Dacă voiai să renunţi la un drept patrimonial, înainte te duceai şi declarai asta la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară; şi acum te duci, dar cu o preţioasă declaraţie notarizată în mână. Diverse decizii luate în comun de acţionarii unei firme trebuie şi ele să primească acum apostila notarului, altfel nefiind valabile.

Ceea ce îmi aminteşte de o păţanie recentă, când, printr-o mare excepţie, am vrut să fac copie legalizată după o diplomă de studii în străinătate. În mod normal, refuz să mă supun regulilor şi să mă căciulesc la autorităţi pentru a-mi “recunoaşte” studii în universităţi străine pe care n-au nici competenţa, nici mecanismele să le evalueze; în această privinţă, îndemn pe toată lumea la nesupunere civică: cine ne angajează pe baza acestor diplome străine, în regulă, cine nu, să-i fie de bine.

Aici fiind vorba de o simplă copie, mi-am zis, hai să încerc. Ei bine, notăriţa n-a putut legaliza copia xerox decât dacă în prealabil diploma ar fi fost tradusă în română, de un traducător autorizat, cu parafă şi comision, fireşte. Eu i-am spus că şi copia tot în engleză îmi trebuie, neavând ce face cu o traducere în română, şi am întrebat- o dacă nu poate pur şi simplu să autentifice că “poza xerox reproduce originalul”.

N-a putut, desigur, pentru motive care încă îmi scapă, dar mi-a propus ca traducerea autentificată în română să fie apoi retradusă în engleză, tot autorizat, cu parafă şi comision. Lasă că nu ştiu cât ar mai fi semănat conţinutul cu cel original – însă chiar şi atunci ar fi fost unele probleme, nefiind foarte limpede dacă doamna notar poate autentifica finalmente ceva în engleză etc.).

Dar să revin: probabil că lobby-ul notaricesc are argumente solide pentru fiecare din aceste noi complicaţii introduse în viaţa noastră (şi surse de venit în viaţa lor): o mai bună protecţie a dreptului de proprietate, evitarea unor dispute, descărcarea instanţelor de sarcini procedurale de rutină etc. Însă întrebarea este cât de departe poţi merge cu notarizarea vieţii private, în principiu.

Iar pericolul pe care îl constat aici e acela de a cădea într-o utopie legalistică kafkiană, în care nimic din ce fac eu ca individ nu e valabil dacă nu primeşte ştampila oficială a statului (contra unei taxe, fireşte), iar când mă duc la un ghişeu, să am obligatoriu în mână o declaraţie autentică cum că eu sunt chiar eu, cu timbru sec la un colţ.

Florin Dochia – «Şarpele dezaripat»

mai 31st, 2009

Editura Princeps Edit Iasi 2008
96 pagini
ISBN 978-606-523.002-6

În anul 2008, scriitorul Florin Dochia a publicat o nouă culegere de poeme «Şarpele dezaripat» la Editura Princeps Edit din Iaşi.

Florin Dochia este autorul volumelor de versuri: «Geometria singularităţii» Editura Premier 2003 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu» pentru Opera Prima); «Grădina de hârtie» Editura Premier 2003; «Conserva de fluturi» Editura Premier 2004; «33 – piatră, pasăre, duh» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2007 precum şi al unui volum de interviuri «Puterea lui don Quijote» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2006.

Poemele lui Florin Dochia poartă inconfundabil amprenta geometriilor fractale ale unui lirism nou, profund, neconvenţional, de factură filosofică, într-o variaţie aparent aleatorie, spre câmpul gravitaţional spectaculos al Eului. «Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută» spune Emil Cioran* şi aceasta poate defini tentaţia inefabilă a lui Florin Dochia de a se circumscrie necondiţionat Poeziei.

«Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/Ca să nu fiu gol în faţa oglinzii/(…)/La marginea prăpastiei am făcut zid de cuvinte» (Şarpele dezaripat) mărturiseşte autorul, şi nu este decât legitimitatea propriilor sale deziderate artistice pentru că Poezia este însăşi Viaţa, acolo unde deja «Respiraţia ca o carte deschisă» (Şarpele dezaripat) ne învaţă de la sine să colorăm propria identitate de efemeridă în Universul literelor.

Florin Dochia ştie dintotdeauna că «Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri» (Emil Cioran) într-un fenomen complex de “clustering”/aglomerare a ruinelor interioare, de aceea afirmă păstrând gravitatea mistică de muritor pe tărâmul ideatic «uneori mă îmbrac cu moartea pe dos/E doar o stupidă prejudecată că astfel viaţa/Nu va mai părea insalubră şi îngerul nu va degera/Cu privirea înflorită în fereastră» (Ad ventum).

Latentă şi însingurată stare de veghe în Calea Luminii chiar dacă până acolo «Tot ce ating se transformă în ceaţă aurie» (Păpuşa), reverberaţie ascunsă a lumii unde «tot ce ating se preface pe sine şi nu/Se vede care se ascultă pe sine şi nu se/Aude care se răneşte pe sine şi sângele/Nu curge singurătatea» (Păpuşa).

Există din ce în ce mai multe praguri înalte spre care destinul îşi delimitează tahicardiile, într-o stranie confluenţă a mareelor intime pentru că «Tot ce am stăpânit în devălmăşie de la o/Margine la alta a sufletului tot ce vând se/întoarce la mine mai mult în magaziile inimii» (Marfa şi banii), va mărturisi Poetul.

«Un înger în ger mă împingea fără chef la trezie» (Un înger în ger) defineşte singurătatea sa cu Îngerul pentru că desigur, «vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui/ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu/ e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece» (Şase semne despre moarte. M), singurătate ce transpare dincolo de tiparele cunoscute într-un areal nestatornic, dar cronicizat prin efectele sale inreversibile, ţinându-l închis în Logos ca într-o colivie organică, cu care se află endemic în simbioză malignă: «Totul a început când între aripi se pornise/Să cadă trupul ca o cascadă prăvălită de pe Munte.» (Moartea cea mică).

Şi mai departe, dincolo de Memorie, de semnele prevestitoare, o epidemie stranie pare să înghită lumea de dincolo de el, sporindu-i exponenţial neliniştea, disperarea «Vouă nu vi se mişcă mâinile şi nici/Ochii nu vi se mişcă şi nici pleoapele/Şi nici plămânii ori inima ce rost are/Să mă întreb dacă gândurile voastre/Sunt în mişcare ori au îngheţat aşa» (Sport extrem).

Această stare de spaimă se amplifică atunci când ceremonia desprinderii măştilor tuturor, nu numai a celor din jur, devine inevitabilă, autentică tragedie: «Desprind cu grijă masca, are încă/Lacrima desenată pe obraz sau e doar/Plânsul unui labirint încă tânăr »(Masca măştilor)

Moartea îşi adulmecă tulburată glifele acolo unde Poetul încearcă să descifreze Timpul din ce în ce mai strâmt, igrasios, bizară reprezentare grafică a dependenţei de eternitate «totul este să prinzi clipa/când lucru acesta se întâmplă» (Şase semne despre moarte. A) prin tot acest «aer curat ca după fulger/iau supradoza de vis»(Şase semne despre moarte. A)

«Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane» (Emil Cioran) într-un compus etern inaccesibil al neantului şi totuşi Florin Dochia încearcă să fie mesagerul marilor iluzii existenţiale «în această lume insuficientă şi fragmentară» (Emil Cioran) de dincolo de moarte: «în pieptul meu imaginat de o lume închipuită/cine va veni după mine va afla cu siguranţă:/şi eu am trecut pe aici» (Şase semne despre moarte)

«Şarpele dezaripat» este, dincolo de simbolul iconografic fantastic invocat în corpusul Poeziei, un ecou liric spre teurgia sufletului în căutarea esenţei divine din om, pe care, iată, scriitorul Florin Dochia îl îmblânzeşte invariabil cu «umbra de semn» a harului autentic.

Notă : *Pe culmile disperării, Emil Cioran

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 31st, 2009

Reflectii transculturale de traducator (III)

Promovarea internationala a ‚poetulul national’

In segmentul anterior am argumentat ca situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decat se crede, pledand pentru o strategie culturala la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevarat reprezentative, mult mai usor realizat in zilele noastre prin colaborari internationale intre traducatori romani si literati nativi. Mai spuneam ca pentru a primi recunoasterea meritata, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar daca traducerile mele au primit o anume recunoastere internationala, ele reprezinta totusi o foarte mica parte din opera poetului, mai mult un fel de mostra a valorii sale).

Dar, in ultima instanta, in lipsa unei promovari sustinute de guvernul roman, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care il intreprind de peste un deceniu, inclusiv prin infiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din pacate, la nivelul factorilor de decizie, pare sa existe nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitatii unui asemenea demers. Iata raspunsul primit la nivel de… Secretar de Stat, in 2006 : ’in urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? cand?) am remarcat ca spatiul american… nu este foarte interesat de lirica eminesciana, si, in general, de un poet din sec. XIX, efectele promovarii Romaniei in spatiul american in acest mod neputand fi decat minore.’

Argumentul inactualitatii lui Eminescu pare sa fi fost preluat ’din auzite’ si se combina absurd cu cel mercantil de ’cerere si oferta’ intr-o totala ignoranta privind cererea si ofera serioasa sau rolul mediatizarii adecvate. Pentru MAE nu mai exista scriitori universali, clasici studiati in universitati, accesati prin biblioteci si librarii… Ca sa nu vorbim ca ’proiectele derulate’ s-au rezumat la aniversari facute de catre romani, pentru romani, in cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minima din partea americanilor!

Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani in cateva sute de exemplare (Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de lupta cu morile de vant pentru obtinerea unui sprijin cat de cat.

Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingva / CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rand pe rand MAE-ului si Fundatiei Culturale Romane (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Roman (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Romanii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul catorva ani de lucru, era (si este) o oferta unica pentru lumea anglofona. Munca era facuta, traducerile primisera deja validari internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N-am gasit insa nici urechi care sa auda, nici ochi care sa vada.

Miopia birocratilor a impiediat MAE-ul sa remarce macar PR-ul pozitiv adus Romaniei de spectacolul The Legend of the Evening Star pus in scena in 2005 de un regizor american in ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanta si de catre ICR, care l-a mentionat printr-un email colectiv trimis romanilor, in romaneste (sic!) cu doar 3 zile inainte de premiera (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat in iunie 2008 tot in Manhattan (subliniez, fara sprijin romanesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu cateva zile inaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani in SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fata de asa ’reclama’ (promisa), mi s-a explicat ca ICR-ul are sarcina sa promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s-a trimis in cele din urma totusi un anunt). Daca explicatia este de inteles din perspectiva functionarii interne a ICR-ului, ea este inacceptabila dintr-o perspectiva mai larga.

In februarie 2008, m-am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decat cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost incurajat sa reiau cererea, raspunzandu-mi-se abia in toamna, in limbaj de lemn, ca DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectiva cu mentiunea ca oricum bugetul pe 2008 este epuizat… dar ca proiectul va fi reconsiderat in 2009… Desigur, n-am mai auzit nimic, intre timp, s-a schimbat si ’echipa’ de conducere…. a morilor de vant…

Nici initiativa pozitiva a unor functionari de stat romani ce lucreaza in SUA nu pare sa ajunga pana la nivelurile de decizie. In decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sa tin o serie de prezentari/recitari Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitatile din Arizona si Portland…. ’Pe drum’ insa, fiind in zona, am primit o invitatie neasteptata din partea Centrului de Studii Est-Europeene de la universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery on Sapana (aparut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitand Glossa in varianta mea englezeasca (care, in treacat fie spus, a inspirat cu cativa ani in urma pe compozitorul american William Toutant sa scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentata deja la cateva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa in contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul ca Desiderata a ajuns in topul … muzical prin anii ’60, recitata pe fundalul unui cor bisericesc, arata ca recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. In mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentru ca o strofa cheie este incrustrata la intrarea pe terenul central de la Wimbledon si a fost mediatizata…. ad nauseam). Glossa a fost primita, ca de obicei, cum nu se poate mai bine… unii minunandu-se ca e scrisa acum 125 de ani, iar altii intrebandu-ma…. de ce nu este cunoscuta… (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricarui ajutor releva cu prisosinta nu doar lipsa de perspectiva culturala ci si miopia legata de ’PR management’, caci adesea nici macar nu e vorba de bani.

Daca ICR NY (sau cele de pretutindeni) s-ar numi ’Institutul Cultural Roman Eminescu’, numele poetului – fiind astfel legat de Romania – nu s-ar instala in mintea localnicilor macar prin… asociere?

Daca acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitati culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizand-o drept o capodopera a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ?

Daca, asa cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universitatilor, centrelor de lingvistica si literatura comparata, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleza din intreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet in randul universalilor, acolo unde merita?

Cand s-ar putea realiza atat de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logica este ca… nu exista dorinta sau interes de a face ceva in aceasta directie.

O nota finala

In prezent, in afara de a le cere anglofonilor sa ne creada pe cuvant, nu le putem oferi decat foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentala a Romaniei este datoria romanilor, si nu se poate realiza decat printr-o strategie guvernamentala. Lasat la voia initiativelor individuale (indiferent cat de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piata, Eminescu va ramane in continuare necunoscut, sau va intra in atentia publicului strain doar prin teme senzationaliste (precum asasinarea sa politica) aflate intamplator, secundare imensei sale dimensiuni culturale.

Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativa daca Eminescu mai inseamna ceva pentru romani. Mi-e teama insa ca mentalitatea ’globalista’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernamantul si importanta traditiilor literare – cat si criza economica mondiala vor fi scuze suficiente ca romanii sa nu faca nimic. Sau cum zice Creanga: pana acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum inainte tot asa o sa ne fie!

DRRP-ul declara patriotard ca rolul sau este de a sprijini ’pastrarea identitatii culturale romanesti’ in Diaspora. Eminescu are un loc central in spiritualitatea romana, mai ales in Diaspora. Eminescu nu trebuie promovat printre romani, el este deja o permanenta iar coeziunea romanilor in jurul lui este un fapt. Comunitatile romaneasti de oriunde au nevoia mult mai mare de recunoasterea valorilor nationale de catre nativii tarilor unde traiesc! Fara o astfel de validare, mandria legata de ’romanitate’ si de figura centrala a culturii lor – Eminescu – va continua sa fie resimtita de orice emigrant doar ca nostalgie (in sarbatoriri facute de romani, intre romani si pentru romani), si ca frustrare a incapacitatii de a impartasi si strainilor (datorita handicapului de limba) ceea ce romanii stiu ca este constitutiv etniei lor.

A te identifica si mandri cu o valoare nationala de talie universala este o realitate mult prea elementara ca sa fie pusa in discutie. Romanul emigrant reactioneaza reflex la mentionarea lui Enescu, Brancusi sau a celorlalte figuri (culturale, sportive, artistice, etc.) cunoscute in lume, subliniind ca ’sunt romani’. Cand e vorba de Eminescu, nu au insa ce impartasi, pentru ca nu au cum. Scoaterea lui din acest anonimat transcultural ar trebui sa fie o prioritate a DRRP, dar promovarea internationala a lui Eminescu este cu mult dincolo de nostalgiile ’diasporenilor’. Ea priveste intocmirea unei strategii culturale a guvernului roman care sa inteleaga necesitatea si beneficiile unui asemenea demers.

Am ajuns la intrebarea de inceput, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate ca, de fapt, intrebarea a devenit inutila, poate ca intre timp romanii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul ca ma zbat inutil. Desigur, eu ma voi lupta si pe viitor, ca asa mi-e menirea sau impatimirea. Nu as fi scris insa randurile de fata fara sa-mi recunosc macar o urma de speranta…

Dreptul la opinie

mai 31st, 2009

Tot mai des mă întâlnesc în ultima vreme în spaţiul virtual cu persoane care îşi reclamă dreptul la opinie într-un mod care nu are nici o legătură cu dialogul. Aceste persoane nu doar doresc să-şi exprime opiniile, ci nici să nu fie contrazise. Cu alte cuvinte, doresc ca aceste opinii să fie tratate ca un fel de sentinţe finale şi să nu fie nici prea analizate, nici puse sub semnul întrebării.

Revista ACUM, pentru care dialogul direct intre autori şi cititori este înscris chiar pe frontispiciu, le apare într-o lumină supărătoare acestor purtători ad-hoc de sentinţe sub formă de opinii personale, considerându-ne aroganţi şi lipsiţi de eleganţă, neinformaţi şi abuzivi.

Nu scriu acest editorial pentru genul de persoane care persistă, fascinate de ego, în clamarea dreptului lor la opinie, pentru că a dialoga cu ele este imposibil. Scriu pentru cei care, asemenea mie, trebuie să trăiască într-un mediu în care numele libertăţii de exprimare este luat în deşert.
Majoritatea celor care citesc aceste rânduri cunosc sau au auzit de Primul Amendament la Constituţia SUA, care spune:
Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the government for a redress of grievances.
În esenţă, acest amendament separă statul de religie, garantează libertatea cuvântului şi a presei şi dreptul cetăţenilor de a se aduna paşnic şi a cere în scris guvernului îndreptarea unor stări de lucruri.

Cu toate acestea, experienţa judiciară americană (bazată pe precedenţă) a arătat că există cazuri în care libertăţile constituţionale oferite de Primul Amendament pot fi restrânse într-un cadru constituţional. În acest scop a fost definit termenul (şi testul) de „clear and present danger” – pentru descrierea cazurilor în care exercitarea libertăţilor respective crează, în context, un pericol clar, iminent, de iniţiere a unei acţiuni ilegale.

De ce această informare? (Minimală în raport cu complexitatea subiectului) Pentru că la ACUM ne ghidăm, între altele, şi după Primul Amendament al Constituţiei SUA. Modul în care punem în context pericolul pe care îl reprezintă anumite opinii ale cititorilor nu este criptat ci se găseşte în multiplele texte, aflate on-line, care definesc politica noastră editorială. Între altele, din această politică face parte şi delimitarea unor categorii de opinii pe care le recepţionăm, potrivit naturii lor, pentru ca aceia care se regăsesc în paginile noastre să aibă certitudinea că într-adevăr opiniile sunt libere în ACUM, dar asta nu înseamnă că ni le şi însuşim.

Interpretarea noastră a pericolelor clare şi iminente, în baza cărora restrângem dreptul la opinie, vizează în primul rând comportamentul de troll (insistenţa de a furniza ecouri la nesfârşit, lipsite de substanţă şi, cel mai adesea, de legătură cu articolul), limbajul obscen, propagandismul de orice fel sau publicitatea mascată, scrisul „după ureche”. Fiind cei care sponsorizăm revista ACUM, noi facem şi aceste legi.

În rest, faptul că un cititor îşi permite să-l facă arogant şi nesimţit pe directorul publicaţiei, să afirme că redactorul şef cenzurează sau pune etichete nedrepte, nu are de ce să nu fie tratat ca un drept legitim la opinie şi publicat ca atare. La urma urmelor, alaturi de atatea forţe mondiale care conspiră impotriva acestor supăraţi, de ce n-am fi şi noi una dintre explicaţiile pentru care ei n-au găsit încă uşa care duce de la periferie mai înspre realizare personală?

Declaraţii dure despre R. Moldova în Parlamentul României

mai 25th, 2009

Călin Popescu Tăriceanu (deputat PNL): “Voronin este un bătrân aparatcic”; „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului”.

Titus Corlățean (Preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a Camerei Deputaților): „Interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”; „Cine se naște din cetățeni români, este cetățean român, chiar dacă pierde cetățenia din motive neimputabile lui”.

Tudor Panțâru (deputat PSD, originar din Republica Moldova): “Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”; „E în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp. Rus) să rămână în coasta ei”; „Dacă UE nu ar fi ipocrită cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”.

Bogdan Olteanu (Deputat PNL): „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”; „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea ca altele de acest fel”.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai tari declaraţii ale câtorva dintre politicienii români de marcă, făcute zilele trecute la Sala Drepturilor Omului de la Bucureşti, în cadrul unei dezbateri – “Solidari cu Moldova – Soluţii europene pentru o democraţie reală în Republica Moldova” – pe marginea abuzurilor din Republica Moldova. Iniţiator – deputata Alina Gorghiu (PNL România).

Cred că a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente de la Bucureşti, din această săptămână, cu referire la R. Moldova. Un eveniment la care, după cum anunţam anterior, au participat specialişti în probleme de politică externă din cadrul Ministerului Român al Afacerilor Externe, Administraţiei Prezidenţiale şi Parlamentului României, ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului şi pentru promovarea libertăţii presei din România, reprezentanţi ai ONG-urilor din Republica Moldova, studenţi basarabeni, dar şi cetăţeni semnatari ai petiţiei “Solidari cu Moldova” (vezi aici). Document care, de altfel, la iniţiativa deputatului Alina Gorghiu, a adunat peste 3500 de semnături şi care, aşa cum promit iniţiatorii, va ajunge pe masa decidenţilor europeni.

Călin Popescu Tăriceanu: “Alegerile din acest an (n.n. din R.M.) – o uriaşă farsă electorală”

Dezbaterea pe marginea situaţiei R. Moldova a fost deschisă de nume sonore, precum cele pe care le citam la începutul textului. Astfel, Călin Popescu Tăriceanu, fostul prim-ministru al României, şi-a început discursul destul de acid afirmând că “Voronin este un bătrân aparatcic” şi că „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului” până acum. Fostul prim-ministru al României a ţinut să remarce şi faptul că R.M. trebuie să rămână “un subiect de actualitate” pentru România. Referindu-se direct la alegerile din 7 aprilie 2009, politicianul a atras atenţia asupra “uriaşei farse electorale” care s-a produs. Iată de ce, Călin Popescu Tăriceanu atrage atenţia şi susţine că “atâta vreme cât în R.M. în funcţiile cheie vor fi oamenii vechiului regim, lucrurile nu se vor schimba”.

Şi are perfectă dreptate. Nu poţi construi un stat bazat pe valori democratice, dacă cei care stau în fruntea acestuia sunt de altă factură şi sunt adepţii unor idei şi valori vechi comuniste. De aici şi afirmaţia fostului prim-ministru român: “Noi (n.n. România) trebuie să susţinem R.Moldova, dar nu în orice condiţii”.

Când vine vorba de regimul de vize, introdus de către autorităţile moldovene pentru cetăţenii români, părerea lui Călin Popescu Tăriceanu este la fel ca şi politica pe care o promovează în prezent Bucureştiul. El spune că România nu trebuie să răspundă R. Moldova cu aceeaşi monedă. Cât despre cetăţenie, politicianul precizează că “ţara nu duce o politică agresivă acordând cetăţenie”.”Nu facem decât să o dăm pe merit”, a concluzionat deputatul.

În completarea discursului lui Călin Popescu Tăriceanu, deputatul conservator Sergiu Andon a ţinut să atragă atenţia asupra următoarei idei: “Democraţia se poate perfecţiona, pe când dictatura, dacă se perfecţionează, devine şi mai periculoasă”.

Titus Corlăţean: Subiectul cetăţeniei nu trebuie să fie “jucat electoral”

Interesant a fost şi discursul lui Titus Corlăţean, Şeful Comisiei de Politică Externă a Senatului României. El a împărtăşit cu empatie celor prezenţi impresii din ultima sa călătorie la Chişinău. Deputatul Partidului Social spune că, pentru prima dată, s-a simţit în siguranţă la Chişinău doar când a păşit, la întoarcere, pe scara avionului de la TAROM.

Iată că R. Moldova devine nu doar o sperietoare pentru turiştii străini, cum scriam zilele trecute (vezi MAE francez avertizează: Nu mergeți în Transnistria!), ci, mai nou, chiar şi pentru diplomaţii occidentali. De unde şi explicaţia lui Titus Corlăţean că „interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”. Mai rău decât atât, nu cred că se mai poate!

Cu toate acestea, Corlăţean spune că, deşi România a trecut în sfera euroatlantică ne este alături. Dincolo de toate eforturile vecinilor, politicianul atrage atenţia că soluţia schimbării “vine din interiorul societăţii”. O societate care, în R. Moldova, potrivit lui Titus Corlăţean, este una “uitată de timp, de tip sovietic şi extrem de bine controlată”. O societate care trebuie în primul rând informată, susţine politicianul.

Ca şi Călin Popescu Tăriceanu, Titus Corlăţean s-a referit şi el la unul dintre cele mai discutate subiecte de o parte şi de alta a Prutului – cetăţenia română. Corlăţean susţine că acest subiect nu trebuie să fie “jucat electoral” la Bucureşti. De aceea, atât deputatul de la PSD, cât şi alţi colegi parlamentari, printre care şi Tudor Panţâru, au accentuat că partidele politice române trebuie să se pună la masa comună şi să analizeze situaţia creată. Inclusiv introducerea regimului de vize în R.M. pentru cetăţenii români. “Noi (n.n. România) suntem o voce în UE”, a atras atenţia politicianul.

“În R. Moldova opoziţia e mai slabă decât puterea”

Părerea îi aparţine deputatului ungur Gyorgy Frundo, reprezentant al UDMR. El crede că dacă basarabenilor li s-ar acorda cetăţenie română “rusofilii de acolo şi-ar îndeplini, astfel, visul ca R.M. să devină pământ rusesc”. Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate, dar, din păcate, în timp ce primea replica pe marginea ideilor exprimate, deputatul de la UDMR a părăsit sala fără oarecare scuze sau explicaţii de rigoare.
De remarcat că parlamentarul de etnie maghiară a făcut, din acest punct de vedere, notă discordantă la respectiva reuniune în ceea ce priveşte subiectul abordat.

Tudor Panțâru: “România a fost prinsă pe picior greşit”

Aceasta este una dintre afirmaţiile din discursul lui Tudor Panţâru, deputat PSD pentru românii din afara României (Europa de Est), care a avut un discurs “la zi”, penetrant şi bazat pe argumente bine închegate.
“Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”, a precizat pentru început Panţâru. Abordând problema cetăţeniei, deputatul a ţinut să precizeze că „dacă UE nu ar fi ipocrită, cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”. În chestiunea dată, Tudor Panţâru a ţinut să facă trimitere la Bulgaria, ţară care restabileşte fără oarecare probleme cetăţenia bulgarilor, inclusiv celor din R. Moldova. “Bulgaria acordă pe bandă rulantă cetăţenie celor din Macedonia!”, a atras atenţia deputatul. Prin urmare, mă întreb, care e diferenţa? Aşa cum a spus şi Panţâru, exemplul trebuie să dea de gândit celor care se tem de paşaportizarea românească a cetăţenilor moldoveni.

Tranşant în discursul său, deputatul Panţâru a mai subliniat că „e în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp.Rus) să rămână în coasta ei”. Tudor Panţâru mai spune că ”România are tot dreptul să apere valorile europene în R. Moldova” deoarece, consideră el, “aceasta este cartea pe care trebuie să mizeze”. Iată de ce, ca şi antevorbitorii săi, deputatul de la PSD consideră că solidaritatea partidelor politice româneşti, faţă de chestiunea R. Moldova, este imperios necesară.

În sprijinul acestei idei, Eugen Popescu, directorul Romanian Global News a menţionat că ”Parlamentul României este instrumentul fundamental al neamului românesc” şi de aici trebuie să vină direcţia de abordare a problemei basarabene la Bucureşti.
În concluzie, Tudor Panţâru a ţinut să mai sublinieze că “Guvernul României ar trebui să iniţieze la CEDO, fără întârziere, o plângere contra R. Moldova pentru acţiunile sale antidemocrate din ultima vreme”.

Bogdan Olteanu: „A sunat ceasul lui Voronin”

În încheiere, Bogdan Olteanu, fostul şef al Camerei Deputaţilor, a ţinut să încurajeze tinerii din R. Moldova şi nu numai, preicizând că “diferenţele nu sunt între cetăţenii României şi cei ai R. Moldova”. „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”, a precizat Olteanu, dar, continuă el: „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea la fel ca altele de acest fel”. Bogdan Olteanu a mulţumit presei, atât din România, cât şi din R. Moldova (atenţie – celei de opoziţie, care informează publicul corect), pentru curajul şi aportul său semnificativ în perioada de după 5 aprilie.
Chiar dacă Bogdan Olteanu se arată optimist şi speră ca “mogulii din România” să poată investi jurnalistic în R. Moldova, am ţinut să îi răspund cu pesimism că acest lucru este mai puţin posibil în actualele condiţii. În contextul în care TVR-ul este scos de pe piaţa media de la noi, jurnaliştii români sunt expulzaţi, iar presa locală de opoziţie, care abia de mai rezistă, mai putem noi vorbi de oarecare proiecte mediatice româneşti la Chişinău? Constat cu tristeţe că NU.
În acest context, Bogdan Olteanu, a ţinut să precizeze că România trebuie neapărat “să sprijine conectarea cetăţenilor R.M. la valorile europene”.

Să sperăm că vom reuşi cu adevărat să “ne conectăm la valorile europene” nu doar la modul declarativ, cum a făcut partidul comunist până acum, dar şi real, aşa cum ar trebui şi este firesc să fie în planurile unei ţări care se află “în coasta Europei”.

Noutati senzationale din genetica: inceputurile medicinii personalizate

mai 25th, 2009

1. O prezentare generala a problemei

In ultima vreme noutatile din genetica se succed cu o rapiditate uluitoare, mai ales dupa ce genomul uman a fost studiat pe un grup mare de persoane.
Situatia este urmatoarea: orice fiintza umana are aproximativ trei miliarde de perechi de “litere” de ADN, dintre care numai circa 1% difdera intre indivizi diferiti. Restul sunt identice. Prin studierea unui numar mare de genomuri de la persoane diferite s-a reusit sa se faca o corelatie intre prezentza anumitor anomalii genetice si prezentza unor boli. Numai un studiu foarte detaliat si complicat poate elucida corelatia dintre erorile de copiere a informatiei si prezenta unor boli, iar uneori o singura grupa metil sau fenil poate determina aspecte importante din viata omului (ca in cazul bolii numita “nebunia piruvica”).

As vrea sa fac o paralela intre codificarea informatiilor de catre specia umana (in scris) si codificarea informatiilor de catre animale si plante.

Analogia aceasta se poate face mai bine cu sistemul cel mai simplificat de scriere, de exemplu alfabetul latin. Exista circa 20-25 de litere cu care se pot scrie o infinitate de volume de carti. La fel, in natura exista numai 20-23 de aminoacizi prin imbinarea carora se pot crea o infinitate de proteine.
Mai adanc, la nivelul ADN-ului, exista o corespondentza intre grupari de trei “baze” (codoni) se poate codifica “programul ” pentru fiecare aminoacid, etc.

Cateva curiozitati au atras atentia cercetatorilor cu aproape un deceniu in urma: toti se asteptau ca omul sa aiba un genom extrem de complicat, avand in vedere ca noi credem ca suntem “incoronarea creatiei”. Nimic mai fals: in loc de peste 100 000 de baze, cat asteptau geneticienii sa aiba genomul uman, exista numai vreo 22 000! Tot atat cat soarecii, cu care avem un numar foarte mare de asemanari! Suntem mai rude cu soarecii decat cu cainii sau vacile! Iar vacile sunt rude bune cu…delfinii!

Vietuitoarea cu numarul cel mai mare de “instructiuni genetice” este planta de liliac. Cand am in mana o floare de liliac ma gandesc intotdeauna ca este culmea creatiei pe pamant, ca numar de informatii necesare pentru a o crea, avand nevoie de cinci ori mai multe “instructiuni” decat fiinta umana!

Evident ca lucrurile sunt cu mult mai complicate, dar analogia cu scrisul nu se opreste aici. Ca si in cazul scrierii, este nevoie de semne de punctuatie si de pauze intre cuvinte. Exista si echivalentul chimic pentru acestea, uneori prin repetare de litere alteori in mod diferit. Mai departe, sa ne amintim cum a evoluat scrierea noastra. Pornind de la sistemele arhaice (egiptean si cuneiform), s-a ajuns treptat la scrierea feniciana (cu ruda ei, scrierea ebraica), care consta in scrierea exclusiva de la dreapta la stanga si folosirea exclusiv a consoanelor. Odata ajuns pe mana grecilor, alfabetul fenician a evoluat, completandu-se cu vocale, iar scrierea de la dreapta la stanga a evoluat si ea, ajungand la stadiul “boustrofedon”, adica “de-a-mboulea”, respectiv asa cum arau pamantul grecii intorcand boul care conduce plugul de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga, sa acopere toata suprafatrza fara intreruperi. Apoi s-a simplificat ajungand exclusiv de la stanga la dreapta.

Cam aceleasi etape le-au cunoscut si “textele biologice”!! Interesant faptul ca informatiile s-ar fi transmis corect si fara ajutorul vocalelor. Inventia vocalelor (de catre greci) tine de dorinta de a scrie…POEZIE!
Si in ADN-ul uman sau al altor vietuitoare exuista destula redundantza, pe care o putem asocia cu …poezia!

2. Medicina personalizata

Pana acum ne-am obisnuit ca medicii sa prescrie pacientilor o retzeta foarte generala, dupa tipul de boala respectiv. A aparut acum, deodata, posibilitatea ca printr-un simplu test genetic, pacientul si din pacate si companiile de asigurari) sa aiba posibilitatea sa afle deodata tot ce tine de sanatatea lor! Daca vor avea tendinta sa faca o boala de inima, daca vor dezvolta o boala mintala, daca vor avea probleme cu ficatul, fierea, chelia, potentza sexuala etc. Daca vor fi violenti sau pasnici, daca vor avea tendinta spre criminalitate, la fel.
Cu cat mai multe genomuri individualizate se vor cerceta, cu atat mai completa va fi harta sanatatii personale.

Si totusi, acest lucru care a devenit deja realitate pentu unii, va efectua o schimbare cu mult mai adanca in societate. Deja exista posibilitatea ca societatea umana sa se scindeze in doua. Nu intre sanatosi si bolnavi, nu pe linia prosti-inteligenti, ci pe linia deja existenta bogati-saraci!

Cei bogati pot beneficia deja de tratamente la care cei saraci nu pot nici macar sa spere. Cand bazele genetice ale sanatatii, inteligentei, frumusetii etc vor fi total determinate (ceea ce este inca de acum “in lucru”) diferentierea cea mai mare se va face intre cei care au bani sa profite de aceasta medicina si cei care nu au!

3. Oameni fosforescenti?

Deja calea “miracolelor” pe cale naturala este deschisa. In China (tara care nu are prea multe reguli etice de respectat in domeniul cercetarii) deja s-a reusit prelevarea unor gene de la fiinte marine luminiscente care s-au transferat la porci cu succes. Au rezultat niste porci a caror piele lumineaza noaptea ca meduzele de la care au fost transferate genele respective!

Eu sunt absolut sigur ca deja exista in lume multi doritori de a dansa in baruri, fiind fosforescenti-natural! Dar problemele de etica au impiedicat deocamdata raspandirea acestei mode. Se studiaza totusi acum si alte gene miraculoase: de exemplu polipii marini au proprietatea sa se refaca integral cand sunt taiati si chiar se reasambleaza daca sunt taiati in bucati la nivelul celulelor, in decurs de doua zile! Si pana acum au existat probleme etice reale sau inventate, dar de acum inainte numarul lor va creste imens.

4. Biserica si etica

Din nefericire pana cum nu exista organisme credibile al caror rol sa fie stabilirea de reguli etice valide. Spun “reguli valide” pentru ca regulile stabilite deocamdata de biserici sunt de multe ori irationale si contraproductive, intrucat se bazeaza pe mituri. De altfel ele sunt calcate in picioare tot timpul. De exemplu d3e curand papa de la Roma a primit vizita unor fosti copii ale pentru care fecundarea initiala a avut loc in eprubeta. Ce sa faca papa: sa continue condamnarile, sustinand in acelasi timp ca este “pro-life”?? Nu merge! E caraghios. Oamenii exista deja. Au fost nascuti si au la randul lor copii. Simpla lor existentza il pune pe papa intr-o lumina ridicola.

De exemplu, exista deja un numar urias de ovule fecundate, tinute in banci speciale in azot lichid. Ele pot (in principiu) sa fie reimplantate in femei si sa produca copii, dar pentru majoritatea sansa lor este zero. Vor fi aruncate la gunoi! Cu toate acestea cercetatorii nu au voie sa faca experiente cu ele “din motive etice”. Am vrut si eu sa inteleg eticismul acesta dar nu am reusit: devreme ce tot vor putrezi, de ce nu pot fi folosite inainte de a muri in cercetare, pentru a crea o lume mai buna? Eu nu considera acesta un motiv real.

Adevarata controversa este stranie: credinciosii spun ca momentul fecundarii este momentul crearii unei noi fiinte umane. Cercetatorii spun ca nu este adevarat, intrucat pana la varsta de 3 luni un fetus nu are deloc creier. Fiinta umana fara creier nu este “umana”!
La o discutie la Roche Palo Alto eu l-am intrebat pe un pionier al denomului uman daca nu se poate face un experiment in fatza lumii sa veden cine are dreptate? De exemplu ovulele fecundate se tin in azot lichid. De ce sa nu incercam sa-i pastram in azot lichid si pe “reverenzii” Pat Robertson sau pe Jerry Falwell (doi bigoti renumiti in SUA)? Bineinteles ca lumea a ras.

Totusi, probleme etice exista intr-adevar. Daca e sa ne referim numai la faptul ca azi exista o diviziune intre oameni din punct de vedere financiar de exemplu, pana la urma tot de etica tzine. Daca mergem inainte tot asa s-ar putea sa ne trezim deja cu o divizare a lumii ingrozitor de nedreapta, la care nu-i putem gasi deocamdata nici o solutie.

Călătorind prin Univers

mai 25th, 2009

Asociaţia Culturală Noua Acropolă, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Primăria Municipiului Timişoara şi Radio Timişoara vă invită la evenimentul „Călătorind prin Univers”, dedicat Anului Internaţional al Astronomiei.

Acest eveniment are ca scop popularizarea ştiinţei astronomiei în rândul publicului timişorean de toate vârstele. Prin urmare organizatorii vă propun:

§ o expoziţie de 40 de postere, conţinând elementele de bază ale astronomiei;

§ observaţii astronomice;

§ show de planetarium digital;

§ ateliere interactive şi creative, pentru copii, tineri şi adulţi;

§ teatru;

§ mese rotunde;

§ videoproiecţii;

§ concurs de fotografie

§ spectacol folcloric

Momentul deschiderii, adică zilele de 22 şi 23 mai, va oferi publicului timişorean o călătorie extraordinară până la limitele universului cunoscut şi o serie de ateliere în care prof. Simona Ivascu (Lic. Grigore Moisil) şi Doru Dragan (Astroclubul Altair) vor explica primii pasi in descoperirea acestui domeniu misterios.

Totodată, în perioada 22-24 mai, se vor desfăşura şi Zilele culturii germanilor din Banat. Sărbătoarea „Germanii se întorc în Banat” se va desfăşura în cadrul programului „ Timişoara, Mica Vienă” şi va consta într-un spectacol de folclor care va începe vineri, 22 mai de la ora 20.

Vă invităm aşadar să participaţi cu entuziasm la toate aceste manifestări, la aventura cosmosului şi de asemenea la concursul de fotografie, O călătorie în Univers, cu tema: „Cerul înstelat deasupra mea…”. Informaţii suplimentare veţi găsi pe site-ul Primăriei Municipiului Timişoara (www.primariatm. ro) şi pe cel al Asociaţiei Culturale Noua Acropolă (www.noua-acropola. ro).

Vineri 22 mai 2009, Piaţa Unirii

20:00 – 21:30 spectacol de folclor german cu: Fanfara Eisenbahner Musikanten şi Trupa de dansuri din Singen, Germania, Ansamblul folcloric \”Leöwey\” al germanilor din Pécs, Ungaria Ansamblul de dansuri populare al saşilor din Sibiu, Ansamblul de dansuri populare svăbeşti \”Banater Rosmarein\” din Timişoara, Trupa de copii \”Hänschenklein\”

21:30 –Deschiderea evenimentului, CĂLĂTORIND PRIN UNIVERS

22:00 – Compania Dan Puric cu spectacolul ”Toţi cinci”

Observaţii astronomice

Sâmbătă 23 mai 2009, Piaţa Unirii

11:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

17:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

19:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

21:30 Show de planetarium digital pe maxiscreen

prezintă: Adrian Sonka de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

Observaţii astronomice

Duminică 24 mai 2009, Piaţa Unirii

10:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona IvaScu, Lic. Grigore Moisil

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinţa: Asociaţia culturală Noua Acropolă

19:00 Teatru: Micul prinţ

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

Vineri, 29 mai 2009

17:00 Masa rotundă: Cum se schimbă un Ev Mediu?(Partea I)

Provocarea lui Giordano Bruno

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărturesti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

Sâmbătă, 30 mai 2009

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinta: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

16:00 Masă rotundă: Cum se schimba un Ev Mediu?(Partea a II-a)

Soluţia lui Galilei

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelive17:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

locaţie: Piaţa Unirii

Duminica, 31 mai 2009

17:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

22:00 Frumuseţea cosmosului, videoproiecţie

montaj realizat de: Institutul de Antropologie Hermes al Noii Acropole

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

sursa: wellstimisoara

“Vrem altă Românie, mai bună” – interviu cu Ducu Hâncu, autorul “Imnului turistic al României”

mai 25th, 2009
Grupul satiric happyfish.roGrupul satiric happyfish.ro

De câteva săptămâni o parodie intitulată “Imnul Turistic al României” face furori pe internet http://www.youtube.com/watch?v=1FYl9p3VYNg. Interpretat de Happyfish.ro, imnul tratează cu sarcasm starea actuală a turismului în România, fiind pe alocuri extrem de dur, cu referiri explicite la prostituție și pedofilie. Unul dintre autori, fostul meu coleg de la BBC, Alexandru “Ducu” Hâncu a avut amabilitatea să stea de vorbă cu revista ACUM despre acest imn controversat.

1) Ce reacții ai avut la \”Imnul turistic al României? Ai fost făcut anti-român, vândut, etc?

- In mod clar, “The End of Choice”, parodia noastra la ideea de Imn turistic al Romaniei, a atins o coarda extrem de sensibila. Dupa trei saptamini, am depasit 200.000 de vizionari – pe Youtube.com, Happyfish.ro, 220.ro si celelalte situri care au postat videoclipul. Evident, nu puteau lipsi reactiile negative. Am fost acuzati pe forumuri ca sintem tradatori, anti-romani, vinduti, “alogeni”, am fost injurati in toate felurile. Unul dintre noi a primit si amenintari cu moartea. Apoi, mai multe asociatii din turism, impreuna cu Departamentul de Turism al Primariei Bucuresti,

(vezi link-ul : http://www.smartnews.ro/Business/11674.html)

au cerut interventia “organelor abilitate ale statului”, acuzindu-ne de “defaimare a Romaniei, subminare a intereselor nationale, distorsionarea rau intentionata a imaginii unei destinatii turistice, instigare la proxenetism, prostitutie, pornografie, pedofilie, trafic de organe si alte nemernicii”. Criticile, insultele, atacurile, au fost insa net eclipsate de mesajele pozitive, de felicitarile si de incurajarile pe care le-am primit. La radio si la televiziune, Mihai Dobrovolschi, Iulian Tanase, Razvan Simion si Dani Otil, Realitatea TV, Mihai Morar, Radu Moraru au difuzat parodia noastra, iar ultimii doi ne-au invitat la emisiunile lor. Pe net, zeci de bloguri au preluat clipul si l-au comentat, sporindu-i si mai mult popularitatea. E interesant, de asemeni, ca destule personalitati din mass-media ne-au laudat in particular, dar n-au facut-o si in public. Culmea, unul dintre ei ne-a spus “bravo, baieti”, iar dupa aceea, la o emisiune de televiziune, n-a facut decit sa incerce sa ne demoleze, sugerind ca sintem tradatori, vinduti, alogeni, si tot tacimul. Deh … Cele mai interesante reactii ni s-au parut insa cele venita din tabara “Imnului oficial”. Intr-un interviu la televiziune, Ministrul Turismului, Elena Udrea, a spus,in esenta, ca parodia noastra va spori popularitatea cintecului compus de Marius Moga, iar criticile sunt un ajutor. O reactie impecabila. In ce-l priveste, Marius Moga ne-a spus, in direct la emisiunea lui Radu Moraru, ca “The End of Choice” i-a placut si l-a facut sa rida.

2) Cum răspunzi acelora care te acuză că denigrezi imaginea turismului românesc și a României?

Ca sa rezolvi o problema, intii trebuie sa recunosti ca exista. Capul ingropat in nisip nu rezolva nimic. Odata ajunsi aici, turistii straini vad imediat prapastia dintre realitate si imaginea idilica din imnul comandat de ministerul turismului. Dupa “The End of Choice”, noi am produs o continuare, intitulata “ Come to Bucharest – Imnul turistic loveste din nou”. Va invit sa o vedeti – o gasiti la adresa :

http://happyfish.ro/vrem_alta_romanie/come_to_bucharest/

sau pe Youtube. E o plimbare prin centrul istoric al Bucurestiului, care arata ca o zona de dezastru. Coloana sonora e chiar imnul ministerului turismului, cu cuvintele traduse pe ecran, in limba romana. Contrastul intre versuri si imagini e absolut socant.
Dincolo de turism, important e insa altceva : in ce fel de tara vrem sa traim? “The end of Choice” face parte dintr-un serial intitulat “Vrem alta Romanie”, pe care l-am inceput anul trecut pe Happyfish.ro. E un serial in care spunem tot ce nu vrem sa mai insemne Romania. Parodia de imn turistic a avut succes in primul rind pentru ca versurile nu mint, ci prezinta strict realitatea. N-am inventat nimic, productia noastra nu e o fictiune. Sunt fenomene dureroase, unele cumplite, pe care autoritatile din Romania, la aproape 20 de ani de la caderea comunismului, tot nu reusesc sa le stavileasca – de pilda traficul cu organe, pedofilia, prostitutia. In schimb, in plina criza, se gasesc bani de la buget pentru un Imn turistic. Asa cum s-au gasit in trecut bani pentru promovarea Romaniei ca “Tara a Vampirilor” – poate n-ati uitat de proiectul cu Dracula Park. Noi nu vrem sa fim “tara vampirilor”, a prostitutiei, pedofiliei, traficului cu organe, a mitocanilor cu bani, a infrastructurii care se prabuseste, a coruptiei, a realitatii cosmetizate, a fictiunii puse in locul adevarului. Ca lucrurile pe care le criticam exista si in alte tari nu e un argument. Noi vrem sa dispara din tara noastra. Sa nu mai fie. Vrem alta Romanie, mai buna. Punct. Judecind dupa cele peste 200.000 de vizionari pe net, se pare ca foarte multi romani sint de acord cu noi. Si asta, fiindca inteleg perfect diferenta dintre critica si lipsa de patriotism. Si stiu ca umorul e, de foarte mult ori, cea mai eficienta forma de critica.

3) Care crezi că va fi efectul răspândirii pe internet a acestui imn?

Sincer, habar n-am. Deocamdata, clipul continua sa atraga vizionari. E un punct de reper in internetul romanesc. Sa fim realisti – un videoclip, oricit succes ar avea, nu o sa schimbe mare lucru. E foarte bine insa ca oamenii l-au vazut, au ris, au ramas pe ginduri, au reactionat. Vorbind strict din punctul nostru de vedere, suntem fericiti ca stilul nostru de umor, si in general, stilul nostru de-a face lucrurile, a inceput sa prinda. “The End of Choice” a atras atentia, a functionat ca un reflector pus pe toate productiile noastre, sporindu-le popularitatea. Nu e vorba doar de Happyfish, ci si de Green Channel, canalul nostru de emisiuni “live”, de Sisters.ro si de Cinemania.ro. E un succes de care aveam nevoie. Lucram la o firma mica si facem ceva foarte dificil : productie video pentru internet, la calitatea productiilor de televiziune. E dificil pentru ca, deocamdata, nimeni nu prea stie cum ajungi la succes comercial cu asemenea productii. Si s-a pravalit peste noi si criza, care a decimat bugetele de publicitate, exact cind ne lansam cu adevarat. Din fericire, Sorin Marin – cel care a creat fundatia si festivalul de film “Anonimul” – e un patron care are curajul sa riste cu o asemenea investitie, gindita pe termen lung. Si care ne da sansa sa incercam, sa exploram diverse variante. Altii, n-ar avea nici pasiunea, nici rabdarea sa o faca.

4) Mai sunt în plan astfel de \”creații\”?

Da. Urmatoarea va fi gata cit de curind, poate chiar saptamina aceasta. Dragos Musat, Patrick Andre de Hillerin, George “Gojira” Andreescu sint oameni cu foarte mult talent si lucram foarte bine impreuna. Nu stiu cind o sa mai repetam succesul cu “The End of Choice”. De incercat, insa, vom incerca. Si, cu un pic de noroc, cine stie? Deocamdata, va asteptam in fiecare zi pe happyfish.ro.

O expoziţie ca o victorie: Medalion Egon Marc Lövith, la Muzeul de Artă din Cluj

mai 25th, 2009
Maestrul Lövith acordă autografeMaestrul Lövith acordă autografe

În 21 mai maestrul Egon Marc Lövith a împlinit 86 de ani. Tradiţionalul “La Mulţi ani !” a răsunat în Palatului Bánffy care găzduieşte Muzeul de Artă din Cluj. La vernisajul expoziţiei omagiale a participat un public numeros confraţi artişti, critici de artă, prieteni. A venit atâta lume încât mulţi n-au mai încăput în sală aşteptându-şi rândul pe terasa care dă spre curtea interioară a clădirii baroce.
După cum a arătat în alocuţiunea introductivă dr. Alexandra Rus, curatorul expoziţiei, exponatele sculpturi în metal şi în lemn şi desene aflate în patrimoniul instituţiei, unele expuse în premieră, sunt relevante pentru tematica şi stilul proprii artistului. Lucrările Maternitate, Focul, Holocaust şi portretele lui Bach şi Brâncuşi, sunt realizate în maniera inconfundabilă prin care Egon Marc Lővith a devenit unul dintre marii inovatori ai sculpturii ardelene din veacul XX . În paralel au fost proiectate filme documentare despre viaţa şi opera lui Egon Marc Lővith .
Maestrul îmbrăcat elegant a ascultat cu atenţie elogiile, a strâns mâini, a surâs şi a schimbat impresii cu relaxarea artistului obişnuit cu astfel de evenimente. Firesc, dacă ne gândim că e cea de a şaptea expoziţie personală organizată de Muzeul de Artă din Cluj, incredibil dacă ne reamintim realitatea semnalată într-un articol pe care l-am publicat anul trecut şi în revista Acum. Iată câteva fragmente:
„La 21 mai 2008 Egon Marc Lővith, cunoscutul şi apreciatul sculptor, pictor şi grafician clujean, supravieţuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea
n-a trecut total neobservată deşi de aproape doi ani maestrul lipseşte din spaţiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lővith apărut cu doi ani în urmă.
În prezent pictorul Lővith locuieşte într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aşezământul curat şi frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiţi cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare şi îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătraţi, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor şi o masă îngustă pe care sunt înşirate cărţile şi albumele scrise despre viaţa lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziţiei permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în ciclul Holocaust. Şi albumul publicat în Germania cu acel prilej, stă la loc de cinste.”… „La sfârşitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul decât însoţiţi şi cu învoire.”… „Egon Marc Lővith face parte din generaţia supravieţuitorilor: a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Dachau, a depăşit momentul tragic al morţii iubitei sale soţii şi muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susţinându-l şi degrevându-l de toate grijile vieţii cotidiene, asigurându-i condiţiile să creeze şi să se afirme. Şi iată că a supravieţuit şi atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. Ar avea însă nevoie de un ajutor susţinut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraş, de cineva care să se ocupe de el în mod constant şi cu profesionalism, să-l însoţească la atelier atunci când ar dori să picteze. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani şi o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză. Atâta doar că propunerile în acest sens nu au găsit receptivitate din partea celor care îi administrează banii, moştenitoarele din străinătate care şi-au intrat în rol, deşi artistul este în viaţă. Dar el e un supravieţuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziţie, să se prezinte în faţa publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că l-a uitat.”

Anul trecut i-am promis că la viitoarea aniversare i se va organiza o expoziţie. Voiam să dau un sens existenţei sale anoste de la casa de bătrâni deşi nu bănuiam cum avea să prindă contur acest proiect. Speram, totuşi, că aveam să câştig susţinători pentru realizarea lui. Ideea a fost îmbrăţişată de profesorul Ladislau Gyémánt, directorul Institutului de Studii Iudaice „Moshe Carmilly” de la Universitatea Babeş-Bolyai (care a contribuit şi financiar), de dr. Alexandra Rus, criticul de artă care a vegheat asupra tuturor expoziţiilor maestrului Lővith şi a scris o monografie despre opera sa, de Studioul Teritorial TVR Cluj care a pus la dispoziţie filmele despre artist. Cuvântul decisiv l-a avut plasticianul Călin Stegerean, directorul Muzeului de Artă din Cluj care a reuşit să facă loc expoziţiei Medalion Egon Marc Lővith într-un program expoziţional foarte aglomerat, stabilit cu un an înainte. Şi n-a fixat-o într-o dată oarecare ci în 21 mai, ziua de naştere a artistului. În alocuţiunile lor, atât dr. Alexandra Rus cât şi directorul Călin Stegerean au scos în evidenţă locul
În cele două ore cât a durat vernisajul maestrul a întinerit cu zece ani. Bătrânul cu scăpări de memorie, cu privirea tristă şi pierdută, a devenit sprinten în mişcări şi în spirit, a dat autografe simţindu-se în elementul său.
L-am condus înapoi la casa de bătrâni cu braţele încărcate de flori şi cadouri. A doua zi am răsfoit cu înfrigurare presa clujeană şi am urmărit jurnalele de ştiri. Expoziţia Medalion Lővith a căpătat locul cuvenit în relatările acestora. Maestrul revenise în centrul atenţiei. Am vorbit la telefon cu el şi mi-a spus. „Trebuie să discutăm serios, nu pot trăi fără proiecte”. Speranţele nu sunt deşarte atâta timp cât, la iniţiativa şi prin susţinerea Mariei Roth, şefa catedrei de asistenţă socială de la universitate şi veche prietenă a maestrului, plasticiana şi art-terapeuta Agnes Forró îl vizitează pe artist şi modelează alături de el. Şi atunci cum să nu cred că expoziţia Medalion Lővith, deschisă în perioada 21 – 31 mai la Muzeul de Artă din Cluj, este o victorie ? O victorie repurtată de maestrul de 86 de ani asupra bolii, singurătăţii şi uitării .

Foarte scumpii noştri conducători

mai 25th, 2009
Michael Martin - primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de aniMichael Martin – primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de ani

Prin anii ’50, când Partidul Comunist Român dorea să verifice nivelul politic al unui candidat, sau când Securitatea ancheta un prezumtiv „duşman al poporului”, i se punea respectivului următoarea întrebare : „Ce părere ai despre viaţa pe care o duc conducătorii partidului şi guvernului, care locuiesc în vile spaţioase, circulă în maşini de serviciu, au magazine speciale unde se găsesc de toate şi sunt în general feriţi de vicisitudinile existenţei marii majorităţi a populaţiei”? Răspunsul corect era: „Aşa este şi normal. Trebuie să asigurăm scumpilor noştri conducători toate condiţiile necesare, pentru că ei au o mare responsabilitate, duc o activitate foarte importantă pentru construirea socialismului, pentru viitorul luminos al întregului popor”.

De ce mi-am adus aminte acum de această relicvă a beznei comuniste? Pentru că de peste două săptămâni, Marea Britanie se află într-o foarte gravă criză constituţională, declanşată de dezvăluirile privind decontările făcute de numeroşi deputaţi în Camera Comunelor în baza sistemului de alocaţii. Aici sunt necesare câteva explicaţii:

Un deputat britanic primeşte un salariu anual de cca 64.000 lire sterline. (aproximativ de două ori și jumătate salariul mediu pe economie) In plus, are dreptul să primească bani pentru întreţinerea unei locuinţe suplimentare dacă locuinţa sa este departe de circumscripţia electorală pe care o reprezintă sau departe de Londra, sediul Camerei Comunelor. Are apoi alocaţii totalizând 200.000 de lire sterline pentru angajarea unui asistent, pentru cheltuieli de deplasare, de reprezentare, etc. A reieşit însă acum că sistemul a fost supus unui întreg catalog de abuzuri. Mulţi deputaţi şi-au angajat soţul sau soţia sau copiii ca secretar sau asistent, un deputat a decontat cheltuieli pentru construirea unei insule pentru raţe sălbatice pe iazul de pe proprietatea sa, un ministru a decontat cheltuieli de întreţinere pentru casa surorii sale pe care o desemnase drept a doua sa locuinţă, deputaţi, soţ şi soţie au decontat separat pentru aceeaşi locuinţă secundară, alţii au continuat să încaseze bani pentru plata ipotecii deşi ipoteca fusese acchitat cu mult timp în urmă, alţi deputaţi au pretins rambursarea preţului unor obiecte cum ar fi televizoare, covoare scumpe, etc. etc, alţii s-au dedat la tot felul de chichiţe pentru a evita să plătească taxa pe profit când au vândut a doua locuinţă, etc. etc. etc. Scandalul a izbucnit când cotidianul Daily Telegraph a început să publice ceea ce au a fost descrise drept „abuzurile aleşilor poporului”. Şi deşi nici un partid reprezentat în parlament nu arată acum curat ca nevasta Cezarului, majoritatea celor acuzaţi sunt membri ai partidului laburist de guvernământ. Deşi au insistat că nu au făcut nimic ilegal, mulţi dintre ei au început să rambursese sumele considerate a fi fost încasate în afara spriritului legii.

Speaker în dizgrație

Dar care lege? Legea făcută de ei, pentru că sistemul „autoguvernării” a fost elaborat şi aprobat de deputaţii înşişi, fără nici un control din afară. Dezgustul public a fost atât de mare încât liderii principalelor partide au declarat că deputaţii dovediţi că au abuzat de sistem nu vor mai fi reselecţionaţi drept candidaţi la alegerile următoare şi pot fi chiar excluşi din partid. Contribuabilul britanic nu este de acord să finanţeze crearea „tuturor condiţiile necesare conducătorilor săi” fiind foarte bun cunoscător al naturii umane.

Dar victima cea mai importantă a scandalului a fost Speakerul Camrei Comunelor (Speaker s-ar putea traduce prin președinte, deși rolul este destul de diferit), Michael Martin, primul speaker din ultimele trei sute de ani obligat să-şi dea demisia din funcţie. Şi o funcţie extrem de importantă, el fiind nu numai arbitrul dezbaterilor din Camera Comunelor dar şi persoana care face legătura între legislativ şi monarh. Cei nouă ani de când este în funcţie au fost punctaţi de numeroase controverse, penultima fiind aprobarea dată de el poliţiei de a percheziţiona, fără mandat, biroul unui deputat conservator din sediul Parlamentului. Dar picătura care a umplut paharul a fost modul cum a reacţionat la dezvăluirile privind cheltuielile deputaţilor. In loc să confrunte abuzurile, el a închis ochii şi apoi a încercat din răsputeri să blocheze aplicarea şi în Parlament a legii privivind „libertatea accesului la informaţii”. Iar când a apostrofat destul de dur o deputată laburistă care solicitase unele explicaţii privind abuzurile, majoritatea Camerei a decis că „arbitrul” nu mai are tactul şi imparţialitatea esenţiale funcţiei. Ameninţat cu un vot de neîncredere, Speakerul şi-a anunţat demisia, care va intra în vigoare la 21 iunie, când Parlamentul va alege un succesor.

Adăugând la toatre acestea şi suspendarea a doi lorzi laburişti care în schimbul unor sume de bani se oferiseră să introducă anumite amendamente legislative, avem tabloul complet al „putreziciunii sistemului politic” cum l-au caracterizat poate în mod exagerat unii ziarişti.

Reflexe autoritare

Spun „exagerat” pentru că, păstrând proporţiile trebuie subliniat că sistemul politic este mai puţin corupt în Marea Britanie decât în multe alte ţări. Nu vorbim aici de fraude de sute sau milioane de lire sterline ci de sume mult mai mici, în unele cazuri chiar simple găinării. Dar aceasta nu este o scuză, din contră. Dacă aleşii britanici se dedau la asemenea lucruri, cum poate avea încredere electoratul că ei nu sunt mânaţi de interese meschine similare şi atunci când iau decizii cu consecinţe importante pentru ţară, ca de exemplu participarea la războiul din Irak, la cel din Afganistan, politica fiscală şi altele. Scandalul a demonstrat însă şi forţa presi şi a opiniei publice.

În ultimii 12 ani, parlamentul britanic îmi amintea foarte des de Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu, aprobând aproape automat măsurile guvernului laburist. Dar acum s-a terminat. Ameninţat practic cu retrogradarea, dacă nu chiar cu aproape dispariţia sa în alegerile din iunie pentru Parlamentul European şi alegerile locale parţiale, partidul laburist se grăbeşte acum să adopte măsurile mult amânate pentru reformarea întregului sistem. S-ar putea însă să fie prea târziu. Unii comentatori spun că în ţară nu a mai domnit o asemenea stare de spirit rebelă de la ultima răscoală ţărănească, cea din 1381. Majoritatea populaţiei pare să dorească dizolvarea actualui Parlament discreaditat şi şinerea de noi alegeri generale. Premierul Gordon Brown se eschivează cu tot felul de argumente, principalul fiind că el este omul cel mai potrivit pentru a scoate ţara din criza economică şi financiară în care se află. Poate ar trebui însă să-şi amintească dictonul lui Abraham Lincoln:

“You may fool all the people some of the time, you can even fool some of the people all of the time, but you cannot fool all of the people all the time.”

.

Are și Serbia Tanacul ei…

mai 25th, 2009
Reabilitare în spirit ortodoxistReabilitare în spirit ortodoxist

Oficialitățile sârbe anchetează centrele de reabilitare ale dependenților de droguri afiliate Bisericii Ortodoxe, pe motiv că pacienții sunt bătuți în mod barbar pentru a fi reabilitați în societatea creștinească.

Iată că nici Serbia nu duce lipsă de propriul Tanacu, că doar sunt și ei popor ortodox și corecția se face numai prin bătaie ruptă din rai. Aceste fapte ni le dezvăluie revista Vreme care prezintă un filmuleț odios în care un pacient este bătut cu o lopată de cel care se presupune ca trebuia să-l ajute să se lase de droguri…pentru că lopata nu a fost suficientă, i se mai dau și pumni și picioare în față. Și ca asemănarea cu Tanacu să fie completă, pe pereții încăperii se pot vedea icoane ortodoxe, să fie bătut în fața Domnului. Porunca decalogului „să nu ucizi” este cea care se referă și la violență (fizică, verbală etc); doctrina creștină spune că o palmă poate ucide o parte din demnitatea omului, din sufletul său, la fel și un cuvânt poate leza la fel de mult….violența e crimă.

Filmulețul prezintă imagini șocante unde tânărul ținut de alți doi și bătut de al treilea, strigă de durere, însă nimeni nu pare a-l asculta (că de auzit, sunt absolut convins că a fpost auzit). Ce mă înfioară mai mult e că nu prea părea să-l deranjeze prea tare, oricine altcineva ar fi sărit până în tavan, s-ar fi smucit să scape din ghearele iadului dezlănțuit….dar tânărul stă aplecat pe masă suportându-și purgatoriul. Aici mă întreb oare până unde poate să meargă îndoctrinarea și spălarea pe creier practicată de religia fanatică?! Sau mai există posibilitatea ca drogurile sau frica de torsionari, să-i fi afectat capacitățile mentale și acestea fiind alterate, bietul tânăr, nu protestează în fața călăilor.

Un preot care conduce centrul spune că „o mână de fier” este necesară….mă întreb oare dacă Dumnezeu și-ar întinde o așa mână de fier peste domnia sa, popa, ce va mai spune preacucernicia sa. „Oricine are un junkie (argou pt drogat) în casă, știe despre ce vorbesc” mai afirmă Arhipreotul Branislav Peranovic – așadar pracuvioase oare chiar toate familiile care au un membru dependent de droguri îl bat cu lopeți și alte unelte?
În plus chiar centrul afirmă că bătăile administrate de foști dependenți, sunt absolut necesare ca parte din terapia pentru dependența de narcotice și că sunt administrate cu asentimentul părinților celor dependenți – mie aici tot îmi miroase a fanatism ortodoxist….

Un fost pacient al centrului susține cele prezentate în revistă și spune că reabilitarea consta în „conversații plăcute” și bătaie (de zice că unde dă tata și mama, va crește…dar oare ce se spune unde dă reprezentantul binecuvântat în slujba Bisericii?). Alt fost narcoman tratat în centrul Crna Reka afirmă că uneori erau puși să stea în cerc în centrul căruia „unul rău” (un junkie – ca să vorbim pe limbajul părintelui ortodox) și să-l privească în timp ce era bătut de preoți și de personalul centrului. Tot el ne mai spune că bătăile au loc cu orice pică la îndemâna „reabilitantului”, iar Arhipreotul Peranovic „chiar știe cum să lovească – mâinile lui sunt adesea însângerate…Când lovește, folosindu-și brațele și picioarele, roba îi zboară în toate părțile. Practică arte marțiale”

Psihologii și psihiatrii văzând aceste fapte barbare au avertizat că violența fizică nu va ajuta la ajutarea dependenților, iar reprezentantul guvernului cu privire la drepturile omului a spus că „nu e o terapie, e un acti criminal”

Link la filmuleț: http://www.youtube.com/watch?v=gsfZ2Ljw-1U

Rusia impune tonul său Uniunii Europene

mai 25th, 2009

Atmosfera summitului de la Khabarovsk (21-22 mai), care a reunit înalţi reprezentanţi ai Rusiei şi Uniunii Europene, a conturat specificul traiectoriei care se prefigurează în relaţiile dintre cei doi actori majori.

Securitatea şi aspectele politice – „subiecte necondimentate”
Retorica ostilă ale autorităţilor ruse pe marginea politicii externe româneşti faţă de “partenerul” est-european al Rusiei, Republica Moldova, a fost utilizată deliberat de Moscova pentru a doza tensiunea de pe marginea subiectelor cu adevărat tăioase referitoare la cooperarea economică şi securitatea energetică. Totodată, discuţiile pe marginea conjuncturii politice regionale (relaţia România-RM, Transnistria, Georgia etc.) au constituit un domeniu mai complex utilizat abil de Rusia pentru a promova ideea unei noi arhitecturi de securitate pan-europeană. Prin intermediul emergenţei şi actualităţii sporite ale dosarelor date, Moscova tinde nu numai să multiplice susţinere în favoarea unui sistem nou de securitate, dar şi să rezolvă probleme de ordin local. Spre exemplu, declaraţiile preşedintelui român vizavi de frontierele statului vecin confirmă (în viziunea rusă) necesitatea acestui sistem de securitate care ar stabiliza frontierile „fluctuante” de pe spaţiul euro-atlantic. De asemenea, cazul României (alături de cel al Georgiei etc.) este folosit de Kremlin drept monstră pentru Bruxelles referitoare la caracterul defectuos al NATO în materie de securitate europeană. Totodată, culpabilizarea României alimentează şi amplifică resursele politico-electorale ale partenerilor locali ai Rusiei – Partidul Comuniştilor din RM, pentru eventualele alegeri anticipate.
La fel, focarele de insecuritate menţionate fac parte din obiectele de manipulare ale Rusiei folosite pentru a dinamiza negocierile pe marginea unui nou Acord strategic cu UE, care din varie motive (de origine europeană) sunt tergiversate (acest lucru este valabil şi în privinţa traducerii în viaţă a celor patru zone de interes comun).

Tematica economică pe plan secund
Impasul longeviv în negocierile pe marginea relaţiilor economice bilaterale (care de altfel tergiversează aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului: reglementarea taxelor pentru zborurile transsiberiene, taxarea pentru producţia de lemn, dar şi iniţiativele economice anti-criză adoptate de autorităţile ruse dar dezavantajoase pentru UE) a impus oficialii europeni să se axeze pe subiecte mai puţin contradictorii, dar esenţiale pentru securitatea şi stabilitatea Europei.

Delegaţia Uniunii Europene şi-a propus în acest sens să dezbată iniţiativa creării cu participarea Rusiei a unui Mecanism de Avertizare Timpurie. Acest instrument, de altfel preconizat şi pentru ţările Parteneriatului Estic, urmează să ofere garanţii solide privind preîntâmpinarea crizelor în sfera livrărilor de hidrocarburi către Europa, similare celei din ianuarie 2009.

Reuniunea de la Khabarovsk a prezentat o platformă binevenită pentru ofensiva Rusiei, care conştientizează faptul că funcţionalitatea mecanismului european de „energy early warning” vizează la etapa actuală în primul rând Moscova. Refuzul lui D. Medvedev de a garanta imposibilitatea repetării unor perturbaţii energetice [1] evidenţiază cadrul jocului dintre Rusia şi UE, în care rolul “siguranţei energetice” va determina caracterul tranzacţiilor bilaterale ulterioare. Pe de altă parte, „oscilarea” Kremlinului oferă teren larg pentru manevrele diplomatice ruse în tratativele pentru instituirea unui acord alternativ Cartei Tratatului Energetic privitor la tranzitul resurselor energetice sau introducerea gazoductului “South Stream” în ordinea de priorităţi energetice a UE.

Rusia a spus Uniunii Europene de 3 ori „Nu”
Poziţia antagonistă a Moscovei faţă de UE, exprimată în ajunul summitului prin critica dură adresată României, a fost transferată pe alte domenii mai sensibile. Astfel, Rusia a dat dovadă de disconsideraţia faţă de Carta Tratatului Energetic, calificată de ea drept document ineficient care trebuie înlocuit cu un acord mai comprehensiv (cum ar fi cel privind tranzitul resurselor energetice).

De asemenea, preşedintele rus a decis să exploateze pe larg temerile europenilor legate de perspectivele unor crize energetice noi. Cu scopul cooptării privilegiate ale părţii ruse în proiectele energetice ucrainene (de exemplu: modernizarea reţelei de gazoducte ucrainene), Medvedev a invocat eventuala neimplicare a Rusiei în Mecanismul de Avertizare Timpurie (În altă ordine de idei, liderul rus a propus europenilor să acorde un credit special Kievului pentru a spori capacităţile lui de achitare pentru consumul de gaze naturale ruseşti. În condiţiile unor preţuri derizorii la petrol, autorităţile ruse contează pe veniturile obţinute din tranzacţiile de gaze naturale). Conform scenariului rusesc, sub presiunea imperativului energetic, Bruxellul urmează să ceară aprobarea politică a Kievului privind racordarea iniţiativei de îmbunătăţire tehnică a gazoductelor ucrainene la cerinţele Rusiei.

Şeful statului rus a dat aprecieri negative şi vizavi de Parteneriatul Estic, considerat de el drept oportunitate pentru crearea unui parteneriat regional anti-rusesc. În mare parte aceasta se datorează faptului că instrumentele incluse în acest program sunt destul de periculoase pentru perpetuarea influenţei ruseşti în regiune (mecanism de consolidare a capacităţilor instituţionale interiorizate şi angrenate în procesele de reformare şi democratizare din regiune, înfiinţarea unor platforme politice multilaterale etc.). De asemenea, Parteneriatul permite minimizarea ponderii politice ale Moscovei, care nu este prezentă în calitate de participant direct la iniţiativă, ci numai ca partener terţiar şi cazual. Adiţional, poiectul dat complementează Black Sea Sinergy, ceea ce poate genera facilităţi necontrolabile de partea rusă pentru reglemenatările „conflictelor îngheţate” monopolizate curent de ea. Periculozitatea acestui Parteneriat pentru interesele ruseşti rezultă şi din perspectivele clare în sfera liberalizării regimului de vize pentru cele 6 ţări ex-sovietice. Or, Moscova nu vrea să piardă controlul asupra regiunii din punctul de vedere socio-economic-migraţional, care datorită Parteneriatul Estic poate avea loc.

În final, organizarea summitului dat în regiunea rusească non-europeană denotă conturarea caracterului euroasiatic al Rusiei, care tinde să se afirme ca actor internaţional diferit de UE (după formă şi conţinut). Unii experţi leagă locul desfăşurării acestei reuniuni de intenţia Moscovei de a le sugera europenilor alternativa asiatică a Rusiei (politică, energetică etc.). În mod intenţionat sau nu, dar aceste mesaje simbolice au fost difuzate cu puţin timp până la schimbarea conducerii în instituţiile europene (alegerile europarlamentare, 4-7 iunie 2009), perioadă în care oficialii europeni (Preşedintele Comisiei Europene şi Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitatea Comună) nu pot apăra în plină măsură interesele europene pentru a nu prejudicia configuraţia viitoare a relaţiilor UE-Rusia.

Referinţe:
1. Ðîññèÿ íå ìîæåò äàòü åâðîïåéöàì ãàðàíòèé òîãî, ÷òî â äàëüíåéøåì ïî âèíå Óêðàèíû íå áóäåò ïåðåáîåâ ñ ïîñòàâêàìè ãàçà, http://www.echo.msk.ru/news/593892-echo.html

Cui îi mai pasă de critica literară?

mai 25th, 2009

Literatura română trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, atunci când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el specializat ori nu, are acces câteodată exclusiv la textele publicate în zona în care-şi desfăşoară activitatea, fiindu-i practic imposibil să fie cu adevărat conectat la fenomenul literar contemporan. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Într-un asemenea peisaj, critica literară ar putea face lumină dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!) opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona vastul material beletristic postcomunist, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele. Cu câteva excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, fără anvergură, în care tonurile şi conştiinţa critică sunt afectate de gradul de proximitate între critic şi autorul de text literar.

Este (evident) imposibilă întoarcerea la peisajul literar interbelic, unde se afirmă şcoli de gândire şi se imprimă direcţii (cu inevitabile exagerări într-o direcţie sau alta). Marele dezavantaj al criticii de întâmpinare, însă, ţine de o profundă decontextualizare a fenomenului literar. Cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive. Aceasta este de altfel şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. El nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune textul literar între paranteze. Pierre Bayard, un universitar francez, scrie o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini aplicabile aproape oricărui text literar. Suspiciunea (eufemistic vorbind, pentru că în realitate e vorba despre certitudine) este că departe de a cultiva şi promova proprietatea termenilor, critica de întâmpinare ar contribui masiv – în cazul în care i s-ar acorda o atenţie sporită din partea cititorului – la standardizare, la difuzarea unui set de clişee literare.
Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli cel puţin patru nume importante şi relevante prin prisma prezentei discuţii: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici. Primii doi, autori de istorii literare, se feresc să radiografieze în profunzime literatura contemporană, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate. Eugen Negrici, în excelenta sa carte „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) – excelentă ca abordare, altfel discutabilă la nivelul multor idei exprimate – atinge zone tabu ale literaturii române, demolează clişee şi redefineşte fenomene literare. Aceeaşi problemă, însă… literatura contemporană nu intră în asemenea paradigme. Cel care, ajutat de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi este Dan C. Mihăilescu, în cele trei volume ale sale „Literatura română în postceauşism” (Iaşi, Editura Polirom, 2006). Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin coerenţa pe care o capătă în cele trei volume şi prin verva stilistică a autorului lor.

Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să împlinească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori la fel cum nici nu îi mai poate demola. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.

Întrebarea fundamentală este: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere sau direcţii. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră.

Bujor Nedelcovici – «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987»

mai 25th, 2009

Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987
Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc – 2006
95 pagini
ISBN: (10) 973-567-536-6 ; (13) 978-973-567- 536-3
81.75 lei

«Nu se poate trăi la nesfârşit fără a rosti gândul gândit. Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluţii consolatoare, autoamăgiri comode, adica o indiferenţă ce îşi caută mereu liniştea, o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinţei sau al justificărilor facile de tipul: \”se fac şi lucruri bune, au ieşit şi cărţi de valoare\”. Nu se poate tăcea fără a suporta riscul că timpul să-ţi acopere sufletul şi condeiul de o tăcere vinovată, sufocată, într-o fiinţă bântuită de coşmaruri, îndoieli şi deznădejdi. Nu se poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: şi eu contribui prin resemnarea şi pasivitatea mea la răul care se produce, adică distrugerea culturii şi a spiritualităţii româneşti. Există o limită de acceptare, înţelegere şi suportabilitate. Soseşte o zi în care trebuie să spui răspicat: Aşa nu se mai poate. Vine o clipă a eliberării şi a iluminării. Şi pentru mine acest prag a fost atins. Nu-mi părăsesc nici patria, nici cultura, nici cărţile, nici casa şi nici prietenii. Caut doar un refugiu temporar într-un oraş mare ca o pădure din care o să ies atunci când vitregiile şi urgiile vor trece peste acele locuri atât de încercate de-a lungul vremurilor ». Bujor Nedelcovici

În noiembrie 2006, la Colocviul internaţional organizat la Paris: «Que faire de l’héritage architectural et urbain des régimes totalitaires? Utilisation et réception des architectures des régimes totalitaires», am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin valoarea sa istoric-documentară «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» aparţinând scriitorului Bujor Nedelcovici. În acelaşi an, «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» a fost lansată şi la Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti. Într-o zi, am regăsit autorul şi bineînţeles, cartea.

Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres în Franţa şi premiat de nenumărate ori pentru activitatea sa literară în România, Bujor Nedelcovici este autor de romane, eseuri, poezii, piese de teatru concretizate în volumele: «Ultimii» Editura Eminescu – 1970, Ed. Universalia – 1999 ; «Fără vîsle» Editura Eminescu – 1972 ; «Noaptea» Editura Eminescu – 1974; «Grădina Icoanei»- Editura Eminescu – 1997; «Zile de nisip» Editura Cartea Românească – 1979, Editura Albin Michel – Paris – 1989 (sub titlul «Crime de sable), Editura Fundaţiei Culturale Române – 1993; adaptare pentru filmul «Faleze de nisip – 1983; Somnul vameşului» Editura Eminescu – 1981; «Al doilea mesager» Editura Albin Michel – Paris – 1985, Editura Eminescu – 1991; adaptare pentru filmul «Somnul insulei» – 1994; «Oratoriu pentru imprudenţă» Editura Cartea Românească – 1992; «Dimineaţa unui miracol» – Editura Univers – 1993, Editura Actes Sud – Franţa – 1991; «Îmblînzitorul de lupi» Editura Albatros – 1991, «Le dompteur de loups» Editura Actes Sud – Franţa – 1994, Editura All – 1997; «Aici şi acum» Editura Cartea Românească – 1996, Editura All -1998; «Cochilia şi melcul» – Editura Allfa – 1997; «Jurnal infidel» – jurnal de exil – Editura Eminescu – 1998; «Iarba zeilor» Biblioteca Bucureşti – 1998; «2+1» Editura Cartea Românească, 1999; «Le provocateur» Editura Euroculture – Paris – 2000; «Jurnal infidel» – Editura Paralela 45 – 2003; «Cartea lui Ian înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat» – Editura Jurnalul Literar – 2003; «Un tigru de hârtie» – Editura Allfa – 2003; ediţia a II-a – 2004; «Jurnal infidel» – Editura Allfa – 2004; «Lectorul de imagini, vandalism arhitectural în Bucureşti 1980-1987» – album foto – Editura Institutul Naţional Pentru Memoria Exilului Românesc – 2006; «Opere complete», vol. I-VIII – Editura Allfa – 2005-2008.

În \”Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000\”, Alex. Ştefănescu subliniază: \”Bujor Nedelcovici are o gravitate şi o bună-credinţă rar întâlnite la noi, o responsabilitate susţinută şi duce de mai mulţi ani, fără mare susţinere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-şi amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului\”.

Cartea «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» cuprinde o serie de documente, articole apărute în presă şi mai ales, fotografii inedite ale cartierului demolat în anii ’80 pentru construirea «Casei poporului», exedrele ministerelor şi axei «Victoriei Socialismului», actual bulevard Unirii.

Fotografiile au fost realizate de autor însuşi, în calitate de martor ocular, cu multe riscuri la acea vreme, însă cu toată convingerea în valoarea lor documentară, din împrejurimile şi din locuinţa sa situată în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor, sector 5, de unde ceilalţi scriitori «stăteau ascunşi şi priveau tăcuţi vandalismul care se desfăşura sub ochii lor. Sunt oameni care privesc şi nu văd. Sau văd şi vor să accepte inacceptabilul».

Imaginile şocante prezentate în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» , sunt probele incontestabile ale unei catastrofe istoric-arhitecturale contemporane nouă, tuturor, la care am asistat cu pasivitate, teamă şi mai ales, laşitate faţă de propria noastră mutilare. Este o mutilare tragică, conştientă, implacabilă a conştiinţei noastre colective, un atac sordid şi malefic asupra propriului oraş, destin. Victima este iată, emblema naţională, capitala, însuşi Bucureştiul, acel «mic Paris» de altădată, un Paris oriental de început de secol, având axa de interes pe Calea Victoriei cu influenţele dominante haussmaniene şi unde, cândva, un Paul Gottereau proiectează Casa de Economii precum şi clădirea Fundaţiilor Regale într-o splendidă arhitectură eclectistă sau un Albert Galleron îşi revendică dreptul de autor asupra Ateneului Român; un oraş al unei protipendade şcolite în Franţa, uimite de oraşul luminilor, Parisul, acel «conglomerat de universalitate» (Andrei Pleşu), imaginea standard a civilizaţiei umane.

Ce s-a întâmplat cu Bucureştiul, căruia i s-a extirpat coloana vertebrală, însuşi patrimoniul său, în faţa «delirului de grandoare» la care au participat direct şi tacit atâţia arhitecţi şi ingineri?
Cum au putut fi distruse valoroasele situri de arhitectură, sute de hectare din zona Dealul Spirii cu străzile sale vechi, pline de istorie, Uranus, Mihai Vodă, Puţul cu Apă Rece, Cazărmii, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Minotaurului s.a.m.d. ce au fost supuse unei demolări totale ca după un război devastator în care victimă şi inamic am ajuns să fim paradoxal, noi înşişi, într-un barbar genocid asupra propriei culturi şi moşteniri istorice?
Cum s-a acceptat să se demoleze mânăstiri şi biserici, monumente de arhitectură din secolul al XVI-lea ca biserica Alba Postăvari, sau Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Văcăreşti, Biserica Sf. Vineri şi atâtea altele?
Sunt atâtea monumente religioase ale căror demolări au fost aprobate de liderii bisericii ortodoxe, de opinia publică, ingineri constructori, arhitecţi.
Câţi dintre aceştia şi-au făcut în realitate mea culpa după evenimentele din 1989?
Ce fel de arhitectură este aceasta fără discernământ, aceste buncăre contemporane de beton armat, ce nu se raportează decât la megalomanie?

Ce se va întâmpla cu edificiile acestea ieşite din scară şi din context, construcţii monstruoase, megalitice, construite prin teroare şi forţă, când vom conştientiza Răul din carnea Oraşului ? Oraşul este o fiinţă vie în mişcare, în permanentă transformare, cu rănile căreia va trebui să trăim într-o simbioză cotidiană reală.

Bucureştiul dispărut ne va însoţi inevitabil dincolo de istorie, lăsând în urmă cancerul malign al sistematizării urbane impuse de epigonii societăţii moderne într-un marş funebru al dezastrului. Un dezastru iminent extins dincolo timpul prezent ce va exploda în viitorul multor generaţii.

În «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» Bujor Nedelcovici propune 62 de fotografii cu totul speciale, menite să ne reamintească marele măcel sfidător al «epocii de aur» în care «primul arhitect» al ţării îşi dorea într-un cult al personalităţii exacerbat, un alt oraş, printr-o inginerie grotescă, inumană, un palimpsest urban însângerat, un «spaţiu damnat» peste care timpul să îşi piardă propriile ancoraje, dimensiuni.

Imaginile sunt probele de necontestat în instanţa Istoriei, a laşităţii colective la participarea distrugerii propriului patrimoniu naţional.
În ce măsură readucerea lor în prim plan va deveni o adevărată resuscitare vizuală a conştiinţei românilor, rămâne de văzut.

«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» deţine mărturiile dureroase ale amneziei colective de ieri şi de astăzi ce ne avertizează de faptul că suntem mult prea departe de o reală «reformă morală»în ceea ce priveşte Bucureştiul.

\"Photobucket\"

In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus primul exemplar din romanul \”Al doilea mesager\”, trimis pe căi ilegale şi publicat la Paris. Gestul lui – a făcut autostopul de la Geneva la Bucureşti – m-a impresionat atât de mult, încât m-a inspirat să scriu romanul \”Dimineaţa unui miracol\”, care îl avea ca personaj chiar pe…Erasm Comet. L-am invitat acasă, în Blocul scriitorilor. A văzut pe fereastră peisajul lunar cu demolări de mari proporţii şi construcţii faraonice. Când i-am explicat despre ce este vorba, mi-a spus cu un glas neliniştit: Trebuie să pleci imediat de aici! Eşti în ochiul Ciclopului. Eu i-am răspuns: Crezi că Ciclopul poate fi ucis cu flash-ul unui aparat de fotografiat? Şi i-am arătat aparatul şi fotografiile, apoi el mi-a zâmbit cu scepticism şi amuzament. (…)
Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale în Occident şi au fost prezentate de Asociaţia Patrimoines culturels en danger de la Paris în mai multe expoziţii şi publicate în ziare şi reviste. În Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenţei şi în care era reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend Magazine a fost publicată aceeaşi fotografie, însuşită de un oarecare Patrick Seymour. Satisfacţie maximă (…)
Dupa ce am rămas în exil în Franţa, în 1987, la o expoziţie organizată de Radu Boruzescu în cadrul Asociaţiei Patrimoines culturels en danger (condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului – în format mărit – mai multe fotografii cu biserici şi case demolate, iar protestele împotriva \”actelor de vandalism\” ce se petreceau în Romania au fost semnate de multe personalităţi de prestigiu şi academicieni din Franţa, printre care şi Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tăcut şi inert la \”crimele ce se petreceau în stradă, sub ochii mei\” nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbuşire. (…)
Ne bucurăm că după 16 ani s-au înfiinţat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România şi Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, dar în istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm, necesar şi firesc, să privim cu luciditate ce rol vor juca aceste instituţii. Ce statut vor avea, ce atribuţii şi ce competenţe? Dacă este vorba despre crimele comunismului, institutul va putea sesiza instanţele judecătoreşti pentru deschiderea unor procese în cazul unor fapte penale? Se va stabili o zi comemorativă a victimelor şi se va include în programele şcolare studiul perioadei 1945-1989? Se va pedepsi negaţionalismul comunist, se vor cultiva respectul pentru \”memoria rănită\” şi asumarea personală a raspunderii morale şi spirituale? Se va înfiinţa un muzeu al victimelor comunismului la Bucureşti? Dacă în concluziile acestei comisii nu se va declara că în România s-au comis crime împotriva umanităţii, atunci tot acest efort se va dovedi ineficient pentru că orice persoană învinuită se va apăra invocând prescripţia actelor penale. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Cand s-a înfiinţat CNSAS s-a intervenit (Mircea Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele Securităţii, ca arhiva să rămână acolo unde se afla. Nu cumva prin mijloace ascunse şi ipocrite se va sabota această activitate? Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului şi a drepturilor omului sunt absolut necesare în România, dar ele nu trebuie să ramână forme fără fond, cum deseori s-a întâmplat. Imi este teama că muntele va naşte…un şoarece. (…) Publicarea acestui volum se afla sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita şi împotrivirea în fata invaziei violenţei şi a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit în vizită un prieten care locuia în acelaşi bloc. I-am arătat fotografiile pe care le făcusem în cartierul Antim: case demolate, biserici mutate şi rămase izolate în mijlocul dărâmăturilor, vile construite la început de secol, unele cu fresce interioare; clădirile unui cartier burghez, aşezat, liniştit, care în alte ţări ar fi fost păstrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am văzut un cortegiu de maşini oficiale şi masini ale miliţiei, care au oprit nu departe de locul unde trebuia să fie \”Piata Palatului Poporului\”. Sosea în vizită de lucru Marele Inchizitor. Cu câteva săptămâni înainte avusese loc inaugurarea şantierului. Suita şi cei doi câini negri Labrador au coborât din maşini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care îl ţineam încărcat, am tras perdelele pentru a nu fi zărit de securiştii în civil care priveau în permanenţă spre blocul în care ne aflam şi am inceput să fotografiez. \”Trăgeam\” imaginile cu încăpăţânare, furie şi disperare. Aveam senzatia că ţin în mână nu un aparat de fotografiat, ci o armă cu lunetă; fiecare imagine urmată de declicul aparatului era un glonţ pe care i-l trimiteam în trup.
Dupa ce vizita s-a terminat în acel loc al şantierului, cortegiul şi-a continuat drumul pe langa Mânăstirea Antim (care a fost parţial dărâmată) spre Spitalul Brâncovenesc (una din puţinele clădiri construite în stil brâncovenesc), care a fost mai târziu demolat. Prietenul meu s-a uitat lung la mine, puţin surprins şi nedumerit, apoi m-a întrebat, în timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregătindu-mă s-o developez:
\”De ce faci tu toate astea?!\” şi a arătat spre fotografiile din jurul nostru şi spre aparatul pe care îl aveam în mâna.
\”Pentru că există!\”, i-am raspuns eu consternat. \”Pentru că sunt martorul acestor… şi am în mână un aparat de fotografiat…\”
\”Şi apoi? Ce o să faci cu fotografiile?!\”
\”Nu ştiu! Dar nu pot să stau cu braţele încrucisate la piept! Am senzaţia că aşa fac ceva! Fotografiez…. deci mă revolt!\”
Am simţit că nu gândim la fel şi că drumurile noastre se vor despărţi cândva. Acum el este academician la Bucureşti, iar eu scriitor la Paris. Atunci voia să afle utilitatea gestului, eu însă eram interesat de gratuitatea lui şi de imposibilitatea de a fi un martor tăcut şi neputincios la acele crime care se produceau în jurul nostru. Nu suportam să văd cum se taie un copac, cum se dărâmă o casă şi de aceea încercam să păstrez cel puţin amintirea lor. Când am plecat în exil, am rupt zeci şi sute de fotografii de familie, dar nu am putut să distrug acele fotografii care într-un fel nu-mi aparţineau şi pe care parcă trebuia să le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate morale al căror martor involuntar fusesem.
Tot în aceeaşi perioadă, 1984, Biserica Alba-Postăvari (secolul XVI) rămăsese singură şi parcă ruşinată de toate clădirile demolate din jurul ei. Mai speram că va fi păstrată. Dacă Biserica Vasili Blajennii de lângă Kremlin nu a fost demolată, poate – îmi ziceam eu – şi Alba-Postăvari va fi în cele din urmă încadrată în noua construcţie.
Mă înşelam. Intr-o dimineaţă mă aflam în bucătărie, îmi preparăm o cafea. De la fereastră puteam vedea toată piaţa \”Palatului Poporului\” care era pustie. De la Mânăstirea Antim (fuseseră demolate turnul şi colţul zidului împrejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat) se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Paşti. Un buldozer traversa piaţa si se îndrepta spre Biserica Alba-Postăvari. Am simţit că se va petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit în faţa bisericii. Am luat un aparat de fotografiat, am coborât în goană scările şi am început să alerg prin noroiul terenului viran care înconjura biserica. Lama buldozerului începuse să muşte din zidurile bisericii. Aş fi vrut să strig, să chem pe cineva în ajutor, parcă asistam neputincios la asasinarea unei fiinţe. Am început să trag fotografiile una după alta. Imediat am văzut câţiva securişti în civil care se adunaseră în jurul meu.
\”Ei! Ce faci tu acolo?!\” m-a întrebat unul dintre ei cu glas contrariat.
\”Fotografiez biserica!\”
\”Şi de ce azi?!\”
\”Pentru că azi o demolaţi!\”
\”Aha! Şi ce vrei să faci cu fotografiile?\”
Am tăcut, nu ştiam ce să răspund…
\”Vrei să le trimiţi peste graniţă? In Occident? Lasă că ştim noi! Ia dă-mi tu aparatul!\”
Mi-a smuls aparatul din mână, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi, apoi mi-a restituit aparatul cu un zâmbet de mulţumire. N-am zis nimic, am luat aparatul şi m-am întors repede acasă. Am găsit alt aparat, care spre norocul meu era încărcat cu film, am tras perdelele şi am început să fotografiez de la fereastra dărâmarea bisericii. Fotografiam cu furie, cu disperare şi cu satisfactia celui care nu poate fi învins nici chiar de brutalitatea şi cinismul celor care într-o zi de Paşti dărâmau o biserică. După câţiva ani, am realizat ideea pe care mi-o sugerase acel securist în civil: gardienii vieţii noastre şi ai gândurilor noastre. Am trimis în Germania filmele pe care le făcusem, inclusiv filmul în care era demolarea Bisericii Alba-Postăvari. (…)
Cu vremea, suferinţele unei ţări şi ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra şi asupra zidurilor, iar turiştii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piaţa şi Palatul, vor fotografia un Disneyland a la roumaine, fără Mickey şi Donald, şi vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceauşescu.
Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va reprezenta o aşchie înfiptă în trupul unui oraş şi al unei ţări, cu care vom trăi de-a pururi.
Legile implacabile ale deriziunii şi ale uitării îşi vor face apariţia în viitorul nu prea îndepărtat…
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar al memoriei personale şi colective, Acesta a fost scopul paginilor scrise şi al fotografiilor făcute pe ascuns încă de la demolarea primelor case din vechiul cartier Antim…
(fragment din «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» – Bujor Nedelcovici)

Povestea unei cărţi poştale

mai 25th, 2009

NU DE MULT am cumpărat o carte poştală…

Eram într’o piaţă la Paris, unde printre multe tarabe de artizani şi meşteşugari care expuneau produsele artei lor, era şi masa unui anticar, specializat în stampe şi cărţi poştale vechi. Cum subiectul acesta mă interesa, am început să caut cu speranţa că voi da peste ceva interesant. Nici eu nu ştiam ce se cheamă… “ceva interesant”.

Şi deodată mi-au căzut ochii peste o carte poştală trimisă din Bucureşti. Era o imagine cunoscută şi totuşi nouă. Ateneul Român… Ce poate fi mai cunoscut, chiar dacă imaginea data de aproape un secol! Dar în faţa arhitecturii de la 1888, care marchează şi astăzi inima istorică a oraşului, se înălţa un monument… o coloană de piatră dominată de vulturul cu crucea în clonţ, simbol bine cunoscut al Munteniei.

Nu mai văzusem monumentul acesta, deşi aveam deja câteva cărţi poştale reprezentând Ateneul de-a lungul a mai bine de un secol de existenţă.

Cea mai veche imagine reprezenta parcul din faţa Ateneului tăiat în plin mijloc de o alee pe care domni imbrăcaţi în “straie nemţeşti” şi cu pălării de pai păreau cã se feresc de căldura soarelui, deşi purtau vestă şi haină neagră în plină vară. Era pe la 1900 şi imobilul “Jockey Club”-ului şi cafeneaua “High Life”, pomenită deseori de Caragiale, mai dominau parcul Ateneului.

Apoi o altă imagine, reprezenta acelaşi parc pe la 1920. Se vedeau deja primele automobile-taxiuri în faţa hotelului “Athénée-Palace”, nu cel cu faţada de azi, refăcută în anii ‘30, ci cel de la origine, din 1910. Maşinile se amestecau încă cu birjele-taxiuri trase de un singur cal, pe care le-am cunoscut pânã la sfârşitul anilor ‘50.

Cunoşteam şi diferitele imagini ale Ateneului de după război. Mai întâi fără medalioanele de pe faţadă reprezentând pe regele Carol I înconjurat de voievozii care au marcat istoria culturii române, ca Matei Basarab şi Vasile Lupu.

În faţa colonadei, pe peluza verde, fugeau ca după o fantomă a trecutului “Alergãtorii” lui Boucher. Aveai impresia că-şi luaserã picioarele la spinare, urlând: “Vrem să scăpăm de aici cât mai repede!” Probabil că presimţeau că într’o noapte de Decembrie ‘89 un glonţ pierdut – cine a tras?… de ce a tras?… oare vom şti vreodatã? – îl va străpunge în plin piept pe unul dintre alergători.

În fine, pe la începutul anilor ‘60, a fost instalată în faţa Ateneului statuia lui Eminescu, de Anghel. Ce scandal! Cum să acceptăm ca marele poet naţional sã fie reprezentat “în pielea goală”… sau aproape!

Photobucket

Dar, până una-alta, mă uitam cu mirare la cartea poştală cu ştampila poştei din Bucureşti: 23 martie 1902. Mai jos, o altă ştampilă din Paris: 26 martie 1902. În numai trei zile cartea poştală ajunsese de la Bucureşti la Paris! Fără avion, fără “train à grande vitesse”, fără T.I.R… Şi astăzi, după o sută de ani, cu toatã “tehnica avansată”, cât face o carte poştală din România până în Franţa?

Dar cel mai interesant era numele destinatarului: “M. Jules HETZEL pour Mlle. HETZEL.” Auzisem de multă vreme de celebrul editor Hetzel cunoscut pentru publicarea cărţilor lui Jules Verne în ediţii care şi azi mai fac admiraţia bibliofililor din lumea întreaga. La fiecare licitaţie preţul ediţiilor originale Hetzel înregistrează noi şi noi recorduri. Oare cartea mea poştală era adresată celebrului editor din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui urmaşi au continuat activitatea până la primul război mondial?

Am alergat imediat pe “rue Jacob” la adresa de pe cartea poştală… Nici o indicaţie… O casă veche ca toate celelalte din cartier… Oare nu voi găsi niciodată soluţia problemei mele?

* * *

Ca de obicei când eşti urmărit de o idee, o lumină apare pe neaşteptate! Trecând pe la Sévres în autobuz, remarc un afiş anunţând o expoziţie: “Voiajele extraordinare” ale lui Jules Verne în editura Hetzel.

Documentaţia disponibilă în expoziţie e clară. Pierre-Jules Hetzel fondează casa lui de editură în 1837. În 1860 se mută pe “18, rue Jacob”. Fiul său, Louis-Jules Hetzel preia direcţia casei după moartea tatălui în 1886 şi continuă activitatea până la 1912 când o vinde editurii Hachette.

Photobucket

Fiica acestuia, Catherine Bonnier de la Chapelle, pe care scriitorul academician Poirot-Delpech a cunoscut-o fiind copil la Meudon Bellevue, unde familia Hetzel avea o casã la ţară şi care astăzi este un muzeu al cărţilor publicate de celebrul editor, trebuie să fi avut vreo 20 de ani în 1902 când primea cărţi poştale din Bucureşti. Rămâne să descoperim cine era acel M. Berger care îi scria, cu autorizaţia tatălui, din România.

Dar asta e o altă poveste…

Adrian Irvin Rozei, Paris, noiembrie 2000

Rozei Adrian Irvin
Născut la Bucureşti în 1947, a studiat mai întâi la Institutul Politehnic ” Bucureşti ” şi, dupa stabilirea în Franţa în 1967, la ” Ecole Supérieure des Mines de Saint – Etienne “, obţinând titlul de ” Ingénieur Civil des Mines “. A lucrat în diferite societăţi din Franţa şi Germania între care, în ultimii treizeci de ani, în grupurile petroliere ELF si TOTAL, unde s-a ocupat de export în domeniul produselor chimice în Europa, America şi Orientul Mijlociu. În ultimii 13 ani, a dirijat exportul unor produse legate de industria minieră.
Începând din anul 2000, a colaborat cu reportaje, interviuri şi cronici culturale la diferite periodice româneşti din Danemarca, Elveţia, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Moldova şi România. Asigură o rubrică culturală bi-lunară a unui organ de presă publicat pe Internet. Participa în mod regulat la organizarea ” Întâlnirilor Franco-Române în Mediterana “, care au loc în fiecare an în sudul Franţei. Vorbeşte opt limbi.

Naționalismul ca instrument unic?

mai 25th, 2009
Pilotul sau avionul - Pe cine salvam?Pilotul sau avionul – Pe cine salvam?

Seria de articole despre nationalism de pe saitul acestei reviste a provocat, cum era de asteptat, discutii fierbinti. Incerc sa contribui cu cateva reflexii care, sper eu, sa ajute la completarea tabloului.

In primul rand, cateva clarificari. Sa admitem buna credinta atat a sustinatorilor cat si a criticilor nationalismului, in speta celui romanesc. Si unii si altii trebuie ca au bune intentii legate de obiective rezonabile cum ar fi stabilitatea natiunii, bunastare, pastrarea identitatii etc. Chiar daca in spatele aceleiasi notiuni in mintea fiecaruia se afla un model total diferit iar clarificarea lor are rareori loc in cursul polemicilor.

In ce ma priveste, traind o jumatate din viata in Romania (comunista) si inca doua decenii intr-o tara nordica, am trecut, nu neaparat cu voia mea ci prin presiunea evidentelor, prin tot felul de atitudini posibile vizavi de nationalism si patriotism: nu sunt cazut de pe Marte. In privinta cadrului in care discutam, propun sa ne limitam la rolul nationalismului in Europa de astazi. Nu Asia, nu Somalia, doar Europa, asa cum este ea.

Vreau sa impartasesc o parte din aceasta experienta si sa explic cateva pareri despre nationalism. Nu vreau sa ating relatia dintre nationalism si patriotism. Chiar daca sunt doua entitati diferite, intre cele doua exista (si) canale de comunicatie ideatica si afectiva. Unii din cei care le imbratiseaza le substituie, in mod constient sau nu, dupa cum simt ca situatia o cere.

Nationalism perimat
Nationalismul este un instrument creeat in perioada istorica a formarii natiunilor, cand acestea erau instabile si expuse la amenintari cu totul altele decat cele din prezent. El si-a slujt rolul dar in prezent modelul pentru care a fost creat nu mai exista. Atunci, poate, cum scria cineva in ecouri, era nevoie ca milioane de francezi, germani, sa moara pentru natiune, asa cum scria un cititor intr-un comentariu. Acum, in nici un caz. Chiar daca Romania ar fi plina de individualisti nepracticanti ai nationalismului, granitele ei nu s-ar clinti nici macar cu un metru. Ce se intampla acum in tara este o alta poveste si nici in privinta asta nationalismul nu poata ajuta mai mult decât rugaciunile.

Nationalismul a fost bine gandit ca un instrument incluzând modele, metode, mesaje, bine elaborate.
Insuflarea lui s-a facut intotdeauna prin tehnici psihologice simple si eficiente: de la cea mai frageda varsta, pe canalul de comunicatie al afectului, folosind cultura ca ,,unda purtatoare” si cantand pe corzile sonore ale sufletului uman: mandria, exaltarea, nostalgia, rusinea, frica, ura.

Din aceasta cauza, individul odata format este aproape intotdeauna insensibilizat pe viata la alte modele oricat de atractive ar fi ele si oricat de logica si decenta ar fi pledoaria. Exceptie o face poate numai “depresurizarea” pe o durata suficient de lunga (probabil un deceniu minim) prin schimbarea mediului.

Polemica despre nationalism nu ar avea rost daca nu ar exista voci, inclusiv ale subsemnatului, care sa sustina ca, pe langa fata sa luminoasa, omenoasa, exista si o fata intunecata, crunta, atat de putin atragatoare incat o trecem sub tacere. Am sugerat asta chiar de la punctul precedent. Ura este cea impotriva ,,dusmanilor natiunii” care, in forma mai mult sau mai putin voalata sunt:

a) toti “strainii”,

b) “paganii” si

c)persoane apartinand propriei natiuni care din varii motive au trecut peste rusinea si frica insuflate calificandu-se in grupul dusmanilor.
Faptele acestora din urma nu trebuie neaparat sa fie capitale – de multe ori ajunge numai sa te indoiesti de linie, sa fii sceptic sau sa nu fii capabil de entuziasmul asteptat.

Doctrina nationalismului isi pune in practica obiectivul de a proteja un ,,patrimoniu”, definit in moduri mai mult sau mai putin diferite dar intotdeauna suficient de confuze, intentionat, ca sa lase loc la proiectarea propriilor fantasme.

Transformarea in calai
Pentru obtinerea protectiei se cere calificarea populatiei pentru capacitatea de a-i nimici pe cei desemnati inamici de catre autoritati.

Clasificarea acestora ca ,,inamici” si scoaterea lor in afara sferei umane este absolut indispensabila pentru a face posibil populatiei sa escaladeze puternicul mecanism de solidaritate interumana. Cum insa ,,dusmanii”, inclusiv cei proveniti din propria natiune, sunt declarati ,,ne-oameni”, nu mai exista in continuare e niciun obstacol de constiinta.

Problema e rezolvata, inhibitia odata eliminata ii face oameni capabili capabili de comportamentul paradoxal al combatantului, dar si cel al calaului, tortionarului, dupa cum se cere.

Ganditi-va la grozaviile practicate in razboiele, inspirat numite, civile (care de fapt in aceeasi sunt razboaie impotriva civililor). Bosniaci, sarbi, croati, albanezi, rusi (impotriva cecenilor) toti fara exceptie cand a fost cazul, trup si suflet credinciosi fiecare perceptii posibile de natiune cu care fusesera programati, au fost capabili de torturarea si uciderea civililor nevinovati in cele mai crude moduri. Femeile, indiferent de varsta, au fost privilegiate ele beneficiind in plus si de violurile bestiale. Din pacate tocmai astfel de aspecte, tratate cu discretie, constituie baza strategiilor pentru castigarea luptei ,,pentru patrie”. La incheierea conflicutului, ,,monstrilor programati” li se permite sa intre din nou in pielea de oameni cumsecade. Culpabilizarea lor este si ea de cele mai multe ori o nedreptate.

Tocmai lor, celor care duc la indeplinire aceste misiuni ingrozitoare, modelul nationalismului nu le rezerva mai mult decat statutul de materiale consumabile. Ei sunt cei de la care se asteapta sa fie ori de cate ori e nevoie gata de sacrificii duse pana la cel ,,suprem”. Har Domnului, aceste amenintari infioratoare nu mai sunt de actualitate pentru tarile Europei (incluzand aici si Romania, bineinteles). Asa ca aceasta aberatie nu mai este operativa insa isi continua existenta latenta. Din cand in cand insa, (Timisoara, Targu-Mures, Piata Universitatii) dar si oricand nu te astepti, ea poate izbucni: instrumentul, modelele si metodele exista.

Modelul suedez
Daca nationalismul si-a jucat rolul atunci cand era chiar nevoie de el acum, in Mileniul al III-lea este o piedica. O doctrina paguboasa care ii priveaza pe membrii natiunii exact de ceeace li se cuvine si care in consecinta pune in pericol chiar interesul national. Daca acest instrument ar fi fost indispensabil si eficient, cum se explica drumul taras, marcat de mediocritate si esecuri, al Romaniei timp de cateva decenii?? Indiferent de regim (comunist sau nu nationalismul este un fir rosu care strabate prin necazurile Romaniei, pastrandu-se relativ neschimbat). Ma refer in primul rand la fata lui intunecata. Nu ar fi oare cazul, macar aceia dintre noi care clamam devotamentul si patriotismul, sa ne oprim o clipa, sa meditam cu sinceritate si luciditate macar in forumul nostru interior?

Exista alternative care nu pretind sacrificii fundamentale ca renuntarea la romanism, limba, traditii (mai putin ele putine la numar sunt in mod limpede anacronice si absurde si de care ar trebui sa ne dezbaram prin proprie initiativa). In privinta alternativelor citez Modelul Suedez (pe care il cunosc), care se bazeaza pe o cu totul alta paradigma, un model pragmatic si onest, total curatat de dramatism gaunos, si a carei eficienta nu mai trebuie demonstrata (cu toate scaderile ei inevitabile dar mult mai putin esentiale decat cele ale modelului concurent). Modul Suedez pune in centru nu o entitate ambigua si pasibila de interpretari frauduloase (in nationalism, singurii apartinatori ai natiunii care scapa de obligatia de a ,,consumabile” si care sunt deasupra legilor ca niste faraoni, sunt unsii, de la mic la mare, in aparatul statului). In cazul Modelului Suedez, in centru este pusa ,,bunastarea” urmatoarelor entitati cat se poate de concrete: locuitorii teritoriului, fiintele, mediul natural si social, patrimoniul de cultura si civilizatie. Si astazi ma minunez, dupa doua decenii, ca in Suedia nu sunt niciodata pomeniti in mass-media ,,primarul capitalei”, al orasului, etc. De abia daca cunosc jumatate dintre ministri si ministere.

Ingrijorarea, cu toata intelegerea pe care trebuie sa o avem pentru ea, fiind izvorata din bune intentii, ca abandonarea nationalismului in favoarea uneia dintre variantele doctrinelor moderne occidentale ar aduce cu sine renuntarea la specificul national, cultura si civilizatia romaneasca, valorile afective romanesti (vorbesc de cele pozitive evident), este din pacate aberanta.

Pretul platit agatarii de o doctrina in prezent expirata si nociva este exact condamnarea natiunii romanesti la exact opusul a ceea ce se doreste. Chiar merita? Inchisi de bunavoie (?) in ,,cercul nostru stramt”, suspiciosi la vizitatorii din afara tarii pentru ca am fost programati sa vedem in ei dusmani si oameni inferiori, condamnam turismul si mediul de afaceri la ,,originalitate” si ne mai si mandrim cu asta. Ne mandrim in adancul inimii pana si cu jefuitorii tarii cu conditia sa fie ,,de-ai nostri”. Criticile si atentionarile ne fac sa sarim ca arsi si sa-i aratam satisfacuti cu degetul pe cei care, ,,saracii” sunt bine-mersi. Am facut ce-am facut si in doua decenii am reusit sa sarim peste modernizarea infrastructurii. Cine ne place ne place asa cum suntem nu? In calatoriile in afara tarii avem grija sa nu ne entuziasmam prea tare. Ne e frica sa nu ne diluam specificul. Am fost atat de bine programati incat elogiem si admiram duritatea si aroganta pe care autorile o practica programatic fata de noi insine. Ori avem ocazia le transmitem (de parca le-ar pasa) ca nu au fost suficient de aspre cu ,,romanul” (care e asa cum e…, stim noi cu totii cum). Cu alte cuvinte, elogiile noastre fata de tot ce e romanesc se termina exact cand ajungem la bietul roman, pe care il vedem ,,hot, pus pe capatuiala, necivilizat, inferior”, in frunte cu noi insine. Am fost atat de eficient formati, formatie de care ne agatam cu dintii si ghearele, incat acum nu mai avem nevoie sa ni se arunce o portocala, o bucata de pui sau un pix. Acum ne saturam si doar cand ni se trece pe la nas carnatul. Am toate motivele sa pun toate aceste ,,recorduri” pe seama doctrinei pe care o aparam si indragim in mod eronat ca pe singura alternativa.

Daca este valabila premisa de buna-intentie de la inceputul articolului va rog sa pastrati un ,,moment de reculegere” fata in fata cu constiinta dumneavoastra. Poate ca tot ce am scris aici sunt bazaconiile unui ratat arogant si invidios.

Dar daca…daca totusi este adevarat?

Vreau sa inchei cu o ,,enigma” la care va rog sa meditati. In ultimele doua decenii, numarul de accidente ale flotei militare aviatice severe soldate cu distrugerea aeronavei a fost cam acelasi, raportat la numarul de locuitori ai Suediei respectiv Romaniei. Nicio victima, nici macar o ranire, la pilotii suedezi in timp ce colegii lor romani au murit cu totii. De ce!?

Premiul Comitetului Naţional Român ICOM

mai 25th, 2009

Comitetul Naţional Român ICOM a organizat, în anul 2009, cea de a zecea ediţie a concursului pentru Premiul Comitetului Naţional Român ICOM, premiu care este acordat autorului concepţiei tematice a unei expoziţii organizate în anul precedent de un membru al Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM) din România.

În acest an, juriul a fost alcătuit din: Raluca Capotă (expert, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), Adrian Majuru (muzeograf coordonator, Muzeul Municipiului Bucureşti), Virgil Ştefan Niţulescu (inspector guvernamental, Secretariatul General al Guvernului, preşedintele Comitetului Naţional Român ICOM), Doina Păuleanu (director, Muzeul de Artă Constanţa, secretarul Comitetului Naţional Român ICOM), Gabriela Popa (consilier, Muzeul Parlamentului, Camera Deputaţilor), Viorel Rău (director general, Muzeul Naţional „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar“), Aurora Stănescu (şef serviciu, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“), Alis Vasile (muzeolog) şi Lia Maria Voicu (director general, Muzeul de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova, vicepreşedintele Comitetului Naţional Român ICOM).

Au fost înscrise în concurs nouă expoziţii (în ordinea înscrierii în concurs):

Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea“ Rupea de Ligia Fulga, organizată de Muzeul de Etnografie Braşov.
Muzeul de Antropolgie „Francisc Rainer“ Cheia de Emilia Iancu şi M. Ghiţă Mateucă, organizată de Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova.
Galeria de Artă Românească, de Iulia Mesea, organizată la Muzeul Naţional Brukenthal.
Rememorând Revoluţia. 1848 – 2008 , de Melinda Mitu şi Ovidiu Muntean, organizată de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.
Meister der Steinzeitkunst – Frühe Kultuern aus Rumänien, de Dragomir Nicolae Popovici, Florin Draşovean, Jacques Chamay, Peter Kaiser şi Frederike van der Wielen, organizată la Muzeul Istoric din Olten, Elveţia.

Oraşele României. Sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, de Cristina Anton Manea şi Radu Coroamă, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

90 de ani de la Mare Unire, de Şerban Constantinescu, Radu Coroamă şi Cornel Ilie, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Revoluţia Română de la 1848, de Maria Magdalena Ioniţă şi Mariana Neguţu, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Maeştrii scenei lirice şi dramatice româneşti, de Şerban Constantinescu şi Cornel Ilie, organizată la Muzeal Naţional de Istorie a României.

Juriul a constatat că toate cele nouă expoziţii îndeplinesc condiţiile de înscriere la concurs, între care: să fi fost deschise în anul 2008 şi să fi avut drept autori ai concepţiilor tematice sau drept organizatori, membri ai Comitetului Naţional Român ICOM.

După încheierea dezbaterilor privind fiecare expoziţie în parte, juriul a hotărât să acorde o menţiune pentru valoarea culturală a exponatelor şi pentru promovarea patrimoniului cultural din România expoziţiei Meister der Steinzeitkunst – Frühe Kultuern aus Rumänien, deschisă la 2 iunie 2008, la Muzeul Istoric din Olten, Elveţia, domnilor Dragomir Nicolae Popovici, Florin Draşovean, Jacques Chamay, Peter Kaiser şi Frederike van der Wielen.

Premiul Comitetului Naţional Român ICOM a fost acordat doamnei Ligia Fulga, pentru Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea“, inaugurat la Rupea, la 14 noiembrie 2008.

sursa: MCCPN

Despre Hitler şi Stalin la Yale (1)

mai 25th, 2009

Comparaţia între gemenii totalitari ai secolului XX a încetat să mai reprezinte o temă şocantă.

Cu excepţia câtorva bigoţi ai corectitudinii istorice, comunitatea academică internaţională priveşte chestiunea comparaţiei între cei doi monştri genocidari şi sistemele ideocratice, nazist şi comunist, drept una legitimă. Nimeni nu spune identitate, nu se pune problema de a nega unicitatea Holocaustului, dar este la fel de important să se surprindă afinităţile inavuabile, similitudinile mult timp ocultate dintre aceste dictaturi.

Hitler and Stalin: Comparisons Renewed a fost tema unui substanţial colocviu desfăşurat la Universitatea Yale din New Haven (Connnecticut) pe 18 aprilie 2009. Organizatorul acestei dezbateri a fost profesorul Timothy Snyder, autor al unor excepţionale lucrări de istorie a Europei Centrale şi, cel mai recent, al unei cronici-studiu privind filmul „Defiance”, un text de mare profunzime apărut recent în „New York Review of Books”.

În deschiderea simpozionului a luat cuvântul Saul Friedländer, profesor de istorie la UCLA, autorul lucrării „Hitler and the Extermination of the Jews”, încununată cu Premiul Pulitzer. Tema prezentării sale a fost „Impulsul mesianic la Hitler: credinţă, tactică ori ambele?”. În viziunea profesorului Friedländer, există trei diferenţe esenţiale între cele două sisteme, respectiv între ceea ce istoricul german Martin Broszat numea Führerbildung (construirea Conducătorului): relaţia cu partidul, relaţia cu populaţia, ideologia. La primul punct, observa Domnia Sa, Hitler, spre deosebire de Stalin, s-a bucurat de la bun început de deplina loialitate a NSDAP (partidul nazist). Relaţia dintre lider şi membrii partidului s-a bazat pe loialitatea lor reciprocă, pe legătura profundă dintre Fuhrer şi Altkämpfer (Vechii Combatanţi). Exact opusul pare să fi caracterizat relaţia dintre Stalin şi Vechii Bolşevici. Legat de relaţia dintre Lider şi populaţie, inclusiv chestiunea charismei, profesorul de la UCLA s-a referit la studiile lui Lutz Niethammer care a studiat amintirile de masă legate de perioada nazistă. Ele demonstrează că popularitatea lui Hitler a continuat să crească pe parcursul dictaturii şi că până în 1942 majoritatea germanilor şi-a menţinut credinţa în el. În URSS, pe de altă parte, majoritatea rurală pare să-l fi detestat pe Stalin (teză amendată în timpul simpozionului de Lynne Viola şi alţi istorici).

În chestiunea crucială a ideologiei, Friedländer a accentuat distincţia-cheie determinată de alegerea (definirea) inamicului. Hitler avea un duşman cu multe chipuri: Evreul, care era mai degraba un concept abstract decât o realitate etno-reliioasă. Viziunea lui Hitler despre istorie era apocaliptică, meta-politică şi salvaţionistă. Amintesc aici tezele extrem de importante ale lui Friedländer despre funcţiile redemptive ale antisemitismului nazist: într-o pretinsă bătălie pe viaţă şi pe moarte, inamicul era construit ca o entitate mitică, rival ireductibil într-o luptă supraomenească.

În privinţa lui Stalin, a afirmat Friedländer, trebuie spus că acesta şi-a definit întotdeauna inamicii în termeni imanent-politici: “Duşmanii lui Stalin erau numeroşi, dar concreţi”. Din această teză decurg consecinţe interpretative decisive: ideologia nazistă ar fi una apocaliptic-mitologică, în timp ce bolşevismul (stalinismul) s-ar întemeia pe o viziune mai pragmatică. În intervenţia sa pe acest subiect, profesorul Norman Naimark de la Universitatea Stanford a insistat asupra următoarelor premise pentru abordarea comparativă a dictaturilor totalitare: 1. Cum comparăm? 2. Cine face comparaţia (problema subiectului epistemic)? 3. Când se face comparaţia? Observa profesorul Naimark faptul că în special în zona stângii compararea sistemelor amintite nu a fost/este bine receptată, existând percepţia că această analiză ar diminua recunoaşterea unicităţii Holocaustului.

Aş adăuga că trebuie luate în considerare următoarele chestiuni: dinamica internă a stalinismului, originile iacobine ale categoriei de duşman al poporului, cultivarea metodică a urii şi resentimentului în ambele sisteme. Cât priveşte relaţia dintre Stalin şi fondatorul bolşevismului, trebuie spus că cel dintâi s-a considerat întotdeauna drept un leninist, că lupta pentru putere (pentru succesiunea lui Lenin) a fost de fapt o competiţie hermeneutică legată de interpretarea cea mai corectă a gnozei moştenite. Din acest punct de vedere, se poate spune că mistica hierocratică în sistemele fasciste este mult mai puţin prezentă decât în cele comuniste, unde cultul tradiţiei ideologice este instituit în “religie” de stat.

Intervenţia mea, intitulată Dictatori totalitari, religii politice şi hybris ideologic, s-a focalizat pe centralitatea proiectului exterminist în fazele radicale ale celor două regimuri. Ambele au încercat să „purifice” socialul, să de-pluralizeze politicul, să universalizeze heteronomia şi să producă o revoluţie antropologică prin plăsmuirea Omului Nou. Pentru Timothy Snyder, distincţia dintre Hitler şi Stalin ar fi aceea între un gânditor apocaliptic şi unul postapocaliptic, în sensul că cel din urmă a preluat puterea absolută abia la 12 ani de la lovitura de stat bolşevică.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com/

Europarlamentarele duios treceau…

mai 25th, 2009

Constatasem asta acum o săptămână, cu speranţa minimă că, pe măsură ce se apropie 7 iunie, vor apărea totuşi nişte semne că partidele sunt interesate de aceste alegeri, în opinia mea măcar la fel de importante ca şi diferitele alegeri interne, dacă nu chiar ceva mai importante, date fiind consecinţele posibile ale configuraţiei viitorului Parlament European asupra poziţiei României în UE. Speranţă deşartă!

Nu doar că pe toate canalele media existente aproape că nu vine vorba despre proximele alegeri, dar, cel puţin aici, la Iaşi, la peste zece zile de la debutul campaniei, partidele nici nu s-au deranjat măcar să ocupe panourile de afişaj cu chipurile candidaţilor. Acestea par pur şi simplu uitate pe străzi de la ultimele alegeri interne. Întâmplarea face să fi trecut de vineri încoace prin mai multe localităţi de aici şi din judeţele învecinate şi să fi constatat acelaşi masiv dezinteres. Mă întreb dacă aceasta se datorează doar importanţei excesive şi premature acordate deja de partide prezidenţialelor din iarnă. Fără îndoială, această disproporţie există dacă ar fi să mă gândesc doar la elanul pus de candidaţi şi de colegii lor în atacurile la adresa actualului preşedinte – candidat încă neanunţat! – comparativ cu moderaţia din „campania“ pentru alegerile europene. E destul de clar că dnii Iliescu, Geoană, Antonescu etc. consumă mai multă energie împotriva „neanunţatului“ decât pentru a-şi promova severinii şi noricile.

Pe de altă parte, mă gândesc dacă amânarea anunţării candidaturii nu este o tactică, nu rea de altfel, a actualului titular de la Cotroceni pentru a-şi determina adversarii să-şi epuizeze muniţia înainte de începerea efectivă a bătăliei! Cât de „expirat“ ar fi dl Băsescu este, totuşi, mai puţin important acum decât ar putea fi în toamnă, când reluarea eventuală a temei ar aduce cu o supă reîncălzită. Acest lucru ar trebui să fie cunoscut de dl Geoană, iar dacă nu este, e un semn destul de clar că lucrează cu strategi neajutoraţi – sau că nu-l interesează Preşedinţia! Situaţie în care pare să se complacă şi dl Antonescu, deşi efectul de „chip nou“ pare să fi produs o uşoară ameliorare a scorului în sondaje.

Şi totuşi, nu cred că este vorba numai despre asta. Dezinteresul s-a manifestat încă din faza de alcătuire a listelor, nu doar cu prilejul declanşării campaniei.

În opinia mea, strategia este complet eronată. În primul rând, desigur, pentru că alegerile acestea sunt importante în sine. PE are un rol important şi, în timp, va avea unul şi mai important în destinul ţărilor membre UE. Or, dezinteresul partidelor mari riscă să facă loc unor „europeni“ de cursă lungă precum dnii Vadim Tudor şi Gigi Becali ori unor independenţi de Dorobanţi. Pe de altă parte, o campanie susţinută ar fi putut conduce la o radiografie corectă a forţei reale a partidelor, a ceea ce pot pune ele efectiv în spatele candidaţilor la prezidenţialele viitoare. Ar fi avut un rol de feedback. Dar e în zadar să crezi că poţi învăţa bravele noastre partide ceea ce ele nu sunt dispuse să înveţe!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (III)

mai 25th, 2009

Ca urmare a primului război mondial, a destrămării imperiilor şi a desenării noii hărţi a Europei prin tratatul de la Versailles, unele dintre fostele regiuni ale Monarhiei Austro-Ungare se transformaseră în motorul industrializării noilor state-naţiune. Boemia şi Moravia au jucat un asemenea rol pentru Cehoslovacia. Banatul nu s-a transformat într-un model similar pentru România. Banatul a intrat în raza de influenţă a Vechiului Regat al României. Adică, i s-a impus un alt model cultural comparativ cu acela anterior. Apropierea de civilizaţia occidentală a fost mult estompată. S-a diminuat ponderea economică şi administrativă a Timişoarei şi, implicit, a regiunii Banat în cadrul statului naţional român.

Supranumită “Manchester”-ul Transleithaniei în anii 1900-1910, Timişoara a mai trăit o vreme din reuşitele industriale şi din faima comercială de odinioară . Treptat, în România anilor 1919-1940, oraşul devenise un centru fără resursele financiare necesare continuării unei dezvoltări în acord cu mai vechile sale aspiraţii. Tocmai de aceea, uneori, cetăţenii săi s-au raportat nostalgic la etapele premergătoare primului război. Alteori, şi-au exprimat mai apăsat identitatea regională – e cazul lui Sever Bocu, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai politicii Banatului în România interbelică – ori şi-au manifestat complexe de superioritate în raport cu sudul României şi cu Bucureştiul. Nu au existat însă nicicînd ideologii şi practici politice radicale care să concure la rupturi. De altfel, acest fapt era şi imposibil datorită Constituţiei din 1923, care a promovat centralismul ca politică de stat şi a blocat iniţiativele şi puterea decizională locale. În anii ‘20-‘40 ai secolului al XX-lea, nu numai prefecţii, ci şi primarii oraşelor erau numiţi în funcţii de către guvern.

Rolul Bucureştiului de capitală a României Mari a făcut ca ambivalenţele culturale oriental-occidentale să fie propuse întregii ţări. Inspirat de Turcia otomană şi de domniile fanariote pe de-o parte, de izvoarele intelectuale franco-prusace pe de altă parte, modelul cultural ambivalent al Bucureştiului trebuia însuşit de toate regiunile şi oraşele integrate României Mari. În prima fază, s-a căutat consolidarea statului. Teama faţă de vecini şi inventarea unor politici şi condiţii speciale pentru aşa-numitele minorităţi, au fost justificate de guvernanţi prin ideea posibilelor revendicări teritoriale. Ele îşi aveau însă rădăcinile în primul rînd în cultura etnodiferenţialistă, din care s-a născut cea mai populară doctrină politică românească, etnonaţionalismul . Chiar şi comunismul românesc s-a inspirat din această doctrină, el confiscînd la fel de bine ca regimurile anterioare lui fragmente relevante ale invocatei doctrine în favoarea propriei politici. Promovarea profesională şi în ierarhiile instituţionale ale statutului naţional-comunist se făcea, tacit, în temeiul presupusei ori declaratei apartenenţe etno-culturale şi confesionale.

Prin diviziunea artificială capitală-provincie, centralismul a inculcat o formă de excludere de la treburile publice a regiunilor vestice şi nordice ale României. Situat la jumătatea drumului ce leagă Nordul Germaniei de Istanbulul Turciei, Banatul se află în vecinătatea imediată a Ungariei şi Serbiei. Din punct de vedere social şi al nivelului de trai, regiunea a fost multă vreme socotită cea mai ridicată dintre acelea ale României. Fizionomia multiculturală şi comportamentul critic format în vremea Imperiului şi a Monarhiei Austro-Ungare au contribuit şi ele la o frondă benignă în faţa politicilor Bucureştiului. Acest aspect s-a văzut cu ocazia demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara din 1956, izbucnite sub influenţa revoluţei din Ungaria; în constanta mişcare civică propagată prin artă şi muzică; în disidenţa de grup şi individuală a cîtorva remarcabili intelectuali; dar mai ales în marea revoltă populară din decembrie 1989, care a declanşat căderea regimului Ceauşescu şi schimbările politice ale României. Amintita frondă e vizibilă şi astăzi în probleme de politici administrativ-economice (primăria municipiului Timişoara se află în contradicţie cu practicile centraliste şi invocă în apărarea intereselor proprii oraşului neglijenţa Bucureştiului faţă de necesităţile locale), în disputele sportive (cazul acelora în care este implicat clubul de fotbal Politehnica Timişoara şi impresionantul grup de suporteri al acestuia) sau în literatura şi interpretările istoriei recente7.

Modelul oraşului central-european a rămas mai atractiv pentru Banat decît acela balcanic propus de elitele dominante ale României moderne şi contemporane. De aici şi o anumită rezistenţă faţă de uniformizarea identitară a regiunilor, rezistenţă devenită, întrucîtva, contraproductivă după două decenii de la revolta din 1989. Nu cred că în cazul multiculturalismului bănăţean de astăzi să fie vorba doar de un mit şi de nimic mai mult. Îmi pare că în discuţia despre istoria acestei regiuni şi despre codul său cultural ar trebui să înţelegem cum a fost posibil şi ce anume a rămas din melanjul de limbi şi culturi. În tot cazul, ideea de minoritate sau de minorităţi nu a avut impactul scontat de adepţii ideologiei diferenţelor accentuate. Banatul a evoluat mai cu seamă printr-un cod civic şi nu printr-unul etnonaţional ce trimite la unicităţile limbii, religiei, originii, istoriei, rasei etc. Imaginare ori nu, definirile pe criterii etnonaţuinale nu au reprezentat decît arareori o dogmă în mediile social-intelectuale ale regiunii.

Săptămâna viitoare ultimul episod: Banatul în secolul XXI

Concurusul MEMORIALUL AERONAUTICII nu are câștigător

mai 25th, 2009

CONCURS PUBLIC DESCHIS ÎNTR-O FAZĂ
46 PROIECTE PREDATE, 44 PROIECTE ADMISE ÎN JURIZARE

JURIUL CONCURSULUI:
Membri titulari:
1. Alexandru Dan Bartoc, preşedintele Fundaţiei „Bartoc”
2. Arh. Ştefan Bâlici
3. Arh. Liviu Dobre, arhitect-şef adjunct, reprezentant al Primăriei Municipiului
Bucureşti
4. Dan Hadîrcă, reprezentant al Autorităţii Aeronautice Civile Române
5. Arh. Vasile Mitrea, reprezentant desemnat de Ordinul Arhitecţilor din România – preşedintele juriului
6. Mihai Oroveanu, membru al Comisiei Naţionale pentru Monumente de For Public
7. Arh. Romeo Simiraş, reprezentant desemnat de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti

Membri supleanţi:
8. Arh. Diana Olteanu, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti.

În data de 15-26 mai 2009, în spaţiul expoziţional al Muzeului Aviaţiei, str. Fabrica de
Glucoză, Bucureşti sector 2, a avut loc jurizarea proiectelor predate în concurs. După
deliberări, juriul a stabilit următoarele rezultate:
Nu s-a desemnat un câştigător al concursului, neacordându-se premiul I.

PREMIUL 2: PROIECTUL NR. 85, SIMBOL IDENTITATE 369223
Autor: arh. Răzvan Luscov

PREMIUL 3: PROIECTUL NR. 80, SIMBOL IDENTITATE 508049
Autor: arh. Ştefania Constantinescu
Colaborator: Emanuela Rus

Juriul a acordat un număr de 5 menţiuni proiectelor care au întrunit aceeaşi medie la selecţia pe criterii valorice.

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 50, SIMBOL IDENTITATE 070582
Autor principal: arh. Cristian-Dorin Gavrilescu
Coautor: arh. Adrian Timaru
Coautor: sculptor Raluca Ungureanu (Gavrilescu)

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 74, SIMBOL IDENTITATE 071727
Autor principal: Bogdan Constantin Neagu
Colaboratori: arh. Dragoş Constantin, arh. Zoja Llambi şi arh. Dana Stănciucu

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 83, SIMBOL IDENTITATE 740797
Autor principal: Bogdan Constantin Neagu
Colaboratori: arh. Dragoş Constantin, arh. Zoja Llambi şi arh. Dana Stănciucu

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 86, SIMBOL IDENTITATE 100024
Autor principal: arh. Cosmin-Nicuşor Ionescu
Colaboratori: stud. arh. Constantin Lungu şi stud. arh. Artenian Soldea

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 89, SIMBOL IDENTITATE 132105
Autor principal: arh. Mina Nicoleta Sava
Coautor: arh. Silviu Musteaţă
Coautor: arh. Veronica Sava
Coautor: sculptor Vlad Gherghiceanu

Concurenţii care au primit premii şi menţiuni sunt invitaţi, potrivit hotărârii juriului, la procedura de negociere în vederea atribuirii contractului de proiectare, ce se va desfăşura începând cu data de 20 mai 2009. Detaliile privind procedura sunt consemnate în procesul-verbal al jurizării.

Potrivit regulamentului, promotorul concursului, Fundaţia Culturală „Bartoc”, în cooperare cu Muzeul Aviaţiei, organizează în acest spaţiu muzeal expoziţia proiectelor participante la concurs, care va fi deschisă publicului în perioada 19 mai-24 iulie 2009, cu următorul program: marţi-vineri, între orele 09.00 – 16.00, sâmbăta şi duminica între orele 10.00 – 17.00. Pentru acces este necesar un act de identitate.

Adresa muzeului este str. Fabrica de Glucoză nr. 2-4, sectorul 2, Bucureşti (intersecţia străzilor Barbu Văcărescu, Fabrica de Glucoză şi Gara Herăstrău, lângă
staţia Fabrica de Glucoză pe traseul tramvaiului 5).

Acest spaţiu va găzdui vernisajul expoziţiei şi festivitatea de premiere, la o dată pe o vom comunica pe site-ul Internet al concursului www.oar.org.ro.
Pentru informaţii suplimentare:
Ordinul Arhitecţilor din România, str. Pictor Arthur Verona nr. 19, sector 1, tel./fax: 021-3172634, 021-3172635; e-mail: office.oar@rdslink.ro sau concursuri@oar.org.ro sau pe site-ul Internet al OAR www.oar.org.ro.

De ce noi nu putem ieşi din criză cheltuind

mai 25th, 2009

De când America – şi mai apoi Uniunea Europeană – au venit cu strategii de combatere a crizei economice globale bazate pe cheltuirea de fonduri publice pentru susţinerea sectorului privat, guvernele din estul Europei s-au simţit şi ele obligate să îmbrăţişeze retoric reţeta occidentală, aşa cum fac de altfel întruna de două decenii.

Ca şi cele din ţările vecine, noua administraţie de la Bucureşti a improvizat şi ea repede un plan de măsuri în care pe primele locuri figurează sporirea volumului de investiţii publice, accelerarea absorbţiei de fonduri UE şi încurajarea mediului privat.

Din păcate, după cum s-a văzut destul de repede la începutul lui 2009, la noi nu e aşa de simplu ca în Vest. Investiţiile publice arată bine pe hârtie, dar transpunerea lor în practică presupune capacitate administrativă, manageri de proiecte şi coerenţă în acţiune; acestea sunt rarităţi în zona noastră. Nu doar că sporirea substanţială a volumului investiţiilor anul acesta, de la 12% la 20% din buget, este în sine o ţintă foarte ambiţioasă – dar chiar anii trecuţi atingerea ei a reprezentat o problemă. De regulă, ce se întâmplă la noi este că ne propunem investiţii, ne poticnim în realizarea lor (muncă multă şi obositoare cu proiectele, exproprierile, licitaţiile etc.), ne prind din urmă octombrienoiembrie cu banii necheltuiţi, iar ca să salvăm onoarea guvernamentală virăm repede sumele către cheltuieli „soft”, doar-doar vom consuma banii până la finalul anului: salarii şi prime, subvenţii, achiziţii mărunţele, dar multe, de obiecte luate direct din magazin etc.

Ca atare, banii europeni nu se consumă, că UE nu te lasă să faci asemenea realocări pe picior; cei de la bugetele naţionale se duc în primitoarea gaură neagră a cheltuielilor de personal şi nimeni nu vede vreo mare realizare de pe urma lor; iar mediul de afaceri rămâne cu onoarea nereperată. Nu-i vorbă, că nici mari resurse financiare nu există, aceasta fiind marea diferenţă între statele nou-membre ale UE şi cele vechi: estul Europei s-a cam întins mai mult decât îi era plapuma în anii de creştere economică. PIB-urile creşteau cu 6-7%, dar creditele şi salariile cu 20-30% (ultimele, în special în sectorul bugetar). După câţiva ani de atare goană bezmetică în direcţii opuse, plapuma trebuia să se rupă undeva.

Spre deosebire de ţările occidentale, care au pus câte ceva deoparte în anii cei buni de creştere şi acum se pot gândi la remedii keynesiste – adică să arunce cu bani publici în popor pentru ca acesta să nu-şi scadă apetitul pentru consum – state ca Ungaria şi România nu pot face aşa ceva, pur şi simplu pentru că n-au cu ce. Ele au procedat ca greierele, stând la umbră şi doinind din frunză toată vara, adică au cheltuit şi s-au îndatorat masiv atunci când economia creştea, în 2006 şi 2007. Acum, că a venit iarna crizei globale, stau şi se uită cum alţii, care şi-au pus grăunţe deoparte în sezonul cald, au ce împărţi gospodăriilor şi firmelor.

Aşa că pot să strige sindicatele ce vor despre nivelul de trai şi puterea de cumpărare: adevărul este că acestea se duseseră peste productivitatea reală din economie, şi mult prea repede, iar reculul de anul acesta reprezintă o trezire din vis la realitate. De asemenea, mediul de afaceri poate să se indigneze legitim pentru că promisiunea scutirii de impozitare a profitului reinvestit va fi dată la coş sau pentru că s-a introdus impozitul forfetar (în sine un punct controversat, care face ca alte măsuri din ultimii ani să se traducă acum în bani aruncaţi pe fereastră: de exemplu, programele de încurajare a antreprenoriatului sau de subvenţionare a IMM-urilor înfiinţate de tineri şi studenţi).

De fapt, dacă ne uităm la Ungaria, ar trebui să zicem cu toţii mersi că încă nu s-a umblat la TVA şi cota unică. Ar trebui să ţinem pumnii guvernului pentru ca veniturile la buget să nu scadă până într-acolo unde asemenea decizii cu adevărat dureroase devin inevitabile. Era mult mai bine dacă în anii trecuţi, pe fondul încasărilor în creştere, miniştrii ar fi lăsat un pic euforia deoparte şi ar fi terminat reformele (de exemplu, restructurarea la calea ferată), ar fi consolidat sistemul de pensii (în loc să-l submineze populist) şi ar fi raţionalizat administraţia publică (în loc s-o umfle ca pe un balon).

Însă politica fiind ceea ce este, rar se întâmplă lucruri de felul acesta în democraţii. Ca atare, deşi manualul de macroeconomie şi exemplul occidental spun că acum ar trebui să relaxăm băierele pungii până trece criza, faptul că pe noi ne-a prins iarna cu punga goală, ne forţează acum să facem simultan şi cârpeli de strategie anticriză, şi restructurarea sectorului bugetar.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national? (II)

mai 25th, 2009

Reflectii transculturale de traducator (II)

Am argumentat in prima parte ca temele la moda in tara legate de Eminescu (de la senzationalismul presupusei asasinari pana la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape de la tema centrala a importantei sale indiscutabile pentru cultura romaneasca. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale sa-l promoveze in strainatate (unde este in mare masura necunoscut), ca icoana patrimoniala identificabila cu spiritul romanesc.

Promovarea sa nu se justifica doar prin a ne mandri cu romanismul (’Iac-asa se joaca pe la noi!’/ ’Mai frumos decat la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMANESTI), ci in primul rand prin dimensiunea poetului roman ca homo faber universalis.

Am incheiat segmentul afirmand o evidenta care la nivel guvernamental pare sa pluteasca in zona ’orbului gainii’: orice scriitor (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut in alte culturi decat prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literara. E greu sa impresionezi un auditoriu international nepartinitor sustinand ca le prezinti o partitura ‘mare’, daca interpretul canta fals si fortat! (Am primit ades intrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafarul, nu era tradus deja?’).

Tema traducerilor din Eminescu se intrepatrunde cu tema politicii culturale: in lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s-a facut niciodata sistematic. Dincolo de exaltarea interna a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost intotdeauna individuala – nu numai in comunism, ci si inainte, si dupa! La St. Petersburg, un ghid declara mandru ca tzarul Rusiei a ’scos’ cateva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski sa fie tradus in limbi de mare circulatie. Din cate stiu, in Romania monarhica n-a existat vreo initiativa similara legata de Eminescu, cu atat mai putin in comunism. Guvernele de dupa 1989 nici macar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura romana contemporana) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.

Trista realitate a traducerilor

In ciuda perceptiilor comune romanilor, exista un numar relativ restrans de traduceri in engleza ale operei poetice eminesciene, la randul lor nesupuse unei evaluari calitative. Iata un scurt istoric al talmacirilor englezesti – unde cunosc realitatea in amanuntime – in speranta ca pot lamuri ’cum stam’ (situatia nu este mult diferita nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):

Americanul Charles Upson Clark (1895) il semnaleaza pe Eminescu prin cateva traduceri publicate in suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am gasit mentionate, nu am reusit sa le identific in ciuda cercetarilor mele de arhiva, nici sa aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).

In 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta si ardenta activista socialista) se decide sa traduca mai multe poezii din Eminescu, entuziasmata de ideile din Imparat si Proletar oferite in varianta de lucru de romanul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicoae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmarit in engleza, eleganta simpla a lui Eminescu fiind redata intr-o engleza pretioasa, plina de manierisme si sintaxe arhaice.

Dintre romani, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care incearca in anii interbelici (1938) cateva traduceri in engleza (printre care si Luceafarul), luandu-si insa mari libertati de interpretare textuala, cu scuza muzicalitatii – de fapt, combinand versul 1/2 si 3/4, si facandu-le sa ’sune din coada’ cu rime simple.

Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ intre 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politica mai mult decat s-ar crede: poetii romani scriau cu interdictii de tematica, ba chiar si de vocabular; intr-un climat in care relatiile tuturor cu cetatenii straini erau strict supravegheate, limbile straine privite cu suspiciune, predarea lor tolerata doar datorita utilitatii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. In contextul restrans al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvistica performanta.

Pentru traducerea din limba nativa intr-o limba straina (numita uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenta decat cea filologica. Acest lucru este usor de inteles chiar si intuitiv, caci poti intelege chiar mult intr-o limba straina redand relativ usor si coerent despre ce e vorba in limba ta, dar nu si invers.

Revenind la competenta filologica, in comunism s-a tradus mult din autori straini in romana, si s-a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce pastrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, in pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitatii politice precum si a numarului foarte restrans de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura romana in engleza! De remarcat si ca, in contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decat franceza (cu traditie culturala mult mai importanta pentru romani) sau germana (datorita existentei minoritatilor etnice).

Aproape toate traducerile eminesciene in engleza din aceasta perioada apartin de aceea profesorilor din facultatile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii ’60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii ’70), exceptia de la ’academic’ facand-o tanarul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul ca toate sunt facute din proprie initiativa, si ca au fost (si sunt) cunoscute mai mult in Romania, de catre anglofili.

’Strainii’ au avut deci contact intamplator cu poezia eminesciana, de obicei pe linie academica. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu intr-o perioada de interes politic sporit fata de Europa de Est, punand chiar pasiune in crearea unor talmaciri proprii. Variantele sale se marginesc insa la traducerea de continut, cu scop informativ, fara pretentii artistice, el renuntand dintru inceput la prozodie, ca demers nerealist scopului sau. Dupa vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea sa o aiba si britanica Brenda Walker (1990).

Prin contrast, variantele romanilor amintiti au avut (constient sau nu) veleitati literare neconvingatoare in acest rol. (Judecata e retroactiva, caci la vremea respectiva – student la filologie dar fara experienta printre vorbitorii nativi – nu realizam acest lucru!). Din laudabila intentie de a nu-l vaduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, in toate variantele romanesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, daca nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; in ultima instanta, dand apa la moara cinicilor care il citeaza pe Robert Frost cu zambet in coltul gurii spunand ca… poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stangaciile sunt desigur scuzabile pentru cei care – netraind printre nativi – nu pot intelege complet conotatiile limbii de zi de zi fata de sensurile livresti. Dar realitatea greu de inteles sau de acceptat pentru romani este ca traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s-a intamplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.

Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu in engleza s-a cam oprit de fapt in Romania la sfarsitul anilor ’70, (poate ca anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economica interna), dupa ’revolutie’ retiparindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea catre Occident si Internetul au facilitat contactul strainilor cu patrimoniul romanesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (in ciuda abordarii neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am intrebat-o ce a determinat-o sa creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par sa indrepte rastalmacirile de sens din variantele romanesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.

Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezeasca a romanului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ – tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie…. nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s-a schimbat radical, chiar daca noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnica, economica si politica, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’. Din cauza acestei intelegeri limitate, in media romaneasca continua exaltarea vechilor traduceri – in lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversara’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragica in adolescenta predispunand spre idealizari), fara o intelegere obiectiva a calitatilor si defectelor talmacirilor sale. Din pacate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, daca nu chiar negramaticale.

Lipsa de intelegere subtila a englezei perpetueaza si un tip de proiectie deformata si de asteptari nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate in ultimii 15 ani si prin Internet, sufera de aceeasi pricepere limitata.

Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa laudabila a unui profesor de engleza dintr-un liceu moldovean cu ajutorul elevilor sai. Site-ul fetisizeaza traducerile C.M.Popescu, excluzand insa orice alta referinta, cu iluzia ca se spune astfel ultimul cuvant. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducatorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt insa site-urile ce se lauda cu poetul national, raspandind fara discriminare orice traducere la indemana, ca sa nu mai sa vorbesc de traducerile neavenite facute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce recicleaza variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)

Mai putem adauga si neintelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres ca poate fi distribuit fara copyright. Fisierul continea traducerea in engleza a lucrarii Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste sa explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificandu-i nationalismul ‘in context’. Din pacate, adus in atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul ii face un imens deserviciu lui Eminescu. In engleza, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. Dupa aceasta prima impresie, cati vor ajunge sa citeasca lucrarea? Conotatia negativa ramane insa in mintea tuturor!

Eminescu va continua sa ramana cel mai necunoscut mare poet national atata vreme cat traducerile oferite nu vor fi cu adevarat reprezentative iar raspandirea lor sustinuta sistematic de guvernul poporului sau. Astazi, o colaborare intre traducatori romani si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase in extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.

(Va urma a treia si ultima parte)

De ce Opoziţia nu poate renunţa la alegeri anticipate?

mai 25th, 2009
Liderii opoziției - Ghimpu, Filat, Urechean - trebuie să se pregătească de alegeri (foto INFOTAG)Liderii opoziției – Ghimpu, Filat, Urechean – trebuie să se pregătească de alegeri (foto INFOTAG)

“Cu un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momeşte în vârteje”

(Glossă, Mihai Eminescu)

Refuzul Opoziţiei de a vota candidaţii propuşi de PCRM pentru funcţia de preşedinte al republicii a ridicat atât prestigiul Opoziţiei, cât şi nivelul aspiraţiilor celor care susţin alegerilor anticipate. Şi nu sunt puţini. Cale de întors nu mai este, în realitate. Nici scenariile care au fost şi vor fi vehiculate prin gazete sau cancelarii – toate, traduceri în „moldoveneşte” ale sugestiilor reprezentantului special al UE pentru R. Moldova – nu au şanse reale de izbândă.

“Poliţistul bun” vs “poliţistul rău”

Primul scenariu se bazează pe „rezonabilitatea” Opoziţiei. Există oameni responsabili şi în rândurile Opoziţiei, cu care se poate discuta, nu-i aşa, atunci când li se face o ofertă politică acceptabilă. Trebuie doar identificaţi şi extraşi dintr-un context nociv. Aşa credea sau vroia că ne facă să credem, printre alţii, un „comentator internaţional”, atunci când curta intens un lider de Opoziţie – „un politician cu instinctul politicianului” – blamându-i, impudic, vicepreşedintele – „un lider radical, care are influenţă asupra deciziilor preşedintelui”. Ideea din spatele acestor străduinţe este că – puţinilor! – lideri rezonabili ai Opoziţiei trebuie să le fie contrapuşi comuniştii „buni”, „cu faţă umană”, iar din întâlnirea lor pragmatică să se iţească jinduitul vot de aur sau susţinerea actualei majorităţi. Ideea unui „comunist de omenie”, agreabil şi agreat de către Opoziţie a fost circulată prin presă, nu o dată. S-a sugerat numele lui Marian Lupu ca posibil candidat în turul doi din partea comuniştilor, personaj care ar fi putut, în viziunea celor care au lansat scenariul, să tempereze animozităţile şi să înduplece o Opoziţie considerată pestriţă şi neomogenă. Ideea a căzut în desuet, se pare, după declaraţiile clare ale liderului Voronin după eşecul de la primul tur: numele propuse pentru turul doi vor fi aceleaşi cu cele respinse pe 20 mai. Semn că fie Lupu nu se bucură încă de încrederea liderului, fie că PCRM s-a decis pentru anticipate, fie… altceva.

Toţi sunt buni – mai puţin Voronin!

O formă mai elaborată a acestui scenariu a fost lansată tot în presă, prin vocea unui comentator cu cotă. De data asta, PCRM nu mai era împărţit între liderii acceptabili şi cei nedigerabili, ci între Vladimir Voronin şi… restul comuniştilor. Primul este văzut ca unică încarnare a răului politic, factor de tensiune şi dihotomii în societate şi în comparaţie cu care ceilalţi devin inocenţi şi acceptabili: „În fond, protestele [postelectorale] nici măcar nu au fost îndreptate împotriva comuniştilor ca Marian Lupu, Zinaida Greceanâi, Andrei Stratan sau chiar Mark Tkaciuk, ci împotriva menţinerii la putere al lui Vladimir Voronin”.
Nici mai mult, nici mai puţin! Ideea a fost dusă mai departe şi alt scenariu a ieşit de aici. Unul care sugera, deloc discret, retragerea preşedintelui Voronin din orice demnitate politică ca soluţie la blocajul politic din stânga Prutului.

Scenariul Den Xiaoping

…sau Charles de Gaulle, Richard Nixon, Margaret Thatcher, Helmut Kohl…

Există două versiuni. În prima dintre ele, preşedintele este invitat să devină un soi de „Deng Xiaoping al R. Moldova” – în fond, chiar Voronin invocase prin 2007 această posibilitate. Retragerea sa ar consemna depăşirea crizei politice pentru că ar permite Opoziţiei – aşa cum scria, sagace, un comentator de la Chişinău – „posibilitatea să înainteze propriul candidat pentru cea de-a doua tentativă la funcţia de preşedinte al RM pe care PCRM să o susţină şi să invite reprezentantul UE să fie un fel de mediator între partidul de guvernământ, pe care preşedintele Voronin va continua probabil să-l conducă, şi Opoziţie, pentru a face un nou design al structurii politice din RM”.
În a doua versiune a scenariului, una occidentalizată – şi mult mai amuzantă! – diagnosticul este similar. Iată ce scrie acelaşi „comentator internaţional”: „Un şef de stat demn de acest titlu, şi care a servit statul în măsura capacităţilor sale vreme de opt ani, trebuie să-şi dea seama când a sosit momentul retragerii sale din viaţa politică activă… Dânsul poate obţine statutul ne-oficial, dar prestigios, ce se cheamă la americani şi britanici elder statesman, adică om de stat veteran, opinia căruia este ascultată şi solicitată, chiar dacă dânsul a ieşit din viaţa politică activă, sau rămâne simbolic deputat în parlament”. După care este descrisă o panoplie din cei mai mari şefi de state şi guverne din lume, la care este invitat să se alăture şi generalul de miliţie Vladimir Voronin…

“Monstruoasa coaliţie”

Un scenariu pentru care îţi trebuie azi multă imaginaţie. Dar unii au avut-o în cantităţi suficiente. Deşi stătea pe buzele multora, a fost enunţat cu claritate abia după votul din 20 mai de către un lider marcant al PCRM – istoric contestat, de altfel, tocmai pentru debordanta-i imaginaţie! Acesta sugera că, pentru a depăşi criza politică, este nevoie de o „coaliţie monstruoasă”, formată din deputaţii din Opoziţie şi cei din PCRM. Este de fapt o reiterare – mai puţin ideea „interesului naţional” şi presiunea externă – a scenariului 4 aprilie 2005: „Politicienii de stânga, şi de dreapta şi cei supăraţi, şi cei mai puţin supăraţi numaidecât trebuie să caute compromisuri. Compromisurile sunt ieşirea din situaţie”, mai ales că „astfel de coaliţii au fost create în mai multe ţări şi au adus la un rezultat pozitiv”. Cinism teribil: cum îşi (mai) poate imagina cineva că este posibilă, la marginea Europei şi în secolul XXI, o coaliţie bazată pe fraudă, atrocităţi şi crime neelucidate?

De la morala pragmatismului la pragmatismul moralei

Ce şanse au aceste scenarii? Infime. În realitate, Opoziţia nu ar putea să le accepte nici dacă ar dori unii dintre membrii ei. Şi nu numai pentru că refuzul generalizat din 20 mai a ridicat la maxim cota aşteptărilor, ci pentru că oricare dintre scenariile „căldicele” de evitare a anticipatelor confundă planurile.

Argumentul pentru care cele trei partide au refuzat colaborarea cu PCRM se bazează pe fraudarea alegerilor, crimele şi atrocităţile comise după 5 aprilie. Refuzul are la bază, pe de-o parte, un principiu moral, care ţine de incompatibilităţi de fond, nu de formă. Pe de altă parte, niciunul dintre aceste argumente nu are vreo conotaţie personală, nu ţine de simpatii sau antipatii private. Ceea ce se refuză ţine de structuri, sisteme de putere sau moduri de a concepe şi exercita puterea politică. Vladimir Voronin, în acest caz, nu este (doar) un personaj nesimpatic şi vetust politic, ci încarnarea unui sistem de putere fără scrupule şi cu care nu poţi intra în cârdăşie dacă nu i te livrezi necondiţionat.
Despre aceste lucruri vrea Opoziţia să îşi convingă susţinători interni şi internaţionali.

Şi dacă aşa stau lucrurile, devine evident că promotorii scenariilor menţionate vorbesc o limbă diferită. Asistăm la un veritabil dialog al surzilor care nu poate, riguros vorbind, să ducă la o soluţie. Pentru că niciunul dintre „scenariile” menţionate nu atinge revendicările Opoziţiei.

În definitiv, pentru cele trei partide liberale opţiunea pentru anticipate este şi singura alternativă pragmatică. În această bătălie, Opoziţia nu are de pierdut decât, eventual, nişte voturi. Are însă de câştigat credibilitate şi şansa de a crea alternativă reală în R. Moldova pentru a veni la putere mai repede decât se aşteaptă cei care o invită astăzi la compromisuri inacceptabile

Denny Gudea – o viață exemplară

mai 25th, 2009
Denny Gudea n-a uitat niciodată România sa natalăDenny Gudea n-a uitat niciodată România sa natală

Fostul colaborator al revistei ACUM din California, Denny Gudea, a încetat din viață acum câtva timp, iar redacția a aflat absolut întâmplător de această veste tristă. Văduva sa, Darlene, ne-a trimis câteva rânduri despre cel care, deși plecat demult din România, nu și-a uitat niciodată meleagurile natale.

Denny Gudea a murit pe 16 martie 2009, liniștit, în somn, aparent din cauza unei aritmii cardiace, la vârsta de 68 de ani.

Darlene și Denny erau împreună din 1976. Ei au trei copii: Denny jr, 29 de ani, care calcă pe urmele tatălui său în inginerie aerospațială; Monica, 24 de ani, administrator în cercetare la Facultatea de Medicină a Universității California Sand Diego; și Christopher, 21 de ani, care studiază știința calculatorelor la Cal State Fullerton.

O slujbă în memoria lui Denny a fost ținută la casa sa din Fallbrook, California pe 11 aprilie și un alt serviciu memorial va fi oficiat în România în luna iunie.

Denny era binecunoscut în sectorul târgurilor comerciale, ca rezultat al numeroaselor sale voiaje globale cu Darlene. Unul dintre motivele sale de mândrie a fost recunoașterea publică toamna trecută de toți prietenii Darlenei la Premiile Galei Trade Show Executive’s Gold 100. Denny a lăsat în urmă sute de prieteni din numeroase țări.

Denny s-a născut într-o căsuță la țarăîn România, fără apă curentă, dar părinții l-au învățat de mic copil că educația este de o importanță covârșitoare.

În acele timpuri regimul comunist îi dirija pe tineri către anumite studii. Denny a fost orientat către matematică și inginerie electrică. În 1968, la trei săptămâni înainte de susținerea tezei de doctorat, el a profitat de ocazie și a părăsit România comunistă definitiv. A ajuns în Suedia, a lucrat în tot felul de slujbe, a învățat limba și până la urmă a obținut un post la vestitul concern ASEA.

Patru ani mai târziu a fost admis la Universitatea Purdue, în Lafayette, Indiana, unde, după obținerea unui Master a fost angajat de tatăl unuia dintre colegii săi la Triner Scale în Chicago.

Acolo, a contribuit la dezvoltarea primului cântar poștal electronic din Statele Unite și a obținut patru brevete de invenție. La scurt timp a cunoscut-o pe Darlene și apoi s-au mutat la Los Angeles.

Visul său din copilărie de a deveni astronaut american nu s-a împlinit, dar el considera munca de la TRW (acum Northrop Grumman) ca om de știință/inginer ca extrem de pasionantă și plină de satisfacții. A condus o echipă care a pus la punct componentele electronice pentru telescopul Chandra Space, ca și pentru câțiva sateliți de comunicații și alte proiecte ultra-secrete. A obținut patru premii în perioada în care a lucrat la TRW.

Darlene, Denny Jr, Monica și Christopher își exprimă mulțumiri din inimă tuturor colegilor din branșă, pentru valul de simpatie și sprijin prilejuit de decesul lui Denny.

Primăvara Barocă

mai 25th, 2009

Jerusalem Baroque Orchestra şi-a încheiat stagiunea Tel-Aviviană cu un concert “Tastes of France & Italy”.

Ne-am bucurat de atmosfera primăverii în sunetele clavecinului, viorilor, violei , cotrabasului, violoncelului, flauturilor.

Un minut de reculegere a fost acordat Maesrtului, Dirijorului, Dascălului, OMULUI Mandi Rodan , născut la Iaşi în urmă cu 80 de ani.

Am fost răsfăţaţi cu Ouverture Suite No 2 si Cantata – Non sa che sia dolore – Johann Sebastian Bach, Concerto for Strings and Basso Continuo – Antonio Vivaldi, Suite from le Bourgeois Gentilhomme – Jean Baptiste Lully , Le Sauvages, Concerto Comique – Michel Corrette.

Cu prima ploaie de petale ale primăverii Tel-Aviviene cei din Jerusalem ne-au părăsit, lăsîndu-ne speranţa reîntilnirii în toamnă.

Ars Doloris

mai 25th, 2009

Creta cea luminata de mare si de rascrucea brizelor infloreste prin cele doua cantece compuse in perioada razboiului civil din Grecia (1967-1974) ce aveau sa calauzeasca drumul grecilor catre libertate :
O KAIMOS –in traducere, mahnire si multe lacrimi sub dictatura coloneilor se incarneaza in muzica lui Teodorakis ca o flacara nestinsa.

http://www.youtube.com/watch?v=Q7DvajNmK7A ;
ENA TO XELIDONI simbolizeaza “vrabia” ca zbor si lupta a grecilor incatusati, dar nicicand supusi, avand ca ideal eliberarea. Textul acestui cantec apartine lui Odysseas Elytis, laureat al Premiului Nobel in 1979 . “Eu consider arta poetica o sursa plina de forte revolutionare. Este misiunea mea sa dirijez aceste forte impotriva lumii pe care constiinta mea nu poate sa le accepte, mai bine precizat, sa aduc aceasta lume intr-o continua metamorfoza, cu precadere in armonie cu visurile mele. “(Odysseas Elytis)

Oare de ce romanii nu invata din experienta fratilor din Balcani ?

Am scris de atatea ori cu admiratie despre spiritul fratern, de imbratisarea celor ce se revad sau se despart cu inima deschisa intru acelasi refren : intrajutorarea si uniunea, ca o conditie a reusitei. Rar vezi dezbinare la evrei, greci, italieni ori rromi. In loc sa ne lungim gatul de pomana peste gardul vecinilor cautand dupa circumstante atenuante sa deprindem ceva civism de la vecini, sa facem multa curatenie in propria ograda.
Ma refer la demagogii noii epoci, la cate beneficii aduc ei romanilor…

Multora le place sa se autointituleze patrioti, insa doar cu o panglica a clopoteilor pisicii perfide.

Oare cat de adanca trebuie sa fie durerea sa renasca o alta viata ? Un tarm la mare unde experienta solara a dansului pastrat din timpul lui Dionisios isi striga bucuria .
Lectia grecului din finalul filmului Alexis Zorba nu are nevoie de enunturi sofisticate, de demagogii neintrerupte in exprimarea victoriei celui ce trece peste infrangere si o ia de la capat.

http://www.youtube.com/watch?v=cXNApZ2ALiQ

Rencontre dans le royaume de rêve inventé par LIDIA

mai 25th, 2009
Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004

La peinture de Lidia Ureche nous fait découvrir un monde imaginaire situe entre les éléments de la vie moderne et des motifs fantastique ou magique. Elle réussit dans un nouveau domaine de la décoration intérieure ou les éléments recomposent un monde
unique et féerique.
Lidia Ureche, artiste d’origine roumaine (Transylvanie) a quitté Paris ou avait vécu de bonnes années en étudiant les arts plastiques, en se spécialisant et qu’après qu’elle choisisse Le Nouveau Monde, la province de Québec.
Elle est maintenant un nom reconnu parmi les artistes canadiens et nous rappelle parfois dans son ouvrage artistique les liens avec les vrais motifs de sa région natale de la Roumanie.
J’aurais aimé vous présenter un dialogue sur sa vie ou ses réalisations… Modeste comme la plupart des grandes artistes refusent l’idée d’une interview conventionnelle et en échange m’avait envoyé la manière qu’elle envisage son art décoratif :

« Comme étudiante en arts textiles je faisais un passionné travail de recherche en utilisant tous les matériaux que je pouvais trouver dans l’environnement de l’université et à la maison. Mais j’étais toujours mécontente de résultats que j’obtenais parce qu’ils n’avaient rien à faire avec la tapisserie. Mon but était de remplacer le fil textile pour créer des tapisseries des grandes dimensions et ne pas dépendre du métier qui me fatiguait bien les yeux.
Un jour, en rentrant en autobus à la maison, la pensée branchée sur mes projets, je roulais inconsciemment le billet entre mes doigts. C’était un geste que je faisais toujours en autobus. Au moment où j’ai pris conscience de mon geste l’idée m’est venue comme un éclair. Arrivée à la maison j’ai ramassé tous les journaux, revues, vieux livres de téléphone et j’ai commencé à expérimenter. Au départ je froissais le papier au long de sa fibre et je le tordais comme un fil. Ensuite j’ai fait de tresses de 4, 6, 8 et 10 fils sans me soucier de la régularité du tressage. J’ai obtenue des formes intéressantes pouvant me servir aux compositions des plus insolites. J’attachais les tresses par des fils de journaux en laissant un certain espace entre elles, dont le fil faisait un dessin irrégulier en zigzag.
En final j’avais une tapisserie de papier de 2×3,5 m. Je l’ai installée à la verticale, sur un mur de la cuisine qui était grande et haute de 3,80m. Là je pouvais la contempler, faire des dessins et concevoir nouveaux projets. Avec cette première tapisserie de papier je n’avais pas fait un projet. Je travaillais à l’hasard guidé seulement par le plaisir de ma découverte.
Ensuite j’ai fait un travail plus méticuleux. Je coupais les journaux en bandes de 10cm et je les roulais sur un crayon, à partir d’un coin en angle de approximatif 30 dégrées. Au départ ça marchait lentement mais j’étais tenace. Je voulais d’abord remplir toutes les chaudières de la maison avec mes tubes. Pendant ce temps mon esprit voyageait à remplir d’idées son panier. Je gardais un cahier à côté de moi et je notais tout ce qui me passait d’intéressant par l’esprit. Parfois j’arrêtais de rouler des tubes pour faire un croquis à l’encre et à la plume de bois, confectionnée par moi même.
J’ignore d’où me venait toute l’énergie. À l’époque mon programme était très chargé. Le matin j’allais à l’université aux ateliers jusqu’à midi. Je mangeais rapidement avec ma fille et j’allais à mon atelier ou j’avais tas de commandes d’aquarelles et peinture à l’huile. Je travaillais jusqu’à 17h quand je devais aller aux cours. Ma fille m’accompagnait partout. Aux ses 4-5 ans elle était la plus jeune étudiante assistante. Elle brillait et tout le monde l’adorait.

Lorsque j’avais atteint mon objectif de remplir les chaudières (durant des semaines) j’avais suffisamment matériel pour débuter un nouveau projet. D’abord j’ai expérimenté \”la fibre\”. Je pressais le tube à un bout, entre deux doigts en passant l’autre main, pour presser en croix, par dessus et je continuais jusqu’à l’autre bout. J’obtenais un fil ondulé qui je ne savais pas encore comment j’allais l’utiliser. Je pouvais les tisser tout simplement en utilisant un apprêt pour fixer les joints mais c’était trop long et j’obtenais une \”toile\” très fragile. Finalement ils m’ont servi pour représenter l’eau dans un des projets « Le moulin »
Enfant, j’aimais jouer avec des tiges tubulaires végétales. Je tressais trois fils ou je pliais deux fils. On appelait ce pliage \”l’accordéon\”. Avec 4 fils on pouvait obtenir un bâton à section carrée. Les tubes de papier pouvaient être travaillés de même façon. J’ai débuté par la méthode \”accordéon\”. Le fil obtenu pouvait bien servir mon but mais il n’était pas assez résistent pour ce que je voulais faire et les possibilités de l’assemblage ne me satisfaisaient pas.
La méthode \”bâton\” était trop rigide. Je devais trouver une autre façon de plier les tubes. Si je pliais en angle de 30 dégrées j’obtiendrais une section hexagonale et le fil serait une spirale. Deux spirales tordues me donnaient une ficelle résistante que je pouvais utiliser de plusieurs façons.
Avec ce fil je pouvais faire des rosettes ayant l’aspect de sculpture en bois ainsi les ornements des portes de Maramures (Roumanie). Je pouvais aussi faire des grands dessins sur un mur en suspendant la ficelle sur un fil de nylon (« Le coq fantastique») ou je pouvais tout simplement les suspendre dans le cadre d’une composition spatiale.
Une autre méthode d’utiliser les tubes est de les coudre sur 2 fils de coton assez résistent ou de nylon. Ainsi j’ai fait des toiles longues aux profils droites, ondulés ou en zigzag qui m’ont servi pour obtenir des grandes surfaces spiralées ou des compositions dans les quelles les espaces vides en losange ou cercle formaient une colonne. Cela rappelait aussi les portes et les clôtures de Maramures avec leurs planches découpées pour but ornemental (La porte au carrefour »
C’est beaucoup d’ouvrage qui exige patience et persévérance mais aussi de créativité.

À Marly le Roi j’ai expérimenté pour la première fois le papier de soie et le papier d’emballage des chaussures (« Source »). Durant mes séjours j’avais fait des centaines d’aquarelles et des dizaines de peintures sur toile. Ça faisait trois ans que j’avais abandonné le papier et j’avais le goût de recommencer. La qualité du papier de publicité avec ses couleurs m’incitait. Quand j’allais à Paris je rentrais toujours avec 10 formulaires de même revue qu’on distribuait gratuitement dans les gares des trains et stations de métro. En utilisant huit revues à la fois je pouvais faire des tresses avec des plages de couleurs, surprenantes.
Le catalogue de Gerstaecker s’est transformé en grosses ficelles que j’ai employées pour installer un « Arbre ».

L’année dernière j’ai trouvé une boîte où j’avais ramassé tous les papiers d’emballages des cadeaux de Noël. Après avoir fait plusieurs petites « exercices » de tressage plus fin que ce que j’avais fait à date, j’ai crée des dentelles sur le principe de dentelle aux canettes. J’ai acheté le papier de soie des toutes les couleurs que j’ai trouvées et avec ça, mon imagination a pris des nouvelles ailes. »

http://picasaweb.google.com/florin.predescu/AlbumLidia#

Pages rédigées par Florin PREDESCU

Moldova și triangulația cu UE și România

mai 25th, 2009
Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)

Insuficienţa voturilor pentru candidatul comunist la funcţia de Preşedinte al RM sporeşte atracţia factorului extern în jocul politic moldovenesc. UE şi Rusia, mai puţin SUA, au făcut mai multe demersuri în favoarea actualului partid de guvernământ. Pragmatismul occidentalilor, în paralel cu interesul Rusiei, reprezintă deocamdată cele mai puternice atuuri ale guvernării comuniste în contracarea opoziţiei liberale, inclusiv în cazul unor alegeri anticipate.

UE – factor de stabilitate politică

Uniunea continuă să adopte o poziţie moderată faţă de PCRM, chiar dacă este conştient de faptul că acest partid poartă vina pentru declanşarea evenimentelor post-electorale din RM (argumente aduse de Comitetul Parlamentului European, Consiliul Europei etc.). Mesajul constant propagat de structurile europene referitor la necesitatea unui dialog politic şi indentificarea unei soluţii politice comune pentru depăşirea crizei avantajează multidimensional guvernarea comunistă. Pe de o parte, comuniştii demonstrează europenilor şi electoratului moldovean incapacitatea opoziţiei de a ajunge la un consens naţional. Din alt punct de vedere, aceştia pregătesc alegătorii RM (majoritatea lor) pentru alegeri anticipate.

În situaţia unei poziţii fragile ale opoziţiei (lipsa în continuare a libertăţii mass-media; confuzia electoratului vizavi de revoltele post-electorale; coagularea electoratului vorbitor de limba rusă împotriva liberalilor pro-români; sezonul estival nefavorabil pentru opoziţie; intensificarea propagandei anti-româneşti şi asocierea opoziţiei la aceasta; neutralitatea sau subiectivismul european faţă de guvernarea comunistă; susţinerea PCRM-ului de către Moscova pe plan politico-diplimatic, dar şi prin constrângerile economice etc.) poate fi prognozat un randament negativ în cadrul alegerilor parlamentare anticipate.

Imposibilitatea curentă de a înlătura în mod eficace comuniştii de la putere pe cale democratică face europenii să se rezume la tactica „paşilor mici” încorporată în strategia generală de europenizare a RM prin intermediul mecanismelor Parteneriatului Estic (Acord de asociere; instrument de amplificarea a capacităţilor instituţionale; crearea de platforme multilaterale de atingere a unor obiective pe filiera democraţie, buna guvernanţă şi stabilitate etc.).

Dividende comuniste via UE

Calea evolutivă aleasă de UE pentru RM intră însă în contradicţie cu viziunea opoziţiei locale, care este vizibilă la nivel european prin România. Or, în cadrul recentei vizite în Franţa a preşedintelui român Traian Băsescu, acesta a vehiculat faptul că este nemulţumit de de modul în care a reacţionat Comisia Europeană în legătură cu situaţia post-electorală din RM, salutând pe de altă parte retorica dură şi tranşantă a Parlamentului European. Cu certitudine, aceste declaraţii pot fi atribuite în primul rând fazei prelectorale din România, dar ele răspund demersurilor opoziţiei moldoveneşti. Din acelaşi ordin de acţiuni fac parte facilitarea “prezidenţială” (procedura a fost iniţiată la cererea lui T. Băsescu) a procesului de redobândire a cetăţeniei româneşti pentru moldoveni şi refuzul “politic” de a semna Tratatul de frontieră cu RM.

Contextul electoral românesc, împreună cu convergenţa pro-românească a unor reprezentanţi ai opoziţiei (Partidul Liberal) sunt în prezent percepute şi folosite de PCRM drept oportunităţi electorale sigure. În lumina evenimentelor din 7 aprilie şi a faptului pretinsei implicări a României în derularea lor, promovate inclusiv cu susţinerea politico-mediatică rusească, comuniştii intenţionează să-şi construiască strategia pentru eventualul scrutin anticipat. Totodată, aceştia vor contrapune falsul factor românesc de factură “neoimperialistă”, celui rusesc mai valoros, folosind în acest sens aşa argument ca ridicarea recentă a restricţiilor la transportul internaţional din RM, drept semn de solidaritate a Rusiei cu moldovenii loviţi de criza economică. De fapt, această decizie a Moscovei în legătură cu sectorul transportului din RM poate fi calificată drept avertizare pentru UE, pentru ca aceasta să faciliteze în continuare menţinerea comuniştilor la putere etc.

Cazul României dornice de a acorda în regim facilitat cetăţenia română populaţiei RM furnizează posibilităţi indirecte PCRM-ului. Astfel, Rusia ridică această întrebare în dialogul cu UE, invocând problema „necetăţenilor” ruşi din Ţările Baltice şi respectiv a existenţei unor duble standarde în oferirea cetăţeniilor pe teritoriul european (afirmaţia aparţine reprezentantului rus pe lângă UE, V. Cijov, www.mid.ru, 18.05.09). În baza acestui demers, precum şi a declaraţiilor unioniste difuzate de preşedintele român (caracterizate prin refuzul părţii române de a semna tratatul de frontieră cu RM, care ar legitimiza Pactul Ribentrop-Molotov ce a condus la anexarea Basarabiei de către URSS), Moscova ar putea loba cauza comuniştilor statalişti în dialogul cu Bruxellul. Obiectivul se va rezuma la inocularea unor ameninţări noi la adresa securităţii şi stabilităţii europene, dacă UE va miza pe opoziţia “pro-română şi unionistă”.

Declaraţia anti-românească formulată recent (20 mai curent) de Guvernul în exerciţiu al RM şi adresată UE elucidează odată în plus încercarea PCRM de a-şi asigura dividende complexe nu numai în vederea obţinerii unei susţineri europene pentru propulsarea unui Preşedinte comunist, dar şi pentru pregătirea unei piste favorabile pentru PCRM în cazul alegerilor anticipate tot mai reale (aluzie în acest sens a fost deja exprimată de persoana apropiată lui Voronin/PCRM-lui, Mark Tkaciuc).

Beat de atâta primăvară

mai 25th, 2009

Primăvara îmi mângâie obrazul
Cu degete delicate, din vânt.
Nu mai ascult nicio lecţie de bună purtare!
Braţele ei din flori de cais
Îmi cuprind umerii, mă scot din pământ.
Seve călâi îmi inundă capilarele anchilozate de iarnă.
Mă trezesc privind cerul;
Fereastră mâzgălită cu lapte şi cu cerneală,
Cu ochii lui Picasso din aventura albastră.
Chiui beat de atâta primăvară,
Ca după un chef cu pălincă veche de pară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-26-2007.

Labirintul singurătăţii

mai 25th, 2009

Voi…
ce ştiţi să opriţi
căderea clipei
în cupa gândului
deschis ca o floare de mai…
nu vă fie teamă
de rătăcirea
prin labirintul singurătăţii…

Voi sunteţi măsura
sublimei cutezanţe
şi mărturia „ a toate” –
voi…
ce năzuiţi a săpa fântâni
spre a găsi izvorul
celei mai pure
creaţii…

Voi…
ce ştiţi a smulge
stâncii
aurul cuvintelor…
cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri
cu teamă… strălucirea…
luaţi aminte la călăuze
ce vă surâd
cu chip de înger…

… drumul ce v-arată
e pavat cu vorbe goale
şi mânjit
cu sângele nevinovat
al florilor deschise delicat
pe marginea abisului
ce-şi caută martirii…

Voi…
ce ştiţi să opriţi
curgerea timpului
cu puterea cuvântului…
ridicat ca un zid în faţa neantului…

… nu vă fie teamă
de măreţia creaţiei
ce-o veţi lăsa mărturie
celor – ce nu vor cunoaşte poate…
labirintul singurătăţii
devenit mormânt al pierzaniei
ochiului stins al regelui Oedip
ce-a căutat cu patos adevărul
adevărul…

din ciclul (poeme becartiene)

TĂCERE DE SALCIE

mai 25th, 2009

repede, o femeie! repede, un hamburger! repede, o cafea! ca şi cum viaţa ar fi un film ce se derulează pe increase speed. şi, în efervescenţa asta, eşti în stare să ceri şi moartea… tot repede! să suni la taxi… şi în bagaje să pui: o femeie, un hamburger şi o cafea!
cine ne schimbă, uneori? cine ne păcăleşte cu scenarii repetente? e uşor să pierzi normalul, şi e uşor să negi paranormalul! e uşor să îţi faci aure din funcţii, şi e uşor să negi minunile! să crezi că mâine vei avea timp să iubeşti cum vrei… fară grabă! să amâni iubirea!
după ce ai căutat, o viaţă întreagă, iubirea, atunci când ea vine… nu mai ştii să iubeşti! trebuie să răspunzi la telefon, nu să prelungeşti un sărut! trebuie să accelerezi victoriile, să colecţionezi titlurile! să nu îţi ieşi din mână! şi, în acelaşi timp, să studiezi partenerul! ia, rezistă? e supus?
da, iubire, voi fi minutul tău, alteori… secunda! asta e menirea femeii! să se ofere, să ocrotească. ea nu trebuie să facă filozofie. ea trebuie să fie tăcere de salcie. şi voi fi! pentru că te iubesc… aşa nebun, febril şi răzvrătit! pentru că te iubesc… aşa lucid, dulce şi copil!

26 martie 2009, 00:03

esenţa unui mers

mai 25th, 2009

… merg în picioare
şi-n măduva zilelor
fiicele mele sunt şuvoiul de lumină
şi muzica Soarelui
dintr-un răsărit
sunt starea de veghe în vara sufletească
a unui interior
însăşi aerul hrană
o trăire fluidă la pieptul aşezat
cu râs încremenit în existenţă
pe poteca unui drum
ce n-a rămas un primitiv
pe străbătutul cuib din fire de ursite
şi-n şoptitul împletit
se despletesc de hăţişuri peste timp
dintr-un apus
cu verdele ecou în parcul vieţii
stau pe o bancă din poteca albă
ce va rămâne întru timp
pentru mine fiicele mele
şi esenţa unui mers
în picioare.

inimi-sirene

mai 25th, 2009

femei fără nume
veneau dimineaţa în golf
să numere inimile amanetate
în schimbul unui sărut
sau al unei îmbrăţişări

în fiecare vară
pe plaja părăsirii
inimile continuau
să pulseze o vreme
în aşteptarea stăpânilor
apoi
resemnate
se întorceau anonime
în mare

doar câteva
cele mai norocoase
deveneau mai târziu sirene
urmărind marinarii
fără noroc

de la fereastra mea
cu privire spre eternitate
număram odată cu ele
cu femeile crescute
din nisip
ultimile bătăi
ale acelor inimi

însă
azi
nu mai pot

inima mea
a devenit
şi ea
o sirenă

Teoria conspiraţiei, un ochi pe faţă, un ochi pe dos

mai 25th, 2009

Deşi primesc mereu mesaje de alertă prin e mail despre pericolele nenumărate prin care trec, laolaltă cu întreaga lume, din pricina conspiraţiilor mai mici, mai mari, cînd nu de-a dreptul globale, mărturisesc că, la început, cînd colegul Petru Clej mi-a propus tema aceasta spre tratare, nu am fost foarte entuziasmat. Pur şi simplu, nu-mi imaginam că pot fi prea multe persoane care să ia asemenea elucubraţii în serios. Oricum, nu credeam că pot fi foarte multe dintre cele care au acces la informaţii, care citesc cărţi, ziare, urmăresc emisiuni ştiinţifice, au acces la internet, sînt deci, măcar în principiu, active şi critice în raport cu informaţiile cu care au de-a face.

Rezultatele de la ancheta tip „Vox Populi” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt dedicată însă teoriei conspiraţiei, în această publicaţie, mi-au tulburat însă convingerea legată de scepticismul metodologic cartezian pe care îl intuiam situat la temelia capacităţilor de cunoaştere ale fiinţelor înzestrate cu raţiune, distribuit printre acestea, credeam, cu aceeaşi generozitate pe care acelaşi Descartes o bănuia în ce priveşte „bunul simţ”. Desigur, nu este vorba despre o cercetare sociologică aplicată unui eşantion construit după criteriile ştiinţifice ale reprezentativităţii. Este vorba despre o „populaţie selectată”, însă fiind selectată după un criteriu referitor la capacitatea de informare şi accesul la informaţie – pentru că o asemenea popuţie constituie publicul revistei noastre electronice! – îngrijorarea mea este cu atît mai mare, pentru că proporţiile sînt pur şi simplu bulversante. Pe scurt, de la instalarea anchetei şi pînă în momentul în care scriu acest articol, duminică dimineaţa, 1036 de persoane au accesat-o şi cam un sfert, mai precis 224 au răspuns întrebării. Dintre aceştia, 98, adică 44% , cred că teoria conspiraţiei „explică mai tot ce se întîmplă în lume”, 59, deci 26%, socotesc că aceasta „are o aplicare limitată”, 50, circa 22% , sînt de părere că teoria „e o inepţie şi un simptom al paranoiei”, în vreme ce doar 17 persoane, adică 8% răspund pur şi simplu cu „nu ştiu”. Prin urmare, aproape jumătate din cei care au avut amabilitatea să răspundă anchetei pînă în momentul în care scriu eu articolul cred că „teoria conspiraţiei explică mai tot ce se petrece în lume”. Şi este vorba despre persoane, în principiu, informate! Nu cred că proporţiile se vor schimba foarte mult pînă la sfîrşitul anchetei, pentru că aproximativ aceleaşi proporţii, la un număr mai mic de repondenţi, înregistrasem şi joi la prînz. Ca să nu existe ambiguităţi, mărturisesc pe loc că am optat încă de la instalarea anchetei pe site pentru cel de-al treilea răspuns posibil, deci socotesc teoria conspiraţiei „o inepţie şi un simptom al paranoiei”.

Mai cred însă că această formulă are nevoie de nişte precizări. Prima pleacă de la constatarea că aceast tip de teorii, ca oricare altele, au nevoie de autori şi de public. Dacă autorii trebuie să fie neapărat structuri paranoice, ori măcar paranoide, pentru public, iniţial, sînt suficiente inepţia, credulitatea sau, cu o vorbă veche, „sărăcia cu duhul”, care ulterior, pe măsura creşterii convingerii, care determină transformarea din simplu consumator în autor sau măcar în transmiţător fervent al „adevărului”, poate evolua spre paranoidie. Sau doar spre prostie cronică, care este, vorba lui D. I. Suchianu, „o psihoză normală”!

În fond, teoria conspiraţiei este o teorie de tip omnibus, care îşi selectează elementele de peste tot şi care ambiţionează să explice totul, ţesută pe sistemul „un ochi pe faţă, un ochi pe dos”. Deci amestecă adevărurile şi chiar evidenţele cu ipoteze declarate drept evidenţe şi cu neadevăruri grosolane, totul după o logică de tip paranoic, specificul acesteia este că procedează foarte riguros în argumentaţie plecînd de la premise false. Pe aceasta îşi şi fundamentează succesul – atent la argumentaţie, publicul nu mai este atent la premise.

“Bine vs rău?”

Ceea ce ajută succesul este puternica dimensiune morală a acestei teorii – întotdeauna autorul a aflat un uriaş secret malefic, care pune în pericol viaţa întregii umanităţi şi pe care îl denunţă cu vehemenţă solicitînd sprijinul tuturor în acest uriaş denuţ. Cine nu este, în adîncul său, laolaltă cu binele şi împotriva răului? Cine nu vrea să se salveze şi să salveze întreaga umanitate de „răii acestei lumi”? Iată, în spatele teorii conspiraţiei, poate fi sesizată şi o dimensiune gnostică, chiar dacă naivă şi malformată – e vorba de „lupta fiilor luminii împotriva fiilor întunericului”! Şi mai este ceva, fascinaţia exercitată asupra noastră de operele de ficţiune construite prin apelul la teoria conspiraţiei. „Inamicul statului” cu Mel Gibson este un film palpitant, la fel o mulţime de alte thriller-uri cinematografice sau literare. Şi, adesea, se poate întîmpla ca din pricina forţei artistice ale acestora să treci pe nebăgate de seamă graniţa dintre ficţiunea fermecătoarea şi realitatea noastră cea de toate zilele şi e chiar reconfortant să pui neputinţele tale, lenea ta pe seama intenţiilor malefice şi a complotului altora. Şi cu cît aceşti alţii sînt mai misterioşi, mai oculţi, cu atît prestigiul înfrîngerii tale este mai mare, nu?

În ultima versiune de teorie a conspiraţiei pe care am primit-o prin e mail, inclusiv de la Petru Clej, însă doar ca material didactic, „Noua ordine mondială”, asociere malefică de organizaţii, instituţii, indivizi, societăţi secrete şi tot neamul lor, conspiră, mai ales prin mijloace bio-chimice, pentru a reduce umanitatea la 1 miliard de persoane şi pentru a o supune controlului total! Sînt date şi cîteva exemple de cercetători care au pus în evidenţă pericolele pentru sănătate ale unora din substanţele ce intră în compoziţia hranei noastre, unele dintre exemple sînt reale, altele inventate, după principiul „un ochi pe faţă, altul pe dos”.

Rămîn cîteva mici mistere. De ce numai un miliard de oameni, cînd o populaţie mai mare înseamnă piaţă mai mare şi profituri mai mari? Şi, pînă la urmă, ai alte satisfacţii cînd transformi în sclavi mai mulţi oameni! Dacă tot sînt amintite efectele nocive ale edulcoranţilor, nedovedite încă ştiinţific!, de ce nu se spune nimic despre efectele toxice ale zahărului rafinat şi ale glutenului, produse naturale!, care în cazul diabeticilor, primul, şi al celor care suferă de celeachie, al doilea, pot fi chiar fatale? Dar aş putea da contra-exemple măcar pe măsura exemplelor din „teorie”! Însă nu aşa poate fi ea combătută eficient, ci aplicîndu-i propria logică! Devreme ce conduce, pe de o parte, la aneantizarea capacităţilor de cunoaştere şi a spiritului critic ale „consumatorilor” săi, iar pe de alta, la demobilizare, în ciuda faptului că pretinde că mobilizează, de ce nu aş crede că teoria conspiraţiei este tot o conspiraţie?

Adrian Grauenfels – Scriitorul lunii iunie – 2009

mai 24th, 2009

Din nou, Războiul.

din nou sub bombe, căutam victorii
nu ştim că ne-au înfrânt, e prea devreme
stăm pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverenţe

adevărul e făcut din lumină şi fum
petalele unui vişin japonez nici nu există
decât în imaginile cumpărate iarna
când mamele concep vlăstare
soldaţii viitorului război

discutând cu generalul acestor vremuri tulburi
îţi dă prin cap să-i smulgi şiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare şi onctuoasă sărutare
îţi iei rămas bun de la materie
ca de la un adevăr ce se stinge
ca o ruină fumegândă
peste care răzleţe cadavre
aşteaptă implozia
etalând în aerul palid
câştigate cu sânge medalii ..

Ecouri
Colaj mixt, desene Ion Danu, ceramica: Marga Grauenfels

Tu pui colierului de mărgean
ţipătul cormoran al văilor uscate
pe stânca de spumă beată
lasciv avidul, firava crustă

onirez aventuri improbabile
timpul, încolţit de ferigi jugulare
ca un viraj fără efect
în palmă strângi trădari şi culpe

algoritmul tricotajului bizar
de clopot romb topit între fresce
cu rege trist, covor pe marile artere
în spaţiul euclid abandonat speranţă
nici patefonul nu rondează
nici ochiul tău nu stă închis de veghe..

Lacrimosa
sonoră

(nevoia de a inventa)

lacrimosa preciosa
delirium serum de furnal
cămila conturnată în acustic mal
în boarea serilor de cox
prin fiorul scris pe pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştia de golire goală
te sun vocal, esti un şofar cu dalbă voală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri, destupată bere
cântam flămânzi, cadeau din ceruri pere..

Stilamancie

Colaj cu Yigru Zeltil

meci revigorant în celulă de ciocolată pentru că am văzut caracatiţa
ruginie mâncându-şi unghiile
am văzut pe strada plină de topoare înflorite oameni cu limbile
strigând în culori cât de sexy este michael jackson
avea ţâţele cam mari cine laptele nu nu răzvan nu mi-a dat nimic am
băut vin din aer nu ţâţele dau lapte ci laptele are ţâţe dar ar ieşi o
poezie pornografică
un dinte care ardea cu flacără pe cer hei florine vino să vezi parcă e
un z care face purici sau semnul euro ba nu alpha
dar de ce trebuie să ne conformăm căci avem o mămăligă elveţiană ca mamă

am sărutat o mămăligă
care făcea o cucurigă

dediţei cu lapte dediţei cu lapte indigo indigo indigo

cristina pop
avea aseară o aură galbenă de ziceai că-i wafă
balanţă cu eşarfă îngerii de la fiecare segment care ne învaţă să ne
ferim de florile ventilatoare care cască gura la noi parcă ar vrea să
fie napolitană sau acele bomboane zi şi tu mami e foarte clar că nişte
bomboane radiază acolo
laptele s-a lipit de om hei şi mai zici de felinare că sunt acadele pe
băţ nu eu sunt adică zic convins că sunt jumătăţi de acadele cu
pălărie
restul e cancan al unor flăcări de aragaz cu degete autobuz
la celălat capăt al reveriei începuse un război inept
meduze tetrapolare contra literatură corupţională
se auzea clar plânsul militarilor
clinchetul marşurilor în cizme de piele de om
duceam la piept acest copil
care se transfigura spre bărbat
apoi în om matur
îmi îmbătrânea în braţe cu fiecare filă de carte
muream amândoi arşi pe tancurile cu motoare rug 75HP
era bine
se făcu linişte
cineva din enciclopedie a închis aragazul..

1924, seara

mă prosternez în faţa lacului
struţ pinguin de vechi rulment
mă duci de gheb în desfătare
ce picură din ochiul meu dement

mă chemi să ascult sublingual
ce dacă sunt un stetoscop de lemn
ca o smochină ţine-mă la piept
cu dat în leagan brânci absurd
un clenci de vată mult mai surd

mă mângăi când nu mor în sepia
mă pui între covoare moi
gând fard de mizerabil dulce
de multe ori mă trestie-n nori ..

Arta întâmplării

-colaj-de Luminiţa Petcu & Adrian Grauenfels

Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale
deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei
ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare
pîndind vorbe goale în ochiul pădurii
răul acela de care îmi aduc aminte
mereu la trecerea unei păpădii mari
cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl
numai fantomelor tale lăuntrice
le sînt de ajuns zilele gîndului ilicit
în care rîdeam perceptiv, înfrunzind în noi
iedera crispată pe cumpăna unui panou diptic
din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie
semnale de alarmă strivite fără motiv
sub flecurile pantofilor de antilopă
autohtoni desigur altor timpuri

închid ochii
aşa de frig îmi e cîteodată
prin orele morţii

[LP]

nu m-am îndoit vreo clipă
susura un robinet prost închis
vizualizam întâlnirea noastră în holul unui hotel
o stradă lăturalnică huruită de trăsuri
foşnetul crinolinelor mai aminteau
de epoca în care îţi scriam incunabile
apoi presăram piper si şofran
ţineam la piept amintiri îmbibate de parfumuri,
sunete şi ecouri deosebit de luminoase
ca un pod pe care treci spre neant
într-o armonie deplină, ca un pocal cu vin
şi la capătul zilei
zăcea aşteptarea
cu hamuri şi cai despletiţi
cu toate pensulele şi culorile
ba chiar un coş cu struguri şi o liră ptolemeică
toate gândite cu o strategie mult mai subtilă
doar batista aceia plină de lacrimi trăda
iarba călcată, durerea
în plutire peste întâmplări…
[AG]

Plecari ,

daca asa stau lucrurile
cu nostalgia plecarilor
clipotul cizmelor in gara odessa
soldatii obositi pe trepte
vand arme uzate la frontiera
si note acordorului de piane

priveste tu ce oblic obelisc
strapunge noaptea peste Pisa
lacul cu pestii adormiti
gura ta sorbind desfatare
geniul cautand alinare
gradini pustii fara copii

si eu departe, intr-un alt razboi
iti scriu intr-un ragaz din moarte
pe aici e vant si flori pe camp
cazute victime, contorsionate soarte

mai stiu ca o sa te urci pe-un munte
si flori de gheata ai sa cerni
pe trupul meu ranit de-un trandafir
sa pui pe rana-i elexir
de vorbe..

astept sa te gasesc dupa perdele
s-apari mereu in visul meu
sa-mi torni in vene noi trairi
sa trag din viata amintiri
cu ultima lulea..

Ciresele toamnei noastre ,

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Amintirile unui Sfinx ,

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

coji de portocal ,

uneori dupa o vizita prelungita
gasesc picioare uitate
talpi urme pe covorul in care ascultam rulati flamenco
aerul plin de memorie palpitand a femeie
un fel de dor prelins pe peretii de creta
caldura trupului tau uitata in baie
o ocheada in oglinda aburita
totul e semn si melancolie
caut paharul din care ai baut
picatura de gin
ultima carte necitita
rochia ta pe covor
coaja de portocala
culoarea ochilor
nu uit.

foto: Jan Saudek

Simbioza ,

gresesti Doamna..
eu eram tu
purtam aceleasi haine si aceleasi sutiene
ma fardam cu trestia de bambus
te imitam la mers, la ras, la plans
iti furam iubitii
aveam vocea ta si parul tau
si gustul tau in cerul gurii
traiam in acelasi pat, mansarda, lift
ne pipaiam pe ascuns cunoscandu-ne
in oglinda, in cioburile de statui romane
ne ofeream taceri
si pozele noastre simultan voalate
nu mai stiam nici cum ne cheama
faceam fotosinteza
imbratisati
dupa acelasi pom singular
cu radacini
impletite strans…

Amintirile unui Sfinx

mai 24th, 2009

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

Ciresele toamnei noastre

mai 24th, 2009

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Printul de Țara Galilor, Charles, la Palatul Cotroceni

mai 23rd, 2009

Moştenitorul coroanei Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, s-a întâlnit cu Preşedintele Traian Băsescu. În cadrul întâlnirii au fost abordate teme precum actuala criza economică şi financiară, agricultura ecologică şi dezvoltarea durabilă, cu accent pe dezvoltarea regiunilor rurale.

Preşedintele Traian Băsescu a mulţumit pentru sprijinul constant şi atenţia pe care o acordă ţării noastre şi pentru numeroasele acţiuni în care Prinţul de Wales este implicat în România.

A fost evocat, în acest sens, proiectul de înfiinţare a unui secretariat pentru dezvoltarea regiunii carpatice, care să faciliteze afirmarea unei contribuţii românesti semnificative in cadrul Convenţiei Carpatice.

Preşedintele Băsescu a remarcat şi apreciat rezultatele acţiunilor promovate cu susţinerea prinţului de Wales privind convervarea cetăţilor medievale şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială pentru copii orfani.

Prinţul Charles manifestă un deosebit interes pentru România, de care spune că este îndrăgostit.

Prin Fundaţia Mihai Eminescu din Londra, Charles se implică în păstrarea patrimoniului cultural românesc. Charles şi-a cumpărsat o casă în România în satul Viscri.

De asemenea este foarte interesat şi de Ortodoxia românească , anual retrăgându-se la maăstirile din România.

Regele Mihai -Doctor Honoris Cauza

mai 23rd, 2009

Titlul i-a fost atribuit de către Universitatea de Vest Timişoara, cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la înfiinţare, prin Decret Regal.

Fondarea instituţiei academice bănăţene a avut loc prin decretul Majestăţii Sale, Regele Mihasi I, în data de 30 decembrie 1944.Potrivit Decretului, Academia Teologică din Oradea, care funcţiona provizoriu la Timişoara pe durata razboiului, urma să se transforme în Facultatea de Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara.

Universitatea de Vest din Timişoara este o instituţie publică de stat, unde invaţă peste 25.000 de studenţi, in cele 11 facultăţi cu 80 de specializări şi un departament de pregatire a personalului didactic.

Universitatea are in derulare programe impreună cu peste 200 de universităţi din întreaga lume. studenţi şi cadre didactice parcurg stagii de pregătire, urmează cursuri de masterat, pregătesc doctoratul şi participă la programe postdoctorale in străinatate. Activitatea desfasurată are şi o cuprinzătoare recunoaştere internaţională, concretizată în peste 90 de acorduri bilaterale incheiate cu mari universiăţi din: Franta, Belgia, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Serbia, Grecia, Spania, Republica Moldova, etc.

Consiliul Local Timisoara i-a conferit fostului suveran al Romaniei titlul de Cetatean de Onoare al orasului.

Fundaţia Lagardère oferă burse în valoare de peste 150 000 €

mai 22nd, 2009

Atribuite de către un juriu prestigios, bursele sunt din următoarele 10 categorii:
Tânăr scriitor: 25.000 €
Jurnalist de presă scrisă: 10.000 €
Scenarist TV: 20.000 €
Producător cinema: 50.000 €
Muzician: 25.000 €
Fotograf: 25.000 €
Dosarele de candidatură se pot descărca de pe site-ul www.fondation-jeanluclagardere.com/bourses2009/index.html şi trebuiesc trimise până cel târziu 12 iunie 2009.

sursa: ICR Paris

Marșuri rivale pro- și anti-homosexualitate la București

mai 20th, 2009

Am primit de la Asociația ACCEPT următorul comunicat de presă:

Asociaţia ACCEPT, organizaţie neguvernamentală care apără şi promovează drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender) ca drepturi ale omului, lansează Cea de-a Şasea Ediţie a GayFest 2009.

Festivalul se desfăşoară în perioada 18 – 24 mai 2009 şi cuprinde: conferinţă de presă, dezbatere pe tema principiilor de drept internaţional Yogakarta, workshop-uri, serile filmului gay, expoziţii de fotografie şi petreceri.

Tema prioritară a GayFest- ului ‘09 este PARTENERIATUL CIVIL.
„În România persoanele LGBT continuă să fie discriminate, hărţuite şi considerate cetăţeni de rangul doi, iar acest lucru este inacceptabil într-o ţară europeană care susţine că respectă drepturile omului. Atâta vreme cât persoanele LGBT nu vor avea drepturi egale vom continua organizarea unor astfel de evenimente pentru a semnala că ignorarea noastră nu este o opţiune.” a declarat Florentina Bocioc, directoare executivă a Asociaţiei ACCEPT.

Ca în fiecare an, în ultima zi a GayFest (sâmbătă 23 mai, ora 16:45) va avea loc MARŞUL GAY FEST 2009.

Invitaţi speciali la acest marş sunt trei reprezentanţi ai Parlamentului European: Michael Cashman (Marea Britanie, membru în Comitetul Executiv al Partidului Laburist), Hélène Goudin (Suedia), Michel Teychenne (Franţa, Partidul Socialist).

De asemenea, au mai confirmat participarea la marş, Excelenţa Sa, Ambasadorul Ţărilor de Jos la Bucureşti Jaap L. Verner, Prim Secretar al Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, doamna Sarah Cullum, Directorul Institutului Polonez, domnul Jaroslaw Godun, Directoarea Institutului Goethe Bukarest, doamna Beate Kohler.

Marşul începe la ora 17:00 şi se încheia la ora 19:00.

Traseul marşului este: PLECARE: Bd. Unirii – Piaţa Regina Maria (după Piaţa Unirii, către Piaţa Constituţiei aproape de staţia de metrou Piaţa Unirii – Magistrala 1), CĂTRE: Piaţa Constituţiei, SOSIRE: Piaţa Izvor (lângă parcul Izvor, aproape de staţia de metrou Izvor).

Dacă doriţi mai multe informaţii în legătură cu acest subiect, vă rugăm contactaţi Departamentul de PR&Servicii, la telefon 0721 84 85 66 sau e-mail la bogdan_i@accept-mail.ro. Persoană de contact Bogdan Istrate. Altă persoană de contact: Florentina Bocioc – Directoare Executivă (0744 384 631).

În replică, organizația Noua Dreaptă organizează un marș \”Pentru normalitate\”:

Pentru a răspunde anumitor simpatizanţi şi reprezentanţi mass media care au înţeles în mod eronat că Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă şi-a schimbat data şi ora, facem următoarele precizări:

1. marşul de vineri 22 mai nu este organizat de Noua Dreaptă însă ne bucurăm că exemplul nostru militant a fost urmat şi de alte persoane si asociaţii creştine din România;

2. Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă va avea loc, aşa cum am anunţat încă de săptămâna trecută, sâmbătă 23 mai începând cu ora 11:00 cu plecare din faţa Ateneului Român.

Ii aşteptăm alături de noi pe toţi românii care doresc să trăiască şi să-şi crească copiii într-o ţară normală! România nu e Sodoma!

Concurs european de pian 2009

mai 20th, 2009

Concursul European de Pian se adreseaza pianistilor cu varste cuprinse intre 18 si 30 de ani, de nationalitatea uneia dintre cele 27 de tari ale Uniunii Europene, ca si pianistilor de alte nationalitati cu rezidenta de peste 2 ani in una din cele 27 de tari. Candidatii trebuie sa trimita, inainte de 1 iunie 2009, un dosar de candidatura insotit de un CD-R, pe adresa:
CEPOR
29 rue des dunes
14150 OUISTREHAM
France

Pentru mai multe informatii:
Tél : 00 33 674 40 92 33
y.drobert@wanadoo.fr

http://www.piano-competition.eu/fr/web/nav/article.php?id=87&rub=2&rub2=30

sursa: ICR Paris

Tentativă eșuată de alegere a președintelui Republicii Moldova

mai 19th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova a eșuat în prima sa tentativă de a alege un succesor lui Vladimir Voronin în funcția de președinte în condițiile boicotării de către opoziție a scrutinului.

Candidata principala a Partidului Comuniștilor (PCRM), premierul în exercițiu, Zinaida Grecianîi a obținut toate cele 60 de voturi ale deputaților PCRM care au participat la votare, față de niciun vot cât a obținut medicul neurochirug Stanislav Groppa (Groapă), candidatul de complezență înaintat de 15 deputați pentru a se întruni condiția de minimum doi candidați.

Toți de 41 de deputați ai celor trei partide de opoziție, Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) au refuzat să participe la vot.

Întrucât niciun candidat nu a obținut 3/5 din totalul de 101 deputați, urmează să se organizeze al doilea tur de scrutin pe data de 28 mai.

Constituția prevede că dacă nu se reușește alegerea din primul tur atunci alegerile se organizează un nou tur de scrutin. În cazul în care în primul tur sunt trei candidați sau mai mulți și nu se reușește alegerea atunci se dizolvă parlamentul după al treilea tur de scrutin și se organizează alegeri parlamentare repetate. În cazul de față, fiind doar doi candidați în cursă, e nevoie de doar două tururi de scrutin nereușite pentru dizolvare.

În 2005 PCRM avea 56 de deputați, dar atunci a primit sprijin din partea PD, PPCD și PSL pentru alegerea lui Voronin în sprijinul unor promisiuni de reforme democratice.

Acum, opoziția care acuză fraude masive în scrutinul parlamentar din 5 aprilie, a promis să nu participe deloc la vot.

Rusia și homosexualitatea

mai 18th, 2009

De la inceput pot spune ca acest subiect este complicat, intortocheat si derutant…

E greu de spus cu ce ar trebui sa incep. Sa incep cu ipocrizia tarului Petru Intai?

1. Primele scandaluri

Cand acesta a ajuns la Paris, el a declansat un scandal diplomatic prin faptul ca l-a luat in brate pe “baiatul de pe tron”
Petru Intaiul este cunoscut pentru cateva performante fizice si…de alta natura. Era un urias, dupa normele de azi: avea 2m si 8 cm. Falca lui inferioara arata execrabil, cu toate incercarile contemporanilor lui de a face corectii in picturi. Cat despre marimea pantofilor pe care ii purta…erau pantofi de copil! Folosea mai multe randuri de pantofi pentru a nu parea caraghios!

El a fost primul tar care a interzis relatiile homoerotice in cadrul armatei Rusiei (dar nu si pentru restul populatiei, pentru care relatiile homoerotice au fost interzise abia in anul 1835!), in timp ce avea o droaie de iubiti, bine cunoscuti de catre istorici.
Trebuie spus ca pana la el Rusia a avut o traditie liberala in aceasta privinta in ciuda bisericii crestine.

Este la fel de adevarat ca Petru nu a scos in afara legii…sexul oral (din motive ramase necunoscute). Se cunoaste insa foarte bine misoginismul lui. De fapt la Petrodvoretz am putut vedea ilustrata distractia lui preferata: sa gaseasca mereu alte modalitati de a umili femeile, cu ajutorul unor furtune de apa “bine plasate” in parc…

Trebuie spus ca dupa domnia lui, boierii rusi au adoptat un sistem de evaluare a tzarilor lor foarte simplu: daca nu le placea de vreun tzar, il acuzau ca a fost homosexual!
Procedeu pe care l-a preluat si cetateanul Ion Coja, seful “Vetrei romanesti”: daca lui nu i-a placut actul de la 23 August 1944, in mintea lui toti care au participat la acest act au fost “homosexuali”. Curat cultura ruseasca! Cum stimabile Coja, nici chiar regele Mihai nu a fost heterosexual?
Ca sa folosesc o expresie ardeleneasca despre dl Coja, i-as spune: “stimabile, aici vorbeste gura fara dumneata!”. Si ce alternativa ar fi existat atunci, cu exceptia acceptarii distrugerii totale a tarii? Dar acesta e alt subiect!

2. Homosexuali retroactivi: Ivan cel Groaznic si altii

Ce-i drept, nici unui contemporan al lui Ivan cel Groaznic nu i-ar fi trecut prin cap sa-l acuze de ceva pe acesta, pentru ca numitul tzar avea un tic nervos: sa reteze capetele adversarilor pentru cel mai mic fleac. Retroactiv insa istoriografia rusa a inventat acest mod de departajare intre “tzarii buni” si cei “rai”: departajarea dupa prejudecati. Unii tzari au fost ucisi in plina strada, tarandu-i de organele genitale pe ei si pe presupusii lor iubiti, cum a fost cazul tzarului Dmitri si al iubitului sau. Mai ales clerul rus este la originea unor asemenea operatii de PR.

Perioada tzarista a fost un timp extrem de represiv. Insa in ciuda acestui fapt, o serie intreaga de scriitori si artisti rusi au iesit la iveala ca fiind homosexuali. Aici nu ma refer numai la Gogol, Dostoievski, Diaghilev, Nijinski, Michail Kuzmin, etc etc, ci si la nume la fel de consacrate, daca nu si mai cunoscute!

De curand am citit un Lexicon rusesc tradus in engleza, intitulat “Out of the blue”, care da citate inedite din jurnalele personale ale unor scriitori rusi de prima mana!
Pot spune ca textele traduse direct din jurnalele lui Gogol, Puskin si mai ales din Lev Tolstoi vor determina multe ridicari de sprancene!

Astfel, Lev Tolstoi isi facuse (cand era un scriitor tanar) o lista cu familiile nobiliare din Moscova si Sankt Peterburg, care au baieti sau adolescenti frumosi!
Puskin, “cantaretul femeilor frumoase” vine si el cu marturisirea ca in vizita lui la Chisinau nu i-a placut fizic de nici o femeie, in schimb trei baieti l-au cucerit!
Ce putem spune, ca baietii moldoveni l-au avut pe “vino’ncoa” pentru Puskin? Se pare ca acesta ar putea fi motivul pentru care chisinovienii nu vor nici in ruptul capului sa inlocuiasca statuia lui Puskin cu cea a unui scriitor mai autohton, ca Rebreanu!(presupun:))

3 “Comunizmu” Liberator

In conditiile in care “marele Lenin” nu avea o orientare sexuala acceptata de societate, ar fi fost de asteptat ca tocmai comunismul sa elibereze oamenii de prejudecati, ceea ce nu s-a intamplat decat pentru un timp foarte scurt, la incepiutul revolutiei-putch a lui Lenin. Care este motivul?

Exista mai multe motive care au concurat, dar primul motiv discutat in literatura istorica gay din Occident este faptul ca unul dintre cei trei corifei traditionali ai comunismului, Friederick Engels era fiul unui rabin extrem de habotnic. Ca urmare Engels era un adversar inversunat al homosexualilor! Apoi Stalin, punand mana pe puterea absoluta, a taiat orice drepturi posibile pentru homosexuali, desi el cunostea foarte bine problema. Ilya Eisenstein, care era homosexual, a supravietuit bine sub Stalin atata vreme cat se prefacea ca e indragostit de o persoana de sex opus si il lauda la maximum pe dictator. E greu de crezut ca Stalin nu stia toate amanuntele despre el, dar impostura era ceva natural pe atunci, mai ales in perioada cand Stalin avea nevoie de evrei si alte minoritati ca sa controleze societatea. Mai tarziu, evident, Stalin a inceput campania anti-semita, cum era de asteptat de altfel. Dictatura comunista a simtit tot timpul nevoia de a utiliza minoritatile, pe care de altfel le folosea, rand pe rand, in scopuri politice.

4. Prezentul glorios

Daca voi cita alianta stabilita in anul 2006 intre trei bigoti reprezentativi ai Rusiei: Un Rabin habotnic (Chief Rabbi Berl Lazar), un musulman habotnic, (Grand Mufti Talgat Tadzhuddin) si Gennady Raikov, reprezentantul auto-numit al Rusiei Crestine, de fapt un politician sustinator devotat al lui Putin, vom intelege ca in timp ce in restul lumii extremistii iudei si musulmani nu se inteleg perfect, in momentul cand apare posibiliatea de a-i blama pe homosexuali pentru orice, acesti habotnici gasesc totusi un limbaj comun. Curios insa ca Biserica Ortodoxa a Rusiei inca nu s-a manjit sa cada in alianta cu fanaticii iudeo-islamisti din Rusia!

Insusi Putin a cuvantat in legatura cu acest subiect, vorbind “cu ambele parti ale gurii sale” (cum s-ar exprima americanii). Mai precis, el a spus ca este preocupat de natalitatea scazuta a Rusiei (cu alte cuvinte homosexualii ar fi vinovati de asta, si nu conditiile materiale) iar pe de alta parte este pentru respectarea drepturilor omului (adica cum vine duplicitatea asta?).

5. Viitorul si mai luminos

Evident ca in absenta cadrului juridic adecvat, care sa reglementeze din punct de vedere legal situatia, chiar si putinele progrese facute de homosexualii rusi se pot evapora oricand.
Si totusi exista astazi si un curent pozitiv “de facto”. Se inregistreaza in unele segmente ale populatiei o scadere a nivelului prejudecatilor si o evolutie – lenta ce-i drept – spre o societate mai buna. Aproape 12 % din rusi sunt de acord cu “gay marriage”, adica probabil toti homosexualii rusi, sau nici macar ei. Insa, chiar astazi, 17 mai 2009, a avut loc o incercare de organizare a unei parade gay in Moscova, care a esuat, deoarece toti participantii au fost inchisi de politie. De remarcat aceleasi “contramanifestatii” ale extremei drepte sovine religioase rusesti ca la Bucuresti: manifestatia cu icoane, patentata pentru prima data la noi in tara. Curat protocronism al cozii! Putem sa fim “mandri” ca rusii ne iau exemplul!

As vrea sa contrapun acest text cu niste “stiri pozitive” despre homosexualitatea in Rusia, in care nici cei care le lanseaza nu par a crede.

Da, e grozav ca tanarul X de 21 de ani a spus ceva pozitiv la un interviu al unei agentii de stiri europene. Insa cu o floare nu se face primavara!

Tatonări între Casa Albă și Kremlin

mai 18th, 2009

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, ca si in discursul sau de la inaugurare, Barak Obama a afirmat ca intentioneaza sa restabileasca relatii detensionate in strainatate, sa ofere fostilor adversari „toleranta”, „dialog constructiv” si „cooperare” si sa incurajeze tratative personale intre liderii tarilor importante pentru asigurarea ordinei mondiale.

Criza economico-financiara din 2008-2009, doua razboaie de lunga durata in Irak si Afganistan si datoriile uriase acumulate de guvernul de la Washington au debilitat economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor nationale in afara tarii si au diminuat statura internationala a Americii. In aceste conditii, exista riscul ca ofertele lui Obama de a initia noi tatonari, tratative si compromisuri cu lideri care au interese nationale divergente sa fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceeace ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economica si financiara, avand o extindere globala, a provocat daune majore si in statele care au interese adverse si care detesta hegemonia Statelor Unite.

Noua administratie de la Washington a afirmat consistent ca reabilitarea relatiilor SUA cu Rusia este imperativa. Consilierii lui Obama si Secretarul de Stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicatii si corespondenta secreta cu cei de la Kremlin. Presedntele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri straini care l-au felicitat pe noul presedinte american. In mod febril, s-au facut aranjamente pentru o intalnire directa Medvedev si Obama in aprilie 2009, la Londra, in cadrul summitului economic al „celor 20” si la Strasbourg, la summitul NATO. Receptiv, Medvedev a raspuns efuziv la mesajele primite de la Casa Alba. El i-a comunicat lui Obama ca se asteapta la o colaborare constuctiva intre „cei doi presedinti tineri” si ca este dispus sa discute deschis nu numai despre situatiile in care interesele nationale ale celor doua tari sunt convergente dar si cele in care exista dispute. Cu toate amabilitatile diplomatice si ofertele de reconciliere, divergentele politice si de securitate care au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre SUA si Rusia au ramas nealterate.

CRIZA ECONOMICA IN RUSIA

Rusia a fost vatamata mai crunt decat SUA si UE de criza economica globala. Rubla si-a pierdut 30% din valoare, capitalul strain si autohton a contiunat sa fuga in strainatate, inflatia s-a agravat, somajul a crescut si bursa de actiuni s-a devalorizat vertiginos. In ianuarie 2009, productia industriala a Rusiei a scazut cu 20%. Sute de mii de angajati nu au primit salariile la timp.

Inital, autoritatile de la Moscova au blamat America pentru declansarea crizei, au interzis massmedia sa expuna realitatea precara si au asigurat populatia ca Rusia nu va fi afectata de criza economica. Declinul pretului la petrolul exportat a fortat guvernul de la Moscova sa consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde USD au fost alocate ca sa previna devalorizarea monedei nationale la un nivel derizoriu. In aceste conditii, Medvedev isi da seama ca nu este avantajos sa mentii o postura agresiva, sa fii arogant si sa-ti faci dusmani.

REABILITAREA RELATIILOR RUSO-AMERICANE

Relatiile dintre Putin si fostul presedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv in decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate fatisa in timpul agresiunii militare a Rusiei in Georgia. Alegerea noilor presedinti la Moscova si la Washington a oferit o sansa de ameliorare in relatiile bilaterale.

In martie 2009, o delegatie americana compusa din patru fosti Secretari de Stat condusa de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova si s-a intalnit cu Medvedev. Kissinger s-a intretinut separat si cu Vladimir Putin. Multi analisti considera ca Medvedev este inca un subordonat neoficial al fostului sau patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, cand era presedinte, a demonstrat in tratativele cu SUA ca este inflexibil, abraziv si intransigent, oficialii americani prefera sa dezvolte o relatie speciala cu noul presedinte.

Putin a avut si inca are mare influenta in definirea „intereselor nationale” ale Rusiei. El a decis ca Rusia trebuie sa faca orice ca sa-si recapete statutul de mare putere, sa redevina un actor principal in toate deciziile internationale importante si sa forteze occidentalii sa recunoasca „interesele speciale” ale Rusiei in statele din fosta URSS si din Europa Rasariteana. El a amenintat ca, in cazul in care SUA, NATO sau UE incearca sa ia decizii politice, economice si de securitate fara sa se consulte in prealabil cu cei de la Kremlin, organizatiile respective se pot astepta la reactii obstructioniste din partea Rusiei.

De exemplu, ca sa oblige occidentalii sa se adreseze Moscovei in orice activitate in Asia Centrala, guvernantii rusi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca sa sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv si cu constrangeri diplomatice, cei de la Kremlin au fortat Kargastanul sa interzica militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavand alte traseuri „sigure” pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost fortate sa apeleze la Moscova.

In tratative preliminare cu Medvedev, Obama a oferit sa reactiveze discutiile pentru reducerea armamentelor strategice in ambele tari, sa revitalizeze Consiliul NATO-Rusia si sa reconsidere amplasarea sistemelor de aparare anti-racheta in Polonia si Cehia.

Demonstrand o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economica, o colaborare in efotrurile de neproliferare a amelor de distrugere in masa si un parteneriat strategic intre SUA si Rusia in schimbul carora Moscova sa ajute America sa-si ralizeze obiectivele in Irak, Iran si Afganistan. Americanii insista ca pacificarea si secularizarea Afganistanului sunt in interesul national al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist isalmic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrala si din Federatia Rusa.

PROBLEMA IRANIANA

Moscova are interese comericale si strategice majore in Iran. Rusia a vandut Teheranului armament modern, a ajutat iranienii sa construiasca un reactor nuclear la Busher si a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de imbogatire iraniene. Americanii incearca sa-i convinga pe liderii de la Moscova ca denuclearizarea Iranului este vitala pentru mentinerea stabilitatii in Orientul Mijlociu si ca Rusia, in mod rational, nu are cum sa beneficieze prin acordare de asistenta tehnica si militara unui stat islamic teocrat cu ambitii nucleare situat la granitele Feredatiei Ruse.

In februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceeace a demonstrat cau iranienii pot produce rachete putrenice, capabile sa actioneze la distante mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt ingrijorate de ambitiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat sa vanda Iranului un sistem sofisticat de aparare antiaeriana dotat cu rachete sol-aer de tip S-300. Cand ministrul adjunct al apararii de la Teheran Mohamed Najar a sosit recent la Moscova ca sa definitiveze detaliile livrarii, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzactia. Desi producatorii de armament si industria nucleara din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare ca guvernantii ar fi dispusi sa contramandeze proiectul in cazul in care SUA renunta la amplasarea instalatiilor anti-racheta de tip Patriot in Cehia si Polonia.

Tandemul Putin-Medvedev pretinde ca nu poate sa renunte la parteneriatul strategic si economic cu Iranul, decat daca SUA acorda Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, desi suspiciosi fata de intentiile Washingtonului, au semnalat ca ar fi dispusi sa explore un „aranjament” discret cu guvernantii americani prin care sa accepte sanctiuni mai severe contra Teheranului ca sa-i preseze pe iranieni sa renunte la programul nuclear.

PERICOLUL UNEI „MARI INVOIELI”

In America si in Europa Occidentala exista formatiuni influente care recomanda insistent o „mare intelegere diplomatica” intre SUA si Rusia prin care cele doua guverne sa-si respecte aspiratiile politice, economice si de securitate si sa-si acorde „avantaje” reciproce. De exemplu, America ar putea obtine cooperarea Moscovei in exersarea presiunilor asupra Iranului ca sa sisteze programul de imbogatire a uraniului in schimbul unor concesii in favoarea intereselor de securitate ale Rusiei in tarile vecine. Doritori de relatii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-centrala, aliatii SUA din „vechea Europa” si mai ales Germania, incurajeaza guvernantii americani sa-si tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de catre armata rusa, sa accepte pretentiile de „respect” ale celor de la Kremlin si sa amane indefinit aderarea Ucrainei si a Georgiei la NATO.

Anumite declaratii publice ale oficialilor rusi reflecta pozitiile Kremlinului in tatonarile discrete dintre SUA si Rusia. In martie 2009, Medvedev a declarat ca nu vede cum Rusia ar putea sa-si modifice atitudinea fata de Iran daca americanii insista sa plaseze interceptoare de rachete in Polonia si instalatii de radar in Cehia. Ceeace sugereaza ca, Moscova ar fi dispusa sa accepte sanctiuni mai severe impotriva Teheranului daca SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete in Europa Centrala. Desi Obama si diplomatii americani au semnalat ca SUA ar dori sincer sa remedieze relatiile cu Rusia, declaratiile publice ale multor oficiali de la Moscova au ramas ostile.

La Bruxelles in 2009, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reiterat ca, in trecut, occidentalii au inselat Rusia, ca NATO ar trebui desfiintat si inlocuit cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OCSE) si ca Alianta Atlantica a fost si ramane un pericol pentru Federatia Rusa. In privinta Iranului, el a declarat ca nu exista nici o dovada ca guvernul de la Teheran intentioneaza sa confectioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomatii rusi au respins cu indignare sugestiile unor delelgati ca Ucraina si Georgia au solicitat admitere in NATO deoarece ele sunt convinse ca Rusia le ameninta independenta nationala. Intr-o alta initiativa ostila fata de SUA, Rusia si China insista ca, in tranzactiile internationale, dolarul american trebuie sa fie inlocuit cu o noua valuta „independenta” care sa fie emisa de Fondul Monetar Interantional.

Tatonarile dintre Kremlin si Casa Alba sunt in continua derulare. Presedintii de la Moscova si de la Washington inteleg foarte bine care sunt aspiratiile celor doua state. Rusia prefera ca America sa renunte la plasamentul instalatiilor antiracheta din Europa Centrala, sa sisteze permanent expansiunea NATO spre est, sa nu participe la reinarmarea Georgiei si sa nu incerce sa stavileasca ambitiile Moscovei in tarile vecine.

America ar prefera ca Rusia sa-si tempereze propaganda anti-americana, sa nu preseze pentru dominanta in tarile vecine, sa renunte oficial al reconstituirea fostului imperiu sovietic, sa nu sustina regimuirle autocrate din tari precum Belarus, „stanurile” din Asia Centrala, Iran, Venezuela si Cuba si sa respecte drepturile umane in Rusia. Washingtonul spera ca, in viitor, regimul de la Moscova va renunta la autocratie, va permite participarea publicului la viata politica si va acorda independenta pentru massmedia si justitie.

Experienta istorica a demonstrat ca „mari invoieli” opace intre state puternice afecteaza soarta altor tari fara sa tina cont de aspiratiile populatiilor din tarile respective. Guvernantii, massmedia si liderii politici din natiunile care pot fi lezate de ambitiile marilor puteri trebiue sa insiste ca tatonarile, negocierile si acordurile preliminare intre statele puternice sa fie transparente si sa devina decizionale numai dupa consultari prealabile cu liderii tarilor care ar putea fi afectate. In secolul 21, nu mai este acceptabil ca marii protagonisti sa-si promoveze interesele proprii in detrimentul natiunilor dezavantajate.

Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni

mai 18th, 2009

Aşa s-a întâmplat, că nu prea mult timp după destrămarea URSS, în calitate de preşedinte al PSDM de pe atunci, am fost invitat în Suedia în cadrul unui program al Fundaţiiei Olof Palme . După sosire în Stokholm, am fost aduşi cu toţii în oficiul acestei instituţii. Şi eu, proaspăt scăpat de realităţile sovietice m-am simţit puţin jenat când am văzut în interior, pe pereţi, nişte tablouri care semănau leit cu operele „realismului socialist” – pe ele erau pictate masele negre ale proletariatului, drapelele roşii, de culoarea sângelui proletar etc..

Ulterior, mai citind câite ceve din istorira social-democraţiei suedeze, am înţeles că degeaba m-am lamentat în legătură cu similitudinile dintre realismul socialist şi tablourile de pe pereţii Fundaţiei Olof Palme. Deoarece, din istoria apariţiei Social Democrat din Suedia rezultă, că acest partid a apărut în urma luptei conştiente ai proletarilor pentru drepturile lor. Cu alte cuvinte în Suedia, Partidul Social Democrat, laolaltă cu celelelte partide, au fost create „de jos în sus”. Fiece segment al societăţii suedeze, pornind de la propriile interese şi-a creat unealta politică, partidul, pentru a le apăra. Drept consecinţă, în Suedia, urmărind dezbaterile televizate în campania electorală este foarte uşor să-ţi dai seamana din numele cărui partid vorbeşte unul sau altul. În dezbateri se recurge la argumente raţionale, care, de regulă, se exprimă în cifre. Cei de „dreapta” vorbesc despre reducerea poverii fiscale şi despre respobsabilitatea individuala a cetăţeanului, pe când cei de „stânga” vorbesc despre „solidaritate” şi despre faptul, cum vor fi utilizate defalcările în buget pentru crearea unui număr concret de locuri de muncă, sau unui număr concret de locuri în spitale etc. Cu alte cuvinte, numărul partidelor în Suedia corespunde cu numărul diferitor segmente din societate cu interese distincte, şi în campaniile electorale din Suedia nimeni nu se indignează de numărul partidelor, din care cetăţeanul are de ales. Tot pentru Suedia este caracteristic implicarea activă a unui număr mare de cetăţeni în activitatea politică, şi fiece cetăţean este ferm convins că de efortul lui personal depinde atât viaţa lui personală, precum şi situaţia în ţară.

Să trecem la realităţile nostre. Deja în 1990, în Republica Moldova a început să apară partide politice noi. Norma de pe atunci presupunea un număr minim de 300 membri pentru partidul nou creat şi numărul partidelor, create pe asfaltul de la Chişinău, creştea în ritm de avalanşă. „Ciupercile apar după ploaie, iar partidele – înainte de alegeri”, aşa ironiza lumea la acest subiect.

Or, câţiva ani în urmă, în 2002, dacă nu greşesc, am propus pentru chestionarul Barometrului de Opinii Publice (BOP), realizat de Institutul de Politici Publice (IPP), o întrebare – „de câite partide politice are nevoie Republica Moldova?” Mai multă lume a rămas tablou, când a văzut răspunsurile cetăţenilor moldoveni – doar circa 17% au declarat că în Moldova trebuie să fie „mai mult decât un partid”, pe când circa 50% erau ferm convinşi, că este suficient „un singur partid”! Ceilalţi, circa 30% nu au fost în stare să dea nici un răspuns. Din aceste cifre concrete rezultă o constatare univocă – cetăţeanul moldovean de rând nu înţelege rostul partidelor politice şi, în mare parte, nu-şi dă seama ce face, când aplica ştamila în buletinul electoral. Pe când în societate în ansamblu nu există legături directe între diferite partide politice şi segmente sociale. Fireşte că sunt şi excepţii, legate, în special, de trecut. În memoria societăţii trecutul se identifică cu două realităţi – URSS (comunismul), şi aflarea în componenţa României (unionismul). Drept urmare, acelaşi BOP, din an în an, demonstrează că partidele politice sunt cele mai dispreţuite instituţii publice. În plus, nici 0,1% din alegătorii moldoveni nu percep partidele politice prin doctrinele lor anunţate, ci în exclusivitate prin persoanele liderilor. Totul se reduce la întrebarea – „Tu cu şini eşti?” Prin urmare, doctrina politică anunţată (cu excepţia „comuniştilor”), de regulă, nu are nici o valoare electorală.

Multiplele întâlniri cu alegătorii moldoveni în 2009 mi-au demonstrat că nu s-a schimbat nimic în relaţiile dintre partide şi alegători. În continuare alegătorii percep partidele prin persoanele liderilor („Tu cu şini eşti? Cu Diacov?”). În continuare, în cadrul absolut (!) fiecărei întâlniri erau formulate două întrebări – „Cui îi treb atâtea partide?” şi „De ce nu v-aţi unit?”.

Astăzi societatea este bulversată de dilema între alegerea unui nou şef de stat, şi desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate. De fapt, dilema este mult mai dură – între instaurarea definitivă a unui regim autoritar şi şansa de a mai avea o speranţa la normalitate în ţara aceasta. Liderii celor trei partide de opoziţie fac declaraţii categorice şi promit alegeri anticipate. Or, deocamdată cel puţin, nu se simte că scenariul alegerilor anticipate este luat în serios de însăşi protagoniştii lui. Deoarece, înainte de 5 aprilie, invocând diferite argumente, se mai putea (nu toţi au reuşit) justifica în faţa alegătorului existenţa mai multor concurenţi electorali. Unii se prezentau „social democraţi”, alţii îi dădeau zor cu „liberalismul” etc. Or, ziua de 7 aprilie a schimbat radical perceperea spectrului politic! Societatea s-a polarizat în două tabere incompatibile – în susţinătorii PCRM în frunte cu Voronin, şi în anticomunişti.

Această polarizare alb-negru, îmbinată cu perceperea moldovenească a partidelor politice de cetăţeanul de rând, impune un singur scenariu de desfăşurare a alegerilor anticipate, ce oferă şansa opoziţiei – alegătorul trebuie să obţină la mână buletinul de vot, în care vor fi doar doi concurenţi electorali – PCRM şi anticomuniştii, uniţi pe o singură listă.

Să nu uităm, că PCRM oricum azi este cel mai puternic partid, chiar dacă cele 49, 48% anunţate nu chiar corespund adevărului. Ceea ce înseamnă că PCRM poate fi învins numai în cazul când alegătorul „anti” şi „ne” comunist va fi mobilizat, dacă el se va pătrunde de gravitatea situaţiei de azi şi va ieşi mult mai masiv la alegerile anticipate, decât la 5 aprilie.

Pentru ca aceasta să se întâmple, politicienii, care se declară oponenţi ai PCRM, trebuie să dea un semnal foarte clar alegătorului, demonstrând că pericolul instaurării definitive a unui regim autoritar este atât de grav, încât ei au depăşit „rânza basarabeană” şi s-au unit! Exact aşa, cum doreşte alegătorul moldovean. Numai în asemena caz opoziţia anticomunistă va obţine dreptul moral de a-i chema pe alegători la mobilizare. Deoarece nimeni n-o să le dea crezare, nu se va pătrunde de gravitatea situaţiei dacă în campania electorală iarăşi se vor aventuara o duzină de partide „anti-comuniste”!

În plus, între noi fie vorba, campania electorală într-un asemenea format este mai puţin costisitoare, în situaţia când nimeni nu este încântat de perspectiva de a mai cheltui nişte bani grei pentru acelaşi mandat. În legătură cu aceasta revin la ideea din comentariul „Un scenariu idealsit pentru o ţară fălită” – cei 41 deja aleşi trebuie să se alinieze primii pe listă, în baza rezultatului din 5 aprilie. Tot ei trebuie să-şi asume iniţiativa şi să completeze restul listei cu persoane cât de cât utile pentru cauza comună din restul partidelor politice, ce nu au trecut pragul electoral. Personal, nu m-aş simţi jenat chiar dacă mi s-ar oferi locul 101 pe o asemenea listă. Numai un asemenea comportament al opoziţiei unite ar putea să-i ofere credibilitate şi şansa de a-i învinge pe „voronişti” în confruntarea electorală. Sclavul agresiv trebuie pus la punct, prin alegeri libere şi corecte! Putem reuşi, dacă vom demonstra că merităm, unindu-ne pentru această cauză comună. Dacă în câteva zile nu ne vom alege cu un Preşedinte nou, scos din buzunarul lui Voronin . De, speranţa moare ultima. Rămâne de văzut.

O conferinţă interesantă cu final… neaşteptat

mai 18th, 2009

Zilele Culturii Evreieşti, organizate de Centrul Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti, au început în 8 mai cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, prezentat de Teatrul de cameră din Arad şi Gruparea Hetek, din Seghedin . În zilele de 10, 11 şi 12 mai au fost proiectate filme cu tematică evreiască: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel, Un om liber – viaţa lui Ernő Fisch, Plutaşii, ( regia Elek Judit, Ungaria), Cântecele lui Rózsa (regia Szilágyi Andor, Ungaria) şi Moştenirea lui Goldfaden. De la Iaşi la New York (regia Radu Gabrea). Miercuri, 13 mai, a fost vernisată expoziţia de fotografii Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti, semnată de Paraszkay György, în aceeaşi seară având loc un concert de muzică evreiască susţinut formaţia Ruach, din Ungaria.

Ziua de joi, 14 mai, s-a desfăşurat sub genericul Holocaust evreiesc în Transilvania de Nord. Conferinţa aflată sub patronajul doamnei Katalin Bogyai, subsecretar de Stat în Ministerul Culturii din Ungaria, a fost deschisă de Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti. În program au figurat expuneri susţinute de personalităţi marcante ale cercetării din domeniu precum Mária Ormos, membru al Academiei Ungare, (Holocaust, motivaţiile şi interpretările “Soluţiei finale” nationalist), dr. Lya Benjamin, cercetător la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, (Particularitatea Holocaustului în context românesc), dr. Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist (Evreu de nevoie, evreu închipuit, evreu neevreu sau neevreu evreu? ), dar şi ale altor invitaţi precum Péter Feldmayer, lider al Comunităţii Evreieşti din Budapesta şi Nicolae Décsei, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Satu Mare.
După amiaza a avut loc o masă rotundă moderată de Márton László Salamon, senior editor la cotidianul Új Magyar Szó. Dezbaterea care a pus în discuţie subiecte interesante a dat naştere şi la controverse. Intervenţia lui Teşu Solomovici, care a conţinut unele „picanterii” din domeniul istoriei romanţate, a stârnit obiecţii din partea lui ZoltánTibori Szabó şi a lui Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”. Cei doi au scos în evidenţă inexactităţile, lipsa de documentare ştiinţifică şi concluziile tendenţioase din discursul lui Teşu Solomovici. Stângăcia moderatorului a avut ca efect degenerarea discuţiilor care au căpătat accente personale şi un iz…dâmboviţean. Traducerea n-a mai putut ţine pasul cu naveta microfonului între părţile atacate şi cele lezate, spre deruta invitaţilor din Ungaria. Masa rotundă s-a prelungit mult peste ora programată renunţându-se, în final, la vizionarea scurt-metrajelor din arhiva TVR Cluj care prezentau poveşti de viaţă din perioada Holocaustului din Transilvania de Nord, relatate de supravieţuitori. E regretabil că alegerea neinspirată a participanţilor la masa rotundă a produs un final… neaşteptat, pentru conferinţa care a avut o tematică interesantă şi a fost onorată de prezenţa unor specialişti prestigioşi.

Zilele Culturii Evreieşti se vor încheia în 21 şi 22 mai, la Piatra Neamţ şi Sfântu Gheorghe, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, cu Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Ungariei la Bucureşti, are în plan o dezbatere despre antisemitismul actual în Ungaria şi România şi organizarea unui festival al culturii rome.

Zece argumente împotriva alegerilor repetate (II)

mai 18th, 2009

\”Depinde de cum bate vântul. Dacă e puternic, (opoziţional) se mai clatină. Dar principalul e să reziste\”.

(Mihai Ghimpu, preşedintele PL)

\”O să se găsească. Noi nu căutăm. Va veni el\”. (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM)

Scriam în numărul trecut că cele trei partide de opoziţie se află în faţa unei decizii cruciale, iar opţiunea pentru alegeri repetate (prin necedarea „votului de aur”) pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Am inventariat atunci argumentele posibile pentru alegeri repetate. Să încercăm acum să le trecem în revistă pe cele ZECE care ar înclina balanţa spre menţinerea ierarhiilor politice consemnate la 5 aprilie.

1. Argumentul semnalelor externe.

După un debut timorat, instanţele internaţionale au reacţionat tot mai dur la adresa prestaţiei postelectorale a regimului Voronin, culminând cu Rezoluţia Parlamentului European, catalogată prompt de către un proaspăt ales vicepreşedinte al Parlamentului drept „o insultă la adresa poporului moldovean”. Totuşi, niciunde nu pare a se încuraja repetarea alegerilor, documentul considerând „că singura cale pentru a depăşi actuala situaţie din R. Moldova o reprezintă un dialog constructiv cu partidele din opoziţie, cu societatea civilă şi cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale”.

2. Argumentul etichetelor postelectorale

În discursul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Parlamentului, decanul de vârstă al deputaţilor a reluat linşajul la adresa Opoziţiei, vorbind – pe urmele acuzelor deja lansate de către Vladimir Voronin – despre „puci” şi „minciuna falsificării alegerilor”, „duşmanii interni şi externi” care „luptă împotriva statalităţii RM” şi pregătesc „diferite variante de lovitură de stat, având ca scop… distrugerea statalităţii Moldovei şi anexarea ei la altă ţară”. După 5 aprilie, Opoziţia mai are acum de înfruntat şi puzderia de acuze – nedovedite! – care au căzut asupra ei, fără să poată evalua, deocamdată, efectul acestora în electoratul R. Moldova.

3. Argumentul blocajului mediatic

Situaţia postelectorală a confirmat cine e „stăpânul televiziunilor” în R. Moldova. Controlul asupra mass-media nu numai că nu s-a diminuat, dar s-a întărit. Situaţia este azi mai dificilă decât înainte de 5 aprilie: acuzele Puterii se înteţesc direct proporţional cu controlul spaţiului mediatic de către comunişti. Opoziţia a făcut faţă cu greu contextului de blocaj preelectoral. Ce ar putea face acum, în contextul alegerilor repetate?

4. Argumentul listelor de alegători

În condiţiile în care listele de alegători vor rămâne neschimbate, fraudarea alegerilor va fi, iarăşi, aproape o certitudine. Iar din moment ce principalele argumente pentru incorectitudinea alegerilor au fost legate de problema listelor, ce sens mai are repetarea alegerilor în aceleaşi condiţii administrative?

5. Argumentul guvernului care organizează alegerile

Nu doar listele electorale vor fi identice, dar şi orientarea politică a celor care vor organiza alegerile repetate. Spicherul Vladimir Voronin a declarat deja că noul guvern va fi format, indiferent dacă vor fi sau nu anunţate alegeri repetate. Opoziţia se va confrunta de data asta cu aceleaşi feţe, dar pe alte scaune, plus un guvern comunist şi mai agresiv şi lipsit de scrupule, dată fiind miza electorală mult amplificată de evenimentele recente.

6. Argumentul resurselor materiale precare

În ciuda unor declaraţii relativ optimiste, declanşarea unor noi alegeri va pune la grea încercare resursele fizice şi morale pe care Opoziţia le mai are. De fiecare dată, guvernarea este avantajată, pentru că are la dispoziţie cel puţin resursele statului. Mai mult, în actualele condiţii de control strict din R. Moldova, orice ajutoare pentru Opoziţie, de orice fel şi de oriunde ar veni ele, vor fi suspecte şi riscante.

7. Argumentul contextului economic nefavorabil alegerilor

Deşi criza economică va lovi republica, momentul actual nu este cel mai propice pentru anunţarea alegerilor repetate. Conform ultimelor date ale Biroului Naţional de Statistică (BNS), preţurile de consum au scăzut în primele patru luni. Apare fenomenul deflaţiei, respectiv scăderea preţurilor, ceea ce, pe termen scurt, este în avantajul incontestabil al consumatorului. Pe termen lung, însă, deflaţia generează venituri mai mici la buget (taxe şi impozite diminuate) şi poate pune o economie pe butuci, pentru că, în realitate, producătorii vând sistematic în pierdere, obligaţi de o piaţă care a devenit, de fapt, nefuncţională. Dar, în acest moment, percepţia publică este alta – apare iluzia că guvernarea începe să înfrângă criza.

8. Argumentului „vacanţei de vară”

Alegerile repetare se vor desfăşura în plină vară. Asta înseamnă perioadă de concedii, ceea ce se traduce prin demobilizările politice obişnuite. Vacanţa studenţilor şi a cadrelor didactice nu este nici ea un semn foarte bun pentru Opoziţie, căci creşte nivelul de dispersie al electoratului său, cel puţin potenţial. Vacanţă va fi şi în Europa, iar instituţiile europene vor fi şi mai greu de urnit în eventualitatea unor evenimente electorale grave. Iar pe timp de vară toată lumea vrea altceva decât agitaţie electorală…

9. Argumentul gestionării crizei economice

Chiar dacă, pe termen scurt, criza nu a „muşcat” încă decisiv, semnele devin tot mai evidente şi palpabile (scăderea salariilor, de exemplu). Este clar că dificultăţile vor fi majore în a doua jumătate a anului şi nu numai. Opoziţia trebuie să se gândească de două ori înainte de a-şi asuma eventuala guvernare în condiţii de criză economică severă şi fără garanţii internaţionale. În plus, fără acces la mass-media cu acoperire naţională, cel puţin în prima fază, va fi o pradă sigură pentru comuniştii, care vor acredita pe televiziunile controlate (încă) de ei scenariul crizei de la finele anilor ‘90.

10. Argumentul lipsei de patriotism în problematica trasnistreană

Fraza cea mai importantă pe care a rostit-o noul preşedinte al Parlamentului este aceasta: „Nu vom bate pasul pe loc. Pentru a ne putea integra în UE, urmează să soluţionăm problema unificării ţării”. Idee crucială. Voronin a fixat jaloanele politice ale republicii şi a indicat primul pas. Orice blocaj perceput din partea partidelor liberale, inclusiv repetarea alegerilor, va fi taxat ca trădare a intereselor naţionale şi lipsă de patriotism. Opoziţia va fi forţată să explice de ce se opune unei „soluţionări” a chestiunii transnistrene, care ar putea să fie, eventual, agreată şi de unele instanţe internaţionale (cazul „federalizării” de la începutul anilor 2000).

Morală versus pragmatism

Alegeri repetate sau status-quo? Iată întrebarea. După înşiruirea celor 20 de argumente pro şi contra, un lucru se conturează cu acuitate. Argumentele pro pivotează mai ales în jurul unei opţiuni morale, pe când cele contra – cu precădere în jurul uneia pragmatice. Ce criterii va alege Opoziţia?

Vom vedea. Una dintre slăbiciunile ei evidente este lipsa de omogenitate, indiferent de unanimitatea clamată public. Însă majoritatea politicienilor Opoziţiei sunt tineri şi/sau aflaţi la începutul carierei politice. Ghinionul lor enorm – sau şansa lor! – este că tocmai acum sunt puşi în faţa unei dileme – morală versus pragmatism -, care le va marca, ulterior, toată cariera politică, atâta câtă va mai fi.

Aceasta este o miză care nu trebuie ignorată. Repetarea sau nu a alegerilor devine astăzi testul major al unei noi generaţii de politicieni în stânga Prutului. Iar unii dintre ei riscă să moară politic chiar înainte de a se naşte…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul

De ce ne tatuăm ?

mai 18th, 2009

Am aflat ca recent la Sibiu a avut loc o intalnire dedicata tatuajului cu participarea masiva a peste 35 artisti in domeniu, din intreaga lume.

Tineretul roman pare-se ca e foarte receptiv la noile tichii de margaritar venite din afara. Sunt un partizan a tot ce inseamna progres, al intelegerii nonconformismului din viata tinerilor.

Termenul (tattaow, tattow,Polinezia -Tahitiana, Samoana, Tongana, preluare din Wikipedia) este mentionat de catre James Cook in jurnalul sau din 1768 si cunoaste o raspandire rapida in lumea contemporana inca din anii ’70 prin revolutia pop.

Practica s-a evidentiat in ritualurile magice, religioase din lumea tribala africana, polineziana si chiar nipona. Marinarii, detinutii, soldatii se mai tatuau incercand sa surprinda cateceva din momentele de singuratate, de departare de casa.

Tatuajul ramane alteori si un insemn de recunoastere in cadrul organizatiilor criminale (yakuza, latino kings etc.) si este asociat body piercing-ului, un gen de automutilare a carei motivare as pune-o pur si simplu pe seama exhibitionismului, manifestare cumva deviata de la normalitatea comportamentala in cadrul social. Amintesc gustul pentru tatuarea corporala pe parti mai putin expuse vederii (sani, coapse, abdomen, zonele genitale sa) insotite de prezenta a tot felul de cercei si chiar clopotei .

Extravaganta ia proportiile unui fenomen de masa al personalitatilor labile, de voita autoexpunere si autoimpunere prin limbajul diferit de o pregatire intelectuala fortissime.

In SUA asa zisii artisti ai body painting-ului nu au nevoie de o autorizatie speciala, pe cand coafezele, frizerii, maseurii nu au dreptul de practica a meseriei lor decat in posesia unui permis obtinut cu bani grei si cu examene de specialitate.

Riscul infectarii cu virusul Hepatitei de tip B si C, al tuberculozei si a SIDA-ei este foarte ridicat.
Mai tinerii mei colegi de munca(americani), au cate un tatuaj ori chiar mai multe.

Insemnarea primului tattoo devine un eveniment sarbatoresc, poate mai important decat o aniversare. Primul tattoo e poate ca primul sarut pentru ei. Ii intreb de ce o fac.

Dau din umeri nedumeriti, fara niciun argument, explicatie. Just like this, Nur so, Seulement comme ca….
In romaneste ar suna: De aia !

Dacia Sandero la numărul 100.000..

mai 18th, 2009

Uzina Dacia a produs pe 13 mai Sandero cu numărul 100.000.

Destinat pieţei din România, este un vehicul de culoare roşie.

Elementele de design prezentate pe Sandero fac din acesta un vehicul complet nou şi seducător. Forma blocurilor optice este perfect integrată în ansamblul caroseriei, la fel ca şi ansamblul format din bara de protecţie şi calandru, ceea ce îi oferă vehiculului o imagine dinamică şi robustă.

La interior, Sandero afişează un spaţiu deosebit de generos> spaţiul pentru picioare atinge 1409 mm în partea din spate, suficient pentru trei adulţi sau pentru trei scaune pentru copii.

Postul de conducere răspunde exigenţelor celor mai ridicate: direcţie asistată, scaune reglabile pe înălţime şi multe altele.

Dacia Sandero reia motorizările pe benzină : 1,4I 8 v 75 C.P. şi 1,6 I 8v 90 C.P.; deja consacrate pe numeroase modele din gama Renault.

Cu Dacia Sandero , poţi evita denivelările de teren, poţi accelera orcând fără probleme, sfidând astfel drumurile cele mai accidentate. Sandero dispune de agilitatea de care are nevoie pentru a merge oriunde.

Dacia Sandero beneficiază de experienţa Renault în domeniul siguranţei; elemente de siguranţă activă şi pasivă care şi+au dovedit deja eficienţa, reprezintă o garanţie pentru acest model.

Postul de conducere nu este cu nimic mai prejos decât acela al altor vehicule din acelaş segment. Soluţiile ingenioase care au fost aplicate în acest sens şi ergonomia spaţiului interior dau un caracter modern habitaclului

Primul lucru pe care îl veţi remarca în interior este spaţiul generos de care se bucură acest model.

Nu veţi întâmpina nicio problemă dacă doriţi să transportaţi sau să mutaţi obiecte lungi. Dacia Sandero are calităţile unui vehiculde dimensiuni mari în termeni de spaţiu şi modularitate.

Preţul le include pe toate: portbagaj încăpător; spaţiu interior record; consum redus; calitate ireproşabilă şi garanţie 3 ani.

Modelul Sandero a fost lansat în iunie 2008 şi în prezent este vândut în 38 de ţări, în cinci variante de motorizare, trei pe benzină.

De curând , pentru Italia, Franţa şi alte câteva pieţe externe este disponibilă o versiune pe GPL.

Zilnic, uzina produce 610 unităţi din gama Sandero, care va fi completată în cursul acestui an cu noua versiune Stepway, prezentată la Salonul Auto de la Barcelona, zilele trecute.

Neo-totalitarismul de la Chişinău

mai 18th, 2009

Explozia socială din Republica Moldova a fost iminentă: regimul Voronin, clientelar, cinic, kleptocratic, a reuşit să antagonizeze mase largi, mai ales în rândul tinerilor.

Articolul de faţă conţine idei dintr-un interviu cu scriitorii basarabeni Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, care urmează să fie publicat în revista „Contrafort”, la Chişinău.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Republica Moldova? În primul rând, s-a ajuns la o limită: o retorică găunoasă şi inconsistentă, combinând un naţionalism „moldovenist” apocrif cu leninismul rezidual, a creat o stare de nemulţumire generală. Este vorba despre un conglomerat ideologic menit să deconcerteze, să buimăcească, să năucească, să legitimeze travestiurile cele mai penibile.

Sentimentul că alegerile au fost măsluite a exacerbat această insatisfacţie. Revolta de la Chişinău este, de fapt, preludiul unei revoluţii anticomuniste autentice. Într-un fel, ea se aseamănă cu cea de la Braşov în noiembrie 1987: spontană, antitotalitară, expresie a unei resurecţii a spiritului civic.

Pe de altă parte, Manifestul Frontului Anticomunist creat de tinerii de la Chişinău leagă momentul revoluţionar de la Chişinău din primăvara lui 2009 de elanul formidabil al anului 1989: „Suntem puri şi transparenţi, nu suntem sclavii vreunei ideologii”. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă.

La Chişinău a renăscut spiritul revoluţiilor din 1989: non-ideologice, non-eschatologice, non-teleologice, pe scurt non-utopice. Cel mai important mi se pare să nu se rateze acest moment de speranţă, mobilizarea civică, faptul că tinerii basarabeni au decis să trăiască în adevăr, să nu mai accepte moştenirea paralizantă, abjectă a lui „Homo Sovieticus”.

Partidele din opoziţie ar trebui să-şi calibreze discursurile în funcţie de noul prag de aşteptare creat după demonstraţii şi reprimarea lor sângeroasă.

Regimul Voronin este similar celui din România anilor 1990-1991. Ambele pot fi definite, utilizând conceptul filosofului politic Jacob Talmon, drept democraţii totalitare. Dar poate că nici aceeastă categorie nu surprinde natura poliţienească a regimului neo-comunist de la Chişinău, întrucât noţiunea lui Talmon presupune entuziasmul de masă în favoarea dictaturii.

Leninismul este un set de tehnici şi strategii menite să asigure perpetuarea unor regimuri dictatoriale bazate pe monopolul puterii de către o „avangardă” cu pretenţii izbăvitoare. Alternativa intolerantă „care pe care” rămâne în centrul imaginarului exclusivist al neocomuniştilor. Pasiunea revoluţionară s-a stins de mult, dar propensiunea pentru putere, viziunile manicheiste care împart spaţiul politic în „prieteni” şi „duşmani”, sunt în continuare substanţa esenţială a mentalului de tip bolşevic.

La două decenii de la revoluţiile din 1989, clica oligarhic-stalinoidă a probat că nu se teme să meargă pe urmele lui Ceauşescu. Ostateci ai teoriilor conspiraţiei, specifice formelor de gândire totalitară, Voronin şi partizanii săi au născocit comploturi externe spre a evita orice explicaţie endogenă a crizei. Fixaţia pe inamicul extern care controlează calul troian intern ţine de forma mentală totalitară.

Nu cred că propaganda neo-bolşevică va ajunge mult mai departe pe acest teren al isteriei abil intreţinute. Poate sunt eu excesiv de optimist, dar consider că presiunile occidentale îi vor constrânge pe comuniştii din Moldova să nu meargă până la capăt în direcţia dictaturii de tip Lukaşenko, cea pe care Adam Michnik a diagnosticat-o drept „bonapartism cu chip colhoznic”.

Regimul Voronin este rezultatul amneziei colective, sistematic intreţinute, faţă de trecut. A condamna comunismul presupune un veritabil „travail de deuil”, o asumare/explicare/ identificare a complicităţilor, dar mai ales o demontare a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Când un filosof precum Slavoj Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior.

Aşa cum ne demonstrează atât neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident, stafia comunismului va mai bântui. Dar, în contextul documentaţiei irefutabile privind crimele acestei ideologii, bolşevismul mi se pare de-a pururi şi definitiv compromis.

În locul acelor „lendemains qui chantent” celebrate de autoproclamaţii intelectuali „progresişti”, milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatelor statale pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor consideraţi drept „duşmani ai poporului”. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delaţiunii şi ne-ruşinării etice.

A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credinţa celor până acum convinşi că au de partea lor Istoria Universală. Conştiinţa europeană trebuie să condamne ororile petrecute în veacul trecut. Acesta este şi scopul Declaraţiei de la Praga al cărei text consider că reprezintă o condamnare neechivocă a valorilor, politicii şi tradiţiei pe care se fundamentează regimul neo-totalitar de la Chişinău.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

Unde aţi dori să trăiţi, în Israel sau în Iran?

mai 18th, 2009
Președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniștiPreședintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniști

Luna trecută, o cântăreaţă din Peshawar, Pakistan, pe nume Ayman Udas, mamă a doi copii, a fost ucisă de cei doi fraţi ai ei, pentru că “păcătuise” apărând frecvent la televiziune. Crima a “spălat ruşinea familiei”. “Onoarea” ei a fost salvată. Cercurile artistice din oraş precumn şi mulţi pakistanezi au fost evident şocaţi, alţii însă au considerat crima justificată, parte a campaniei din ce în ce mai violente a fundamentaliştior islamici împotriva emanicpării femeilor şi a libertăţii culturale de orice fel.

Tot pentru “spălarea ruşinii” de a fi fost respins de o fată, prietenii şi rudele unui tânăr pretendent din satul Bilge, din sud estul Turciei, regiune predominant kurdă, au descins, mascaţi şi înarmaţi la petrecerea de logodnă a fetei cu un alt tânăr unde i-au ucis pe amândoi împreună cu alţi 42 de membri ai celor două familii, inclusiv şase copii.

Sunt doar ultimele două incidente de acest gen de care auzim deoarece li s-a făcut mare publicitate în presa occidentală. Parlamentul Turciei, întrunit în sesiune de urgenţă a dezbătut masacrul de la Bilge iar primul ministru Erdogan a declarat că nici o datină nu justifică uciderea unor copii şi a unor oameni nevinovaţi). În acelaşi timp însă, în regiunile musulmane de pe glob unde este în vigoare legea fundamentalistă,”sharia”, femeile acuzate de adulter sunt în continuare ucise cu pietre, hoţilor li se ciopârţeşte o mână, homosexualii sunt torturaţi şi ucişi.

Cuvintele îmi lipsesc ca să exprim exact ce simt când citesc despre aseemea fapte. Structura mea mentală este probabil prea simplă ca să-mi permită să înţeleg modul de gândire al autorilor lor. Eu aş fi încântat dacă sora mea ar avea succes şi ar cânta la televiziune. Tot aşa, deşi ego-ul meu a suferit când am fost respins de fetele cărora le făceam curte în tinereţe, nu mi-a venit nici o clipă în minte să iau o armă şi să le “pedepsesc” pe ele şi pe preferaţii lor. Şi ca mine gândesc miliarde de alţi oameni de pe glob, marea majoritate a celor care trăiesc guvernaşi de legea “bunului simţ” şi a respectului pentru aproapele lor. Aceştia sutem “noi”. “Ei” sunt ceilalţi, printre care şi fundamentaliştii pe care “liberalii” occidentali îi descriu drept “o minoritate care refuză să respecte drepturile omului, interpretând în mod greşit preceptele religioase”.

Cum se face atunci că această “minoritate” câştigă teren peste tot în lumea musulmană? În Afganistan, Egipt, Somalia, Sudan, în Pakistan (unde armata a declarat acum război “militanţilor”) şi în alte ţări? Dacă sunt în minoritate de ce nu se revoltă populaţia împotriva lor? De ce preşedintele Afganistanului Hamid Karzai a oferit acum posturi ministeriale organizaţiei Hezbi-Islami, care luptă cot la cot cu talibanii împotriva trupelor NATO din ţară şi al cărei lider Gulbudin Hekmatyar, figurează pe lista americană a teroriştilor urmăriţi? De ce a aprobat recent o lege care practic permite bărbaţilor afgani să-şi violeze soţiile? De ce nu reacţionează “majoritatea” afgană? Nu cumva cine tace se complace? O altă explicaţie simplă este frica. Marea majoritatea a oamenilor trăiesc permanent într-o stare dr frică. Frica de a dozua zi, de terorişti, de vecini violenţi, de şeful de la servici, etc.

Cred însă că la baza întregii chestiuni se află un alt aspect.şi anume ce alegem din celebra frază a lui Andre Malraux: “Une vie ne vaut rient mais rien ne vaut une vie”. Cei care au distrus The World Trade Centre din New York cu 3000 de oameni înăuntru considerau evident că o viaţă, inclusiv a lor, nu valorează nimic. Noi, ceilalţi ne conducem după principiul că nimic nu valorează cât o viaţă. Ei învaţă în madrasele din Pakistan arta sinuciderii şi a asasinatului în grup, noi învăţăm că cine salvează o viaţă salvează un întreg univers.

Să fiu bine înţeles. Nu-i consider “ei” numai pe musulmani. Printre “ei” s-au numărat Hitler, Mengele, Eichman, Stalin, Beria, Pot Pot, Mao, lista este nesfârşită. Dar în Occident s-a mers înainte, chiar China și Cambogia nu mai sunt ceea ce au fost, în timp ce în ţările musulmane se merge parcă înapoi.

Ajungem aici la chestiunea care ar putea explica ceea ce mulţi cred că este ineficacitatea (dacă nu chiar nesăbuinţa) acţiunilor oricărei forţe expediţionare occidentale în zonele cultural religioase în care trăiesc oameni care printre oameni care “nu sunt ca noi”.

In istoria recentă doar două ţări s-au transformat radical în urma unui război, trecând de la dictatură la democraţie, Germania şi Japonia. Dar, Germania fusese “ca noi” înainte de aberaţia “Reichului millenar” iar Japonia era aproape ca noi, o ţară destul de industrializată şi modernă. Este adevărat că ambele au fost întâi distruse, (Japonia suferind şi efectele a două bombe atomice) şi apoi ocupate de forţele aliate timp de aproape 20 de ani dar elementul cel mai important a fost dorinţa lor de a se schimba.

Intervenţiile militare occidentale din Irak şi Afganistan par să aibă însă exact efectul opus. Când susţin că “situaţia s-a ameliorat dramatic” în Irak, guvernele occidentale se referă la faptul că astăzi nu mai au loc zeci de atentate şi atacuri sinucigaşe săptămânal ci doar câteva. Nu mai sunt ucişi sute de locuitori ci numai câteva zeci. Forţele britanice şi-au încheiat recent misiunile de luptă în zona Basra şi se pregătesc de plecare. Vor mai sta americanii 15 ani? Şi ce se va întîmpla după ce vor pleca totuşi? Se vor împăca până atunci suniţii, şiiţii şi kurzii? Cât va dura democraţia irakiană fără prezenţa trupleor americane? Dar dacă situaţia este atât de complexă în Irak, în Afganistan e de-a dreptul insolubilă, cu talibanii, cu nenumăratele clanuri şi triburi cu limbi şi obiceiuri diferite, cu vendete vechi, cu lealităţi schimbătoare şi cu un relief care nu favorizează stabilirea unui stat unitar, omogen.

De peste 100 de ani se încearcă “pacificarea” Afganistanului. Au încercat englezii, apoi ruşii iar acum americanii. Toţi au suferit pierderi grele, inacceptabile opiniei publice din ţările lor. Rezultatul pe teren? Afganii şi-au continuat ocupaţia lor seculară de bază, de a se ucide unii pe alţii. Singura diferenţă este că astăzi au arme mai bune.

Ce caută atunic occidentalii în Irak şi Afganistan? Pentru ce mor soldaţii lor? Pentru a încerca să aplaneze tot felul de conflicte sectare izvorând din diverse interpretări ale aceleiaşi religii? (Sau chiar mai crede cineva că în spatele acestor războaie se află “fabricanţii imperialişti de armament” în frac şi cu trabucul în gură?) Răspunsul oficial este “legitima apărare”. Dacă nu mergem să-i eliminăm pe terorişti în bîrlogul lor, vin ei la noi, aşa cum au venit la New York, Washington, Londra, Madrid, etc. Dar i-am eliminat? Sau i-am ajutat să-şi îngroaşe rândurile?

Se spune că jumătăţile de măsură nu dau niciodată rezultate. Ori faci orice până la capăt, ori nu faci nimic. Dar astăzi nimeni nu se gândeşte în occident la ocuparea totală a Irakului sau la bombardarea Afganistanului cu arme nucleare. Şi atunci? Să nu facem nimic când suntem atacaţi la noi acasă? Cum ne putem apăra totuşi de plaga monstruoasă a terorismului internaţional?

Din nefericire nu există prea multe soluţii. Dar taberele şi cuiburile de terorişti pot fi bombardate de la mare distanţă, “militanţii”pot fi urmăriţi şi eliminaşi peste tot în lume, guvernele care îi găzduiesc pot fi penalizate şi, poate cel mai important, cei care li se opun trebuie încurajaţi şi ajutaţi moral şi material pe cât posibil. Pentru că în ultimă instanţă, cred că schimbarea va veni tocmai de la oamenii în mijlocul cărora trăiesc aceşti terorişti şi care suferă de pe urma acţiunilor acestora. Răsturnarea comunismului în Europa a demonstrat că se poate.

Dar nu mă contrazic? Dacă “ei nu sunt ca noi”, nu se vor revolta, poate Sharia şi modul lor de viaţă “tradiţional” sunt în definitiv ceea ce îşi doresc. Dacă alegerile din Fâşia Gaza au fost într-adevăr libere şi palestinienii de acolo au votat pentru Hamas din convingere şi nu de frică, atunci ştim care este atitudinea majorităţii din teritoriu faţă de Israel. Dacă după toate declaraţiile sale din ultimii ani preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad va fi reales din convingere şi nu de frică, atunci vom şti ce crede majoritatea populaţiei iraniene despre Israel, despre SUA şi despre restul lumii neislamice. Vom şti exact unde stăm şi poate atunci vor amuţi şi “oamenii de bine” liberali care îi acuză pe anglo-americani de toate relele din lume, de “înăbuşirea culturilor diferite” şi care pledează în favoarea unui dialog cu “talibanii moderaţi”. (Ce este însă în acest context un “moderat”? Un taliban care nu filmează decapitarea unui reporetr american răpit şi pune filmul pe Internet? Care care nu bea sângele duşmanului prins, torturat şi ucis? Distincţia îmi scapă.)

Un astfel de “liberal” din România mi-a înşirat acum câţiva ani “crimele” comise de americani şi de israelieni. “Sunt, domnule, americanii ăştia ceva de nedescris şi israelienii îşi fac şi ei de cap ştiind că americanii le ţin partea”, spunea el. Am fost de acord cu el că nici americanii şi nici israelienii nu sunt uşă de biserică dar l-am întrebat apoi “dacă aţi fi obligat să trăiţi într-una din următoarele două ţări, SUA sau Rusia, pe care aţi alege-o?” “SUA” veni răspunsul după o oarecare ezitare. “Israel sau Iran”? am continuat. “Israel”, veni răspunsul, mai prompt de data aceasta. Discuţia s-a terminat aici.

 
54.197.183.75