Loading

O asistentă medicală cu studii medii va câştiga va câştiga mai mult decât un medic stagiar

iulie 5th, 2009

Potrivit grilei de salarizare convenite de Ministerul Sănătăţii cu Ministerul Muncii, salariul de încadrare al acestora fiind de 1.740 lei (echivalentul a 2,9 salarii minime brute), respectiv 1.290 lei (2,15 salarii),
Deci o asistentă medicală cu studii superioare şi o asistentă medicală cu şcoala postliceală ar putea câstiga doar din salariu, fără sporuri, intre 2.100 lei şi 2.550 lei, în timp ce salariul de bază al unei asistente medicale cu studii medii s-ar putea situa intre 1.740 lei şi 2.190 lei, în funcţie de vechime.

Salariul de incadrare al unui medic rezident anul I va fi de 2.010 lei (coeficient 3,35 in grila), al unui medic rezident anul II de 2.400 lei (coeficient 4 in grila), al unui medic rezident anul III de 2.550, al unui medic rezident anul IV-V va fi de 2.880 lei(coeficient 4,8 in grila), iar al unui medic rezident anul VI-VII de 3.090 lei (coeficient 5,15), potrivit grilei de salarizare pentru personalul de specialitate medico-sanitar.
Un medic ar putea castiga in functie de vechime intre 2.250 lei si 2.700 lei, un farmacist intre 2.550 lei si 3.000 lei, iar un dentist intre 1.650 lei si 2.100 lei.

Cele mai mici salarii în sistemul sanitar ar urma să fie încasate de şoferii de autosanitare III, ce au un salariu de încadrare de 720 lei (respectiv 1,2 salarii minime pe economie de 600 lei), în timp ce un brancardier, o spălătoreasă şi o îngrijitoare ar putea câştiga în funcţie de vechime între 810 lei şi 1.260 lei.

Reprezentanţii Ministerului Sănătăţii au convenit cu Ministerul Muncii să introducă în salariul de bază al angajaţilor din sistemul medical sporul de vechime, prima de stabilitate, sporul de prevenţie şi salariul de merit.

Consiliul vrăjitoarelor

iulie 5th, 2009

Cărările se încrucişează adânc în pădure.
Poiană cu arbori lumânări
Şi corbi de gardă, aripi tuciurii
Strunind vântul pornit să fure.
Zbor pe o mătură cu faruri de ceaţă.
Dimineţii-i e teamă să nu fie electrocutată
Cu două sute douăzeci de volţi.
Se ţine zgribulită în Răsărit, la distanţă.
Temeliile curg.
Amalgam de cuvinte bolnave.
Zmoală extrafină cu gust de pucioasă.
Globurile din sticlă se deschid
Ca ochii unei broaşte râioase
Şi viitorul ţâşneşte de undeva din centrul Pământului.
Prunc istovit, obosit înainte de a se naşte.
„Mai împodobiţi-l şi voi!
Daţi-i faţă comercială să apară mai atractiv.
Roşu pe buze,
Lumină artificială în ochi,
Umbră sub falcă.
Nu ţineţi la preţ.
Vindeţi la solduri, să treacă.
Fecioară grăbită să se mărite,
Dimineaţa naivă
Habar nu are pe unde calcă.

Dan David, Los Angeles, aprilie-11-2007

Rusia și SUA, pe calea concesiilor?

iulie 5th, 2009

Sunt intr-adevar Moscova si Washingtonul pe calea concesiilor, si daca da, cat de departe vor merge acestea? Raspunsurile au inceput deja sa se contureze, dar un prim bilant va fi facut abia dupa vizita liderului american Barack Obama la Moscova, un eveniment care ar putea sa puna cu adevarat capat Razboiului Rece in varianta moderna, dintre Federatia Rusa si statele occidentale. Dar asta, cu o conditie – daca tandemul Dmitri Medvedev – Vladmir Putin va admite ca e momentul sa depaseasca cu adevarat mostenirea epocii sovietice, si nu va schimba din nou tonul in ultima clipa, asa cum a facut-o de nenumarate ori in ultimii doi ani. Si mai ales, daca va arata ca e dispus sa dea la fel de mult pe cat va primi sau pe cat a primit deja, si sa cedeze tot atat cat si partenerii de dialog.

Acest razboi post-razboi a imbracat, din ianuarie 2008, numeroase forme, de la cel al vorbelor si manevrelor militare pana la taierea gazului unei Europe ce a dat impresia ca ar intoarce spatele Kremlinului, orientandu-se catre alte axe ale puterii. Rusia a jucat de fiecare data de pe pozitii de forta, si a tinut sa demonstreze pe orice cai – dar mai ales pe cai ofensive, ca nu poate fi ignorata, ca nu accepta sa fie ignorata nici din punct de vedere politic, si cu atat mai putin din punct de vedere militar, pentru ca reprezinta un factor important in ecuatia asigurarii securitatii globale. Si s-a privit intotdeauna nu ca un factor component, ci ca pe unica solutie a acestei ecuatii.

De cealalta parte a Oceanului, SUA a evitat sa ridice manusa ruseasca, raspunzand tacticii ofensive nu cu una defensiva, ci cu una diplomatica. Inca din perioada campaniei pentru Casa Alba, liderul american a dat clar de inteles ca intentioneaza sa intoarca o foaie importanta in ceea ce priveste relatiile externe ale Statelor Unite, relansand dialogul cu Moscova. Washingtonul a aplicat aceeasi politica a diplomatiei de cate ori Rusia a ridicat tonul – evolutia recentelor negocieri de la Geneva, pentru solutionarea situatiei din Caucaz, si sprijinul vadit al Kremlinului fata de administratia comunista de la Chisinau reprezinta poate cele mai elocvente dovezi in acest sens. Rusia nu a raspuns cu aceeasi moneda, punand pe tapet, de fiecare data cand lucrurile pareau sa ia o intorsatura favorabila, marile dosare ramase nerezolvate. Printre ele – Georgia si statutul celor doua regiuni separatiste, Osetia de Sud si Abkhazia, Ucraina, extinderea NATO in Europa si, nu in ultimul rand, controversatul scut anti-racheta.

Kremlinul a avut castig de cauza – si inca unul rasunator, anul trecut, la Summitul NATO de la Bucuresti. Targul “Georgia si Ucraina contra scut” a fost incheiat, cu mult inainte ca ex – presedintele Vladimir Putin sa rosteasca la Bucuresti celebrul dicton “Nimic nu se poate face fara Rusia”. Nici Tbilisi si nici Kievul nu au primit invitatia de aderare la MAP (Membership Action Plan), datorita opozitiei Moscovei. Mihail Saakashvili si Viktor Iuscenko, aflati inca la acea data pe valul politic si pe cel al simpatiei populatiei, au devenit intre timp doi lideri tot mai controversati. Confruntati cu numeroase alte probleme interne, ei au renuntat la campania pentru ca statele lor sa devina foarte curand parteneri ai Aliantei Nord-Atlantice. Extinderea la scara larga a NATO in aceasta zona a Europei a fost sau va fi o vreme inghetata, in conditiile in care Alianta insasi vorbeste tot mai des de o necesitate de reconfigurare a politicii sale.
Iar Kremlinul mizeaza acum, pornind de la vizita liderului american, pe faptul ca un succes similar celui de la Bucuresti s-ar putea repeta. Medvedev si Putin spera probabil ca vor convinge administratia americana sa mearga mai departe, trecand de la calea concesiilor la cea a compromisului, datorita unor considerente strategice invocate in marja summitului de la Bucuresti si de multe ori dupa acea data.

Sa le reamintim. Moscova si-a dorit sa fie implicata in principalele operatiuni militare din Irak si Afganistan, in schimbul cooperarii sale in dosarul iranian. La fel de mult si-a dorit sa fie implicata intr-o analiza comuna a proiectului de amplasare a scutului anti-racheta in Europa, inainte ca acesta sa devina o realitate. Acum, s-ar putea spune ca primii pasi in toate aceste directii au fost deja facuti si, pentru prima oara de la sfarsitul Razboiului Rece, exista premizele unui dialog. Rusia este la un pas de a-si da agreementul oficial care-i va transforma o parte din teritoriu in ruta alternativa de tranzit pentru materiale militare destinate operatiunilor din Afganistan. Acordul de principiu, ce va fi probabil parafat chiar in perioada vizitei lui Barack Obama, va autoriza tranzitul aerian si terestru in spatiul rusesc, pentru transporturile americane de tehnica. Despre tranzitul trupelor – urmatorul pas important, nu s-a pomenit inca nimic oficial, dar problema va figura cu siguranta pe agenda vizitei liderului american. Gestul Moscovei, daca se va materializa intr-adevar, va fi cu atat mai apreciat, cu cat Alianta era de multa vreme in cautarea unei rute alternative de transport spre Afganistan, de cand talibanii si-au intensificat atacurile pe traseele clasice, cele din Pakistan.

In ceea ce priveste scutul antiracheta, au avut loc mai multe runde de consultari ruso-americane. Saptamana trecuta, seful statului major interarme din SUA, amiralul Michael Mullen, anuntase ca va face o vizita oficiala la Moscova, pentru a discuta despre proiect. Au existat nenumarate zvonuri si variante de lucru pe aceasta tema, de la acela ca Statele Unite intentioneaza integrarea in sistem a doua radare rusesti pana la crearea altui sistem complementar cu cel proiectat.
Cu toate acestea, intre cele doua state raman inca multe divergente, in ceea priveste problemele legate de aparare. Dmitri Medvedev si Barack Obama mai trebuie sa semneze un acord politic pe tema START, privind reducerea arsenalelor strategice nucleare ale ambelor tari. Rusia si-ar dori ca memorandumul sa includa si chiar sa lege explicit tratatul START de scutul antiracheta, in timp ce administratia americana nu pare sa fie de acord cu pretentiile Moscovei.

Cine va avea de castigat si cine va avea de pierdut? Ramane de vazut, dupa ce ambele parti isi vor expune fata-n fata argumentele.

ESPIÈGLERIES CULINAIRES – expoziție de meniuri WANDA MIHULEAC / ALAIN SNYERS

iulie 5th, 2009

Dans le cadre de la manifestation FOOD CULTURE (Strasbourg 2009) et sur une proposition de Radu Stern, les deux artistes Wanda Mihuléac et AlainSnyers proposent une exposition originale de menus « espiègles ».
Ces créations qui sont présentées pour à Strasbourg pour la première fois déclinent avec humour, dérision et cynisme l’univers de la table et de la nourriture.
L’exposition est composée d’une suite de menus thématiques rédigés par Alain Snyers et illustrés par les photomontages de Wanda Mihuléac.
Les menus sont présentés comme de grands tableaux sur des nappes de nature éclectique conférant à la table une dimension festive, décorative et surprenante.

L’ART D’ACCOMODER LES RESTES

Wanda Mihuléac et Alain Snyers, deux plasticiens, se sont mis à table pour concevoir ensemble
d’étonnants menus qui allient, pour une mise en bouche burlesque, aigreurs et douceurs.
Un insolite cocktail de mots et d’images définit une suite de menus qui interpellent autant l’art de
la table et ses usages que les langages spécifiques de la nourriture et de l’acte de manger. Ces menus
proposent d’insolites repas thématiques dont les ingrédients sont des mots, des jeux de langages, des
expressions ou des détournements de sens qui sont mis en résonance avec le vocabulaire de la cuisine et du service culinaire.

Les formulations que la gastronomie emploie pour se présenter et faire exister ses produits représentent un riche corpus d’images et de poésie dans lequel le projet de Wanda Mihuléac et d’Alain Snyers puisse ses sources d’inspiration. A l’univers fleuri et codé des arts de la table, les deux artistes répondent par un second marché ou service où les logiques sont brouillées et réinventées.
Chaque menu est le fait d’une nouvelle ordonnance qui décline une thématique qui mélange mets et humeur selon un plan classique de repas : entrée-plat-fromage-dessert-boissons. Cette nouvelle cuisine s’approprie les codes de la littérature culinaire pour les accommoder à d’autres logiques pour de nouvelles saveurs. Jeux de mots, détournements, ambivalences des expressions sont les ingrédients de recettes fictives qui élaborent un service parodique de la table.

Chaque menu est visualisé par un photomontage spécifique composé de fragments d’images, restes
de collectes dans le quotidien et prédigérés au profil d’une composition plus ou moins appétissante.
Le décalage entre un énoncé d’apparence cohérente et la singularité des plats présentés doit provoquer chez le consommateur un sentiment de dérangement qui le sort de table pour un autre type de
mise en bouche dans l’imaginaire des images et des mots. Ces menus sont garnis de surprises, de nouvelles denrées et accommodements, de douceurs comme de violences.

Le dialogue instauré entre les visuels conçus par Wanda Mihuléac et les textes d’Alain Snyers propose un cheminement ludique dans le monde de la cuisine et de la table et se joue, avec dérision, de leurs formes et usages. Ce jeu espiègle de clins d’oeil est à déguster sans modération.

Wanda Mihuléac & Alain Snyers – page 4

Les menus mis à table

MENU BAVARD
MENU BEAU LINGE
MENU BELLIQUEUX
MENU BRANQUIGNOL
MENU dit de LA CIGOGNE
MENU DÉCONCERTANT
MENU ENFLAMMÉ
MENU FARCEUR
MENU de la FAUSSE NOTE
MENU FOIRÉ
MENU MÉCONTENT
MENU MIS AU VERT
MENU NOBLION
MENU de L’ONCLE HANSI
MENU PROUT-PROUT
MENU SCATOLOGIQUE
MENU DU SOIR AU FOND DES BOIS
MENU « X »
MENU ZINZIN
MENU du DOS DE LA CUILLÈRE
MENU DU TERROIR DÉTRAQUÉ
MENU VIEILLE BRANCHE

MENU
dit de LA CIGOGNE
Apéritif « petite France »
_
Pain de choucroute traditionnelle sur toast de pain d’épice
accompagné d’un vif duo de quenelles de foie aromatisées aux
pissenlits du Mont Sainte-Odile
_
Magret de douce cigogne juvénile au Riesling éventé et ses
schnakenuddles à la cannelle migratoire sauce Rohan
_
Tarte rhénane à la rhubarbe meringuée à la teutonne
flambée à souhait
Ou
Kouglof délicieusement bourratif humecté d’un coulis de quetsches
artificielles dénoyautées
_
MENU
DE L’ONCLE HANSI
Amuse-gueules à la mode Hansi et ses mini-bretzels concordataires
_
Petites bouchées impertinentes de quiche briochée garnies de
champignons des Vosges finement découpés et chapeautés de pétales
de géranium pimpant
Ou Soupe de pois cassés réconciliés aux saveurs du pont de Kehl
_
Généreuse poitrine de veau farcie à l’Alsacienne et son collier de navets
salés et de choux rouges légèrement persillés
ou
Timbale de filets de Rouget de l’Isle crème marseillaise et sa fanfare de
carottes glorieuses à la sauce patriotique aux parfums du pays
_
Plateau royal de Munster jovial
_
Farandole de mendiants aux opulentes cerises sur un lit moelleux de
mirabelles marinées au à la liqueur imitation kirsch de Guebwiller
Gewurztraminer en ballon d’Alsace
MENU DU TERROIR
DÉTRAQUÉ
Gouttes de vin chaud et son délice de clou de girofle.
_
Suprême de cervelas bardés de lard fumé et de convictions accompagné
de jeunes knacks craquants en rondelles mosellanes disposées sur une
tranche de pain perdu au goût retrouvé sous un chutney de salsifis
_
Truite mélodique des bords du Rhin en nage dans une paresseuse
julienne de grosses légumes parlementaires
ou
Choucroute végétarienne sans chou et sa moutarde aux cinq baies
_
Rafraîchissante salade fermière de pissenlits d’Obernai et de salsifis et
son assaisonnement à base de houblon fermenté égayés de miettes de
Carré de l’Est
_
Tarte en pleine poire du verger, aux prunes séchées et aux amandes
salées sur son Petit beurre l’Alsacienne aux quatre coins arrondis et sa
face joyeuse
Carafe d’eau de Colmar Duo de bières Météor et Kronenbourg
PETIT PRIX LOCAL
WANDA MIHULEAC
née à Bucarest.
Études :
Diplômée de l’Institut d’arts plastiques de Bucarest et de l’Université Paris-I Sorbonne.
Lauréate de nombreux prix dans les biennales (France, Italie, Pologne, Tchéquie…).
28 expositions personnelles :
Musée d’art (Bucarest),
Centre Georges Pompidou (Paris),
Fondation Ledoux – Arc-en-Senans (France),
et dans diverses galeries de Paris, Marseille, Taverny, Clichy, Saint-Étienne (France), New York
(USA), Tokyo (Japon), Genève (suisse), Aix-la-Chapelle (Allemagne), Venise, Rome (Italie),
Athènes (Grèce), la Marsa-Tunis (Tunisie).
Participation :
à la XXVIe biennale de Venise, à la XIIe biennale de Paris, à World Print Four à San Francisco,
à XIXe biennale de Sao Paulo, à Impact Festival Kyoto, à Arteder Bilbao, à Europ’art Genève, aux
SAGA 92,93,96,98, 99 Paris, Art-multiple Düsseldorf, Linéart Gand, Affordable fair Londres,
Foire du livre Frankfort, Artexpo New York, Arténim Nimes, art on paper fair Londres.
ALAIN SNYERS
Alain Snyers développe depuis la fin des années 70 une pratique artistique caractérisée par la diversité desmediums et supports employés et par les problématiques abordées.
Le langage courant, le texte ordinaire, les images des mots, les objets les plus simples sont sollicités et
déclinés à travers des séquences qui déclinent un regard critique où se mêlent poésie et humour. Par
différentes installations et dispositifs narratifs, Alain Snyers décrit, raconte ou expose des situations par des dessins, écritures, gestes ou objets. L’usage du détournement, du sous-entendu ou de l’absurde constitue des modes opératoires d’une oeuvre polymorphe qui inscrit ses développements dans un dialogue de proximité avec le quotidien.
Diplômé de l’école nationale supérieure des arts décoratifs de Paris (1976)
Expositions 2008 :
Paris, Galerie Salvador,
« DAUPHiMMO ».
Paris, Galerie Satellite, « Paradoxe »
« LE CHANT DU DEPART A DOXE ».
Cabourg, Grand Hôtel et espace Bruno Coquatrix :« Le temps retrouvé »
«LES GARS DE LA DAME A LA LICORNE »,
Roubaix , Galerie La plus petite galerie du monde (ou presque)
« ROUB’iMMO »
Marseille, Galerie Urban Gallery : « Do I know you ? » exposition collective.
« LA LEGENDE DE L’HOTEL DU CONTE D’URGAL »
Pérouges, Maison des arts contemporains : « Poids plume »
« PAPIERS A ROULER. »

Source: Communiqué de presse

Mousavi și noaptea iraniană

iulie 5th, 2009

Vocile iranienilor opozanți ai președintelui Mahmoud Ahmadinejad nu se mai pot face auzite. Guvernul a blocat accesul iPhones, al mesajelor transmise pe tweet și a preluat controlul deplin al website-urilor rezistenței. Un site al dizidenților francofoni iranieni, pe care îl accesez de circa doi ani însă din motive de păstrare a confidențialității autorilor săi, nu l-am dezvăluit niciodată, a încetat să emită acum două zile. În locul lui, la aproape aceeași adresă, apare un site al oficialităților de la Teheran.

Singurele informații care vin, și vin în valuri dinspre Iran provin de pe numeroasele pagini de Facebook ale liderului opoziției, Mir Hussein Mousavi, înregistrate în nume propriu sau în contul unor presupuși simpatizanți. Diferite doar ca nume, acestea au același conținut, funcționează mai ceva ca o fabrică de răspândit zvonuri și au un jenant caracter electoral. Moussavi liderul, Moussavi eliberatorul – cam asta e ideea generală.

Cunoscutele hashtaguri de pe Twitter, referitoare la Iran, sunt pline și ele de mesaje și linkuri false sau virusate. Luni noaptea, anunțau arestarea lui Mousavi și emiteau câteva mesaje care-i îndemnau pe iranieni să protesteze pașnic și să nu răspundă la violențe, în timp ce paginile de Facebook ale lui Mousavi susțineau că acesta e bine merci acasă. Presa străină s-a pus pe jar, și am avut cu colegii din afara granițelor, care mediatizează situația din Teheran, un schimb intens de mesaje pe această temă. Concluziile lor sunt același ca și ale mele – iar printre ei se numără jurnaliști cunoscuți, debarcați cu forța din patria lui Ahmadinejad. Din aceleași motive nu le dau numele.

Siteul irano-francofon despre care vorbeam a adus în ultima perioadă mai multe argumente, potrivit cărora opoziția iraniană nu e totuna cu Mousavi. Din motive deontologice, le-am omis la data respectivă. Le acord însă azi un mare credit, în condițiile în care, repet, dinspre noaptea iraniană nu mai răzbate decât vocea liderului declarat al opoziției, Mir Hussein Mousavi, care arată mai ceva ca Vladimir Voronin în campanie electorală – evident, în versiunea islamică a faptelor, cu accente de Coran.

Tatuare

iulie 5th, 2009

Pielea suferă sub acul scribului ce-o tatuază
Ca şi ochii ce ocolesc groteştile figuri,
Normă a desorientarii iconografice a amodei
Ce etalează efecte fără valoare.

Prin contrast,
Pielea coloanelor de granit
Ce poarta tatuajele măreţiei cultului antic
Revărsată abundant pe fiecare palmă din zidul
Templelor de la Luxor şi Karnak
Grăiesc despre faima morţilor Faraoni
Deveniţi nemuritori prin ce-au lăsat lumii
Să înnobileze privirea şi spiritul
Celor ce văd în asta Ve;nicia.

Pentru a putea iubi

iulie 5th, 2009

Cuprinderi mă-nfăşoară spre a iubi total,
Nu mi-am aparţinut în veacuri de iubire…
Când nu te ai, dragostea e norul epuizant-banal
Şi în lumina lui nu vezi vreo strălucire.

Despotice cuvinte am aruncat în mare,
Poate de m-ar răpi vreun val al ei să simt
Ce mult mi-am cenzurat iubirea în chemare…
Să fiu acum sonetul… fără notă, timp.

Stele fără număr pe fruntea mea mirată,
Aduc o strălucire dintre adâncuri vii…
Să-ţi fii, este comoara…deşi poate uitată
Să exişti în sine, pentru a putea iubi.

vol. Şoptit de Dumnezeu

Sa crezi…

iulie 5th, 2009

Imi scrijelesc
uitarea pe covor
si-ndemnurile
schioape,
bruscate
de un fosnet inodor.

Iti rup fasii din mine
cam inegale,
pentru gustul meu
sa ti le legi la gat.
Ca-n dimineata
noastra preferata
sa impartin un rasarit.
Si-atat.

Pe-o lustra
ti-am lasat
un gand de-al meu
cam piparat.
Sa ma saruti
cand ai sa-l vezi.
Cuprins de toate
Si de tine.
Si sa crezi…

ROMÂNIA, LIBERĂ ÎN VIITOR!

iulie 5th, 2009

nu mă fotografiaţi, când citesc ziarele! de la o minciună, la alta… hârtia începe să strige cât mistreţii împuşcaţi la Balc, ieri, la prânz. mă uit pe a treia pagină a ziarului Libertatea şi chipul lui Ion Ţiriac se află într-un cerc roşu. da, mă doare! ce? capcana banilor! şi mi-aduc aminte de copilărie… certam multă lume, de fapt le atrăgeam atenţia când greşeau! eram mică, nu ştiam că nu este frumos să-i spui omului în faţă că este prost, sau absurd… aş face asta şi acum, dar am învăţat că aşa nu obţin rezultate! e greu să lupţi cu prostia, răutatea şi grandomania… cu lucrurile rele! e greu să le schimbi, dar durerea cea mai mare e atunci când vezi cum se răspândesc, cum se înmulţesc vieţile fără valoare! şi mă gândesc… cine-i mai poate opri pe oamenii cu bani? şi titlul din „Click”, „Moni şi Iri de la bal, în club”, îmi dă dreptate! nimeni! rămânem să dăm calificative. bun, rău! dar viitorul merită mai mult! el nu-şi doreşte bătaie de joc, chiar dacă e prezis de fetele de la sexi horoscop!

19 ianuarie 2009, 17:33

Un președinte pentru neliniștea românilor

iulie 5th, 2009

Electoratul din România va vota pentru prima oară în această toamnă în alegeri prezidențiale separate de cele parlamentare, la încheierea mandatului de cinci ani al lui Traian Băsescu.

Deși mai sunt circa cinci luni până la scrutin, nu este clară configurația buletinului de vot, în special datorită incertitudinii cu privire la candidatura actualului locatar de la Palatul Cotroceni.

Pe 16 mai 2009, în timpul participării sale la Congresul Uniunii Studenților, președintele Băsescu a declarat, răspunzând unei întrebări, că participarea sa în alegeri depinde de cum va evolua criza în România.

Pentru unii, indecizia lui Traian Băsescu este mimată, el fiind decis să candideze la propria realegere în orice condiții, mai ales că PD-L – partidul pro-prezidențial – are nevoie de el la Cotroceni ca de aer.

Dar președintele Băsescu are o dilemă: economia este în recesiune și dat fiind că el e șef al statului, iar protejatul său Emil Boc e prim-ministru, efectele negative i se pot imputa – pe drept sau pe nedrept – de către o parte a electoratului.

Deși Traian Băsescu rămâne mai popular (în termeni relativi) decât adversarii săi, el riscă să se găsească fără aliați într-un tur doi al alegerilor prezidențiale.

Norocul actualului președinte este că aproape toți contracandidații săi fac o figură destul de palidă.

Liderul PSD, Mircea Geoană, este mai puțin popular decât partidul pe care-l conduce și pare să fie contestat într-un partid în care oameni ca Ion Iliescu sau Adrian Năstase nu par nici după patru ani să-l fi acceptat ca președinte. În plus, nu prea e clar ce alternativă oferă Mircea Geoană, lipsit total de charismă și de o viziune prezidențială.

Liderul PNL, Crin Antonescu, nu oferă la rândul său decât o platformă anti-Băsescu, pe o tonalitate stridentă și fără imaginea competenței pe care o oferea fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu. Nu e exclus ca, mai ales după rezultatul slab al PNL de la europene, partidul să-și pună problema înlocuirii sale din postura de candidat.

UDMR l-a desemnat candidat pe deputatul Hunor Kelemen, dar cum alegerile prezidențiale nu mai sunt concomitente cu cele parlamentare, în care candidatul avea rol de locomotivă pentru partidul său, acum această candidatură apare bizară. În cel mai rău caz, UDMR ar putea bara calea în turul doi a candidatului PNL, partid coleg cu Uniunea pe băncile înguste ale opoziției și mai favorabil revendicărilor minorității maghiare decât PD-L sau PSD.

Liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor cunoaște o revigorare, mai ales după alianța sa cu George Becali și poate aduna un scor onorabil în turul întâi, care ar putea servi, ca în 2004, drept rezervă pentru Traian Băsescu în turul doi.

În sfârșit, Principele Radu este un candidat atipic, nu doar pentru faptul că este ginerele Regelui Mihai, dar și datorită comportamentului său civilizat și a discursului său non-partizan și adeseori plin de substanță, care însă nu au întotdeauna succes la o mare parte a electoratului care se regăsește mai degrabă în personaje ca Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor sau chiar Crin Antonescu. Lipsa unui partid de sprijin pare să fie pentru Principele Radu un handicap insurmontabil.

Despre candidații potențiali “neserioși”, de tip Ion Coja, Miron Cozma sau Nati Meir n-am să vorbesc, de ei se ocupă colegul Liviu Antonesei într-un articol separat.

Dar oricare vor fi candidații șin oricine va câștiga scrutinul prezidențial din toamnă, lucrurile nu se vor clarifica ci se vor încurca și mai tare.

Indiferent dacă Băsescu, Geoană sau Antonescu sau mai bine zis candidatul generic al PD-L, PSD sau PNL câștigă președinția, el va avea tentația de a provoca alegeri anticipate.

Pentru Băsescu ar fi mai ușor, deoarece Emil Boc, care se află la remorca sa din punct de vedere politic, ar putea demisiona imediat. Pentru ceilalți însă ar fi mai greu, deoarece premierul este răspunzător politic doar în fața parlamentului și nu poate fi demis de șeful statului.

Cum legea electorală pentru alegerile parlamentare nu a fost modificată și prevede în continuare reprezentarea proporțională, este îndoielnic că niște alegeri anticipate ar genera o structură mult diferită a parlamentului și în orice caz ar fi practic imposibil ca un singur partid să obțină majoritatea absolută.

Așa încât, alegerile prezidențiale riscă să producă o nouă agitație politică în România, fără a rezolva situația în mod tranșant, de data aceasta pe fondul unei crize economice fără precedent în ultimii 10 ani. În fine, dacă anul trecut prezența la vot la parlamentare a fost de 40 la sută, un nou val de absenteism la scrutinul prezidențial – în care românii își aleg “tătucul” – va ridica un mare semn de întrebare asupra sănătății democrației românești.

Oricine ar câștiga, nu pot să nu repet avertisementul din trecut: stimați alegători nu mai așteptați un Mesia pe cal alb ca să vă salveze, că n-o să vină.

E greu de cerut unui președinte al României să se comporte precum Horst Kohler, șeful de stat al Germaniei, dar putem avea pretenții de la el să nu atragă comparații cu de-alde Hugo Chavez, Mahmoud Ahmadinedjad sau, mai nou, Vladimir Voronin.

Garda Ungară – organizație extremistă – dizolvată de justiție

iulie 3rd, 2009

Curtea de Apel din Budapesta, printr-o sentinţă definitivă nu numai că a aprobat hotărârea tribunalului privind dizolvarea Asociaţiei Culturale a Gărzii Ungare pentru Păstrarea Tradiţilor, dar în plus a declarat că şi Mişcarea Gărzii este ilegală, şi corelat cu senţinţele anterioare, consideră că manifestările gărzii organizate într-o serie de localităţi cu populaţie mixtă, lezează drepturile şi libertatea altora, deoarece în locul atenuării incordărilor, aceste manifestări au condus la ascuţirea situaţiei, stârnind pericolul violenţei.. Sentinţa Curţii de Apel, accentuează că decizia se extinde şi asupra Mişcării Gărzii Ungare, create de asociaţie şi suprimă cadrul organizatoric al acesteia. Ultima precizare reprezintă o cotitură fundamentală faţă de sentinţa tribunalului, care nu atingea activitatea Mişcării.

Atât Gábor Vona, preşedintele Partidului JOBBIK, recent întrat în Parlamentul European cât şi avocatul gărzii, imediat după pronunţarea sentinţei au declarat că se vor adresa Tribunalului Suprem cu o cerere de revizuire.Într-un comunicat publicat pe pagina web a Gărzii Ungare, liderii acestei organizaţii paramilitare arată că „Mişcarea Gârzii Ungare nu poate nici să accepte nici să se identifice cu această senţinţă. Considerăm că atât sentinţa tribunalului, cât şi a Curţii de Apel, s-a născut sub presiune politică…. Apreciem ca un fapt revoltător şi ca amestecarea ramurilor puterii că deciziile instanţelor – numite justiţie, pot fi astfel influenţate.”

În ciuda hotărârii Curţii de Apel, Garda a anunţat că în zilele următoare va continua recrutarea unor noi membrii, în două judeţe ţi în cinci localităţi din jurul capitalei. Pentru sâmbătă 5 iulie, Mişcarea pentru Tineret a celor 64 de Comitate – o organizaţie radicală, cunoscută şi de autorităţile ţărilor vecine cu Ungaria – intenţionează să ţină o demonstraţie de simpatie cu Garda Ungară şi să protesteze împotriva arestării lui Gyôrgy Budaházy, principalul actor al unor demonstraţii antiguvernamentale, învinuit cu pregătirea unor acte teroriste.

Alegerea zilei de 4 iulie nu a fost o simplă întâmplare. Acum 7 ani,- după ce partidele conservatoare au fost înfrânte de coaliţia socialist-liberală, Budaházy şi confraţii lui, au blocat podul Elisabeta, îngreunând într-un mod deosebit, trecerea Dunării cu autovehicule, pe una din arterele principale ale Budapestei.

Dar planul organizaţiilor extremiste a eşuat. Având la dispoziţie o sentinţă definitivă, poliţia ungară a reacţionat prompt; podurile peste Dunăre au fost controlate de autorităţi încă din primele ore ale zilei, iar demonstraţiile anunţate în centrul capitalei, au fost interzise. Dar membrii Gărzii Ungare nu s-au dat în lături. Spre seară s-au aşezat cot la cot pe una din pieşele centrale şi nu au părăsit locul nici la somaţiile repetatea ale agenţilor de poliţie. Demonstranţii au aruncat pietre spre unitatea antiteroristā care a rāspuns cu grenade lacrimogene. Mai multe persoane au fost rānite uşor. Demonstraţia a luat sfârșit în jurul orei 21. Pînă la transmiterii acestor rânduri, poliţia a reţinut aproape 80 de persoane, printre care şi pe Gábor Vona, preşedintele partidului JOBBIK.

Primul ministru Gordon Bajnai, la congresul partidului socialist, referindu-se la răspândirea ideilor extremiste, a spus potrivit unei informaţii lansate de Agenţia MTI, că acest fenomen se datoreşte “unor răspunsuri simplificative la o serie de probleme deosebit de complexe.”

Cu împrăştierea demonstranţilor, manifestările extremiştilor însă nu au luat sfârşit. Liderii din JOBBIK au anunţat deja că săptămâna viitoare vor organiza o mare demonstraţie pentru anularea sentinţei Curţii de Apel privind dizolvarea Gărzii Ungare.

Stela Popa vă invită la un talk-show politic la Chișinău

iulie 1st, 2009
Stela Popa și primii ei invitațiStela Popa și primii ei invitați

În plină vară, Jurnal TV şi Vocea Basarabiei lansează, de la Bucureşti, o nouă emisiune. Este vorba despre proiectul săptămânal « Mai aproape de Europa », realizată şi moderată de jurnalista Stela Popa.

O emisiune prin intermediul căreia realizatoarea, alături de echipa sa, îşi propune să informeze direct publicul din R. Moldova în legătură cu evenimentele care au loc în România şi care ne privesc direct pe noi, cetăţenii din stânga Prutului. Stela Popa scrie pe blogul propriu (www.stelapopa.unimedia.md) că la microfon vor fi aduse diferite personalităţi din România, care activează în diferite domenii: politic, economic, social şi cultural, alături de care vor fi abordate diferite subiecte de interes pentru ascultătorii şi telespectatorii de aici. De asemenea, în cadrul emisiunii vor fi invitaţi şi basarabeni de succes care s-au afirmat în România.

Prima emisiune a început deja şi o puteţi vizualiza pe Jurnal TV. Impactul a fost unul pe măsură, dovadă fiind numărul de vizualizări. La Vocea Basarabiei, emisiunea poate fi ascultată în fiecare zi de sâmbătă începând cu ora 18.00, sau în reluare de la ora 23.00 în aceeaşi zi. Emisiunea este reluată şi duminică dimineaţa de la ora 3.00.

http://www.jurnaltv.md/?article=2905

http://www.voceabasarabiei.net/index.php/mai-aproape-de-europa-cu-stela-popa/3236-audiomai-aproape-de-europa-cu-stela-popa-27-iunie-2009

Autorul lunii iulie-2009 Paul Tumanian

iunie 30th, 2009

Supermarket
Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul \”pacific rose\”, de pildă, cu piersica \”red heaven\” (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — doar pentru asta erau plătiţi.
\”Clientul ursuz\” aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.
— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite… Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.
Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.
— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.
Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii… Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz… Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, \”erau copiii lui\”. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.
— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.
Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux… Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?
În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.
Locul arăta ca o scenă luminată a giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:
— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)
Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:
— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?
Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.
— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare… toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?
Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.
\”Al patrulea client!\” se iscă din senin un zvon în mulţime. \”Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare… — Adică cum al patrulea?…¬ — Al patrulea începând de când?… — Al patrulea la care casă?… Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.
De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.
— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!
Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără niciun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe…
— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scot pe uşa din dos… Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă… De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.
— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!
Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.
— Cum aţi spus?… Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?
Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:
— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun… Asta care a fost adineauri…
Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.
— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!
Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi bubui în frunte.
Sfinţii de pe ferestre şi câinele
O mulţime agitată de oameni se adunase în stradă, pe o latură a liceului Grigore Alexandrescu, dincolo de gărduleţul de fier forjat care fusese refăcut de mântuială după bombardament. Cu ochi rătăciţi şi avizi căutau cu toţii pe ferestre semnele de care se tot vorbise în ultimele zile într-un cartier sau într-altul din oraş. Dar numai vreo câţiva păreau să şi vadă acele semne sau, mă rog, poate numai unele dintre ele. Mai agitat decât toţi ceilalţi din jur părea să fie un individ care, cu braţul întins în sus, arăta cu insistenţă către una din ferestrele de la etaj, cea din extremitate, dinspre casa scărilor. Iar alţii în jurul lui se dădeau de ceasul morţii să se apropie cât mai mult cu capul de braţul său pentru a putea urmări raza ce pleca din degetul său arătător şi se oprea — unde? unde? unde? Nimeni nu desluşea, şi individul nu se pricepea să explice, mulţumindu-se să-şi agite braţul întins — Uite, acolo! acolo! acolo! În timp ce din gură nu-i ieşeau decât cuvinte pline de indignare şi de speranţă. Vorbea de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Uite-le săbiile! zicea. Uite-le aripile şi uite-i şi cheile cu care o să ne deschidă în sfârşit porţile Raiului!… Toţi să străduiau din răsputeri să vadă săbiile şi cheile de la poarta Raiului dar n-aveau aerul să fi şi reuşit. Cu toate că erau cu toţii, se vedea bine, convinşi că aşteptaseră destul… În timp ce altcineva din apropiere vorbea de Sfântul Gheorghe. Nu ştiu dacă se vede suliţa, spunea privind ţintă spre acelaşi geam — sau poate arăta spre un altul învecinat —, dar se vede clar că o ţine în pumn! Suliţa! Ţine capătul suliţei în pumn. Adică mânerul, şi înfige suliţa în burta balaurului! Care n-o să mai mănânce oile Domnului şi nici pe Fata Împăratului! Ştim cu toţii cine-i Balaurul! Mulţimea se deplasa spre acel om îmbulzindu-se şi încerca să desluşească raza ce purcedea din arătătorul său şi se îndrepta spre ferestre — spre care fereastră oare? Pe geam se vedeau într-adevăr irizări de forme ciudate şi felurite. Ba pe un ochi de geam, ba pe altul. Putea la fel de bine să fie şi Fecioara Maria, de care se tot vorbise, mai abitir decât despre alte icoane, prin oraş şi prin alte oraşe şi orăşele din judeţ şi poate de prin toată ţara. Că se ivea tot mai des, ziceau, pe geamurile clădirilor publice — şcoli, sfaturi populare, teatre şi cinematografe… Cum de nu se ivise pe geamul niciunei clădiri private, atâtea câte or mai fi fost rămas?… Ba chiar lumea începuse să-şi aducă aminte şi de minunile de la Maglavit. Domnul nu mai dă semne prin gura lui Petrache Lupu şi atunci El a ales să se arate pe geamuri. Fiindcă prin geam vezi, dar iacătă că poţi să treci cu privirea şi dincolo de el. Unde vede numai cine are ochi de văzut! L-au izgonit de la şcoală, mâine-poimâne or să-L izgonească şi din biserici… Vedeţi, acolo?… Aia e aura Sfintei Fecioare! Nimbul Ei sfânt!
Unde? unde? unde? se repezeau să întrebe voci gâtuite de emoţie de prin jur. Nu întrebaţi unde! Uitaţi-vă cu atenţie… Da, într-adevăr, parcă era conturul Fecioarei Maria, chiar şi Pruncul pe care îl ţinea Ea în braţe se vedea… Nu trebuie să vezi, trebuie să crezi! spunea cineva mai înţelept. Trebuie să vezi cu ochii minţii! Şi totuşi mulţimea vedea Pruncul… Da’ de ce e verde? întreba cineva. Nu pruncul e verde, mantia Fecioarei e verde, poate doar tivită cu verde, şi în rest roşie… Şi nici aia toată — doar mânecile, sau… una din mâneciS-a ticăloşit poporul! se auzea o voce — resemnată dar răsunătoare. Deunăzi, în cartier la noi s-au apucat să hăituiască un câine — un biet câine, chipurile turbat, şi nu s-au lăsat până nu i-au ciuruit capul cu alice!… Nu-i de mirare că Domnul arată semne acolo unde nimeni nu le mai caută!
Mulţimea căuta cu nesaţ formele irizate de pe fiecare ochi de geam. Cuiva i se păruse că nu în locul către care se îndreptau braţele întinse apăruseră icoanele, ci taman în partea opusă a clădirii liceului. Maica Domnului! striga. Unde? unde? unde?… Acolo! striga omul din mulţime. Maica Domnului! O văd cum plânge! O văd cum îi curg lacrimile! Îi văd nimbul în jurul capului! Şi mantia îi e tot aurie! Totul e auriu!… Mulţimea izvodea un nou val către acea parte unde totul era auriu. Dar alţii vedeau iarăşi contururi verzi şi galbene şi portocalii — alte irizări pe ochiuri de geam. Valul îi purta pe oameni, chiar şi pe cei ce se încăpăţânau să vadă icoanele pe ferestrele de la etaj, înspre casa scărilor, dar nu se mai puteau împotrivi apăsării celorlalţi şi se pomeneau duşi de val. Câteva bătrâne se porniseră deja să ţipe ascuţit de spaimă că aveau să se prăbuşească şi mulţimea avea să le calce în picioare. Fără voie de bună seamă; dar totuşi să le calce. Mâini în mâneci negre fluturau pe deasupra capetelor într-o încercare disperată să-si păstreze cumpătul. Staţi, oameni buni! strigau voci de bărbaţi. Mânecile negre fluturau prin aer suflecate acum fără voie, lăsând să iasă la iveală braţe dezgolite până la cot sau chiar până mai jos, şi la fel de neputincioase. Dar în părţile unde presiunea mulţimii încă nu se făcea simţită continuau să se facă auzite voci entuziasmate de ceea ce vedeau pe ochiurile de geam. Uite, acolo în dreapta sus e năframa! Uite! Uite ochiul stâng al Fecioarei aplecat în jos către Prunc! Uite şi nasul Prea Cuvioasei!
La un moment dat cineva dintr-o margine a strigat: Câinele! Mulţimea a încremenit pe loc şi toate capetele s-au întors brusc către acea parte: Care câine?… Fiindcă devenise limpede, nu se ştie cum, că nu pe geamuri urma să mai caute semne, ci altundeva. De ce tocmai un câine? a strigat cineva. Dar poporul pricepuse că acela care întrebase rămăsese cu mintea proţăpită în geamuri, de altfel singurul din toată mulţimea, şi că nici nu merita altceva decât ori să i se dea una peste bot, ori să fie lăsat în plata Domnului ca unul cu mintea dusă cu pluta.
La câţiva paşi depărtare, în plină stradă, un câine se zbătea de-adevăratelea în ghearele morţii. Mulţimea părăsise semnele de pe ochiurile de geam şi, mai întâi cei dinspre marginea de unde venise strigătul, apoi, rând pe rând, toţi ceilalţi îşi îndreptară atenţia către… Ce erau acelea? Semne de la Diavol? Ispita Diavolului? Poporul înconjura cu repeziciune locul unde se desfăşura supliciul animalului. Nimeni nu mai striga şi nimeni n-avea a mai interpreta sau desluşi cele văzute fiindcă totul era limpede ca lumina zilei: un câine se zbătea în chinurile morţii. Poate doar vreun copil ori doi să se fi întrebat: Da’ de ce se zbate? fiindcă celor adulţi şi vârstnici le era clar că ceea ce provoca zvârcolirile animalului era otrava. Câinele fusese otrăvit.
Poate că nu toţi aveau vedere bună spre locul supliciului dar iată că orice îmbulzeală încetase. Fiecare se mulţumea cu locul său, mulţimea era deasă şi cu toţii priveau în tăcere, poate doar deplasându-se un pic mai la dreapta sau mai la stânga, către locuri cu vedere mai bună, păstrând distanţa în jurul animalului atât de strict de parcă cineva le interzisese să se apropie prea mult. Era destul loc în jurul animalului să-şi desfăşoare agonia în voie.
Câinele otrăvit se zvârcolea la piciorul zidului scund care împrejmuia grădina publică din spatele primăriei — atât de scund încât unul mai ’năltuţ ar fi putut să se aşeze pe el. Dar se-nţelege de la sine că nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se aşeze în clipe ca acelea… Spasmele morţii se consumau la plină vedere, în lumina zilei. Câteva secunde câinele zăcea căzut pe-o rână, cu trupul înţepenit, dar gâfâind sălbatic, cu labele din faţă întinse crispat drept înainte, de parcă s-ar fi ferit din toate puterile de ceva rău, rău de tot, pe care nimeni dintre oameni ci doar el, câinele, l-ar fi putut vedea. Apoi spatele i se încovoia brusc — încă un spasm —, dar labele din faţă îi rămâneau tot întinse, ca şi cum ar fi vrut cu disperare să atingă ceva ce l-ar fi tămăduit, dar nu reuşea. Respira sacadat şi pântecul îi era chinuitor de supt. Ochii săi ieşiţi din orbite vedeau moartea aplecându-se să-l atingă şi să-i ia ultima suflare. Dădea să fugă de ea, aşa pe-o rână cum zăcea dar picioarele nu-l ascultau. Veneau alte câteva clipe când se tăvălea în neputinţă, cu labele-i zvâcnind dezordonat, de parcă nu mai ştia de unde vine răul şi de cine sau de ce trebuia să se ferească. Apoi reuşea să se ridice împleticit şi dădea, parcă, să sară scundul zid al grădinii publice dar reuşea cu greu să-şi ridice botul îmbăloşit până la muchea zidului, şi niciun centimetru mai sus. Cum să treacă zidul? Şi totuşi, cu ultimele puteri, reuşea să-şi înalţe botul către cer şi pieptul i se proptea de zid, într-o sforţare care se dovedea a fi peste puterile lui.
Priviri sticloase din mulţime — zeci de priviri, sute de priviri — îl însoţeau în zbaterea sa, neputincioase. Dar privirile nu erau neputincioase ci avide, la fel ca ceva mai înainte când căutaseră pe ochiurile de geam semnele irizate ale mântuirii prin icoane trimise de Domnul într-ascuns. Dar acum nu mai căutau mântuire şi de fapt nimeni nu ştia ce mai căuta în timp ce stătea aici, în încremenire, făcând cerc în jurul animalului ce agoniza.
Câinele nu se mai opintea cu pieptul în zid de parcă ar fi ajuns să se îndoiască că dincolo de el îl aştepta mântuirea. Dădea semne că s-ar fi liniştit, că izbăvirea era de fapt aici, de această parte a scundului zid, unde privirile oamenilor îl străpungeau în tăcere. Şi totuşi nu era hotărât: aici sau dincolo? Fiindcă, iată, acum dorea din nou, parcă, să facă acel salt până dincolo. Încerca, dar se izbea cu trupul slab de zid şi rămânea sleit la piciorul lui, fără a se mai împotrivi. Poate că durerea atroce care îi ardea măruntaiele îl slobozea din ghearele ei fierbinţi… Te pomeneşti că deja răsufla cu mai slabă înteţire… Dar nu, saltul său peste gard rămăsese nedus până la capăt, capul dat pe spate, botul ridicându-i-se peste creasta zidului. Noi crampe îi chirceau pântecele şi tot botul şi spinarea, omoplaţii şi partea de sus a labelor îi erau ude de parcă abia ar fi ieşit din apă.
Dar iată că reuşea pentru prima oară să se ridice în patru labe. Labele i se împleticeau dar iată că reuşea totuşi, sleit de puteri, să facă câţiva paşi până la colţul zidului scund peste care încercase mai adineaori în agonia sa să sară, fără a reuşi. Dar acum se prefira doar de-a lungul lui, cu limba atârnându-i afară din gură, moale, bleagă, ca într-o zi de insuportabilă caniculă.
Cineva din mulţime părea să fie mai informat decât semenii săi şi strigă: I-au dat lapte! Şi într-adevăr, de după colţul zidului, pe măsură se mulţimea se dădea la o parte şi îi făcea loc câinelui să se îndepărteze, ieşea la iveală o sticlă goală cu urme proaspete de lapte şi chiar o mică băltoacă de lapte, atâta cât s-o fi scurs din sau de pe botul animalului, atunci când — şi dacă — cineva din mulţime sau străin de mulţime i l-ar fi dat sau ar fi încercat să i-l dea.
Câinele, slab şi epuizat, doar o umbră de făptură a Domnului, prinsese, avusese norocul să prindă ultimul fir de viaţă, şi trecea fără pic de recunoştinţă pe lângă sticla golită de lapte, care îi salvase viaţa. Şi se îndepărta pe străduţă fără nicio ţintă.
Mulţimea începea, încet-încet, să se împrăştie.

Afaceri de familie – Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.
O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…
Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.
Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.
Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!
Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.
De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.
Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?
Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.
În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.
Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.
Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.
Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.
Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

Plimbare cu metroul
Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează…
O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine… Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?
La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea… Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa…
Metropola
Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă… Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul… Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi… Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă… Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.
Cu telecabina
Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.
În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie…
Puşcăriaşi în lanţuri
Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.
Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni…
În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?…

Cubuleţe de zahăr
Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul… Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!…

Apa de ploaie
Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară… Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.
Dunărea albastră
Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să se răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.
Luna palidă
În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de palo

Democraţie, Memorie şi Justiţie – dezbatere la ICR

iunie 30th, 2009

Institutul Cultural Român organizează marţi, 30 iunie, ora 18.00, în colaborare cu Ambasada Republicii Africa de Sud, dezbaterea \”Democraţie, Memorie şi Justiţie\”. Vor lua cuvântul: Charles Villa Vicencio (Senior Fellow, Institute for Justice and Reconciliation, Cape Town şi Visiting Professor, Georgetown University), Vladimir Tismăneanu (Professor of Politics, University of Maryland, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România), Ioan Stanomir (profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România) şi Silviu Rogobete (profesor Universitatea de Vest şi Consul General al României în Cape Town). La eveniment va participa şi E.S. Pieter A. Swanepoel, ambasadorul Republicii Africa de Sud la Bucureşti. Dezbaterea va fi moderată de Mircea Mihăieş (vicepreşedinte al Institutului Cultural Român şi profesor, Universitatea de Vest). Discuţiile se vor desfăşura în limba engleză. Accesul publicului este liber.

Charles Villa-Vicencio este una dintre cele mai importante autorităţi internaţionale în domeniul justiţiei de tranziţie. În anul 1996, Preşedintele Nelson Mandela, şi Rev. Desmond Tutu i-au oferit poziţia cheie de National Research Director al Comisiei pentru Adevăr şi Reconcliere (Truth and Reconciliation Commission – TRC), comisie recunoscută la nivel mondial pentru contribuţia decisivă pe care a avut-o în procesul de tranziţie paşnică de la apartheid la democraţie în Africa de Sud. A condus echipa de cercetători şi a editat cele 5 volume de concluzii pe care le-a înmânat personal preşedintelui Mandela în 1998. În perioada 2000-2007 a fost Director Executiv al Institute for Justice and Reconciliation. În prezent deţine poziţia de Senior Fellow în cadrul aceleaşi instituţii. Charles Villa-Viccencio este Visiting Professor în Conflict Resolution Program al Georgetown University (Washington DC) precum şi profesor la Graduate School of Business Administration al University of the Witwatersrand (Johannesburg).

Charles Villa-Vicencio şi-a asumat rolul de consilier pe lângă Comisia de Adevăr şi Reconciliere din Peru (2003), Comisia pentru Pace din Sudanul de Sud (2006), în acelaşi an fiind consultant internaţional în Ţara Bascilor. A oferit şi oferă consiliere în probleme de justiţie de tranziţie în Burundi, Republica Democratică Congo, Nigeria, Mozambic, Somalia, Namibia, Rwanda (pentru Ministerul de Externe al Belgiei) şi Zimbabwe. Autor prolific, profesorul Villa-Vicencio a publicat şi editat optsprezece cărţi şi un număr impresionant de articole în jurnale academice, care acoperă o largă arie tematică din domeniul complex al justiţiei de tranziţie. Opera sa oferă un dialog interdisciplinar între teologie, psihologie, sociologie, filosofie, politică, drepturile omului şi istorie. În 1998 i s-a conferit titlul de Doctor of Humane Letter, Honorius Causa de către Elmhurst College (SUA). În anul 2000 a fost numit Profesor Emeritus al Universităţii din Cape Town, iar în 2005 a primit Abraham Kuyper Prize din partea Princeton Theological Seminary. A fost invitat şi a predat la Universitatea din Cape Town, la Universitatea Uppsala (Suedia), Universitatea Rice, Princeton, Universitatea din Barcelona, Institut Français d’Afrique du Sud (Paris) şi Universitatea Notre Dame.

Charles Villa-Vicencio, alături de rev. Desmond Tutu, de Nelson Mandela şi celalte figuri emblematice ale opoziţiei faţă de apartheid au înţeles, în acelaşi fel precum intelectualii critici din Europa de Est, necesitatea construirii unei democraţii şi a re-fondării unor societăţi libere de domnia şi violenţa arbitrariului autoritar, ca formă de stat, pe principii precum responsabilitatea morală şi politică, cunoaşterea nefalsificată a trecutului, empatie şi demnitate, şi pe justiţie ca reafirmare a binelui comun. Reconcilierea, în concepţia sa, nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale. Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. Cu alte cuvinte, justiţia restorativă trebuie completată de cea retributivă. La care, aş îndrăzni să adaug rolul justiţiei morale. – Vladimir Tismaneanu, „Laudatio Charles Villa Vicencio” cu ocazia acordării titlului Doctor Honoraris Causa de către Universitatea de Vest (Timişoara)

sursa: ICR

“Parazile gay” si locul lor in societatile vestice

iunie 29th, 2009

In tot cursul anului americanii organizeaza diverse parazi: unele pe criteriul etnic, ca de exemplu parada irlandeza, organizata in luna martie sau “cinco de mayo” – o parada a mexicanilor menita sa aduca aminte de victoria lor asupra francezilor, cu multi ani in urma, altele sarbatorind patriotismul american, veteranii din razboaie sau pur si simplu o aspiratie comuna. Scopul principal al tuturor acestor parazi pare a fi nevoia de buna dispozitie; ele nu sunt de obicei ocazii pentru confruntari.

Dar dintre toate parazile, ca amploare si numar de participanti se disting totusi parazile gay. Atat sensul lor cat si modul in care au decurs de-a lungul anilor in cele doua capitale gay ale SUA (New York si San Francisco) s-a schimbat de-a lungul timpului, in functie de obiectivele avute in vedere. In anii ’90 ele au avut un caracter mult mai indraznetz decat azi, intrucat revendicarile erau multe. Acum cand in lumea libera multe din aceste revendicari au fost satisfacute, ele au o amploare mai mica iar tonul general de veselie aduce mai mult a sarbatoare universala.

1. Prima demonstratie gay din anii ’50

In SUA, in perioada post-belica a existat o tensiune sexuala vizibila in cadrul societatii americane, dar majoritatea populatiei nu era constienta de asa ceva. Din fotografiile luate de New York Times in anii ’45-’50 putem vedea foarte bine ce se petrecea sub suprafatza aparent neschimbata a societatii americane. Scene pe care azi le-am caracteriza fara nici un dubiu ca “gay” erau privite critic de presa,cu multa curiozitate, dar fara a intelege fenomenul.
Primul care a luat pulsul societatii si a decis ca este timpul sa organizeze o demonstratie pentru drepturile homosexualilor a fost un astronom american pe nume Frank Kameny.

Aceasta prima demonstratie a fost de-a dreptul comica: circa 14 persoane, barbati si femei, au demonstrat cu pancarte intr-un cerc mic, defiland incet in fatza cladirii Congresului. Cuvantul de ordine a fost: “femeile cu fuste lungi si negre, de calugarite, iar barbatii la costum negru de ciocli si cravata serioasa”.

Evident ca nu aceasta era imaginea pe care lumea de rand astepta sa o vada la o demonstratie a homosexualilor. Demonstratia a creat deruta in randul publicului, care era fortat sa vada ca si homosexualii sunt oameni ca oricare dintre ei, numai ca sunt mai….conservatori!

Aceasta prima demonstratie, in ciuda dimensiunilor sale reduse, a avut succesul public scontat: toate ziarele principale au descris-o pe larg.

2. Revolta de la barul Stonewall

Nimeni nu trebuie sa-si imagineze ca daca a fi homosexual este “impotriva legii” sau impotriva unei culturi arhaice, homosexualii nu exista.

Evident ca ei exista, dar folosesc diverse stratageme sa nu fie observati si incarcerati. De exemplu acum in Romania, o tara in care homofobia este crunta, ei folosesc o stratagema creativa, pe care nu am mai intalnit-o in alte parti, dar care starneste rasul. Dupa toate siturile romanesti de internet, 99% dintre barbatii tineri cauta “femei”. Numai ca o septime din cei care declara ca sunt in cautare de femei se adreseaza direct altor barbati… Am facut un mic calcul legat de aceasta particularitate romaneasca.

In SUA sistemul de ascundere era mai putin sofisticat: homosexualii plateau anual o “dijma” sau “spaga” politiei din New York, pentru a fi lasati in pace. Este interesant ca aceasta afacere data de multi ani. In general politistii erau mai ales suparati nu pe homosexuali, ci pe transexuali, care tradau in mod vizual (deci evident) faptul ca exista o conventie intre politisti si clientii barului Stonewall.

Nu voi intra in amanunte in aceasta privinta; este destul sa scriu ca acesti clienti s-au infuriat cand politia a venit sa-i aresteze chiar si dupa ce a primit mita. Aceasta revolta a avut loc in anul 1969. Unele lucruri sunt neclare si azi, dar urmarea a fost ca politistii respectivi au fost batuti bine si incuiati (“arestati”) in veceurile la indemana. Urmarea a fost pana la urma pozitiva: sistemul legal a schimbat legile aberante, care oricum nu mai puteau tine pasul cu realitatea.

3. Hotararea APA in privinta eliminarii homosexualitatii din DSM-III ca “boala mintala”

Asociatia Psihiatrilor Americani, in urma unor studii efectuate in principal de Dr. Evelyn Hooker in San Francisco, a eliminat homosexualitatea din randurile bolilor mintale, astfel ca volumul “Diagnostic and Statistical Manual of mental Disorders” practic a declarat milioane de oameni “vindecati printr-o trasatura de condei”, intr-o singura zi a anului 1973. Ziarele ricanau: “Gata, e ca la Lourdes; ne-am vindecat intr-o clipita!”. Aceasta decizie a fost luata numai dupa oponentii principali ai masurii (Dr Bieber si Charles Socarides) au fost dovediti a fi incapabili sa determine cine e homosexual si cine nu este dintr-un grup mare de tineri (ei pretinzand in prealabil ca stapanesc perfect criteriile de stabilire a “sanatatii mintale”). Despre acestea am vorbit insa pe larg alta data asa ca nu insist.

4. Lucrurile se precipita: un crestin “de bine” impusca conducerea orasului San Francisco

Dan White era un etalon al omului mijlociu din California: alb, crestin catolic, cu prejudecatile obisnuite anilor ’60-’70. Nimeni nu ar fi putut banui pe atunci ca el va deveni o celebritate in lumea criminalilor.

Lucrurile s-au desfasurat ca intr-un roman politist prost. Dan White era homofob ca majoritatea americanilor. In plus, el si-a pus in cap sa-l elimine pe Harvey Milk (un evreu homosexual) din pozitia de supervisor al orasului. Primarul Moscone i-a stat insa in cale. Pe scurt, el l-a impuscat atat pe primar cat si pe Harvey Milk.

Azi aceste doua nume au fost date unora dintre cele mai importante institutii si centre culturale din San Francisco. Centrul Moscone, ca si Institutul Hatvey Milk sunt bine cunoscute de californieni si nu numai.

Harvey Milk a avut inspiratia sa inregistreze un mesaj care a fost gasit post-mortem, in care a spus ca stie ca este in pericol grav de a fi ucis de troglodioti si ca doreste ca lupta pentru emanciparea homosexualilor sa nu se opreasca dupa moartea lui. Ceea ce s-a si intamplat: dupa anul 1978, lupta pentru egalitate s-a intetit.

Dar ce s-a intamplat cu Dan White? A fost condamnat numai la 5 ani de inchisoare pentru dubla crima, pe motiv ca adevarata cauza a crimei a fost…faptul ca el a consumat coca-cola si junk food! De rasul curcilor!
Dupa ce a iesit din inchisoare toata lumea i-a intors spatele iar el, probabil simtind ca nu a fost pedepsit pentru crima, si-a luat singur viata!

5. A urmat criza SIDA.

Despre acest subiect voi vorbi alta data.

6. Concluzie

Chiar in ultimii ani recunosterea homosexualitatii ca o varianta a sexualitatii normale a facut progrese mari practic pretutindeni in lumea civilizata. Cei care spun ca este o “boala mintala” nu au nici macar suportul unui singur psiholog sau psihiatru adevarat. “Dr” Cameron, “Dr” Niccolosi si altii ca ei nu au nici macar dreptul legal de a practica psihiatria, dar isi folosesc serviciile sa mearga in tari avansate ca R. Moldova pentru propaganda religioasa antistiintifica.
Sensul in care evolueaza lumea este foarte clar: azi exista chiar state americane conservatoare ca Iowa care accepta casatoriile gay.

Una dintre intrebarile care se pun mereu in ultima vreme este legata de pozitia homosexualilor in armata americana: “don’t ask don’t tell” nu pare a mai rezista mult timp.

Dar sa nu uitam ca armata americana duce lipsa de personal si angajeaza tineri de oriunde pe post de soldati, inclusiv din tari extrem de homofobe ca Jamaica si Republica Dominicana, unde homosexualii pot fi ucisi in plina zi pentru ceea ce sunt. Trebuie sa recunoastem de asemenea ca in unele perioade istorice chiar si armata romana (sub Caesar) a avut aceeasi politica: datorita faptului ca era atat de variata nu accepta in mod deschis actele sexuale intre barbati in armata. Este simpatic cazul unui tanar care a fost trimis de Caesar acasa la parinti (deci a fost dat afara din armata). Tanarul a intrebat: si acum ce sa le spun parintilor? La care Caesar (care a avut el insusi relatii homosexuale cu personalitati vestite) i-a raspuns: “spune-le ca ti-am displacut”!

Conflictul gazelor – un război psihologic

iunie 29th, 2009

Federaţia Rusă şi Ucraina sunt pe cale să declanşeze un nou război al gazelor, care ar afecta direct ţările UE. Astfel, divergenţele dintre Rusia şi Ucraina relevă, încă o dată, intenţia Moscovei de a-şi menţine influenţa asupra aceastui teritoriu, ce reprezintă zona intereselor sale vitale. De fapt, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, a devenit un fenomen recurent, care are la bază mai mult conotaţii politice decît economice. Totodată, acest conflict implică şi alţi actori din regiune, precum UE, Belarus şi Moldova tangenţial.

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).
În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este “dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine “în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

Acum 20 de ani CORTINA DE FIER A FOST DEMOLATĂ

iunie 29th, 2009
Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.

Europa deja reunită, la 27 iunie a aniversat 20 de ani de la deschiderea frontierei austro-ungare, moment urmat de dispariţia comunismului de pe bătrânul continent. Cu această ocazie, la Budapesta a avut loc o serie de manifestări festive, la care au parti-cipat delegaţii guvernamentale din peste 30 de ţări. Între oratorii unei conferinţe internaţionale, se afla is-toricul elveţian Andreas Oplatka, fost redactor de specialitate al cotidianului Neue Zürcher Zeitung, care într-un interviu cordat ziarului Népszabadság, a făcut lumină într-o serie de amănunte rămase enigmatice până-n zilele noastre.

D-l Oplatka, de la început a subliniat că deschiderea adevărată a frontierei ce despărţea cele două lumi, nu a avut loc la 27 iunie, când se sărbătoreşte în mod oficial. Demolarea Cortinei de fier a fost începută la 2 mai 1989. Data oficială s-ar putea să fie fixată şi pentru 19 august, când lângă oraşul Sopron s-a organizat Picnicul paneuropean, care a făcut posibil ca mii de refugiaţi estgermani, să treacă în Austria, dar mai degreabă ziua de 22 august 1989, când la o reuniune secretă restrânsă, Miklós Németh, primul ministru al guvernului, a decis ca toţi cetăţenii estgermani, care s-au aflat cu paşapoarte turistice în Ungaria, să fie lăsaţi să treacă în ţările occidentale.

Andreas Oplatka subliniază că fotografia cu Alois Mock şi Gyula Horn – publicată de toate ziarele importante din lume – are doar un caracter simbolic, deoarece abia s-a găsit un loc unde Cortina de fier se afla încă într-o stare intactă, iar demolarea ei a fost decisă de Miklós Németh, în primul rând din motive economice, prea costisitoare fiind întreţinerea cortinei dealungul frontierei cu Austria. Chiar dacă nu a fost conştient de urmările politice ale anulării sumelor prevăzute pentru întreţinerea Cortinei de fier, faptul că Miklós Németh spre deosebire de ceilalţi lideri comunişti a făcut mai intâi o vizită oficială în Austria şi abia mai târziu la Moscova, dovedeşte că premierul Ungariei vroia să se indepărteze de partidul comunist.

Politica dusă de Miklós Németh, a fost categoric respinsă de Nicolae Ceauşescu, care – arată Oplatka – l-a informat pe Gorbaciov, despre pericolul ce prezintă Ungaria pentru toate ţările comuniste. Dar Gorbaciov a expediat scrisoarea liderului român, direct la Budapesta…Gorbaciov a tăcut şi atunci – scrie Opşlatka – când la o reuniune a liderilor comunişti ce a avut loc în iulie 1989 la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu împreună cu Todor Jivkov, au cerut condamnarea Ungariei.

Oplatka este de părere că decizia luată de Miklós Németh pentru deschiderea frontierei occidentale chiar dacă nu a reunit cele două Germanii şi nici Europa, a accelerat într-un mod uriaş, procsul de transformare, şi în cosecinţăm constituie un moment istoric important.

A murit scriitorul Ştefan J. Fay

iunie 28th, 2009

Pe 26 iunie s-a stins la Nisa, la vârsta de aproape 90 de ani, scriitorul Ştefan J. Fay. Acest român originar dintr-o veche familie franceză a fost prieten al lui Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Vladimir Ghika, Octavian Goga, despre care a scris pagini de mare caldură umană.
In scrierile sale situate între reportajul istoric şi romanul istoric, Stefan J. Fay s-a arătat a fi un adevărat “scriitor, patriot, revelator al istoriei României”, cum l-au caracterizat diverşi comentatori.

In luna mai 2009, scriitorul Stefan Vasile Andrei de Fay (Stefan J. Fay) a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A “Literatura” de către guvernul României pentru “contribuţia personală la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc şi universal”.

Cărţi publicate:
Caietele Unui Fiu Risipitor: Fragmente De Jurnal
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732804459 (973-28-0445-9) La Un Ceai Cu Stefan J. Fay
by Stefan J. Fay, Ilie Rad
Hardcover, Institutul European, ISBN 973611256X (973-611-256-X) Moartea Baroanei: Roman Text Integral
by Stefan J. Fay
Hardcover, Ed Didactica si Pedagogica, R.A., ISBN 9733038350 (973-30-3835-0) Sokrateion: Marturie Despre Mircea Vulcanescu
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732808675 (973-28-0867-5) Sokrateion, Sau, Marturie Pentru Om
by Stefan J. Fay
Hardcover, Humanitas, ISBN 9732801964 (973-28-0196-4)

surse: http://signes-et-symboles.org/dossiers-symbole/index.php/2007/12/14/153-eliade-esoterisme-symbolisme

ICR Paris

Michael Jackson, înger sau demon ?

iunie 28th, 2009

Supranumit regele muzicii pop, Michael Jackson s-a stins din viata in mod neasteptat pe 25 iunie ac, in urma unui presupus accident cardiac.

Din cei 50 ani de viata, 40 i-a petrecut pe scena daruindu-se admiratorilor sai, lumii intregi.

Inca din anii 60, la varsta de 5 ani Michael Jackson se distinge prin talentul sau, ca apoi in scurt timp impreuna cu fratii sai reuniti in grupul Jackson 5 sa castige o uriasa audienta. Dupa numeroase concerte in Philadelphia si in New York Jackson 5 este descoperit de catre celebrul pianist Billy Taylor. Michael Jackson devine vedeta la 11 ani. Doi ani mai tarziu se lanseaza cu primul sau hit, ca apoi la varsta de 14 ani cantecul Ben il situeaza printre favoritii epocii.

Desi este rasfatat de public, de vedete ale muzicii ( Diana Ross ) Michael Jackson este marcat de momentele de extrema autoritate exercitate de catre tatal sau in copilarie. Nici succesul, nici banii nu compenseaza traumele psihice. Jackson senior il porecleste nasosul (big nose), fapt ce il determina in mod sigur sa recurga la numeroasele operatii estetice. Dorinta de a scapa de propria-i imagine a unui afroamerican este obsesiva. Turburentele rasiale ale anilor ’60 combinate cu abuzurile tatalui sau definesc din plin senzatia de claustrare.
Muzica si intreg spectacolul scenic ne prezinta un Michael Jackson diferit de cel din viata de zi cu zi. Interventiile chirurgicale, machiajul si extravaganta vestimentara reconstruiesc un alter ego – proiectie a unui personaj selenar, androgin.

Muzica sa se reprofileaza pe distributii video, in filme, derulari anticipatoare ale erei video contemporane.
Ca si Freddy Mercury(Queen) creeaza o traditie in istoria video clipurilor cu cateva succese ca : Beat It, Billie Jean, Thriller sa.

Repertoriul sau ramane o autobiografie extravaganta, dar si contestata.

Vanzarile productiilor sale au depasit cifre uriase alaturi de Beatles si Elvis Presley.

Muzica pop datoreaza mult traditiei genurilor gospel, soul, R&B, in mod special originilor afroamericane ale caror contributie este ignorata (Sam Cooke, Marvin Gaye, etc).

Acuzatiile nedovedite, campania de discreditare a lui Michael umbresc generozitatea sa de donator ale unor uriase sume in scopuri umanitare.

Emisiunile sale au gazduit si au lansat vedete, precum Naomi Campbell (In the Closet).

Michael Jackson in interviul acordat intr-un interviu cu Oprah Winfrey in 1993 ne dezvaluie :

« Ei bine, pe scena a fost pentru mine acasa. Am fost cel mai in largul meu pe scena, dar in afara scenei, am devenit foarte trist.

Singur, trist, facand faţă popularitatii. Au fost momente când am avut un timp minunat cu fratii mei,jocuri,batai cu pernele ; dar eu am fost mereu sa plang întotdeauna in singurătate. »

Romii din România și Holocaustul uitat: 1938 – 1945

iunie 28th, 2009

\”Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu, pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei.

Gheorghe Făcăoaru, unul din coordonatorii scolii romanesti de eugenie rasiala

Holocaustul a devenit o suferinta abstracta. Ca altadata “ciuma bruna”, se dezvolta o alianta de complicitati, a carei preocupare este scrierea unei istorii disculpatoare, pentru a sterge urmele celei mai barbare atrocitati a umanitatii. In Estul Europei si Balcani, singuratatea nestiuta a memoriei victimelor este pusa pe seama catorva psihopati, pentru a dezvinovati astfel un intreg sistem social si pentru a nu incrimina iresponsabilitatea celor care au subscris, prin tacere si indiferenta. Preluind prerogativele divinitatii, impunitatea statului criminal conserva esenta nociva a mentalitatilor care au detonat Shoah-ul si Samudaripenul, perpetuand cultura milenara a genocidului european.

In Romania, o cercetare curajoasa efectuata de Centrul de politici publice este edificatoare pentru demonstrarea perpetuarii alienarii etice a societatii romanesti si a necesitatii refondarii constiintei individuale si memoriei colective: doar 26% din repondenti sunt de accord ca autoritãtile române au participat la exterminarea evreilor, 49 % prefera nonraspunsul, iar 25 % ,considera ca statul roman nu a fost implicat.Intre acestia, 36 % considera ca suferinta poporului evreu este o pedeapsã de la Dumnezeu, 27% ca evreii exagereazã persecutiile la care au fost supusi, iar 35 % prefera nonraspunsul.Similar, in ceea ce-I priveste pe rromi, doar 7% din repondenti ar accepta romi în propria familie, 36 % considera ca romii ar trebui sã fie fortati sã trãiascã separat de restul societãtii, 31% ca trebui sã existe localuri si magazine în care accesul romilor sa nu fie permis, 48% ca statul ar trebui sã ia mãsuri pentru a opri cresterea numãrului de romi.Similar, 25 % din repondenti considera ca autoritãtile române nu au participat la exterminarea rromilor, iar 53 % prefera nonraspunsul. Ca un paradoxal al incoerentei, 95 % din repondenti considera ca pentru crima ar trebui aplicatã pedeapsa cu moartea.

Inclusi tacit in legislaţia si actiunile contra “romanilor noi”(evreilor), adoptată în 1938 de guvernul Goga-Cuza, “romanii vechi” (romii) au fost mult mai afectati de politicile de excluziune prin faptul ca erau neorganizati, saraci si fara niciun sprijin extern. În noiembrie 1940, Ministerul de Interne, la recomandarea Ministerului Sănătăţii, interzice rromilor „nomazi” deplasarea, pe motivul că transmit tifos. Documentele din arhive atestă că, în 24 mai 1942, în România a fost efectuat, prin organele poliţiei şi jandarmeriei, un recensămînt al rromilor în vederea pregătirii operaţiei de deportare, dar nici în arhivele instituţilor centrale, nici în cele ale instituţiilor din subordinea lor, care i-au înregistrat, nu am descoperit vreunul din rezultatele acestui recensămînt.

Iadul din Transnistria

Rromii „nomazi” au fost primii atinşi de persecuţii, prin Ordinul No. 70S/1942 al Preşedinţiei Consiliului ordonandu-se deportarea lor în Transnistria, fara nici o exceptie. Numarul si identitatea acestora va ramane pentru totdeauna necunoscut, nomazii neavand acte de identitate, iar o mare parte pare sa fi fost executata imediat. Radu Lecca, împuternicitul guvernului antonescian pentru problemele minorităţilor, declară, într-o notă (D.C.F.R.J., vol.V, p.541), că cei 20.000 de rromi, evacuaţi în comuna Covaliovka, au avut soarta următoare: „11.500, ridicaţi şi împuşcaţi la gara Trihaţca; 7.000, morţi de tifos exantimatic; 1.500, întorşi în ţară”. La 11 august, inspectorul general scria ministrului de interne că deportarea rromilor nomazi era aproape terminată, prin faptul că 84% dintre ei ajunseseră în Transnistria. După un studiu facut pe baza datelor disponibile momentan in Arhivel statuluii, in vara anului 1942 au fost deportaţi 11.440 de nomazi, între care 2.352 bărbaţi, 2.365 femei şi 6.714 copii. Urmare a ordinului dat de Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iunie 1942 nomazii au fost jefuiti, confiscandu-se mii de cai si carute, inclusiv bunurile si aurul.

Au urmat rromii „sedentari, a caror evacuare a început la 12 septembrie 1942, nu inainte ca si bunurile acestora sa fie luate prin Comisiile de Romanizare. În opt zile, 30.176 de rromi sedentari au fost plasaţi în Transnistria. Alţi 18.260 de rromi recenzaţi pentru următorul transport, ar fi trebuit să sosească în primăvara anului 1943, dar, neaşteptata înaintare a frontului a zădărnicit acest plan. Rromii au fost trimişi iniţial în zonele Alexandrovca (Oceanov), Karanica şi şi Covaliovka (Berezovca), Mancovca, Voitovca şi Stunovca (Balta). Decesul prin inaniţie nu era rar, distribuţia alimentară fiind insuficientă. Tifosul i-a atins pe mii dintre deportaţi Unii au murit de frig, fiind slab îmbrăcaţi sau goi, altii transferati peste Nistru, unde erau lichidati de germani. Un decret-lege, din 22 septembrie 1942, a prevăzut condamnarea la moarte a celor ce s-ar fi întors fraudulos din Transnistria şi la muncă silnică, de la 5 la 25 de ani, a celor ce le-ar fi înlesnit înapoierea, a instigatorilor, a complicilor şi a tănuitorilor .

In aprilie 1945, cînd cetăţenii români aflaţi pe teritoriul U.R.S.S. au fost oficial transferaţi în ţară, cu prilejul tabelelor întocmite de autorităţile sovietice, s-a considerat că unii dintre aceştia fugiseră în România, decedaseră ori rămăseseră în Uniunea Sovietica. Documente disparate vorbesc de reintoarcerea in tara a 6.000 de copii rromi orfani. Numarul celor deportati este inca necunoscut, variind de la 25.000 pînă la 300.000 de rromi. Imediat dupa razboi, Comisia română pentru victimele Holocaustului a declarat 36.000 de morţi, dar alte estimări propun o cifră cu mult mai mare. Atat in procesul de la Nurenberg a nazistilor germani, cat si in procesul lui Antonescu, chestiunea Holocaustului romilor a fost inclusa, fara insa ca acest fapt sa impuna vreo consecinta. În anii `70, 36.000 de supravieţuitori au depus cereri de despăgubire, fără ca statul român să recunoască oficial deportarea în Transnistria. Dupa 2007, Raportul Comisiei “Wiesel” si crearea unui institut pentru cercetarea Holocaustului evreilor si romilor din Romania isi propun sa aduca mai multa lumina asupra acestui cataclysm al istoriei Romaniei.

Lecțiile trecutului

Spaima că ororile trecutului se vor întoarce este încă vie în mentalul supravieţuitorilor, strategiile de apărare dezvoltate, de la renegarea (ştergerea) identităţii stigmatizate, pana la stilul defensiv şi adaptativ semnaleaza o nevroză care a presupus îndepărtarea de sine, refugiul în uitare, ca mijloc de salvare individuală şi colectivă, marginalizarea amintirilor dureroase. Reactualizarea şi transmiterea traumei, pentru generaţia post-Holocaustului, s-a manifestat, fie prin conformism social şi eufemizarea identităţii, fie, pentru cei mai mulţi, prin asumarea şi perpetuarea experienţelor traumatice ale părinţilor, cu scopul de a le înţelege şi a le remedia. Pentru ambele categorii, caracterul destructiv al conflictului dintre stima şi stigma de sine, ca proiecţii ale relaţiei cu societatea, a presupus „vindecarea prin dragoste”, ca să folosim o sintagmă freudiană, în sensul unui infern emoţional, în care individul traversează, pe rînd, ura de sine, contopirea cu cultura stigmatizatoare, rasismul etnic etc.

Sublimarea traumei experienţei istorice a robiei, deportării, rasismului manifest contemporan, atat de viu în memoria socială, atît a populaţiei majoritare, cît şi a comunităţii etnoculturale rrome, este o urgenta, derivată din nevoia de a mărturisi şi de a repune în discuţie trecutul. Pentru că trecutul neasumat refuză să moară şi, citîndu-l pe Jacques Le Goff, „memoria nu încearcă să salveze trecutul, decît pentru a servi prezentului şi viitorului”. Nu în ultimul rînd, pentru că afirmarea trecutului asigură continuitatea şi referenţialitatea generaţiilor următoare. Altfel, cei care îşi uită trecutul, vor fi nevoiţi să-l repete: si victime, si criminali.

Vasile Ionescu este președinte al organizației non-guvernamentale Romanothan. El a fost membru al comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, Elie Wiesel

Sfârşit de an : serbarea la stână la Ciofrângeni

iunie 28th, 2009

A sunat ultima oară clopoţelul în acest an şcolar… Acum elevii sunt liberi trei luni de zile. Un an care şi-a pus amprenta asupra copiilor noştri, prin experienţele şi cunoştinţele noi acumulate de aceştia, care cu siguranţă în viitor le vor fi de folos.

Rolul invatatorului

Stilul de lucru, atitudinea generala, experienta de cunoastere a copilului, cultura invatatoarei/invatatorului au influiente formative puternice. In clasele mai mici, invatatoarea, binevoitoare, calda, emotionala, cu o personalitate puternica, entuziasta, plina de initiative si de creativitate, este mai iubita si mai ascultata decat invatatoarea dominanta, severa, atenta doar la relizarea programei.

Pe parcursul acestui an am remarcat răbdarea, dăruirea şi tenacitatea de a lucra cu fiecare copil în parte. Dna institutoare Tufeanu preciza : ” acord fiecărui copil atenţia necesară şi acasta îmi oferă posibilitatea de a remarca capacităţile fiecăruia dintre ei. Pe fiecare în parte îl tratez cu mare atenţie. ”

Acest lucru este vizibil acum..în faţa şcolii…cînd toţi gravitează în jurul ei. Mă gândesc oare de unde are atîta energie? Lucru rar înt\lnit învăţămînt la ora actuală. O dăruire dincolo de limite alimentată cu imensa iubire a copiilor.

Aşa cum era stabilit, luni la ora 8 dimineaţa, ne-am întîlnit în faţa Şcolii nr. 19 Piteşti. Veselia se observa pe chipurile şcolarilor.

Cerul era de un albastru închis, soarele era pitit după nori şi adia un vînt rece.

Adierea lui ne învăluia şi în curând şi- au făcut apariţia primii stropi de ploaie. Nu a durat mult şi în maximum cinci minute ploua de turna cu găleata, aveai impresia că toţi norii se scuturau peste noi. Hotătârea rămânea valabilă. La drum!

Peste 20 de maşini de toate culorile şi toate mărcile au plecat spre marea distacţie.. Conceptul de serbare în aer liber este original şi ideea îi aparţine în totalitate dnei institutoare Dana.

Până la locul cu pricina aveam de străbătut în jur de 50 de km. La ieşirea din Piteşti, intersecţia Bascov virăm pe drumul care duce spre Rm. Vâlcea. De o parte şi alta a drumului gospodării care mai de care mai infloritoare. Ajungem la Deduleşti, facem la stânga şi pe un drum pietruit de ţară ne continuăm traseul. Aici nu plouase..nici strop. Vizibilă era doar roua…

Observăm în trecere Biserica Sf.Nicolae , monument istoric construit în jur de 1816, care poartă hramul Sf. Nicolae ( 6 decembrie)

Drumul se îngustează la un moment dat, devine din ce în ce mai anevoios ..încă un pic şi am ajuns.

Acolo sus, la stână era linişte, cireşii plini de rod, un şir lung de stupi puteau fi observaţi la intarea pe proprietatea respectivă.

În aer un puteric miros de fân combinat cu diverse arome ale florilor sălbatice care parcă îţi zâmbiau şi te invitau sa le admiri în toată splendoarea lor.

O masă lungă de vro 15 metri, amenajată în aer liber, ne aştepta cu bunătăţi. Fiecare şi-a scos bagajul din portbagaj şi în scurt timp ne-am găsit câte un loc” sub soare”…

Fumul de la grătarele cu mici şi alte preparate au început sa predomine atmosfera. După un timp a avut loc şi serbarea. Adunaţi în cerc, fiecare copil şi-a spus rolul pe care îl învăţase , au făcut poze şi…liber la distracţie.

Spre seară am revenit acasă relaxaţi şi zâmbitori.

La Gherla, de Sfântul Grigorie Iluminatorul

iunie 28th, 2009
Moment din liturghie in catedrala din Gherla, foto J. EssigMoment din liturghie in catedrala din Gherla, foto J. Essig

De sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul armenii gherleni, oriunde ar fi risipiţi prin lume, se adună în oraşul întemeiat de strămoşii lor. Am avut bucuria să fiu de faţă la pelerinajul din acest an, desfăşurat în 27 iunie. Potrivit tradiţiei sărbătoarea începe cu liturghia festivă, celebrată după rit armenesc, în catedrala armeano-catolică din Gherla, cea mai mare biserică armenească barocă din Europa. Sub bolţile catedralei arhipline au defilat preoţii, copiii ministranţi şi mantiile roşii din Gheorgheni, purtând crucea procesională şi ripida. Acordurile orgii şi melodiile, interpretate de cor şi solista de operă Julia Kirkosa, au răsunat cu o limpezime care-ţi tăia răsuflarea. A participat excelenţa sa dr. György Jakubinyi, arhiepiscopul romano-catolic de Alba Iulia, administratorul apostolic al bisericii armeano-catolice din Romania. Sfânta Liturghie a fost celebrată de vicarul general al bisericii armeano-catolice din România, PSS. Endre Szakács, parohul Gherlei. Au participat delegaţii ale autoguvernărilor armeneşti din Ungaria şi o delegaţie a Uniunii Armenilor de la Bucureşti.
Sfântul Grigorie Iluminatorul l-a creştinat în anul 301 pe regele Trdat al armenilor cu întreg poporul său, Armenia devenind primul stat creştin din istorie. Din acest motiv sărbătoarea sa este celebrată de toţi cei şapte milioane de armeni din Armenia şi din diaspora. Cotropirile succesive i-au obligat pe armeni să ia drumul pribegiei cu aproape un mileniu în urmă. Aşa au ajuns şi în principatele româneşti în veacurile XIII – XIV. În secolul al XVII-lea armenii alungaţi din Moldova au trecut munţii aşezându-se în Transilvania. În anul 1686 au aderat la catolicismul occidental unindu-se cu Roma, fără a renunţa la ritul armenesc. În 1700 au ridicat din temelii oraşul Armenopolis (Gherla de astăzi), cu minunate clădiri baroce decorate cu motive armeneşti şi o catedrală maiestuoasă.
Înainte de război la Gherla trăia o comunitate armenească foarte numeroasă şi prosperă care avea o şcoală, un orfelinat şi un muzeu. După 1948 averile armeneşti au fost naţionalizate, şcoala, orfelinatul şi muzeul desfiinţate, iar populaţia armenească s-a risipit prin lume pentru a-şi face un rost. Treptat limba armeană s-a vorbit tot mai puţin, identitatea comunităţii păstrându-se mai ales prin tradiţiile domestice şi viaţa religioasă. Numărul armenilor din Gherla se împuţinează pe zi ce trece, dar asta nu-i împiedică pe cei rămaşi să alcătuiască o comunitate unită şi însufleţită, lucru dovedit şi la sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul. S-au mobilizat cu mic cu mare şi au fost gazde impecabile. După cum ne spunea János Esztegar, preşedintele armenilor din Gherla, pentru sărbătoarea Sfântului Grigorie Iluminatorul nu se precupeţeşte nici un efort. S-au preparat peste 15.000 de urechiuşe (colţunaşi mărunţi umpluţi cu carne) pentru supa gustoasă angageabur, acrită cu hurut. Fiecare dintre cei peste 350 de pelerini a primit un loc la masă, fiind ospătat cu bunătăţi. Amfitrionii erau săritori şi mereu cu zâmbetul pe buze deşi munciseră zile şi nopţi pentru a rândui totul cum se cuvine.
Oaspeţii au asistat la liturghie au vizitat capela cu vestitul tablou de altar pictat de Rubens, au mâncat, au băut, au cântat iar după amiaza au participat la vernisajul expoziţiei de artă armenească, unde au admirat icoane pe sticlă pictate de Ermone Martaian, ţesături şi ceramică de Lucia Lobonţ, lucrări în ulei de Rózsa Toth din Seghedin şi fotografii cu monumente armeneşti de Iosif Kapdebo
Văzând numărul mare de oaspeţi armeni din ţară şi de peste hotare, auzind pe stradă răsunând cuvinte şi cântece în limba armeană, admirând-o pe Cristina Popa îmbrăcată ca o prinţesă în costumul tradiţional armenesc, am avut impresia că mă aflu în vechiul şi înfloritorul Armenopolis. Oraşul înviase pentru o zi, de Sfântul Grigorie Iluminatorul. Şi acest un miracol se repetă în fiecare an, graţie comunităţii armeneşti din Gherla.

Compania germană “Doppelherz” oferă Ginco Biloba , un nou produs în farmacii

iunie 28th, 2009

Produsul este recomadat pentru cei care au probleme de concentrare, care au suferit atac de cord sau accident vascular cerebral, cei care au trecut de vârsta de 40 de ani.

Combinaţia de extract de Ginkgo şi Vitamine B ajută foarte mult procesele cerebrale îmbunătăţesc circulaţia sângelui la nivel cerebral şi ajută la creşterea capacităţii de concentrare.

Vitamina B1 este o coenzima importanta in metabolizarea glucidelor din care creierul isi ia energia necesara, vitamina B2 ajuta la oxigenarea creierului, iar functiile cerebrale devin mai eficiente si vitamina B6 participa in procesul de formare al globulelor rosii si poate exercita, in mod indirect, o influenta pozitiva asupra functiilor cerebrale. Toate aceste substante actioneaza pentru ca activitatea cerebrala sa fie mentinuta la parametri optimi cat mai mult timp

Ginkgo Biloba de la Doppelherz aktiv ajută la prevenirea atacului de cord şi accidentului vascular cerebral, prevenirea şi înlăturarea ţiuitului în urechi, la recuperarea după infarctul miocardic şi îmbunătăţeşte circulaţia în special în creier şi în membrele inferioare.

Confesiunile incomplete ale unui fost proletar

iunie 28th, 2009

În decembrie 1989 aveam 11 ani. Afirm asta de la bun început pentru a oferi un argument solid celor care vor sa îşi exprime indignarea faţă de ceea ce voi spune în continuare. Veţi putea declara oricând, aşadar, că vorbesc din cărţi, că în definitiv eram prea tânăr ca să văd marile realizări ale patriei.

Îmi amintesc totuşi sticlele de lapte aşezate în şir indian în aşteptarea posesorilor care apăreau spre dimineaţă, îmi amintesc maşina cu pâine pe care o descărcam alături de alţi tovarăşi mai mari şi mai mici pentru ca astfel să nu mai stăm la coadă, îmi amintesc Scorniceşti-ul (oraşul în care am fost făcut pionier) şi celebra şcoală în care s-a prefăcut că învaţă preşedintele meu analfabet, îmi amintesc gustul de margarină apoasă întinsă îndelung pe pâine dimineaţa, îmi amintesc că dumnezeii micului meu univers erau vânzătoarea de la magazinul „Gospodina” şi lucrătorii de la abator… Şi aveam doar 11 ani… Mă întreb câteodată ce s-ar fi întâmplat cu amintirile mele dacă ele ar fi fost în şi mai mare măsură afectate de comunism. Cred că orice vieţuire într-un sistem totalitar creează reacţii dintre cele mai bizare. Spre exemplu, pentru că nu am mâncat banane decât de două ori înainte de 1989, ele rămân şi astăzi fructele mele preferate. Şi asta pentru că le consum având în minte gustul lor de atunci, ca într-un soi de reiterare ritualică a unui gest pe care nu l-am putut face niciodată până la capăt.

De aceea şi din multe alte motive, nu pot înţelege nostalgia faţă de Epoca de Aur. Da, ştiu… orice tovarăş apt de muncă avea unde munci, orice familie de tovarăşi primea prin repartiţie de la stat un apartament, orice absolvent de facultate era integrat imediat în câmpul muncii cu ajutorul unui mecanism în care intervenea frecvent câte un secretar de partid… Rezultatul a fost dezastruos pentru mentalul colectiv românesc. Furtul masiv de la locul de muncă, treaba făcută de mântuială erau şi rezultantele directe ale unei asemenea politici. Când ştiu că, indiferent de calificare şi performanţă, locul meu de muncă e asigurat prin decizie politică, ce m-ar putea motiva să lucrez eficient şi onest? Cât despre locuinţele repartizate „generos” de comunişti, ele au înlăturat din memoria noastră ideea de proprietate. Când sunt conştient că oricând, în funcţie de capriciile celui care repartizează şi relaţiile celui repartizat, garsoniera se poate transforma în apartament cu trei camere fără vreun merit personal, respectul faţă de proprietate e condamnat. Să nu uităm apoi că toată această afacere imobiliară a fost clădită pe demolarea masivă a caselor.

Şi atunci pe ce anume concret se poate baza nostalgia faţă de Epoca de Aur? Unii şi-au trăit tinereţea acolo şi regretul nu se manifestă faţă de comunism în sine, ci faţă de un topos personal. Alţii pur şi simplu nu se pot adapta. Nu de puţine ori am văzut în anii de după 1989 cozi la magazine pentru produse care se găseau din abundenţă la cel puţin alte două-trei magazine aflate la cincizeci de metri depărtare. Nu de puţine ori am asistat în trenuri sau gări la discuţii kafkiene de genul: „ce bine era în comunism… Furam toţi. Acum fură numai politicienii”. Comunismul a extirpat memoria normalităţii, iar recuperarea ei e o chestiune care poate fi restaurată cu mare greutate. Şi asta pentru că, în complexitatea lui diabolică, tumora comunistă nu s-a mulţumit cu puţin: ea a instaurat mituri false, zei falşi şi valori mutilante.

Ni se spune astăzi, pe bună dreptate poate, că în comunism se citea mai mult şi se învăţa mai bine. Statistica susţine această idee. Se citea mai mult din lipsă de alternative şi nu pentru că „poporul” era însetat de cultură. Oricând putem construi închisori imense în care deţinuţii, pentru că nu au altceva mai bun de făcut, citesc. Numai că actul de a citi nu este suficient prin sine însuşi, el trebuie să ducă la emanciparea fiinţei umane, la atingerea unor standarde, la instaurarea unor valori. Cititul ca formă de evadare dintr-un sistem discreţionar este la fel de eficient ca ultima ţigară acordată unui condamnat la moarte.

Ni se mai spune frecvent că în comunism „nu ne-am vândut ţara”. Uităm că în sine comunismul este un sistem ideologic care, cel puţin în faza lui teoretică, este internaţionalist. Citind „Manifestul comunist” din 1848, constatăm că el propune nu idei naţionale, ci tocmai instaurarea unei Vârste de Aur a omenirii. Că s-a virat la noi şi în alte părţi către naţionalism, e doar una dintre multele renunţări la o doctrină al cărei eşafodaj nu avea cum să reziste. Şi chiar de-ar fi aşa, nu e cumva schizoid să idealizăm statul chiar şi atunci când acesta funcţionează împotriva cetăţenilor săi? Care e scopul în definitiv? Să ne sacrificăm inutil pentru structuri statale vădit inumane sau să găsim o soluţie pentru ca viaţa noastră de zi cu zi să devină mai bună? Dacă libertatea mea individuală nu mai poate fi asigurată de o ideologie, oricare ar fi ea, ar trebui să lupt pentru păstrarea ei doar pentru că e… românească?

Nostalgicii vor spune invariabil că Ceauşescu a fost… un bun român. Ce înseamnă însă a fi „un bun român”? Dacă am cetăţenie română, dacă declar că îmi iubesc ţara şi în numele acestei iubiri ucid, înseamnă că sunt bun român? Pentru mine cel puţin, Carol a fost un român cu mult mai bun decât Ceauşescu. Chiar dacă numele său, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, nu avea nimic din bonomia unui „Nicolae”.

Nu sunt dispus să iert oricui orice doar pentru simplul motiv că soarta, genetica sau alte accidente au hotărât să fim parte a aceluiaşi popor.

De ce susțin dezincriminarea negaționismului

iunie 28th, 2009

Două recente interpelări publice pe tema (ne)aplicării legii privind incriminarea negării Holocaustului – cea din parlament a senatorului PNL Raymond Luca http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9647 și cea făcută de colaboratorul nostru Vlad Solomon direct președintelui Traian Băsescu cu prilejul vizitei sale la Ierusalim http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9883
au rămas fără niciun efect.

Legea 107/2006, care a ratificat Ordonanța de urgență 31/2002, rămâne practic literă moartă, după cum a rezultat și dintr-o interpelare făcută anul trecut de revista ACUM la Parchetul General http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7628.

Textul legii prevede la art.5:

Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Iar la art. 6:

Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

În realitate însă, deși negarea în public a Holocaustului ca și cultul lui Antonescu sau apologia la adresa legionarilor este un fenomen din ce în ce mai des întâlnit, autoritățile închid ochii.

Exemplul lui Ion Coja care neagă Holocaustul chiar în scrisori deschise care au ca adresanți, printre alții chiar pe președintele Băsescu, adică cel care a promulgat Lega 106 și este garantul respectării Constituției și legilor țării este unul extrem, dar internetul este plin de texte negaționiste, fără ca din partea autorităților să existe cea mai mică reacție.

Negaționiștii invocă neconstituționalitatea legii prin încălcarea dreptului la liberă exprimare, garantat de Constituție și de tratatele internaționale privind drepturile omului la care România este parte.

Aici însă nu este vorba de libertatea de exprimare. România este una dintre cele nouă țări (toate membre ale Uniunii Europene, printre care Germania, Franța și Polonia) care incriminează negarea Holocaustului, dar în țări ca Statele Unite, Marea Britanie, Canada sau Australia – țări pe teritoriul cărora nu a avut loc un Holocaust – nu există o astfel de incriminare.

În culpă este neaplicarea unei legi, fapt care duce la irelevanța ei și la discreditarea autorităților care nu o aplică.

În aceste condiții, susțin abrogarea Legii 107/2006 și a Ordonanței de Urgență 31/2002, pentru ca autoritățile din România să-și pună în acord vorbele cu faptele.

Adversarii incriminării negaționismului au spus că guvernul Adrian Năstase a adoptat în 2002 OUG 31 ca să facă pe plac “lobby-ului evreiesc internațional” în chiar anul în care România urma să fie acceptată ca membru în NATO și în condițiile candidaturii țării la Uniunea Europeană.

S-a văzut că acțiunea guvernului Năstase a fost una “a contre-coeur” și din faptul că a trebuit să treacă patru ani până legea de ratificare a fost adoptată, promulgată și publicată în Monitorul Oficial.

Între timp, România a acceptat Raportului Comisiei Wiesel care stabilea responsabilitatea regimului Antonescu în uciderea a 280000 – 380000 de evrei și 11000 de romi între 1940 – 1944.

Negaționiștii nu contestă incriminarea dintr-o grijă pentru libertatea de exprimare sau din dragoste pentru democrație. Nici pe departe, fiind fundamental antisemiți, xenofobi și rasiști, ei sunt visceral anti-democratici, proslăvind inamici ai democrației precum Antonescu, legionarii sau chiar pe Hitler.

Prin abrogarea legii de incriminare a negaționismului politicienii din România se pot elibera de acuzația de ipocrizie – acuzație pe deplin justificată, de altfel. Sigur că există riscul ca negaționismul și cultul unui criminal împotriva omenirii ca Ion Antonescu să prolifereze și mai mult, dar negaționiștilor li s-ar lua o armă importantă aceea a acuzației de victimizare, pe care o folosesc în mod repetat și cu un rezultat extrem de eficient.

Rămâne ca negaționismul să fie combătut, ca și până acum, cu documente și mărturii, ceea ce nu e foarte dificil, dată fiind cvasi-absența argumentelor din discursul negaționist, care este unul preponderent resentimentar și bazat pe teoria conspirației evreești.

Dar solicitarea de abrogare a legii de incriminare a negaționsimului va pune autoritățile din România în fața unei alegeri drastice: aceea de a înțelege, odată și pentru totdeauna, că responsabilitatea aplicării unei legi le revine în exclusivitate și că în acest exercițiu democratic câteodată mai trebuie să și nemulțumești segmente ale populației.

P.S. Acest articol nu implică susținerea revistei ACUM pentru inițiativa de dezincriminare legislativă a negării Holocaustului.

Rusia “stabilizează”, Voronin şantajează şi UE oftează

iunie 28th, 2009

“FMI pleacă a doua oară ca o soţie infidelă de la bărbat. Ei cred că noi o să întindem picioarele…?”
(Preşedintele Vladimir Voronin, 24 iunie 2009)

Acum vreo lună ne întrebam, la această rubrică, în ce monedă se va face „stabilizarea” RM: „euro” sau „rublă”? Evenimentele recente ne-au confirmat presupunerile – Moscova a fost mai rapidă şi a reuşit să facă „o ofertă ce nu poate fi refuzată”. Deocamdată, nimeni nu ştie în ce constă aceasta cu adevărat.

Criza nu a schimbat nimic

Rusia nu şi-a schimbat strategia decât, eventual, tacticile. Ofensiva ei în Est a fost o constantă a politicii externe a Kremlinului, indiferent de regim, iar pe timp de criză economică nu există niciun semn că s-ar opri. Căci oricât de mare ar fi criza în Rusia – şi e mare, dacă Putin aruncă cu stilouri! – tot mai puternic se resimte aceasta în „străinătatea ei apropiată”. Ceea ce vedem în Est nu e nimic nou, cu precizarea că ofensiva Moscovei nu e singurul element care explică configuraţia politică a acestui spaţiu. Elitele guvernamentale din zonă – lipsite, în realitate, de angajamente morale şi proiecte politice euroatlantice – au început să negocieze şi că cedeze orice. Iar Moscova, din rezerva de 600 de miliarde de dolari, a pus deoparte o sumă din care finanţează, economic şi politic, regimurile amice. RM nu a făcut, prin vizita din 22 iunie a lui Vladimir Voronin în Rusia, decât să întărească şi să expliciteze această tendinţă.

Geopolitica finanţărilor externe

Iată, pentru ilustrare, tabloul datornicilor din spaţiul fostei URSS către Rusia (sume în dolari): Belarus: 2 mlrd. USD promise, oferite 1,5 mlrd.; Kazahstan: 3 miliarde promise; RM: 500 mln. promise; Armenia: 500 mln. oferite; Kîrgîzstan: 2 mlrd. promise. Iată acum relaţia cu Fondul Monetar Internaţional: Ucraina: 16,4 mlrd. promise, 7,3 mlrd. oferite; Belarus: 2,4 mln. promise; 788 mln. oferite; Armenia: 823 mln. cerute; 400 mln. oferite; Georgia: 750 mln. promise; 400 mln. oferite; Kîrgîzstan: 100 mln. promise; 25 mln. oferite; Tadjikistan: 116 mln. promise; 39 mln. oferite. Ce constatăm de aici? Că bătălia pentru acest spaţiu nu are doar conotaţii economice. Incapacitatea de a negocia cu FMI a Chişinăului şi decizia de a cere bani de la Moscova este, înainte de toate, o decizie politică. Banii FMI nu se livrează fără condiţionalităţi economice şi sociale dure, mai ales în perioadă de criză. Banii Moscovei se dau fără condiţii legate de reforme structurale. Nici nu are importanţă, la acest punct, dacă banii ruseşti vor veni cu adevărat şi în ce cantitate. Vizita din Federaţia Rusă a preşedintelui Voronin este continuarea firească a celei din 18 martie. Înţelegerile de atunci şi de acum sunt echivalente, chiar dacă domeniile sunt, aparent, diferite. Banii Moscovei sunt politici, mai degrabă geopoliticii, iar liderii care îi primesc ştiu asta foarte bine. O ştie, de fapt, toată lumea.

Un scenariu cu final anunţat

Reprezentanţii UE contemplă, melancolic, gesturile prezidenţiale şi se consolează că, până la urmă, Voronin se va întoarce la ei. Sau, cel puţin, că nu va pleca definitiv în braţele ruseşti. Cum s-a ajuns, totuşi, aici? Ceea ce se petrece în RM nu e decât o nouă filă la un raport despre „limitele extinderii” şi complicata relaţie dintre „UE şi Rusia”, publicat deja de experţii europeni. Un raport ce ar fi trebuit scris cu vreo doi ani în urmă… Astăzi, la Chişinău, situaţia pare demnă de un teatru al absurdului. Persistând naiv în ideea că „revoluţia din capul lui Voronin” va genera, prin reforme, europenizarea RM, unii reprezentanţi occidentali au jucat, sistematic, cartea Voronin (plus câţiva apropiaţi) fără să considere niciodată în mod serios o posibilă alternativă.

De aici şi uimirea faţă de o opoziţie pe care o descoperă, în realitate, abia după 5 aprilie şi cu care nu au învăţat încă să comunice. Lipsa de realism a strategiei europene nu are, în principal, cauze umane, ci structurale, respectiv lipsa de interes acută a Bruxellesului faţă de o RM care nu a punctat niciodată decisiv pe relaţia cu UE. Una pesta alta însă, acum îşi dă roadele. Dacă la început Bruxellesul era cel care ar fi trebuit să pună condiţii guvernării de la Chişinău, astăzi, culmea, cel care pune condiţiile unor reprezentanţi europeni pare să fie… Vladimir Voronin. De teamă ca acesta să nu plece „definitiv” (!) în braţele Rusiei, limbajul reprezentanţilor europeni este de tipul „ne exprimăm regretul”, „ar fi bine să”, „e păcat că” etc. Atitudinea s-a reflectat şi la nivel instituţional. Europa a demarat greu, dar, treptat, mai ales la ultimul Consiliu CAGRE din 25 iunie, UE începe să ceară lucruri concrete Chişinăului. Va fi ea convingătoare?

Moscova nu a jucat aşa. Mult mai abilă, a sugerat deja, discret, o alternativă la Vladimir Voronin şi nu o dată priveşte amuzată, probabil, cum numerele unu şi doi din Parlamentul RM se afişează radioşi la reuniunile oficiale, cercetându-se reciproc, suspicioşi şi pe furiş. Rusia e liniştită: oricând, alternativa e la dispoziţie!

Spiritul lui 7 aprilie

Pe plan intern, piaţa politică încearcă să se clarifice. Dincolo de mişcările mai mult sau mai puţin surprinzătoare pe eşichierul politic sau guvernamental de la Chişinău, de departe cel mai important eveniment politic a fost crearea, de către cele trei partide liberale care au intrat în Parlament după scrutinul din 5 aprilie, a ceea ce s-a numit un „front anticomunist de cooperare în campania electorală”. Aparent nespectaculos, gestul arată coerenţă şi este în spiritul a ceea ce Opoziţia anunţase încă înainte de alegerile parlamentare. S-a sugerat şi atunci o relativă formalizare a coaliţiei anticomuniste, dar nu s-a reuşit în acel moment. Iată că acum, într-o nefirească tăcere a presei de la Chişinău, se pune problema semnării unui acord de parteneriat politic „menit să se întrunească săptămânal în cadrul unui Consiliu Politic pentru a decide asupra strategiei şi tacticilor electorale comune”. Premisele sunt bune şi ideea nu trebuie să rămână doar pe hârtie.

Şi situaţia „listei lui Lupu” începe să se limpezească, cel puţin la nivelul poziţionării politice faţă de PCRM. Declaraţiile celui care deschide lista, dar şi ale lui Voronin, arată că „porţile rămân deschise” şi că războiul dintre vechii parteneri nu s-a declanşat şi nici nu pare că va începe. Nu există respingere reciprocă, de aici şi poziţionarea „listei lui Lupu” într-o zonă „centristă” – între Opoziţia liberală şi comunişti. Poziţie riscantă totuşi într-o atmosferă tensionată şi maniheistă, precum cea de la Chişinău. Viziunea „de tip punte” în politica internă a fostului preşedinte al parlamentului se poate reproduce şi la nivelul viziunii de politică externă. „Lista lui Lupu” e europeană – dar cine nu este aşa la Chişinău? – dar comunicativă cu Moscova, respectiv fără asperităţi faţă de vecinul european cel mai semnificativ. Adică ceva de genul – păstrând proporţiile – atitudinii Germaniei la nivelul UE. Şi, ducând speculaţia mai departe, nu e lipsit de interes să sesizăm că pe „lista lui Lupu” se află un fost ambasador al RM la Berlin sau că cel mai activ comentator din Germania al spaţiului RM a vorbit, la apariţia partidului, despre „evoluţii benefice” şi „echipă redutabilă”. Dacă UE, în ansamblu, nu pare interesată de ceea ce se întâmplă la Chişinău, probabil că nu toţi membrii ei gândesc în acelaşi fel.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Izaline Calister

iunie 28th, 2009

Concertul Izalinei Calister, ne-a dus din lumea stressantă contemporană, în lumea naturii. Am petrecut o seară de neuitat în Muzeul Tel-Avivian, în ritmurile naturii descrise de muzica Curaçaniană a Izalinei Calister acompaniată la pianistul de mare clasă Marc Bichoff (Olanda), chitaristul Ed Vanhoff (Olanda), chitarist bass Yerman Aponte, şi percuţionistul ….

Ritmurile mării Caraibiene, ritmurile junglei Sud-Americane, tumultul cascadelor, răcoarea gheţarilor, amintirile sclavilor africani în drum spre plantaţiile Americii, “culturalizarea triburilor autohtone” înfăptuită de spanioli, portughezi, olandezi, îmbinate în lirica scrisă şi interpretată de Izalina ne-a îmbălsămat sufletul.

Pentru o seară am retrăit simplitatea copilăriei nepoluate de mass-media şi computere, pentru o seară mi-am retrăit copilăria lipsită de griji în pădurile Carpatine.

Va fi numai tăcere (Adio, Michael Jackson)

iunie 28th, 2009

Dacă Doamna în Negru m-ar întreba
Ce doresc să-mi aleg pentru ultimul zbor,
I-aş cere priceasna dureroasă
Vibrând în cupola bisericii care mi-a mângâiat copilăria,
Şi o poveste dansată de Michael Jackson
În vacarmul stadionului
Stropit cu lacrimile întâlnirii cu bucuria.
Stingher, într-un colţ de LaConte cu Westwood,
Diger încruntat ultimele ştiri transmise de KCRW.
Timpul a deraiat pentru câteva clipe.
O ambulanţă mai roşie decât aburii iadului
Îmi sparge timpanele, îmi taie aripile.
Povestea şi dansul se sfârşesc acum, aici,
În umbra zidurilor cenuşii,
Amorţite şi ele de vestea trecerii îngerilor.
Florile oleandrilor roşii au pălit.
Pentru această noapte s-a anulat concertul petalelor pe caldarâm.
Va fi numai tăcere.
Iunie priveşte stelele prin ochii unui orb
Cu suflet mâhnit.

Dan David, Los Angeles, 26-iunie-2009.

Copiii minune si soarta lor tulburatoare: cazul Michael Jackson

iunie 28th, 2009
Michael Jackson: copil minune, adult cu problemeMichael Jackson: copil minune, adult cu probleme

Din cand in cand agentiile de stiri ne aduc stiri care ne fac sa recunoastem ca lumea este mai complexa decat am crede sau decat pare. Nu rareori s-a intamplat ca tocmai oamenii cei mai talentati pe care credem ca ii cunoastem, sa aiba in mod paradoxal, un sfarsit prematur.

Chiar o scurta lista a celor care au murit inainte de vreme, oameni pe care cinematografia sau arta muzicala i-a proiectat in imaginatia publica pe post de eroi adulati si fericiti, ne face sa observam ca realitatea nu are nimic in comun cu imaginea talentului extraordinar si a fericirii emanate de caracterele pe care acesti copii minune (sau fosti copii-minune) le intruchipeaza pentru noi.

1. Actori adulati de public care au murit de tineri

River Phoenix, probabil unul dintre cei mai talentati actori tineri ai anilor 90 a murit de supra-doza de stupefiante. James Dean, la randul sau un supra-erou al anilor 50, a murit intr-un accident, probabil intentionat provocat chiar de el. Mai departe in timp, Rudolph Valentino, mai recent Heath Ledger, mort la 28 de ani, Brad Renfro precum si o serie intreaga de copii-actori a caror frumusete nu i-a impiedicat sa se simta urati si pierduti in momentul cand au parasit scena, etc, etc. Printre ei Michael Jackson poate parea “batran”, si totusi , varsta de 50 de ani nu mai este considerata in societatea noastra ca “avansata”. Intre actrite, fenomenul este la fel de frecvent, iar cazurile lui Marilyn Munroe, Jane Harlow, Barbara Yung Meiling etc sunt numai varfurile aisbergului.

2. Conditia de copil-minune

In cazul lui Michael Jackson, care provenea dintr-o secta crestina dura (adventisti de ziua a saptea), se poate spune ca atat invatzaturile copilariei cat si etica nemiloasa a muncii continue l-au lipsit de mic de orice bucurie a copilariei. Cand alti copii aveau timp berechet de joaca, Michael repeta pentru spectacolele formatioei Jackson-Five. Extrem de talentat, Michael a excelat de mic inmuzica si dans. Dar ce urma a lasat aceasta copilarie privata de bucurii in sufletul lui? Poate ca nimeni nu va sti in final.

Si totusi, anumite lucruri se pot deduce.

Iar aici voi recurge la citate din cei doi specialisti ai orientarii sexuale pe care lumea stiintifica moderna ii recunoaste ca pionieri: John Money (acum decedat) si Fred Berlin.

Ce a spus John Money referitor la orientarea sexuala? Ca daca in timpul copilariei se ridica bariere insurmontabile in calea exprimarii sanatoase a sexualitatii infantile de catre copii, vor exista consecinte asupra mapelor erotice pe care fiecare din noi le poarta cu sine de la nastere. El a folosit chiar termenul de “vandalizare a mapelor erotice” individuale cand s-a referit la anumite obstacole greu sau imposibil de ocolit de catre copii, cum ar fi o trauma sexuala la varsta copilariei sau pur si simplu blocarea exprimarii sexuale a minorilor prin diverse sisteme de credinte antisexuale. Recomand cartea lui John Money “Gay, straight and in-between” pentru clarificarea acestor lucruri.

Or in cazul lui Michael Jackson nu numai sistemul dur de credinte anti-sexuale instilate de parinti, dar si absenta totala a oportunitatii de dezvoltare normala l-au lipsit pe acesta de posibilitatea dezvoltarii fara traume. De aceea pedofilia lui nu a fost deloc o surpriza pentru psihologi si psihiatri, ba chiar unii au incercat sa-l stimuleze sa se dezvolte, sugerand ca el a ramas intr-o faza infantila (a se vedea interventiile lor in timpul proceselor lui M. Jackson).

3. Tentatia santajului celebritatilor

Sa nu ne imaginam ca de fiecare data cand exista un proces de abuz sexual lucrurile sunt foarte clare. De exemplu eu ma indoiesc de faptul ca Biserica Catolica a platit despagubiri de miliarde de dolari in SUA numai celor care au fost molestati de clerul catolic. Cand exista posibilitatea de trisare, se triseaza, mai ales daca recompensa consta in milioane de dolari despagubiri care s-au obtinut de multe ori in urma unei simple declaratii. Uneori biserica a platit si pentru preoti morti, pe care, dupa parerea multora “numai dumnezeu ii stie ce au facut si ce nu au facut”.

In ambele procese ale lui Michael Jackson, parintii baietilor respectivi au consimtit initial ca baiatul lor sa doarma cu vedeta, dupa care au trecut la santaj. Dupa ce in primul caz parintii baiatului (mai ales tatal lui, un dentist) au inchis gura dupa ce au primit 24 de milioane de dolari, in al doilea caz mama respectivului baiat a fost atat de antipatica juriului incat acesti 12 jurati i-au respins toate asertiunile.

Santajul lasa urme psihologice adanci in personalitatea umana, iar Michael nu era imun la santaj. Un psihic atat de tormentat de probleme nerezolvate ca al lui Michael nu putea merge decat spre dezastru: el a devenit din ce in ce mai retras, mai neincrezator si mai dezaxat. Singura sa confesoare a ajuns sa fie o maimutza: cimpanzeul lui iubit. Operatiile lui datorate de vitiligo si de impresia sa proasta despre sine insusi (de cate ori si-a operat nasul!) l-au impins din ce in ce mai mult spre extreme stranii.

4. Cauza mortii

La ora la care scriu nu se cunoaste cauza efectiva a mortii vedetei. Dar sa nu uitam ca soarta lui a fost un conglomerat de realizari si nenorociri care s-au impletit intre ele intr-un mod indestructibil.

Tragedia lui nu a inceput la 40 de ani, cum spun unii, ci cu mult mai devreme. Probabil ca a inceput odata cu copilaria sa, dupa toate standardele lipsita de normalitate si de fericire. Etica muncii neintrerupte este buna cu o singura conditie: sa nu aiba efecte privative de libertate, mai ales in timpul copilariei cuiva. Jocul si dezvoltarea psihica nu trebuie blocate de idei religioase sau de parinti inconstienti. Nu in toate cazurile rezultatele sunt aceleasi, dar uneori ele sunt dezastruoase. Mai ales la copiii geniali, care au si altfel tendintza spre perfectionism.

Opoziția liberală și Marian Lupu

iunie 28th, 2009

Demisia din Partidul Comuniștilor (PCRM) a fostului președinte al Parlamentului Republicii Moldova, Marian Lupu, și trecerea sa în fruntea listei Partidului Democrat (PDM) pentru alegerile parlamentare repetate din 29 iulie a.c. a provocat vii discuții pe scena publiucă de la Chișinău. Analistul Nicu Popescu analizează impactul acestei mișcări asupra spectrului politic pre-electoral.:

O discutie utila despre “din voturile cui fura Lupu?“… raspunsul e ca probabil atat din PCRM cat si un pic de pe dreapta. dar raspunsul la intrebarea “de unde fura dar mult – de pe dreapta sau de pe stanga?” va depinde si de pozitionarea PD-ului in viitorul imediat.

Cei care incearca sa inteleaga daca Lupu este un cal troian sau adevarat actor politic aflat in opozitie fata de pcrm se vor ciocni de urmatorul paradox. daca in campania electorala Lupu/PD se situeaza mai pe dreapta, cu un mesaj anti-comunist mai ferm, acuzatii transante aduse prcm, o oferta de colaborare cu restul partidelor liberale in contextul post-electoral, si o excludere a vreunei aliante post-electorale cu comunistii – in acest caz PD va obtine mai mult credibilitate pe dreapta, va dispersa anumite suspiciuni ca ar fi cal troian, ar parea un actor de opozitie mai credibil…

Insa in acest caz ar si “fura” mai multe voturi de la opozitia liberala. deci cu cat mai credibil va fi Lupu ca jucator in opozitie, cu atat mai mult va submina partidele de opozitie, in special PLDM-ul. Cu cat mai anti-comunist va fi, cu atat mai daunator va fi PD-Lupu pentru celelate partide de opozitie.

Al doilea model e urmatorul: Lupu se situeaza mai pe centru/centru-stanga, mesaj de politica externa intre Rusia si UE, nu exclude cooperarea post-electorala cu pcrm, mentine o distanta egala atat de opozitia liberala cat si de pcrm, critica atat guvernul cat si opozitia pentru gestionarea crizei din aprilie etc. In acest caz Lupu – va parea si mai mult ca un cal troian comunist, care ar putea fi un partener de coalitie cu pcrm, care nu este pe deplin credibil ca jucator in opozitie etc… INSA in acest caz el probabil va rupe mai multe voturi de la pcrm, si nu va submina atat de mult opozitia pe cat se crede.

Deci dilema e urmatoarea: fie Lupu devine un jucator de opozitie credibil si atunci erodeaza partial baza electorala a celorlalte partide de opozitie; fie Lupu joaca pe centru-stanga, cu un mesaj nu la fel de articulat si transant ca al celorlate partide de opozitie, si atunci isi construieste baza electorala pe centru stanga fara a fura prea mult de la opozitia actuala. Paradoxul e ca cu cat mai anti-comunist va fi lupu, cu atat mai rau pentru opozitia liberala, si cu cat mai stanga-centrist este Lupu, cu atat mai rau pentru PCRM.

http://npopescu.yam.ro

Schiţă Mîrlănească

iunie 28th, 2009

Discurs auzit într-o ceainarie ‘civilizată’ (Green Tea) între un băiat cu ceafă lată şi o piţipoancă semi-full option, pe teme generale de afaceri şi/sau viaţă:

El: aberant… notarul… face actele…problema… 290 lei… taxe… platesc… cinci mii… suma aia… papagal… are bani… nu e fraier de loc…mie îmi faceţi… banii… citeva sute de euro… o mie… vin doi, aceptă… care e problema?…expertiză… agreată de… notarul mi-a spus…eu am avut o casă… 500 euro… deci era sumă dublă… săracia aici intr-o mahala… e aberant… am ajuns la 30 şi ceva de mii… estimativ… să fie ţigănie… sunt ţigani… civilizaţie… teren mişto, curtea îngustă, o casă care costă… ştii? ştii?… portofoliu… ştii? Ce ziceam mă?

Ea:

El: Da mă! Chemat la firmă daca le vrei aşa… mai am un teren bun…venea mereu mereu… au şi casta… sunt avocaţi… de la… când vrei… reintri… avocat… dar au fost avocaţi…care ce au făcut…au dat în judecată ANPC-u… şi… au câştigat in instanţă… şi au bani… fiecare are bani de judecată

Ea:… Subiectul neplăcut acuma… ha ha ha

El: Imagine all the people…you may say that I’m a dreamer… babele… şuetele…augustul… italieni… japonezi… septembrie….

Ea: am nevoie de un concediu…

El:…duşi cu turma… mai aşa… preţurile mai porcoase…

Poate că vă întrebaţi acum ‘…şi care este problema? Omul nu are voie să discute ce vrea?’

Cu siguranţă că are… dar… închipuiţi-vă cum ar fi să vă aşezaţi la un rooibos fin, în ceainăria cu cea mai plăcută şi relaxantă atmosferă din Bucureşti, după o zi lungă la servici, să vă adunaţi gîndurile… ca tot farmecul sa fie violat brusc de povestea relatată mai sus, livrată in stil grosolan, al carui ofensivitate este complet neconştientizată de autor… singura analogie pe care o pot găsi este a unui ou Fabergé facută praf pe o nicovală, de un ciocan heavy duty…

Şi, inţeleg bine că vocaţia ‘om dă afaceri’ presupune sacrificii de libertate şi timp liber, dar ce rost mai are presupusa avere daca nici seara la un ceai cu gagică-ta intr-un local ceva mai sofisticat decît o terasă de la colţul străzii în Militari nu eşti în stare sa incetezi să trancăni neincetat despre diluri şi combinaţii?

Din fericire, marele întreprinzător a reuşit sa schimbe discul şi să dea o mică dovadă de cultură generală, insă nu mi-a schimbat convingerea să mă car de la Green Tea.

http://windyourneckin.weblog.ro/

George Orwell şi Războiul Civil din Spania

iunie 28th, 2009

George Orwell este autorul celei mai cunoscute viziuni distopice asupra lumii viitorului, o devastatoare anatomie a universului totalitar: «O mie nouă sute optzeci şi patru».

Împreună cu Arthur Koestler, George Orwell a personificat exemplar eroismul clarviziunii, curajul de a refuza şi a repudia fanatismele mitologice, narcoza ideologică. Volumul „Omagiu Cataloniei”, reeditat de Editura Polirom, deconspiră miturile cominterniste despre Războiul Civil spaniol (1936-1939), subminează manicheismul ipocrit, vorbeşte despre “războiul civil din cadrul războiului civil”, despre lichidarea de către agenţii lui Stalin (între care Ernö Gerö, cel care avea să fie apoi unul dintre liderii Ungariei stalinizate) a încercării de a construi la Barcelona un socialism libertar.

Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Orwell a devenit în Spania ceea ce se cheamă un „true unbeliever”. Detestând obtuzitatea militarismului franchist, a fost la fel de critic în raport cu o stângă incapabilă să se rupă de vraja perversă a propagandei bolşevice. Orwell notează orbirea ziariştilor “progresişti”, disponibilitatea lor de a subscrie la viziunile conspiraţioniste de sorginte comunistă.

În aceste scenarii diabolizante, oricine nu era de partea staliniştilor devenea automat “agent al fascismului” (obiectiv ori subiectiv, spre a utiliza jargonul dialectic).

Ambele tabere cultivau, venerau, sacralizau violenţa exclusivistă. POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista) nu a fost un partid troţkist, liderul său, Andreu Nin (ucis la Barcelona de către NKVD-işti), îl criticase pe Troţki şi fusese la rândul său criticat de acesta. După cum troţkismul nu era, de fapt, decât un leninism antistalinist şi nicidecum o varietate de “social- fascism”.

Nin şi camarazii săi POUM- işti erau însă vinovaţi de refuzul de a susţine abjecţiile mistificatoare staliniste. Mai mult, la Barcelona s-a încercat o resurecţie a consiliilor muncitoreşti, a acelor forme spontane de democraţie directă suprimate de bolşevici în martie 1921, prin anihilarea revoltei de la Kronstadt.

Tot aşa cum bolşevicii nu dovediseră niciun fel de milă în distrugerea inamicilor lor politici şi, în primul rând, a socialiştilor revoluţionari şi a menşevicilor, nici emulii lor spanioli teleghidaţi de oamenii Cominternului nu înţelegeau să tolereze vreo insulă de acţiune şi gândire independentă.
Antifascismul era astfel încorporat logicii staliniste: orice opoziţie faţă de Moscova era automat catalogată drept subversiune, iar cei ce se făceau vinovaţi de asemenea “păcate” urmau să sufere efectele implacabile ale luptei de clasă.

„Omagiu Cataloniei” este o carte de o sângerândă, perenă, zguduitoare luciditate. Ea ni-l arată pe George Orwell în ipostaza de reporter talentat, prezentându-şi cu profunzime şi acurateţe a detaliului propria experienţă în Războiul Civil din Spania, din decembrie 1936 până în iunie 1937.

Prin intermediul acestui volum putem înţelege cum s-a produs ruptura acestui intelectual de lumea sumbră şi agresivă a posedaţilor stalinişti. Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stânga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar “Omagiu Cataloniei” este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţară, în faţa infamiei politrucilor stalinişti.

Într-un moment când departajările ideologice tind să resusciteze obosite maniheisme, lectura lui Orwell, în special a acestei cărti, ne poate spune multe despre dificultăţile unor clasificări împietrite şi nenuanţate în termeni de stânga şi dreapta.

Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că marele conflict al veacului XX s-a desfãşurat între prietenii şi adversarii societăţii deschise. Iar Orwel a fost printre cei mai oneşti şi articulaţi exponenţi ai spiritului democratic.

Orwell a trăit Războiul Civil spaniol ca pe un moment de vârf al experienţei sale intelectuale şi etice. Retorica antifascismului, îmbrăţişată iniţal cu entuziasm, a lăsat locul unei înţelegeri mult mai dureroase a ceea ce reprezintă marea confruntare a secolului: efortul de salvare a spiritului autonom în lupta cu mirajul înregimentării totalitare.

Orwell, Camus, Koestler sunt figurile tutelare ale căutării adevărului împotriva tentaţiei paradigmelor mântuitoare. Pentru că, aşa cum scria Hannah Arendt încă în 1929, “memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”.

Într-un secol în care imense aparate ideologice s-au specializat în scrierea şi rescrierea istoriei în funcţie de interesele unor autocraţi cu pretenţii de semizei, Orwell a apărat tocmai acest drept la memorie, la păstrarea acelor distincţii fundamentale dintre bine şi rău în a căror absenţă, totul, inclusv exterminările în masă, este permis.

Carte tragică şi demistificatoare, scrisă de un intelectual îndrăgostit de libertate, „Omagiu Cataloniei” aparţine acelui gen pe care Lionel Trilling, distinsul gânditor american, l-a numit al răscrucilor însângerate, unde literatura se întâlneşte cu politica.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com

Al 3-lea Festival Internaţional de Film de Arhitectură Urbană de la Istanbul

iunie 28th, 2009

3RD ISTANBUL INTERNATIONAL ARCHITECTURE AND URBAN FILMS FESTIVAL 5-11 October 2009

The Chamber of Architects of Turkey (CAT) has been conducting a highly involved struggle aimed at developing the architectural culture, protecting
the historic heritage and improving the quality of life since its inception in 1954 till our present day.

In order to add a new dimension to these efforts, it has been decided to initiate a new organization from 2007
onwards under the title of “Istanbul International Architecture and Urban Films Festival”. It is the objective to ensure an active participation of
everyone who is interested in the sphere of films, most of all the architects.

This festival is being planned within the context of “Celebration of Architecture and City” realized by the CAT Ist! anbul Metropolitan Branch for the “World Architecture Day”, which is celebrated jointly by 1,200,000 global members of the Union of International Architects (UIA) annually on each first Monday of October.

As is well known, the Chamber of Architects of Turkey had successfully hosted the “22nd World Congress of Architecture” of the UIA in Istanbul in July 2005. This highly successful organization had been much appreciated in the world and had received very favorable press coverage.

This festival aims at sponsoring films produced on the subject of architecture and city, encouraging new productions, and exposing admirable examples of films to the audiences. Additionally it foresees to prepare the
environment for the meeting together of the architects, the film directors and other experts in Istanbul within the context of this activity, consequently to introduce the concept of! architectural culture to wide sections of the public.

Documentary and animation films will be allowed to compete within the scope of the festival. The submitted films shall be eliminated through a preliminary screening and those that are selected shall enter into a
competition. At the same time numerous discussion sessions and other activities shall be programmed in order to provide an interchange of ideas among the participants.

The deadline for application is 15 August 2009.

Each of the best documentary and the best animation films shall be awarded 5000 Euro prize.

For further information and the program and application procedures: www.archfilmfest.org

Application Address

Chamber of Architects of Turkey
Istanbul Metropolitan Branch
Yildiz Sarayi Dis Karakol Binasi
Barbaros Bulvari – 34349 – Besiktas Istanbul TURKEY

T: +90-212-227 69 10

F: ! +90-0212-236 85 28

source: uia, oar

Jocul la două capete al partidului cu trei aripi

iunie 28th, 2009

Tocmai ce mă pregăteam să combat serios pe teme de învăţământ, pentru că acesta mi se părea subiectul săptămânii, după ce preşedintele s-a împiedicat – din greşeală, presupun – de dilema educaţională filosof vs tinichigiu.

Mă pregătisem să explic, cu exemple şi argumente, de ce aceasta este o falsă dilemă, provenind dintr-o problemă prost pusă, şi îmi făcusem serioase notiţe pentru demonstraţie.

Aveam de gând să strig sus şi tare cât de falsă e ideea – pe care o are mediul privat sau cei care absolvă studii tehnice, că şcoala românească ar scoate mari gânditori teoretici, care rup lanţul prin universităţile lumii, iar singura noastră problemă ar fi că toţi potenţialii tinichigii s-au apucat de filosofie – de unde şi soluţia simplă: să dăm mai multe locuri la liceele industriale.

De fapt, după cum ştie oricine a avut ocazia să evalueze calitatea produselor de masă (deci, nu a prototipurilor şi seriilor speciale) ce ies din şcoala românească, problema noastră reală este că n-avem nici tinichigii, nici filosofi. Abilităţile generale de gândire logică, exprimare coerentă, înţelegere a unui text scris şi automanagement profesional sunt la fel de proaste ca şi capacitatea de a pune trei şuruburi la locul lor fără să le bagi strâmb şi să le strici filetul (caz păţit de mine la autoservice).

În România lipsesc şi Kant, şi meşterul Johann; în locul lor îi avem în schimb pe Gogu-cetăţeanul, care sună la radio FM să se esprime democratic, dar nu se înţelege nimic, şi pe Dorel. Iar tema relevantă pentru reforma învăţământului nu este proporţia optimă de Gogu şi Dorel în societate, ci cum să facem ca ei să nu mai plece din şcoală analfabeţi funcţional (adică ştiind să citească, dar neputând înţelege ce au citit); cum să redăm demnitatea şi atractivitatea şcolilor în care se învaţă o profesie manuală; cum să arate programa şcolară astfel încât adolescenţii să nu înveţe doar meseriile existente azi, ci să fie capabili să înveţe singuri o nouă meserie peste douăzeci de ani – eventual una care azi nu există; şi cine anume să predea în aceste şcoli nu doar conţinuturi şi tehnologii, ci şi o anume atitudine pro-activă şi autonomă în viaţă, din moment ce corpul profesoral însuşi se erodează treptat la acest capitol.

Dar în primul rând, cum reformăm un sistem educaţional care acum lucrează la grămadă, pentru a-l face să distingă profesorii buni, cu rezultate, de ceilalţi, şi a-i remunera în consecinţă. După ce stabileam aceste repere, ceea ce nu e deloc uşor, venea în mod firesc şi discuţia pe bani, care în acest an de criză este una importantă: ce se poate tăia şi de unde, ce păstrăm şi ce nu. Din păcate, după cum se întâmplă la noi, temele minore acoperă sistematic pe cele majore.

A fost suficient ca doi-trei lideri PSD să iasă în public cu declaraţii de o virulenţă fără precedent la adresa unor parteneri de coaliţie, lansate savant şi deliberat către presă în timp ce ei se făceau că nu ştiu că sunt înregistraţi, pentru ca toată lumea să lase deoparte treburile serioase şi să se repeadă în direcţia în care expertiza analitică în România e maximă: mahalaua şi înjurătura.

În loc ca împricinaţii – dl Mazăre, dl Geoană, plus amfitrionul, dl Dragnea, care a organizat corporate-retreat-ul la Turnu-Măgurele pentru a-şi asigura funcţia de secretar-general al partidului – să fie chemaţi să explice nu conţinutul, ci stilul declaraţiilor, comentatorii s-au repezit salivând la aşa ocazie, bocind coaliţia de guvernare şi făcând adevăraţi eroi media din cei trei.

Pe fond, picnicul teleormănean al PSD nici nu aduce mare schimbare în strategia electorală pentru anul 2009: aripa sincer antiguvernare, gen Iliescu- Năstase, e lăsată să bombăne în surdină şi din când în când e chemată la microfon; aripa ipocrit-antiguvernare, gen Mazăre-Dragnea-Vanghelie, ţipă în gura mare la televizor că gata, azi-mâine ieşim, dar în realitate şi-a plantat bine-mersi miniştri şi oameni prin deconcentrate, şi staţi fără grijă, că nu se dă dusă de acolo; iar aripioara pro-guvernare, în frunte cu Dan Nica, e pusă să stea pe scaunele de ministru, să facă ciocul mic şi să încerce să le servească pe celelalte două cu resurse şi protecţie juridică, pe cât se poate.

Deasupra tuturor pluteşte eteric dl Geoană, care vrea să fie opoziţie cu sufletul în rai, dar guvernământ cu buzele unse. Acesta a fost jocul din ianuarie încoace, iar zilele acestea PSD n-a făcut decât să treacă din viteza a doua într-a patra. Nu ştiu cât de eficient va zburătăci electoral această arătare cu două capete şi trei aripi, dar ce mi-e clar este că, în devălmăşia care va urma, praful se va alege de orice discuţie serioasă pe teme de interes public.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Când totul devine farsă

iunie 28th, 2009

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi.

Avem un talent imbatabil de a transforma totul în comedie de prost gust şi farsă. Comemorarea celor 20 de ani de la mineriada din iunie 1990 nu doar că a trezit interesul a puţină lume, dar revoluţionarii şi victimele mineriadelor s-au îmbrâncit între ei, de parcă ar fi participat la luptele lor de pe baricade diferite, nu similare. Şi pentru că nu era suficient, ne-a oferit şi Justiţia o surpriză scoţându-l de sub urmărirea penală pe artizanul mineriadelor – evenimentul din iunie 1990 a fost penultimul dintr-un şir ce părea încheiat în septembrie 1991, cu debarcarea guvernului Roman, dar s-a sfârşit abia în 1999, cu marşul asupra Bucureştilor, încheiat cu pacea de la Cozia, al lui Miron Cozma. De altfel, dintre toţi vinovaţii majori ai acestor evenimente cu care am speriat mapamondul, Luceafărul huilei e singurul care a făcut un oarece stagiu în închisoare.

Trebuie să recunosc că Justiţia s-a mobilizat exemplar vreme de două decenii pentru a-i scăpa de puşcărie pe dl Ion Iliescu&acoliţii săi. Un şir întreg de procurori incompetenţi şi/sau şantajabili au bătut apa în piuă în dosarele mineriadelor, ca şi în cele ale Revoluţiei, pentru a produce un şir la fel de mare de „erori de procedură“ care, firesc, au tot reîntors mereu dosarele la faza urmăririi penale, salvându-le de confruntarea cu instanţele. Ultimul, procurorul militar de trist renume, dl Dan Voinea, a fost şi cel mai „eficient“, amestecând după o reţetă genială declaraţiile şi interviurile acuzatoare cu cele mai spectaculoase „erori de procedură“, demne de un Gâgă, ceea ce şi este. Astea nu l-au împiedicat să plece din post cu o pensie uriaşă. Dacă ar avea un dram de onoare, aş spera că va aprinde măcar câte o lumânare pentru victimele atrocităţilor, de vreme ce practic, lăsându-le fără dreptatea făcută, le-a ucis a doua oară. Dar dacă ar fi avut dramul acela de onoare, s-ar fi comportat cu totul altfel în calitate de procuror!

Dar asta ţine de trecut, menit să zacă în obscuritate, ceea ce nu va rămâne nerăzbunat. Tot ceea ce nu merge şi nu va merge este cauzat în mare parte şi de aceste chestiuni nelămurite. Nu scăpăm însă de bâlci, comedie şi de farsă nici când venim în fierbintele prezent. Numele său este criză. Şi, pe fond de criză, partidele nu-şi găsesc altceva mai bun de făcut decât să se certe, mai ales cele aliate, şi să dea spectacole de prost gust. Dacă PDL a dat lovitura cu „fenomenul EBA“, nu s-a lăsat nici PSD, punând a doua oară în scenă „scrisoarea pierdută“ – prima dată, cu stenogramele, îşi rezolva ceva probleme interne, acum, cu înregistrarea, se ocupă de aliaţi! PNL pare să nu-şi mai revină din criza pierderii guvernării şi se zbate între neputinţele dlui Antonescu, activ în declaraţii fără efect, şi un fel de dor de dl Tăriceanu. Între timp, europarlamentari cum au fost ajutaţi să ajungă, cei doi comici vestiţi ai micilor ecrane, dnii Vadim şi Becali, şi-au reluat energic spectacolele. Ungurii, ca de obicei, stau cuminţi şi-şi văd de interesele lor.

Bat în lemn cât de tare pot, dar dacă lucrurile continuă în acest stil – nu văd cine l-ar putea schimba! -, ne îndreptăm către un frumos tur doi al prezidenţialelor cu dnii Băsescu şi Vadim Tudor protagonişti. Şi farsa va fi completă. În 2000, mai părea dramă.

UE este ataşată de Belarus, dar rezervată faţă de RM?

iunie 28th, 2009
Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?Nu mai e Lukașenko un paria în ochii UE?

Comportamentul UE faţă de fostele republici ex-sovietice, RM şi Belarus, suferă transformări conjuncturale esenţiale. Astfel, Chişinăul care încalcă flagrant Acordul de facilitare a regimului de vize şi readmisie, prin aplicarea selectivă a vizelor pentru cetăţenii României, se bucură de o atitudine destul de reticentă din partea UE. În timp ce în relaţie cu Belarus, Bruxellul dă dovadă de efervescenţă politică accentuată.
Belasul “debusolat”

Disonanţa strecurată în dialogul Minskului cu Moscova conturează un cadru de manevră totalmente nou pentru UE. Tensiunile ruso-belaruse formate pe fondul crizei “laptelui” riscă să se aprofundeze ca urmare a neachitării datoriilor Minskului pentru gazele naturale ruseşti de la începutul acestui an. Această situaţie este convenabilă pentru europeni, care intenţionează să realizeze tranzacţii cu regimul lui Lukaşeko pentru a-l atrage mai activ în Parteneriatul Estic, urmărind scopul democratizării societăţii beloruse şi atragerii ei în procesul de integrare europeană.

În acest sens, în cadrul vizitei de la Minsk din 23 iunie, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaţii externe, a promis acordarea a 10 mln. de euro, solicitând în schimb realizarea a 5 puncte cruciale menite în consecinţă să confere eligibilitate Belarusului în ochii instituţiilor financiare europene şi internaţionale, dar şi să creeze oportunităţile necesare pentru deblocarea proceselor democratice în “unica dictatură” din Europa. Prescripţiile formulate se referă la: reformarea legislaţiei electorale în corespundere cu standardele OSCE şi antrenarea lui în viitoarele alegeri; libertatea expresiei; libertatea la asociere; îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul înregistrării organizaţiilor neguvernamentale; soluţionarea problemei deţinuţilor politici. Deşi, cerinţele europenilor constituie “ameninţări” la adresa stabilităţii sistemului politic cimentat de A. Lukaşenko, constrângerile Rusiei par a fi mult mai periculoase: problema gazelor naturale, piaţa rusească de desfacere, intolerenţa oficialilor ruşi faţă de figura lui Lukaşenko şi încercările lor de a găsi o înlocuire regimului lui.

Acest context defavorabil implică o serie de contrabalansări din partea ”verticalei puterii beloruse”. Pe de o parte, Lukaşenko va încerca să păstreze relaţii suportabile cu o Moscovă tot mai exigentă, invocând imperativitatea Belarusului ”dictatorial” pentru Uniunea Rusia-Belarus şi funcţionalitatea Organizaţiei Tratatului Securităţii Colective şi a forţelor ei operaţionale. Pe de altă parte, apropierea de UE va fi foarte lentă în materie de transformări democratice, cooperarea reală fiind centrată de Lukaşenko pe domeniile economiei, securităţii energetice, mediului înconjurător, liberalizării regimului de vize etc. În acest fel, regimul lui Lukaşeko va încerca să creeze energii alternative celor ruseşti pentru menţinerea sa la putere.

“Dependenţa” comunistă

Spre deosebire de liderul belarus, Voronin se află în dependenţă practic echivalentă atât faţă de Rusia, cât şi de UE. Jocul electoral al comuniştilor cu atragerea masivă a factorului rusesc exprimă perfect această relaţie. Iar declaraţiile lui Voronin, înainte de vizita de la Moscova din 22 iunie, indirect legată şi de comemorarea zilei începutului celui de-al doilea Război Mondial, reiterează importanţa egală a ”parteneriatului strategic cu Rusia şi a obiectivului de integrare europeană”. În schimbul loialităţii sale de moment, soldate cu promiterea unei sume de 500 mln. de dolari, Voronin se asigură că va convinge o parte cât mai mare de electorat să voteze PCRM, totodată, asigurându-şi în caz de succes electoral întâietate faţă de Tiraspol în reglementarea transnistreană. Pe lângă loialitate politică, PCRM-ul garantează neutralitatea RM, integrarea economiei moldoveneşti în cea rusească şi facilitarea intereselor economice ruseşti în RM (intenţii developate în cadrul Consiliului Economic al CSI desfăşurat recent la Chişinău şi în cadrul deplasării lui Voronin la Moscova).

Atitudinea UE faţă de RM contează mai puţin pentru PCRM, deoarece acesta este conştient de faptul că el asigură menţinerea unui anumit status-quo în problema transnistreană. Importanţa acestui fapt pentru Bruxelles se datorează în mare parte amintirilor recente despre războiul din Caucaz şi impactul acestuia pentru securitatea şi stabilitatea la Marea Neagră. De asemenea, factorul românesc actualizează în permanenţă demersul european pentru RM, iar aceste aspiraţii sunt extrem de populare în comunitatea moldoveană. De aceea, comuniştii trebuie să susţină retorica pro-europeană, delimitând-o însă clar de poziţia politică faţă de România. Totodată, beneficiile economice ale relaţiilor cu UE sunt incomensurabile pentru comunişti, care şi din această perspectivă sunt obligaţi să adopte lozinci europene, chiar dacă sunt fictive.
Promisunea Rusiei de a “face donaţii” pentru RM este simptomatică şi carecterizează raza de penetrare la care poate ajunge aceasta pentru a dicta mersul politicii interne pe spaţiul post-sovietic (asemenea promisini financiare au primit şi Armenia, Kîrghistan, Belarus).

Deşi UE este tentată să-şi asume responsabilităţi legate de Europa de Est, din cauza eterogenităţii sale, ea acţionează mai puţin pragmatic. Or, Bruxellul promite diverse genuri de ajutor unor aşa state ca Belarus (închise şi autoritare) pe baza unei condiţionalităţi fără precedent, dar în cazul RM- contra-oferta unor alegeri corecte, respectarea drepturilor omului, libertatea exprimării etc. este un Acord bilateral mai ambiţios (care de altfel este asigurat în conformitate cu Parteneriatul Estic). Perpetuarea unei asemenea abordări vizavi de Europa de Est ar putea cauza eşecuri geopolitice serioase pentru UE nu numai în RM sau Georgia, dar şi în Ucraina şi Belarus.

Bursa Gabriela Tudor – pentru manageri culturali români

iunie 28th, 2009

O bursă anuală în valoare de 3500 lire sterline pentru manageri culturali români

In memoria Gabrielei Tudor

Conferinţă de presă
Marţi 30 iunie 2009

Fundaţia Gabriela Tudor, Bucureşti în parteneriat cu Fundaţia Ratiu, Londra lansează în memoria Gabrielei Tudor o bursă anuală în managment cultural, menită să ofere oportunităţi de perfecţionare profesională la nivel european.

Dispărută, prea curând, în ianuarie 2009, Gabriela Tudor a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea scenei artistice româneşti prin iniţiativele şi proiectele realizate şi prin sprijinul direct acordat artiştilor şi organizaţiilor culturale. Gabriela Tudor a fost absolventă a Academiei de Studii Economice (1980) şi a C ertificatului European de Administare a Proiectelor Culturale « Marcel Hicter » de la Bruxelles (1995). Imediat dupa revoluţie, s-a alaturat echipei conduse de Ion Caramitru la UNITER unde a activat în calitate de director de relaţii internationale. Intre 1992 – 1997 a colaborat cu Corina Şuteu la deschiderea primului teatru de proiecte culturale „Theatrum Mundi” şi ulterior la implementarea la Institutul Francez a primului Master European în management cultural „Programul E C UMEST”. A fost membră fondatoare şi presedinte al Fundaţiei culturale Proiect DCM (1997-1999), organizaţie cu care a iniţiat şi realizat diferite proiecte culturale în zona dansului contemporan. Ca director al Fundatiei Pro Helvetia în România (ulterior Programul Cultural Elveţian în România), în perioada 1999 – 2008 a contribuit la promovarea şi realizarea unor proiecte inovatoare în toate domeniile artistice. A iniţiat programe de rezidenţe şi schimburi artistice, a incurajat scena de arta contemporană independentă, producţia de spectacole şi a sprijinit organizarea de festivaluri de dans, muzică, teatru, arte vizuale şi film. In 2007 a fondat şi a pus bazele „United Experts”, marca de calitate menită să ofere servicii de coaching şi consultanţă culturală, al cărui director a fost până la trecerea în nefiinţă.

Prin amabilitatea Uniunii Teatrale din România, acest program va fi prezentat pe larg în cadrul unei conferinţe de presaă speciale, care va avea loc în data de marţi 30 iunie 2009, începând cu ora 12.00, la sediul UNITER din Bucureşti din Strada George Enescu nr. 2–4, Sector 1.

Bursa Gabriela Tudor îşi propune să păstreze vie memoria Gabrielei Tudor şi în acelaşi timp să contribuie la perfecţionarea şi motivarea managerilor culturali din România la început de drum. Bursa in valoare de 3500 £ va fi acordată anual şi se va desfăşura în Marea Britanie.

La conferinţa de presă găzduită de preşedintele UNITER, Ion Caramitru, şi Aura Corbeanu (vicepreşedinte executiv UNITER), vor participa Irina Cios (manager cultural şi curator Centrul International pentru Artă Contemporană), Ramona Mitrică (director Fundaţia Ratiu din Marea Britanie) şi Cosmin Manolescu (director executiv al Fundaţiei Gabriela Tudor).

Cu ocazia conferinţei de presă vor fi prezentate informaţii detaliate despre bursă, despre programul de evenimente artistice ce vor avea loc la Bucureşti şi Sinaia între 3 – 5 iulie dedicate memoriei Gabrielei Tudor şi va fi lansat situl internet www.gabrielatudor.ro.

Bursa Gabriela Tudor este oferită de către Fundatia Ratiu din Londra şi United Experts cu sprijinul financiar al Programului Cultural Elveţian în România şi a fost implementată cu sprijinul donaţiilor făcute de catre Voicu Rădescu & Green Hours 22, Carmen Vioreanu, Irina Barbalată, Miki Branişte, Ioan şi Liana Tugearu, Dan Bartha, Doina Barbu, Fundaţia AltArt, Elisa Fuchs, Helene Kuendig, Urs Stussi, Ina Boesch, Christine Masserey, Thomas Stauffer, Walo Landolf, Petra Bischof, Virgil Mărgineanu, Thomas Kugler, Natalia Volchenko, Vlad Tudor, Radu Boureanu, Thierry Dumas, Damiano Foa şi Oracle Network of European cultural managers.

Pentru a afla mai multe detalii şi pentru a vă înregistra la conferinţa de presă, vă rugăm să ne contactaţi la adresa de e-mail bursa@gabrielatudor.ro, persoana de contact Cosmin Manolescu.

sursa: comunicat de presă

Vis de cristal

iunie 28th, 2009

O şoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câţiva paşi de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracţii de lumini,
Prin picături de apă viaţă, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, şerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
– M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecţiei tale cu cuvântul,
Transparenţă, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colţ pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spaţiu, materie dizolvată,
Săgeţi de foc, parfum mistuitor de noi.

Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobeşte chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scânceşti, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ţi lină naşte comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.

– Apără-mă – murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite –
Sunt lavă şi vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creaţia, divinul mă îmbrăţişează şi mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!

Zvâcnetul desenează vapori ondulaţi, valurile furtunii
Preanunţată de vocea haosului, univers-metronom.
– Cunoşteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte –
Lacrima ta, din ochiul meu…
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naşte floarea roşie, mă soarbe în contracţii de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muşti mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.

Raze erup din fisura întunecată a concepţiei momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supţi de petale umede,
Cascade de dezlănţuiri.
– Dă-mi roua nopţii – îmi şopteşti,
Pierdută în tine.

Din inimă

iunie 28th, 2009

în foşnetul de cifre să dispar,
n-am fost decât o urmă de tăcere…
viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,
unde ne sfârşeşte din durere.

„cândva” mi-a fost o vreme fără vreme,
sincopa mi-a cântat de două ori…
şi de atunci ea nu se mai teme,
zâmbind prin milioane de fiori.

tresaltă anotimpuri în culoare,
dintr-un pastel scrisori cum reapar
le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare…?
cum au murit, acuma trăiesc iar.

n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,
inconştienţa doare când te minte…
din prea multă iubire, el s-a plictisit,
iar eu rămas-am surdă la cuvinte.

întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,
tu inimă, ai acum puterea…
resetează planul prin care ai renaşte,
învăţând să îţi iubeşti vrerea.

azi e un mâine rătăcit care suspină,
ieri a trecut pe-aici un călător…
eu am ajuns… şi îl aştept să vină
să-mi dăruiască partea de care-mi este dor…

vol. Şoptit de Dumnezeu

METODA LUI EMIL CONE

iunie 28th, 2009

m-am dus ca la farmacie…
pe reţeta mea scria „iubire”…
dar el mi-a spus: nu avem!
te vei sacrifica pentru familie!
ăsta o să fie sfârşitul meu?
să-mi tai aripile şi să mă ascund,
să-mi iau visele şi să le vând?
să mă arunc? da… totul să semene
cu o viaţă de robot…
ştiu… roboţii nu fac dragoste!
ei nu privesc cerul…
nu aleargă după speranţe!
ei nu înţeleg rostul mângâierii…
pentru că nu au suflet! nu au suflet!
o să îmi fie greu, dar nu imposibil
să trăiesc fără medicamentul dulce.
şi voi inventa fiecare anotimp,
fiecare pas, fiecare alunecare…
voi crede în nebunia lui Einstein.
„să faci acelaşi lucru de mai multe ori
şi să aştepţi rezultate diferite”.

12 aprilie 2009, 13:15

Doresc

iunie 28th, 2009

Doresc să-ţi dau întregul cer
Cu stele şi-a lunii corăbioară
Şi-al zilei orbitor taler
Ce aur zarea împresoară.

Doresc să-ţi dau un unicat
Cum nimeni n’avut niciodată
Grăunţ’abisului uitat
Din care lume’a fost creata.

Doresc mânuţa ta s-o ţin
Pe-a Cale a Laptelui plimbare
Plutind pe-un nor în zboru-i lin
În clipa unui veac de-uitare.

Provincialita: o boală incurabilă?

iunie 28th, 2009

Istorie & etimologie

La origine, prin termenul provincie era desemnat orice teritoriu cucerit de romani în afara peninsulei italice, organizat conform principiilor metropolei şi supus legilor acesteia. Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o unitatea cultural-geografică a unei ţări sau o subdiviziune administrativă a acesteia. În timp, acest al doilea sens a ajuns să distingă practic orice localitate sau teritoriu din afara capitalei. Dar nu despre asemenea lucruri va fi vorba în acest articol.

Ca să fiu limpede, pe lîngă acest sens geografic-cultural şi demografic al provinciei, cu adjectivele ce-i sînt asociate, care nu au nimic infamant, servind doar la distingerea operaţională faţă de metropolă, există şi ceea ce putem numi mentalitatea provincială, care este un fel de boală a minţii, cronică dar cu pusee acute, care face ravagii în orice formă s-ar manifesta. Or, aceasta nu are nimic cu vreo repartizare geografic-spaţială, bîntuind cu energie pretutindeni, fără niciun fel de prejudecăţi. Nu doar la noi, desigur, dar parcă sînt tentat să cred că poetul avea dreptate atunci cînd formula concluzia „ca la noi la nimenea”, pentru că, aici, mentalitatea cu pricina este răspîndită “democratic”, cu impecabil spirit gospodăresc, din inima inimii capitalei şi pînă în sătucul de unde se agaţă harta în cui, în toate domeniile vieţilor noastre private, dar mai cu seamă în cele ale vieţii publice, ceea ce este infinit mai grav.

Provincialismul care sufocă

În opinia mea, cel mai mare şi mai înverşunat inamic al nostru nu este nici înapoierea economică, nici sărăcia endemică, nici democraţia găurită precum steagul la revoluţie, nici clasa politică hapsînă şi incompetentă, nici intelighenţia nombrilistă, arareori competentă şi mai tot timpul inadecvată, ci chiar această maladie a spiritului care, de fapt, le-a făcut, le face şi, din păcate le face şi de acum încoace, pe toate celelalte – şi încă multe altele! – nu doar posibile, ci de-a dreptul înfloritoare.

Provincialismul are drept principale semne de identificare micimea mizelor, mediocritatea demersurilor practice şi inetelectuale şi inexistenţa soluţiilor efective, înlocuite cel mai adesea, cumva dihotomic dar complementar, cu autoglorificărilor sau, din contra, cu bocetele şi autovictimizările. Poate din acest motiv, teorile conspiraţioniste găsesc în mentalitatea provincială un teren mai fertil decît cernoziomul pentru marile culturi de cereale.

Mentalitatea provincială se infiltrează în cele mai înguste spaţii libere şi în minţile nu neapărat rău mobilate, probabil pentru că natura are oroare de vid!, şi, încet-încet, ocupă întreg spaţiul public, controlează totul, sufocă totul, de la bunele intenţii pînă la spiritul critic şi evaluativ. Ai putea crede că obstacolul său redutabil ar putea fi intelectul, cu nobila sa calitate inteligenţa, dar pentru aceasta ar fi nevoie de un intelect liber şi de unde naiba acesta, cînd unii dintre cei mai eficienţi purtători şi propagatori ai mentalităţii provinciale sînt, Doamne iartă!, chiar unii dintre intelectualii noştri cei mai glorioşi?! Prin urmare, la ce ne-am putea aştepta, cum am putea scăpa din braţele sufocante ale provincialismului, cînd ceea ce, în principiu, se opune devine, prin nu ştiu mutaţie alchimică, printr-un fel de viclenie a raţiunii, cel mai bun, cel mai fidel aliat?

Ca să fie clar!

Am senzaţia că rămîn la un nivel prea general, dacă nu cumva, horribile dictu!, de-a dreptul filosofic! Ca să nu provoc vreo suferinţă preşedintelui şi intelocraţilor acreditaţi la Cotroceni, se cuvine să trec mai degrabă la ilustrări, la exemple. Ca să fie clar, cînd minţile se lasă cotropite de conspiraţionism trebuie căutată mentalitatea provincială la fundamente. La fel stau lucrurile şi în cazul rasismului – e provincial, de pildă, să te revolte formula „toţi românii sînt hoţi” dar să apaluzi cu ambele mîini „toţi ţiganii sînt hoţi”! –, antisemitismului, sexismului, machismului şi al unei liste întregi de asemenea „isme”. Cînd cineva, fără analiză, fără a preciza despre ce fel de stîngă este vorba, decretează că „stînga e sinistră”, mizînd pe un facil joc de cuvinte împrumutat din italiană, tot despre provincialism este vorba. Nu altfel se pune problema cînd altcineva tratează global dreapta, fără a separa dreapta normală, democratică, de extrema dreaptă şi apoi combate energic această „dreaptă” imprecisă.

Tot provincialismul se manifestă şi cînd un preşedinte de ţară, în locul trebilor generale, se îndeletniceşte cu jocuri de culise, plantarea clientelei – nu contează dacă preponderent feminine! – în posturi şi sinecuri şi cu „aranjarea”, europeană sau locală, a beizadicilor! Sau populismul, cel fără limite şi fără de odihnă, ce este altceva dacă nu manifestarea prin excelenţă a provincialismului de factură politică. Tot din pricina acestei maladii atoatestăpînitoare asistăm la ciudata metamorfoză a intelectualului critic – singura formă legitimă de manifestare a intelectualilor, de altfel – în aşa-zişi intelectuali de curte şi profilaţi pe ode pentru binefăcătorii lor, care, de altfel, îi declasează cu „binefacerile”.

Sau, sau ce naiba am putea crede despre zecile de interpretări şi comentarii ale unei istorii literare recente, axate toate pe chestiunea fierbinte „cine este, cine lipseşte?”, cînd singurul lucru demn de a fi fost abordat public este cel referitor la fundamentarea, legitimitatea şi calitatea demersului ca atare? Ea nu devenea nici mai bună, nici mai proastă mai băgînd pe unii şi mai scoţînd pe alţii, deveme ce de la origini nu era altceva decît „o prelungire a FSN-ismului care a dominat viaţa noastră publică întîrziindu-i emanciparea cu efecte pînă în ceasul de faţă, ba chiar cu risc de reinstaurare”, după cum sună singura observaţie sagace citită de mine în toată presa culturală din ultimele vreo şase-şapte luni! Trebuie să spun că aparţine lui Alexandru George, spre lauda sa. Mai trebuie să spun că e prea optimistă. Nu există nici un risc de restaurare, pentru că fesenismul, numele de astăzi al provincialismului, nu ne-a părăsit niciodată.

Ce am putea opune?

Spiritul critic, disociativ şi evaluativ, visul inteligenţei libere. Dar acestea, cînd se manifestă, dacă se mai manifestă, primesc împotrivă-le riposta acerbă, continuă şi foarte unită a fesenismului de toate nuanţele şi intensităţile, ale provincialismului atoatestpăpînitor! Acelea sînt calităţi care au făcut posibilă democraţia liberală – societatea aceea prosperă, liberă, exuberantă, diversă, policromă, care ne place atît de mult cînd mergem în foarte multe locuri din lume – şi care o menţin.

Vom putea vorbi despre aşa ceva la noi atunci cînd vom transforma „provinciile”, cu provincia maximă care este capitala, în nişte provincii ale spiritului. Dar, pînă atunci, mai va, babă!

Procuratura din RM cere lichidarea adresei www.UNIMEDIA.md

iunie 27th, 2009

Portalul de știri UNIMEDIA ar putea rămâne fără numele său pe internet – www.unimedia.md. Acest lucru poate deveni realitate, după ce Procuratura mun. Chișinău a sesizat întreprinderea de stat “MoldData”, despre plasarea la 6 aprilie 2009 pe site-ul UNIMEDIA a unor comentarii ale vizitatorilor, care, potrivit Procuraturii, “defăimează Republica Moldova, cheamă la violență și dezordini în masă” și reprezintă “chemări publice la răsturnarea și schimbarea prin violență a orânduirii constituționale în Republica Moldova”.

Ca urmare, la 26 iunie 2009, întreprinderea de stat “MoldData” a expediat o scrisoare oficială la adresa UNIMEDIA (vezi mai jos), în care avertizează portalul nostru de ștri cu “o iminentă reziliere a numelui de domeniu pe motivele invocate în sesizarea procurorului”, în cazul în care va admite pe viitor publicarea pe www.unimedia.md a “informației ilegale”.

Amintim că la 9 iunie, Procuratura mun. Chișinău a cerut explicaţii timp de o oră şi 24 de minute de la Tudor Darie, directorul general al New Media Group, referitor la comentariile vizitatorilor publicate pe portalul de ştiri UNIMEDIA şi referitor la ştirea despre mişcarea anonimă „Ciclon”, în care deputaţii din opoziţie erau ameninţaţi cu moartea dacă vor vota pentru alegerea unui preşedinte propus de către Partidul Comuniştilor.

Procuratura municipală s-a arătat interesată dacă prin comentariile vizitatorilor, UNIMEDIA nu a încălcat careva puncte din contractul încheiat cu compania de stat MoldData, prin care i-a fost atribuit numele www.unimedia.md.

Amintim că în primăvara 2008 Procuratura Generală şi Serviciul de Informaţii şi Securitate au solicitat adresele IP ale vizitatorilor UNIMEDIA, după ce pe site au fost publicate mesaje anti-comuniste.

www.unimedia.md

Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Ilina Gregori, “Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze”

iunie 24th, 2009

Bucureşti, 23 Iunie 2009 – Joi, 18 iunie 2009, juriul Uniunii Scriitorilor din România, format din Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihailescu şi Cornel Ungureanu a desemnat cele mai bune lucrări de literatură apărute în anul 2008. Premiul pentru secţiunea de Critică şi Istorie literară i-a revenit Ilinei Gregori, pentru lucrarea Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. Este un premiu cu atât mai important, cu cât cartea Ilinei Gregori s-a impus în faţa unor opere de prestigiu, nominalizate în cadrul aceleiaşi secţiuni: Paul Cornea, Delimitări şi ipoteze, Dan Cristea, Poezia vie, Alexandru Muşina, Poezia: teze, ipoteze, explorari, Eugen Negrici, Iluziile literaturii române.

« Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar trebui să aflăm?» Aceste întrebări au stat la originea cercetărilor mele. Inventariind tot ce a scris Eminescu, nu ştim nici cum şi-a conceput el însuşi opera şi nici cine a fost el, autorul Operelor care i se atribuie acum. Analiza şi interpretarea scrierilor eminesciene trebuie să se îmbine cu reflecţia biografică; altfel spus, lectura «operei» să implice lectura «vieţii».

Dincolo de clişeele şi de prejudecăţile care s-au aşternut de-a lungul timpului asupra operei şi vieţii scriitorului, autoarea propune o abordare revigorantă şi bine documentată asupra „perioadei berlineze“ a scriitorului, cuprinsă între anii 1872-1874 şi a felului în care aceasta şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale ulterioare, demontând unele mituri bine înrădăcinate în istoria literaturii. Ilina Gregori vorbeşte despre viaţa cotidiană a lui Eminescu, pusă în relaţie cu opera sa, despre anumite slăbiciuni încă nemărturisite din biografia poetului, despre ultimii ani (de altfel, cei mai controversaţi) ai vieţii lui Eminescu, despre relaţia conturată la nivelul inconştientului între poet şi Carol I de Hohenzollern.

„Foarte bine documentat, mai ales în privinţa unei inaccesibile porţiuni de bibliografie germană, studiul Ilinei Gregori îşi delimitează iniţial un teritoriu la prima vedere – călinesciană, fireşte – steril, pe care-l va explora însă complet.“
România literară

„Pornind dinspre viaţă spre operă, Ilina Gregori propune o lectură lipsită de prejudecăţi nu doar a textelor, ci şi – la fel de importantă ca pondere – a contextelor urbane, culturale şi politice în care Eminescu s-a aflat în acei ani.
Studiul Ilinei Grigori se detaşează prin rigoare ştiinţifică, printr-o irepresibilă atitudine demistificatoare, dubitativă, a unui cercetător ce pune sub semnul întrebării toate locurile comune, respingînd sistematic lectura comodă şi asumîndu-şi dificila misiune de a descoperi lucruri noi acolo unde puţini mai cred că există ceva necunoscut.“
Observator cultural

„Captivante deopotrivă prin acurateţea informaţiilor şi prin speculaţie interpretativă, studiile Ilinei Gregori în care istoria şi biografia alternează cu teoria şi (psiho)critica literară se citesc cu delicii intelectuale şi cu sufletul la gură. Meritul absolut al Ilinei Gregori este că reuşeşte să-l elibereze pe Eminescu experimental, dar interogativ, din vitrina cu etichete a propriului mit. Rareori a fost Eminescu atît de enigmatic, de incitant şi de viu!“
Dilema veche

Absolventă a Universităţii din Bucureşti (1966), Ilina Gregori debutează în critica literară încă din timpul studenţiei. În 1970, se stabileşte în Germania, unde îşi continuă studiile (filozofie, romanistică, literatură comparată). Printre operele publicate, amintim: „Singura literatură esenţială“. Povestirea fantastică. Balzac – Villiers de l’Isle-Adam – Pieyre de Mandiargues, Rumänistische Literaturwissenschaft. Fallstudien zum 19 und 20, precum şi Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize.

sursa: comunicat de presă

“Jaffa” – arta între simbolistică şi realitate

iunie 22nd, 2009

În luna iunie a avut loc la Paris premiera filmului «Jaffa» o producţie franco-germano-israeliană în regia cunoscutei Keren Yedaya. Scenariul este semnat de Keren Yedaya şi Illa Ben Porat.
Regizoarea israeliană Keren Yedaya este cunoscută pentru «Mon trésor» filmul distins cu premiul «Caméra d’or» în 2004, primit în cadrul «Semaine de la critique» la Cannes, ea fiind premiată anterior cu Grand Prix de la SACD, cât şi Prix de la jeune critique, oferit de liceeni cât şi Prix «Regards jeunes», decernat de un juriu al tinerilor cinefili europeni.
Interpreţii dramei sunt: Ronit Elkabetz, Dana Ivgy, Moni Moshonov, Mahmud Shalaby, Roy Assaf, Hussein Yassin Mahajne, Lili Ivgy.
«Jaffa» este o istorie tragică de familie din «Jaffa» oraşul supradenumit şi «logodnica mării», nu departe de Tel-Aviv, locuit deopotrivă de israelieni şi palestinieni din 1948.

«Jaffa» poate fi un nou tip de «Romeo şi Julieta» aclimatizat într-un cadru atipic modern alimentat de relaţiile intercomunitare, al cărui final capătă o turnură totuşi credibilă în care dragostea imposibilă dintre o evreică Mali şi Toufik un palestinian acuzat de moartea involuntară a fratelui acesteia, poate deveni realitate.
Imaginile deţin o conotaţie superioară proporţională cu acţiunea iar finalul este realmente sublim prin simplitate şi mesaj.
O tonalitate remarcabilă o putem sublinia în jocul actorilor care au reuşit să se transpună perfect dincolo de subiectul melodramatic în personaje veridice şi să le dea un autentic contur umanist.
Totul deţine o forţă de expresie rar întâlnită, o violenţă în exprimarea emoţiilor personajelor de altfel caracterizantă întregului film, ce reuşeşte a delimita conflictele interasiale de ceea ce numim metaforic dragoste şi moarte.

De subliniat jocul actriţei Ronit Elkabetz într-un rol bine conturat, expresiv.

Film selectat oficial la Festivalul de la Cannes 2009.

Delimitari imaginare

iunie 22nd, 2009

Dintr-o data… Totul mi-a fost foarte clar.
S-a intamplat brusc, in timpul unui spectacol unde fusesem invitata si la care am tinut neaparat sa merg. Trebuia sa incerc sa ies din starea asta imposibila de neimplinire, agitatie, stress permanent si cu nervii intinsi la maxim.

Ma asteptam la o serata muzicala, linistitoare, in timpul careia-mi puteam pierde gandurile sumbre printe notele melodiilor, unde zecile de persoane pe care le cunosteam, pe care aveam sa le intalnesc acolo si cu care vrand-nevrand trebuia sa comunic cel putin la nivelul formulelor sterile de politete, ar fi avut rolul de a balansa, la exterior, golul imens din suflet.

Ma asteptam la un moment de evadare, nu la un motiv de scormonit adanc in propriile-mi ganduri, de care-as fi vrut sa ma pot indeparta macar pret de doua ore. N-a fost sa fie!

Aproape de sfarsitul spectacolului, unul dintre solisti a apelat la un truc binecunoscut pentru a starni interesul si entuziasmul audientei. A impartit imaginar sala in “dreapta”, “stanga”, “spate”, “fata”, dupa care a inceput sa intrebe: “ Heei, partea stanga, va place muzica?” “Daaa…” au raspuns dintr-o data cei din sectorul respectiv. Si a continuat: “…se poate si mai bine; heei, partea dreapta, sunteti bine?” …. Si raspunsul celui de-al doilea grup a depasit nu numai prin entuziasm dar si in decibeli reactia primilor. Apoi solistul s-a adresat celorlalti: “grupul din spate ce are de spus?” Cu promptitudine veni si raspunsul acestora, toti incercand din rasputeri sa se ridice la nivelul de entuziasm al predecesorilor, si in cele din urma: “grupul din fata, acceptati provocarea?” Si raspunsul a venit imediat, puternic, electrizant…. inclusiv din partea mea, ca luata de val….

M-am uitat mirata in jurul meu. Cum este posibil ? Cu doar cateva minute inainte formam toti o sala linistita, placuta, ascultand si cantand impreuna aceeasi muzica. Si doar cand solistul impartind publicul cu o linie imaginara a delimitat cateva grupuri, s-a dezlantuit competitia, lupta, incrancenarea, ambitia, gelozia, rautatea …… si tot restul.

Delimitarea, fie ea si imaginara si chiar daca eram toti, impreuna, in aceeasi sala, a trezit luptatorul, razboinicul, durul din fiecare.

O demonstratie perfecta a cauzelor problemelor noastre de fiecare zi.

Raspunsul clar la o intrebare care-mi ramasese agatata in minte si care m-a chinuit destul de mult in ultimele cateva saptamani: de ce atat de multa suferinta? De ce atat de multa tristete? Poate parea destul de dramatic, dar, … exista! In mine si-n jurul meu este multa, multa suferinta!

Probabil ca in situatia actuala, nemaifiind sufocant legata de marea companie pentru care lucrez, am mai mult timp sa ascult…. sau poate simt eu mai acut ca oricand toate durerile? Sunt ele mai multe ca niciodata? Viata asta a mea, dupa cum mi se arata in ultima vreme, a devenit o lupta acerba de rezistenta…

Si ce aud in jur: probleme de cuplu, probleme grave de dependenta, incepand de la tutun si terminand cu dependenta de o anumita persoana, care, sub imperiul privirilor angelice si pisicite, capuseaza, manipuleaza si profita total de situatie, frustrari, certuri, barfe, lipsa apetitului sexual, inselaciuni de tot felul, lipsa banilor, caderea burselor, promisiuni desarte, dependenta de egouri stupide, minciuni, furtisaguri, “..uite, nu vrea sa avem copilul nostru”, … “a ales sa ramana cu cealalta…”, dorinte si asteptari pierdute. Tristete si durere. Mult prea multa tristete si durere. Se mizeaza prea mult si prea periculos. Si luam lucrurile mult prea personal. Fiecare crede cu ardoare si convingere ca problema lui este cea mai mare, cea mai importanta, cea mai deosebita, cea mai dureroasa, si ca este slab si singur luptand impotriva lui si a tuturor, deodata si in acelasi timp. ..

Dar…. suntem toti in aceeasi sala, ascultam aceeasi muzica, populam aceeasi planeta.

Ne delimitam imaginar liniile care ne separa de ceilalti si ne ridicam tot imaginar ziduri inutile de protectie, granite personale.

Si nu ne oprim aici. Preferam sa ne inecam de unul singur in propriile dureri, emotii si incertitudini ca si cum ne-am scalda in cea mai albastra, limpede, curata si linistita laguna, cand de fapt dorim sa ne dezvaluim durerea, suferintele. Ne impiedicam constant in “el spune”, “si tu spui”, “eu cred” si “el a mai spus”, sau, “nu ar fi trebuit sa faca asta..”

Nu luam gandurile si temerile noastre mult prea in serios? Si cu restul, cum rezolvam? Adica, cu corpul nostru, ce facem? Uitam de el?…

Nu mai departe de ieri am lucrat mult la gym si apoi am inotat in nestire, aproape de epuizare. Mult peste puterile si limitele mele normale. Trebuia sa doara! Seara, nu am mai fost in stare de nimic. Inca imi simt toti muschii, sunt un pachet dureros in totalitate…. trup si suflet.

Mi-am depasit limitele ca si cand as fi vrut sa scap de toate gandurile negre, dar se pare ca nu am facut altceva decat sa accentuez durerea si s-o egalizez; intre trup si suflet.

Tot ce stiu este ca o sa treaca intr-un fel. Mai usor, mai greu, …. o sa treaca. La fel ca durerea musculara.
Asta este ideea? Tratam si trupul si sufletul la fel?
Emotiile, trairile se estompeaza si ele in timp si-ntr-un final dispar, uneori mai repede, alteori mai greu. Maine, peste o luna sau peste un an, totul o sa fie diferit.

Doar zbuciumul si durerea neimplinirii in iubire nu trece niciodata. Ramane si ne urmareste sfasietor o viata intreaga. E singura durere care nu are leac, care nu trece, indiferent cu ce surogat incercam sa ne pacalim.

Tot ceea ce putem sa facem este sa masam cu grija si cu iubire trupul pentru a indeparta durerea fizica.
Sa ne ascultam cu intelegere si iubire unul pe altul ca sa nu ne pierdem. Sa raspundem cu drag si deschidere iubirii celuilalt pentru a indeparta durerea sufletului.
Grija si iubire pentru trup si suflet.
Grija si iubire de la noi, pentru NOI …

…… doar suntem amandoi in aceeasi sala, la acelasi spectacol al iubirii noastre, ascultam amandoi aceeasi muzica…

Greu?

Se teme Liiceanu să combată homofobia?

iunie 22nd, 2009

Acum cand incep sa scriu acest articol au trecut numai cateva ore dupa scurta conversatie avuta de mine cu directorul editurii Humanitas, dl Liiceanu si ma grabesc sa-mi pun ideile desprinse din aceasta discutie in scris.

“Bookfest”-Bucuresti 2009 a fost un eveniment fara indoiala reusit, prezentand cea mai mare colectie de carte romaneasca pe care am vazut-o vreodata.
Varietatea titlurilor si a editurilor impresioneaza pozitiv. Numarul subiectelor abordate este foarte mare si probabil putini cititori vor remarca subiectele evitate de bookfest, sau titlurile cenzurate, desi ele definesc mai bine acest eveniment decat subiectele existente.

1. Cateva preferinte personale

Nu mi-am propus sa fac o prezentare exhaustiva a cartilor si nici nu ar fi posibil. Nici sa fac critica literara, ca nu pot si nici nur fi in intentia mea aici chiar daca as putea. Am remarcat insa un numar de carti despre care vreau sa spun cateva cuvinte.

Gasesc ca e un lucru foarte bun faptul ca bazele terapiei cognitive au fost prezentate pe intelesul cititorului mediu. Aici ma refer la cartea doamnei Irina Holdevici, intitulata “Psihoterapia cognitiv comportamentala: managementul stresului pentru un stil de viata optim”. Eu am avut mult de profitat in viata din citirea si aplicarea unor reguli desprinse din terapia cognitiva, si mai am destul de lucru in aceasta directie. Subiectele sunt prezentate intr-un stil accesibil, chiar daca cartea se adreseaza in primul rand medicilor. Oricine poate profita prin citirea acestei carti.

O carte pe care pana la urma am citit-o cu interes pana la sfarsit este “Privirea contesei Hahn-Hahn” de Peter Esterhazy. Autorul ungur este cunoscut in Romania si prin alte titluri, iar eu am apreciat umorul sau cand se refera la realitatile romanesti de dinainte de caderea lui Ceausescu. Pretextul cartii este o descriere a Dunarii si oamenilor care traiesc in apropierea ei.

Carti despre religie sunt de asemenea atragatoare: “Viitorul Religiei” de Richard Rorty si Gianni Vatimo precum si o encicopedie a religiilor lumii, scrisa de un preot si un colaborator laic al sau ar putea contribui la “culturalizarea” preotilor autohtoni romani, mai ales a celor “ortodoxisti”, daca acestia ar citi asemenea carti, sau pur si simplu carti in general. Este interesanta incercarea unora dintre autori de a scoate din culpa toate religiile lumii pe criteriul fals ca ele sunt bune, dar ca uneori au fost deturnate de altii (care?) ca sa propage crimele si in general violenta.

Cum vedeti pana aici m-am referit mai mult la autori internationali; asta este pentru ca literatura romaneasca ma dezamageste de fiecare data. Este o parere personala, evident. Nici aurolacii “spalati si livrati direct in camera de hotel a strainilor” ai lui Mircea Cartarescu, nici polologhia savanta (si “post-cronista”, as adauga), “filosofica”, a lui Andrei Plesu, despre homosexualitate, nu ma incanta. Evident ca nu contest gusturile celor ce admira si savureaza asemenea carti: este dreptul fiecaruia sa admire ce ii place.

As vrea sa adaug insa ca aprecierile mele la adresa acestor scriitori romani nu se refera la valoarea literara a cartilor lor, pentru judecarea careia nu am nici o pregatire, ci la ceea ce reprezinta aceste carti. De exemplu problema aurolacilor a fost de fapt o tragedie nationala, deoarece zeci de mii de copii fugiti de la casele lor au sfarsit-o murind alaturi de sobolanii de la canalizarea capitalei, fara ca nimeni sa-i priveasca multa vreme ca pe niste fiiinte umane. Introducerea senzationalismului ieftin nu face decat sa sublinieze culpa colectiva a societatii. Dar acest subiect nu este inca la moda, fiind suparator pentru “majoritarii literaturii”. Imi ramane inca in memorie ceea ce mi-a povestit o vara a mea, care a dat haine de schimb unor asemenea copii care cerseau haine si mancare la un bloc din Rm,. Valcea: toti oamenii “de bine” le-au trantit usa in nas, in timp ce minorii tremurau de frig si foame, uzi de ploaie. Nu a existat atunci nici intelegere si nici buna-vointa din partea crestinilor si necrestinilor romani.

2. Andrew Calimach si “Legendele iubirii”

Acest autor (“autohton” de data asta, in ciuda numelui) merita o discutie speciala, pe care nu pot sa o fac aici in cateva cuvinte. Voi mentiona totusi anumite lucruri. Pe numele sau originar Andrei Calimah, el se trage dintr-o veche familie greceasca emigrata in Tara Romaneasca dupa caderea Constantinopolului. El este cunoscut azi ca o personalitate importanta atat in lumea universitara cat si in alte medii, fiind o autoritate mondiala in studiul artei legate de sexualitatea lumii antice. Cartea aparuta in Romania, care poarte si subtitlul “Miturile necenzurate ale Greciei” are mare grija sa nu reproduca in titlu nici o referire la pederastie sau homosexualitate, spre deosebire de editiile americane si din alte limbi, pentru a respecta cenzura actuala autoimpusa de scriitorii din Romania si probabil pentru a nu starni clerul. Abia pe coperta din spate, cu litere mici, poate vedea cititorul despre ce subiect tabu in Romania este vorba in carte.

Daca titlul cartii nu spune mare lucru, in schimba desenul de pe coperta spune multe. El reprezinta (in reproducere dupa o scena celebra din antichitatea greaca) pe Zeus, zeul zeilor, rapindu-l pe Ganymede, un adolescent extraordinar de frumos, ca sa-l duca in Olimp, de unde troneaza, sa-l faca paharnic si iubit. Stim ca zeita Hera, (“nevasta Zeului”) nu a avut nimic de obiectat, tot asa cum nevestele grecilor din antichitate nu puteau obiecta nimic la comportamentul sotzilor lor lumesti. Alaturi de Ganymede se vede celebrul cocos, simbol al pederastiei la greci si celti. Lipsesc insa iepurele si marul, simboluri la fel de reprezentative.

Multi m-ar putea intreba de ce pun toate aceste informatii in articol. Raspunsul meu este legat nu numai de faptul ca aceste subiecte sunt tabu in Romania, dar si de faptul ca nu se poate concepe o intelegere a artei universale in absenta unor asemenea precizari. De exemplu, multi oameni neavizati privesc celebra pictura a lui Rembrandt “Rapirea lui Ganymede” fara sa inteleaga nimic. Acolo, Ganymede este reprezentat ca un copil neajutorat care face pipi in aer cand este rapit de vulturul-zeu. Ce fel de Ganymede este acela? Este vorba aici de razbunarea lui Rembrandt (un evreu traditionalist, evident homofob) pe artistii renasterii, care redescoperisera “iubirea masculina” a antichitatii. Pictura lui Rembrandt este ca un picior dat pe sub masa acelor pictori celebri care, la randul lor, nu puteau fi prea expliciti. Numai stiind toate acestea, putem privi pictura lui Rembrandt in adevarata ei lumina si sa-i intelegem sensul originar.

3. Editura HUMANITAS, lansarea cartii lui Virgil Ierunca “Antologia Rusinii” si raspunsurile domnului Liiceanu la intrebari

Domnul Liiceanu a fost prezent la lansarea mai multor carti, inclusiv despre Noica, dar ma voi referi numai la lansarea “Antologiei rusinii” carte care cuprinde texte din emisiunile lui Virgil Ierunca (si Monica Lovinescu) “Teze si antiteze la Paris” din perioada comunista. Discursul dansului, scurt dar precis, s-a referit in mod special la colaborationismul unor intelectuali romani cu Ceausescu, caruia i-au furnizat un fundament solid pentru dictatura sa. Dansul a mentionat ca nu se refera la politrucii oficiali ai regimului care se exprimau cu ciocanul si barosul, ci la “mancatorii unei materii vascoase, urat mirositoare si abjecte, care se foloseau de repere culturale de pe vremea lui Pericle ca sa aprobe in mod explicit dictatura lui Ceausescu”. Am citat din memorie, dar cred ca e foarte aproape de ceea ce dl Liiceanu a exprimat. Intr-adevar dansul nu a pronuntat direct cuvantul “rahat”, ci doar l-a sugerat.

Persoana avuta cel mai mult in vizor a fost doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga. Sunt convins si eu de vinovatia ei si a multor altora. Dar la sfarsitul discursului, i-am pus si eu cateva intrebari domnului Liiceanu, la care a raspuns foarte evaziv. “Domnule Liiceanu, exista rau facut prin actiune, si rau facut prin inactiune. Ce parere aveti despre faptul ca teoria evolutiei a fost scoasa din scoli, din sistemul de invatamant?” “Evident, nu sunt de acord cu asta” mi-a spus dansul pe soptite. Priertenii mei care stateau alaturi abia au reusit sa auda cate ceva. “Si nici un intelectual nu spune nimic” am adaugat eu. “ce vrei, eu nu pot face nimic” mi-a raspuns.

Eu am continuat: “Domnule Liiceanu, am vazut ca exista o bogata literatura contra anti-semitismului si va felicit si pe dvs pentru asta. Dar nu am vazut nici o carte despre homofobie” am continuat. “Va e frica de reactia clerului?” La care dl Liiceanu, vadit incomodat, a dat bir cu fugitii: “ce are clerul cu asta?” a intrebat el, dand bir cu fugitii.

Are destule, completez eu. Trebuie sa spun ca aceasta discutie a avut loc dupa ce dl Liiceanu a taiat microfonul , anticipand poate intrebari neplacute. O domnisoara care astepta la rand, dupa mine, sa puna intrebari, a fost respinsa automat de dansul.

4. In loc de epilog

Privind si auzind toate acestea, mi-a trecut prin minte ca situatia se aseamana foarte mult cu sofismul paradoxului lui Zenon: iepurele va trebui sa fuga de fiecare data pana ajunge la jumatatea distantei dintre el si obiectul tinta, generand astfel o infinitate de etape. Deci iepurele nu va ajunge niciodata la tinta.

Acum exista o bogata literatura despre antisemitism – adica cu un secol dupa ce ar fi fost foarte utila in scopul evitarii repetarii genocidului in secolul al douazecilea. Exista o bogata literatura anticomunista, dupa o jumatate de secol de la timpul cand ar fi fost utila in mod social. Nu exista nici un fel de literatura despre homofobie. Deci trebuie sa mai asteptam vreo jumatate de secol pana cand va apare, pentru ca aceasta ar fi utila AZI. Suntem intotdeauna in urma cu o jumatate de secol macar. Cum s-ar fi exprimat (visez!) Edgar Papu, suntem post-cronisti.

Cat despre criticarea post-factum a doamnei Busulenga, aferim! In mintea mea este acelasi tip de vinovatie ca si cea prin inactiune.

A te ascunde de problemele sociale scriind jurnale intr-un tufis sau intr-un stejaris e pentru mine acelasi cu a scrie in timpul dictaturii un Jurnal la … Paltinis. Sau cu a spune azi adevarul, dar numai in soapta.

Poliția din Irlanda de Nord îi va proteja pe cetățenii români

iunie 22nd, 2009

Atacurile asupra caselor românilor din sudul Belfastului au cutremurat lumea, ajungându-se în situaţia în care mai bine de 100 de persoane, dintre care şi copii foarte mici, au fost nevoite să se mute din casele lor în locuinţe temporare.

Permiteţi-mi să vă asigur din nou de faptul că atacurile rasiste nu vor fi tolerate de către Serviciul de Poliţie din Irlanda de Nord. Aceste infracţiuni, comise de o minoritate restrânsă, sunt unele dintre cele mai respingătoare ofense aduse persoanelor vulnerabile din societate.

Noi, reprezentanţii Serviciului de Poliţie, facem tot ce ne stă în putere pentru a le preveni şi, în cazul în care acestea au loc, pentru a-i aduce pe cei responsabili în faţa instanţelor de judecată. De asemenea, ofiţerii lucrează continuu pentru a ajuta cât de mult posibil familiile afectate. La solicitarea
familiilor, poliţia împreună cu alte agenţii le-au ajutat să se mute din căminele proprii în locuinţe temporare. Groaznicele atacuri împreună cu imaginile oamenilor nevoiţi să îşi părăsească casele au avut un impact profund asupra majorităţii oamenilor din Irlanda de Nord care s-au mobilizat pentru a oferi ajutor victimelor în toată această săptămână.

În calitate de reprezentaţi ai Serviciului de Poliţie, misiunea noastră este de a preveni astfel de infracţiuni îngrozitoare. Avem o strategie implementată pentru a colabora cu persoanele vulnerabile şi cu membrii comunităţii greu de contactat şi în acelaşi
timp de a menţine pe viitor această colaborare cu toate aceste comunităţi.

Începând cu data de 11 iunie, au fost raportate şapte incidente în Sudul Belfastului şi unul în Est. Aceste incidente au inclus distrugerea de ferestre şi uşi, lucru care a lăsat familiile înspăimântate şi traumatizate.

Serviciul de Poliţie a răspuns prompt tuturor incidentelor, în data de 11 iunie ofiţerii de poliţie ajungând la faţa locului în 5 minute. La data de 12 iunie, aceştia au fost la locul incidentului în 8 minute iar în data de 13 iunie, în 10 minute.

Reprezentaţii Consiliul de Poliţie în faţa căruia răspundem ne-au declarat că sunt pe deplin mulţumiţi de răspunsul prompt al poliţiei la toate incidentele respective.
În urma atacurilor, anchetatorii la locul incidentului au fost însărcinaţi cu căutarea de dovezi medicolegale, au avut loc investigaţii din casă în casă şi au fost înregistrate detaliile date de martori. În plus
faţă de ofiţerii de proximitate care sunt cunoscuţi în zonă şi care efectuează patrule în mod regulat, au fost desemnate patrule cu o mobilitate crescută. Ofiţerii noştri de proximitate care se ocupă de incidentele legate de ură şi minorităţi împreună cu traducătorii poliţiei au asistat şi au ajutat familiile să înţeleagă paşii pe care îi parcurgem pentru a investiga aceste incidente şi ce planuri avem pentru a le oferi asistenţa noastră.

În ceea ce priveşte atacurile, există persoane care deţin informaţiile de care avem nevoie. Pentru a combate acest gen de delicte de pe străzile noastre, trebuie să lucrăm împreună. Îi rog pe toţi cei care au informaţii referitoare la infracţiunile menţionate să le declare. Mesajul nostru este unul simplu:
„Nimeni nu merită aşa ceva. Şi nimeni nu merită să scape aşa uşor.” În plus faţă de investigaţii, continuăm să lucrăm împreună cu consiliul local, Consiliul Locativ, ONG-uri,
reprezentanţi politici şi membri ai administraţiei delegate pentru a ajuta familiile în aceste momente dificile.

De asemenea, este extrem de important să ne dăm seama, la nivel de societate, care au fost cauzele care au stat la baza acestor evenimente şi să cooperăm pentru a preveni acest gen de incidente pe viitor. Acest lucru este esenţial pentru a oferi asigurarea că Irlanda de Nord este ţara unde oricine este
binevenit, indiferent de cultură sau etnie. Aceasta este ideea susţinută de majoritatea cetăţenilor Irlandei de Nord care s-a opus atacurilor rasiste din cursul acestei săptămâni.

Platforma dezvoltată pentru media românească de către Alistair Finlay, şeful adjunct al Serviciului de Poliţie al Irlandei de Nord.

Misiunea EUBAM la frontiera moldo-ucrainiană – punctele slabe şi tari

iunie 22nd, 2009

Misiunea EUBAM poate fi considerată drept unul din cele mai mari succese realizate de UE în/şi pentru Republica Moldova (dar şi Ucraina). Începând cu 2005, acest proiect de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană, şi în special segmentul transnistrean al acesteia, înregistrează realizări majore ce ţin atât de creşterea eficienţei supravegherii şi securizării zonei de frontieră, cât şi de facilitarea procesului de reglementare a conflictului transnistrean. Deşi, în competenţa misiunii intră atribuţii de asistenţă şi consultare a părţilor ucrainene şi moldoveneşti, aceasta este preocupată şi de “evaluarea riscurilor, consolidarea capacităţilor, cooperarea frontalieră, analize în domeniul securităţii la frontieră, anticorupţie şi comunicarea cu publicul” (Raport anual EUBAM, 2008). Conform Planului de Acţiuni pentru anul 2008 a fost trasată o nouă direcţie de activitate care constă în susţinerea eforturilor pentru demarcarea frontierei moldo-ucrainene. Obiectivul dat oferă modalităţi eficace pentru soluţionare litigiilor teritoriale existente nu doar între RM şi Ucraina (de exemplu Palanca), dar în eventualitate şi între Ucraina şi Rusia, ca urmare a extinderii practicilor EUBAM în acest domeniu.

Îmbunătăţirea serviciilor de control a frontierelor nu este unicul merit al misiunii EUBAM. În calitate de instrument european, misiunea participă activ în colaborarea dintre serviciile vamale ale Ucrainei şi RM privind transferul de informaţii preventive despre producţia care traversează regiunea transnistreană. Pe lângă aceasta, în baza Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor Ucrainei şi RM, din 30 decembrie 2005, a fost instituit un regim vamal comun la frontiere, în special pe segmentul transnistrean, a cărui realizare este monitorizată de EUBAM. Această măsură a generat înregistrarea agenţilor economici de pe malul stâng (actualmente aproximativ 500 la număr) la Camera de Înregistrări din RM, iar indirect legalizarea lor şi intrarea lor în posesia avantajelor Preferinţelor Autonome Comerciale acordate de UE. Trăinicia acestei scheme trilaterale de colaborare (RM-UE-Ucraina) a permis neutralizarea reacţiei dure venite din partea Tiraspolului susţinut puternic de Moscova, integrarea parţială a mediului de afaceri transnistrean şi crearea fundamentului pentru realizarea măsurilor de consolidare a încrederii între maluri.

În pofida multiplelor aspecte pozitive ale EUBAM-ului pot fi evidenţiate o serie de puncte vulnerabile proprii misiunii:

* Misiunea activează eficient pe teritoriul Ucrainei şi Moldovei, însă absentează în regiunea transnistreană, ceea ce duce la conservarea status-quo-ului din zonă şi la apariţia unor modalităţi noi de comitere a delictelor cu caracter frontalier.
* EUBAM îşi desfăşoară activitatea în limitele Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor celor două state riverane. Or, schimbarea regimului politic/vectorului extern a uneia din aceste ţări poate cauza sistarea misiunii sau revizuirea radicală dezavantajoasă a condiţiilor ei de funcţionare.
* EUBAM ar putea în eventualitate să joace rolul EUMMG-ului (Misiunea UE de Monitorizare din Georgia) care de facto legitimează frontierele ilegale celor două republici separatiste din Georgia. Deja au fost făcute publice apeluri din partea autorităţilor transnistrene de a acredita misiunea pe teritoriul “RMN” cu scopul optimizării colaborării “la frontiere” dintre Chişinău şi Tiraspol.
* EUBAM nu este o iniţiativă de lungă durată (deocamdată), de aceea, autorităţile transnistrene şi cele ruse sunt pe poziţii de aşteptare până la finalizarea mandatului lui, urmărind restabilirea status-quo-ului de până în 2005.
* Misiunea nu are în componenţa sa reprezentanţi din toate statele membre, fapt ce demonstrează a anumită lipsă de unitate, interes sau angajament în cadrul UE vizavi de EUBAM.
* Misiunea are compentenţe limitate (consultare şi asistenţă) care împiedică valorificării maximale a capacităţilor şi experienţei europene în ce priveşte buna gestionare a frontierelor.

În final, reieşind din complexitatea problemei abordate în realitate de misiunea EUBAM (facilitarea soluţionării conflictului transnistrean), sunt propuse următoarele recomandări:

* Extinderea atribuţiilor misiunii şi arealului ei geografic, în eventualitate şi la frontierele RM cu România.
* Legiferarea juridică a misiunii în cadrul noilor Acorduri de Asociere pentru a evita posibila ieşire din vigoare a Declaraţiei comune a prim-miniştrilor RM şi Ucrainei ca urmare a unor decizii politice locale conjuncturale.
* Acordarea unui statut de misiune permanentă, cel puţin pe o perioadă de 5-10 ani, ceea ce va asigura mai multă consecvenţă, coerenţă şi inclusivitate din partea colaboratorilor EUBAM şi a UE în general.
* Extinderea numărului statelor participante la misiune (până la cifra de 27 de state UE în schimbul celor 22) pentru a demonstra unitate, integritate şi implicare plenară din partea UE (măsură importantă din punct de vedere politic).
* Implicarea EUBAM în măsurile de consolidare a încrederii dintre cele două maluri şi dezvoltarea în comun cu părţile ucraineană şi moldovenească a unui mecanism de angrenare a serviciilor vamale şi de grăniceri de pe malul stâng al Nistrului, luând în calcul ilegalitatea lor.

Montrealul va găzdui Congresul Mondial SF – ediţia 67

iunie 22nd, 2009

Cea de-a 67-a ediţie a Congresului Mondial SF va avea loc anul acesta la Palatul Congreselor din Montreal, Canada, în perioada 6 – 10 august. Invitaţii de onoare ai WORLDCON 2009 sunt scriitorul Neil Gaiman (Premiul Hugo 2001 pentru romanul Zeii Americii), Elisabeth Vonarburg (redactor literar al fanzinului Solaris Quebec, Premiul Consiliului quebecan pentru literatura feminină în 2008), fanul Taran Wayne, scriitorul Tom Doherty (co-editor al Baen Books, Premiul Lifetime Achievement la editia 2005 a World Fantasy Convention) şi scriitorul David G. Hartwell (Premiul Hugo 2006, editor al The New York Review of Science Fiction).

sursa: hgwellstimisoara

Burse pentru elevi şi studenţi!

iunie 22nd, 2009

Perioada de înscrieri în concursurile pentru bursele lansate de Fundaţia Culturală Delta se apropie de sfârşit. În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

www.deltaf.org

50 bourses à Montpellier

iunie 21st, 2009

Vous êtes étudiants Français et internationaux en Master 2, Doctorat/post doctorat ou jeune chercheur travaillant sur une thématique autour des droits de l’Homme ? Vous êtes invités à candidater en ligne pour une des 50 bourses qui vous permettra de participer au Campus Européen d’été sur «Les Droits de l’Homme», à Montpellier du 2 au 10
septembre 2009.

ATTENTION : Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h.

Au programme : des conférences magistrales le matin, des séminaires et ateliers l’après midi, par les spécialistes nationaux et
internationaux du domaine (Universitaires, représentants des ONG,
professionnels…)

Comité de sélection: Le 3/07/09
Les 50 candidats sélectionnés seront informés les 6-7 juillet. Seuls les dossiers complets seront pris en compte.

Les participants obtiendront 3 ECTS; ils participeront également au congrès international «Pertinence et impertinence des droits de l’homme au XXIème siècle», qui se tiendra à Montpellier les 7-8
septembre 2009. Le Campus Européen d’été a obtenu le label et des
financements du Ministère de l’enseignement supérieur et de la recherche. Outre une formation de haut niveau, il offre aux
participants une approche interdisciplinaire et internationale (tous les continents seront représentés). Le Campus Européen d’été « Droits
de l?Homme » vise à permettre aux doctorants et jeunes chercheurs d’échanger entre eux et avec les intervenants, de débattre, de
développer leurs travaux et de rentrer dans des réseaux de recherche existants.

Organisateurs: l’Université Paul Valéry Montpellier 3 en partenariat avec L’Université Montpellier 1, l’Université Montpellier 2, la Maison des Sciences Humaines de Montpellier et l’Institut de Recherche en Développement (IRD). Le Pôle universitaire européen de Montpellier LR assure l’organisation et la gestion du programme.

Inscrivez vous vite: Date limite des candidatures: le 30 juin 2009 à 14h. http://www.poluniv-mpl.fr/003/uee.php

source: communiqué de presse

Posibil poem de ziua tatalui

iunie 21st, 2009

Candva de ziua nuntii tatalui meu caisul inflorise intaia oara.
Au urmat primele caise si primii copii.
Aduceam apa in galeti, ulcioare si in sticle tocmai de la iesirea din sat. Tata tot sfredelind pamantul a dat de apa, ca apoi sa inalte fantana printre flori.
Noi, copiii, eram furiosi ca fantana nu era mai aproape de casa, trebuind sa mergem in gradina dupa apa.
Eram printre putinii cu fantana proprie. Intr-o alta zi tata pietruieste o carare catre drum si deschide o noua poarta vecinilor, drumetilor ce treceau pe langa noi.
Se dusese vestea ca apa noastra era cea mai buna.
Astfel caisul, marul, daliile cele inalte si celelalte flori isi cantau zilnic biruinta vegetala peste intreaga asezare.
Timpul ca o cortina muta peste satul surprins in poza ingalbenita precum frunza presata intre carti, scartaie roata fantanii,
Batranul in fata portii priveste in gol, mai bine zis noi credem asta …
Si astazi caisul, marul si daliile cele inalte spun ca apa noastra-i cea mai buna.

O cugetare la 60 de ani

iunie 21st, 2009

M-am născut în Micul Paris postbelic, generaţie a speranţei renaşterii. Cortina, concepută la Yalta, ne-a separat de Europa Planului Marshall. Cu toate astea am avut o copilărie şi o adoslescenţă lipsită de griji. Pînă în anii ’75, am trăit într-o atmosferă de siguranţă socială. În această siguranţă au început să se manifeste fisuri datorită unei concepţii politico- economice greşite Centralizarea.

Am părăsit Bucureştiul anilor ’80, pentru a-mi construii propria-mi filozofie de viaţă. Din cealaltă parte a Cortinei am privit prăbuşirea Ei.

Noua societate Românească s-a format pe ruinurile şi din ruinurile fostului regim postbelic. Toţi cei ce au ajuns la cîrma societăţii au fost formaţi ca şi mine, au făcut parte din generaţia renaşterii. Ca în orice societate, şi generaţia mea a fost formata de oameni de omenie, tehnocraţi, oportunişti, lingăi, canalii, pleavă.

Ceea ce a dispărut o dată cu Cortina este siguranţa socială. Societatea românească are încă cale lungă pînă va ajunge la siguranţa socială pe care statul trebue să-l asigure cetăţenilor.

Asigurarea socială şi medicală trebue reglementată prin legislaţie, asigurînd bătrîneţea, şi nu numai. Statul trebue să asigure educaţia, sănătatea, bolnavii cronici, accidentele de orice natură şi în final bătrîneţea Sigur că acest lucru este întărit de asigurare privată, dar şi aceasta este în final garantată Stat.

Tot o dată, Statul trebue să asigure dezvoltarea economică a ţării, dezvoltrea infrastructurii, şi asta mai ales în situaţia economică mondială de azi. Privesc lucrurile din afară, văzînd pauperitatea bătrînilor şi fuga capacităţii de muncă din România.

Negationismul – un simptom patologic

iunie 21st, 2009

Negationismul este pozitia celor care nu recunosc, contesta sau minimizeaza realitatea. Negationistul este capabil de a nega orice fapt, existenta oricarui personaj sau a orcarui eveniment istoric – dovedit sau nu.

The Mad Revisionist va demonstra ca Luna nu exista, ca naufragiul vaporului Titanic este o poveste inventata de conspiratorii de la Hollywood pentru a avea cit mai multi spectatori in salile cinematografice… si ca la 11 septembrie 2001 avioanele erau din carton si ca in « gemene» nu se gasea nimeni!
Fauvert Robinson ne demonstreaza ca pretinsul actor Alain Delon nu exista si nu a existat niciodata… ca este « produsul » unui complot pus la cale de Primarul Lyonului…

J-B. Péres, bibliotecarul orasului Agen, demonstreaza in 1827 ca Napoleon ar fi un personaj alegoric care ca si Apollon (sau Apoléon) s-ar fi nascut intr-o insula! Ca mamele lor aveau prenume asemanatoare (Leto si Letitia) si ca aveau fiecare patru frati …ai lui Apoléon sint cunoscuti sub numele de : Primavara, Vara, Toamna si Iarna !

Alt geniu intelectual revizionist Faubert Robinson demonstreaza foarte metodic ca debarcarea aliatiolor in Normandia – unul dintre evenimentele cele mai marcante al celui de al 2-lea Razboi Mondial care a avut loc in 6 iunie 1944, este o minciuna gogonata inventata de protocolul Inteleptilor din Sion ! Nimeni, niciodata nu a debarcat pe plaja normanda si de altfel, « debarcarea aliatiolor este imposibila atit din punct de vedere fizic, logic cit si meteorologic » !

In Compendiu de Istorie a Romaniei, editat in 1969 sub indrumarea profesorilor universitari Miron Constantinescu, Stefan Pascu si Constantin Daicoviciu, citim in Tabelul Cronologic al istoriei patriei, la pagina 659 ca intre anii 1941 si 23 August 1944 nimic nu s-a intimplat in afara de urmatoarele evenimente : « Publicarea platformei programului P.C.R ului (sept.41), crearea « Frontului Patriotic Antihitlerist » (iunie 43), « Inlaturarea lui St. Foris de la conducerea P.C.R. si Crearea Frontului Unic Muncitoresc »(aprilie 44) si – Consfatuirea reprezentantilor P.C.R si Crearea Blocului National Democrat (iunie 44) !

Majoritatea negationistiilor dau dovada in primul rind de o imensa imaturitate iar din punct de vedere psihologic îi gasim in DSM – IV in manualul diagnosticilor si a statisticilor tulburarilor mintale… Pentru altii negationismul este o ideologie menita de a reabilita si inocenta nazismul si politica nazista a lui Antonescu.

Timp de mai multe generatii, romanii au trait in \”denial\”, leganati de un nationalism infantil in care datoria imensa fata de natie , proslavirea stramosilor, a credintei si a traditiilor era un imperativ … Si ne miram ca nimeni nu-si da seama ca Romania este singura tara în Europa care se mindreste ca a fost cucerita de romani si ca \”se trage din Traian\”! Saracu’ Decebal, daca ar auzi a doua strofa a imnului national romanesc, s-ar sinucide inca o data !!!

\”Acum ori niciodata sa dam dovezi in lume
Ca-n aste mani mai curge un sange de roman,
Si ca-n a noastre piepturi pastram cu fala-un nume
Triumfator in lupte, un nume de Traian.\”

Atit romanii cit si europenii au ridicat mirati sprincenele cind in noiembrie 2004 Holocaustul este recunoscut, cu sutele de mii de evrei masacrati atit in pogromurile din Moldova, Basarabia, Bucovina, si Odesa cit si in cimpurile din Transnistria !

Da, este greu de recunoscut ca generatia bunicilor nostri au fost in stare de asa macel ! Este greu de recunoscut ca nu sintem numai pui de eroi ci si urmasii celor care au asasinat batrini, femei, si copii… numai pentru ca erau evrei sau romi.

Insa, curajul nostru consta in a recunoaste, a regreta si a transmite generatiilor viitoare memoria poporului nostru asa cum este si a combate pe cei care continua sa ne minta incercind sa ne convinga ca Holocaustul nu a existat !

Legea protejeaza istoria si memoria victimelor atit in Romania cit si in majoritatea tarilor europeene ! Este important sa cunoastem si sa recunoastem trecutul, pentru ca sa ne intelegem prezentul si sa fim capabili sa ne construim viitorul !

Nu s-ar cuveni o grevă a gîndirii?

iunie 21st, 2009

Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.

Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică!

Şi, atunci, de ce ne-am mira că, simţind slăbiciunea, dacă nu adoraţia acestor intelectuali fini şi subtili, dl. Băsescu plusează şi iar plusează? În bună formă la început de săptămînă, că nu degeaba înoată, precum Mao, în fiecare dimineaţă, dispus să abordeze toate subiectele, de la „re-ce-si-u-ne!”, unde a dat cu bîta în baltă, pînă la starea învăţămîntului, unde a mai dat o dată cu bîta în baltă, dl. preşedinte şi-a găsit vreme să tragă o scatoalcă amicală intelectualilor săi de serviciu, botezaţi cumva generic „filosofi”, dar şi intelectualilor în general, exprimîndu-şi franc preferinţa pentru chelneri şi tinichigii!

Acum, ce să spun? Cînd te uiţi la intelectualii aborigeni, care nuli şi necompetitivi cu exteriorul, care fripturişti, care slugarnici pînă la senzaţia de regurgitare, parcă îţi vine să-l înţelegi şi pe bietul preşedinte în umoarea-i scăpată din frîu. Şi, pînă la urmă, de ce s-ar abţine în legătură cu nişte inşi care s-au făcut preş de preş sub augustele-i picioare fără să le-o fi cerut nimeni, aşa numai dintr-o puternică pornire interioară? La unii, moştenită de pe vremea Tătucăi sau a d-lor Iliescu şi/sau Constatinescu, la alţii proaspătă, nou-nouţă, fragedă, doar pentru dl. Băsescu, „pentru că merită”, cum sună reclama de la produsele L`Oreal! Te-ai fi aşteptat, după aşa vorbă mare, la reacţii, proteste, liste de semnături, apeluri la solidaritatea poporului cu intelectualii săi batjocoriţi. Cînd „filosoful” Spînu ot Craiova i-a calomniat cam mîrlăneşte, au sărit ca arşi! Acum, nimic. Păi, n-au combătut ei eroic, laolaltă cu preşedintele, comunismul după decesul acestuia? Nu l-au sprijinit „strînsuniţiînjurul” cu prilejul referendumului? Nu şi-au ţinut ei gura la pocinogul cu EBA? Ba da, „au făcut totul” şi chiar ceva pe deasupra! Dar acum e tăcere, „o tăcere asurzitoare”, după vorba unui poet. O fi vorba despre punerea în aplicare a zicalei „dacă tăceai, filosof rămîneai!”, iar ei asta doresc, să rămînă în veci şi de-a pururi filosofi, filosofii de serviciu ai unei lumi de chelneri, tinichigii auto şi alţi muncitori manuali, dar măiestru diriguită de „vrednic cîrmaciul”. Filosofi „de partid şi de stat”, de bună seamă, că e rentabil – mai cade o comandă la editură, pe vremuri de criză, un buget la institut, poate un institut nou, dacă nu mai ajung cele deja existente, o comandă de stat la nişte tiraje neapetisante ş.a.m.d. Trai nineacă, pe banii prostălăilor – despre noi este vorba! – ce-şi plătesc disciplinat impozitele!

În seara cu pricina, am avut un schimb de mesaje cu dl. Dan Petrescu – formula din titlu îi aparţine şi îi mulţumesc. Şi, tot cu o vorbă a sa, ar mai trebui să vedem dacă „greva gîndirii” trebuie chiar declarată ori numai recunoscută – poate că oamenii sînt, de fapt, în grevă de mai multă vreme, poate chiar de la începuturile gîndirii, şi nu ne-am dat noi seama. Şi-o fi dat, în schimb, seama dl. preşedinte, ceea ce, în fond, ar putea explica şi reacţia dumisale – iritată, complet nefilosofică, vag contondentă, doar verbal, din fericire!

PS Pe aceeaşi temă, trebuie neapărat văzută excepţionala primă pagină a „Academiei Caţavencu” de săptămîna asta! Tabloul acela reinterpretat spune mai multe, şi cu infinit mai mult umor!, despre destinul intelectualilor noştri decît o pot eu face într-un biet articol!

PPS Între timp, la Bookfest, preşedintele i-ar fi şoptit d-lui Liiceanu că a vrut, mai întîi, să spună „timpiţi”, dar s-a răzgîndit şi a spus „filosofi”. Ei, bine, cred că asta l-a liniştit întrutotul pe filosof…

Nu uitați să votați în sondajul nostru:

“Nu de filozofi are nevoie Romania, ci de tinichigii si chelneri”, spune președintele Traian Băsescu. Cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Statalitatea ca diversiune electorală

iunie 21st, 2009

\”Perseverenţa cu care în ultima perioadă este atacată această realizare supremă a poporului nostru [statalitatea, n. n.] determină clar preocuparea fundamentală a Guvernului ţării\”
(Programul Guvernului Greceanâi II)

Există şi vor exista multe diversiuni în campania electorală care a început deja la Chişinău: calomnii, atacuri la persoană, lansarea unor candidaţi falşi. Dar cea mai mare dintre acestea este utilizarea şi transformarea statalităţii RM în temă principală de campanie electorală.

\”Verigi ale unui singur lanţ\”

Înainte de a fi inclusă în programul de guvernare, ideea statalităţii ca slogan electoral major al vechii şi actualei echipe guvernamentale a fost lansată de preşedintele Voronin. După 7 aprilie, totul trebuie citit prin această grilă, mai ales când este vorba despre acţiunile Opoziţiei. Cel puţin asta a sugerat şeful PCRM când a etichetat evenimentele din acele zile drept „un atac serios la statalitatea şi suveranitatea RM” şi o „tentativă de lovitură de stat”. În ciuda lipsei unor dovezi concrete şi a rezultatelor unei comisii de anchetă, acuzele au fost aruncate pe piaţă. Dar nu numai acţiunile din aceea zi fatidică, ci tot ceea ce a urmat este citit aşa de către autorităţi: acţiunile celor trei partide anticomuniste sunt parte a unui program diabolic cu un scop antistatal. Inclusiv faptul că Opoziţia din RM a reuşit să blocheze alegerea unui preşedinte comunist a fost interpretat de către Vladimir Voronin ca un nou semn că „forţe oculte… pledează împotriva statalităţii moldoveneşti”: „Am făcut tot posibilul ca să evităm alegerile anticipate. Dar Opoziţia voia să obţină aceasta şi nu chiar din dorinţă proprie. Deputaţii Opoziţiei au fost împinşi la acest gest de forţe care se află în spatele lor, care i-au finanţat la precedentele alegeri, care au iniţiat tentativa de lovitură de stat în Republica Moldova… Toate sunt verigi ale unui singur lanţ”.

S-au dezlegat câinii războiului…

Propagandiştii de serviciu au înţeles rapid mesajul şi l-au perpetuat urgent. O scuză perfectă pentru a nu mai scrie despre criza economică, eşecul negocierilor cu FMI sau ratarea relaţiilor euroatlantice. La începutul lui iunie, oficiosul comunist lansa un manifest cu un titlu care – dincolo de aerul ridicol – nu avea nimic de-a face cu jurnalismul, fiind o chemare la război popular: „Comandourile morţii civile – PLDM, PL şi AMN! Oameni buni, rezistaţi şi nu vă lăsaţi înşelaţi de aceste hoarde nemiloase!”. Ideea a căpătat carne printr-un un film uluitor, „Atac asupra Moldovei”, difuzat urgent pe televiziunile Puterii. Inutil să judeci această realizare după orice criteriu de profesionalism sau bun-simţ. Se aruncă acuze fioroase, se lansează scenarii apocaliptice şi se arată cu degetul vinovaţii – ghiciţi cine! – fără ca vreun politician acuzat să poată rosti măcar o propoziţie. Presa a scris despre montarea unor frânturi de convorbiri telefonice înregistrate în nu se ştie ce condiţii şi care trebuiau să „demonstreze” lovitura de stat a liderilor Opoziţiei. „Tezele din aprilie” ale preşedintelui Voronin au fost, iată, însuşite. În RM nu trebuie să se mai vorbească de criză economică sau eşecurile socio-economice ale unei guvernări care a avut totul în mână. Pentru că partidul de guvernământ nu vrea – şi nu poate! – să vorbească despre altceva, a decis să schimbe radical partitura şi să oblige pe toată lumea să asculte muzica pe care o cântă el. În consecinţă, refrenul „statalităţii” agresate a devenit şi laitmotivul programului de guvernare.

\”Fără zâmbete. De ce?!

Cel puţin asta spune preambulul documentului: „Program prin denumire, dar manifest prin esenţă, acest document reprezintă mandatul unui Guvern, rostul principal al căruia este de a păstra pe harta lumii Statul Republica Moldova. Perseverenţa cu care în ultima perioadă este atacată această realizare supremă a poporului nostru determină clar preocuparea fundamentală a Guvernului ţării”. Toate declaraţiile premierului vin în aceeaşi notă. În ciuda faptului că se opune oricăror reglementări europene sau chiar afectează o piaţă – cea românească – care devenise cea mai importantă pentru economia RM, premierul Zinaida Greceanâi „explică” perpetuarea regimului de vize pentru cetăţenii români prin, chipurile, nerecunoaşterea hotarelor RM – nici mai mult nici mai puţin! – şi că acesta va fi eliminat doar dacă România recunoaşte graniţele RM, aluzie la semnarea de către Bucureşti a Tratatului de frontieră: „Dar, regimul de vize… trebuie să fie recunoscute hotarele ţării noastre. Este absolut necesar. Fără zâmbete! De ce? Pentru că suntem un stat independent şi suveran”.

Cine sunt \”agenţii statalităţii\”?

Nu este prima oară când guvernarea comunistă invocă „atacul la statalitate” atunci când se vede nevoită să gestioneze chestiuni care o depăşesc vizibil. Nu o dată, în procesele de la CEDO, agenţii guvernamentali ai Chişinăului se apărau invocând „amestecul direct (al României) în treburile RM”. Ceea ce vedem astăzi este o extindere a acestei mentalităţi maligne, dar de data aceasta cotele acuzaţiilor ating culmi nebănuite. Din declaraţiile publice ale guvernanţilor, filmele de propagandă sau articolele oficioase am „aflat” cine ar fi agenţii antistatali” din RM. Sunt „suspecţii de serviciu”, respectiv partidele de opoziţie şi – cum altfel? – Bucureştiul. Mai neclară devine astăzi harta celor care apără plăpânda statalitate a vecinului estic al României şi UE. Pentru că aici ironia este la ea acasă. Sunt acreditaţi în această tabără personaje pentru care, de exemplu, cu ceva vreme în urmă, „planul Iuşcenko” de soluţionare a chestiunii transnistrene era culpabil – şi pe bună dreptate – pentru că nu prevedea retragerea armatelor ruse din RM înainte de orice „democratizare sau decriminalizare” a regiunii. Dar aceiaşi oameni nu ezită acum să se alăture unei tabere conduse de un lider care, fără să clipească, a semnat la Moscova, pe 18 martie un document în care, de fapt, acceptă pe termen nelimitat prezenţa trupelor ruse peste Nistru.

Falsificarea agendei publice

Dincolo de disponibilităţile morale pe care le poţi contabiliza în campania electorală de la Chişinău, un lucru devine astăzi periculos de limpede. Unul dintre riscurile majore în ceea ce priveşte denaturarea alegerilor este modificarea radicală a agendei publice. Devine din ce în ce mai evident că strategia de campanie a PCRM pivotează în jurul unui singur concept: statalitatea şi „protejarea” ei. Este o tentativă aproape disperată de a denatura agenda publică şi dezbaterea reală asupra problemelor stringente cu care se confruntă o RM afectată masiv şi iremediabil de criză economică şi socială. Incapabilă să dea răspunsuri coerente, sancţionată de instanţele internaţionale de genul FMI, având la dispoziţie presa cu acoperire naţională, guvernarea de la Chişinău încearcă disperat să deturneze sensul acestor alegeri şi semnificaţia lor. Contemplând tabloul, îţi vine în minte celebra remarcă a britanicului Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al lichelelor”. Schimbaţi primul termen cu „statalism” şi veţi constata amar că, în multe cazuri dintre cele care se manifestă astăzi zgomotos şi televizual în actuala campanie electorală, remarca faimosului eseist este mai adevărată decât oricând.

CSI – acoperirea rusească pentru comuniştii “electorali”?

iunie 21st, 2009

După cum menţionasem anterior, Comunitatea Statelor Independente (CSI) şi conducerea moldoveană preluată în toate intituţiile ei statutare, patronate de Moscova, vor constitui principalele resorturi de influenţare aplicate pentru a corecta contextul politic moldovenesc.

La fel ca şi în ajunul alegerilor din 5 aprilie anul curent, factorul rusesc se vrea a fi unul central în partajarea punctelor politice la scrutinul din 29 iulie. Întrevederi cu Ambasadorul rus la Chişinău, desfăşurarea în premieră a reuniunii Consiliului economic al CSI la Chişinău, iar cu această ocazie prezenţa Prim-Viceprim-ministrului rus Igor Şuvalov, pregătirea pentru vizita lui V. Voronin la Moscova (22 iunie curent) şi negocierile unei serii de probleme ce privesc relaţiile moldo-ruse.

Asistenţa mediatică, la fel ca şi cea economică, pe care Chişinăul ar putea să o obţină deja următoarea săptămână la Moscova, sunt necesităţi vitale pentru comuniştii moldoveni dornici să mobilizeze la maximum electoratul rusesc şi cel pro-rusesc. În acest sens, Prim-ministrul moldovean a lăsat să se înţeleagă că se discută “posibilitatea acordării unui ajutor tehnic pentru realizarea unor proiecte investiţionale, în special în domeniul infrastructurii din RM”. Volumul “ajutorului” (care în realitate va cuprinde proiecte investiţionale pe măsură profitabile pentru autorităţile ruse, dar nicidecum nu ajutor financiar nerambursabil după cum este prezentat intenţionat de guvernarea comunistă) nu se vehiculează, dar preţul lui real ar putea fi foarte mare pentru RM, care ar putea ceda în schimb controlul asupra anumitor domenii strategice (energetică, obiecte industriale, fabrici etc.) de perspectivă, reieşind din Preferinţele Autonome Comerciale şi viitorul Acord de Comerţ Liber stabilit între RM şi UE. Iar pe lângă aceasta, autorităţile ruse urmăresc oportunitatea utilizării problemei transnistrene şi a loialităţii Chişinăului în vederea animării sistemului pan-european de securitate, alături de celelalte conflicte “îngheţate” şi “dezgheţate” de pe spaţiul post-sovietic.

Ca urmare a organizării Consiliului Economic al CSI la Chişinău, guvernarea comunistă şi-a dat arama pe faţă demonstrându-şi intenţiile reale faţă de Rusia:

PCRM-ul încearcă să convingă omologii ruşi de necesitatea acordării unui ajutor financiar, folosind probabil argumentele referitoare la opoziţia liberală pro-românească periculoasă pentru prezenţa geopolitică a Rusiei în regiune (intensificarea relaţiilor cu România şi alte demersuri unioniste).
Comuniştii doresc să se reorienteze din nou spre piaţa rusească prin liberalizarea comerţului bilateral cu produse agroalimentare şi vinicole, acceptând din nou “protectoratul” economic rusesc şi prin urmare pârghii politice noi de influenţare. Totodată, partea moldoveană s-a pronunţat pentru o integrare economică mai profundă cu Rusia, ceea ce denotă anumite tendinţe de reîntoarcere la retorica electorală din 2001 a PCRM-ului pan-rusesc.

Chişinăul cerşeşte sprijin politic şi mediatic din partea Moscovei în contextul alegerilor anticipate, recunoaşte subtil prioritatea Rusiei şi greşeala puterii comuniste care a ales în 2006 vectorul occidental ]]n politica sa extern[, justificând embargoul rusesc condiţionat în realitate de raţionamente politice [1].

Absenţa unor promisiuni clare din partea oficialilor ruşi participanţi la înalta reuniune de la Chişinău poate avea două explicaţii. Prima se referă la posibila înscenare a relaţiilor moldo-ruse axate în prezent pe consolidarea poziţiilor comuniştilor la scrutiul din 29 iulie. Prin urmare, susţinerea politico-mediatică oferită de Rusia trebuie să fie divizată de o manieră inteligentă pentru perioada premergătoare alegerilor anticipate, fortificând astfel capitalul electoral al PCRM.

A doua explicaţie se poate regăsi în încercarea Moscovei de a obţine cât mai multe concesii din partea comuniştilor (inclusiv prin pregătirea unor actori politici interni noi care să contrabalanseze PCRM, cum ar fi UCM sau cu anumite rezerve PDM etc.). Din aceste considerente, indulgenţa şi asistenţa rusească este limitată sau condiţionată. Această strategie este percepută drept imperioasă de către Kremlin, pentru a evita răspândirea comportamentului Belarusului “maturizat” printre alte state post-sovietice.

Referinţe:

1. “Noi trebuie să colaborăm cu toate statele, dar nu trebuie să pierdem pieţele noastre tradiţionale, a declarat Z. Greceanîi. Deoarece noi deja am avut o experienţă amară în 2006 care nea dat anumite lecţii. Ne-a învăţat că trebuie să producem doar producţie calitativă, să protejăm imaginea ţării noastre … “ “Мы должны сотрудничать со всеми странами, но, – подчеркнула Гречаная, – мы не должны терять свои традиционные рынки. Мы уже имели горький опыт в 2006 году (эмбарго России на молдавскую винную продукцию), он нас чему-то научил. Научил, что мы должны производить только качественный товар, что мы должны поддерживать имидж своей страны, марку качества своей страны. И это поняли все наши предприятия, все наши предприниматели, которые производят товар на молдавском рынке”, sursa http://www.point.md/News/Read.aspx?NEWSID=94494

Trio estival

iunie 21st, 2009

Va propun un meniu usor de preparat, pentru o iesire la gratar:

Salata de pepene (lubenita) cu avocado
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 2 avocado curatate si taiate in cuburi nu prea mici (1 cm)
– 2 limete (lamai verzi) sau 1 lamaie
– 1 buchet de ceapa verde (6 fire)
– 1 kg de pepene, miez taiat in cuburi (cam 3cm)
– 1 lingura de ulei de masline
– 1 buchet de coriandru verde (cilantro) sau de patrunjel verde taiat f fin
Maruntiti ceapa, amestecati cu ingredientele de mai sus intr-un castron de salata si stoarceti limetele sau lamaia peste continut. Dupa gust adaugati sare si putin piper sau picant lichid (preferabil Tabasco). 170 calorii pe portie.

Hamburger cu branza Roquefort (in absenta se poate folosi si telemeaua, Feta)
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 750 gr carne slaba tocata de vita
– 150 gr branza de Roquefort (bleu) sau telemea
– 4 rosii feliate
– 6 frunze de salata verde
– 6 chifle
– sare, piper
Distribuiti carnea in 6 burgere. Presarati sare si piper. Puneti carnea pe gratar si o pregatiti dupa gust (in sange, medium, sau bine fript). Inainte sa luati carnea de pe gratar presarati branza pe fiecare burger in parte. Le plasati pe chiflele taiate in jumatati si prajite inainte. Nu uitati de salata si de feliile de rosii. 450 calorii

Frigarui din piept de pui.
Ingrediente (pentru 6 portii) :
– 6 betigase de bambus destinate prepararii kebabului, lasate in apa inainte de utilizare (15-30 minute) ca sa nu se arda pe gratar
– 750 gr piept de pui dezosat si curatat de piele, taiat in cuburi de 3-4 cm
– 1 ardei gras rosu sau verde
– 200 grame de ciuperci albe proaspete (champignons)
– 1 ceapa rosie mare
– 1 dovlecel taiat in cuburi de 3-4cm
– 200 ml de marinada pregatita din amestecul sucului de lamaie(1/2 lamaie), a 50 ml de ulei de buna calitate, paprica de ardei dulce(un varf de cutit), usturoi pisat(4-5 catei), cimbru, a 50 ml de vin alb dulce si foarte putin mustar (1/2 lingurita. Amestecati bine.
Dispuneti pe fiecare frigaruie (betisor de bambus) alternand o bucata de carne de pui, ardei, ceapa, ciuperci, dovlecel. Lasati la marinat frigaruile intr-un vas, in compozitia aratata mai sus, vreo 30 minute inainte de a le pune pe gratar (200 calorii pe portie).
Nu uitati vinul alb tinut la rece. Sugerez un Sauvignon Blanc .

PNL şi sentimentul românesc al sinuciderii

iunie 21st, 2009
Antonescu după Tăriceanu - din lac în puț?Antonescu după Tăriceanu – din lac în puț?

Nu ştiu exact ce se întâmplă cu PNL, dar, de la pierderea puterii încoace, o ţine într-un lanţ de erori.

Mai întâi, şi-a schimbat conducerea, deşi scorul din toamnă nu fusese sub performanţele obişnuite ale partidului, ba din contră. Poate că dl Tăriceanu era epuizat de guvernare, dar dl Crin Antonescu este un lider foarte subţire, iar despre strategie nu poate fi vorba. Să schimbi o duzină de lideri judeţeni şi mii de lideri locali, drept pedeapsă pentru scorul slab de la europarlamentare, nu e nici potrivit ca moment, nici corect. Sigur, nu e laudă să obţii, ca partid de opoziţie, cu cinci procente mai puţin decât la ultimele alegeri şi decât estimau sondajele, pe fondul unei guvernări haotice şi tensionate – dar ce se putea obţine cu o listă deschisă de dna Norica Nicolai? Listă, de altfel, modestă în ansamblu, unde poziţionarea dnei Renate Weber e o ciudată excepţie, nu o regulă, un reper. Candidaţii prizabili, dl Turliuc de la Iaşi, de pildă, au fost aşezaţi, “strategic” probabil!, pe poziţii evident neeligibile.

Dar erorile în lanţ nu erau suficiente, altfel nu poate fi explicată părăsirea sălii de către deputaţii PNL, laolaltă cu cei ai PSD şi UDMR, înaintea votului privind dosarul “Zambaccian 1”, al acestui Ostap Bender al tranziţiei, care este dl Năstase. Explicaţiile pe care liderii PNL le-au tot dat pe la televiziuni de marţi seară încoace nu au nici un efect. Mai întâi, pentru că publicul nu este atent la proceduri, ci la atitudini. În al doilea rând, pentru că şi în privinţa procedurilor s-au strecurat o mulţime de fracturi logice. De bună seamă că nu dl Orban e cel mai strălucit logician al PNL, dar atunci trebuia păstrat în culise, nu scos la lupta cea mare şi gata pierdută.

Interesant este însă că, din toată “coaliţia” conjuncturală din jurul dlui Năstase, în pierdere efectivă iese doar PNL. Scandalurile de corupţie privind PSD nu i-au răpit acestuia un singur procent. Lumea îl ia ca atare şi îl votează! Iar UDMR are cel mai disciplinat şi mobilizat electorat. PNL nu e în situaţia asta – împarte spectrul de dreapta cu un PDL mai puternic şi are un electorat ce îşi mai face iluzii privind moralitatea publică. Ca să scape de soarta PNŢ-CD, PNL trebuie să găsească o strategie mai viabilă decât cea de acum. Va fi în stare?

Papirene kinder

iunie 21st, 2009
Coperta cartii  lui Mihai EisikovitsCoperta cartii lui Mihai Eisikovits

Într-o cameră de la parterul unui bloc din centrul Băii Mari am ascultat fascinată un cântec interbelic în limba idiş, întitulat „Papirene kinder” – copii de hârtie . Un cântec care deplânge singurătatea părinţilor părăsiţi de copiii plecaţi să-şi caute norocul în lume, lăsând în urmă doar fotografiile. Mihai Eisikovits cântă cu simţire vechea melodie, privind, la rându-i, fotografiile atârnate pe perete ale celor două fiice; una stabilită în Israel, cealaltă în America… Dar astăzi nu mai e ca pe vremuri, există telefon şi avioanele survolează mările şi oceanele în câteva ore. Fiicele îl sună foarte des şi-l vizitează an de an. Şi totuşi, Mihai Eisikovits este înconjurat de „papirene kinder”, zeci şi zeci de desene în creion, al căror număr sporeşte în fiecare zi. Desenele, alcătuite din câteva linii esenţiale, prezintă cu nostalgie şi ironie scene din viaţa de zi cu zi a populaţiei evreieşti habotnice şi sârguincioase din satele şi orăşelele maramureşene. O parte din ele a fost cuprinsă în volumul „Ce a fost … nu mai este”, publicat în 2007 la Editura Gutinul din Baia Mare. Cărţulia cu coperte albastre dezvăluie scene dintr-o lume spulberată de Holocaust. Copiii care se grăbeau către cheider (şcoala primară evreiească), bărbaţii adunaţi la sinagogă, mama care aprindea lumânări de Şabat, nuntaşii care joacă „mitzva tanz” (dansul în care băiatul şi fata ţin capetele unei batiste), bătrânul peticar, librarul ambulant, cărbunarul, săpunarul, plugarul, muzicanţii kleizmer, cârciumarul, învăţătorul talmudist şi cerşetorul mai există doar în amintirea supravieţuitorilor din ce în ce mai bătrâni şi mai puţini la număr. Fiecare desen este însoţit de un comentariu în limbile română, maghiară, engleză şi idiş, câteva cuvinte care întregesc povestea creionată din câteva linii.
Prefaţa şi postfaţa volumului sunt alcătuite din cuvinte simple, care merg la inima cititorului. Iată ce scrie autorul care trecuse de 85 de ani atunci când şi-a publicat cartea.

„Stimate Cititorule,
Nu sunt şcolit în domeniul artelor plastice, însă desenul mi-a plăcut încă de pe vremea când eram elev la Liceul Petru Maior din Gherla. Dorinţa mea a fost să asigur amintirea acelor maramureşeni, oameni paşnici şi sârguincioşi, care au fost nimiciţi împreună cu familiile lor, FĂRĂ NICI O VINĂ, numai din cauza ideilor preconcepute şi a barbariei umane. VĂ ROG ca prin această prismă să priviţi desenele. Dacă le categorisiţi stângace, nu mă supăr. Sper, totuşi, că scopul meu este evident: CA NEDREPTĂŢILE ŞI TRAGEDIILE SĂ NU SE REPETE, SĂ FIE ÎMPIEDICATE DIN TIMP !”
Cu stimă,
Eisikovits Mihai”

Mihai Eisikovits s-a născut şi a învăţat la Gherla. A ajuns la Baia Mare de abia în 1941, când a fost convocat la detaşamentul de muncă din armata maghiară. Dar n-a stat mult pentru că a fost trimis pe front. A construit terasamente de cale ferată, drumuri forestiere din bârne şi a săpat tranşee. Printre tovarăşii săi de suferinţă s-au numărat şi mulţi evrei maramureşeni, de la care a învăţat limba idiş şi a aflat multe despre modul de viaţă al acestei populaţii simple şi profund evlavioase. Cei mai mulţi dintre ei au pierit pe întinderile îngheţate ale Ucrainei. Mihai Eisikovits a avut norocul să scape, deşi în 1944 a căzut prizonier la sovietici, a construit terasamente de cale ferată şi drumuri forestiere din bârne, de astă dată lângă Kaliningrad, şi a scăpat abia în 1948.

Mihai Eisikovits a împlinit 89 de ani, dar este încă în putere. Cântă cu simţire „papirene kinder” şi continuă să deseneze. Zeci şi zeci de desene despre detaşamentul de muncă din Ucraina şi prizonieratul din Uniunea Sovietică. Zeci şi zeci de „copii de hârtie”, care aşteaptă să pornească în lume într-o nouă carte.

Scaderea brutala a deficitului de cont curent da semnalele economiei in agonie

iunie 21st, 2009

In 2009, deficitul de cont curent (http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=2083) al Romaniei ar putea cobori la 6-7 miliarde de euro, ceea ce inseamna o restrangere dureroasa pentru economia privata.

Din acesta:

• 4.5-5 mld e generat de catre sectorul de stat care este in continuare nerestructurat;
• fata de anul trecut, deficitul sectorului privat ar putea sa scada de la 12 la 1.5-2 miliarde anul acesta – adica sectorul privat nu va mai cumpara net aproape nimic din strainatate (si nu ma gandesc la autovehicule, ci in special la investitii, tehnologii si materii prime), iar exporturile se reduc drastic la randul lor.

Restrangerea activitatii sectorului privat (10 miliarde inseamna 8% din PIB) inseamna ca firmele nu mai incaseaza din strainatate si nu mai au acces la finantare interna. Adevarul este ca bancile fac provizioane si dau bani MF-ului. Degetul acuzator indreptat asupra bancilor nu face decat sa sporeasca inclinatia romanului de a nu-si mai plati ratele, ceea ce arunca bancile in probleme si mai mari. Ancheta de conjunctura pe trimestrul II al Comisiei Nationale de Prognoza semnaleaza tendinta de crestere a restantelor la credite cu aproape 30%.

Economia romaneasca este acum in agonie. Ma doare sufletul pentru toti cei care au dificultati majore in afacerile private. Ma doare ca sunt salvati si protejati cateva sute de angajati lenesi la stat in detrimentul celor care produc ceva in Romania . Ma doare ca in primul trimestru al acestui an s-a restrans consumul final individual efectiv al populatiei cu 10,5%, iar cel al administratiei publice a crescut cu 4%.

Tinand cont de colectarea defectuoasa a impozitelor si de cheltuielile in crestere imi doresc ca acest guvern sa nu pice in capcana urmatoarelor doua ERORI majore:

• sa propuna cresterea taxelor intrucat va adanci si mai mult economia in criza;
• bancile sa sponsorizeze in continuare MF prin BNR si sa dea credite economiei private din an in Pasti (= crowding out).

SOLUTIILE sunt la MF si in reforma urgenta a administratiei publice:

• Legarea salariilor administratiilor financiare de performanta colectarii. Se stie cate firme sunt intr-un judet. Se cunoaste cifra lor de afaceri. Se calculeaza tentativ suma de incasat. Se impune un salariu maxim pentru fiecare angajat al administratiei financiare. Salariul incasat va fi salariul maxim ponderat cu rata de colectare. In acest fel, Gigel, sef la administratia financiara se va gandi daca nu cumva chiar merita sa-l preseze pe varul Pandele sa-si plateasca impozitele.

• Analiza dura a performantelor celor care evalueaza proiectele europene. Le e lene sa le citeasca si le resping pe forma. Apar, nu de putine ori, explicatii de genul: notatii facute cu pasta rosie pe prima pagina. Sa fim seriosi, firmele mor de foame si un dezinteresat care a dat o astfel de rezolutie decide soarta firmei.

• Diminuarea rapida a numarului de angajati si a cheltuielilor din administratie. Majoritatea populatiei este nemultumita de administratia publica si de serviciile ei proaste. Mai putini oameni vor putea fi mai eficienti si mai responsabili.

• Cei ramasi in administratie ar trebui sa primeasca concediu neplatit pe timpul verii. Uneori, orarul lor de lucru este cel al unei femei gravide. Propun 8 ore pe bune si 2 saptamani libere la vara. Primele de Craciun si de Paste trebuie eliminate pana la reluarea cresterii economice. Responsabilitatea iesirii rapide din criza economica trebuie distribuita echitabil intre sectorul privat si cel public.

• Alte state din regiune, precum Ungaria, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia sau Lituania au fost obligate sa-si micsoreze cheltuielile bugetare prin scaderea reala a salariilor, inclusiv cele ale presedintilor, premierilor si ministrilor, pentru a face fata crizei.

• Nu se poate implementa salarizarea unitara fara reduceri de personal in sectorul public. De unde vor veni economiile ce vor finanta eventuale cresteri salariale pentru restabilirea echitatii inter- si intra-profesionale, avand in vedere ca avem deja o pondere a cheltuielilor salariale in PIB de 8.4% (in 2008)? Masurata ca proportie din veniturile bugetare suntem in top 5 in Europa. Pentru a vedea de unde putem sa taiem ar trebui sa facem analize functionale ale institutiilor publice centrale, dar si locale. Se prea bine stie ca nicio institutie nu se reformeaza singura, din interior.

• Toti banii astfel economisiti trebuie orientati urgent spre investitii si spre crearea de noi locuri de munca.

Andreea Vass este Consilier Personal al Primului Ministru

Dacia Sandero Stepway – miza pentru piaţa vest europeană

iunie 21st, 2009

Incepand din data de 23 iunie 2009, Dacia Sandero Stepway poate fi comandat in toata reteaua Dacia din Romania. Versiunea Stepway a modelului Sandero este disponibila in doua variante de motorizare, pe benzina, 1.6 MPI 90 CP, la un pret de 9 200 euro, respectiv, pe motorina, 1.5 dCi 70 CP, la un pret de 10 400 euro. Aerul conditionat este oferit gratuit in cadrul campaniei promotionale Clima Plus. La fel ca toate vehiculele din gama Dacia disponibile in Europa, Dacia Sandero Stepway beneficiaza de o garantie de 3 ani sau de 100 000 km.

Afisand un design robust, Dacia Sandero Stepway se adreseaza cu precadere clientilor tineri, aflati in cautarea unui vehicul accesibil ca pret si cu personalitate puternica. Garda la sol inaltata, barele de protectie cu ornamente cromate, barele de pavilion longitudinale si ornamentul cromat al esapamentului sunt tot atatea elemente specifice noului vehicul Dacia. Trei culori metalizate sunt disponibile in serie: Gris Platine, Gris Comète si Rosu de Foc.

Dacia Sandero Stepway preia atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza: un raport pret/spatiu interior de neegalat (astfel incat 5 adulti pot calatori in conditii confortabile, beneficiind in plus de un portbagaj cu volum de incarcare de 320 l), la care se adauga o fiabilitate ireprosabila si recunoscuta.

CREEAT PENTRU AVENTURA

Dacia Sandero Stepway este un vehicul ale carui trasaturi dinamice il recomanda pentru aventura. Garda la sol a fost inaltata cu 20 mm fata de berlina Sandero, barele de protectie fata si spate au ornamente cu aspect de crom satinat, iar proiectoarele de ceata si barele de pavilion longitudinale (negre si crom satinat) fac din Dacia Sandero Stepway un vehicul adaptat oricarui tip de drum.

Atributele de sportivitate si rafinament se regasesc in designul exterior al masinii: masca faruri de culoare neagra, bandou superior cromat al calandrului, jante de aluminiu de 15’’, retrovizoare exterioare, manere interioare de portiere si baghete laterale cu aspect de crom satinat. Toate acestea, la care se adauga ornamentul cromat al esapamentului, puncteaza personalitatea puternica a vehiculului. La interior, tapiteria neagra, cusaturile albe si diferitele elemente de culoare gri, cum sunt fatada consolei centrale, conturul aeratoarelor, ornamentul din centrul volanului si manerele interioare creeaza o atmosfera eleganta si dinamica in acelasi timp. Inscriptia „Stepway” este prezenta pe portierele si pragurile fata, in timp ce un stripping decorativ este disponibil, ca accesoriu, pentru aripile din spate.

O OFERTA ATRACTIVA

Pe langa designul robust, Dacia Sandero Stepway detine atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza, Sandero: spatiu interior, siguranta, fiabilitate si un raport pret/prestatii imbatabil.

Sandero Stepway este un vehicul foarte spatios, la bordul sau putand calatori in conditii confortabile 5 adulti de talie inalta. Acest spatiu interior generos este insotit de un volum de incarcare de 320 l (care poate ajunge pana la 1200 l daca bancheta din spate este rabatata).

Echipamentele de siguranta prezente pe Dacia Sandero Stepway includ sistemul ABS Bosch 8.1 cu repartitor electronic de franare (EBV), asistenta la franarea de urgenta (AFU) si doua airbag-uri, pentru sofer si pentru pasagerul din dreapta.

Trei culori metalizate sunt disponibile in serie: Gris Platine, Gris Comète si Rosu de Foc.

Pozitia la volan, usor ridicata, permite o buna manevrare a vehiculului. Cele doua versiuni de motorizare – benzina 1.6 litri 90 CP si diesel dCi 70 CP – si-au confirmat deja potentialul pe alte vehicule din gama. Consumul afisat in ciclu mixt este de 7,6l/100 km (pentru versiunea pe benzina) si, respectiv, de 5,3l/100 km (pentru versiunea diesel). In cazul acestei ultime versiuni, emisiile de CO2 nu depasesc 140g/km, astfel incat Dacia Sandero Stepway dCi afiseaza semnatura Dacia eco².

Sandero Stepway beneficiaza de o garantie de 3 ani sau 100 000 km.

Dacia Sandero Stepway a fost lansata simultan, la Salonul Auto de la Barcelona si la Atelierul Renault de la Paris, la inceputul lunii mai. Stepway vine sa consolideze succesul modelului Sandero, care a fost comercializat pana in prezent in peste 91 000 de exemplare pe pietele din Europa si Maghreb.

sursa. daciagroup.com

Pariul lui Michnik

iunie 21st, 2009

Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre.

În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoţii, loialităţi şi aversiuni. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric cu intuiţii unice, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus şi al Hannei Arendt, eretic şi rebel, iconoclast şi apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliţi şi bătuţi” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost şi rămâne un mare nonconformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.

Editura Polirom lansează vineri, 19 iunie, la Colegiul Noua Europă, şi sâmbătă, 20 iunie, în cadrul târgului de carte Bookfest, volumul „Mărturisirile unui disident convertit”. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum apare acum în româneşte, aproape simultan cu prima parte din magistrala trilogie a lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Volumul de faţă, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfaţă semnată de regretatul profesor preot Józef Stanisław Tischner. Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Sunt luminate în acest substanţial şi mişcător volum dilemele intelectualităţii liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înţelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistenţa antitotalitară şi menţinerea demnităţii naţiunii poloneze.

Cartea cuprinde eseuri fundamentale despre experienţa Solidarităţii, despre lecţiile disidenţei, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană şi, în chip specific, poloneză. Avem, de asemenea, aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne, de pogromul postbelic de la Kielce şi de reacţiile Episcopatului în legătură cu aceste momente cumplite din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiţii şi prejudecăţi, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăşi posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspiraţiei iudeobolşevice”, prezenţa unor cadre de origine evreiască în instituţiile staliniste, persistenţa miturilor xenofob-naţionaliste în perioada aşa-numitei Polonii Populare şi resurecţia lor astăzi, sub diverse deghizări mai mult sau mai puţin transparente, însă nu mai puţin toxice.

Ideile lui Michnik despre ceea ce aş numi dialectica deziluziei sunt consonante cu analizele consacrate revizionismului marxist de către mentorul şi prietenul său, Leszek Kołakowski precum şi cu viziunea omului de care a fost legat printr-o dragoste fraternă, disidentul paradigmatic care a fost Jacek Kuron (superb eseul dedicat acestui pedagog al libertăţii care, încă din anii ’60, a sfidat cu înţelept eroism dictatura comunistă). Poţi să te afli în dezacord cu unele din poziţiile polemice lui Michnik, mai ales în chestiunile legate de decomunizare şi lustraţie, dar acest lucru nu înseamnă nicicum o diminuare a preţuirii pentru cel care a simbolizat, în timpurile întunecate ale comunismului, idealul şi aspiraţiile unui popor care nu a acceptat îngenuncherea. Ceea ce îl îngrijorează pe Michnik este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbiţat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au şi colaborat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil. Nu se opune însă, din câte înţeleg eu, ideii de justiţie morală. În mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei.

Valorile pe care le susţine Adam Michnik sunt, aşadar, legate de idealurile, năzuinţele şi practicile societăţii civile, de strategia pe care chiar el a formulat- o a noului evoluţionism. O strategie care respinge violenţa, fanatismul, duplicitatea. Este de mirare că istoricul polonez a fost atât de apropiat de ideile lui Ioan Paul al II-lea? S-a convertit într-adevăr Michnik? Numai în sensul recunoaşterii tot mai insistente a pluralismului intrinsec al lumii valorilor, al abandonării oricăror aspiraţii de tămăduire a lumii hic et nunc, prin soluţii radicale. Michnik susţine, aşadar, o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, raţională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esenţială a filosofiei politice contemporane: relaţia dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernităţii. La acest capitol, singurul decisiv, pariul lui Michnik s-a devedit câştigător.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.

„Noi muncim, nu gândim”, deci… Ţară, Ţară vrem… ospătari!

iunie 21st, 2009

De curând, preşedintele unui stat numit România (stat situat în sud-estul Europei, capitala sa fiind Bucureştiul) spunea că nu are nevoie de „filozofi”, ca sistemul românesc de educaţie trebuie să pregătească mecanici auto şi ospătari, că cine vrea sa ştie ceva despre Herodot sau păpădie poate căuta pe Google.

Prin „filozofi”, domnia sa înţelegea tot ceea ce ţine de spectrul larg al ştiinţelor umaniste. Mai mult decât atât, discursul respectiv nu făcea altceva decât să ne arunce cu ceva decenii în urmă, în epoca în care intelectualul şi teoreticianul erau arătaţi cu degetul pentru că nu produceau practic nimic concret, ceea ce, (nu-i aşa?) e aproape o crimă.

Mai este vorba însă şi de un derapaj logic care m-a stupefiat. Păi dacă despre Herodot afli căutând pe Google (aşa cum respectuos ne-a informat preşedintele), de ce n-ai putea afla cu ajutorul aceluiaşi motor de căutare cum trebuie serviţi clienţii diferitelor localuri publice mai mari sau mai mici? Pe internet afli şi cum poţi fabrica un avion cu toate astea mă îndoiesc că cineva l-ar putea face fără studii teoretice. În plus, nici nu e nevoie de foarte multe informaţii pentru a afla că piaţa muncii din acea ţară sud-est europeană are nevoie nu de ospătari, ci de medici, spre exemplu. Or, înainte de a intra într-o sală de operaţie, îţi trebuie ani de pregătire teoretică.

Ascultând discursul despre care vă vorbesc am înţeles ca anii de studiu ai medicului sunt inutili. În definitiv, despre corpul uman afli nu numai pe Google, ci şi urmărind diverse documentare pe canalele tv specializate. Dacă mă gândesc mai bine şi magistraţii sunt şcoliţi în mod inutil. Păi mergi la Monitorul Oficial, citeşti legile, îţi cumperi codurile, te uiţi la ceva seriale cu justiţiabili şi… cam atât. Nici cunoaşterea limbilor străine nu e atât de importantă. Există softuri din ce în ce mai performante care traduc şi interpretează. Mergând mai departe, am putea reforma sistemul de educaţie românesc scoţând din programa şcolară tot ceea ce s-ar putea găsi cu uşurinţă pe Google. Dascălul însuşi devine inutil de vreme ce consumă banii contribuabililor oferind cunoştinţe uşor accesibile oricărui internaut capabil să folosească o tastatură şi un mouse. N-ar trebui să mai avem în ţara aceasta decât politicieni, pentru că un asemenea amestec de specimene umane nu poate fi suplinit de vreun motor de căutare.

Altceva e însă şi mai îngrijorător. E uşor de observat că într-un discurs public, fiecare individ aduce în discuţie inevitabil argumente din sfera de competenţe pe care o stăpâneşte mai bine. Mai mereu filologul îţi va vorbi despre literatură şi fenomene lingvistice, matematicianul despre cifre, astronomul despre Univers şi arheologul despre monumente funerare. E un fel de… sindrom profesional. Dedicându-ţi viaţa unui domeniu anume, fiind pasionat de ceea ce faci, e firesc să vorbeşti despre pasiunea ta. Ce aş putea înţelege despre un preşedinte de stat care compară Uniunea Europeană cu un restaurant de lux şi consideră că una dintre problemele majore ale turismului românesc este calitatea îndoielnică a ospătarilor? În repetate rânduri, în discursurile publice ale personajului despre care vă vorbesc, apar metafore culinare şi paralele care vizează acelaşi vast domeniu al serviciilor publice.

Semnalul pare a fi acela de spargere a României în caste profesionale. Intelectualii inutili vs. oamenii muncii, bugetari vs. salariaţi în domeniul privat etc. Mesajele publice ale unui şef de stat contează; ele distorsionează percepţii şi poate instaura domnia lui „noi muncim, nu gândim”. Care este esenţa acestei aporii? Gânditul este o manifestare a trândăvelii, o inutilitate costisitoare. Dascălii, filozofii, teoreticienii de tot felul sunt paraziţii unei societăţi care munceşte în fabrici şi uzine, pe schele şi macarale, la maşina de cusut sau la menghină. Nu vă sună cunoscut?

Raţional vorbind, m-aş aştepta la mesaje publice care să reinstaureze o necesară normalitate: o societate, şi cu atât mai mult cea românească, are nevoie de şuruburi în egală măsură în care are nevoie de creiere. Există o simbioză între cultura materială şi cea spirituală. Ele evoluează în relaţie directă, nu defazat, aşa cum îşi închipuie unii. În spatele oricărui şurub se ascunde ideea de şurub, în spatele oricărui comandant de navă se află proiectanţii, oamenii care au viziuni şi cunoştinţele teoretice pentru a le pune pe hârtie. E o observaţie atât de banală încât bunul-simţ comun ar trebui să ne facă să respingem din start orice mesaj public ce încearcă să ne convingă de contrariul.

Patria are nevoie de tinichigii, de sculeri-matriţeri, de şoferi şi nu de oameni care au o solidă cultură generală, care îşi vorbesc corect limba, care scriu, citesc, pictează şi cântă. Aceasta pare a fi ideea care se insinuează nociv în mentalul colectiv românesc. Mă grăbesc deci să trimit acest articol redacţiei în speranţa că el va fi publicat cât încă în ţara asta va mai şti cineva să citească în limba română.

Nu uitați să votați în sondajul nostru:

“Nu de filozofi are nevoie Romania, ci de tinichigii si chelneri”, spune președintele Traian Băsescu. Cum comentați?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

La razboi ca la razboi

iunie 21st, 2009

Un tanar american de origine sibiana a fost ranit intr-o misiune militara in Afganistan. L-am vizitat recent in spitalul militar din Washington, DC.
Un barbat abia iesit din adolescenta ma surprinde tocmai prin modestia sa. Refuza sa vorbeasca despre el insusi.
Il stiu pe Filip de cand avea 11 ani, am locuit in acelasi corp imobiliar in Florida considerandu-l un prieten mai tanar.
Fost jucator de tenis, absolvent al unei scoli tehnice in domeniul electronicii ar fi putut sa-si aleaga o cale mai neteda in viata. A ales cariera militara nu din spirit de aventura, ci calauzit de ideea combaterii terorismului, a dusmanilor lumii civilizate, acceptand riscul cu ochii deschisi.

Grozavia razboiului nu poate fi inteleasa decat aflandu-te pe campul de lupta, imi spune Filip. Experienta vietii de soldat l-a calit. Si-a facut camarazi de lupta din mai multe tari. A facut parte dintr-un batalion american de pregatire pentru lupta a catorva grupuri de romani.
Incet-incet reusesc sa aflu despre relieful stancos din Zabul, despre o lupta impotriva unor umbre ori fantome. Ziua satele afgane duc o viata rupta de civilizatie, situandu-se in urma istoriei. Dincolo de hainele traditionale ale localnicilor nu stii niciodata ce se ascunde. Multi sunt terorizati de catre insurgentii talibani si obligati sa devina teroristi sinucigasi, sa actioneze doar pe timpul noptii.

Armata si politia afgana nu sunt bune de nimic. Asteapta ca fortele multinationale sa le execute misiunile.
De multe ori nu stii impotriva cui sa lupti.
In luna mai Filip si colegul sau de misiune la frontiera Aganistanului au fost grav raniti de catre un explozibil cu detonator. Socul exploziei a ridicat peste 5 metri o masina blindata. Ambii soldati au sarit din masina, salvandu-si viata.
!poza96!

Ranitii au fost dusi intr-un spital din Germania, ca apoi sa fie transportati in Washington. Lui Filip i-a fost inmanata inalta decoratie Purple Heart (a carei traditie fiinteaza din 1782) .

Un moment emotionant a insemnat pentru el vizita fostei campioane de tenis Anna Kournikova in spitalul din Germania. Strangerile de mana si prezenta frumoasei blonde au insemnat o alinare a durerilor postoperatorii.
(http://www.stripes.com/article.asp?section=104&article=62816)
Filip o cunoscuse pe Anna Kournikova in urma cu peste 14 ani la un turneu de tenis in Syracuse, NY.

O mama cu ochii inlacrimati, prieteni in vizita, scrisori de la camarazii din Afganistan ar fi tot ce se poate descrie intr-un scenariu prea apasator. Cuvintele sunt poticneli, suntem cu totii incapabili sa adresam ceva coerent.
Filip rupe aceste momente amintindu-mi de copilaria sa din Florida. Nivelul din bazinul de jacuzzi ridicandu-se in spuma si clabuci la cativa metri din cauza samponului pus din abundenta de catre el si alti copii, bataile cu hartie igienica in piscina si atatea altele. Vecini intransigenti chemau politia pentru orice miscare a copiilor. De cateva ori mi-a fost dat sa ma prezint ca tata al autorilor de nazbatii, sa promit ca voi lua masuri temeinice in corectarea situatiilor. Nici eu, nici politistii nu credeam ca avea sa se schimbe ceva. Cine ar fi crezut insa ca pustiul neastamparat de atunci se va transforma in barbatul cu medalia Purple Hart pe piept, aflat in fata mea azi?

Il vazusem pe Filip la celebrarea logodnei cu iubita lui din adolescenta, in septembrie 2008.
El imi marturiseste ca logodnica l-a parasit dupa ultima permisie din iarna. Nu-i reproseaza nimic, s-a obisnuit cu singuratatea soldatului.

Vor mai trece luni pana la recuperare. Filip priveste insa viata cu multa incredere. O distinctie cu semnificatii sufletesti este acordarea unui voiaj in Germania in cateva saptamani – o sarbatorire cu camarazii sai de lupta.

«Premiul tânărului jurnalist francofon» ediţia 2009

iunie 21st, 2009

Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) organizează în parteneriat cu Ambasada Franţei, Delegaţia Wallonie Bruxelles, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicării a Universităţii din Bucureşti precum şi Lepetitjournal.com al Bucurestiului şi revista ‘ Regard ‘ un concurs de jurnalism, destinat tinerilor, cu titlul ‘Premiul tânărului jurnalist francofon’.

Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF) organizează în parteneriat cu Ambasada Franţei, Delegaţia Wallonie Bruxelles, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicării a Universităţii din Bucureşti precum şi Lepetitjournal.com al Bucurestiului şi revista ‘ Regard ‘ un concurs de jurnalism, destinat tinerilor, cu titlul ‘Premiul tânărului jurnalist francofon’. Acest premiu are scopul de a descoperi şi de a încuraja tinerele talente din jurnalism, de a se exprima şi de a scrie în limba franceză.

« Premiul tânărului jurnalist francofon » se adresează tuturor persoanelor cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani care locuiesc în România.

Un juriu format din reprezentanţi ai organizatorilor, incluzând experţi în mass-media, precum şi o personalitate francofonă, va selecta cel mai bun articol (raport / ancheta). Câstigătorul va primi un cec de 1.500 RON şi va avea posibilitatea să facă un stagiu într-o intreprindere de presă. Premiul va fi decernat in toamna anului 2009, în Bucureşti(România).

Formularul de înscriere şi regulamentul premiului pot fi descărcate de pe site-ul: http://www.etajul6.ro/concours.

Candidaturile trebuie trimise on-line, înainte de 30 septembrie 2009.

Mai multe informaţii:
Antena regională a OIF pentru ţările din Europa Centrală şi Orientală
Tel. 021 314 97 78

Efectul de cimpoi şi haiducii politici

iunie 21st, 2009

Pasionaţii de filme cu scoţieni ştiu probabil că cimpoiul are două sau mai multe fluiere, din care cel puţin unul este lipsit de găurele, deoarece pe el nu se cântă, ci stă liber şi scoate un sunet continuu ca un bâzâit, cu o octavă mai jos decât restul melodiei.

Motiv pentru care această fuierice se şi numeşte pe româneşte, am impresia, „bâzoi”. El face un acompaniament continuu, pe o singură notă, şi finalmente destul de enervant. Ei bine, cam aşa arată dezbaterile publice în România de vreo doi-trei ani încoace, după marea schismă din sânul fostei Alianţe D.A.: indiferent ce piesă se cântă, majoritatea interpreţilor seamănă cu cimpoierii scoţieni, având bâzoiul acordat pe nota „Băsescu, Băsescu, Băsescu…”.

Nu că lui Băsescu i-ar displăcea în fond chestia asta, sau că n-ar fi călcat strâmb în anii ăştia, sau că ce face el este întru totul incontestabil. Sacrificiul politic major, personal şi de partid, la care s-a angajat recent doar de dragul de a face o carieră politică fiicei sale, este un lucru pe care nu mi-l explic; probabil mai sunt şi alte exemple de acelaşi fel. Însă obstinaţia cu care invariabil prima ştire TV şi 90% din talkshow- uri urmăresc şi comentează paşii şi respiraţia preşedintelui, fie că acestea au vreo relevanţă, fie că nu, sunt până la urmă obositoare, inutile şi omoară linia melodică. A spus Băsescu „re-ce-si-u-ne”, gata, adunăm toată floarea kommentariatului şi trei ore stăm să întoarcem chestia pe toate feţele, cu contribuţii în direct de la somităţi economice în viaţă precum Codrin Ştefănescu şi Mugur Ciuvică. În Franţa sau Germania, o situaţie asemănătoare s-ar fi discutat probabil vreo trei minute, constantându-se că ce a spus preşedintele sau premierul e o banalitate, o constatare care priveşte trecutul, pe care o ştiam cu toţii de luni bune, pentru că nimeni nu se aştepta ca economia să fi crescut pe trimestrul doi.

Se duce preşedintele să viziteze un munte pe care dl Flutur face inscripţii cu oi, în buna tradiţie nordcoreeană, hop şi comentatorii după el, ca să vadă ce bancuri face, aduc consilieri de PR şi vestimentari ca să sugă din deget concluzii forţate şi involuntar hazlii, după care toată lumea se indignează în studio că personajului prezidenţial i se dă atâta atenţie. Bun, dacă preşedintele sau altcineva produce evenimente şi declaraţii fără relevanţă, hai să le punem în 30 de secunde la coada ştirilor, să încetăm să le mai comentăm şi vom vedea că ţara n-are nimic de pierdut din asta. Iar dacă deşurubăm în felul ăsta bâzoiul de la cimpoi, poate în cameră se mai reduce zgomotul de fond şi vom avea mai mult timp de chestiile substanţiale, care în general sunt acţiuni concrete, lucruri care se întâmplă în realitate şi au impact, iar nu vorbe în vânt, reacţii la reacţii ş.a.m.d.

De exemplu, ieri am asistat la o decizie exemplară a justiţiei române, care pe un caz asimilabil corupţiei şi abuzului în funcţie – cel al secretarului de stat Emilian Cutean – a dat o sentinţă dură şi fără precedent la noi: cinci ani cu executare. Dl Cutean este un caz exemplar, pentru că a fost multă vreme demnitar al României, faptele în chestiune le-a comis din poziţia de secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor, dar asta nu a împiedicat actuala coaliţie PDL – PSD să-l numească din nou, la începutul lui 2009, exact în aceeaşi funcţie, ignorând avertismentele şi protestele societăţii civile. Sigur, acuzatul mai are de făcut recursurile de rigoare, dar, chiar şi în primă instanţă, aceasta este cea mai aspră pedeapsă cu executare pronunţată până acum la nivel înalt.

E bine că premierul Boc a acţionat rapid şi l-a eliberat din funcţie pe dl Cutean, fără să se mai ascundă după jocul de mimă cu consultările în coaliţie. Dar era şi mai bine dacă nu l-ar fi numit deloc, pe el, pe dom’ Costel, pe Manţog de la Gorj şi pe toţi ceilalţi din aceeaşi categorie. De asemenea, e bine că Ion Iliescu s-a ţinut toată perioada tranziţiei departe de tentaţiile înavuţirii (cu excepţia casei din Primăverii luată printr-o şmecherie, fireşte), dar are de dat explicaţii de ce a păstorit sub aripa sa atâta vreme sa haiduci politici ca dl Cutean, răposatul Dan Iosif sau alţii din aceeaşi categorie, care şochează nu prin faptul că au furat în stil mare (am stabilit că mulţi demnitari au muşte pe căciulă), ci prin primitivismul incredibil cu care au făcut-o.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Turismul românesc!?!

iunie 21st, 2009

Îmi cer iertare pentru multiplele semne de punctuaţie, dar când aud formula „turism românesc“ e ca şi cum aş auzi orice alt oximoron, „foc îngheţat“ de pildă.

Şi în ultima vreme am tot auzit că ministrul turismului, Elena Udrea, e foarte activă şi în teren, de unde se capturează ştirile fierbinţi, şi prin studiouri, unde ia parte la dezbateri. La o asemenea dezbatere a scăpat în fine şi o cifră pe care o pândeam de mult – în 2007, România s-a bucurat de prezenţa a 7 milioane de turişti străini. Deci, cât avusese Cracovia singură cu un an înainte, pentru că în 2007 cifra urcase la opt milioane. Dar să las cifrele că ne apucă dorinţa morţii voluntare!

Să fiu clar – n-o condamn pe dna Udrea pentru eforturile dumisale de promovare a turismului băştinaş, apreciez chiar unele din gesturile sale, cum ar fi cooptarea Nadiei Comăneci, a lui Ilie Năstase şi a lui Gheorghe Hagi în aceste eforturi, altele, precum imnul, mă amuză, dar ceva mă îngrijorează. Şi anume succesul!

Ce naiba ne facem dacă tot acest efort propagandistic reuşeşte? Nu că nu avem ce arăta lumii, de la mare, deltă şi munţi la mănăstiri şi câteva cetăţi şi castele medievale care au supravieţuit tăvălugurilor istoriei.
Un patrimoniu există, dar cum ajungi la el şi ce faci acolo? Problema reală o constituie infrastructura generală şi infrastructura turismului.

Turiştii Cracoviei nu se datorează doar patrimoniului, ci şi impecabilelor autostrăzi şi şosele, aeroportului internaţional cu zeci de zboruri pe zi, spaţiilor de cazare cu nemiluita şi la imensa ofertă de preţuri, sutelor de restaurante, cluburi, cafenele pentru toate gusturile şi cu preţuri modice, ca să nu mai vorbesc despre bucătarii, chelnerii şi barmanii care le deservesc. Putem compara asta cu ce oferim noi, oriunde în ţară? Am dubii.

Dna Udrea spune că nu putem aştepta apariţia infrastructurii funcţionale pentru a face turism – şi are dreptate! Dar atunci ar trebui să fim oneşti în ofertele noastre şi, în propaganda declanşată, să le explicăm oamenilor care vin din spaţii civilizate – unde strada e stradă şi bucătarul bucătar, nu altfel! – că este vorba despre turism extrem. Să ştie şi ei la ce să se aştepte. Sunt convins că sunt doritori pentru asemenea turism, cum există fani ai castelelor bântuite ori ai sporturilor extreme.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Cherry wine

iunie 21st, 2009

Mai ţii minte când beam cherry wine, import din China?
„L-am luat de la Maricica”, ziceai. „O ştii, blonda de la Bufetul Partidului.”
Şi mai ziceai că Traian e un inconştient, o mârţoagă.
„Bea cu măsură!” îmi spuneai, dar puneai sticla la gură şi cum erai grăsuţă, nu ţi se vedea mărul lui Adam alunecând înapoi, înainte, cu gâlgâitul.
Nu ne puteam iubi că te podidea plânsul şi mă sărutai năvalnic şi gura mi se umplea de lacrimile tale sărate.
Mă simţeam ca un preot Kama-Sutra, propovăduitor al iubirii fără iubire, al contopirii totale, al trecerii peste limite, dar care se împiedică de pragul din faţa bisericii sale.
Adormeai epuizată. Îmi era milă de tine.
În corabia somnului scurt, era singura dată când faţa ţi se destindea frumoasă, albă ca o corolă de Regina Nopţii.
Sticla goală rânjea pe masă, abandonată ca o găoace.
Eticheta cu o strălucire metalică rece, bilet de papagal în chineză, necâştigător la loteria sorţii, nu o puteam înţelege.
Dezmeticită, abia deschizi ochii.
„Aoleu, trebuie să plec; autobuzele nu mai circulă după miezul nopţii.”

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.

Și-a luat mașină cu banii jos

iunie 21st, 2009

Se pare că 45 de ani de despotism comunist în România, urmați de o tranziție turbulentă la capitalismul pieței libere a instaurat o nouă tiranie a materialismului și a valorilor sale aferente.

Dintre toate “Noile lucruri noi” pe care noii îmbogățiți și speculatori le pot achiziționa, automobilul este cea mai șocantă și irevocabilă afirmare a statului social și a superiorității față de concetățeni. Caracterul său tangibil prevalează asupra casei, care este imobilă, a hainelor și a “jucăriilor” care sunt statice în comparație cu acesta și cu serviciile consumate, care sunt trecătoare și invizibile pentru majoritate.

Baricadați în liniile arogante și vaste ale unui Audi Q7 sau în masivitatea de tanc a unui Chrysler 300C, noua elită financiară românească își poate striga supremația fără să uzeze de coardele vocale la orice intersecție semaforizată și un orice parcare, atrăgând privirile hipnotizate ale muritorilor de rand, fără să trebuiască să care cumpărăturile de la Mega Image prin transportul public sau, Doamne ferește, pe jos.

Spuma va atinge noi culmi pe seama unei limuzine Maybach, unde cu o simplă apăsare de buton se poate trage perdeaua între ei și “târla” de pe stradă, așa cum companiile de alimentație “de fițe” cu prețuri exorbitante trag o linie între cei care-și pot permite să spargă echivalentul unui salariu mediu pe un prânz de cei care nu pot.

Societatea, un separator de indivizi în categorii distincte de “șmecheri” și ”fraieri”, bogați și săraci, permite abateri mici de la normă. Concurența insuficientă duce la o piață dominată de vânzător, unde ești obligate să accepți oferta așa cum e sau să nu cumperi deloc, asta în cazul când ai un venit disponibil. Individul va încerca în zadar să se definească pe sine însuși drept “altul”, prin cultura pe care o consumă în timpul liber, dar va fi recunoscut ca atare doar în cadrul unei comunități-nișă. Pentru publicul larg el va fi “fraier” sau prost, deoarece lipsa de cai-putere de sub capotă sau lipsa ochelarilor de soare de marcă de pe cap îl vor defini ca atare.

Între timp, limuzinele devin tot mai mari, “full option” bate toate recordurile de mărime, tot felul de lucruri noi provoacă isterie doar pentru că sunt noi, ciclurile de modă se succed cu certitudinea planurilor cincinale în agricultură. Prețul unei cafele la o cafenea de pe Dorobanți ajunge la echivalentul salariului pentru un necalificat pe o zi. Fenomenul “Groudhog Day” (al repetării cu obsesivitate) în a dori să posezi tot ce este nou și la modă, spre deosebire de ce este bun, devine tot mai sever pe măsură ce România devine un vacuum de bunuri regurgitate, retușate sau adaptate pentru atmosfera de moment și refurnizate pieței ca o porție de cartofi prăjiți încăliziți la microunde și serviți unui copil obez.

Și se pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 20 de ani, pe când înainte mergeam plin de speranță și solidari în săracie spre promisa Utopie Socialistă, acum ne-am fragmentat ca “pluton” și am intrat în cursă, unii pe jos, alții în Ferrari 599 GTB Fiorano, către un orizont iluzoriu al dominației depline asupra concetățenilor prin simpla posesiune de lucruri.

Articolul este o adaptare a unui text scris în engleză. Iată și originalul:

It would appear that 50 years of Communist despotism in Romania followed by a turbulent transition into free market capitalism has brought about a new cultural tyranny of materialism and its afferent values.

Of all the ‘New New Things’ that nouveau riche entrepreneurs and speculators can acquire, the Automobile is the most arresting and most irrevocable statement of social standing and of dominance over fellow citizens. Its tangibility prevails over that of the house, which is immobile, of clothes and ‘gadgets’, which are comparatively static, and of services consumed, which are fleeting, invisible to most.

Enveloped in the arrogant, space grabbing lines of an Audi Q7 or tank-like blockyness of a Chrysler 300C, the newly anointed Romanian financial elite can scream supremacy without moving a vocal chord at every traffic light and in every car park, garnering transfixed gazes from lesser mortals who have to contend with carrying their ‘Mega Image’ shopping bags on Public Transport or, God forbid, on foot.

The cream of the crop will go one step further in the back of a Maybach limousine where a push of a button can draw a curtain between them and the ‘rabble’ on the street, much in the same way as exorbitantly priced ‘de fitze’ catering establishments draw lines between those who can afford to splash an average month’s salary on one meal, and those who can’t.

Society, a streamlined sorter of individuals into the distinct categories of ‘smecher’ and ‘fraier’, haves and have-nots, permits little deviation from the norm. Insufficient competition makes for a seller’s market, where you buy the package as it comes or buy nothing, that is, if you even own disposable income. The individual may try in vain to define himself as ‘other’, through the culture he consumes in his spare time, but only within a niche community will he be recognized as that which he has intended himself to become. To the wider consensus, however, he is a ‘fraier’, or fool, because the distinct lack of horsepower under his bonnet, or lack of designer sunglasses on his head, define him as such.

All the while, the limousines get larger, ‘full option’ breaks new boundaries of fullness, new things cause hysteria for no other reason than that they are new, trend cycles forge ahead with the certainty of agricultural five year plans. The price of a coffee in a Dorobanti cafe reaches the price of a day’s unskilled labour. The Groundhogesque phenomenon of striving to own what is new and exclusive over what is good takes on ridiculous severity as Romania becomes a vacuum of goods regurgitated, retouched, tweaked for the mood of the moment and re-served to the market like microwave-reheated French fries to a fat kid.

And it seems that nothing has changed in 20 years other whereas we were marching hopefully and in impoverished unison towards the promised Socialist Utopia, we have now broken up as a ‘peloton’ and are now racing, some on foot, some in Ferrari 599 GTB Fiorano, towards the illusory horizon of ultimate dominance over fellow men through sheer ownership.

Uniunea Europeană emite semnale contradictorii guvernării comuniste

iunie 21st, 2009

Contextul concluziilor adoptate de şefii de externe ai statelor Uniunii Europene reflectă o atitudine revizuită vizavi de evenimentele post-electorale din Republica Moldova (Relations with the Republic of Moldova – Council conclusions), precum şi garanţii privind aprofundarea relaţiilor moldo-comunitare [1]. Deşi, mesajul formulat de UE conţine o avertizare subtilă legată de regimul de vize instituit pentru cetăţenii români, adoptarea directivei pentru iniţierea negocierilor asupra unui nou Acord bilateral asigură un „colac salvator” guvernării comuniste. În cele din urmă, făcând abstracţie de ceriţele impuse de UE, PCRM-ul ar putea însera „oferta europeană condiţionată” în discursul său electoral. Or, comuniştii vor alimenta aşteptările electoratului utilizând „vectorul european” [2], iar datorită monopolului mediatic vor încerca să deposedeze opoziţia de „mesajul european” preluat în mod considerabil de aceasta îndată după violenţele post-electorale.

În documentul final de la Reuniunea miniştrilor UE de externe desfăşurată la Luxembourg (15 iunie) lipsesc definitiv referinţele despre distrugerea clădirilor instituţiilor de stat, accentul fiind pus pe violenţele aplicate faţă de protestatari (În documentul adoptat de oficialii europeni se subliniază faptul că „folosirea forţei în scopuri politice este inacceptabilă”.). Această turnură esenţială de poziţie se datorează cu certitudine dezvăluirilor de informaţii controversate legate de presupusa antrenare a autorităţilor moldovene în înscenarea asedierii reşedinţelor Parlamentului şi Preşedinţiei. Totodată, această retorică a apărut ca urmare a ambundenţei rapoartelor critice referitoare la măsurile disproporţionate şi nejustificate coordonate de reprezentanţii organelor de poliţie, sub auspiciile puterii centrale, oferite atât de raportorii UE şi cei ai Consiliului Europei, cât şi de numeroasele organizaţii locale şi internaţionale.

Participarea României la elaborarea acestor concluzii a devenit cel mai puternic factor în articularea unui mesaj mai hotărât din partea Bruxellului (acest fapt a fost remarcat de Ministrul Afacerilor Externe al României, Cristian Diaconescu)[3]. Prin urmare a fost posibilă corelarea eliminării vizelor pentru români cu negocierea viitorului acord comprehensiv dintre UE şi RM. De asemenea, partea română a explicat amânarea Consiliului UE-Republica Moldova ca măsură de „penalizare” tacită aplicată faţă de Chişinău în spiritul concluziilor de la Luxembourg. Prin acest intermediu, România a încercat să reitereze faptul că „drumul RM spre Bruxelles trece inclusiv prin Bucureşti.”[4].

Cu toate acestea, solicitarea iniţierii unei investigaţii transparente, independente şi eficiente compuse cu participare reprezentanţilor opoziţiei şi experţii internaţionali, la fel ca şi cea privind nediscriminarea cetăţenilor români riscă să nu fie satisfăcute de PCRM. Sub aceeaşi incidenţă cad şi cerinţele privitor la asigurarea accesului liber la mass-media publică a tuturor partidelor politice, alocarea în mod transparent a licenţelor pentru mass-media, reţinerea de la presiuni administrative asupra surselor mass-media, societăţii civile şi mass-media. Menţinerea status-quo-ului existent este însă un imperativ vital pentru comunişti în perioada alegerilor anticipate (stabilite pentru 29 iulie curent), deoarece numai în asemenea limite este imposibilă mobilizarea eficientă a opoziţiei şi a electoratului anti-comunist.

În contradicţie cu conotaţia negativă a concluziilor de la Luxembourg, votul favorabil al UE pentru finalizarea perioadei de reflectare asupra unui nou acord bilateral cu RM şi demararea condiţionată a negocierilor în acest sens conferă o legitimitate parţială pentru PCRM. Astfel, tactica „morcovului şi biciului” developată de europeni în raport cu guvernarea comunistă riscă să fie utilizată de ultima pentru a camufla anumite probleme socio-economice înfruntate de RM, asigurându-şi o anumită toleranţă din partea electoratului cu aspiraţii pro-europene.

Indiferent de concluziile Miniştrilor de Externe ai statelor UE, comportamentul PCRM-ul va rămâne neschimbat, cel puţin până după alegerile anticipate, când se va încerca legalizarea unei legitimităţi fragile a comuniştilor (rezultatele alegerilor vor fi validate cu participarea unei treimi din alegători). De această dată, comuniştii se vor ghida după prevederile legislaţiei naţionale, acceptând simultan consultarea cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale (OSCE/ODIHR, Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei etc.), dar renunţând la fraudarea în masă a alegerilor similar alegerilor din 5 aprilie 2009.

Realizarea acestui scenariu este importantă pentru PCRM, mai ales în cazul câştigării alegerilor, deoarece în caz contrar ar putea nimeri în disgraţia UE şi a donatorilor internaţionali, iar aceasta va conduce la nimicirea imaginii de forţă politică pro-europeană şi respectiv la erodarea constantă a schemelor economice profitabile pentru comunişti (legate puternic de piaţa europeană şi operaţiunile de export-import etc.). Or, din aceste raţionamente, PCRM-ul a decis micşorarea plafonului de participare la vot (1/3 din alegători) şi stabilirea zilei alegerilor pentru miercuri (29 iulie 2009), urmărind să evite necesitate fraudării din contul persoanelor decedate şi celor inexistente, dar şi prezentarea redusă a alegătorilor la urnele de vot din motive pueternic subiective („sabotarea” alegerilor etc.).

Referinţe:
1. Relations with the Republic of Moldova – Council conclusions, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/gena/108527.pdf
2. ÅÑ çàêëþ÷èò ñ Ìîëäàâèåé íîâîå áàçîâîå ñîãëàøåíèå, http://www.point.md/News/Read.aspx?NEWSID=94185
3. Un nou acord R.Moldova-UE, condiţionat de eliminarea vizelor, http://www.mediafax.ro/politic/un-nou-acord-r-moldova-ue-conditionat-de-eliminarea-vizelor.html?1687;4553672
4. „Am fost şi vom fi susţinătorii apropierii Republicii Moldova de UE. Acordul nostru pentru aprobarea mandatului de negociere demonstrează că politica Bucureştiului nu s-a schimbat. Este evident că drumul spre Bruxelles al statului vecin trece şi prin Bucureşti şi că există o serie de condiţii clar subliniate prin concluziile de astăzi, pe care Republica Moldova trebuie să le îndeplinească, aşa cum este ridicarea vizelor pentru cetăţenii români. Se confirmă, în acest sens, faptul că avertismentele şi poziţia României au fost justificate. Demersurile diplomatice româneşti au fost confirmate prin adoptarea de către statele membre a textului Concluziilor”, http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=39530&idlnk=&cat=4

HOLOCAUST

iunie 21st, 2009

vorbesc o limbă moartă
moartă, îngropată cu încă 6 milioane
un abator de nume
o listă infinită de universuri curmate
în meteorica pierdere a raţiunii
într-un vid imposibil de golit
un vacum, un zero, o demenţă şi un apus
cioplite toate într-o fugă de Bach
în catedrala din Ulm, în apele Rinului
pe culmea şi în ritmul unui marş

plâng într-o limbă veche
o cânta omul cărţii,
o încercau pruncii care au construit babilonul,
fetele care au născut alte fete
femeile care au murit
ca să ne naştem noi
goi, despuiaţi, huliţi
urmaşii lor la urma urmelor
uneori bunici, alteori fumuri subţiri peste crematorii..

TU

iunie 21st, 2009

Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munţi, ape şi păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecţia.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalţi
Că toate acestea eşti tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-şi dea seama că şi doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiţi,
Care, de fapt, suntem noi.

La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia şi proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Şi că toţi scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.

Dar i-am demonstrat şi lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Şi, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea eşti tu.

La matematică am ieşit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuaţie:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Şi i-am convins pe ceilalţi,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x eşti tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.

Am vrut să-i oblig pe toţi să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântaţi.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată ştiinţa, arta, eşti tu.
Atunci orele şi-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediaţi.
Şi, pentru că începuseră şi ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.

*****************************

– TU e poezia mea de debut, publicata in Romania Literara, in 1970, la citeva luni dupa emigrarea mea in Israel.
E inclusa in volumul \”In noi e un cer mai adevarat\” – 1984 – Tel Aviv (C)

Habanera

iunie 21st, 2009

Cine nu si-a sters in taina un suspin,
Cand vara prea scurta pare
Sibiul arde in umbletul ei felin
Precum umbra din adanc tresare,

Cavalerul isi taraste cu greu zalele,
Cerul norii si ultimele soapte
De dinaintea coridei, balele
Zorilor nasc noapte de noapte.

Ratacesti si tu in propriu-ti burg.
E ca si cum revii in acelasi loc
Si nu stii ca orele se scurg

Sau anii in piata rotunjita in bazalt.
Mireasma crangului de soc
Te inchide in turnul cel inalt.

OPEN JAZZ Festival Tirgu Mures 26-28 iunie 2009

iunie 21st, 2009

Targu Mures, 15 Iunie 2009 – Editia a V-a se confirma a avea o prestigioasa participare internationala. OPEN JAZZ 2009 TÎRGU-MUREŞ este o ediţie ce reuneşte artişti deosebit de valoroşi din Italia, Franţa, Danemarca, Ungaria, Serbia, Statele Unite şi România, devenind în acest an una dintre puţinele manifestări din ţara nostră cu o acoperire atât de largă.

Open Jazz Festival Tîrgu-Mureş 2009
Ediţia a V-a Internaţională – www.openjazz.ro

Avem marea bucurie de a vă anunţa că am definitivat programul celei de a cincea ediţii a festivalului OPEN JAZZ de la Tîrgu-Mureş, eveniment desfăşurat în cadrul mult mai amplu al manifestării Zilele Târgumureşene, acum la ediţia a XIII-a.
OPEN JAZZ 2009 TÎRGU-MUREŞ este o ediţie ce reuneşte artişti deosebit de valoroşi din Italia, Franţa, Danemarca, Ungaria, Serbia, Statele Unite şi România, devenind în acest an una dintre puţinele manifestări din ţara nostră cu o acoperire atât de largă.
Pe parcursul a trei zile, în serile de 26-27-28 iunie 2009 de la orele 19:00, în Piaţa Teatrului din Tîrgu-Mureş, muzica bună, fantezia, improvizaţia, exuberanţa vor colora atmosfera unică a acestui eveniment care an de an reuneşte mii de melomani îndrăgostiţi de acest gen.
În acestă idée, Tîrgu-Mureşul îşi doreşte să devină un puternic centru de întâlniri artistice unde în fiecare vară să fie găzduite concerte, spectacole, expoziţii şi seminarii cu participare mondială. Primul pas l-am făcut deja prin OPEN JAZZ şi prin Zilele Târgumureşene.
La OPEN JAZZ nu e vorba numai de jazz, pentru că şi anul acesta vor fi prezente formaţii de blues, de muzică tradiţională balcanică şi muzică clasică indiană, totul amestecat într-o construcţie specială, într-un eveniment care iată că la a cincea ediţie ajunge să dobândescă un profil apreciat la nivel internaţional.
Din nou în aer liber, din nou cu intrare liberă, festivalul OPEN JAZZ începe să se contureze din ce în ce mai clar ca o manifestare emblematică pentru un oraş multicultural cu profunde valenţe europeane. Trebuie aici să sublinime implicarea fundamentală a Consiliului Local Tîrgu-Mureş şi a Primăriei Municipiului Tîrgu-Mureş care an după an au fost parteneri de încredere şi au contribuit decisiv la organizarea acestui festival.
Pe de altă parte OPEN JAZZ înseamnă şi porţi deschise, de aceea toţi iubitori jazz-ului sunt invitaţi la Tîrgu-Mureş unde pe perioada festivalului 26-27-28 iunie 2009, în premieră, organizatorii vor elibera legitimaţii de JAZZ-FAN cu care turiştii vor putea obţine reduceri substanţiale la spaţiile de cazare.
Rezervări pentru cazare la numărul de telefon 0728.236.837 apel normal sau SMS.

26 iunie 2009 vineri

Turya Classical Group
Beliciu Victor Marius sitar
Anne Marie Ene vioara
Avadhut Kasinadhuni tabla

http://celestialsitar.com/

Blue Family – Serbia
Rade Krivokuca baterie
Milan Jarakovic bass
Ljubomir Djordjevic harmonica
Nikola Inic vocal, chitara & trompeta
Ivan Stanosevic Giba chitara

http://www.bluefamily.rs

Aranguru – Ungaria
Sándor Zsemlye saxofon
Zoltán Schneider chitara
Krisztián Vadász clape
Sándor Patyi bass
Zsolt Mike baterie

http://www.myspace.com/aranguru

Nicolas Folmer Quartet – Franta
Nicolas Folmer – trompeta
Maoro Gargano – pian
Jean-Yves Jung – baterie
Roger Biwandu – bass

27 iunie 2009 sâmbătă

Fanfara Transilvania CUGIR
Invitat special Sasha-Liviu Stoianovici la – baglama saz

Alex Man Da Vinci Music Experience
Tudor Parghel – baterie
Pedro Negrescu – bass
Alex Man – chitara
Rick Condit – USA – saxofon si flaut

http://www.rickcondit.com/framepage.html

Brando Quartet Ungaria
Alexa Margit – flaut
Szőke Brandó – chitara
Farkas-Varga Gábor – contrabas
Péter Zoltán – baterie

http://brandoquartet.hu/

Sinestetic Jazz – Italia – Danemarca
Gianni Bardaro – Italia -saxofon
Francesco Calì – Danemarca – pian
Andreas Hatholt – Danemarca – contrabas
Jacob Hatholt – Danemarca – baterie

http://www.sinesteticjazz.com/sinesteticjazz

28 iunie 2009 duminică

Jazz for Fun – Tîrgu Mureş
Fulop Csongor – pian – clape,voce
Kiss Lajos – chitara,voce
Eltes Aron – saxofon tenor
Gyergyai Szabolcs – chitara bass
Asztalos Zsolt – baterie, percutie

Academic Jazz Quintet – Bucuresti
Ana Cristina Leonte – voce
Toma Dimitriu – pian
Ciprian Pop – chitara
Claudiu Rusu – baterie
Michael Acker – bass

ACT JAZZ – Imagine Beatles on Jazz
Vlad Popescu baterie
Cristian Soleanu saxofon
Sorin Romanescu chitara
Olivier Gatto – Franta contrabas

http://www.myspace.com/oliviergattoprojects

Váczi Eszter Quartett – Ungaria
Váczi Eszter voce
Gátos Iván clape
Gátos Bálint chitara bass
Mike Zsolt baterie
www.vaczieszterquartet.hu

Pe parcursul a trei zile, în serile de 26-27-28 iunie 2009 de la orele 19:00, în Piaţa Teatrului din Tîrgu-Mureş, muzica bună, fantezia, improvizaţia, exuberanţa vor colora atmosfera unică a acestui eveniment care an de an reuneşte mii de melomani îndrăgostiţi de acest gen.
În acestă idée, Tîrgu-Mureşul îşi doreşte să devină un puternic centru de întâlniri artistice unde în fiecare vară să fie găzduite concerte, spectacole, expoziţii şi seminarii cu participare mondială. Primul pas l-am făcut deja prin OPEN JAZZ şi prin Zilele Târgumureşene.

www.openjazz.ro

CONTRADICŢIA

iunie 21st, 2009

tu ai fost trifoiul meu,
zâmbetul şi lumina…
tu ai căzut pe sufletul meu
vândut…
şi-ai citit:
femeia în tărâmul uitării!
ai reuşit să mă trezeşti,
dar când m-am privit
în oglindă…
aveam două suflete în piept!
nu ştiu la care rol să renunţ,
amândouă au acelaşi gust,
de închisoare…
soţie pe o hârtie,
amantă pe o cărare…
şi ochii mei strigă tăcerea
lupului singuratic…
vreau un bilet de călătorie
într-un vis deschis…
cu dorul aripilor de lebădă!

5 martie 2009, 00:45

Am întâlnit ură de clasă în România

iunie 21st, 2009

Suntem confuntați aproape zilnic cu manifestări ale urii de rasă și ale suratelor sale, ura interetnică, xenofobia sau antisemitismul. Le vedem pe internet, în contactul direct cu oamenii și, mai voalat, în mass-media. Mult mai rar avem ocazia să ne confruntăm cu ura de clasă, poate și pentru faptul că experiența directă a regimului comunist a discreditat acest tip de ură care era presupus a fi motivarea luptei împotriva capitalismului.

Iată că am avut prilejul să mă întâlnesc față în față cu acest tip de ură. Călătoream cu trenul de la Iași la București și, exasperat de viteza redusă cu care călătoream (se fac aproape șapte ore pe ceva mai mult de 400 km) am intrat în discuție cu o femeie din același compartiment. Ambii am remarcat că acum 20 de ani aceeași distanță era parcursă într-un timp mai scut cu o oră.

Am opinat că acum că România este membră a Uniunii Europene ar putea obține fonduri pentru consolidarea terasamentului, pentru că e evident că trenurile nu pot călători mai repede din cauza uzurii acestui terasament. Am mai spus că multe dintre aceste neajunsuri sunt cauzate și de lipsa de investiții din ultimii ani ai vechiului regim comunist.

Atât mi-a trebuit! Persoana din fața mea și-a arătat profunda dezaprobare, spunând mai întâi că au fost și lucruri bune în comunism și că dacă n-ar fi fost comunismul, ea n-ar fi reușit în viață și mai ales n-ar fi putut să aibă casa ei (adică un apartament la bloc).

Am aflat că are vârsta de 62 de ani și că e fiică de muncitori din Iași. Avea numai cuvinte de laudă pentru comuniști și vorbe de ocară și dispreț pentru “capitaliști”. Mi-a povestit de pildă, că la școală când în anii ’50 un profesor o scotea la tablă o chema pe numele de familie, pe când pe fiicele de (foști) capitaliști le chema pe numele mic, alintat: Ilenuș, Irinuca, etc.

O altă realizare a comunismului a fost, în opinia ei, pietruirea și asfaltarea străzilor din Iași, care, în cartierele muncitorești erau pline de noroi sau praf.

Am încercat să-i spun că nu regimul comunist era cel care a adus aceste schimbări, ci progresul general al societății. I-am adus argumentul pe care-l aduc tuturor apologeților sau nostalgicilor perioadei comuniste, spunându-i că Grecia, o țară cu un nivel similar de dezvoltare cu al României în 1938, era de patru – cinci ori mai dezvoltată decât România în 1989, fără să fi cunoscut regimul comunist. I-a fost greu să înțeleagă, ea declarând că arareori a părăsit Iașiul, darmite să fi călătorit vreodată în străinătate.

I-am pomenit de blocurile oribile cu care este desfigurat Iașiul, construite de iubitul ei regim comunist, și care acum arată jalnic. I-am amintit de vremurile în care tremura de frig în casă, în care mânca “tacâmuri” de pui și bea nechezol, de miile de femei care au murit sau de medici ginecologi trimiși în pușcărie în urma avorturilor ilegale și toate nenorocirile care au transformat viața a milioane de oameni într-un calvar. I-am amintit și de lipsa de libertate, care însă nu a afectat-o deloc, deși acum nu se sfia să-l critice în gura mare pe președintele Traian Băsescu într-u compartiment de tren.

I-am reamintit de milioanele de oameni aruncați în pușcărie, de nenumărații oameni asasinați de regimul comunist, numai și numai în numele urii de clasă. Singurul lucru pe care această femeie simplă a putut să-l replice a fost: “Dar pe mine de ce nu m-au arestat? Eu am fost supusă și nu mi-au făcut nimic”.

Clișee național-comuniste

Văzând că nu are niciun fel de argumente să-mi replice, femeia s-a lansat apoi în temele favorite ale celor care îi împărtășesc ideile: a ajuns să vorbească de Regele Mihai care a plecat în 1947 cu un tren în care și-a încărcat averea (i-am spus că e o minciună, n-am adăugat însă și că o știam de la Majestatea Sa personal), de ce se întorc cei care au plecat în străinătate să-și revendice proprietățile după atâta vreme (am întrebat-o dacă statul de azi i-ar confisca apartamentul i-ar conveni?) și despre conspirația de la Malta din 1989 când s-a decis viitorul omenirii (am întrebat-o dacă Mihail Gorbaciov a decis atunci cu George Bush ca URSS să fie desființată peste doi ani).

Femeia vorbea foarte convinsă și aducea în sprijin nume ilustre ca Ion Cristoiu sau Pavel Coruț. I-am atras atenția că Pavel Coruț e un fost ofițer de Securitate. “Securitatea ne-a apărat”, a fost replica luată parcă din fosta revistă a MAI “Pentru patrie”. I-am replicat că Securitatea a comis un genocid până în 1965 iar după aceea l-a apărat pe Ceaușescu, iar Pavel Coruț ar face bine să se consulte la un psihiatru, dat fiind că teoria conspirației pe care o promovează cu insistență ar putea fi un simptom al paranoiei de care suferă.

I-am spus femeii din compartiment că este o victimă a îndoctrinării comuniste și că nu are niciun termen de comparație decât imaginea mincinoasă a societății românești pre-comuniste, aflată de la părinți sau din educația comunistă primită. I-am sugerat să uite tot ce a învățat, deoarece în majoritate sunt doar minciuni, și să încerce să învețe ceva nou.

“La vârsta mea nu mai pot”, mi-a replicat cu sinceritate, fără însă a da semne că ar fi dispusă să facă cel mai mic efort.

Veți spune că e un caz izolat, în care oamenii regretă sincer în public regimul comunist. Și totuși, sunt mulți oameni de extracție modestă care au avansat pe scara socială (pe merit sau nu, asta e altă discuție) datorită noilor raporturi create de regimul comunist. Cei mai mulți dintre acești oameni ar fi avansat probabil și fără existența regimului comunist, dar e aproape imposibil să-i convingi de asta.

Evoluția societății românești de după 1990, cu un pas înainte și doi pași înapoi, se datorează în bună măsură acestor oameni, schilodiți mental de educația comunistă primită. Combinatele siderurgice, rafinăriile, Canalul Dunăre – Marea Neagră și alte construcții faraonice inutile rămân niște fosile ale vechii epoci, dar trauma din mintea oamenilor de peste o anumită vârstă nu mai poate dispărea. De aceea, în revista ACUM revenim asupra problemei mentalității, fundamentală în acest proces de transformare a societății românești și de aceea încercăm să demolăm minciunile și miturile care au luat naștere în perioada comunistă, dar și anterior acesteia.

Sunteți curioși să știți cum s-a terminat conversația mea cu femeia din tren? La un moment mi-am dat seama de completa inutilitate a continuării ei. Am fost salvat de faptul că trenul a intrat în gara Tecuci (unde s-a schimbat locomotiva pe timpul unei șederi care mi-a părut fără sfârșit) și unde s-a suit în compartiment un cuplu de pensionari care purtau o pisică într-o cușcă. Am profitat și m-am mutat în alt compartiment cu laptop-ul și am început să scriu acest articol.

Noul antisemitism în Marea Britanie – interviul cu șef rabinul Jonathan Sacks

iunie 20th, 2009

He wants a YouTube prayer site and a Live Aid for the Jews, and his online peace anthem has had 600,000 hits. The Chief Rabbi is a very modern traditionalist. He doesn’t “do Twitter or texts” — “I’m still chipping away at the stone tablets” — but he wants to produce a “little moment of meditation for your iPhone” with calming music and inspirational images.

This spiritual elder statesman’s prophecies on the future of Britain are read by both Gordon Brown and David Cameron. Christian leaders discuss morality with him, and some Muslim elders once jokingly asked whether he would become Chief Imam. “I always want to say things that are very Jewish but that you don’t have to be Jewish to relate to,” he explains.

Sir Jonathan Sacks says his job was relatively easy until he was rung up just before the turn of the century by a professor of medieval history at Boston University called Richard Landes asking to see him on an urgent matter.

“I thought what is urgent about medieval history,” he says. “But he had discovered that every millennium is preceded by a wave of philo-Semitism and followed by a wave of anti-Semitism. He knew how the British Jewish community was respected and integrated; he wanted to tell me that was all about to change.”

He thought everyone would blame the Jews for the millennium bug. “January 2000 came and went, and there was no collapse of the universe. I thought he’d got it wrong,” the Chief Rabbi says. “Then 9/11 happened and I said: ‘Landes got it right’.”

Sir Jonathan has written a new book, Future Tense, warning of a “virulent new strain of anti-Semitism” that has spread through the world after the terrorist attacks on New York and urging Jews not to develop a “sense of victimhood”. Until September 2001, he says, he had never spoken about nor experienced anti-Semitism in his life. “Suddenly all that changed. Our daughter who was 19 at the time, studying at the LSE, had gone to an anti-globalisation rally which quickly turned into a diatribe against Israel and Jews. She came home weeping and said ‘Dad they hate us.’ I never expected that to happen in the 21st century.”

He began to pick up more signs. “There had been after the Holocaust a kind of taboo and that began to break. Within 24 hours of 9/11 people said it was ‘Mossad wot done it’. Then the anti-Semitism went viral, and it became very worrying. There started to be synagogue desecrations, cemetery desecrations and Jews attacked on the street. We had a rabbinical student who was on the top floor of a bus in Stamford Hill sitting quietly studying the Talmud. Somebody stabbed him many times, he was very lucky to live. The guy who was eventually convicted said, ‘Israel is persecuting us so I decided I had to persecute him’.”

The number of anti-Semitic attacks reached a record level in January of this year, he says, when there were 250 incidents in Britain including arson attacks on synagogues and assaults on Jews in the street. It is in his view no coincidence that that was the month that Israel mounted its offensive on Hamas in Gaza. “If you ask somebody in Britain at random they don’t connect Israel and Jews — Judaism is a religion, Israel is a country in the Middle East,” the Chief Rabbi says. “However, among anti-Semites and Jews, Israel is a code word for Jews, so the perpetrators and the victims understand it very well indeed.”

Jews in this country are, he believes, being blamed for the actions of the Israeli Government. “All the targets were Jewish targets like synagogues, they were not Israeli targets. I was in the synagogue a few months ago when one of the members came in visibly shaken, somebody had just shouted at him, ‘It’s a pity Hitler didn’t finish the job’.”

Although anti-Semitism is common on Islamist websites, Dr Sacks doesn’t want to blame only Muslims for the growing threat. “It’s not just Muslims, it’s an alliance of radical Islamists and radical anti-globalisation people, the people who in 2009 were marching under the banner in America, ‘Hamas Hamas Jews to the gas’. It tends to be as anti-American as it’s anti-Israel. The Iraq War was an irrelevance.”

The media have not always helped, he suggests. “I do think too little of the history has been set out and people don’t really understand what’s at stake so the Jewish community has felt quite vulnerable because of that.”

He calls the most recent wave the “fourth mutation” of anti-Semitism. “Classic European medieval anti-Semitism focused on Jews as a religion; in the 19th century the emphasis was on Jews as a race; the new anti-Semitism focuses on Jews as a nation. It begins as anti-Zionism but it is never merely anti-Zionism when it attacks synagogues or Jewish schools.”

The perpetrators have, he believes, created a modern justification for their hatred. “It is never easy to ask people to hate somebody so you have to validate hate by the most prestigious source of authority within a culture,” he says. “In the Middle Ages that was religion, so you had religious anti-Judaism, and everything that went with it, the inquisitions, the pogroms, the ghettos, the expulsions. In post-Enlightenment Europe the source of authority was science, so German anti-Semitism was predicated on the so-called scientific study of race. In the post-Holocaust world the single greatest source of authority is human rights therefore the new anti-Semitism is constructed in the language of human rights.”

The United Nations has, he believes, fanned the flames — particularly at the World Conference against Racism in Durban in 2001 where, he says, “Israel was accused of the five cardinal sins against human rights — racism, apartheid, ethnic cleansing, crimes against humanity and attempted genocide. So the old myths are recycled they are alive and well but they are done in a new kind of vocabulary.”

Is it as dangerous as Nazism? “In the early 20th century we were talking about the age of the nation state, so anti-Semitism was a phenomenon of national cultures,” he replies. “The internet means that we no longer have national cultures, we have global cultures and the new anti-Semitism is very much a phenomenon of the global culture. Is that as dangerous as the national politics of the 1930s? They are different things. But it’s dangerous.”

Britain’s Human Rights Act has not in his view made the problem worse. But he says: “I am concerned about multiculturalism. It segregated, it didn’t integrate.”

Jews must not, he warns, retreat inwards. “When you are subjected to trauma you can find yourself undergoing a regression to an earlier trauma. Until 2001 the British Jewish community was really doing wonders at integration, it still is in many ways — we have Lord Justice Harry Woolf, Robert Winston, Alan Sugar, Maureen Lipman, Sasha Baron Cohen, we are part of British culture. We thought for 60 years the Holocaust could never happen again, but when the anti-Semitism really began to hit home there was a regression.”

The Government should, in his view, be tougher about throwing Islamic extremists out of the country. “Someone once defined a liberal as somebody who can’t even take his own side in an argument and sometimes the defence of British values sounds like that,” he says.

Although Alastair Campbell once said ‘we don’t do God’, Sir Jonathan thinks there should be more values in public life. “Politicians are made for politics and religious leaders are made for talking about God but the common ground between them is morality. We have begun to see that institutions cannot survive without morality.”

The recession is, he says, a wake-up call to the decadent West. “In the financial sector individuals were pursuing self-interest at the cost of the long-term interest of the people they were representing, and morality fell out of the discourse,” he says. “MPs’ expenses were part of the same thing. There are some things you don’t do even if they’re legal because they’re not honourable.”

He is working with other religious leaders on a moral code of conduct for businesses. “Something went out of British culture when we deregulated Sunday trading and created the religion of salvation by shopping. That encouraged us to borrow money we didn’t have to pay for goods we didn’t need to acquire a happiness that doesn’t last.”

The Government, he says, has done the same by racking up national debt. “Good housekeeping is the essence of responsible economics. The Bible looks on debt as a form of enslavement, so a free society does not build up too much debt either individual or collective.”

Self-restraint is, he argues, “the essence of a free society”. There is a link in his mind between financial collapse, sexual immorality and binge drinking. “I don’t want to sound like a grouchy old man but stuff did begin to go wrong in the glorious Sixties. Civilisation depends on one generation handing on its tradition to the next; if one generation falters the whole edifice of civilisation collapses.”

He thinks the rules now need to be pieced together again. “I want married couples to have a level playing field.” Although he admits he is not a “new man” — “I’m sorry I’m not great at changing nappies” — his daughters both work, and he says: “the opening-up of careers to women is one of the major good things in our life time.”

He hopes he will live to see a radical opening up of the Middle East too. Iran could, he believes be a tipping point. “Every religion has through painful experience learnt that religion must be divorced from power. The Middle East is going through what Europe went through in the 16th and early 17th centuries. It took a long time for Christians who were murdering each other to realise this is not the way. Islam is a younger religion and it will learn it in time.”

Future Tense by Sir Jonathan Sacks is published by Hodder & Stoughton at £16.99

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/faith/article6540466.ece

Ziua în care “țiganii” au devenit “români”

iunie 18th, 2009

“Români, ţinta unor atacuri rasiste la Belfast, Irlanda de Nord”, “Violenţele continuă la Belfast: 115 români s-au refugiat într-o biserică, de teama atacurilor” sunt doar două dintre titlurile apărute în presa din România, în urma atacurilor la care a fost supus un grup de cetățeni români la Belfast.

Un amănunt care nu rezultă din titlu și apare undeva în corpul majorității articolelor: cetățenii respectivi sunt romi. Poate părea surprinzător că presa din România, care în majoritatea cazurilor avea grijă să sublinieze etnia cetățenilor români dacă aceștia erau romi implicați în incidente peste hotare, îi numește direct “români”, nici măcar “cetățeni români”.

Poate faptul că în acest caz agresorii – elemente de tip lumpen din rândul protestanților din sudul Belfastului, care nu de mult agresaseră și polonezi, după un meci de fotbal dintre Irlanda de Nord și Polonia – nu puteau invoca niciun fel de delict comis de romi ca pretext pentru represalii, cum s-a întâmplat în ultima vreme în Italia, a determinat un altfel de ton în presă.

Și fiindcă am menționat Italia, poate că și asasinarea și moartea sub ochii trecătorilor la Neapole a cetățeanului român Petru Bîrlădeanu – și el tot rom – le-a deschis ochii celor din presă asupra pericolului reprezentat azi rasism și xenofobie.

Este lăudabilă solidarizarea presei din România, prin modul de relatare, cu niște concetățeni amenințați cu moartea sau simpatie pentru cei uciși. S-a renunțat de data aceasta la obișnuitul “nu ne confundați cu țiganii, noi n-avem nimic în comun cu ei”.

Nu sunt însă naiv și nu-mi imaginez că e un moment de cotitură radicală din acest punct de vedere, mai ales dacă mă uit în subsolul paginilor la comentariile postate de unii cititori, care par luate din broșuri neo-naziste.

Suntem cu toții în aceeași barcă – cetățeni români și ai Uniunii Europene – și băgatul capului în nisip nu folosește la nimic, pentru că la un moment dat ne-ar putea veni rândul oricăruia dintre noi. Ultranaționalismul, rasismul și xenofobia, adică primitivismul, n-au dispărut în “civilizata” Europă, după cum au dovedit și rezultatele recentului scrutin europarlamentar.

Singura soluție o constituie replica hotărâtă dată acestor elemente criminale și nazistoide și solidarizarea fără rezerve cu victimele agresiunii rasiste și xenofobe.

România protestează împotriva atacurilor împotriva românilor de la Belfast

iunie 17th, 2009

Comunicat de presă referitor la situaţia apărută în zona oraşului Belfast

Ambasada României în Marea Britanie condamnă cu fermitate orice act cu caracter extremist sau rasist şi face apel la autorităţile britanice să ia toate măsurile necesare pentru ca astfel de cazuri să nu se mai repete.

Ambasada României s-a autosesizat şi este în contact cu autorităţile locale, Departamentul de Poliţie, biserica românească şi asociaţia românilor din zona Belfast Ballymena, precum şi cu membri ai familiei care a fost victima atacului. Un reprezentant al Secţiei Consulare al Ambasadei României la Londra se va deplasa la Belfast, în cursul zilei de astăzi. Până în prezent nu au fost solicitări de asistenţă consulară.

Din datele de care dispune ambasada, nu au fost raportate persoane rănite.

Atacurile nu au fost îndreptate deliberat împotriva unor cetăţeni români, ci a străinilor care locuiesc în câteva zone ale oraşului Belfast. Tensiunile între grupul extremist şi imigranţi au apărut după un meci de fotbal între Irlanda de Nord şi Polonia care a avut loc în luna martie 2009, în ultimele două luni circa 50 persoane de origine poloneză fiind nevoite să îşi părăsească locuinţele aflate în zonele de sud şi est ale oraşului. Violenţele din ultimele zile se înscriu într-o serie de evenimente de acest fel care se apropie de 1000 de la începutul anului.

În cartierul respectiv locuiesc circa 200 cetăţeni români de etnie romă dintre care 115 au părăsit deja cartierul în urma recentelor atacuri, o parte dintre ei solicitând repatrierea.

În acest sens, Ambasada României salută reacţia rapidă a autorităţilor britanice care, în acord cu spiritul şi litera prevederilor europene în domeniu, au adoptat primele măsuri de asistenţă şi au organizat în regim de urgenţă o reuniune pentru stabilirea modalităţilor concrete privind organizarea repatrierii, la cerere, a cetăţenilor români.

Ambasada României a comunicat autorităţilor britanice, precum şi cetăţenilor români întreaga sa deschidere de a asigura asistenţa consulară necesară în asemenea situaţii.

Iurie Roșca – un Coriolan Drăgănescu basarabean

iunie 17th, 2009

Numirea liderului Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD), Iurie Roșca, în funcția de vicepremier al Republicii Moldova în guvernul interimar dominat de Partidul Comuniștilor (PCRM) nu mai poate surprinde pe nimeni dată fiind evoluția politică a liderului PPCD din ultimii patru ani.

„Mă voi ocupa de reforma juridică şi continuarea reformelor democratice din R.Moldova. Adică va fi atât activitatea de supraveghere a organelor de drept, cât şi activitatea de creaţie legislativă, de propuneri pentru perfecţionarea cadrului legislativ şi normativ al Republicii Moldova”, a declarat Iurie Roșca cotidianului FLUX, ziarul “de casă” al PPCD.

Dar funcția sa nu va dăinui prea mult, dat fiind faptul că pe 29 iulie vor fi organizate alegeri parlamentare repetate, ca urmare a eșuării alegerii de către parlamentul ales la 5 aprilie a noului președinte al Republicii Moldova.

PPCD nu a intrat în parlament atunci, nereușind, cu 3% din voturi, să treacă pragul electoral de 6%, prag redus de noul parlament la 5%.

Cu toate aceste, liderul PPCD e optimist.

„Este un context destul de prielnic pentru cariera mea politică deoarece cred că este important să îmi asum responsabilităţi publice care să scoată în evidenţă şi calitatea mea de om de stat, nu doar de persoană care face politică comentând ce fac alţii”, a mai declrat Iurie Roşca ziarului FLUX.

Numirea sa în funcția de vicepremier seamănă cu ocuparea unui fotoliu de orchestră mai bun pe nava Titanic în plină scufundare.

Liderul PCRM și președinte interimar al țării, Vladimir Voronin, a dat de înțeles că-l va sprijini în campania electorală pe Iurie Roșca, pentru ca în viitorul parlament Comuniștii să aibă măcar un aliat.

Cum a ajuns Iurie Roșca din lider al mișcării pro-românești și unioniste, principalul și cel mai înverșunat adversar al comunismului în Republica Moldova un fel de Coriolan Drăgănescu – personajul caragialian care simbolizează oportunismul prin schimbările de 180 de grade în cariera politică?

Eu personal nu cred că e ceva sinistru aici, așa cum sugerează unii că Iurie Roșca a fost încă de la sfârșitul anilor ’80, din perioada renașterii naționale, un agent “plantat” de KGB pentru a compromite românismul în Basarabia.

Iurie Roșca a fost și probabil mai este încă disprețuit de mulți românofobi de la est de Prut, cărora li s-au adăugat acum numeroși românofili.

Puterea care corupe

Momentul crucial a fost data de 4 aprilie 2005, când îndemnat și de occidentali, Iurie Roșca și PPCD au contribuit la realegerea lui Vladimir Voronin în funcția de președinte, în perioada sa eurofilă și de maximă revoltă la adresa Rusiei.

Din toate promisiunile obținute de la Voronin în schimbul sprijinului privind democratizarea Republicii Moldova, Iurie Roșca nu s-a ales cu nimic.

A obținut postul de vicepreședinte al Parlamentului pentru el însuși și controlul televiziunii municipale EURO-TV (acum EU-TV) pe care însă a transformat-o într-un instrument de propagandă împotriva opoziției.

Spectacolul jalnic al emisiunilor animate de directorul Vasile Năstase, secondat de comentatorii de la ziarul FLUX, Igor Burciu și Sergiu Praporșcic, depășește cu mult chiar și pe cel la postul de stat Moldova 1.

Recent a fost difuzat la EU-TV documentarul “ATAC la Moldova”, realizat de Constantin Starîș, unul dintre cei mai românofobi gazetari de la Chișinău, un montaj din care rezulta că recentele demonstrații violente din capitala Republicii Moldova (7 – 8 aprilie) au fost tentativă de lovitură de stat, organizată de opoziție cu complicitatea României.

Mai dezgustătoare decât acest film a fost dezbaterea ce i-a urmat, moderată de Igor Burciu, la care au participat analistul pro-comunist Alexandru Petcov și Cornel Ciurea, până nu de mult apropiat de opoziție.

Așa se face că Iurie Roșca a ajuns să patroneze această propagandă anti-românească și în ultimă instanță anti-democratică.

Traiectul politic al lui Iurie Roșca nu e singular într-o țară în care principialitatea e o pasăre rară, mai ales datorită sărăciei și lipsei de oportunități. Dar liderul PPCD, obosit probabil de 15 ani de opoziție intransigentă în care n-a obținut practic nimic, a avut probabil impresia că apropiindu-se de puterea comunistă, va avea mai multă influență și va putea schimba ceva.

Dar ultimii patru ani au confirmat la Iurie Roșca dictonul că puterea (așa puțină cât i-a fost atribuită) corupe. Cariera sa politică este într-o fundătură, căci e puțin probabil că la alegerile din 29 iulie PPCD va trece de pragul electoral, cu tot presupusul sprijin al PCRM: de ce să voteze electoratul copia (Iurie Roșca) când are originalul (Vladimir Voronin).

Imaginea lui Iurie Roșca huiduit pe 15 iunie la depunerea de flori la bustul lui Mihai Eminescu din Chișinău spune totul: fostul campion al românismului din Republica Moldova, s-a metamorfozat într-un Coriolan Drăgănescu basarabean.

P.S. Într-un gest de apreciat, rar în politica din Republica Moldova, liderii PPCD – Iurie Roșca, Vlad Cubreacov, Ștefan Secăreanu, Alexandru Corduneanu – au renunțat să candideze în alegerile din 29 iulie. Lista PPCD va avea pe primele șapte poziții membri ai organizației de tineret și va fi condusă de Ghenadie Vaculovschi.

Manifestul Aliantei Profesionistilor pentru Progres (APP)

iunie 16th, 2009

MANIFESTUL
ALIANTEI PROFESIONISTILOR PENTRU PROGRES (APP)

Viziune
Alianta se naste din coagularea unei diversitati de preocupari, interese si aspiratii de grup pe platforma comuna a slujirii interesului national si adeziunii la valorile europene prin punerea in valoare a celor mai bune si dinamice competente ale tarii.

Scop si misiune
Misiunea asumata a Aliantei este aceea de a promova articularea unor obiective strategice precise pe termen scurt, mediu si lung si de a mobiliza competentele reale existente in Romania si in afara ei pentru atingerea acestor obiective care trebuie sa fie convenite si insusite de intreaga societate, trecand dincolo de ciclurile electorale sau de considerentele conjuncturale .

Alianta actioneaza in cadrul constitutional, legal si institutional existent in Romania. Ea are menirea sa umple golurile din spatiul actiunii si responsabilitătii publice in urma esecului perpetuat in timp de a produce o viziune clara, bazata pe interesul national autentic, asupra dezvoltarii tarii in context european.

Alianta isi propune sa sprijine sporirea coerentei in activitatea organizatiilor non-guvernamentale si altor formatiuni bazate pe voluntariat drept suport al proceselor democratice. Ea va actiona ca vector direct al societătii civile, in sensul larg al notiunii, pentru identificarea si solutionarea inteligentă a problemelor publice, de la nivelul comunitătilor la cel regional, national si al UE.

Alianta se declara de la inceput drept un adversar al incompetentei, indolentei, diletantismului, imposturii si coruptiei la toate nivelele puterii politice si administratiei publice si va milita pentru impunerea standardelor acceptate ale bunei guvernări. In acest scop Alianta isi va crea in mod progresiv propriile mecanisme de monitorizare si interventie activa la nivel national, regional si local.

Alianta se va concentra pe identificarea si promovarea valorilor nationale autentice pe baza profesionalismului dovedit prin fapte, indiferent de domeniul de activitate si fara a tine seama de apartenenta la vreun partid politic sau orientare doctrinara.

Alianta va pune accentul pe incurajarea angajarii sociale a tinerilor care trebuie sa devina constienti de rolul lor decisiv in proiectarea si functionarea optima a institutiilor puterii si a intregului angrenaj politic, economic si social al Romaniei de maine. Combaterea cinismului si consumismului excesiv trebuie sa mearga mana in mana cu efortul de a contura o perspectiva limpede de afirmare profesionala si personala a tinerilor si varstnicilor deopotriva intr-o societate democratica si prospera.

Prioritati

In stransa conlucrare cu asociatiile patronale, organizatiile sindicale, comunitatea academica si formatiuni ale societatii civile, Alianta va promova noi abordari conceptuale si initiative constructive, in spiritul parteneriatului social, pentru elaborarea unor programe coerente de relansare economica si coagulare sociala in perioada post-criza si stabilirea unor prioritati rationale, sprijinite pe resurse clar identificate. Se porneste de la premisa ca Romania are potentialul de a sustine ritmuri mai inalte de dezvoltare economico-sociala fata de media europeana in vederea depasirii decalajelor istoric determinate, paralel si simultan cu indeplinirea intocmai a obligatiilor de stat membru al UE.

Alianta va actiona pentru modernizarea accelerata a intregului sistem de educatie si formare profesionala, inclusiv a formelor de invatare pe tot parcursul vietii, precum si a sectorului de cercetare, dezvoltare tehnologica si inovare, avand ca obiectiv principal asigurarea relevantei cunostintelor si deprinderilor dobandite, inclusiv a celor antreprenoriale si manageriale, pe piata muncii si ideilor creatoare in secolul XXI.

Alianta va milita pentru recunoasterea si aprecierea profesionalismului autentic si pentru promovarea sociala a profesionistilor in toate domeniile. Dezvoltarea capitalului uman al Romaniei conform standardelor de performanta international acceptate si confrmate prin evaluari obiective este telul central al Aliantei.

Alianta va promova asimilarea in Romania a modelului de dezvoltare durabila care presupune mentinerea unei cresteri economice sanatoase, generatoare de valoare adaugata inalta si de locuri de munca stabile si bine remunerate intr-un echilibru rational pe termen lung cu utilizarea responsabila a resurselor si pastrarea integritatii mediului natural in forme intelese si acceptate de societate.

Actiunea Aliantei este eminamente constructiva. Ea nu are nimic in comun cu instinctele demolatoare sau cu tendintele contestatare permanente care slabesc autoritatea statului si nu urmaresc decat satisfacerea unor ambitii inguste personale sau de grup. Scopul Aliantei este de a sprijini pe toti cei din tara si din afara ei care sunt dornici si capabili sa-si puna talentul, inteligenta si dinamismul creator in serviciul Romaniei europene moderne si a oamenilor sai.

www.ipid.ro

Suedia: Koenigsegg cumpara SAAB-ul automobile

iunie 16th, 2009

Saab Auto a facut publica semnarea unui contract de intentie intre General Motors (GM) och Koenigsegg Group privind cumpararea SAAB-ului de catre Koenigsegg Group.

Banca Europeana de Investitii EIB urmeaza sa ofere un imprumut de 600 milioane de dolari garantat de statul suedez. In afara de acesta GM si Koenigsegg Group vor veni cu finantari in progarmul de productie.

GM va continua colaborarea tehnica cu SAAB in privinta platformelor, motoarelor si cutiilor de viteza.

Koenigsegg a fost infiintat in 1994 de omul de afaceri suedez Christian von Koenigsegg atunci in varsta de doar 22 ani. Firma produce 20 automobile pe an. Asociati sunt printre altii designerul si intreprinzatorul Bård Eker cu firma sa Eker Group.

In vederea afacerii Koenigsegg infiinteaza un consortiu, Koenigsegg Group.

In acesta, 22% din actiuni le va detine americanul Mark Alan Bishop.
Cel mai mare asociat va fi firma Alpraaz 42,5%. Alpraaz este prima firma a lui Koenigsegg axata pe consultanta in domeniul tehnic, si de piata.

Asociat urmator ca marime este Koenigsegg Automotive cu aproape 23,5% care la randul ei are asociat cu 49% firma norvegiana Eker Group. Eker group va fi si asociat in noul consortiu cu 12%.

Bård Eker si-a dobandit averea din proiectoare pentru calculator. Averea lui personala se ridica la circa 7 milioane euro.

Milionarul si omul de afaceri american Augie K Fabela, domiciliat in Florida va fi presedintele consiliului de administratie.

Afacerea este urmarita cu un interes enorm si cu speranta in Scandinavia. SAAB este unul din ,,giuvaierele coroanei” suedeze iar caderea ei ar lasa fara munca pe cei 4500 de salariati ai fabricii lovind in plus si furnizorii externi si reteaua de distributie.

Afacerea este si o imensa provocare din punct de vedere tehnologic si managerial.

Criza satului românesc

iunie 16th, 2009

Declaraţia de presă a Principelui Radu al României

Palatul Elisabeta, 16 iunie 2009, ora 11
“CRIZA SATULUI ROMÂNESC”

Partidele politice din România şi-au trimis reprezentanţii în Parlamentul Europei. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre societatea românească. În structura sa profundă, ea continuă să fie nereprezentată în Europa, ca şi la ea acasă, în instituţiile puterii şi în politicile guvernărilor.

În timp ce alte ţări europene se zbat pentru fiecare cent alocat agriculturii, România îşi ignoră cu bună ştiinţă unul din cele mai valoroase capitaluri. Satele României nu numai că nu se integrează în Europa, dar sunt împinse în afara ariei sale de civilizaţie. Încă un exemplu grav de decuplare a Statului de Societate.

Am ales astăzi să vorbesc despre criza satului românesc. Situaţiei dramatice a ţăranului român i se adaugă acum o criză economică şi financiară ale cărei consecinţe vor lovi mult mai crud mediul rural. Se vorbeşte de recesiune, dar de două decenii satul românesc este într-o recesiune continuă. Din păcate, ţăranul român şi problemele lui lipsesc din peisajul dialogului public. El este fie ignorat, fie tratat cu dispreţ.

Asemenea românilor din Italia şi Spania, celor din Basarabia sau maghiarilor din Harghita şi Covasna, agricultorii români sunt folosiţi doar ca subiecte electorale bune de adus voturi.

Deşi înseamnă traiul de zi cu zi a jumătate din populaţia ţării, agricultura nu a fost niciodată tratată cu adevărat ca o prioritate, în politicile guvernamentale. Seceta anului 2009, deşi anticipată de instituţiile specializate, este ignorată de lumea politică, absorbită, în principal, de lupta pentru putere.

Asistăm la o criză a satului românesc, iar ea nu este doar una economică. Supus discriminărilor şi presiunilor distructive, sistematice, decenii la rînd, satul nostru a fost transformat într-un spaţiu social semi-deşertic. Într-un loc predestinat eşecului, de unde trebuie să fugi, dacă vrei să ai şansa unei vieţi decente, demne, contemporană cu lumea secolului XXI.

Criza aceasta nu a început acum, dar ultimii 20 de ani de guvernare au împins satul în pragul distrugerii totale. Invadat de subcultura urbană, ajuns loc de refugiu pentru victimele dezindustrializării, adăpost precar al celor mai mulţi dintre bătrânii ţării, aflat mereu în afara oricăror programe sistematice de dezvoltare, satul nostru a încetat să mai fie reper al unui mod tradiţional şi coerent de viaţă.

Mesajul meu vine la acest început de vară, când prognoza din ianuarie a Administraţiei Naţionale de Meteorologie a fost reiterată: între 1 iunie si 31 august seceta va afecta 6 milioane de hectare, mai mult de jumătate din suprafaţa arabilă a ţării. Este posibil să avem pierderi de peste 50% la culturile de grâu şi orz, iar România să nu-şi poată asigura rezervele pentru producţia de pâine; să depindem de importuri masive într-un an în care nu sunt bani, în timp ce resursele interne sunt neglijate şi irosite!

Lipsa creditării şi reducerile pînă la 50% ale alocaţiilor bugetare destinate agriculturii, operate de guvern, ameninţă să lase aproape jumătate din populaţia ţării, nu sub pragul minim de sărăcie, cum este acum, ci sub pragul de supravieţuire. Specialiştii avertizează că din totalul de peste 3 milioane de hectare de pământ irigabil, anul acesta nu pot fi irigate mai mult de 300.000 ha. Adică doar 10%.

Pe fondul încălzirii globale şi al distrugerii infrastructurii agricole a României, comunităţile rurale au nevoie de un program naţional de urgenţă, susţinut de investiţii europene şi alocaţii bugetare, care să asigure:

– refacerea sistemului de irigaţii şi a perdelelor de protecţie;
– împăduriri sistematice şi masive în regiunile cele mai afectate de deşertificare;
– punerea la dispoziţia ţăranilor a soiurilor de seminţe subvenţionate care să reziste la secetă. Astfel pot fi ajutate financiar şi staţiunile de cercetare care produc seminţele;
– asigurarea de energie electrică ieftină pentru cei care o folosesc pentru irigaţii, cu plata la recoltare.

Mesajul meu către responsabilii guvernării este: Puneţi ordine în priorităţile ţării! Este cea mai bună garanţie pe care o puteţi da Europei. Faceţi politică pentru a administra bine ţara, nu folosiţi administraţia pentru a face politica intereselor proprii. Utilizarea instituţiilor publice în interes personal este o gravă formă de dispreţ şi de subminare a autorităţii Statului.

Priviţi satul românesc drept un mod de viaţă, un tipar al societăţii româneşti, nu ca pe partea invalidă a economiei naţionale!

Mai mult decât politicienilor, mesajul meu se adresează elitei acestei ţări şi tinerilor. Avem nevoie de idei proaspete, surprinzătoare, curajoase în comunităţile rurale. Ele pot veni de la tineri, de la intelectuali, de la asociaţii de breaslă, de la organizaţii, de la întreaga societate românească, nu doar din comunitatea rurală.

Parteneriatul dintre Federaţia Sindicatelor din Agricultură Agrostar şi Casa Regală este un model de iniţiativă în favoarea satului românesc. Sper ca acest model să inspire pe cât mai mulţi. El susţine proiecte de specializare în domenii tradiţionale, accesare de fonduri europene, atragere de investiţii şi proiecte de dezvoltare locală în domeniile turismului agricol, turismului balneo-climateric din comunităţile rurale, agriculturii ecologice, serviciilor, comerţului cu produse tradiţionale, etc.

Studenţii şi liceenii români îşi pot oferi inteligenţa, cunostinţele şi imaginaţia pentru a ajuta mediul rural să găsească soluţii de dezvoltare. La fel, comunităţile citadine. Satul românesc nu este subiect de interes doar pentru populaţia rurală şi autorităţile publice. El are nevoie să fie ajutat, re-creat, cultivat de întreaga elită a României, de tinerii ei, de personalităţile din societatea civilă, economie şi din învăţământ.

Uniunea Europeană nu are un proiect pentru salvarea satului românesc. El va fi construit de români, acasă la ei. Toţi cei care sunt gata să contribuie la reintegrarea satului românesc în Istorie au întregul meu sprijin!

Opinia publică

iunie 15th, 2009

Am fost arestat în plină stradă,
Şi închis.
La întrebările mele
Nu mi s-a răspuns nimic,
Deoarece, cum spunea întreaga OPINIE PUBLICĂ,
Ştiam şi singur care-mi sunt păcatele.
Curând am fost judecat
Şi, în virtutea numeroaselor capete de acuzare,
Am fost condamnat la moarte pe viaţă.
Am protestat, am strigat,
Dar juriul a rămas neclintit.
Doar un zâmbet surprins le-a apărut pe buze:
Cum am îndrăznit să mă opun lor,
Lor, OPINIEI PUBLICE?

În închisoare am reflectat adânc la cele ce făcusem.
Şi, curând, am dat dreptate celorlalţi,
Pentru că erau mulţi şi, apoi,
Pentru că erau alţii.
Atunci mi-au comutat pedeapsa,
Apoi m-au amnistiat.

Am fost numit în juriul OPINIEI PUBLICE,
Urmând să judec un inculpat,
Care, bătându-şi joc de noi,
De noi, OPINIA PUBLICĂ,
Protesta şi striga ca un nebun,
Prefăcându-se că nu ştie
De ce a fost condamnat
La moarte pe viaţă.

din volumul \” In noi e un cer mai adevarat\” – Tel Aviv -1984 (C)

La nuit de l’hippogriffe VII

iunie 15th, 2009

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

tes ailes perdent enfin l’éclat purpurin

des mâles pensées

mais j’ai oublié les lueurs de l’aube

gémit la licorne d’or

et le sable se détachait de l’horizon

en prenant son âme en une seule fois

un jour nous regarderons ensemble

la mer derrière toutes les dunes

entendit l’hippogriffe

les mots sont comme le vent dans le sable

la présence invisible lui fera du bien

parmi l’odeur de jardin empoisonné

ceci n’est pas une pomme

ni le sommeil

c’est la difficulté d’être dedans et dehors en même temps

ils se vêtirent de la peau d’arc-en-ciel

et trouvèrent à mi-chemin

l’espérance

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

= \”My Heart Leaps Up When I Behold The Rainbow\”

(by William Wordsworth)

Castele pe plajă

iunie 15th, 2009

Stau toată ziua pe plajă.
Construiesc castele.
Ştiu că nu vor dăinui prea mult.
La prânz vin copiii; mi le dărâmă.
Ce dacă undeva departe e război?
Castelele mele nu vor fi cazemate.
Nici pescăruşilor nu le voi pune mitraliere în pliscuri,
În locul peştilor strălucitori.
Copiii n-au mai venit.
Săpând până spre seară,
Am avut timp să dezamorsez toate bombele ne explodate din cel de al treilea război.
Înainte de căderea întunericului,
Am găsit desenat pe nisip
Ceasul pierdut la trecerea la ora de vară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-22-2007.

Sfiiciune

iunie 15th, 2009

Sfiala m-a oprit s-ating luciul castaniu al părului tău,
Timiditatea fuge de ocară cu frica celui bănuit de nelegiuire.

Nici rotungimea cu străluciri de marmoră a sănului n-am mângăiat-o
Decât c-o hoţească privire aruncată pieziş
Ce adesea apare în vis sub clarul nopţilor de vară
Când luna şi-arată chipul luminat de zâmbetul tău.

In dragoste cu tine n-am putut să simt
Spasmul născut in strânsoare coapselor
Imbraţişându-mi pulpele înfiebântate
Ce-au răvăşit aşternuturi străine
In cutele cărora mă regăseam pustiit de singurătate
Încercând să te aflu în altă fiinţă.

Dar glasu-i diferit
Şi mângăierea-i străină
Şi ochii ce mă urmăresc în întuneric
Nu au luminozitatea celor ce-au sfredelit în mine adâncul
Pe apele caruia stafiile momentelor apuse
Readuc neîncetat fluviul
Posibilităţilor neralizate în sfiiciune.

PL:ACIDO

iunie 15th, 2009
Placido, eroul principalPlacido, eroul principal

Dan Predescu

PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui

– 6 –

– Eternitatea va fi lungă, zice Harry.
– Lungă şi rece, adaugă Adrian.
– Lungă, rece şi întunecoasă, completează Marcel.
– Lungă, rece, întunecoasă şi tâmpită, conchide Adrian.
– Ca la noi, moşule, fix ca la noi, oftează Marcel, dând din mână a lehamite.
– Nenorocită ţară! exclamă Harry.
– Nu te mai agita, că se desfiinţează oricum, îl linişteşte Adrian.
– Patria este nărodul, iară nu tagma jăfuitorilor, tună Tudor Vladimirescu din toate subwoofer-ele sale, aplicându-se holografic de pe hârtia de douăşcinci de lei pe mutra lui Marcel, tot oltean şi el.
– Patria? întreabă Harry pe tonul lui Gheorghe Cozorici în Richard al Treilea cel Bătrân. Patria? Foarte simplu! Patria e acel loc unde poţi fi tâmpit, puturos, hoţ şi lichea cît vrei tu şi unde, dacă un străin îţi spune că eşti aşa, îi poţi răspunde: cară-te de aici, venetic împuţit! Şi unde, cu toate aceste “însuşiri”, vei fi mai grozav decît orice străin, fie el oricît de străin de ele. Preferaţi săpunul autohton caşcavalului străin! astfel zeflemisea metecul Caragiale simţirile profund româneşti ale compatrioţilor săi. Şi zău dacă ei nu procedau chiar aşa. Ca şi astăzi, de altfel.

Tirada aceasta, cu patria, Harry n-o rostea acum pentru prima oară. O mai făcuse în 1986, după ce păţise o chestie cam nasoală. Pe tabelul pentru locuinţe, de la el de la serviciu, unde figurase în ultimii patru ani pe poziţia cinci din şase, se produsese peste noapte o schimbare nevăzută, neştiută, insesizabilă, dar al naibii de reală, adică, pe scurt, Harry se trezise pe locul şapte, adică nicăieri, iar când s-a dus să întrebe de ce asta, i s-a spus că din cauza politicii pe care a făcut-o tatăl său înainte de patruşpatru, pentru care acesta a şi fost deportat în urmă cu doar câteva decenii. Dar în institut se zvonea că Smărăndiţa, care îi luase locul pe tabel, îi dăduse lui Mădulărescu, secretarul organizaţiei de bază, trei mii de lei pentru operaţia cu pricina, informaţia provenind, se pare, chiar de la Smărăndiţa, care era o femeie volubilă, comunicativă.
Aşa că Harry s-a trezit vorbind în plus, cum au numit colegii, atunci când au fost întrebaţi, izbucnirea lui. Cea mai detaliată informare, însă, i-a aparţinut Smărăndiţei, care dădea şi amănunte suplimentare, adică pomenea nişte lucruri pe care Harry nu le-ar fi spus nici să-l pici cu ceară, că doar nu era nebun şi lipsit de instinct de conservare. Iar la sfârşit, Smărăndiţa a scris: “Am considerat întotdeauna felul de a vorbi al colegului Gobels ca fiind foarte nepatriotic şi chiar antipartinic şi m-am mirat că nimeni nu ia vreo măsură cu el. Consider că n-ar trebui să se permită prezenţa unui asemenea nume pe o listă pentru case făcute din munca poporului nostru.”
Şi toate astea şi le reaminteşte fulgerător acum, când pe ecranul televizorului apare chiar Smărăndiţa, în prezent, secretar de stat, adică şefă la Autoritatea Naţională pentru Câinii Comunitari, într-un talkshow despre eventuala mărire a pensiilor cu un milion la sută începând de la pulivară.
– Ea e, zbiară Harry, ‘mnezeii măsi de curvă!
Adrian se uită şi el ca la telejurnalul de la ora cinci:
– Mă, eu pe asta o ştiu de undeva!
Realitatea-i că pe Smărăndiţa nu-i greu să o reţii, cu mutriţa ei de Liz Taylor, actualmente relativ plinuţă.
– Dar înăltuţă, apreciază Marcel.
– Soliduţă, face Harry.
– Voluptuoasă, ce mai încoa’şi-ncolo, face Marcel, ca mătuşă-mea de la Severin, Dumnezeu s-o ierte. M-am dus odată, neanunţat, pe la ea şi pentru că nu răspundea, am sunat şi la uşa vecină. A ieşit o cucoană cam tot de vârsta ei, iar eu am întrebat-o dacă ştie unde-i doamna Bădică, adică mătuşă-mea. Iar ea m-a întrebat “doamna aceea grizonată, voluptuoasă?”, iar eu era să mă scap pe mine de râs la gândul unei voluptăţi de vreo sută de chile… săraca tanti, ce femeie cumsecade era… ce de pachete primeam de la ea în studenţie, de Paşti, de Crăciun, de toate alea…

Într-un fel, s-ar putea spune că şi Adrian o cunoscuse pe Smărăndiţa, însă n-ar fi fost nicidecum în stare să precizeze când şi cum.
Împrejurarea, de care nu-şi aducea el aminte din motive de pileală, dar şi de ramolisment, a fost următoarea: într-o după amiază încinsă de iulie, pe la începutul anilor optzeci, Adrian se afla într-un troleibuz optzecişişase, venind dinspre Calea Moşilor. Pe vremea aceea, lucrurile erau imperceptibil diferite: optzecişişase circulă şi-acum tot pe acolo, dar, unu la mână că hârbul de atunci, pe al cărui bot scria mare “Tudor Vladimirescu” (cine-o fi fost şi ăsta, de dădeai de numele lui peste tot, inclusiv pe hârtia de douăşcinci?), lipsit de aer condiţionat şi scârţâind din toate încheieturile, tot era mai confortabil decât supersonicele noastre de azi, cu televizor înăuntru şi cu rampă de acces pentru unii dintre handicapaţi, iar asta, pur şi simplu, fiindcă era aproape gol, la cinci jumate după masa nu mai era nimeni nebun să circule pe căldura aia – şi doi la mână, fiindcă lumea mai stătea acasă anume ca să nu dea ochi cu controloarcele itebeului, care prindeau curaj în autobuze de-astea goale şi erau în stare să te şi bată. Vasăzică, Adrian se afla într-un asemenea optezcişişase aproape gol în momentul când acesta tocmai trecuse de stopul de la colţul străzii Eminescu şi mai avea puţin până să oprească-n Piaţa Romană. În acea clipă, o doamnă, (“tovarăşă”, măi dragă, l’air du temps, măi dragă…) s-a ridicat de pe scaunul ei şi s-a îndreptat fără grabă către şofer, al cărui scaun, pe atunci, nu era izolat de restul maşinii, cum se întâmplă cu autobuzele şi troleibuzele de după Unsprezece Septembrie. Şoferul n-a observat mişcarea, prins cum era în conversaţia cu tânăra aşezată pe un scăunel, lângă schimbătorul de viteze. Când a observat-o era cam târziu, respectiv doamna venită din spate se afla deja cu mâinile bine înfipte în coafura tinerei de lângă şofer şi zgâlţâia temeinic.
Lucrurile se desluşeau cu uşurinţă: celor câţiva pasageri nu le-au trebuit mai mult de două-trei clipe ca să-şi dea seama că cea de pe scăunel era pretena, gagica, amanta şoferului, iar cea cu încleştarea, exact invers, adică nevastă-sa. Legitima, cu acte.
Cum maşina se afla chiar la stopul din Romană, care era pe roşu, şoferul a frânat, a deschis uşa din faţă şi s-a repezit să descleşteze ghearele legitime din penajul victimei, chestie care i-a reuşit, astfel încât mica păsărică a sărit pe trotuar şi a dat s-o rupă la fugă, cu ditamai răpitoarea pe urmele sale. În clipa aceea, păsăroiul itebist s-a repezit să apese pe buton ca să închidă uşa, pentru ca mica zburătoare să aibă timp să se cocoaţe în vârful unui cocotier sau să ia dracului un taxi, chiar dacă n-avea bani să-l plătească…
Dar n-a fost să fie. Comenzile pneumatice ale unui troleibuz TV destul de uzat n-au fost niciodată un model de promptitudine, astfel încât uşa aceea a ezitat să se închidă timp de vreo două secunde bune, suficient pentru ca voinica legitimă să coboare şi să reia păruiala. Atunci, disperatul a hotărât să coboare şi să se bage, cu orice risc, între ele, pentru a evita vărsarea de sânge – numai că n-a mai apucat s-o facă. Exact în clipa când voia să sară pe trotuar, uşa troleibuzului s-a închis, prinzându-i gâtul ca într-o ghilotină. Una cu garnitură de cauciuc, din fericire, dar presând zdravăn, după cum au constatat Adrian şi ceilalţi doi bărbaţi din troleibuz, care-au sărit imediat să-l elibereze pe nefericit, în timp ce acesta privea, vânăt la faţă, cum cele două înaripate îşi ară reciproc mutrele cu manichiura. Tot ce-au reuşit a fost să slăbească puţin apăsarea asupra gâtului de cocoş, ţinându-l în viaţă cam un sfert de oră, pân-a venit maşina de intervenţie. Timp în care cele două şi-au continuat dialogul, pe trotuar, permiţându-i lui Adrian să-şi întipărească în minte trăsăturile Smărăndiţei. Şi înfăţişarea unui sân al ei, după ce preopinenta i-a sfâşiat bluza şi i-a rupt sutienul. Şi-a adus fulgerător aminte: era mare.
– Ştiu de unde-o ştiu! ţipă el victorios.
– De la Revoluţie, îl îngână Marcel. Ai violat-o în transportorul blindat şi dup-aia ai dat foc Bibliotecii Centrale Universitare.

– 7 –

După care, lui Marcel îi îngheaţă cuvântul pe buze: şi el o ştie pe Smărăndiţa!
– Măăă, îşi trage el una peste frunte, Smărăndiţa are o familie! Smărăndiţa are un copil! De-o vârstă cu Mihăiţă, coleg de liceu de-al lui Mihăiţă!
Prea multe nu ştie Marcel despre colegii lui Mihăiţă – şi nici despre Mihăiţă însuşi, pe care, de aproape douăzeci de ani, de când s-a despărţit de maică-sa, nu l-a mai văzut decât rareori. Dar pe asta a ţinut-o minte: la un moment dat, cu vreo câteva luni înainte de bacalaureat, când s-a nimerit să fie mai în bani, s-a dus să-l ia de la şcoală şi să dea o raită cu el prin câteva magazine, treabă pe care n-o mai făcuse cam de mult. De data asta, ar fi fost vorba de combina audio de care puştiul îi pomenise încă de astă-iarnă. S-a gândit atunci să profite de ocazie şi să-şi facă un pic datoria de tată conştiincios, stând de vorbă cu diriginta băiatului despre felul cum se prezintă acesta, despre ce s-ar mai putea face, îngrăşând, cum s-ar zice, porcul în ajun, adică despre meditaţiile de ultimă oră care i-ar mai fi necesare înaintea admiterii la facultate, ceea ce era, de altfel, impostură curată, fiindcă, după mariajul care se isprăvise când copilul împlinea abia trei ani şi după absenţa lui de încă vreo câţiva ani, mama lui Mihăiţă l-a făcut să înţeleagă, atunci când lui i-a revenit pofta de tăticeală, că era dorit exclusiv în ipostaza de mandat poştal, o dată pe lună. Chestie care, de altfel, nici nu-l deranja prea tare, dar, în discuţia cu diriginta, s-a simţit tentat, o foarte scurtă clipă, de ipostaza cealaltă.
Diriginta i-a spus că Mihăiţă stă, în general, bine şi că nu i-ar fi teamă pentru el în ce priveşte admiterea la facultate, că e un băiat echilibrat şi, slavă Domnului, serios… nu ca unii colegi ai lui, din fericire, puţini…
“Puţinii” aceştia erau, de fapt, unul singur, băiatul Smărăndiţei. Împreună cu alţi trei de vârsta lui, sau doar un pic mai mari, se apucaseră să spargă case. Aveau vreo zece la activ în momentul când au fost prinşi. Ancheta – şi arestul aferent – n-au durat mult, iar procesul a fost la fel de scurt şi s-a soldat cu trei condamnări şi o achitare. Cel achitat era flăcăul Smărăndiţei, deşi fusese făptaş cu acte-n regulă, în rând cu ceilalţi trei, ba chiar mai mult, adăugă diriginta, fiind, dintre cei patru, specialistul în încuietori complicate, adică tocmai cel care deschidea în doi timpi şi trei mişcări uşile ultrasigure ale apartamentelor de lux. Diriginta se indigna, de o manieră absolut nepedagogică şi incorectă politic, că elevul ei fusese făcut scăpat fiindcă mă-sa era secretara unui senator.
Mai degrabă, bodyguard, nu secretară, a zâmbit Marcel, care o văzuse odată, la televizor, alături de şeful ei – şi era cu un cap mai înaltă ca acela.
Partea nostimă e că Smărăndiţei a început să-i bată vântul în pânze foarte curând după cele întâmplate băiatului ei. Şi băiatului însuşi, de altfel, care astăzi e ziaristul bucureştean cel mai prompt şi temeinic informat în materie de crime spectaculoase, cunoscut de toată lumea. Articolele lui, bârfesc colegii invidioşi, sunt completarea comunicatelor oficiale ale poliţiei, adică atunci când aceasta nu vrea sau nu poate să dea pe sticlă anumite amănunte, însă i-ar părea rău ca ele să nu fie ştiute, i le pasează pe şest flăcăului Smărăndiţei, ca să le facă el publicitatea corespunzătoare, cam cum făcea Săptămîna lui Eugen Barbu, pe timpuri.
Smărăndiţa a ajuns secretar de stat (“secretor”, pronunţă Marcel) peste noapte, luând locul senatorului care-i fusese şef. Ce să-i faci, nu toţi poliţaii şi procurorii sunt îngeri (mai exact, doar cei din filmele americane sunt aşa ceva) – unii mai sunt şi şantajişti. Iar o Smărăndiţă şantajabilă e o Smărăndiţă promovabilă, sfârşeşte apoteotic Marcel.
– Pe dracu’, mârâie Harry, puteau s-o şantajeze oricând cu porcăriile de pe vremea comunismului, cu turnătoriile ei şi cu ce-o mai fi făcut…
– Da, dar s-a nimerit acum…
– Păi… face Adrian, rezultă că o cunoaştem toţi, nu? Să bem, atunci, în sănătatea ei, ce mămica sa!
– Ce să-i faci, Bucureştiul e un loc atât de mic… oftează Marcel.
– Acu’, zice Adrian, chestia cu spărgătorii de cinşpe-şaişpe ani e destul de explicabilă. Sanda mi-a povestit că, la Şcoala Cinci din Piaţa Amzei, pe care-o cunoştea bine de dinainte de optzecişinouă, populaţia era de două soiuri: jumătate – copii de ofiţeri, mai ales din miliţie şi securitate, de directori, activişti, pasivişti eţetera şi jumatea ailaltă, copii de muncitori de la Republica, Vulcan, 23 August, adică o compoziţie socială absolut corectă, ca pentru Zona Zero a Capitalei, ICRAL-ul se achita de îndatoriri cu toată seriozitatea… Iar la Şcoala Cinci se făcea mai degrabă televiziune decât şcoală… Fusese şcoală “de protocol” înainte de optzecişinouă, acolo venea Televiziunea ori de câte ori avea de filmat câte un subiect de genul acesta, deschiderea anului şcolar, copii împăiaţi, cu ochi albaştri şi cravată roşie la gât, recitând poezii de Adrian Păunescu… pe scurt, fără părinţi cu cazier şi excesiv de bronzaţi… la televizor, copiii noştri au ochi albaştri, iar asta se vede chiar dacă televizorul e alb-negru… Ei bine, după Marea Bulibăşeală din Decembrie, copchiii celor din prima categorie, care acum sunt mari patroni, senatori şi alte scule-pe-bascule, au început să vină la şcoală cu gipanele conduse de şoferii babacilor lor… ba chiar, fetiţa de nouă ani a unui deputat venea cu o juma de kil de bijuterii, mai mult aur pe ea decât, vorba aia, pe o casieriţă de la Alimentara… în vreme ce colegii lor din a doua categorie, ai căror părinţi tocmai rămăseseră fără slujbe, erau livizi… de-a dreptul străvezii de foame… Aşa că nu m-ar mira de loc ca aceşti băieţi să se reprofileze pe droguri… sau pe spargeri, ca ăsta…

Prima oară, tata Goebbels a încurcat-o, cu toată familia, fiindcă ar fi fost ministrul Propagandei al lui Hitler. A doua oară, la nişte ani buni după aceea, fiindcă era spion britanic. În realitate, în ambele cazuri, pentru că prea locuia în case bune, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Dar să nu anticipăm…
Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie) în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.
A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.
…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…
Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.
Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?
– Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?
Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine…
– Aveau dreptate băieţii, înainte de op’zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=909

Chișinău, capitala unei țări care își caută identitatea

iunie 14th, 2009

În imagini:

!poza81! 1. Statuia lui Ștefan Cel Mare din centrul Capitalei este unul dintre locurile simbolice cele mai importante. Este locul de desfășurare a ceremoniilor oficiale, dar și locul unde mirii proaspăt căsătoriți vin să depună flori.

!poza82! 2. Președinția de la Chișinău este vacantă și la propriu și la figurat. Sediul de pe Bulevardul Ștefan Cel Mare este pustiu după devastările suferite în zilele de 7 – 8 aprilie în timpul manifestațiilor de protest împotriva presupusei fraude din alegerile parlamentare din 5 aprilie.

!poza83! 3. Vizavi de președinție, clădirea Parlamentului e și ea în reparații, fiind devastată cu același prilej. Lucrările parlamentului se desfășoară între timp în Palatul Republicii.

!poza84! 4. La câteva sute de metri mai încolo, în Piața Marii Adunări Naționale se află sediul guvernului, care a scăpat neatins în timpul demonstrațiilor din 7 – 8 aprilie. Ca și președinția și parlamentul este construită în stil monumental sovietic, supradimensionată pentru o țărișoară ca Republica Moldova.

!poza85! 5. Piața Marii Adunări Naționale, cu arcul de triumf și catedrala mitropolitană, este locul unde s-a scris istorie. Aici a avut loc la 27 august 1991 mitingul declarării independenței și tot aici au avut loc numeroase demonstrații de protest, mai ales în ultimii opt ai guvernării Partidului Comuniștilor (PCRM).

!poza86! 6. Primăria este fieful liderului opoziției, primarul Dorin Chirtoacă, care a condus și lista Partidului Liberal în alegerile din 5 aprilie. Până acum, PCRM nu a rueșit niciodată să câștige alegerile pentru Primăria Chișinăului.

!poza87! 7. Bulevardul Ștefan Cel Mare este principala arteră a Capitalei, lung de mai mulți kilometri el străbate orașul în linie dreaptă de la vest la est. El este străjuit de o parte și alta de cele mai importante clădiri administrative, împeltind stiluri arhitectonice din perioada țaristă, a României mari, sovietică și post-independență.

!poza88! 8. Calcurile de limbă rusești abundă și au uneori efecte comice. “Memorie veșnică colaboratorilor organelor de interne” – nu, nu e vorba de informatori, ci de angajați ai ministerului de interne uciși în timpul războiului civil din Transnistria din 1992.

!poza89! 9. Piața Centrală ocupă un spațiu pe zeci de hectare în zona străzii Armenești și adună zilnic zeci de mii de oameni – cumpărători și comercianți – din întreaga țară.

!poza90! 10. Arhitectura și simbolistica sovietică au intrat în peisaj și nu par să mai deranjeze pe nimeni la Chișinău.

!poza91! 11. Bisericile rusești pot fi ușor recunoscute după turlele lor în formă de ceapă. Limba și civilizația rusă au în continuare o influență extrem de importantă la Chișinău.

!poza92! 12. Chișinăul etse o capitală foarte verde. Orașul, care oficial are circa 800000 de locuitori, dar neoficial peste un milion, este îmbrăcat primăvara și vara cu o haină de copaci și vegetație uneori luxuriantă.

!poza93! 13. La tot pasul întâlnești panouri publicitare în care puterea comunistă își expune ideologia moldovenistă.

Va mânca lupul oile la stâna moldovenească?

iunie 14th, 2009

Nu cred în aşa zisa plecare a lui Marian Lupu de la comunişti. Aici mă refer la plecarea reală şi nu la cea legală. Nu cred şi punct. Explic de ce.

Când am auzit despre părăsirea PCRM-ului de către fostul speaker al parlamentului, mi-am amintit pe dată de cele 80% invocate de către Voronin, acum câteva zile, pe care le prezicea pentru PCRM în cadrul alegerilor anticipate. M-am gândit atunci – Voronin visează? Cum să ia 80% din sufragii? Nici dacă ar fura nu ar reuşi să adune atât. De vreo alianţă cu opoziţia nu poate fi nici vorba, deci – ceva trebuia să se întâmple. Şi iată că nu am aşteptat prea mult!

La scurt timp am dezlegat “misterul”. Astfel, judecând pragmatic asupra pompoasei şi mult discutatei plecări de ieri a lui Marian Ilici, cred că cele 80% ale lui Voronin devin acum plauzibile, cel puţin pentru autorii acestui scenariu. Să fie oare lupul pus paznic la oi? De ce nu?! Scopul scuză mijloacele, pare să fie deviza comuniştilor. Mă rog, la urma urmei, fiecare acţionează cum se pricepe mai bine. Important e ca adversarii, adică opoziţia liberală, în cazul nostru, să fie atenţi şi să nu prindă nada.

Cine joacă şah ştie că un pion poate ajunge chiar şi regină în acest joc. Extrapolând situaţia politică din R. M cu ajutorul acestui joc, putem spune că regina, adică Zinaida Petrovna Greceanîi, a “bătut” cam aiurea în ultima vreme şi fără nici un rezultat. Şi aşa într-un editorial) a dat-o în bară, iată că, cel care părea un pion în ultima vreme în mâinile lui lider maximus (n.n. – V.Voronin), adică Marian Ilici, acum poate să devină, metaforic vorbind, regina comuniştilor. Asta în condiţiile în care fostul preşedinte al parlamentului fie şi-ar constitui un partid, fie, aşa cum deja se vehiculează, ar putea fi cap de afiş pe o listă comună a PD, PSD şi UCM în alegerile parlamentare anticipate.

Deja am şi auzit unii dintre colegi spunând că plecarea lui Lupu de la comunişti ar însemna sfârşitul acestui partid. Nici pe departe, cred eu. În primul rând pentru că în PCRM Vladimir Voronin este cel “carismatic”, iar Lupu… Lupu nu poate fi decât asul din mânecă a acestuia. În al doilea rând, nu cred că fostul speaker şi-ar permite de capul său să facă asemenea mişcări, mai cu seamă în actualul context socio-politic extrem de tensionat din republică. Sunt aproape sigură că Voronin nu ar permite o asemenea lovitură de imagine pentru PCRM, dar mai ales pierderea celor câteva procente pe care Marian Ilici i le aducea şi care, la viitoarele alegeri anticipate, ar fi fost extrem de importante. Plecarea lui Marian Lupu putea fi acceptată de către Voronin doar cu o condiţie – că acesta va accede în viitorul parlament şi, printr-o eventuală alianţa cu comuniştii, vor cumula cele 80% mult râvnite. Astfel, s-ar repeta scenariul de la 4 aprilie 2005 şi ar rămâne totul pe vechi.

Şi am mai citit prin unele ziare sau bloguri, precum că Lupu ar putea emigra la unul dintre partidele de opoziţie – în special PLDM. Nici asta nu cred. Faptul că Vlad Filat, liderul PLDM, a salutat plecarea fostului şef al parlamentului de la comunişti nu înseamnă nici pe departe că Lupu va merge la democrat-liberali. Cred că PLDM sau AMN (PL a exclus această posibilitate), îşi dau perfect seama de ce risc îşi asumă. În tabăra unuia dintre aceste partide Lupu nu ar aduna electoratul, ci, dimpotrivă, l-ar dispersa. Să nu uităm că electoratul opoziţiei, care de altfel este unul informat şi cultivat, nu este uşor de dus de nas. Mai mult, o parte a acestuia a fost dezamăgită în campaniile anterioare de unii lideri care au trădat. Asemenea experienţe nu se uită uşor, mai ales în rândurile unui electorat atât de radical cum este cel al opoziţiei actuale. În plus, din câte experienţe au fost până acum, democraţii – partidele şi electoratul acestora – nu au acceptat nicioadată pe nimeni care a emigrat la comunişti sau a fost de la bun început de partea acestora. Mai ales să îl primească înapoi! Exemple sunt atât în politică, dar şi în ziaristică. Deci, nu văd de ce, după atâţia ani de docilitate comunistă, Marian Lupu ar face o excepţie? Aşadar, sunt prea multe disocieri în această ecuaţie, iar saltul ar fi prea mare şi riscant, atât de o parte, cât şi de cealaltă.

Şi încă un aspect important. Nu este deloc neglijabil faptul că Marian Lupu a fost aliatul lui Voronin la 7 aprilie. Să nu uităm că domnia sa a fost la masa de negocieri în faţă cu opoziţia. Prin urmare, era o piesă importantă în acel joc, respectiv cunoştea detaliile şi dedesubturile. L-ar lăsa Voronin acum să acţioneze de capul lui? Nu prea cred. Aşa cum nu prea cred că lui Marian Lupu i-ar plăcea să sară brusc dintr-un fotoliu cald şi sigur, oferit de comunişti, în barca opoziţiei, unde riscurile şi obstacolele sunt acerbe. “Modul isteric în care a reacţionat Lupu nu este un început bun pentru o nouă carieră politică”, a spus comunistul Mark Tkaciuk. Credeţi că asta şi-ar dori Lupu dacă ar acţiona de bunăvoie, adică bătăi de cap în plus? Puţin probabil.

Eu ştiu una şi bună: lupul părul îşi schimbă, iar năravul ba. Poate greşesc. Dă doamne, dar nu m-aş mira să fie o nouă rocadă a comuniştilor.

Memorialului Holocaustului la Bucureşti

iunie 14th, 2009

Referitor la modul în care câteva apariţii mediatice au reflectat proiectul construirii „Memorialului Holocaustului”, semnalând faptul că defrişarea parcului pe locul căruia va fi amplasat monumentul poate fi evitată prin schimbarea locaţiei în care va fi realizat acesta –, Compartimentul de Comunicare al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional aduce următoarele precizări:

Construirea Memorialului Holocaustului este expresia datoriei de a recunoaşte şi de a asuma crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva comunităţii evreieşti şi împotriva comunităţii rroma. Aşa cum un gest restaurator autentic exclude echivocul şi parţialitatea, în acelaşi fel un astfel de monument nu poate fi realizat decât într-un loc central al spaţiului public şi nu într-unul aflat la periferia cotidianităţii. Acesta este motivul pentru care autorităţile germane au construit, în anul 2004, la Berlin, Memorialul Holocaustului chiar lângă Poarta Brandenburg, pe o suprafaţă de 19.000 de metri pătraţi.

În privinţa argumentului potrivit căruia defrişarea unui parc situat în centrul Bucureştiului va afecta confortul locuitorilor acestuia, trebuie spus, în primul rând, că în locul zonei verzi va fi amplasat un monument a cărui prezenţă nu poate decât să îmbogăţească – tocmai prin sensul memorialistic propus şi prin expresia artistică care mediază acest sens – conştiinţa celor care îl vor întâlni.

În al doilea rând, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, a autorizat, în conformitate cu adresa nr. 604/11.05.2009, defrişarea terenului pe care va fi amenajat Memorialul Holocaustului doar cu condiţia plantării, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a unui număr de patru ori mai mare de plante decât cele care au fost defrişate.

Istoricul realizării proiectului Memorialul Holocaustului:

Programul pentru realizarea unui Memorial al Holocaustului în România a fost iniţiat în anul 2006 ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi în urma consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, oameni de cultură şi artă şi supravieţuitori ai Holocaustului.

În anul 2006 Ministerul Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în baza Certificatului de Urbanism cu nr. 1949 – L/10.10.2005, emis de Primăria Sectorului 5, a demarat Concursul de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Holocaustului în Municipiul Bucureşti, proiectul câştigător fiind desemnat cel realizat de sculptorul Peter Jacobi.

La începutul anului 2007 a fost încheiat contractul de comandă (nr. 179/17.04.2007) cu sculptorul Peter Jacobi pentru realizarea acestui monument.

Până în prezent au fost realizate în cadrul contractului:

• documentaţiile Planului Urbanistic Zonal şi ale Proiectului de Autorizare a Construcţiei;
• studiul de fezabilitate;
• sculpturile „Coloana Memorială”, „Steaua lui David”, „Roata Rromilor” şi două compoziţii grafice cu texte gravate.

Pentru aceste toate aceste lucrări M.C.C.P.N. a alocat până în acest moment suma de 5.768.154 lei.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti cu nr. 323/29.10.2008 şi în urma avizului eliberat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin adresa cu nr. 2288/243/3.06.2008, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal în vederea construirii Memorialului Holocaustului pe o suprafaţă de teren de 2.894 mp, aflată la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, domeniu public al Municipiului Bucureşti, sector 5.

În luna februarie a anului 2009 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 5, Autorizaţia de Construire cu nr. 127-L/3.03.2009 pentru acest obiectiv.

Prin adresa nr. 604/11.05.2009, transmisă Ministerului Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (A.L.P.A.B.), a autorizat defrişarea respectivului teren doar cu condiţia plantării, de către M.C.C.P.N., a echivalentului vegetaţiei defrişate înmulţit de patru ori.

Astfel, conform avizului eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, M.C.C.P.N. va planta în Parcul Izvor şi în alte spaţii verzi aflate în administrarea A.L.P.A.B. 124 de exemplare de arbori (tei, mesteceni şi platani), 200 de exemplare de tufe de trandafiri şi 20 de exemplare buxus.

Artistului plastic Peter Jacobi, un român de origine germană, născut la Ploieşti, îi revine sarcina să creeze „Memorialul Holocaustului“ în Bucureşti, un monument aflat în faza de proiect, a cărui construcţie a fost sistematic amânată. Primăria Bucureşti face acum ultimele demersuri pentru autorizarea construcţiei. Monumentul, care va fi dedicat tuturor victimelor Holocaustului, va ocupa o suprafaţă de peste 2.800 de metri pătraţi.În aceste locuri vor fi amplasate cinci sculpturi: o încăpere abstractizată, „Steaua lui David“, „Via Dolorosa“, „Roata Ţiganilor“ şi „Coloana“, piesa principala atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de MCC. Din cele 35 de proiecte înscrise iniţial în concursul lansat de MCC în luna ianuarie, după ce au ramas în competiţie, mai întâi cinci şi apoi trei, comisia alcatuită din 27 de specialişti a ales macheta prezentată de sculptorul Peter Jacobi.

surse:
Compartimentul de Comunicare,
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Revista Niram Art

Părinți și copii

iunie 14th, 2009

N-am intalnit pana acum niciodata un parinte care sa nu-si doreasca binele si fericirea copilului lui. Niciun parinte care sa nu-si imagineze privind in ochii propriului copil un viitor adult realizat, lipsit de griji, fericit si implinit.
Ocrotindu-i dinainte de a se naste, iubindu-i neconditionat, ajutandu-i permanent sa-si dezvolte abilitatile, talentele, si apoi pas cu pas indrumandu-i cu grija in conturarea personalitatii, a configurarii propriilor valori, ca mai apoi, cu frica in suflet, pas cu pas sa le dam drumul singuri in viata, nu facem altceva decat sa le oferim (dupa parerea mea!) o baza deosebit de solida pentru propriul viitor: increderea in sine. Increderea in fortele proprii.

Indiferent cate scoli absolvim, cate grade universitare, cate diplome culegem de peste tot, nicaieri, absolut nicaieri si nimic nu ne invata sa fim parinti.
Eu una, nu cred in regulile stricte si in puzderia de informatie care-i cuprinsa in nu stiu cate sute de carti de specialitate. Nu cred ca poti cataloga comportamentul copilului tau punandu-i o eticheta in functie de care ajungi sa stii cum trebuie sa te porti cu el! Dar nici nu o sa afirm vreodata ca toate studiile astea ar fi inutile. Sunt si ele bune si-si au rostul lor stiintific, evident, dar pe propriul copil trebuie sa-l simti, sa-l intuiesti, trebuie sa-l respiri… Si nicio carte din lume, niciun articol de specialitate nu o sa-ti deschida mintea si calea catre propriul pui.

Parinti fiind, tindem sa oferim copiilor nostri un “pachet complet” alcatuit din ceea ce-am primit cu drag la randul nostru de la parinti dar in acelsi timp completat cu opusul lucrurilor care ne-au fost impuse in copilarie si pe care nu le-am acceptat niciodata cu placere; sau completat cu ceea ce ne-a lipsit si ne-am dorit cu ardoare in propria copilarie.

Din pacate, in majoritatea cazurilor, copilul nostru are nevoie de cu totul si cu totul altceva decat ceea ce ne inchipuim noi ca ar avea nevoie.

Si ce-am descoperit de asemenea, este ca noi, parintii, tindem sa neglijam in automatismul nostru zilnic, acceptarea faptului ca puiul din fata noastra nu este o combinatie de A+B ci o fiinta unica, total diferita, iar ceea ce dorim sa-i oferim cu dragoste tinand cont de dorintele si placerile noastre, poate aduce frustrari de ambele parti.

Parintele este frustrat de faptul ca toate eforturile (uneori supraomenesti) depuse pentru a oferi copilului totul sunt ignorate sau chiar dispretuite de acesta, iar copilul se indeparteaza de parinti si se insingureaza considerandu-se un neinteles.

Fiul meu, Vincent, are 14 ani. Este un copil frumusel si deosebit de inteligent, mult peste varsta lui, foarte incapatanat, foarte talentat in diverse, de la sport, muzica, arta, stiinte, etc si lista ar putea continua pe cateva pagini.

Dar nu asta e important.

Important este faptul ca am invatat sa fiu parinte de la copilul meu. Si in fiecare zi, cu ajutorul lui, invat in continuare.

E foarte greu ca parinte, dupa ce tii in brate un prunc total dependent de tine, dupa ce-i ocrotesti primii pasi si-i pastrezi cu sfintenie orele de masa si de program, sa accepti ca inainte de a da o “directiva” copilului, trebuie sa inveti sa-l si asculti.

O zi plina la serviciu, supararile, stressul, nu ar trebui sa influenteze in niciun fel programul si placerile copilului. Iar tulburarile tale nu ar trebui sa-i limiteze lui drepturile.

Am convingerea ca cel mai important lucru pe care trebuie sa-l dam copilului, este increderea in sine. Increderea in fortele proprii este baza solida pe care o sa-si construiasca la randul lui, in felul sau unic si personal, propriul drum, propria fericire.

Inca din primele luni de viata, copilul are nevoie de multa atentie, dragoste si contact permanent cu parintii. Doar stiindu-se pe un teritoriu sigur, ocrotit si iubit, are curajul de a incepe sa exploreze si imprejurimile, in acelasi timp atasandu-se, simtindu-se legat din ce in ce mai mult de parinti.

Dragostea, rabdarea si atentia parintilor mai contribuie la ceva: copilul devine mult mai sociabil, si prin asta considera mediul si lumea inconjuratoare un loc sigur, prietenos. Si doar pornind de la “siguranta de baza” incepe sa aiba curajul si curiozitatea de a explora lumea din jurul lui.

De multe ori, in foarte multe discutii, am auzit ca un baiat ar trebui sa fie “strunit”. Trebuie crescut cu o mana de fier! Program draconic facut de parinti in functie de dorintele lor si nu de abilitatile copilului. Sa “iasa din el om”. Nimic mai gresit!

Cum poti scoate din el “om”, atata timp cat nu faci altceva decat sa-i anihilezi pornirile, personalitatea, sa-l complexezi, sa-l obligi sa faca totul ca tine, parintele atotstiutor? Un copil crescut cu blandete devine un om responsabil si indiscutabil cu mult mai mult succes atat profesional cat si in viata proprie. Cum altfel? Cum poti forma un barbat, stapan pe sine, in stare sa ia decizii rapide, corecte si eficiente, sa-si asume responsabilitati, sa ocroteasca o familie si sa devina tata la randul lui, daca nu-i pastoresti cu calm, grija si respect, personalitatea, talentele, abilitatile si dorintele proprii, inca din copilarie?

Cred ca datoria noastra de parinti este sa ajutam la formarea caracterului si personalitatii copilului nostru, nu sa incercam sa-l inghesuim intr-o forma, intr-un sablon imaginat fara a tine cont de ceea ce este si de ce-si doreste el de fapt.
Un copil increzator in fortele proprii sa va comporta cu chibzuinta si va arata celor din jur forta interioara; nu va fi nevoit sa blufeze pentru a iesi in evidenta.

Spune-i copilului ca este unic. Unic! Trebuie sa stie de mic. Conteaza enorm! Lucrul asta l-am invatat, ca multe, multe altele, tot de la fiul meu. Intr-o zi, asta iarna, laudandu-l pe baiatul vecinilor pentru castigarea unui concurs sportiv am fost intrerupta de Vincent, care, uitandu-se lung la mine, mi-a spus: “mama, tu stii ce frumoasa esti?” … si m-am simtit minunat.

Dupa cateva secunde insa, a continuat: “… asta daca reusesti sa mai dai jos si celelalte 7 kg cu care te lupti…”
Am amutit! Mi-am adus aminte cat de mult ma deranja in copilarie cand, desi eram o eleva buna si cu functii inalte in organizatia clasei, mi se dadeau tot felul de exemple: colega cutare are intotdeauna parul aranjat, uite, celalata se duce la cercul de matematica, nu la chimie, arte plastice sau gimnastica, etc, etc, etc.

Fiecare om vrea sa fie apreciat pentru ceea ce este el cu adevarat. Copilul are acelasi drept si aceleasi dorinte. Vrea sa fie iubit pentru ce este el de fapt. Si are dreptate!
Si cu cat il ajutam sa realizeze ca suntem unici, cu atat mai usor ii va accepta pe cei din jur indiferent cat de diferiti ar fi, intelegand la randul lui ca fiecare om e unic! Iar lucrul asta nu poate decat sa-l ajute pe copil sa se dezvolte, sa capete mai repede calitati de lider; nu se mai simte in siguranta doar identificandu-se, facand parte dintr-o masa de oameni, pentru ca in orice moment se poate considera capabil de a fi un exemplu.
N-am sa-l mai compar pe Vince cu nimeni si nimic, niciodata! El e el, unic si minunat! Atat.

Cum poti sa-i dezvolti copilului increderea in fortele proprii daca in permanenta-i faci observatie? Observatie dupa observatie? Ca sa-si dezvolte increderea in sine, copilul trebuie complimentat pentru orice realizare, oricat de mica. Bineinteles ca mai fac si greseli; dese. Dar laudele te ridica in cer iar criticile te tarasc pe jos. Cu alte cuvinte, un copil trebuie mult mai mult laudat in tot ceea ce intreprinde, incomparabil mai mult decat este criticat. Foarte greu, dar … cred ca asta-i singura solutie!

Lasa-i copilului posibilitatea sa descopere si sa testeze ce-i place sa faca. Sa-si lase libera imaginatia, sa viseze la tot ce-i trece prin cap, sa aiba dorinte, indiferent daca ele nu sunt si pe placul parintilor sau, sunt pur si simplu de nerealizat. Da-i copilului posibilitatea sa-si urmeze calea dupa cum il indeamna inima; asta nu poate decat sa-l ajute mai tarziu.
Toate talentele si pasiunile trebuiesc stimulate, alegerea insa, trebuie sa apartina doar copilului, nu parintelui.

Nu-ti poti invata puiul sa fie darnic, omenos, daca tu, parintele nu esti exemplul viu. Nu-l poti invata sa ajute si sa aiba compasiune pentru cei din jur mai putin favorizati, daca nu exista exemplul personal. Nu o sa-i insuflam incredere in viitor atata timp cat toate negurile sunt intiparite pe fata noastra si cand tristi, morocanosi si stressati nu reusim sa vedem luminita de la capatul tunelului.

Una din marile responsabilitati ca parinte este de a ne invata copilul sa devina propriul lui parinte. Suna ciudat, dar asta cred c-ar trebui sa se intample. Odata constient de valoarea de sine, trebuie trecut la pasul urmator; la dezvoltarea increderii in propriile-i forte, fapt pentru care, trebuie sa inceapa sa-si asume niste responsabilitati.

Copilul caruia nu i se da voie sa ia decizii o sa inteleaga in timp ca nu este in stare de a lua o decizie, situatie care din pacate se inradacineaza si distruge mult din personalitatea viitorului adult, care nu va fi niciodata sigur pe el. Fiecare mica realizare a copilului, fiecare responsabilitate dusa la bun sfarsit nu face altceva decat sa contribuie la dezvoltarea increderii de sine.

Si tot vorbind cu acelasi Vincent, am realizat ca laudandu-l pentru o realizare, nu faceam altceva decat sa pun pret pe rezultat. Admiram de exemplu, desenul facut, fara sa realizez ca la fel de important, daca nu chiar mai importanta era activitatea in sine. Si daca ne cramponam doar de rezultat, incet, incet o sa-i dispara placerea si daruirea, pasiunea cu care se implica in activitatea respectiva. Mare greseala! Nu rezultatul conteaza; un copil trebuie sa fie fericit, sa nu aiba grija rezultatului, trebuie sa se bucure de tot ce-l inconjoara, si tot ceea ce face trebuie sa reflecte placere, daruire, bucurie. Copilul nu trebuie sa fie canalizat pe perfectiune; trebuie sa se distreze, sa rada sa se joace si sa faca nebunii. Nu sunt importante doar notele, diplomele si medaliile.

Important este sa le lasam copiilor copilaria; fara constrangerea catre mai mult, mai bine, mai bun. Nu trebuie sa-i tragem dupa noi, in lumea noastra cea fada, in care fiecare zi a devenit o competitie cu concurenta acerba in care ne luptam cu ceilalti pentru a demonstra propria noastra valoare.

Putem invata de la copii nostri cum sa ne bucuram de tot ceea ce facem, fara griji. Putem invata de la ei cat de simplu este sa fii fericit.

Viata din jurul nostru, totul este intr-o permanenta si continua schimbare. Este foarte important sa-i invatam pe copii nostri sa accepte schimbarea, noul, cu mintea deschisa. Numai asa vor avea curajul sa-si asume riscuri, sa porneasca pe drumuri neumblate, numai asa vor avea curajul de a infrunta viata cu toate surprizele care apar pe parcurs.

Siguranta maxima la exterior…. nu exista! Si cel mai bun exemplu este criza financiara a timpurilor noastre. Cu alte cuvinte, conduceti-va copilul catre siguranta interioara, catre echilibrul launtric, catre convingerea ca totul se poate rezolva. Convingeti-l sa guste din mancaruri noi pentru el, chiar daca numai o singura gura. Nu-i umpleti ziua cu tot felul de activitati; lasati-i timp sa descopere singur ce-i in jurul lui. Ajutati-l sa cunoasca diferite culturi, religii, fara a-l indoctrina in niciuna. Cunostintele despre crestinism, iudaism, islamism, hinduism, taoism, umanism, nu fac altceva decat sa-i deschida mintea si sa-i demonstreze ca este doar un alt cetatean al Terrei.

Marea noastra bogatie nu consta in ceea ce avem ci in ceea ce daruim. Parinte fiind trebuie sa gasesc echilibrul intre dragostea nelimitata, grija si dorinta de a-mi tine aproape copilul si increderea si curajul in a-i da liberatea.
Dandu-i copilului libertate, nu facem altceva decat sa-i inspiram siguranta in propria-i persoana si in acelasi timp demonstram ca avem incredere in abilitatile si fortele lui.

Supravegheaza si indruma-ti copilul catre o viata plina de culoare si armonie si invata sa te dai la o parte la timp. Doar asa va avea curajul sa experimenteze, sa se bucure de nou; doar asa va avea curajul sa-si largeasca orizontul.

N-am crezut niciodata ca este atat de dificil sa fii parinte. Sa-ti vezi copilul crescand, dezvoltandu-se, sa-i porti de grija in permanenta. Sa incerci sa-i intelegi ideile si prin el sa faci cunostinta cu o generatie intreaga. Nou. Diferit. Departe de a fi intotdeauna pe gustul meu.

Nici macar asta nu conteaza. Vreau sa stiu, vreau sa cunosc, vreau sa inteleg; si cu cea mai mare deschidere, le accept punctele de vedere. Nu pentru ca ar fi ale mele, nu c-as renunta la ideile si convingerile mele. Nici pe departe!

Dar, vreau sa fac parte din viata copilului meu; vreau sa-l inteleg, sa simt in acelasi timp cu el, vreau sa ma bucur de realizarile lui si sa fiu acolo, langa el, atunci cand o sa-i fie greu.

Si asta se face doar daruind si primind, acceptand si dand.

Merita.

LIEUX DE SOCIABILITÉ URBAINE EN AFRIQUE Laurent Fourchard, Odile Goerg, Muriel Gomez-Perez (éd.)

iunie 14th, 2009

Débusquer, dans les villes d’Afrique, des lieux spécifiques où s’exprime « l’aptitude générale d’une population à vivre intensément les relations publiques » (Maurice Agulhon). Tel est le projet de cet ouvrage novateur qui se penche sur l’histoire singulière des espaces de sociabilité urbaine, des mosquées aux églises, des bars populaires aux salles de concert, des cinémas aux galeries d’art…
Ces lieux ouverts sur le monde se constituent à la frontière, poreuse et fluctuante, entre espace public et espace privé. Ils constituent des interstices, des scènes ambivalentes – détournées parfois de leur vocation première – où se jouent plaisir et contrainte, rencontre et exclusion, religieux et profane, loisir individuel et pression collective, pouvoir et contre-pouvoir. On y invente de nouvelles pratiques, on y redéfinit les rapports entre hommes et femmes, entre groupes sociaux, entre citadins et ruraux.
Véritables laboratoires d’expérimentation sociale, certains de ces espaces urbains contribuent à l’émergence d’une identité citadine plurielle. II n’est donc guère surprenant, dans une Afrique largement dominée par des régimes autoritaires, que les pouvoirs en place cherchent à les réglementer, ainsi que les multiples formes de sociabilité qui s’y expriment.
Cet ouvrage collectif découle d’un colloque international organisé par le laboratoire SEDET (Université Paris Diderot-Paris 7) et par le laboratoire CEAN (Institut d’Études Politiques de Bordeaux). Il rassemble, dans une approche interdisciplinaire, les contributions d’historiens, d’historiens de l’art, d’anthropologues, de géographes et de politistes dont les contributions couvrent une grande partie du continent africain, de Tunis au Cap et de Lagos à Zanzibar.
Ouvrage dirigé par Laurent Fourchard, Odile Goerg et Muriel Gomez-Perez
Laurent Fourchard est chargé de recherche à la Fondation nationale des Sciences Politiques, Centre d’étude d’Afrique Noire (CEAN), Institut d’Etudes Politiques de Bordeaux. Il travaille actuellement sur l’histoire sociale et politique du Nigeria et de l’Afrique du Sud.
Odile Goerg est professeure d’Histoire de l’Afrique contemporaine à l’Université Paris Diderot-Paris 7 et membre du Laboratoire SEDET /CNRS. Ses recherches concernent l’histoire économique et sociale dans le contexte urbain.
Muriel Gomez-Perez est professeure-chercheure au Département d’Histoire de l’Université Laval (Québec) et membre du Laboratoire SEDET/CNRS. Elle mène actuellement des recherches d’une part, sur Islam, médias et espace public, et, d’autre part, sur Islam et relations intergénérationnelles.
48,50 euros – 610 pages – ISBN : 978-2-296- 08971-6

source: L’Harmattan

Expoziţie Nicolae Dărăscu la Muzeul Naţional Cotroceni –

iunie 14th, 2009

Administraţia Prezidenţială şi Muzeul Naţional Cotroceni în colaborare cu Muzeul Naţional Brukental – Sibiu, Muzeul de Artă – Constanţa, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Muzeul de Artă – Craiova, Muzeul de Artă – Timişoara, Muzeul Municipiului Bucureşti organizează miercuri, 17 iunie 2009, orele 18.30, vernisajul expoziţiei “Nicolae Dărăscu – magician al culorii”.

Nicolae Dărăscu s-a născut în anul 1883 în oraşul Giurgiu, iar în perioada 1902-1906 a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe George Demetrescu Mirea şi Ipolit Strâmbu la pictură şi pe D. Serafim la desen. Între 1906-1907 a studiat la Paris la Academia Julian cu Jean Paul Laurens şi la Academia de Arte Frumoase cu Luc Olivier Merson. În anul 1908 a călătorit la Saint-Tropez şi Veneţia, iar în 1911 a organizat prima expoziţie personală la Ateneul Român.

Între anii 1912-1936 a deschis mai multe expoziţii personale, a pictat în Dobrogea şi din nou la Veneţia, şi-a expus lucrările la Haga, Amsterdam şi Bruxelles, a fost numit profesor suplinitor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, catedra de desen artistic.

Anul 1942 aduce participarea artistului la Bienala de la Veneţia şi la Expoziţia de Artă românească de la Bratislava, ca şi definitivarea ca profesor titular la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În anul 1946 a primit împreună cu Francisc Şirato Premiul Naţional pentru pictură. A încetat din viaţă la 4 august 1959 la Bucureşti.

Expoziţia dedicată pictorului Nicolae Dărăscu se doreşte aşadar, o retrospectivă, comemorînd astfel 50 de ani de la dispariţia marelui artist român (1959-2009). În cadrul expoziţiei vor figura 60 de lucrări purtînd semnătura lui Nicolae Dărăscu, cele mai multe reprezentînd peisaje şi scene marine, inspirate de călătoriile sale în Sudul Franţei (Saint-Tropez), la Veneţia, dar şi la Balcic şi în Dobrogea.

Opera pictorului Nicolae Dărăscu influenţată de curentele impresionism şi neoimpresionism este una originală şi prin ea, pictura românească modernă şi-a dovedit valoarea şi robusteţea.

Vernisajul va fi urmat de un concert susţinut de sopranele Patricia Seymour şi Mioara Manea Arvunescu, de tenorul Răzvan Săraru, acompaniaţi la pian de Adina Cocargeanu. În program vor figura lucrări semnate L. Bernstein, R. Leoncavallo, G. Puccini, A. Lara, P. Abraham, F. Lehar, G. Verdi, F. Loewe.

Expoziţia va fi deschisă în perioada 17 iunie – 3 august 2009.

Comunicat de presă Muzeul Naţional Cotroceni

Circul secolului: Primăria Piteşti pusă sub sechestru de un executor

iunie 14th, 2009

De la ce a pornit? Dna Lucia Frâncu, i-a cerut executorului Eugen Fieraru să îi pună în aplicare o hotărâre judecătorească prin care are de recuperat 280.000 euro, contravalorea rezultată din expertiza unei proprietăţi ce i-a fost luată abuziv.

Povestea începe în anii ’60 , când părinţilor doamnei li s-au confiscat un teren şi o casă situate în Calea Craiovei, acolo unde este acum un bloc turn şi un spaţiu verde. Doamna Frâncu declara că : “Pe motiv că nu şi-au plătit impozitele, pentru insolvabilitate, primăria de atunci le-a luat părinţilor mei casa. Au dovedit însă că îşi plătiseră impozitele, dar casa şi terenul nu le-au mai primit. Noi nu am luat nici apartamente, cum au luat alţii, nici bani ca despăgubire!”

În 2001, când a apărut Legea 10, Lucia Frâncu a depus o cere de despăgubire, iar Primăria i-a replicat ca nu îi mai poate da terenul şi casa înapoi şi nici în echivalent, iar dacă nu+i convine, poate contesta dispoziţia în instanţă.

Vreme de patru ani, între 2004 şi 2008, a bătut pe la toate instanţele posibile, ajungând şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obţinând câştig de cauză. Ultima decizie, definitivă şi irevocabilă, a obţinut-o în decembrie anul trecut. Atâţia ani femeia s-a judecat cu reprezentanţii administraţiei locale, nimeni nu s-a uitat la ea, fiind pasată dintr-un birou într-altul fără a i se recunoaşte dreptul de proprietate, cu toate că avea absolut toate documentele necesare.

Viceprimarul Cornel Ionică comentează că “Noi îi recunoaştem doamnei dreptul de proprietate, dacă aşa zice justiţia, dar nu putem sa-i dăm despăgubiri în bani. Am făcut demersuri spre ANRP încă din februarie, aducându-le la cunoştinţă ce s-a întâmplat şi solicitând rezolvarea problemei. Nu am primit însă niciun răspuns de acolo”.

Primul lucru pe care a pus ochii a fost Skoda Octavia 01 MUN, maşina folosită de obicei de primarul Pendiuc. Executorul a prins maşina în sfoară de la cap la cap şi a sigilat-o aplicându-i eticheta SECHESTRAT. Următoarea maşină o camionetă parcată, tot a Primăriei, de asemenea a fost sigilată.

Secretara Carmen Neacşu, a refuzat să descuie biroul şefului pe motiv că acesta nu este înauntru. Executorul a cerut o rangă să spargă uşa. În toiul acestei acţiuni executorul a observat că nu mai e nici picior de poliţit în zonă care să îl asiste la executare şi a început să dea telefoane pentru a-i reclama la şefii lor. Motivul dispariţiei?

Au fost chemaţi de urgenţă pentru a ancheta cazul secolului: dispariţia unui scuter. Executorul Fieraru concluzionează: ” Este foarte grav că atunci când se face o excutare poliţia se retrage de la execuţie..” Angajaţii Primăriei priviau miraţi…se comenta legalitatea demersului de a executa Primăria pentru aşa sumă şi telefonic era informat primarul Penndiuc despre ce se petrecea la uşa biroului său…spunând că “Este un abuz de nedescris! E un abuz total la adresa justiţiei şi a autorităţii publice! Nu e posibil aşa ceva!” Şi totuşi evenimentul era în plină desfăşurare.

Paradoxuri suedeze – partidul erei digitale, pitici agili și uriași innamoliti

iunie 14th, 2009
PP, Bård Eker, Christian Von KoenigseggPP, Bård Eker, Christian Von Koenigsegg

Suedia, o țară mică adăpostind o națiune mică. O națiune care în istorie a fost conservatoare prin excelentă dar care în ultimele decenii, mai ales după intrarea în UE – mult discutata și contestata de o aproape jumătate a populației – a făcut pași incredibili înspre deschiderea internațională, acceptarea altor culturi, flexibilitate, pragmatism și dinamism. Pentru ilustrare iată câteva evenimente la ordinea zilei care bulversează societatea suedeză.

La alegerile pentru parlamentul european, un partid cu un program și nume cel putin stranii, Partidul Piratilor – PP a castigat două locuri în parlament. Este firesc să te gândești la una din efemeridele care apar pe eșichierul politic oriunde în lume.

Si totuși… La 10 octombrie 1997, Ines Uusmann, parlamentar suedez și ministru al comunicării intre 1994-1998 se facea de ras cu o ,,previziune” care introdus-o în istorie asa cum nu si-a dorit: \”Internet är en modefluga – Internetul este o fiță la moda care va dispare cât de curând…\”. Sa fim prudenți cu previziunile prefabricate.

Ce spun piratii

De pe pagina internet a partidului putem citi urmatoarele:

Formarea
Piratpartiet – PP format la data de 1 ianuarie 2006 de către Rickard Falk Vinge a deschis un site unde orișicine putea semna o petiție pentru a forma un nou partid pentru a limita drepturile de proprietate asupra bunurilor intelectuale imateriale și de a proteja viată privată. La 20:30 el a publicat pagina iar restul este, asa cum se spune, istorie.

Pagina a avut trei milioane de hit-uri în două zile.

Deja a doua zi am adunat pe cale electronică semnăturile necesare pentru a înregistra partidul. Din păcate, am primit 4 ianuarie notificație de la autorități prin care se arata ca semnăturile trebuie să fie prezentate pe hârtie, nu digital. De aceea, pe 10 februarie am adunat toate cele 1500 de semnături
şi la 15 februarie am fost înregistrați oficial la Autoritatea Electorala Suedeza.

Credem ca Internetul este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată la democrație, comunicare şi cultură de la Gutenberg încoace. Suntem oameni care ne plătim conștiincioși facturile, comunicam cu prietenii, medici, avocați și jurnaliști. Ne comandam excursii, citim știrile, blog-uri, facem schimb de fișiere de calculator, avem o bogata cultura a comuniunii bazata pe faptul ca ne oferim unul altuia serviciile și tragem împreuna foloasele de pe urma acestora.

Este important să se păstreze dreptul la viata privată și dreptul de a comunica liber, prin e-mail, telefon sau scrisori. Fiecare ar trebui să se simtă în siguranța când folosește internetul. De aceea statul nu trebuie să aducă atingere vieții private şi sa vâneze o întreagă generație de tineret. Internetul devine mai sigur prin existenta unor drepturi de autor echilibrate, care sa permită oricui sa aibe acces la cultura.

Spre deosebire de partidele la putere în UE, nu vom oferi sprijinul nostru pentru programe care îngrădesc accesul autorităților la viața privată a cetățeanului.

Din Programul partidului versiunea 3.3:

Cerem interzicerea directivei sudeze de stocare a informațiilor referitoare la traficul pe internet al persoanelor și întărirea protecției vieții private individuale.

Fundamentele democrației ar trebui să fie garantate, atât în Suedia cât și în Europa.

Cultura trebuie să liberă

Drepturile de proprietate intelectuală sunt o modalitate de a legifera cu privire la caracteristicile de materiale de proprietate intelectuală valori.

Ideile, cunoștințele şi informațiile sunt prin natura lor ne-exclusive, valoarea lor comună este că ele pot fi împărtășite.

Brevete și monopolurile private fac rău societății.

Vrem să eliminam treptat sistemul de brevetare.

Monopolurile private ar trebui combătute.
Sectorul public arhiva și să furnizeze documentele în format de computer libere. Ar trebui să mergem pentru a comunica cu autoritățile, fără a fi obligat la un anumit furnizor de software-ul. Utilizarea de ,,open source” în sectorul public, inclusiv școli, ar trebui încurajată.

După acest succint extras din principiile partidului ( www.piratpartiet.se ) ne putem întreba dacă ele nu reiau într-o forma mai modernă și mai subtilă vechi idealuri anarhiste.
Ca întotdeauna, fiecare membru vede în principiile partidului sau ceeace lui ii convine. Exista riscul, care de pe acum e evident, ca toate demersurile PP sa se rezume la forțarea accesului gratuit la proprietatea intelectuală produsă cu trudă și sacrificii de creatori. Unii dintre ei aflați deja în dilema de a continua sa creeze sau sa se dedice altor meserii mai lucrative. Poate ca creatorii au dreptul la traiul decent pe care și-l doresc ei înșiși de pe urma creației lor.

In vreme ce PP pune problema creației gratuite, la extrema cealaltă, Christian von Koenigsegg suedez cu origini într-o familie nobila bavareza a văzut în copilărie un desen animat norvegian cu Raliul de la Monaco. A avut o revelație, spunându-și ca se va ocupa numai cu asa ceva.
Nu cu mulți ani mai târziu, în 1994 într-un garaj a construit prototipul unui super automobil de lux. în 2002 începea producția de serie (20 de exemplare pe an) a modelului Koeningsegg CC 8S care se vinde cu nu mai puțin de un milion de euro.

După cum se știe, începând din toamna anului trecut, producția automobilului SAAB, simbol al civilizației suedeze a intrat în criza. în 2009 General Motors, proprietarul fabricii suedeze, lovit de criza, a inițiat procedura de faliment.

Zilele trecute opinia publica suedeza a primit cu uimire vestea ca liliputul Koenigsegg, susținut financiar de un designer miliardar norvegian, Bård Eker și alți miliardari necunoscuți, prietenii lui, au depus o scrisoare de intenție pentru cumpărarea fabricii SAAB și continuarea producției.
E de înțeles ce rumoare enorma s-a creeat. Opiniile emise sunt cele mai diverse, majoritatea formând-o scepticii.
Vom asista la o competiție cu tenta sportiva, așteptată cu sufletul la gura, în care un David modern se lupta, de data asta sa salveze un Goliat innamolit. Koenigsegg va pune în lupta know-how-ul avansat în optimizarea extrema a producției și logisticii susținuți de bani norvegieni care, pana la proba contrarie, nu au miros.

http://koenigsegg.se/ http://www.ekerdesign.com/ http://www.saabhistory.com/2009/04/22/saab-history-receives-responses-from-geely-koenigsegg

O sfidare pentru negaționiștii Holocaustului

iunie 14th, 2009

Negarea Holocaustului este un fenomen despre care am mai vorbit în revista ACUM și pe care trecerea timpului și apariția unor documente și dovezi tot mai greu de contestat pare să-l amplifice, nu să-l diminueze.

În România, negarea Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crima împotriva omenirii sunt incriminate de Legea 1007/2006 care a ratificat Ordonanța de Urgență 31/2002. Această lege nu prea se aplică însă și recenta scrisoare deschisă a fostului senator și negaționist de frunte Ion Coja către președintele Traian Băsescu în care era negat în mod explicit Holocaustul din România este o dovadă în plus a atitudinii cel puțin ambigue a autorităților față de această lege.

Sunt curios ce efect vor avea interpelările pe această temă ale senatorului PNL Raymond Luca și colaboratorului nostru Vlad Solomon, adresată direct la Ierusalim președintelui Băsescu, dar nu sunt convins că vor schimba prea multe.

Dar dacă Ion Coja neagă Holocaustul în public și la modul cel mai direct, cei mai mulți care o fac se ascund sub anonimat.

Eu am o invitație pentru toți negaționiștii care se ascund prin văgăuni virtuale: le sugerez să organizeze o demonstrație în fața sediului Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față în față cu Palatul Parlamentului, în care să afișeze pancarte în care să nege faptul că în România ar fi avut loc un Holocaust și în care să facă apologia lui Ion Antonescu. Adică exact ce fac pe internet sub acoperirea anonimatului să facă în public și în văzul autorităților.

Dacă cumva se va întâpla ca Parchetul să îi trimită în judecată, în timpul procesului să invoce excepția de neconstituționalitate, susținând că articolele din Legea 107/2006 care incriminează negarea în public a Holocaustului și apologia persoanelor condamnate pentru crime împotriva omenirii contravin articolelor 29 și 30 din Constituția României care garantează libertatea de exprimare.

Ar urma pronunțarea Curții Constituționale care să tranșeze odată și pentru totdeauna constituționalitatea acestei incriminări. Și într-un stat de drept acesta este testul care nu poate fi contestat.

Acest lucru se numește testarea unei legi. Îmi vine în minte un caz similar din Statele Unite, de acum 20 – 25 de ani de ani. În 1984 Gregory Lee Johnson a dat foc unui drapel al Statelor Unite la Dallas unde se ținea convenția Partidului Republican.

A fost evident trimis în justiție (Statele Unite sunt un stat de drept, unde legea se aplică prompt) și a susținut că incriminarea profanării drapelului de stat este o încălcarea a libertății de exprimare, protejată de Primul Amedament la Constituția SUA.

Cazul a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unire, care cu un vot de 5 – 4 a
declarat în 1989 legea care prevedea incriminarea profanării neconstituțională.

Le sugerez și negaționiștilor să facă precum Gregory Lee Johnson, adică, cum spune englezul “to put their money where their mouth is”, adică să treacă de la vorbe la fapte. Nu știu de ce, dar parcă văd că provocarea mea nu va fi acceptată…

Calul troian era… lup?

iunie 14th, 2009
Marian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistăMarian Lupu: gest sincer sau diversiune comunistă

\”Nu vă încredeţi în Cal, troieni!/ Căci fie ce o fi, mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri\”.

(Vergilius – Eneida)

Evoluţiile de la Chişinău se precipită. După ce partidul de guvernământ şi-a afişat, cinic şi fără de cruţare, adevăratul „program electoral” într-un editorial despre „comandourile morţi” publicat în oficiosul de partid şi de stat, iată că PCRM mai trimite un mesaj opiniei publice: plecarea din partid a numărului doi de pe listele parlamentare ale comuniştilor, nimeni altul decât Marian Lupu. O mişcare aşteptată şi, totuşi, neaşteptată. Mai ales prin consecinţele ei.

Orice ar fi, e criză la PCRM

Indiferent dacă retragerea lui Marian Lupu e sinceră şi vine dintr-o exasperare onest exprimată de fostul preşedinte al parlamentului în declaraţia din 10 iunie sau e un joc de campanie al tehnologilor din partidul lui Voronin, plecarea lui Marian Lupu indică o criză profundă a taberei comuniste.

În prima versiune, avem de-a face cu o pierdere semnificativă pentru PCRM, mai ales la nivelul imaginii, atât în plan intern cât şi extern. Este, în plus, semnul că zvonurile legate de diverse grupări concurente din interiorul PCRM, care pivotează în jurul lui Voronin-Tkaciuk, Vladimir Ţurcan sau Marian Lupu, nu sunt simple zvonuri. Că Lupu a fost respins de aceste grupări sau a vrut să disloce una dintre ele este altă discuţie şi nu interesează acum (rămâne să constatăm că Marian Lupu a plecat, totuşi, singur). Dacă însă ipoteza plecării sincere se va dovedi corectă, PCRM scârţâie serios din încheieturi în perspectiva viitoarelor alegeri.

În a doua versiune, după care mutarea lui Lupu este partea unei strategii abile a tehnologilor comunişti, tot o slăbiciune relevă. Pentru că ideea plasării fostului spicher într-un alt partid sau coaliţie de partide „social-democrate” care, tras(ă) în parlament de locomotiva Marian Lupu, s-ar reuni împreună cu foştii colegi ai acestuia după anticipate, asigurând astfel jinduita majoritate, e semnul că PCRM nu se mai poate salva singur. Tocmai această strategie arată clar că cele 80 de mandate visate de şeful PCRM sunt la fel de certe ca şi… mulţimea de „voturi de aur” pe care comuniştii pretindeau, indecent, că le au în buzunar.

Testul mediatic

Un singur lucru ne va dumiri, probabil, în legătură cu semnificaţia gestului fostului preşedinte de parlament – atitudinea faţă de „transfug” a trusturilor media controlate, direct sau indirect, de către comunişti. În cazul lui Vasile Tarlev, s-a declanşat un veritabil linşaj – întemeiat sau nu, e altă poveste -, care a paralizat ieşirile publice ale celui care se vroia cel mai prieten dintre prietenii Rusiei în RM (Moscova a avut altă părere, se pare). Oricum, ex-premierului i-au fost închise uşile spaţiului public şi a fost supus unor campanii declanşate coordonat în media afiliată partidului de guvernământ. Dacă vor, comuniştii pot! Ce se va petrece cu Marian Lupu? El ştie multe despre fostul său partid, dar şi partidul ştie multe despre el. Sau ar putea sugera că ştie… Deja în declaraţia sa din 10 iunie, fostul lider de parlament a lansat acuze grave şi care, în orice stat normal, ar fi presupus autosesizarea instituţiilor statului. Deocamdată, reacţiile au fost neverosimil de blânde. Să vedem ce va urma.

Există un „brand” Marian Lupu?

O altă chestiune: cât de eficient poate fi un Lupu fără portofoliu? Socoteala de acasă nu se potriveşte de fiecare dată cu cea de la târg. Iar de data asta, socoteala celor care îl dau câştigător se bazează pe cota de notorietate şi prestigiu pe care fostul nr. 2 pe lista comuniştilor le-ar poseda şi care ar putea fi hotărâtoare pentru viitoarea configuraţie a parlamentului de la Chişinău. Întrebarea de fond este următoarea: există un „brand Marian Lupu”? Respectiv o zestre imagistică atractivă şi decisivă pentru partidele care vor reuşi până la urmă să şi-l asume?

Greu de spus, deocamdată. Ideea curentă este că da. Notorietatea lui Marian Lupu – despre care se spune că ar fi adus 20% din votul comuniştilor, deşi nu e deloc clar cum se face acest calcul – şi încrederea de care se bucură ar fi fost acreditată şi de sondaje. Din 2005 până în 2009, încrederea de care se bucură în rândul populaţiei a fost depăşită, cu rarisime excepţii, doar de cea a preşedintelui. Lupu a atins cote de încredere care variau între 33%-40%, iar în octombrie 2008 ajunge chiar să sufle în ceafa lui Voronin la o distanţă de numai un procent. Barometrul de opinie publică al IPP din decembrie 2009 ne arată că de cea mai mare încredere se bucură Vladimir Voronin (48,4%), urmat de Zinaida Grecianâi (42,8%) şi Marian Lupu (35,5%). (Dorin Chirtoacă ocupă locul patru, cu 31,5%). Citite aşa, cifrele par să indice un brand „Marian Lupu” solid.

Scaunul sau persoana?

Asemenea rezultate trebuie însă privite cu precauţie. Mai ales în societăţile în care autoritatea statului este încă nechestionată, iar „a lucra la stat” e un rezervor de prestigiu enorm. Observaţia ce trebuie făcută aici e că răspunsul la întrebarea din sondaje este prestabilit, adică respondentul are o listă cu personalităţi dintre care este invitat să selecteze persoana în care are cea mai mare încredere (lista e prezentată sau citită). De aici posibilitatea ca aceste scoruri să măsoare mai degrabă rezonanţa sau prestigiul funcţiei cu care este asociat respectivul nume, decât prestigiul personal. Prin urmare, aceste rezultate trebuie corelate cu altele, adică răspunsurile libere/spontane la întrebarea „în care personalitate politică din RM aveţi cea mai mare încredere?”. De data asta, răspunsurile sunt niţel diferite: Voronin conduce cu 22,8%, Dorin Chirtoacă are 8,3%, Marian Lupu câştigă doar 5,6%, iar Zinaida Greceanâi… 2,9%! Ce indică rezultatele cu răspunsuri libere? Faptul că ratingul lui Marian Lupu este acum de patru ori mai mic decât al lui Vladimir Voronin şi mai mic decât al primarului Chişinăului, respectiv că scorul mare din sondaje se datorează mai degrabă poziţiei în sistem a lui Marian Lupu (sau Zinaidei Greceanâi) şi nu persoanei ca atare. Nu contează cine eşti, contează ce eşti! Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu e deloc sigur că, deposedat de poziţia sa publică şi macerat mediatic de către comunişti, Marian Lupu va mai conta la fel în mentalul public. Cazul lui Vasile Tarlev vine urgent în minte.

\”Lista lui Lupu\” – adio, dar rămân cu tine?

Unde merge Marian Lupu? Unul dintre drumuri pare închis. Indiferent că dezertarea lui e sinceră sau nu, Opoziţia ar risca enorm să îl accepte. Unui public radicalizat nu-i poţi răspunde cu asumarea numărului doi de pe listele PCRM, iar timpul e prea scurt pentru explicaţii credibile. Direcţia cea mai plauzibilă pare să fie cea a „social-democraţiei” (europene, cum altfel?!). Ce înseamnă însă „social-democraţia” în RM? Ca de fiecare dată aici – mai degrabă oameni, nu doctrine. Adică Tarlev, Braghiş, Andronic sau Diacov, doi foşti prim-miniştri şi doi ex-preşedinţi de parlament. Lupu va fi alături de ei sau îi va înlocui pe unii dintre ei la conducerea unui partid rezultat după o serie de fuziuni. Indiferent însă cum va arăta viitoarea „listă a lui Lupu” – pentru că asta înseamnă eventuala formaţiune politică „social-democrată” – distanţa dintre ea şi fostul partid al lui Marian Lupu riscă să devină mai mică decât distanţa care o separă de Opoziţia liberală. În perioada preelectorală, dar mai ales în cea postelectorală, vom vedea cu adevărat dacă lupul, la Chişinău, îşi poate schimb şi blana, şi năravul…

Revista ACUM funcționează potrivit principiului VALORII ADĂUGATE

iunie 14th, 2009

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat la BBC este acela de a face presă pe crtiteriul VALORII ADĂUGATE. Asta înseamnă tratezi un subiect de presă într-un mod care să aducă audienței căreia i te adresezi ceva în plus față de modul în care același subiect e tratat de alte segmente ale presei. „

Sigur că ararori e posibil să aduci valoare adăugată prin exclusivitatea faptelor prezengtate și atunci diferența se face prin calitatea prezentării, a unghiului diferit de abordare și, nu în ultimul rând, prin limbajul folosit.

La revista ACUM ne ghidăm după acest principiu nu numai din respect pentru cititor, dar și pentru că fiind o revistă cu apariție săptămânală realizată 100% pe baze voluntare nu putem concura cu alte publicații de limbă română și ca atare nu are rost să duplicăm subiecte pe care alții le pot realiza mai repede decât noi. Ceea ce nu înseamnă că uneori, mai ales la rubrica Ultima Oră, nu prezentăm știri sau chiar preluăm comunicate de presă pe care cititorii le pot afla pentru prima oară de la noi.

De asemenea, preluăm unele articole scrise de colaboratori de-ai noștri publicate în alte ziare și reviste – Liviu Antonesei, Vladimir Tismăneanu, Dan Dungaciu, Sorin Ioniță și alții – aceste articole fiind citite adeseori pentru prima oară în revista noastră.

Revista ACUM se străduiește să acopere subiecte și unghiuri neglijate sau absente total din restul presei de limbă română. Recentul articol al lui Vlad Solomon despre vizita în Israel a președintelui Băsescu și confruntarea acestuia cu privire la activitatea nestingherită a negaționistului Ion Coja este practic singular în presa de limbă română.

Articolele lui Ovidiu Ivancu care pun la îndoială ortodoxia și conformismul naționalist sparg tiparele unei prese cvasi-pavloviene. Serialele lui Anton Constantinescu despre religie și știință sau homosexualitate aduc abordări practic inedite în peisajul publicistic românesc.

Ceea ce nu veți găsi însă în revista ACUM sunt teme de predilecție din presa românească: baterea de apă în piuă pro și contra Traian Băsescu, pierderea de vreme prin discutarea unor personalități de tipul Gigi Becali, Elena Băsescu sau Elena Udrea, etc. Nu veți găsi nici limbajul vulgar și clișeistic care inundă toate canalele media din România.

Desigur că o astfel de politică editorială îi irită pe unii, pentru că e ALTCEVA decât mocirla publicistică dominantă. “De ce vor ăștia cu tot dinadinsul să fie diferiți?” – se vor fi întrebat unii dintre detractorii noștri. Răspunsul e simplu: pentru că dacă am repeta ceea ce zic alții, mai ales când nu suntem de acord cu ce și cum spun ei, n-ar fi decât o pierdere de vreme, atât a noastră, cât și a cititorilor noștri care n-ar mai găsi, pe termen lung, motive să mai citească pagina noastră.

 
54.226.136.179