Loading

A apărut asigurare de şomaj

septembrie 20th, 2009

Tot mai multe banci incep sa ia in calcul riscul de somaj, mai ales ca numarul celor fara locuri de munca este în creştere de la o zi la alta.O astfel de polita nu se poate incheia insa separat, ci numai in cadrul unor pachete speciale, de tipul «employee benefit».

In tara noastra, bancile ofera produsul numai la pachet, in momentul contractarii unui credit, iar asigurarea acopera si alte riscuri, cum ar mai fi incapacitatea temporara de munca, decesul sau invaliditatea.

Pentru o anumita perioada, clientul este scutit de plata ratelor la credit. Dezavantajul este ca pretul imprumutului creste, pentru ca sigurarea se plateste lunar ca procent fix din valoarea totala a creditului.

Somerii „acoperă ” cel mult 18 rate

BCR si GarantiBank au atasat asigurarea la creditele de nevoi personale. Dacă o persoana isi pierde locul de munca, polita acopera valoarea a noua rate lunare pentru creditul respectiv, la BCR, sau pana la 18 rate lunare, la GarantiBank.

Pentru incapacitate temporara de munca, la BCR clientul primeste sase rate lunare pentru fiecare eveniment, insa nu poate depasi valoarea a 24 de rate lunare pe durata asigurarii, iar la Garanti, 18 rate lunare.

Pentru invaliditate, prin polita se despagubeste soldul total al creditului la data accidentului, la ambele banci. Raiffeisen Bank incheie asigurari optionale pentru creditele de nevoi personale nenominalizate si creditele garantate cu ipoteci

Principalul câştigător, banca

La BCR, o asemenea polita costa 0,2% din valoarea creditului si se plateste lunar. Banca are de castigat, pentru ca se protejeaza astfel de riscul cresterii numarului de restantier.

Efectele concediului fara plata asupra indemnizatiei de somaj

Concediul fara plata reprezinta o perioada de suspendare a contractului individual de munca care poate afecta dreptul la indemnizatia de somaj numai daca fara acele 10 zile nu aveti realizat stagiul de cotizare de minimum 12 luni in ultimele 24 de luni premergatoare datei inregistrarii cererii.

Cei mai trişti şomeri din Europa

Indemnizaţia de şomaj este de 75% din salariul minim brut pe ţară de la data stabilirii acesteia. Persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de trei ani primesc în plus un procentaj cuprins între 3% şi 10% din media salariului brut lunar din ultimele 12 luni.

Indemnizaţia se acordă, în funcţie de stagiul de cotizare, pe o perioadă de 9-15 luni. Ajutorul de şomaj mediu este de numai 518 lei.

Stabilirea ajutorului

In Romania, valoarea ajutorului de somaj este fixata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 144/2005, care completeaza Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj.

Potrivit celor doua acte normative, somerii cu un stagiu de cotizare de cel putin un an primesc 75% din salariul de baza minim brut pe tara (in prezent de 600 lei), daca au un stagiu de cotizare de cel putin un an, la care se adauga o suma calculata prin aplicarea asupra mediei salariului de baza lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare a unei cote procentuale diferentiate in functie de durata cotizarii, si anume: 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel putin trei ani, 5% pentru un stagiu de cotizare de cel putin cinci ani, 7% pentru un stagiu de cotizare de cel putin zece ani si 10% pentru un stagiu de cotizare de cel putin 20 de ani. In ceea ce priveste durata somajului platit, aceasta este cuprinsa intre 6 si 15 luni.

Fără loc de muncă în Europa

Ajutorul de somaj pentru romanii din Spania, este mai mare decat un salariu in tara. Daca in tara noastra acestia ar primi un salariu de 200-300 de euro, ajutorul de somaj de la spanioli este 800-1.000 de euro. Spania da ajutor de somaj imigrantilor, daca pleaca acasa .

Guvernul spaniol a adoptat un decret care prevede acordarea indemnizatiei de somaj imigrantilor cu conditia ca acestia sa paraseasca tara si sa nu se intoarca timp de trei ani.

Decretul va fi aplicat la sfarsitul lunii octombrie si are caracter voluntar. Achitarea indemnizatiilor de somaj se va face in doua transe – 40% la inscriere si 60% in tara de origine, o luna mai tarziu si se adreseaza, in special, cetatenilor din cele 19 tari cu care Spania a incheiat acorduri de securitate sociala.

Fondurile de somaj ale angajatilor si angajatorilor sunt de: 2% din salariu in Suedia; 3,3% in Germania,

6,4% in Franta; 7,3% in Spania; 8,25% in Olanda si 34,75% in Portugalia; in Franta, Olanda, Spania si Portugalia angajatorii platesc cea mai mare parte a contributiilor la somaj.

Italia este singura tara in care contributia la somaj se achita doar de catre angajator si este cuprinsa intre 1,31% si 2,41% din salariu, in functie de sectorul de activitate.

In ceea ce priveste durata somajului platit, aceasta este stabilita in functie de stagiul de cotizare si de varsta asiguratului: 6-24 de luni in Germania, 4-24 de luni in Spania, 7-36 de luni in Franta, 8-12 luni in Italia si 9-38 de luni in Portugalia.

In Danemarca, somajul platit poate dura maximum patru ani.

În Belgia, un şomer primeşte între 900 şi 1.200 de euro în primul an, şi între 600 şi 1.000, în anul următor.

Irlanda are o sumă fixă, dacă este vorba de ajutorul de şomaj: 165,80 euro pe săptămână, indiferent de vechime sau mărimea cotizaţiei la asigurările sociale.

Dar aici se adaugă un supliment de 110 euro săptămânal pentru fiecare adult aflat în întreţinerea şomerului, şi câte 16,80 euro – pentru fiecare copil. În plus, şomerii primesc şi o „asistenţă” de şomaj egală ca valoare cu ajutorul în sine.

Cehii le plătesc şomerilor de la ei în jur de 400 de euro, lunar, în timp ce în Danemarca, indemnizaţia de şomaj este între 1.100 şi 1.700 de euro.

Germanii iau ca referinţă salariul net al celui care şi-a pierdut locul de muncă, plătind 67% din valoarea lui pentru şomerii cu copii, şi 60% – pentru cei fără.

Şi grecii îi plătesc „nemţeşte” pe şomeri. Muncitorii primesc 40% din salariul zilnic – dar nu mai puţin de 2/3 din salariul minim pe economie. Celelalte tipuri de salariaţi intraţi în şomaj sunt indemnizaţi cu 50% din salariul avut până să-şi piardă serviciul.

„Eu acum descopăr muzica idiș” interviu cu Maia Morgenstern

septembrie 20th, 2009
Maia Morgenstern în recital la JCC OradeaMaia Morgenstern în recital la JCC Oradea

Preambul: Duminica, în 13 septembrie, Comunitatea Evreiască din Oradea sărbătorea cea de a doua aniversare a Centrului Comunitar Evreiesc (JCC). Acum doi ani am fost de faţă la inaugurarea acestei instituţii menită să coaguleze viaţa comunitară şi culturală a evreilor orădeni şi să creeze o punte cu concitadinii neevrei. La Oradea, în perioada interbelică, trăiau circa 30.000 de evrei, o comunitate numeroasă şi prosperă care a contribuit substanţial la dezvoltarea industrială, comercială şi culturală a urbei. Şi profilul arhitectonic definitoriu al oraşului, dominat de clădirile Sécession ridicate la cumpăna veacurilor XIX şi XX, se datorează, în mare măsură, arhitecţilor evrei. În primăvara anului 1944 evreii orădeni au fost înghesuiţi în ghetoul amplasat într-un cartier nevoiaş, în condiţii de o mizerie cumplită, iar apoi deportaţi la Auschwitz. Majoritatea covârşitoare a evreilor orădeni şi-a găsit moartea în lagărele de concentrare, iar supravieţuitorii au emigrat masiv, în anii postbelici. Astăzi comunitatea evreiască din Oradea numără în jur de 800 de suflete (fiind una din comunităţile mari din România) străduindu-se să păstreze şi să continue spiritualitatea iudaică.
Bănuiam că festivitatea va fi foarte frumoasă, cu un program bogat, întrucât comunitatea din Oradea are un cor excelent, o formaţie de dansuri şi un klezmer-band care a concertat şi peste hotare. Aşteptările mele au fost depăşite de realitate în momentul în care am văzut-o apărând în curtea comunităţii orădene, la 10.00 dimineaţa (spectacolul începea la 11.00) pe Maia Morgenstern, invitată să susţină un recital de muzică idiş, împreună cu Radu Captari, o voce din ce în ce mai cunoscută în capitală. Tânărul muzician basarabean a reuşit să încânte publicul bucureştean nu numai cu muzică idiş ci şi cu muzică rusească. Am asistat la un recital de o oră în care Maia Morgenstern a cântat, a dansat, a plâns, a râs, s-a jucat cu copiii, a animat publicul, cu o naturaleţe şi o nobleţe pe care numai marii artişti, inimoşi şi dedicaţi o pot face. După spectacol actriţa a fost asaltată de lume, a discutat şi s-a pozat cu toţi cei care doreau să fie alături de ea În final, deşi frântă de oboseală, mi-a oferit cu generozitate un interviu.

Andrea Ghiţă: Îmi povesteaţi mai demult, într-un interviu acordat în cabina de machiaj, de la Teatrul Naţional din Cluj, că v-aţi început cariera actoricească la vârsta de 18 ani, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, cântând cuplete în limba idiş. Iată că susţineţi un recital de cântece idiş. Ce v-a atras spre această muzică ?

Maia Morgenstern: Eu acum descopăr muzica idiş ascultând un cântec după altul, o interpretare după alta. Pentru că klezmerii şi cântăreţii din diferite ţări, primesc tradiţia şi o interpretează prin prisma propriei personalităţii, în funcţie de talentul de şi orientarea fiecăruia. Această comoară, folclorul idiş, spune ceva fiecărui artist. Nu ascund faptul că am învăţat foarte mult ascultând înregistrări foarte, foarte vechi, din anii 1920, şi am impresia că aceste cântece vin din memorie, din străfundul sufletului, al conştiinţei mele… Nici nu ştiu de unde apar, pentru că dacă m-aţi întreba pot să vă jur că nu le cunoşteam. Le auzeam pentru prima oară şi totuşi, parcă veneau de undeva din profunzimi şi îmi vorbeau, iar eu încerca să preiau, să înţeleg. Încerc să redau emoţia, energia, bucuria pe care o transmit aceste cântece. Încerc să transmit încărcătura emoţională, dar şi înţelepciunea, farmecul şi umorul cântecului idiş. Putem vorbi, de asemenea şi despre influenţele pe care folclorul idiş le primeşte din diferite zone şi această interferenţă, acest schimb cultural la nivelul muzicii, este absolut senzaţional. Mi le asum; sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce a primit folclorul idiş şi sunt mândră, motivată pentru ceea ce putem dărui prin muzica klezmer.

A.G. Aţi interpretat cu mare emoţie cântecul Oifn Pripecek.
Care e povestea lui ?

Maia Morgenstern:Acest cântec l-am învăţat de la o profesoară, dar nu de muzică, ci de matematică, exigentă şi blândă totodată: mama mea. L-am învăţat de la ea, după absolvirea liceului, când am picat la admitere la facultatea de teatru şi am dat concurs pe un post de actriţă la teatrul evreiesc. Niciodată nu am să fiu în stare să-l cant atât de profund, de plin de semnificaţii, cum îl cânta mama. De fapt, acest cântec e un apel, o chemare la cultură, la învăţătură, la păstrarea, regăsirea, a transmiterea tradiţiei. Povesteşte despre un Rabbi care învaţă copiii să citească, zicându-le: repetaţi Alef-Beth. Oifn Pripecek scoate in evidenţă semnificaţia învăţăturii pentru poporul nostru, pentru spiritualitatea noastră.

A.G. : Cum v-aţi decis să includeţi în recital Marşul Partizanilor din Ghetoul din Varşovia ?

Maia Morgenstern: În prezent suntem stânjeniţi de marşuri, de cântecele mobilizatoare. Am vrea s-o lăsăm mai moale. Dar lăsând-o mai moale riscăm să uităm ce a însemnat acest marş, care e semnificaţia lui… E cântecul care încuraja şi dădea speranţă unor oameni aflaţi pe o treaptă a dezumanizării ce nu poate fi descrisă prin cuvinte. Atrocitatea acelor vremuri e aproape imposibil de a redat, deşi există cărţi şi filme valoroase cu acest subiect. Marşul Partizanilor din Ghetoul de la Varşovia, te încurajează, te îndeamnă să nu te laşi copleşit, să nu te laşi doborât. Ce ne spun versurile sale ? “Curajul se naşte de acolo unde a căzut o picătură de sânge”. E ca o promisiune, un angajament de supravieţuire.

A.G. : Acest program constituie nucleul unui recital ? Cum a început colaborarea cu muzicianul Radu Captari ?

Maia Morgenstern: Ne cunoaştem de zece ani şi tot de zece ani ne tot spunem unul altuia: “Trebuie să facem ceva împreună ! “Da, domnul Radu ! “Neapărat, doamnă Maia ! Acest dialog se repeta la fiecare întâlnire, dar nu am făcut nimic timp de zece ani. Însă vara acesta, la tabăra FCER la Cristian, domnul Radu Captari a venit să susţină un recital. Are un repertoriu foarte bogat, într-o mulţime de limbi. Puţin după ce a început să cânte s-a luat curentul şi nu-i mai mergea chitara. Ca să depăşim sincopa produsă de pana de curent, am luat-o pe scurtătură; ne-am luminat la lumânare şi am cântat amândoi.

Ne-am dat seama că putem cânta împreună. Acesta a fost momentul de început. Apoi am încercat să cântăm la JCC Bucureşti câteva cântece, mai întâi două, apoi trei; la început cu timiditate şi greşeli, apoi mai curajos şi mai bine. Şi uite-aşa am alcătuit nucleul unui recital Apoi ne-am autoinvitat la Sighişoara, la Festivalul ProEtnica. Organizatorii habar nu avuseseră de existenţa noastră. Iarăşi am avut parte de peripeţii. Pe drum s-a petrecut un accident de cale ferată şi am întârziat şase ore, dar în final ne-am prezentat la Sighişoara şi am cântat. Şi continuăm, pentru că avem un material foarte bogat.

A.G. :Drumul până la Oradea a fost obositor. Ce v-a motivat să fiţi în mijlocul comunităţii orădene la acest moment aniversar ?

Maia Morgenstern: Faptul că am fost chemată; certitudinea, încrederea totală că oamenii de aici mă aşteaptă ca o familie, doresc să fim alături, să fim împreună, să fim noi. Ce mai contează că sunt obosită, oasele mi-s frânte şi am vocea puţin răguşită, după o noapte de călătorie cu maşina !

A.G. :Aţi energizat o sală întreagă. Ce aţi primit în schimb ?

Maia Morgenstern: Şi eu am primit energie, bucurie, atenţie. S-a deschis, o dată în plus, fereastra comunicării.

Lubianka vesela, pe toți câți i-a sorcovit, gura flori le-a mirosit

septembrie 20th, 2009

„Borgia vesela, pe toți câți a sorcovit, gura flori le-a mirosit”

Cu mulțumiri marelui Toma Caragiu al cărui sketch “Șopârla” mi-a inspirat acest titlu.

“Duplicitatea, ipocrizia și demagogia, acestea au fost trăsăturile distinctive ale regimului comunist instaurat în 1917 pe teritoriul Imperiul Rus,” așa își începe Arkadii Vaksberg cartea “Laboratorul otrăvurilor de la Lenin la Putin”, apărută în 2007 în traducere în limba franceză la editura Gallimard.

Și unde poate fi mai valabilă această aserțiune decât în politica dusă de stăpânii bolșevici de la Kremlin și instrumentul lor fidel – poliția politică cu sediul la Lubianka din Moscova – împotriva celor calificați drept “dușmani ai poporului”.

Sunt cunoscute persecuțiile care au mers până la genocid inițiate de Lenin și apoi continuate și amplificate de Stalin și preluate apoi de epigonii de la Kremlin și într-o anumită măsură și de liderii de azi ai Federației Ruse.

Arkadii Vakseberg, care este unul dintre cei mai prolifici istorici ai crimelor comuniste (vă reamintesc cartea sa “Stalin și evreii” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10356) tratează în această carte episoade mai puțin cunoscute din istoria acestui regim criminal – terorismul ascuns – lichidarea unor adversari, reali sau imaginari, prin asasinat de tip mafiot.

Titlul cărții se referă la un laborator creeat chiar după preluarea de către Lenin și Partidul Bolșevic a puterii în urma puciului din noiembrie 1917 pe lângă conducerea de vârf a partidului și a statului și controlat de serviciile secrete, indiferent de denumire – CK, GPU, OGPU, NKVD, MVD, MKGB, KGB sau azi FSB.

Acest laborator a avut ca sarcină și preocupare permanentă perfecționarea de tehnici bazate pe cele mai avansate tehnologii de eliminare, pe cât posibil fără urme, a celor percepuți de Kremlin drept “inamici politici”.

Nu toate eliminările sau tentativele de asasinat au avut la baze substanțe chimice, unii au fost pur și simplu împușcați cu un glonte în cap sau aruncați de la balcon.

Vaksberg nu amintește decât în treacăt de asasinatele foarte cunoscute, cum ar fi cel al lui Leon Troțki, în Mexic în 1940, dar vorbește în schimb despre asasinarea fiului acestuia, Lev Sedov la Paris în 1938, în urma unei banale operații de apendicită într-o clinică pariziană. Mâna lungă a ucigașilor Luiankăi ajungea foarte departe.

Tipul acesta de asasinat fusese utilizat cu succes chiar din 1925, când Mihail Frunze (pe numele său moldovenesc Frunză), pe atunci ministru al apărării al noului stat sovietic și care se bucura de un prestigiu enorm, a murit pe masa de operații otrăvit cu cloroform.

Deși nu există dovezi certe, Vaksberg scrie că indiciile arată că Stalin a fost acela care a insistat ca Frunze – care era sănătos tun – să se opereze. A fost practic primul asasinat major de acest gen, primul pas pe care Stalin l-a făcut pe calea eliminării rivalilor săi.

De altfel, sinistrul procuror Andrei Vîșinski a făcut referire în rechizitoriile sale de la procesele publice din 1937 – 1938 intentate presupușilor “dușmani ai poporului” la aceste metode de eliminare folosite de cei aflați în boxă. Referirea era corectă, numai că Vîșinski, care juca rolul de câine de atac al lui Stalin, nu spunea că de fapt aceste asasinate erau comandate, de cele mai multe ori fără urme scrise, de stăpânul de la Kremlin.

Asasinatele au continuat pe întreaga perioadă comunistă, printre victime numărându-se și lideri străini cum ar fi fruntașul comuniștilor bulgari, Ghiorghi Dimitrov, precum și alți doi bulgari, Liudmila Jivkova, fiica dictatorului Todor Jivkov, decedată în sicrumstanțe suspecte la vârsta de doar 40 de ani și jurnalistul disident Ghiorghi Markov, asasinat cu o umbrelă otrăvită la Londra în 1978.

După 1991 și destrămarea URSS, asasinatele politice sau cvasi-politice în Rusia lui Elțin și mai ales a lui Putin au loc la lumina zilei și sunt relatate pe larg de presă. Numai că asasinii nu sunt niciodată găsiți. Ținta lor sunt cu precădere politicieni și jurnaliști care încearcă să semnaleze afacerile murdare care își au originea, unde altundeva, decât la Kremlin și Lubianka.

Unii sfârșesc precum deputata reformistă Galina Starovoitova cu un glonte în cap, alții precum fostul primar al Sankt Petersburgului, Anatolii Sobceak (cel care a avut un rol hotărâtor în lansarea lui Vladimir Putin în politica de vârf) sfârșesc în mod suspect, din cauza unor maladii acute, niciodată elucidate.

La momentul ieșirii sub tipar s-au produs două asasinate, pe care Vaksberg la tratează sumar: cel al ziaristei Anna Politkovskaia, împușcată în cap în scara blocului său, și Alexandr Litvinenko, fost agent FSB refugiat la Londra, otrăvit cu metale radioactive. Aceasta face ca excelenta carte a publicistului rus să se termine pe o notă pesimistă, dând impresia cititorului că în Rusia nu s-au schimbat prea multe în ultimii 90 de ani.

Sursele lui Vaksberg sunt arhiva sa personală adunată în peste 50 de ani de activitate, precum și arhivele Partidului Comunist și ale KGB, întredeschise temporar la începutul anilor ’90. Acum, acele arhive s-au închis din nou și nu sunt speranțe ca ele să mai fie accesibile prea curând.

Despre unionism, cu calm (2)

septembrie 20th, 2009

\”Nimic nu este nerezonabil, dacă este util\” (Tucidide)

Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova, parafat la 28 aprilie, niciodată semnat, a fost, practic, ultimul prilej de manifestare plenară şi concretă a aspiraţiilor politice unioniste. După anul 2000, „chestiunea unionistă” intră într-o nouă fază, pe acelaşi trend descrescător, cel puţin la nivelul expresiei ei publice.

Paradoxurile unui protest identitar

La 25 februarie 2001 ajunge la putere Partidul Comuniştilor. Moldovenismul sovietic redevine politică oficială, apare Concepţia politicii naţionale de stat a RM şi Dicţionarul moldovenesc-românesc, se dau publicităţii datele unui recensământ criticat inclusiv de reprezentanţii Consiliului Europei, Istoria Românilor este suprimată din programele de învăţământ, iar comuniştii vor să confere limbii ruse statutul de limbă oficială. Reacţia societăţii este canalizată într-o mişcare de protest amplă, în regim non-stop. Dar această manifestaţie, cu evident vector identitar pro-românesc, are un destin surprinzător. Începută în ianuarie 2002 de către PPCD, va fi reluată, practic, şi în anul următor.

Energia colectată în stradă în numele unor revendicări identitare se va descărca însă în altă albie: în noiembrie 2003, liderii străzii vor fi printre iniţiatorii Comitetului pentru Apărarea Independenţei şi a Constituţiei RM, respectiv, gruparea care va constitui avangarda bătăliei împotriva Memorandumului Kozak. Diferenţele dintre 2002 şi 2003 sunt semnificative şi chiar ironice: o lungă acţiune de protest declanşată de mize identitare pro-româneşti, culminează cu a manifestare în numele integrităţii şi independenţei RM. Aburul „unionist”, atâta cât plutea deasupra Pieţei Marii Adunări Naţionale, s-a risipit urgent cu ocazia bătăliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul „Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”. Nu e pentru cine se pregăteşte…

Ceea ce a urmat, se ştie. În 2005, legatarii Frontului Popular unionist flanchează electoral liderul PCRM, în numele obiectivului portocaliu al integrării regiunii în siajul euroatlantic, persistând, chiar şi în pofida evidenţelor, în acest proiect. Parafrazând, parcă, replica unui celebru personaj din Caragiale, „patria cea mare” se schimbă cu „patria cea mică”, iar simbolistica sau încărcătura emoţională livrate, iniţial, celei dintâi, revin acum „patriei celei mici”, devenită între timp „proiect de succes”. Spaţiul public este, practic, epurat de orice discurs cu tentă unionistă. Nu doar că dispare din peisaj, dar capătă conotaţii negative – sintagma devine sinonimă cu „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”.

Resuscitat din dreapta Prutului

Paradoxal, discursul unionist avea să fie resuscitat, cu timpul, de partea care îl abandonase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu neapărat cu intenţie. Cel care va face asta va fi preşedintele României, Traian Băsescu. Prin diverse declaraţii, mai mult sau mai puţin ambigue, preşedintele Băsescu redeschide dosarul şi persistă, încăpăţânat, în el. În 2005, condamnă Pactul Ribbentropp-Molotov. În ianuarie 2006, afirmă că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”. În iulie 2006, sugera că a făcut o propunere preşedintelui Voronin, astfel încât ambele ţări să adere la UE. În 2007 condamnă din nou Pactul, iar în mai 2009 îl consideră definitoriu pentru relaţia dintre cele două state.

Dincolo de ambiguitatea lor, declaraţiile au cel puţin un efect concret. Teme considerate tabu cu ani în urmă redevin frecventabile, uşa fiind deschisă chiar de preşedintele unui stat euro-atlantic. Mai cu seamă la Bucureşti, dar nu numai, s-a constatat, deseori cu stupoare, că se poate discuta şi în aceşti termeni relaţia dintre cele două maluri ale Prutului. De ce nu? Că e bine sau rău, oportun sau inoportun, realist sau utopic – e altă poveste. Ceea ce interesează aici este că asemenea declaraţii au conferit, dacă nu legitimitate, atunci normalitate acestui tip de discurs.

O asemenea constatare nu duce, fireşte, la concluzia că realităţile s-au schimbat în consecinţă. Evident, nu, deşi preşedintele Băsescu rămâne cel mai popular politician din România în stânga Prutului. A vorbi astăzi în termenii unionismului anilor ’90 este redundant şi inutil. Pentru că nu aceasta va schimba – dacă se vor schimba! – relaţiile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul minţii”. Avem de-a face cu un fenomen nou, inedit în peisaj, dar cu relevanţă sociologică consistentă. Nu îl exclude neapărat pe cel dintâi, dar este pragmatic, caută soluţii la problemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, dar va trebui să ne străduim să o surprindem. Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionismului făcând abstracţie de această varietate a lui este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui fenomen.

O „sociologie a unionismului” sau dubletele basarabene

În primul rând, demografia şi educaţia. Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o generaţie care nu mai are răbdare. E furioasă şi revendicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normală” în UE este insuportabil. În plus, această generaţie, dacă nu are puseurile emoţionale şi pro-româneşti ale generaţiei frontiste, nu are în niciun caz ostilitate faţă de Bucureşti.

„Regimul Voronin” nu a avut timp să producă generaţii anti-româneşti, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. În al doilea rând, creşterea nivelului de aspiraţii la toate nivelele societăţii, chiar dacă în ritmuri diferite. RM, deja cel mai sărac stat european, va ieşi, inevitabil, mai târziu din criză decât ţările din UE. Nevoia de prosperitate şi eventualul efect de vitrină pe care, în câţiva ani, România îl va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forţă motrică dominantă în ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va opune cu adevărat?

Cine se va împotrivi unui paşaport european, unei pieţe de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute în UE sau şansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul baltic”). În al treilea rând, contextul geopolitic. În condiţiile schimbări priorităţilor americane şi, pe cale de consecinţă, a unei Rusii tot mai pragmatice în regiune, opţiunea (pro)românească a RM nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu în ultimul rând, problema disonanţei cognitive. Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea plenară a identităţii româneşti nu este atât de dificilă, iar trecerea de la „moldovean” la „român”, mai ales la tânăra generaţie, este un pas care se face fără sacrificii identitare semnificative.
În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil să asistăm la apariţia unui asemenea fenomen şi acolo trebuie căutate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar aşa cum omologul „unionismului inimii” din anii ’90 era „moldovenismul sovietic” anti-românesc, omologul „unionismului minţii” va fi o formă de moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapărat conţinutul. Dar asta este deja altă poveste.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul www.timpul.md

Slugărnicia la români. Aplaudatul ca reflex.

septembrie 20th, 2009

Prin a doua jumătate a secolului XIX, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, se adresează Casei Regale în legătură cu povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu, spunând: „Aiasta nu se poate, Maiestate”! Nu era o perioadă uşoară, iar Lascăr Catargiu avea cu siguranţă propriile sale interese. Cu toate acestea, însă, instituţional, gestul său este exact lucrul de care am avea nevoie astăzi. Astăzi, în România, politicieni de cele mai multe ori amatori ocupă din abundenţă funcţiile decizionale în instituţiile centrale şi nu numai. Cum nimeni nu le mai spune „aiasta nu se poate, Maiestate”, în câteva decenii de comunism şi douăzeci de ani de originală democraţie, sistemele statului s-au dezechilibrat profund. Dacă s-ar acţiona conform principiului „omul potrivit la locul potrivit”, n-ar fi nicio tragedie. Să facem, însă, rapid, un studiu de caz. Gheorghe Pogea, Ministru de Finanţe, este inginer doctor în Ingineria materialelor; Elena Udrea, Ministrul Turismului, este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”; Dan Nica, Ministrul Administraţiei şi Internelor, a absolvit Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Se poate continua la nesfârşit. Există, desigur, nenumărate exemple ale unor oameni care, nespecialişti fiind, au reuşit să reformeze sisteme care nu aveau neapărat legătură cu specializarea lor. În toate aceste cazuri, însă, eşalonul doi (consilieri, Secretari de Stat etc.) era format din profesionişti veritabili, din oameni care stăpâneau foarte bine filozofia şi modul de a funcţiona al sistemului.

Prăbuşirea instituţiilor unui Stat începe mai mereu cu înlocuirea oamenilor din eşaloanele inferioare. În felul acesta, cu un ministru habarnist şi cu funcţionari a căror unică grijă este aceea de a se poziţiona cât mai bine în raport cu şeful ierarhic, degringolada este asigurată. Din reţetă nu poate lipsi ingredientul pe care noi, românii, îl folosim din abundenţă: slugărnicia. Ne-am obişnuit să aplaudăm din reflex, suntem deprinşi cu arta genuflexiunilor, a devenit o a doua noastră natură să aprobăm orice gest al superiorului. A fi întotdeauna de acord ţine de fişa postului, chiar şi când este evident pentru toată lumea că decizia pe care o aprobăm ipocrit este o catastrofă.

De fiecare dată când mă aflu într-o sală unde se presupune că la un moment dat ar trebui să aplaud, îmi revin în memorie imagini de la Congresele Partidului Comunist Român (le găsiţi pe internet) şi grotescul peisajului de acolo mă face să mă gândesc de două ori înainte de pocni frenetic palmele una de alta. Am uitat cu toţii că aplauzele sunt semnul unei performanţe şi nu gestul reflex al unor păpuşi. Şi, ca toate lucrurile folosite în exces şi fără discernământ, aplauzele îşi pierd la un moment dat sensul. Veţi spune poate că altele sunt problemele societăţii româneşti astăzi; avem parte de o profundă criză economică, şomajul creşte, învăţământul e la pământ, agricultura agonizează… Deşi pare o exagerare, cred totuşi că multe dintre aceste probleme au început într-o bună zi tocmai pentru că undeva, în vreun Minister, în vreun Parlament, în vreo instituţie publică oarecare, oameni ca mine şi ca dumneavoastră s-au lăsat dominaţi de reflexul de a aplauda, de a aproba în speranţa că în felul acesta mai primim vreun spor la salariu sau vreo primă de Crăciun.

Nu vă surprinde niciodată faptul că cele mai bolnave dintre societăţile acestei planete sunt acelea în care se manifestă plenar… unanimitatea? Când o lege, o decizie, un ordin (vorbesc, desigur, despre cele cu impact social major) sunt aprobate prin unanimitate, e clar ca lumina zilei că „ceva e putred în Danemarca”. Mai grav e că de multe ori aşa ne învăţăm şi copiii: că trebuie să aplaude, că profesorii lor au întotdeauna dreptate, că nu e bine să contrazică un adult cu funcţie, că trebuie să plece fruntea în faţa funcţiei… Stupid, desigur… Nu funcţia trebuie să ne trezească reflexe slugarnice, ci omul care o deţine trebuie respectat. Şi asta numai în condiţiile în care merită. La noi e invers: omul e dispreţuit pentru că e ungur, evreu sau blondă în vreme ce funcţia ne trezeşte o sfioşenie aproape religioasă. Imbrâncim bătrânii şi copiii prin autobuze, îi dispreţuim pe cei cu deficienţe fizice, în schimb ne aplaudăm primarii, parlamentarii, miniştrii şi preşedinţii. Evident, instituţiile trebuie să impună respect. Între slugărnicie şi respect există, însă, o mare diferenţă. La noi se practică din plin două atitudini, ambele excesive: aplaudatul prin Casele de Cultură sau aruncatul cu ouă în politicieni. Între aceste două tipuri de atitudine publică se pare că nu mai este nimic.

În timpul comunismului, dacă nu erai aplaudac, sfârşeai rău: la Canal, la Piteşti sau cu domiciliul obligatoriu prin Bărăgan. Consecinţa: momentul 1989 a găsit o Românie profund schizoidă, o Românie cu palmele roşii de la atâta aplaudat, o Românie de oameni cocoşaţi de atâtea temenele, o Românie în care pantalonii sunt roşi în genunchi, o Românie ce arată şi astăzi ca scena unui teatru de păpuşi.

În curând, se vor împlini douăzeci de ani de la prăbuşirea formală a comunismului. Cum ne găseşte acest moment? De câte generaţii de aplaudaci mai e nevoie până când ne vom da seama că aplaudatul ca gest reflex dă dependenţă?

Se va alătura RM la tendinţele europene de dezaprobare a trecutului sovietic?

septembrie 20th, 2009

Viziunile istorice “avangardiste” sunt acceptabile pentru preşedintele rus, Dmitri Medvedev, care însă le consideră inadmisibile pentru studierea în şcolile ruseşti. Programele de studiere a istoriei în şcoli nu pot fi folosite nici într-un caz ca platforme pentru discuţii, iar orice cercetare novatoare în acest domeniu trebuie să fie abordată doar în mediul academic, a evidenţiat şeful statului rus în cadrul întrevederii cu angajaţii instituţiilor de cultură din Nivy Novgorod [1]. Înaltul oficial a insistat asupra faptului că majoritatea concepţiilor istorice deja formate trebuie să fie incontestabile, referindu-se în particular la încercările de revizuire a datelor istorice referitoare la cel de-al doilea Război Mondial.

Obsesia autorităţilor ruse de a proteja intactă istoria s-a acutizat odată cu derularea “revoluţiilor colorate” (2003-2004) pe spaţiul post-sovietic, soldate cu revizuirea relaţiilor cu fosta metropolă de către două republici ex-sovietice – Georgia şi Ucraina. Acest punct de turnură a încurajat de altfel acţiunile de re-evaluare nestingherită a trecutului istoric sovietic de către cele două state, în cadrul spaţiului public penetrat exclusiv de viziuni pro-ruse. Georgia s-a remarcat prima prin distanţarea de la spaţiul umanitar alimentat de Moscova putinistă (axată pe elucidarea “meritelor” controversate ale lui Stalin şi pe refacerea influenţei ruse din acea perioadă), confruntată ulterior cu agresiunea din partea Rusiei, dezmembrarea sa teritorială de jure şi părăsirea CSI. Spre deosebire de aceasta, Kievul a suferit mai puţin. Cu toate acestea, Ucraina nu numai că a ridicat întrebarea pierderii independenţei de “6 ori” din cauza forţelor ruse din trecut, dar şi a demarat o campanie mondială de condamnare a genocidului populaţiei ucrainene de către autorităţile sovietice în frunte cu tiranul Stalin (Vezi articolul: Rusia “îngheaţă” relaţiile cu Ucraina) în anii ‘30 ai secolului trecut.

Pe de altă parte, procesele de afirmare a adevărurilor istorice anti-sovietice se datorează propulsării Europei de Est şi Centrale în cadrul Uniunii Europene şi NATO. Adaptarea rapidă la cele două zone de libertate a conştiinţei şi expresiei prin excelenţa sa a făcut posibilă producerea unor facultăţi puternice de gândire critică în cadrul societăţilor cehe, polone, baltice etc. Cazul Soldatului de Bronz din Estonia (2007), actele legislative din Letonia în privinţa solicitării reparării consecinţelor ocupaţiei sovietice de către Rusia, precum şi promovarea de către reprezentanţii ţările ex-socialiste şi ex-sovietice a unor rezoluţii critice faţă de regimul totalitar leninisto-stalinist (elogiat de Moscova începând cu venirea lui Putin la putere) în Adunarea Parlamentară a OSCE şi în cadrul Asambleei Consiliului Europei (Vezi articolul: Cotraofensiva Moscovei în problema rolului interbelic al URSS), au generat în Europa tendinţa generală de dezaprobare tot mai largă a perioadei sovietice.

Transformările politice curente din Republica Moldova, în contextul extinderii şi consolidării UE, dar şi a urmărilor ireversibile determinate de revoluţiile colorate în interiorul spaţiului post-sovietic, se vor resimţi şi în problema demitizării istoriei impuse de regimul sovietic condus de Voronin. Anihilarea moldovenismului anacronic şi eronat va permite reanimarea aparatelor critice de cugetare în cadrul comunităţii moldovene. Acest lucru poate fi stimulat şi de apropierea dintre RM şi România, pe de o parte, dar şi cea a Moldovei de spaţiul valoric european, în general.

Aflându-se sub acest pericol, cu un an înainte de celebrarea a 65 de ani de Marea Victorie a Armatei Roşii, Moscova se decide să dea singură o interpretare nouă evenimentelor din perioada celui de-al doilea Război Mondial. Atât înalţii oficiali, cât şi mass-media, mediul de experţi şi cel asociativ afiliate puterii propagă intens ideea declanşării războiul mondial secund ca urmare a politicii “unilaterale” purtate de Marea Britanie şi Franţa în raport cu Germania Hitleristă. În baza aceloraşi argumente, întărite prin documente oficiale obţinute în trecut de serviciile secrete sovietice şi desecretizate în împrejurări dubioase recent, Rusia a justificat că semnarea Acordului de neagresiune cu Germania nazistă şi a Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) a fost un act de prevenire a agresiunii naziste împotriva URSS, după ce statele occidentale au intrat în cârdăşie cu Hitler. Iar cu ocazia comemorării a 70 ani de la începutul celui de-al doilea Război Mondial, invitat în Polonia, prim-ministrul rus V. Putin a chemat oficialii europeni să condamne acordurile semnate în anii ’30 ai sec. XX cu Germania, referindu-se la documentele semnate de puterile europene pentru dezmembrarea Cehoslovaciei etc [2].

Deşi este tot mai dificil să riposteze în faţa eforturilor proactive de dezvăluire a aspectelor “sinistre” ale istoriei sovietice, Rusia continuă să refuze abordarea critică a evenimentelor istorice pe plan european, folosind superioritatea politico-diplomatică faţă de contestatarii central şi est-europeni ai rolului benefic al URSS, în încercarea de a torpila acţiunile de condamnare a regimului sovietic. În măsură şi mai mare, autorităţile ruse sunt preocupate de stoparea fluxurilor de informaţii istorice alternative în mediile de informare locale.

Referinţă:
1. Дмитрий Медведев: Спорные исторические теории не должны излагаться в учебниках , http://www.echo.msk.ru/news/621047-echo.html

2. В Польше оценили выступление Путина: одна большая манипуляция,
http://www.unian.ua/rus/news/news-334103.html

Unde mai mergem, unde NU? – Ospitalitatea proverbiala

septembrie 20th, 2009
Vila Florica - bun al Familiei Bratianu, bun al intregului popor, ... bunVila Florica – bun al Familiei Bratianu, bun al intregului popor, … bun

Ne-am obisnuit cu societatile care pun pret pe deschidere. Asta ne face viata mai placuta, mai bogata si mai simpla. Stii de exemplu ca daca vei intra, chiar nimerind din greseala, intr-o cladire destinata publicului vei fi primit cu amabilitate. Vei putea chiar comunica cu cei care te primesc chiar si in afara tiparelor scortoase ale ,,functiei” cu care au fost insarcinati. Un fel de a ,,lasa loc de buna-ziua”, cum se spunea in popor atat de inspirat.

Din pacate exista si exceptii – daca ai ghinion, chiar si o tentativa nevinovata poate poate sa iasa prost.

Imi povestea cineva zilele trecute cum au fost dati afara de la Sinaia ca niste caini, pentru ca au indraznit sa-si inchipuie ca se pot odihni o clipa pe banca din stejar masiv din fata bilei lui Petre Roman.

Am patit ceva asemanator cand am incercat sa ,,dau o tura” la fosta Vila Florica din Stefanesti (apartinuse Bratienilor – statutul ei actual imi este neclar) acum Centrul de Cultura Bratianu.

Nu m-am anuntat, ci mizand pe multpomenita ospitalitate romaneasca pur si simplu m-am nimerit pe acolo (cu masina) la miez de vara si de zi. Era acum cativa ani dar nu cred ca s-a schimbat ceva. Impreuna mai era tatal meu si un cunoscut si vechi peisagist al Pitestiului, Gheorghe Pacea. Voiam sa ne delectam cu putina arhitectura romaneasca, interesandu-ne mult si interioarele.

In lipsa unor placute indicatoare (care sa contina interdictii, sau, preferabil, opusul lor – cuvantul imi scapa – stie cineva care este antonimul lui ,,interdictie”?) am condus masina pe aleea curbata oprind pe spatiul carosabil chiar in apropierea vilei.

Am zarit la o masa la umbra vitei cum se racoreau o Doamna si un alt barbat cu grimasa importanta, dupa atitudine, subaltern. Aparitia noastra, doi mosi si un slabanog, a parut ca le-a picat ca o colica biliara. Fara sa schiteze un gest, doar discret scarbiti ne-au urmarit doar cu privirea pret de niste clipe lungi. Era clar ca ne faceam vinovati de ceva ce ar fi trebuit sa stim, la fel ca toata lumea.

Desi partida era pierduta, am iesit in fata, am dat un buna-ziua apasat si cu un zambet dulce am spus ca am vrea sa vizitam si noi ,,asezamantul” ca, de, suntem si noi persoane importante (zambet-emoticon).

Ca sa nu o mai lungesc, fara explicatii de prisos ne-au retezat-o scurt ca ,,aici nu se viziteaza”. ,,Pai de ce se cheama <>”? ,,Pentru ca sa vina oameni importanti, scriitori, la conferinte”.
Era oricum gol-golut si caldura mare, asa ca ar fi putut sa ne lase sa dam o tura. Nada.

Cateva zile mai tarziu imi revarsam naduful la Primarie. Raspunsul, dezarmant: ,,eh, a ajuns si asta o carciuma” – oftat cu lehamite.

Acum, meseria fiindu-mi inginer de informatii, am descoperit ca asezamantul are un sait fatos, care nu uita printre altele sa-i perieze bine pe Bratieni (care nu mai sunt, vorba ceea): http://www.ccbratianu.ro/index.php

Am trecut ,,in diagonala” in revista informatiile de pe sait. Ticluite duios si mandru de te apuca nostalgia pana la plans; cu multa destonicie, incat iti trebuie rabdare ca sa decodifici ce se ascunde si in spatele vorbelor frumoase. De exemplu daca e vorba de un ,,fel de carciuma cu acces restrictionat” sau de altceva – ,,menirea institutiei” cum frumos se spune pe sait.

Ma dau batut din nou. Pacat… Pitestiul, dupa ce ca nu a avut un trecut iesit din comun, dupa mutilarile, stagnarile si inovatiile de ordine mai recenta, este un loc care nu are prea multe de oferit pentru timpul liber cultural al locuitorilor sau putinilor turisti. Atractiile se numara pe degete asa ca mai multa ,,viata culturala” oferita generos si fara prea multe restrictii pitestenilor nu ar fi stricat. Carciumi sunt in schimb in Pitesti cu duiumul.

Firma de imobiliare in SUA – o afacere in care standardele profesionale au prioritate

septembrie 20th, 2009

Peste 90% din tranzactiile imobiliare care au loc in SUA sunt efectuate prin intermediul unei agentii de intermedieri imobiliare.

Tranzactiile imobiliare sunt un domeniu complex de activitate si implica o serie de aspecte legale, fapt pentru care, in unele state (cu precadere pe Coasta de Est a Americii), angajarea unui avocat este obligatorie atunci cand cineva vinde sau cumpara un imobil.

Deoarece din punct de vedere juridic “a scrie contracte” inseamna “a aplica legea”, unele state, inclusiv Arizona, California, Oregon si Washington, au anumite dispozitii legale care le confera agentilor imobiliari dreptul de a scrie contracte inerente tranzactiilor imobiliare. In aceste state, implicarea unui avocat “in tranzactie” nu este obligatorie.

Agent imobiliar sau REALTOR?

Pentru a deveni agent imobiliar in SUA, este necesara obtinerea unei licente emisa de statul in care persoana isi va desfasura activitatea (licenta numita “State license”).

Solicitantul trebuie sa aiba cazierul juridic intact si sa urmeze un curs de pregatire de cateva luni. Acest curs trateaza mai multe subiecte din domeniu, printre care aspecte legate de diversele licente care se pot obtine in acest vast domeniu de imobilare. Cursul contine de asemenea, informatii sumare din topografie, legi privitoare la transferul de proprietate, restrictii pentru anumite terenuri, contracte, surse de finantare, informatii notariale din domeniu (escrow), legea impozitelor, raportul dintre chiriasi si proprietari, controlul guvernului federal asupra proprietatii private, despre evaluarea sau estimarea valorii imobilelor (appraisal) si un capitol despre “design”. Acestea sunt doar cateva dintre obiectivele pe care le trateaza acest curs. In ce priveste examenul final (state exam) acesta este sustinut in doua parti. Primul este unul continand legile federale (informatii valabile in oricare stat american), iar al doilea examen este din legi specifice statului in care cursatul doreste sa obtina licenta.

Un agent imobiliar (“Real Estate agent”) care este membru intr-o asociatie a profesionistilor din domeniu poarta numele de “REALTOR”. Acesta trebuie sa se conformeze anumitor standarde profesionale impuse de asociatia al carui membru cotizant este. De asemenea, “REALTOR”-ul are obligativitatea sa frecventeze periodic anumite cursuri menite a-l tine la curent cu legile, regulamentele si schimbarile care au loc pe piata imobiliara (sa obtina date recente despre “pulsul pietei”).

In general, in SUA, agentii imobiliari sunt membri in mai multe asociatii de profil, atat locale cat si nationale.

Agentul imobiliar – reprezentatul unui broker

Un agent imobiliar sau un REALTOR nu are capacitatea legala de a actiona in nume propriu, ci el este angajatul unei firme imobiliare ce functioneaza sub licenta unui broker.

Comisionul incasat in urma unei tranzactii este incasat de broker. Acesta il plateste pe agent dupa ce isi retine un anumit procentaj, in functie de intelegerea stipulata in contractul de angajare. Agentii licentiati in domeniul imobiliar sunt obligati sa isi faca o asigurare care “acopera” o parte din raspunderea broker-ului pentru eventualele “greseli” comise de catre agent. Asigurarea se numeste “Errors and Omissions Insurance”.

Licenta de broker

Agentii imobiliari care doresc sa “avanseze in grad”, prin a obtine si licenta de broker, trebuie sa indeplineasca cel putin doua cerinte. In primul rand, trebuie sa aiba o vechime de minimum trei ani ca agent imobiliar cu norma intreaga (numarul de ani poate sa difere de la un stat la altul). Apoi, trebuie sa urmeze un curs suplimentar de aproximativ noua luni, in urma caruia va sustine un examen la Departamentul de Stat (state exam). Odata intrat in posesia licentei de broker, agentul poate sa-si deschida propria firma de intermedieri imobiliare, devenind astfel, “broker principal” (designated broker), avand dreptul de a angaja alti agenti care sa lucreze pentru el. Pentru a deschide propria firma, insa, e necesar ca broker-ul sa dispuna de un spatiu adecvat, care sa intruneasca cerintele prevazute de lege.

Brokerii care nu au propria firma, ci isi desfasoara in continuare activitatea sub licenta unui alt broker se numesc “brokeri asociati”. Prerogativele unui broker asociat sunt identice cu cele ale unui REALTOR sau agent imobiliar, cu exceptia ca acest nou titlu ii poate da o mai mare greutate in “ochii” clientilor care-l angajeaza.
Pe parcursul carierei, insa, atat agentii imobiliari cat si brokerii paricipa la anumite cursuri pe diverse teme imobilare si de business numite “educatie continua” (continuing education).

Octavian Curpaș este agent imobiliar la Phoenix, Arizona

Rusia lui Putin: un pericol, o tentatie

septembrie 20th, 2009

La 1 septembrie 2009 s-au împlinit cinci de când un grup de separatisti ceceni lua in captivitate cateva sute de civili, elevi, profesori si familii ale acestora, intr-o scoala din Beslan, un oras din Osetia de Nord. Episodul care aducea odata in plus in atentia opiniei publice realitatea tragica a conflictelor etnice din Caucaz s-a incheiat ca si criza similara consumata cu un an inainte la teatrul Dubrovka, cu un asalt al fortelor speciale si sute de victime din randul civililor. Circumstantele evenimentelor continua sa faca obiectul speculatiilor de tot felul, in conditiile in care ancheta judiciara sic ea parlamentara s-au limitat la simple reproduceri ale versiunilor oficiale. Solutiile implementate de autoritati au a avut consecinte politice si institutionale ale caror efecte nu le putem aprecia la dimensiunea corecta. In mesajul adresat populatiei, presedintele Putin punea in cauza contraperformantele statului si societatii in ultimul deceniu si jumatate si propunea restructurarea profunda a esafodajului institutional edificat de Constitutia din 1993. Sistemul federal era practic inlocuit cu asa-numita verticala a puterii, guvernatorii regiunilor si presedintii republicilor autonome erau deposedati de legitimitatea conferita de votul popular, urmand sa fie desemnati de seful statului si confirmati de adunarile regionale. Consiliul Federatiei, camera superioara a Parlamentului, care-I cuprindea anterior pe acestia din urma, era reorganizata in maniera similara, iar deputatii Dumei de Stat vor fi alesi de acum prin sistemul proportional. Opinia publica traumatizata si obisnuita cu obedienta fata de putere a sustinut in majoritate initiativele prezidentiale si a ignorat protestele opozitiei liberale si rezervele unor organizatii civice. Tentativa de occidentalizare a Rusiei isi demonstra limitele, intr-un moment in care si competitorul traditional al Rusiei, Statele Unite, se afla in situatia de a-si nuanta abordarile in privinta standardelor democratice, din ratiuni de securitate nationala. Rusia revenea la o cale proprie de evolutie, conforma traditiei, in care interesele natiunii ca personalitate colectiva primeaza in relatie cu libertatile individuale, iar capacitatile statului de a raspunde asteptarilor societatii sunt direct proportionale cu puterea detinuta de conducatorul acestuia. Noul curs politic de la Moscova a starnit nelinisti in statele vecine si reflectii critice in mediile intelectuale din Occident, dar a beneficiat de sustinerea tacita sau de neutralitatea binevoitoare a establishmentului politic,, partenere in lupta impotriva terorismului, care preferau o acomodare cu o Rusie autoritara decat proximitatea unei mari puteri impredictibile. Optiunea pragmatica a oamenilor politici occidentali a fost confirmata de realitate, regimul Putin a infirmat previziunile celor care anticipau descompunerea Federatiei Ruse ca o consecinta logica a prabusirii sistemului socialist si a Uniunii Sovietice. Aceste notatii nu se substituie unei evaluari aprofundate a prezentului politic si perspectivelor de dezvoltare ale Rusiei, subiecte frecventate de experti in diverse domenii in lucrari de substanta. Chestiunea a facut o cariera spectaculara la nivelul dezbaterii publice romanesti pe durata ultimilor cinci ani. Odata cu intrarea in logica relatiilor internationale prin semnarea unui tratat cu Rusia, aceasta din urma a devenit pentru noi sursa unor initiative economice obscure, menite sa preia controlul unor industrii si resurse nationale, partenerul care face uz de pozitia sa dominant pe piata gazuluipentru a obtine beneficii politice sau inspiratoarea unor grupuri de interese nelegitime. Mai recent, protagonistii interminabilei batalii politice din Romania se acuza reciproc de afinitati filoruse sau de preferinte pentru practici institutionale inspirate de precedentul lui Vladimir Putin. Din acest punct de vedere, o mai buna cunoastere a situatiei din tara care se intinde pe doua continente si acopera a saptea parte a planetei este pe deplin justificata.

Inovatiile cu care s-a identificat regimul Putin sunt contestabile din punctul de vedere al democratiei clasice, aflate, sa o recunoastem, intr-o relativa defensiva pe plan mondial dupa 2001. Partidul presedintelui isi asigura majoritatea constitutionala in Adunarea Federala si controlul discretionar al regiunilor, cetateanul continua sa faca obiectul abuzurilor din partea institutiilor statului, iar Rusia alimenteaza cu noi cazuri activitatea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Activistii opozitiei, pe cat de eterogena pea tat de fragila, sunt reprimati cu metode din arsenalul sovietic, din care nu lipsesc violenta politieneasca, arestarile si internarea in azile psihiatrice. Numarul ziaristilor incomozi asasinati sau disparuti a crescut exponential in ultimii ani, iar practicile economice ale executivului sunt prea putin concurentiale. Cu toate acestea, gradul de popularitate al fostului presedinte devenit prim-ministru si al succesorului desemnat de acesta este relevant pentru masura in care societatea rusa aproba politicile publice actuale, suport care nu poate fi explicat doar prin controlul autoritatilor asupra MassMedia sau de disponibilitatile antioccidentale ale natiunii. Solidarizarea cu puterea este consecinta directa a plusului de functionalitate pe care institutiile statului l-au dobandit in comparatie cu deceniul ce a urmat dizolvarii Uniunii Sovietice. Pentru majoritatea cetatenilor, apogeul libertatii a coincis cu degradarea nivelului de trai, pierderea locurilor de munca si incidenta sporita a criminalitatii. Pluralismul politic si dezbaterile parlamentare au dus tara in pragul razboiului civil in octombrie 1993, iar alegerile din 1996 au avut mai curand caracterul unei lovituri de stat. Presedintele Putin este creditat cu meritul de a fi pus capat dezastrului national si de a fi oferit comunitatii un nou proiect viabil. Initiativele sale au avut ca obiectiv esential renasterea Rusiei ca mare putere prin restabilirea autoritatii centrale in interior si recastigarea prestigiului in plan international. Dimensiunea restaurativa a acestei tendinte politice nu a presupus revenirea la paradigmele sociale si economice sovietice, iar optiunea reformista le-a asigurat succesul pe termen scurt. Rusia a cunoscut in ultimii cinci ani transformari economice structurale, care i-au asigurat aproape un deceniu de crestere economica. Gestiunea afacerilor publice a revenit unor specialisti proveniti din serviciile secrete, camarazi ai fostului presedinte. Ascensiunea lor a insemnat reformarea clasei politice a Rusiei, in sensul profesionalizarii sporite. Spre deosebire de alte structuri sovietice, celebrele KGB si GRU au fost reformate obiectiv, in contextul exigentelor razboiului rece. Odata cu ascensiunea lui Iuri Andropov, s-a implementat un system global de selectie a resursei umane, in sensul directionarii tinerilor performanti catre institutiile informative. Cele doua servicii de spionaj s-au aflat intr-o concurenta fara menajamente, fara alegerea mijloacelor, dupa cum releva marturiile unor agenti refugiati in Occident. Competitia interna a conferit celor implicati o mai buna capacitate de adaptare la situatii dificile si pretuirea competentelor profesionale de orice fel. Romania comunista a repudiat astfel de practici, asa cum avea sa respinga si perestroika si a continuat sa promoveze obedienta fata de putere drept criteriu esential de selectie si promovare in sistemul informativ. Consecinta logica a fost aceea ca dupa 1990, numeroasele servicii secrete romanesti au performat doar in trading cu vini individuale si lasitati colective. Diferentele sunt recognoscibile mai ales in gestiunea proceselor economice. Fostii spioni deveniti top manageri ai unor institutii ale statului sau ai marilor companii rusesti sunt in general tineri, cu stagii profesionale sau studii in Occident si mai ales cu disponibilitati de a se angaja in competitia economica globala. Gigantii energetici ai Rusiei, cunoscutul Gazprom si Rosneft, rezultat al preluarii Yukos, sunt listate pe pietele de capital la Londra si New York, iar companiile metalurgice din Urali si Siberia continua sa faca achizitii in Statele Unite si Australia. Acumularea de resurse si sprijinul politic al statului au ajutat firmele din Rusia sa exploreze noi perspective de expansiune, in zone in care volatilitatea politica inhiba initiativele concurentei occidentale, precum Nigeria sau Venezuela. Desi aflati intr-o lupta dura pentru putere, atat durii siloviki, cat si moderatii din jurul actualului presedinte Medvedev apeleaza la transferul de competente dinspre economiile functionale. Natalia Tsukanova, consilierul economic al lui Igor Sekin, leaderul informal al aripii dure, a lucrat pentru JP Morgan Chase, iar in consiliile de administratie ale unor companii de stat activeaza specialisti straini, care au reusit in ultimii anis a transforme in sens corporatist vechile intreprinderi sovietice. O serie de evaluari documentate subliniaza faptul ca dezvoltarea economica a Rusiei s-a bazat exclusiv pe cresterea preturilor pentru commodities sip e preluarea unor active privatizate in anii 90. Fara indoiala, conjunctura a avut rolul sau in relansarea economica a acestui el dorado al resurselor minerale si energetice, dar capacitatea de a face uz de aceste atuuri a crescut semnificativ, chiar in raport cu epoca razboiului rece. Prosperitatea ultimilor ani s-a tradus prin infiintarea unor fonduri suverane, capitalizate cu redevente si taxe la exportul de materii prime, care se regasesc azi printre principalii detinatori de bonduri si titluri de valoare americane.

Marea provocare pentru Rusia este data de riscul ca tara sa piarda rezultatele unui intreg deceniu de dezvoltare si implicit statutul international pe care cele doua razboaie castigate in Caucaz nu vor fi suficiente pentru a-l garanta. Recesiunea economica a afectat grav acele sectoare care detineau ponderea majora in produsul intern brut, iar rata saraciei si deteriorarea indicatorilor demografici au revenit in actualitate. Viabilitatea experimentului politic din Rusia lui Putin va fi certificata de datele economice, de masura in care o revenire a economiei mondiale va relansa actualul stat-problema din BRIC, grupul marilor puteri emergente, sau daca Rusia va reusi sa-si depaseasca vechea dependenta de resurse.

Aceste elemente sunt mai putin avute in vedere la noi, unde realitatile ruse sunt cunoscute caricatural, prin intermediul relatarilor Media despre incidente pitoresti precum cel de la Pikaliovo, aparitiile lui Vladimir Putin de la supermarket, sau excentricitatile oligarhilor saraciti de criza, si acestia incomparabili prin educatie si competente cu echivalentele romanesti. Cetatenii n-au obligatia sa aprofundeze astfel de subiecte, iar ignoranta factorilor de decizie pe orice teme de interes public este acceptata la noi cu acelasi entuziasm cu care este acceptat autoritarismul in Rusia. . Aceasta ignoranta creaza riscul ca eventuale tentatie a modelului Putin sa nu vizeze aspiratia spre stabilitate si performanta, ci mai curand modelul caragialesc al nevoii de tiranie invocate de beneficiarul intamplator al libertatii, sau, mai grav, reflexele unei educatii totalitare care a inhibat pana acum orice proiect reformist pe termen lung. Experienta ultimilor ani sugereaza ca modelul vizat ar putea sa nu fie Vladimir Putin, cu expertii sai si cu propaganda pentru o viata austere si impotriva exceselor bachice, ci administratii de prin Asia Centrala, cu fosti prim-secretari drapati in mari hani, stapani absolute ai drumului matasii si al opiului. In acest din urma caz, ar fi util sa ne amintim ultima fraza a discursului presedintelui Putin de dupa Beslan: “Cei slabi sunt invinsi”. Este prematur sa apreciem in ce masura puterea acumulata de fostul discipol al lui Anatoli Sopciak serveste promovarii unor politici de dezvoltare durabila, dar este evident ca obsesia pentru putere a pateticilor sai emuli damboviteni certifica slabiciunea acestora, cata vreme exercitiul puterii are exclusiv o dimensiune parazitara, in absenta macar a viziunii si obiectivelor.

Partidul Magistraţilor (PM) intră la guvernare

septembrie 20th, 2009

Odată cu arta pe nedrept ignorată a rujului goth, dna Mona Pivniceru a dat la desprăfuit şi gustul pentru exprimare publică în rândul magistraţilor.

S-a născut o nouă stea politică în România. Odată cu arta pe nedrept ignorată a rujului goth, dna Mona Pivniceru, şefa de sindicat a judecătorilor, a dat la desprăfuit şi gustul pentru exprimare publică în rândul unei profesii care până acum se distingea mai curând prin anticharismă şi prunele din gură.

La dânsa, aplombul, energia şi forţa polemică sunt mult superioare faţă de cele ale precedenţilor purtători de stindard (Costiniu, Bărbulescu, Lupaşcu), ale diverselor Anete Spornic aciuate la Înalta Curte sau ale generaţiei tinere, ce pare să se tragă, vorba lui Gârleanu, din lumea celor care nu cuvântă.

Or fi în justiţia română (sperăm) oameni cu echilibru, inteligenţă, cuplaţi la circuitul profesional occidental şi poate chiar cu o doză din acel umor blând şi elitist pe care ţi-l dă înţelegerea profundă a vieţii, la care se presupune că accede un judecător.

Dar a cui e vina dacă reprezentarea instituţională este veşnic asigurată de oratori de Hyde Park, gata să bată cu tigaia în târgul de precupeţe care este politica românească? Pentru că lipiciul la ecran, demagogia fluentă şi abilitatea de a îngropa orice subiect în văicăreală sunt, dacă nu v-aţi prins încă, stofă politică de cea mai înaltă calitate.

N-ar fi surprinzător ca dna Pivniceru, ca mulţi alţi lideri sindicali, să facă în viitor o frumoasă carieră publică. Capacitatea de a organiza o grevă naţională pentru salarii atestă calităţi reale de lider. Iar utilizarea de elemente geniale de personal branding pentru notorietate şi recunoaştere instantanee (precum intonaţia urcătoare, interogativă, în fraze afirmative, clişeu verbal recent şi cool din limbajul de stradă al adolescenţilor), pe o piaţă alt fel aglomerată cu figuri excentrice, a produs una din cele mai spectaculoase ascensiuni în spaţiul public din ultimii ani.

Drept e că şi situaţia din justiţie se preta la a fi exploatată mediatic, fiind o încurcă tură de toată frumuseţea creată de o succesiune de guvernări incoerente. Adică exact mediul în care un jurist clonţos se simte ca peştele în apă. Pe fond, lucrurile sunt simple: discuţia de zilele astea n-are nicio legătură cu noile grile de salarizare. E vorba de istoria antică a sporurilor de 65% din salariu (stres şi confidenţialitate, dar le puteţi zice oricum, sporuri să fie) pe care magistraţii le obţinuseră în anii ’90, în contrapartidă pentru salariile lor mici de atunci.

Măsura a fost una stângace şi cu consecinţe juridice pe care nimeni nu le anticipa, dar uşor de aplicat. În 2000, guvernul, în calitatea lui firească de unic angajator în sectorul bugetar, a decis să nu se mai scarpine cu mâna stângă la urechea dreaptă şi să procedeze logic, eliminând nominal aceste sporuri prin includerea lor în salariul de bază, pentru că oricum le lua toată lumea.

Pe timpul guvernării Năstase n-a mârâit nimeni, că era riscant, dar odată cu lărgirea atribuţiilor CSM în 2004 s-a pornit avalanşa proceselor de revendicare retroactivă a sporurilor care, nu-i aşa, fuseseră abuziv suprimate prin ordonanţă cu patru ani în urmă. (De fapt, incluse în leafă, dar, ca în cazul marilor dosare, cui mama naibii îi pasă de fondul problemei în România, când procedura e totul?) Aşa că, în frunte cu CSM, ajuns rapid un fel de confederaţie sindicală, magistraţii au iniţiat procese în care unii şi-au obţinut sporurile a doua oară, iar alţii nu.

A apărut ciudata situaţie ca în aceeaşi instituţie plăţile să varieze de la simplu la dublu, în funcţie de cât de abil şi-a susţinut fiecare cauza. Ca totul să capete un aer decadent şi baroc, s-au introdus apoi (şi s-au câştigat) acţiuni pentru decontarea asigurărilor CASCO (?!), pentru a obţine bonuri de creşă sau celebrul litru de lapte gratuit
pe zi, forme tipice de asistenţă pentru săraci în statele occidentale.

Că un judecător, chiar caz izolat, revendică în gura mare un litru de lapte pe zi (echivalent a 25-30 de euro pe lună), aşezându-se la coadă cu văduvele şi orfanii, spune mai mult despre demnitatea magistraturii “în republică” (cu un alt clişeu verbal memorabil) decât orice raport
european sau calomnie răuvoitoare. Dar aici, asociaţiile şi CSM au tăcut mâlc.

Bulibăşeala creată cu salariile a determinat procurorul general să ceară Înaltei Curţi o decizie clară aplicabilă: trebuie sau nu să fie acordate (din nou) sporurile suprimate (prin includere în leafă) în 2000? Nu vă ţin în suspans cu finalul previzibil: ÎCCJ a zis că da, trebuie plătite, fiindcă şi alţi bugetari le au, existând astfel pericol de discriminare (?!).

Aşa că magistraţii le-au cerut şi obţinut în justiţie. Dar ce să vezi: sesizată de preşedintele ţării, Curtea Constituţională trădează brusc cauza şi decide în 2009 că ÎCCJ şi tribunalele nu aveau voie să se pronunţe pe propriile salarii, acţiunile fiind pe alăturea cu legea.

Prea târziu însă: într-o nouă dovadă de triumf al formei asupra conţinutului, se interpretează că ce spune CC se aplică doar pe viitor, tot ce s-a decis până acum fiind bun decis. Cu alte cuvinte, am făcut-o haiduceşte cu salariile, dar rămâne cum am stabilit – iar contribuabilul cu banii luaţi şi cu decizia CC în braţe să se bucure de ea pe viitor, platonic.

Inabilitatea guvernelor, prin contrast cu cea a magistraţilor, care au găsit calea legală să-şi acorde de două ori acelaşi spor, inclusiv retroactiv, costă azi cam jumătate de miliard de euro. Diverşi comentatori justiţiabili – ei sau partenerii lor de afaceri
– sau neinformaţi întreţin acum confuzia, amestecând această dilemă care vine din trecut cu dezbaterea pe noua grilă de salarizare, ca să se pună bine cu cine trebuie.

Iar guvernul dă semne că e dispus să cedeze şi să facă blat pe sporuri cu justiţia (dar nu şi cu alte sectoare), consfinţind astfel cooptarea la guvernare a puternicului Partid al Magistraţilor.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Omagiu lui Agnes Heller

septembrie 20th, 2009

Pe 12 mai 2009, Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy la New School University, laureată a Premiului “Hannah Arendt” oferit de oraşul Bremen şi membră a Academiei Maghiare de Ştiinţe, vocea cea mai influentă a Şcolii de la Budapesta de filosofie socială şi morală, fosta asistentă a lui Georg Lukacs, a împlinit 80 de ani.

Fascinaţi de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stângiştii vestici şi estici par să fi ignorat acest moment. Nu i se poate trece cu vederea lui Agnes Heller faptul că a traversat cu demnitate îngheţul stalinist, că a rupt cu mirajul marxist, că a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertăţii şi al demnităţii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheamă amor mundi. Pentru Agnes Heller, al cărei tată a pierit la Auschwitz, Holocaustul rămâne o temă esenţială de reflecţie, un subiect menit să sfideze de-a pururi capacitatea noastră de înţelegere şi reprezentare. Shoah şi Gulag sunt pentru gânditoarea maghiară patologii abisale ale modernităţii, consecinţele genocidare ale unui hubris doritor să anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar şansele mântuirii.

Într-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei „Left Curve Journal”, Agnes Heller mărturisea: “Întotdeauna am fost preocupată de această întrebare: cum a fost posibil aşa ceva? Cum putem înţelege ce s-a întâmplat? Experienţa Holocaustului s-a suprapus cu cea a vieţii sub un regim totalitar. Întrebările amintite au avut aşadar pentru mine şi un caracter introspectiv. Cum au putut unii oameni să facă ceea ce au făcut? Am decis astfel să încerc să înţeleg natura moralităţii, a naturii Binelui şi Răului, să înţeleg cum trebuie să mă situez faţă de crimă, cum pot afla sursele răului şi moralităţii. Aceasta a fost prima mea introspecţie. Cea de-a doua a avut un caracter social: ce fel de lume poate lua naştere în asemenea condiţii? Ce fel de lume permite apariţia barbarismului? Care este sensul modernităţii? Putem spera la izbăvire?”

Împreună cu soţul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Agnes Heller a sfidat, în anii ‘80, capitulările politice şi etice ale unei stângi occidentale care identifica inamicul în democraţia liberală. Cartea lor, „Eastern Left, Western Left”, rămâne un manifest al onoarei, responsabilităţii şi lucidităţii. Nimeni nu poate înţelege dinamica Opoziţiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolşevic în oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fără a cunoaşte gândirea precursorilor acestora, între care Agnes Heller rămâne figura tutelară.

Am auzit prima dată
de Agnes Heller când eram adolescent în România. S-a vorbit la Europa Liberă despre excluderea ei din partid după ce, la întrunirea de vară de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, în august 1968, protestul internaţional împotriva invaziei Cehoslovaciei (alături de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Evident, la cursurile de istoria filosofiei ori de marxism de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu se sufla o vorbă despre ereticii de la Budapesta sau Varşovia. Scrierile lor circulau sub formă de “Caiete documentare” pregătite confidenţial la Academia “Ştefan Gheorghiu”. Ideologii oficiali (Niculescu-Mizil, Răutu, Dumitru Popescu, Constantin Vlad, Ion Iliescu, Ştefan Voicu, Ilie Rădulescu) intuiau prefect potenţialul subversiv al marxismului critic. Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvânt despre Kolakowski, Lukacs, Heller ori Kosik. Ştiu că Miron Constantinescu, cu a sa complicată biografie, îl preţuia pe Andras Hegedüs, fostul premier stalinist devenit sociolog marxist critic şi apropiat al Şcolii de la Budapesta, dar erau simpatii tăinuite cu mare grijă. I-am descoperit pe revizioniştii marxişti maghiari, cehi şi polonezi pe cont propriu, ori mai exact spus, graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Când am ajuns în Statele Unite am explorat destinul marxismului în regimurile totalitar-leniniste, am publicat un articol despre “Marxismul critic în Europa de Est” în “Praxis International” (octombrie 1983), revista din al cărei comitet editorial făceau parte, între alţii, Agnes Heller, Ferenc Feher, Jürgen Habermas, Shlomo Avineri şi Charles Taylor.

Membrii Şcolii de la Budapesta au fost forţaţi să părăsească Ungaria (a existat o celebră rezoluţie a Biroului
Politic în acest sens). După ce au ajuns la New York în 1986, invitaţi să predea la New School, i-am vizitat
în repetate rânduri. Am devenit prieteni apropiaţi. Mi-au fost mentori în cel mai veritabil sens al cuvântului. Prima mea carte în engleză, “Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană” (Routledge, 1988; Polirom, 1997), s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual. Au citit manuscrisul, au făcut observaţii extrem de utile, mi-au dat un „endorsement” entuziast. Consider că opera filosofică a lui Agnes Heller se plasează la loc de cinste în cea mai curată şi nobilă tradiţie a umanismului occidental.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Fereastra catre campul de maci (I)

septembrie 20th, 2009
Din creatia pictoritei Dorothy MaierDin creatia pictoritei Dorothy Maier

Motto:”Pictura este poezie tăcută.”(Plutarh,in Moralia)

Macii, magnolia ori ciresii definesc un imaginar al inefabilului, al atingerii superlativului vegetal in forme indefinite, ce dureaza mult prea putin in a putea fi pastrate asemenea altor flori ale caror existenta e de mai de lunga durata.

Primul imbold al artei desavarsite (poezie, pictura, muzica etc) este sa ne trezeasca imboldul de a scrie ori de a picta. Acesta a fost primul impact vizual si apoi contemplativ cu realizarile pictoritei Dorothy Maier. Orice opera artistica devine si obiect de inspiratie.

Creatoarea, de formatie matematician – informatician, m-a suprins prin cromatica si explozia culorilor redand nu numai imagistic – reveria, extazul soarelui deghizat in florile de maci. O incursiune atenta in seria florilor de maci m-a determinat sa spun ca florile nu sunt doar un pretext de decorare simplista a cadrului, ci sunt un travaliu minutios, migalos, unde simtul ordinii, al legilor indestructibile refac o lume a ei, asa cum matematicanul Barbilian se completa cu poetul Ion Barbu ingemanand o stiinta fixa, rigida cu arta orfica. Macii au fost prezenti in pictura lui Van Gogh, in pictura impresionista unde magia culorii in sine a macului epateaza, invinge. In ultimii ani aducerea in plin plan a universului japonez si impunerea unor tehnici noi de lucru (stampele, origami, mestesugul lampioanelor, picturi pe textile, carti postale) dovedesc ca nu sunt doar simple exercitii killing time, ci opere de arta.

Contorsionarile campurilor de maci in diferite planuri coloristice unde risipa culori nu cade in pastel ieftin, impresionism depasit. Culorile se deruleaza si sunt controlate de pictorita in a ne impune planurile afective, sensibilitatea umana.Totul se transforma in reverie. Macii prin starea de anonimat, prin delicatetea petalelor trec neobservati si uitati.

Iata ca in acest caz, florile crescute la intamplare si in dezordinea frumoasa a naturii uimesc si nu tin decat foarte putin. Trebuie sa te trezesti cu mult inainte, sa prinzi un rasarit de soare. De cele mai multe ori atipim si pierdem inflorirea gongului solar.

Arta nipona, mai ales in perioada Edo (sec al XVII-lea) se distinge prin reusita imortalizarii florii de cires, a macului. Panzele cu maci par a fi reverii dispuse pe o hartie din cea mai fina matase. Picturile m-au inspirat in scrierea catorva poeme cautand un ecou in versuri. Marea pictura din perioada Edo se identifica prin conceptul Ukiyo-e( reprezentare a lumii in stare de plutire). Cu atat mai mult acest tip de picturi (si nu ilustratii) insoteau povestiri, haiku-ri, si alte opere literare.

O reteta de sezon

septembrie 20th, 2009

As alege cateva cotlete de porc(4-6 bucati a 70-100 gr fiecare), transate nu prea fin(2- 3 cm).
Se marineaza vreo cateva ore inainte de preparare in sucul unei lamai, 50 ml de vin, usturoi si cimbru proaspat, boia dulce de ardei, sare piper si putin coriandru in pudra.
Se dau prin faina si apoi se prajesc cateva minute in tigae.
Separat intr-un castron amestecati ¼ kg boabe de struguri rosii, ¼ kg boabe struguri albi, nuci faramitate nu prea fin(100 gr), cimbru proaspat, usturoi si 50 ml ulei de masline.
Asezati feliile de cotlet de porc intr-o tava sau un vas de Jena (Pyrex) si dispuneti amestecul din castron peste friptura. Acoperiti tava cu o pelicula de aluminiu si lasati vreo 20-30 minute in cuptorul incins 400F/205C.
Desprindeti foita de aluminiu ori capacul de pe tava cu friptura si mai lasati friptura vreo 15- 20 minute in cuptor.
Sugerez ca garnitura rosii proaspete, branza mozzarella, ardei gras, masline grecesti (kalamata), ulei, otet balsamic Modena.

Intre Londra si Belgrad, despre homosexualitate

septembrie 20th, 2009
Turing s-a sinucis în 1954 ca urmare a persecuțiilor suferiteTuring s-a sinucis în 1954 ca urmare a persecuțiilor suferite

Cu cateva zile in urma, un eveniment deosebit a avut loc la Londra. Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii si-a cerut scuze in mod public pentru modul execrabil in care Marea Britanie l-a tratat pe unul dintre eroii celui de-al doilea razboi Mondial, Allan Turing.

1. Cine a fost Allan Turing?

Pe scurt, un matematician de geniu, autor al primului calculator electronic. Sa adaugam ca ideea crearii unui computer este cu mult mai veche. Cunoastem varianta lui Babbage (din secolul al XIX-lea) a calculatorului mecanic. Dar este un pas urias de la ideea celui mecanic la cea a celui electronic. Turing nu numai ca a inventat primul calculator elecronic, aplicand sistemul de calcul binar (bazat matematica binara, pe semnalele zero si unu) dar a fost primul om care abordat problema comparatiei dintre om si masina. Si totusi, aceste lucruri sunt cu totul insuficiente cand descriem meritele lui, pentru ca tot el a fost primul om care a dovedit puterea exceptionala a inventiei sale! Pentru ca in afara meritelor sale stiintifice, el a avut un rol deosebit in infrangerea Germaniei naziste. El are meritul ca a reusit sa decodifice mesajele germane, codificate cu ajutorul masinii Enigma.

Acest merit a fost deosebit de mare, fiind un factor hotarator in cel de-al doilea razboi mondial, influentzand puternic cursul razboiului!

Dupa razboi a fost evident ca fara descifrarea mesajelor germane, soarta Angliei si poate a lumii intregi ar fi fos foarte diferita. „Fara incapatinarea lui Churchill si fara creierul lui Turing, nu stim cum s-ar fi sfarsit razboiul”, au declarat oficialitatile britanice.

Actiunea de a-i recunoaste in mod oficial meritele lui Turing a fost initiata de un grup de oameni de stiinta eminenti din Regatul Unit, petitia initiala fiind semnata de Richard Dawkins, care a simtit el insusi nedreptatea facuta de statul englez cu peste cinci decenii in urma. Dawkins a facut o paralela cu zilele noastre, cand a fi ateu in SUA este poate la fel de periculos cu a fi homosexual in alte parti ale lumii.

2. „Gainile care au facut zilnic oua de aur, dar care nu au cotcodacit”

Aceasta caracterizare hazlie au primit-o femeile care au ajutat strangerea datelor pregatite pentru Turing, date menite sa fie decriptate de acesta.

Intrucat majoritatea barbatilor erau implicati in lupte efective, sarcina adunarii mesajelor germane a revenit unei echipe de femei, care au respectat pana acum secretul operatiei respective! In timpul razboiului ele nu aveau cum sa afle daca activitatea lor de inregistrare a mesajelor a avut succes sau nu. Si totusi seful administrativ al acestei operatii le transmitea in mod codificat rezultatul, indreptand degetul mare in sus si spunand „Job up!”

Pentru ca de fiecare data „jobul” era indeplinit cu succes!
Comemorarea activitatii acestor femei patrioate a avut loc la numai cateva zile distante de discursul in care primul ministru Gordon Brown si-a cerut scuze post mortem lui Turing si a a propus ca acesta sa fie facut „knight” post mortem (cavaler britanic).

3. Motivul scuzelor primului ministru

Si acum sa vedem care a fost cauza pentru care primul ministru al UK si-a cerut scuze.

In anul 1952, A.M.Turing a fost jefuit de doi tineri britanici, intre care de un adolescent britanic pe care Turing l-a cunoscut pe strada. Turing era homosexual si l-a invitat pe acest tanar sa-si petreaca noaptea de sambata spre duminica la el. Respectivul nu a venit cand a promis, dar a venit cu alta ocazie. Dupa ce a intretinut relatii sexuale cu Turing, el si-a facut socoteala ca acum il are la mana, asa ca a revenit cu un prieten al lui si l-a jefuit (gandindu-se ca Turing nu va avea curajul sa il reclame la politie). Dar Turing „a facut greseala ca l-a reclamat”.

Ce fel de greseala este sa reclami un santajist de homosexuali cand acesta te-a si jefuit?

Pentru societatea britanica din anul 1952, era intr-adevar o greseala grava. Pentru ca in loc sa-l pedepseasca pe jefuitor, politia engleza l-a pedepsit, evident, pe Turing. De fapt i-a facut si o „favoare”: intrucat Turing a salvat Anglia in razboi si era profesor universitar la momentul respectiv si in plus avea atatea merite stiintifice, politia i-a facut un „cadou”: l-a invitat sa-si aleaga singur pedeapsa. Ca in evul mediu!

Alternativa era: fie sa accepte sa faca inchisoare, pentru mai multi ani, conform legii, fie sa accepte „un tratament medical” de castrare chimica. Pe atunci se credea ca daca i se aplica un tratament cu progesterona (hormon feminin) atunci acest tratament va contracara testosteronul, actionand ca un agent de castrare. Bineinteles ca acel tratament a facut sa-i creasca sanii. In 1954, Turing a luat un mar pe care l-a injectat cu cianura de potasiu, iar apoi a muscat din mar. A urmat o moarte fulgeratoare. In ziua de azi acest tratament aplicat lui Turing starneste scarba omului de rand din Occident. Nici macar pedofilii nu au parte de acest tratament fara voia lor.

4. Cazul Gajdusek

Oricat de respingator ar parea azi „tratamentul ” aplicat lui Turing, e bine de stiut ca diverse variante ale acestui „tratament” se aplica si azi in anumite cazuri (mai ales in cazul pedofililor violenti, care constituie o adevarata problema in SUA). Dar nu este obligatoriu!
Dar as aminti ca acest caz (Turing) nu a fost singurul caz de personalitate stiintifica importanta care sa treaca prin calvarul arestului si incercarii de castrare chimica. In SUA este cunoscut cazul laureatului Premiului Nobel (pentru medicina; 1976) Carleton Gajdusek (american de origine ceha), care a descoperit bolile prionice, in timpul cercetarilor efectuate de el in insula Noua Guinee. El este celebru atat pentru descoperirea faptului ca boala prionica „kuru” se datoreaza obiceiului unui trib de acolo de a consuma creierul decedatilor din insula, cat si faptului ca a fost condamnat la inchisoare pentru ca a avut sex cu minori. Dupa ce a facut 17 luni de inchisoare in in SUA, el a fost expulzat in Europa (Paris) si a murit in anul 2008 in Scandinavia.

Diferenta dintre varsta santajistului lui Turing (19 ani) si baietii cu care a avut sex Gajdusek (15 ani) face ca acesta din urma sa fie incadrat in grupul de „sexual predators” in SUA. Pe de alta parte, este adevarat ca baiatul care a semnat pana la urma acuzatia impotriva sa nu a facut-o de buna voie, ci numai in urma presiunilor zilnice ale FBI.

Dar se poate pune urmatoarea intrebare: daca democratia presupune egalitatea in fatza legii, nu cumva este incorect ca Gajdusek sa primeasca o pedeapsa cu mult mai usoara decat majoritatea preotilor catolici acuzati de acelasi lucru? Cu toate meritele sale?
Trebuie recunoscut ca in diverse tari pedeapsa ar fi fost foarte diferita (in Europa de vest nu cred ca ar fi fost silit sa faca inchisoare).

5. Din Londra in Belgrad

Cred ca este corect sa spun acum ca exista o adevarata degringolada in privinta „delictelor sexuale” in Europa de azi. Chiar in Anglia, varsta majoratului sexual a fost cand 10 ani (in secolul al XIX-lea) cand 21 de ani (in timpul procesului lui Oscar Wilde si mai tarziu), cand 18 ani mai recent, cand 16 ani (si mai recent). In restul Europei lucrurile s-au schimbat (de voie – de nevoie, in UE) dar mentalitatile nu prea. In Polonia si Lituania, religia catolica are o influenta profund represiva, mai ales in privinta homosexualilor. In Serbia (non-UE) si Romania (EEU) prejudecatile anti-homosexuale sunt la apogeu, dar nu datorita catolicismului, ci ortodoxismului. Ungaria, Cehia, Slovacia sunt undeva la mijloc. Cert este ca deocamdata sexualitatea in sine constituie o problema intr-o minoritate a tarilor europene, dar cred ca punctul de vedere cel mai rational este totusi cel al Dr. Fred Berlin, de la John Hopkins Hospital din Baltimore, care a cerut sa se efectueze mai multe studii stiintifice in aceasta privinta. El crede ca o mare parte a deciziilor judecatoresti sunt „mult prea represive” chiar si in cazul in care au fost calcate in picioare unele limite morale traditionale.

In cazul Turing este evident ca un om de stiinta caruia intreaga lume trebuia sa ii fie recunoscator a fost umilit si injosit intr-un mod fara precedent. Si totusi, dupa legile in vigoare atunci (in 1952) si dupa normele de atunci porivind majoratul sexual (la 21 de ani, fatza de 16 ani astazi), politia britanica nu a facut nimic ilegal.

Dar atunci de ce si-a cerut scuze primul ministru britanic?

STEPdoc 2009 o alocație de £1,500 pentru tinerii regizori de film din România

septembrie 20th, 2009

The deadline for applications for the new funding session for STEPdoc is now extended until 15 October 2009 (postal mark).

STEPdoc is a Ratiu Foundation programme which aims to reinvigorate Romanian documentary film, stimulating contemporary relevance and artistic innovation. This year’s funding session was launched with the occasion of All Change!, the 2009 edition of the Romanian Film Festival in London.

STEPdoc consists of a mobility grant per year, worth £1,500, which will allow a Romanian film maker, at an early stage of his or her career, one month of immersion in the UK documentary culture, towards the development of a documentary project with international potential.

The mobility grant is to be used for the individual research of a specific project set in the UK and / or for networking with a UK-based company in view of the development of a common film project. On a broader level, STEPdoc would provide an opportunity to gain inspiration and to take part in the vibrant British documentary culture.

Applications for STEPdoc will consist of the following documents (in English):

• Letter of intention (see details below)
• Curriculum vitae and filmography of the applicant (max. 1 page each)
• When available, evidence of previous work (DVD)
• Documentation of the proposed project in development:
– synopsis (max. 1 page)
– treatment (max. 2 pages)
– argument / motivation letter (max. 1 page)
– research / networking plan for the duration of the mobility grant (max. 2 pages)
– further funding envisaged for the production of the film (max. 1 page)

This call is open to documentary film-makers of Romanian nationality working on creative documentary projects that relate to Romania or involve Romanian subjects without necessarily being shot in Romania. Preference will be given to applications submitted by individual film-makers or independent producers. A proven commitment of the applicant to documentary form is desirable but not compulsory..

The selection of the winning project will be made by the Ratiu Foundation Board of Advisors.

The winner of STEPdoc 2009 will be personally notified in writing, and announced publicly during the Award Ceremony of the 10th edition of the Astra Film Festival. Astra, one of the most important documentary film festivals in Romania and Central and South-Eastern Europe, will take place in the city of Sibiu from 26 October to 1 November 2009.

Whilst in the UK, the grant recipient will make their own accommodation and living arrangements. Should the grant recipient need any advice on networking with UK-based film organisations and/or professionals, the Board of Advisers will happily offer directions and suggestions.
The recipient of the grant will be expected to submit a report on the completion of the mobility grant, and to credit STEPdoc by displaying the logo of the Ratiu Foundation on the film credits.

Please send applications by post to the following address:

Nicolae Ratiu
Chairman
The Ratiu Foundation
Manchester Square
18 Fitzhardinge Street
London W1H 6EQ, England, UK

IMPORTANT
Please specify in your letter of intention the following:
– Name, Surname, Date of birth, Nationality, Address, Telephone, E-mail, Professional status, Work address (if applicable).

Also, please include the answer to the following questions:
– Have you been to the United Kingdom on a professional visit before? If yes, please give details.
– How did you find about STEPdoc?

The winner of the 2008 session of STEPdoc mobility grant is Matei Alexandru Mocanu, with ‘The Shukar Collective Project’. Previous STEPdoc winners are Adina Pintilie and Corina Radu with their projects in-the-making on metropolitan loneliness, and respectively a biographical documentary on Queen Mary of Romania.

source: Ramona Mitrica

Aceşti idioţi care ne guvernează – După 20 de ani

septembrie 20th, 2009

Cînd mă uit prin notaţia mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei…, mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie faţă de entuziasmul şi optimismul de care putusem da dovadă, deşi eram după vreo două luni de domiciliu forţat şi cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lume, dar şi de ruşine aproape depresivă, gîndindu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul şi optimismul nu aveau să aştepte douăzeci de ani pentru a se risipi. Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990, pentru a se întîmpla acest lucru – 6 ianuarie, cînd Şevarnazde, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucureşti, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu şi Brucan, nu şi cu Mazilu, care reprezenta, totuşi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc” a fost cîştigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparenţele – şi informaţiile apărute ulterior – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluţia ulterioară a situaţiei României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestaţiile opoziţiei din 21, cărora FSN le-a răspuns cu contramanifestaţiile violente de a doua zi, după cel mai clar, mai limpede tipic bolşevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariţia CPUN, în care, în principiu, „puterea provizorie” oferea o tribună oficială de exprimare şi opoziţiei, nu m-a indus în eroare. Opoziţiei nu i se oferea ceva, i se închidea în realitate gura, făcînd-o şi mai fragilă decît era, decît ar fi fost dacă ar fi rămas în afara oricărui exerciţiu de simulare a participării la putere. O opoziţie care ar fi rămas exclusiv în stradă şi în paginile ziarelor, ar fi obţinut rezultate mai bune la alegerile din 20 Mai decît cele obţinute, cauţionînd practic puterea neocomunistă prin acceptarea cooptării în CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului că singurul gînd al „puterii provizorii” era cum să se eternizeze la putere, în buna tradiţie a partidului comunist din care se născuse, aparent precum Afrodita din spuma mării.

Şi, totuşi, aceste concluzii amare la care am ajuns atît de repede nu m-au demobilizat, ci mai degrabă au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic şi jurnalistic, apoi politic în care m-am înscris, imediat după demisia din conducerea naţională a FSN, care a urmat contramanifestaţiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole împotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator şi lider al Alianţei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar şi prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumătate, pînă cînd m-a apucat boala şi dezgustul constatînd că „ai mei” nu erau nici mai competenţi, nici mai oneşti decît „ai lor”. Am plecat şi bolnav de acolo, ca să nu se poată spune că plec cu mîna goală dintr-o demnitate publică! Dar nu regret. Experienţa mi-a acordat o vizibilitate pe care nu aş fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primărie comunală din judeţul condus de mine şi pînă la toţi cei trei preşedinţi post-ceauşişti ai României, am cunoscut cam toată floarea cea vestită a politichiei româneşti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism şi de orice iluzii legate de clasa politică aborigenă! Pînă la implicarea politică, mai ales pînă la exercitarea puterii, îmi imaginam că toţi cei „buni” sînt în partea în care mă situam eu, în vreme ce „răii” se aflau exclusiv în tabără adversă. După această experienţă, ştiam deja că cei „buni” sînt foarte puţini, iar numărul lor era şi el în scădere continuă, cei „răi” foarte mulţi şi, de bună seamă, în creştere continuă, iar distribuţia lor era relativ proporţională în toate taberele – că partide ar fi destul de pretenţios să le numesc. Găşti clientelare, chiar mafii, mi se par denominaţii mai adecvate. Aşa am ajuns să nu mai pot vota decît negativ, să merg pe strategia „răului cel mai mic”, dacă de „bine” era clar că nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, să nu mai votez chiar deloc. M-am fript în 2000 votînd – şi instigînd la vot! – pe unul cu mîinile pline de sînge, ca să nu cîştige altul cu gura plină de căcat! Care, acum, ne reprezintă în Europa, frate! În fond, cînd nu ai de ales, nu alegi – e şi aceasta o atitudine, o opţiune politică fermă, chiar dacă manifestată, oarecum buddhist, ca inopţiune.

Şi, totuşi, chiar dacă am strigat şi eu la mitingurile din primii ani post-decembrişti „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E la fel ca înainte!”, cu varianta încă mai dură „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E mai rău ca înainte”, nici o clipă n-am crezut asta. Simţeam, ştiam că nu era nici „la fel”, nici „mai rău”, cu atît mai puţin „mai bine”, simţeam, ştiam că e „altfel”. Un „altfel” deschis. În unele privinţe, era „mai rău”, în altele „mai bine”, în celelalte „la fel”. Cum urmau să evolueze lucrurile a depins de noi în fiecare moment. Din păcate, nu exclusiv! Pentru că nu putem evalua lucrurile în absenţa a ceea ce avea să devină clasa noastră politică. În fond, aceasta a apărut din laboratoarele PCR şi ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din rîndurile intelectualilor autentici sau pîrîţi convertiţi la jurnalism şi politică, din puţinii supravieţuitori ai gulagului şi chiar mai puţinii foşti disidenţi şi opozanţi anticomunişti din ultimele decenii ale regimului de tristă memorie. Această clasă politică nu avea cum să nu poarte toate stigmatele originilor sale şi asta s-a văzut limpede în întîrzierea de cel puţin zece ani cu care s-au făcut toate modernizările, toate reformele necesare – dacă trecem peste pluralismul formal, declarat încă din zilele în care mai curgea sînge, cam totul, în ce priveşte economia, instituţiile politice, administrative şi juridice, s-a făcut mereu cu zece ani mai tîrziu. Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a făcut acestei ţări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea să se retragă cel care a stat aproape treizeci de ani la pîndă în spatele scaunului lui Ceauşescu?! L-am întrebat odată pe prietenul meu Vladimir Tismăneanu cum de a putut face cartea aceea ruşinoasă de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a răspuns excedat că şi Adam Michnik a făcut una cu generalul Jaruzelski. De parcă situaţiile ar fi fost comparabile! Păi, nici Volo nu e Adam, cu atît mai puţin Iliescu nu e Jaruzelski! Cel din urmă, a făcut Poloniei „răul cel mai mic”, ocupaţia militară internă, cînd putea lăsa să se petreacă „răul cel mai mare”, ocupaţia sovietică, pe cînd Iliescu i-a făcut României cel mai mare rău posibil în contextul dat, cînd îi putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lăsat jocul politic deschis şi posibilitatea naşterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astăzi, deşi s-a schimbat puterea de cîteva ori şi guvernele încă şi de mai multe ori!

Da, sîntem unde sîntem, am ajuns unde am ajuns la 20 de ani de la o revoluţie care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noştri. I-am numit idioţi, i-aş putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sînt calificative injurioase, ci termeni tehnici utilizaţi în sensul lor psihologic. Se referă la oameni care, puşi în situaţia de a face ceva, nu ştiu, nu sînt în stare, poate nici nu vor să facă. Din acest motiv sînt idioţi, chiar dacă QI-urile se înscriu în limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poţi numi altfel o clasă politică, deşi politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de două ori un text consituţional pentru a obţine ceva atît de stufos, de contradictoriu şi de aberant încît nici măcar forma de guvernămînt nu e limpede? Şi, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbată decît pe cale revoluţionară, dacă tuturor românilor le-ar trece prin cap să treacă de la republică la monarhie! Cum poate fi numită o clasă politică în interiorul căreia, cu o constanţă remarcabilă, tensiunile şi conflictele din interiorul aceleiaşi tabere sînt mai violente decît cele întreţinute cu tabără adversă? Cum naiba poate fi numită această bandă de politruci care, în materie de funcţie supremă în stat, n-a fost în stare să ne ofere decît un înalt demnitar bolşevic nici măcar reciclat ca lumea, un profesoraş de bună credinţă, dar mediocru pînă la ultima fibră, şi un incult, cu gura spurcată, dar care, provenit din aparat, ca şi ceilalţi, îşi imaginează că ar fi Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul comunismului?! Dar care găseşte suficienţi intelectuali – de n-o fi exagerat cuvîntul! – care să-l aplaude, linguşească şi promoveze! Şi nu toţi pentru avantaje şi sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapă greu, alţii din masochism, iar ultimii „că aşa e la modă”! Păi, atunci, cum să nu-l vozete „popor, prostime”, dacă domnii ăştia cu carte susţin că e bun, că e mare şi tare ca Ştefan cel Mare?! Mai ales că, în materie de adversari, celalaltă cloacă a clasei politice îi expediază pe băiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fără pic de conţinut, şi pe cel atît nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereşte şi bătrînul bolşevic cîteodată!

Tortul pe colivă, cel puţin pe moment, este pus de asumarea răsunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradicţii interne şi aspecte neconstituţionale, cum a sesizat deja Consiliul Constituţional, dar şi de sute de erori de limbă română strămoşească, după cum poate observa toată lumea! Ceea ce ar explica oarecum logic şi tentativa de desfiinţare a Institutului Limbii Române – exista riscul clar ca străinii să înveţe limba străbunilor mai bine decît legiuitorii noştri! Iar asta face pandant perfect cu discursul în Parlament al locatarului de la Cotroceni – dacă închideai ochii şi ascultai numai vocea, aveai senzaţia că a înviat Tătuca! Asta avem după douăzeci de ani – în locul unui singur idiot cu soaţa sa, care ştiau şi făceau totul, o puzderie de idioţi de calibru mai mic, dar care sînt în stare să facă aproape la fel de mult rău. Noroc că, prin efort propriu, parcă împotriva idioţilor care ne guvernează, societatea aceasta bolnavă a reuşit să-şi creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economică, culturală, de loisir etc – în care lucrurile par să se desfăşoare după regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Dacă nu vor fi sufocate de bravii noştri politruci, dacă vor avea putere de iradiere… Pentru că singura şansă de ameliorare a clasei politice este renaşterea – de fapt, naşterea, prima tentativă a fost un avorton! – societăţii civile. Dacă nu, nu!

Grevist al foamei in ziua 47 a grevei, agresat fizic

septembrie 19th, 2009

COMUNICAT DE PRESA
al Asociatiei „21 Decembrie 1989”

Duminica, 20 sept 2009 orele 12: conferinta de presa avand ca subiect principal
agresiunea incredibila de sambata 20 sept 2009 impotriva lui Teodor Maries
facuta de un jandarm de la Parchet bantuit probabil timp de 20 de ani
de un fel de „sindrom Vietnam”, altfel spus „sindromul Decembrie ’89”.
Conferinta va avea loc, la sediul Asociatiei „21 Decembrie 1989” din str.Batistei nr.24A.

Prezentam evenimentele conform relatarii acestora de catre Teodor Maries.

Sambata 19 sept. 2009, un grup de zece revolutionari din Asociatia „21 Decembrie 1989” au pichetat Parchetul, cerand aprobarea conducerii acestuia sa faca fotografii si sa filmeze procesul de copiere si stampilare a filelor dosarului revolutiei, pentru a publica imagini pe websaitul asociatiei. Cererea a fost aprobata de procurorul general.

Delegatia revolutionarilor a fost condusa de Teodor Maries aflat in cea de-a 47-a zi de greva a foamei pentru respectarea deciziei CEDO de a fi predata o copie integrala a dosarului revolutiei.

Cunoscand reactia jandarmilor, T.Maries a cerut sa vina seful de tura al acestora ca sa-i insoteasca in cladire. Intrucat acesta lipsea, a fost asteptat degeaba circa 45 de min., declarand ulterior ca a fost acasa.

Delegatia revolutionarilor, compusa din patru persoane (printre care si Iosif Gheorghe, administratorul Portalului Revolutiei de la Brasov), a intrat in holul Parchetului. T.Maries le-a oferit jandarmilor cartea de identitate pentru verificare. Jandarmii le-au spus revolutionarilor sa iasa afara cu aparatele de fotografiat si de filmat. T.Maries le-a cerut jandarmilor sa sune la cabinetul Procurorului general pentru a se informa ca revolutionarii au primit aprobarea sa intre cu aparatura respectiva. Unul dintre jandarmi a inceput sa tipe la revolutionarul Gabriel Hârtopanu (membru in conducerea asociatiei), bruscandu-l si cerandu-i sa iasa afara cu aparatul de filmat. T.Maries a intervenit incercand sa-l linisteasca pe jandarm si cerandu-i insistent sa telefoneze la cabinetul Procurorului general. Fara nici o justificare, T.Maries a fost agresat violent de jandarmi, chiar daca le-a strigat ca e in greva foamei in cea de-a 47-a zi. Revolutionarii din delegatie au sarit in apararea lui Maries, violentele jandarmilor devenind bestiale si inexplicabile fata de un om in greva foamei, in cea de-a 47-a zi.

In acelasi timp, avocatul asociatiei „21 Decembrie 1989”, Ionut Matei, cunoscut de jandarmi intrucat avea de o saptamana acces liber in sediul Parchetului si care intrase de dimineata in cladire, a venit si a insistat fara rezultat ca jandarmii sa se potoleasca si sa telefoneze la cabinetul Procurorului general daca nu este crezut el. Nereusind, si vazand ca violentele pareau sa scape de sub control, avocatul Matei a urcat in fuga pana la etajul 1, reusind cu greu sa intre la procurorul general d-na L.C.Kovesi si sa-i spuna ce se petrecea jos.

In acest timp, la intrarea in Parchet, violenta provocata de jandarmi devenea un fel de dementa. T.Maries, agresat de acestia, l-a intrebat pe cel mai violent dintre jandarmi: „De unde atata ura? Ma, tu ai tras in 21?” (N.R.: 21 decembrie 1989). Respectivul nu a raspuns si s-a indepartat cu viteza, moment in care asupra lui Maries s-a napustit un alt jandarm impingandu-l cu violenta extrema pe Maries sa iasa afara. Intre timp, jandarmul care plecase cu cateva secunde in urma a revenit in graba cu un spray paralizant in mana si s-a repezit furibund asupra lui Maries pulverizand continutul sprayului de la o distanta de circa 20 de cm direct in ochii lui Maries. Acesta s-a ferit, dar la scurt timp s-a prabusit. Auzind tipetele lui Maries cauzate de usturimi puternice in zona ochilor, ceilalti 7 revolutionari care erau afara au sarit in ajutor. In holul Parchetului s-a creat o busculada, timp in care jandarmul care i-a sprayat ochii lui Maries a fugit pe usa din dos. Nici unul dintre jandarmi nu i-a acordat primul ajutor lui Maries care era prabusit pe jos in holul Parchetului, cateva secunde pierzandu-si cunostinta. Dupa ce si-a revenit, s-a ridicat in genunchi si a urlat: „Apa!”. Jandarmii nu au avut nici o reactie, continuand insa sa-i certe pe revolutionari. Unul dintre revolutionari a adus apa minerala, iar Maries, in genunchi, neavand putere sa se ridice, si-a spalat ochii cu apa minerala. Efectul spalarii ochilor nu a fost de calmare, senzatia de usturime fiind si mai dureroasa, Maries urland: „Aer! Vreau aer!”. Revolutionarii l-au ridicat pe Maries de pe jos si l-au scos afara la aer, intrucat in holul Parchetului nu se mai putea respira din cauza mirosului de gaze paralizante.

La scurt timp au aparut alti 5-6 jandarmi care s-au manifestat deosebit de obraznic fata de revolutionari, aparandu-si colegii agresori. Nici acestia nu i-au acordat primul ajutor lui Maries, cunoscut fiind faptul ca primul ajutor trebuie acordat obligatoriu in orice situatie dar mai ales atunci cand esti implicat. Afara, Maries si-a revenit si a sunat cu telefonul mobil la unul din sefii Jandarmeriei care nu a raspuns. La scurt timp, jandarmii s-au potolit, devenind brusc amabil.

Odata linistite lucrurile, neavand incredere in jandarmi, Maries a solicitat sa vina procurorul general.
In acel moment Maries, aflat pe treptele exterioare ale Parchetului, a intors privirea spre scara interioara unde a vazut-o in capul sacrilor pe d-na procuror general L.C.Kovesi insotita de avocatul Ionut Matei. Amandoi faceau semne ca Maries sa reintre in cladire. Aceeasi delegatie a reintrat in cladire cu aparatele de fotografiat si filmat. Cand l-a vazut pe Maries mai de aproape, procurorul general a tipat la jandarmi, reprosandu-le neexecutarea dispozitiei de permite delegatiei sa intre. Cu ochii inlacrimati, procurorul general i-a cerut scuze lui Maries si a spus ca nu intelege reactia violenta a jandarmilor. Acesta, politicos, i-a sarutat mana si i-a spus „Linistiti-va doamna, stiu ca de data asta n-aveti nici o vina!”.

Condusi de procurorul general, doi revolutionarii au luat cateva imagini cu acceptul celor care faceau copierea si certificarea prin stampilare, unul de la Asociatia „21 Decembrie 1989” si altul de la Portalul Revolutiei – Brasov. Procurorul general i-a explicat lui T.Maries procedura de declasificare a documentelor asa-zis secrete. T.Maries a aratat din nou ca aceasta asa-zisa secretizare incalca decizia CEDO. T.Maries a reafirmat ca o parte din aceste documente asa-zis secretizate sunt de fapt publice, unele de peste 10 ani, respectiv cele din dosarele Timisoara, Cluj si Sibiu, care au fost pe masa judecatorilor, iar cealalta parte a fost trimisa integral comisiei parlamentare care a investigat in 1992 evenimentele sangeroase din decembrie 1989, fapt pe care procurorii nu il stiau. Procurorul general i-a spus lui T.Maries ca a dispus ieri trimiterea de adrese la toate unitatile militare din tara implicate in evenimentele sangeroase din dec.1989 pentru ca acestea sa raspunda daca documentele legate de acele evenimente mai sunt secretizate. Procurorul general a mentionat ca adresele au plecat in tara cu mentiunea de a se raspunde urgent intrucat T.Maries se afla in greva foamei. T.Maries i-a promis procurorului general ca-i va da o copie a unui proces-verbal dintre MApN si Comisia Parlamentara pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, din care rezulta ca toate documentele revolutiei au fost descretizate inca din 1992.

La plecare, delegatia i-a multumit d-nei procuror general Kovesi. Inainte de a parasi Parchetul, unul dintre ofiterii jandarmi i-a propus lui Maries sa mearga la toaleta ca sa se spele pe ochi si pe fata deoarece era inflamat. Acesta a fost „primul-ajutor” acordat de jandarmi. Ca sa nu mai inspire gazul emanat de hainele imbacsite cu substante toxice, ofiterul i-a spus lui Maries sa-si intoarca hainele pe dos. „La fel se vor intoarce pe dos si vremurile?” – a intrebat Maries.

Cand revolutionarii au ajuns afara, tocmai sosise si seful Jandarmeriei pe capitala, colonelul Stan, care si-a cerut scuze si a explicat ca jandarmii de la Parchet provin de la o unitate separata nefiind in subordinea lui, dar ca nu poate sa se dezica de comportamentul lor, cerandu-si scuze pentru ca s-a intamplat. Apoi i-a spus la Maries: „Va cunosc de-atatia ani si stiu ca ati fost intotdeauna un om cu care se poate discuta. Nu pot sa inteleg de ce s-a intamplat asa ceva”. Maries l-a rugat pe colonelul Stan ca Jandarmeria sa dea un comunicat prin care aceasta sa-si ceara public scuze.

Maries a acuzat dureri la ficat si usturimi la ochi din ce in ce mai puternice. La insistenta colegilor, insotit de acestia, Maries s-a prezentat la Spitalul Universitar, la sectia de boli interne unde i s-au pus imediat perfuzii si unde a venit cineva de la Oftalmologie care l-a luat pe Maries cu tot cu perfuziile deplasandu-se impreuna la sectia Oftalmologie pentru un control al ochilor si pentru spalarea acestora.

T.Maries este decis sa actioneze in instanta vinovatii pentru cele petrecute. Revolutionarii considera ca Inspectoratul general al Jandarmeriei este dator sa explice opiniei publice ce fel activitate au prestat, in perioada 15-27 decembrie 1989, cei doi jandarmi deosebit de violenti, bantuiti probabil de un posibil sindrom „Vietnam – Romania Decembrie 1989”. Revolutionarii considera ca unitatea militara de care apartin acesti jandarmi este nereformata si incompatibila cu activitatea de relatii cu publicul, impunandu-se desfiintarea ei. Este posibil si ca respectivii jandarmi au executat un ordin prestabilit.

Ne intrebam ce va mai avea de spus CEDO si Parlamentul European luni, 21 septembrie, cand Teodor Maries va fi acolo intr-a 50-a zi de greva a foamei pentru a protesta si, printre altele, va cere explicatii fata de lipsa totala de reactie timp de 45 de zile a CEDO fata de un cetatean al Uniunii Europene aflat intr-o asemenea situatie?

Roş ha Şana 5770 – Anul Nou evreesc

septembrie 17th, 2009
Evreii sună din șofar la Zidul de Apus al Templului de la IerusalimEvreii sună din șofar la Zidul de Apus al Templului de la Ierusalim

Şabat, 1 Tişri 5770, sâmbătă 19 septembrie 2009. Anul Nou evreesc. 5770 de ani de la Creearea lumii. 1940 de ani de la distrugerea Templului de la Ierusalim. 62 de ani de la creearea statului Israel. 43 de ani de la eliberarea Ierusalimului. De fapt, numele sărbătorii nu e Anul Nou, ci Capul Anului. O sa revin mai târziu, cu ajutorul D-nului, la ideea asta. Dar, cum în româneşte ne-am obişnuit să numim data când adaugăm încă o unitate la numărul anilor – An Nou, tot aşa îi spunem şi sărbătorii din calendarul evreiesc. Pentru a face confuzia şi mai completă, calendarul evreiesc are nu mai puţin de patru Ani Noi. Regulile după care calendarul evreiesc se conduce determină că prima zi de Roş ha Şana nu va cădea niciodata într-o duminică, miercuri sau vineri.

Spre deosebire de alte sărbatori evreieşti, care în Israel ţin câte o singură zi şi în Diaspora câte două, Roş ha Şana se serbează două zile şi in Israel, şi în Diaspora. Ca orice zi a calendarului evreiesc, sărbatoarea începe în seara zilei precedente. Amul ăsta începem Roş ha Şana vineri seara, la apusul soarelui.

Luna Tişri este a şaptea luna a calendarului evreiesc. Atunci de ce spunem că e începutul anului? Cum poate anul să înceapă în a şaptea lună a calendarului, şi nu în prima? Evreii au inceput să ţină calendarul din momentul Exodului din Egipt. Prima luna a calendarului evreiesc este deci luna Nisan, luna Exodului, luna Primaverii. Biblia (Leviticus 23:24) ne spune: În a şaptea lună, în prima zi a lunii, să aveţi o sărbătoare solemnă, o comemorare proclamată cu sunete de şofar, a adunare sfântă. Tradiţia evreiască spune că în ziua de Roş ha Şana D-zeu ne înscrie în Cartea Vieţii, urmând ca în următoarele zece zile, până la Yom Kipur, când Cartea se sigilează, să ne lepădăm de păcatele săvârşite în anul care tocmai s-a terminat. Ca să fim siguri că ne-am aruncat păcatele, în după amiaza primei zile de Roş ha Şana lumea merge la Taşlih, o procesiune pe malul unei ape, unde „ne aruncăm păcatele în apă, la peşti”. Roş ha Şana este numita Ziua Judecăţii. D-zeu deschide trei cărţi, în care sunt înscrise faptele păcătoşilor, ale celor cuminţi şi înţelepţi, şi a treia pentru toţi ceilalţi. Numele celor drepţi sunt înscrise direct în Cartea Vieţii şi sunt sigilate pentru „viaţă”, pe când cei din clasa de mijloc au încă zece zile, până la Yom Kipur să se căiască şi să devina „drepţi”. Cei „răi” sunt şterşi pe loc din Cartea Vieţii.

Roş ha Şana aniversează Creearea Lumii. Conform tradiţiei, lumea a fost creata în şase zile, iar în a şaptea D-zeu s-a „odihnit”. Roş ha Şana serbeaza ziua a şasea.

Deşi tema lui Roş ha Şana este legată de viaţă şi moarte, acesta e o sarbătoare plină de speranţe pentru noul an. Evreii cred că D-zeu e milostiv şi drept şi că o să le asculte rugăciunile pentru iertare.

Cu ocazia lui Roş ha Şana, evreii îşi urează „Un an nou” (Şana tova), „Un an Nou şi dulce” (Şana tova u’metuka) sau „Înscriere şi sigilare bună *în Cartea Vieţii+” (Ktiva ve Hatima tova).

La masa din fiecare din cele două seri se obişnuieşte să se pună pe masă şi să se mănânce câteva „semne” simbolice. Se incepe cu o bucata de hală (pâine)înmuiată în miere, apoi se continuă cu o bucată de măr înmuiat şi el tot în miere. Apoi vin cele 8 „semne”, nu neapărat în ordinea asta: morcovi, de obicei gătiţi în ţimes, varză, sfeclă, curmale, dovleac, rimon (rodie), peşte şi cap de peşte sau de miel. Inainte de a se mânca din fiecare din ele, se spune câte o binecuvântare legata de „semnul” respectiv. „Semnele” sunt importante, şi de aceea fiecare le mănâncă cu gândul la viitor. Capul de peşte sau de miel simbolizează şi sărbătoarea care-i poartă numele: Roş ha Şana – Capul Anului.

Binecuvântarea care se spune în legătura cu aceasta face aluzie şi la faptul ca vrem să fim în cap, şi nu în coadă.

In prima zi de Rosh ha Shana in sinagogi se citeste un fragment din Tora, Genesis (21:1-34) în care ni se reaminteşte naşterea lui Iţhak, fiul lui Abraham si al Sarei, iar în a doua zi se citeste un alt paragraf din Genesis (22:1-24), în care amintim „sacrificarea” lui Iţhak. Tora ne spune că D-zeu i-a adus lui Avraham un berbec, pe care să-l sacrifice în locul lui Iţhak. În amintirea momentului ăsta, când Abraham găseşte berbecul cu coarnele agăţate într-un tufiş, sunăm şofarul, un instrument făcut dintr-un corn de berbec. Există opinii, în Midraş, care spun că de fapt Avraham chiar l-a sacrificat pe Iţhak. Iţhak a fost mort si reînviat imediat, sau a fost înghiţit de flăcări si apoi a fost reînviat, după care a stat in Ceruri timp de doi ani. Aceasta intăreşte credinţa evreiască în reînvierea morţilor. Totuşi, această versiune e mai putin circulată, poate şi pentru a nu se compara sau face vreo legătură cu cazul altui evreu, care, conform legendei, a fost reînviat dupa câteva zile. Am în lucru un articol pe tema asta pe care, cu ajutorul D-lui, îl vom putea citi în viitorul apropiat.

Serviciul religios al primei zile de Roş ha Şana începe anul ăsta în seara de vineri şi continuă sâmbătă dimineaţa, şi mai apoi sâmbătă dupa amiază. Sâmbătă seara începe a doua zi, care continuă până duminică seara. Vor fi două zile lungi, zile de odihnă, fără muncile cotidiene, zile în care evreii din toată lumea se vor gândi mai mult la viitor, şi mai puţin la trecut. Vom încerca să ne aducem aminte păcatele pe care le-am făcut, ne vom cere iertare pentru ele şi vom spera şi ne vom ruga sa fim înscrişi în Cartea Vieţii, cu sănătate, viaţă lungă şi cu belşug. Sâmbătă nu, pentru că de Şabat nu se suflă şofarul, dar duminică vom asculta cele o sută de sunete emoţionante de şofar, în tăcerea completă şi deplină a participanţilor.

Fie ca anul 5770 să fie un an care să ne aducă numai bucurii, sănătate si fericire si fie ca să ne bucurăm cu toţii de venirea lui Maşiah imediat, in zilele noastre.

N.red. Adrian Boldan este evreu ortodox și locuiește la Toronto.

Întoarcerea în peşteră – Ecaterina Andronescu și colegii

septembrie 16th, 2009

Luaţi noi cu asumarea răspunderii guvernamentale pe un set de legi caracterizat nu doar prin varii contradicţii şi aspecte neconstituţionale, ci şi prin puzderie de erori de limbă română strămoşească, nu sîntem atenţia la lucruri mai puţin spectaculoase, dar cu consecinţe, nu doar naţional-patriotice, ci şi internaţionale dintre cele mai grave. Iată, de mai bine de două luni, funcţionarii de la „Institutul Limbii Române” au trimis d-nei ministru Ecaterina Andronescu Ordinele ministeriale pentru expedierea peste hotare a celor 38 de lectori de limbă română, care predau „mult e dulce şi frumoasa” în acelaşi număr de Universităţi din întreaga lume. D-na ministru, ocupată cu marile reforme înfăptuite la braţ cu dl. Miclea, preşedintele Comisiei prezidenţiale pentru educaţie – că aşa e preşedintele nostru, harnic, şi dublează guvernul bocciu prin asemenea comisii –, n-a semnat nici pînă astăzi ordinele cu pricina, deşi în unele universităţi cursurile au început de la 1 septembrie, în altele de pe 15, şi chiar în cele în orele ca atare vor începe pe 1 octombrie, anul academic a început tot de la 1 septembrie! Pentru cei mai puţin informaţi, precizez că aceste lectorate funcţionează în urma semnării unor acorduri interguvernamentale, în general pe bază de reciprocitate şi că, în unele locuri de mai multe decenii, reprezintă principalii vectori de difuzare a limbii, literaturii şi culturii române în general. În multe din aceste centre, acolo unde Universităţile au şi secţii de limba română, lectorii cu pricina desfăşoară şi activitate didactică propriu-zisă, iar salariile sînt plătite de universităţile gazdă. Partea română le acordă doar o indemnizaţie modică şi acoperă cheltuielile de transport din Bucureşti spre localităţile ţintă.

Prin urmare, dacă Ministerul îşi va fi pus în cap să desfiinţeze lectoratele, că altfel ce ar explica întîrzierea în afară harababurii din capul d-nei ministru?, mare economie nu s-ar face. Cheltuielile anuale cu cei 38 de lectori şi 4-5 funcţionari de la „Institutul Limbii Român” nu reprezintă nici măcar jumătate dintr-o singură „distracţie” pe bani publici a d-nelor Monica Ridzi sau Elena Udrea! Iar dacă, în înţelepciunea lor autorităţile băştinaşe s-ar decide să-i execute pur şi simplu pe lectori, deveniţi inutili după cum se vede, cheltuielile – gloanţele, ultima masă a condamnatului, plata plutonului de execuţie, îngropăciunea etc! – ar fi şi mai mari! Prin urmare, peste tot în lume, anul academic a început sau e pe cale să înceapă, lectorii români sînt aşteptaţi la locurile lor de muncă, iar ei stau cu bagajele făcute, dar habar n-au daca pleacă sau nu, în ciuda faptului că au semnat de la sfîrşitul anului trecut universitar contractele cu universităţile cu pricina! Între timp, desigur, contractele cu Universităţile din ţară, ai căror angajaţi sînt, au fost suspendate, după cum cere legea! Aş mai vrea să adaug că, datorită acestor lectorate şi secţiilor de limbă română, în fiecare an, cîteva mii de oameni din întreaga lume ajung să înveţe, mai modest sau profesional, limba noastră, dintre ei selectîndu-se traducătorii din literatura şi cultura română, translatorii pentru diverse manifestări bi şi multilaterale, unii din cei mai buni prieteni ai noştri în cele din urmă! Dacă va inventaria cineva cine sînt cîştigătorii burselor de traducere acordate de „Institutul Cultrual Român”, instituţie-soră, care spre norocul său nu e în subordinea Ministerului Educaţiei!, va vedea că majoritatea provin pe filiera secţiilor şi lectoratelor de limbă română a căror existenţă e acum în suspensie. Să trăieşti în epoca multiculturalităţii, să ai comisar european pentru multilingvism – oare ce părere va fi avînd dl. Leonard Orban despre asta? – şi să ajungi să te închizi iar în peşteră, precum în urmă cu vreo 20 de ani, depăşeşte puterea mea de înţelegere!

Dacă înţelege, totuşi, cineva ceva din această brambureală tipic românească, să încerce să-mi explice şi mie! Opinia mea este că a înviat Împuşcatul sau i-a intrat spiritul în fiinţa d-nei Andronescu şi în sufletele colegilor dumisale de guvernare şi ne-am întors în peştera străbună – de ce să afle străinii secretele limbii şi culturii noastre? Dacă ne fură sufletele? Dacă ne împrumută limba? Dacă ne trezim integraţi în cultura mondială? Doamne fereşte!

PS: Într-un articol, nu poţi prinde totul. Problema lectoratelor este însă numai o parte din “ansamblu”. Este pusă în discuţie chiar funcţionarea Institutului Limbii Române (înfiinţat prin HG nr. 34, din 1999) – care are drept atribuţii de bază “promovarea limbii romane, sprijinirea persoanelor care învaţă această limbă şi atestarea cunoştinţelor de limbă română”. Sînt în pericol TOATE proiectele ILR, nu numai programul de lectorate. Amintesc programele iniţiate (respectînd politica UE din domeniul plurilingvismului ) pentru elevii din ţările în care există comunităţi româneşti. Începînd cu anul 2007-2008, ILR şi MECI (în baza: HG nr. 454 din 21 aprilie 2008; Declaraţia comună a MECT şi Ministerul InstrucŢiei Publice din Italia; Declaraţia MECT şi Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei din Spania; Cartea de parteneriat intre Guvernul Comunităţii Franceze din Belgia şi Guvernul României). Programa Cursului de Limbă, cultură şi civilizaţie româneasca s-a desfăşurat după programa aprobată prin O.M.E.C.T nr. 1303/ 13. 06.2007. A fost realizat un suport de curs şi a fost distribuit gratuit (peste 6000 de exemplare destinate elevilor din comunitatile romanesti). Ce se va întîmpla cu programul LCCR? Ce au de spus, în această chestiune, cei de la Departamentul pentru românii de pretutindeni – MAE? Cum susţinem – în calitate de ţară membră a UE – dezideratele interculturalităţii si ale multilingvismului? Care este poziţia domnului Leonard Orban, în calitatea domniei sale de Comisar European?

Apolodor din Labrador striga “Mi-e dor, mi-e dor” sau cum se promovează inteligent valorile românești

septembrie 13th, 2009
Dorina Chiriac, Ada Milea și Radu Bânzaru au avut un succes extraordinar la LondraDorina Chiriac, Ada Milea și Radu Bânzaru au avut un succes extraordinar la Londra

Actrița și cântăreața Ada Milea cu grupul ei au încântat publicul londonez cu prilejul Festivalului Tamisei la sfârșitul săptămânii trecute. Am fost prezent la acest eveniment artistic și am surprins câteva instantanee sonore ale acestui succes cultural românesc – care este periplul mondial al pinguinului Apolodor din Labrador.

Ada Milea, acompaniată de Dorina Chiriac și Radu Bânzaru, a făcut deliciul celor circa 200 de spectatori adunați pe peluza din spatele lui London Eye, imensă roată de pe malul Tamisei, veșnic asaltată de turiști dornici să aibă panorama capitalei britanice.

Prezența Adei și a colegilor ei a fost internediată de Institutul Cultural Român care a organizat și un mic stand în Noul Sat European, secțiunea Festivalului Tamisei consacrată noilor state membre ale UE și altor țări europene ca Rusia sau Turcia.

Dar reprezentația muzicală românească a fost un moment de vârf, iar ambasadorul României, dr. Ion Jinga, prezent la spectacol nu-și ascundea încântarea.

“E fantastic, nu mă așteptam. Când a început spectacolul m-am întrebat: o să aibă succes? O să fie suficient de dinamic? Mă uit în jur și văd că toată lumea s-a adunat să vadă spectacolul de la scena unde se produc românii,” a declarat ambasadorul României la Londra.

Dar care este secretul succesului Adei Milea în fața unei audiențe predominant ne-românești, am întrebat-o pe psiholoaga londoneză Adina Tarry, prezentă și ea la spectacol.

“Este această combinație de sunete și narative pe care ea le întrebuințează, narative carec se adresează unei audiențe internaționale. Acesta este un periplu pe care personajul Apolodor îl face în jurul lumii și e evident pentru că el se plimbă pe toată planeta fiecare persoană din audiență se regăsește în acele mici episoade etnice,” spune doamna Tarry.

Publicul a fost așa de entuziasmat încât a fost nevoie ca Ada, Dorina și Radu să facă două bisuri, spre deliciul spectatorilor prezenți. Iar acest succes arată că valorile românești pot fi promovate cu succes peste hotare, dacă ele găsesc rezonanță în rândurile unor oameni care nu cunosc mai nimic despre România și cultura ei.

Mata Hari si greblele

septembrie 13th, 2009

Deocamdată criza politică din Republica Moldova pare să se dezlege pas cu pas. Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) se menţine în „circumscripţia” unui singur jucător politic, chiar dacă fiecare partid şi-a delegat (pentru orice eventualitate) propriul reprezentant în conducerea Parlamentului.

Cele opt voturi comuniste necesare pentru a depăşi o posibilă sincopă în momentul alegerii preşedintelui s-ar putea să fie identificate deja. Cel puţin unul e predictibil, dacă e adevărat că deputatul Partidului Comuniștilor (fost Social-Democrat) Eduard Muşuc a şi vizitat sediul Partidului Liberal într-o seară de toamnă, după cum afirmă Jurnal de Chişinău. Cine ştie, poate că de la bun început acest tânăr „promiţător” a fost infiltrat în gruparea
„inamicului” tocmai în acest scop. S-ar putea ca opinia publică să afle adevărul despre acest personaj curios al politicii autohtone după ce, în sfârşit, noul Preşedinte va fi ales. Dacă se va dovedi că Muşuc a fost un cal troian în tabăra adversă, ar fi de datoria Preşedintelui să-l decoreze cu Ordinul „Mata Hari”, de exemplu.

Un lucru e sigur, viitorul Preşedinte al Republicii Moldova ar trebui să se debaraseze cu grijă de greblele antecedenţilor săi pentru a se menţine în parametrii credibilităţii şi a nu-şi dezamăgi electorii. Adică pentru a nu încasa cucuie gratuite.

În primul rând trebuie dezavuat, combătut şi eradicat modul guvernării comuniste de a gestiona instituţiile publice, de stat. Acestora trebuie să li se asigure independenţa decizională. Am auzit deja că vor fi schimbaţi preşedinţii Curţii de Conturi, Companiei Teleradio Moldova, Procurorul General etc. Dacă aceştea s-au compromis, e firesc să suporte consecinţele. Dar în locul lor trebuie să vină persoane compatibile (din punctul de vedere al legii şi al prestanţei) cu funcţiile respective, extrem de importante pentru democratizarea reală a societăţii noastre. Relaţiile noii guvernări cu actualii factori de decizie, adică şefii de diverse structuri nu trebuie ostilizate, ci tratate cu mult discernământ. Unii – să dispară în anonimatul de unde au venit, alţii – dacă există persoane profesioniste cu verticalitate – să rămână activând în limitele cadrului legal.

În momentul în care tendinţele sau, mai rău, practicile revanşarde vor strangula retorica democratică a noilor guvernanţi, aceştea îşi vor ocupa locul la coada viitorilor dispăruţi din politica moldovenească.

În al doilea rând, spiritul campaniei electorale în interiorul partidelor politice trebuie menţinut pentru a continua munca de dezasamblare a miturilor prin care comuniştii au convins jumătate din votanţi. Discursul de adio al lui Vladimir Voronin poate servi drept ghid în elaborarea pledoariilor pentru cei care vor merge din nou prin sate. Fostul Preşedinte expune foapte clar toate argumentele (de ordin politic, social şi economic) prin care comuniştii îşi cuceresc electoratul. Oponenţilor
politici nu le rămâne decât să-şi structureze contra-argumentele şi să facă cu tact, fără presiuni, o
campanie direcţionată, care chiar dacă nu le-ar aduce simpatizanţi noi, ar bloca creşterea suporterilor PCRM în condiţiile cirzei economice iminente.

În al treilea rând, trebuie menţinută mereu comunicarea cu alegătorii proprii. Secretomania în care sau desfăşurat negocierile între cele patru partide de titulatură liberală şi democratică a fost firească, dar nu trebuie să devină o normă. Oamenii sunt mult mai motivaţi să aibă răbdare atunci când cunosc exact situaţia şi ştiu la ce să se aştepte. Toţi acei care şi-au închipuit că sunt imbatabili şi pur şi simplu geniali, care au ignorat importanţa crucială a menţinerii popularităţii în special în cercurile
intelectualilor (adică a formatorilor de opinie la sate), au sucombat mai devreme sau mai târziu ca actori politici activi.

În al patrulea rând, trebuie defrişat terenul pentru apariţiile publice ale liderilor politici din AIE versus PCRM în dezbaterile televizate. Tentativa Parlamentului de a face presiuni în sensul respectiv asupra conducerii actuale a Companiei Teleradio Moldova nu s-au soldat cu succes. De fapt, nu Parlamentul, ci Consiliul Coordonator al Audiovizualului e în măsură să atragă atenţia Consiliului de Observatori (şi să sancţioneze instituţia, impunând-o să se conformeze) asupra încălcării cerinţelor stipulate în licenţa Companiei. Deci, CCA trebuie „bombardat” cu sesizări în acest sens. Mai ales că la concursul care, se pare, va avea loc la începutul lunii octombrie, Compania Teleradio Moldova va primi licenţa nouă conformă rigorilor Codului Audiovizualului. Şi în această licenţă de tip nou vor exista condiţii clare asupra cadrului de activitate a instituţiei publice, inclusiv
obligativitatea de a pune pe post emisiuni de dezbateri.

Art.23 al.11 prevede că licenţa de emisie acordată instituţiei publice va conţine cerinţele exaustive faţă de serviciile de programe (adică a emisiunilor). Conform art.51, al.1 acestea sunt , printre altele: „favorizarea dezbaterilor democratice, schimburilor de opinie între diverse categorii ale populaţiei”. Deci, problema nu constă într-o eroare legislativă, ci în hotărârea membrilor CCA şi CO de a implementa legea.

P.S. Există o cale, ce nu depăşeşte cadrul legal, de a crea condiţiile necesare pentru ca CCA să-şi îndeplinească, în sfârşit, obligaţiile. Cum? E un capitol pe care nu-l voi face public pentru că ţine de tehnici (perfect legale!) de revenire la normalitate prin studiul/soluţionarea unor cazuri particulare.

Rusia oferă „temeiuri” pentru sentimente „antiromâneşti”

septembrie 13th, 2009

Dezaprobarea actului de vandalizare a Monumentului Soldatului Sovietic de la Bucureşti a constituit obiectul notei de protest remise Ministerului Afacerilor Externe al României, publicate de MAE-ul rus la 11 septembrie curent [1]. Partea rusă a protestat faţă de faptul că prin aceasta s-a ţintit ultragierea memoriei celor căzuţi în război \”luptând pentru eliberarea României de fascism\”. Pe lângă \”repararea imediată a consecinţelor actului de vandalism\”, autorităţile ruse cer omologilor români să ancheteze acest caz şi să pedepsească sever pe vinovaţi, în conformitate cu acordul ruso-român, semnat la 8 noiembrie 2005, privind statutul înhumărilor militare.

Potrivit demersului dat, vandalii ar fi fost încurajaţi de faptul că nimeni nu au fost tras la răspundere după distrugerea Monumentului Soldatului Sovietic din Iaşi şi profanarea cimitirului soldaţilor sovietici din judeţul Galaţi.

Poziţia Ministerului român de Externe vizavi de acest caz a fost formulată îndată. Spre deosebire de partea rusă, Bucureştiul nu a publicat răspunsul pe pagina sa electronică (care la data de 11.08.09 şi nici ziua următoare nu a fost postat pe www.mae.ro). Despre conţinutul lui a transmis presa română în aceeaşi zi (iniţial comunicat de NewsIn [1]), referindu-se la angajamentul dat Moscovei de partea română privind investigarea cazului de vandalism. Diplomaţia română a notat că va informa despre cursul anchetei prin intermediul canalelor diplomatice uzuale, menţionând că cinstirea memoriei celor căzuţi în luptă alcătuieşte un element important al agendei bilaterale a celor două state.

De fapt, opinia exprimată de partea română reprezintă opţiunea corectă pentru soluţionarea chestiunii date pe cale diplomatică, fără a produce efecte nefavorabile asupra opiniei publice din cele două ţări. În mod contrar a procedat Ministerul rus, care a prezentat unilateral \”cazul vandalizării\”, ceea ce exprimă anumite nedumeriri în legătură cu caracterul accidental al profanărilor, dar şi privitor la scopul notei de protest emise de ea.

Pretenţiile faţă de Moscova ţin în primul rând de modul în care a fost informată opinia publică despre acest caz, fiind omis răspunsul formulat de Bucureşti. Alt reproş ţine de \”judecăţile de valoare\” conţinute în comunicatul expediat de MAE-ul rus, care în mod normal trebuie să fie echidistant şi strict factologic. Aspectul pur tendenţios se referă la faptul că actul de vandalism comis la Bucureşti este interpretat de partea rusă drept consecinţă a nesancţionării infracţiunilor similare anterioare. Astfel, se induce impresia că Bucureştiul ar încuraja deliberat asemenea manifestări.

În condiţiile unor relaţii deloc simple dintre România şi Rusia, apariţia unor asemenea \”erori de interpretare şi comportament\” al instituţiilor diplomatice este inadmisibilă, constituind surse pentru noi provocări. Ţinta lor în cazul dat este partea română, expusă deseori unor campanii \”antiromâneşti\” pe spaţiul CSI, inclusiv cu medierea Rusiei. În contextul celebrării a 65 de ani de la Marea Victorie a Armatei Roşii şi a scandalurilor politice legate de rolul controversat al forţelor sovietice în cel de-al doilea Război Mondial, există şi mai multe motive pentru asemenea îngrijorări.

Cazul profanării Memorialului Soldatului Sovietic la Bucureşti trebuie privit şi prin prisma complicaţiilor relaţiilor moldo-române cauzate de guvernarea comunistă moldoveană şi a rezistenţei manifestate de PCRM faţă de noua guvernare, cu utilizarea activă a motivului \”antiromânesc\”. Campania de defaimare demarată de comunişti împotriva aşa numiţilor \”unionişti\” ai politicii moldoveneşti – liderii PL şi PLDM, precum şi premisele tot mai evidente pentru anticipate, necesită noi impulsionări ale opiniei publice moldoveneşti. Or, preluarea competenţelor de Preşedinte al RM de către spicherul legislativului, Mihai Ghimpu, cunoscut pentru viziunile sale pro-româneşti, şi preşedinţia RM în CSI-ul concentrat în prezent pe conservarea şi promovarea viziunilor pro-sovietice, sunt folosite de PCRM pentru a bulversa societatea moldoveană şi a o atrage de partea sa. De aceea, proliferarea incidentelor \”anti-sovietice\” în ţara cu care noua guvernare de la Chişinău doreşte să relaţioneze este suspectă, în special din perspectiva gafelor premeditate ale diplomaţiei ruse şi a relaţiilor speciale dintre fruntaşii Kremlinului şi PCRM.

MAE-ul român urmează să se pronunţe de urgenţă faţă de comunicatul emis de Moscova (public, inclusiv pe calea paginii sale electronice), minimizând impactul eventual al dezinformării desfăşurate împotriva intereselor româneşti, inclusiv în vecinătatea apropiată. De asemenea, aceasta va ineficientiza activitatea propagandistică a comuniştilor bazată pe \”antiromânism\” direcţionată spre distrugerea Alianţei pentru Integrarea Europeană.

Referinţe:

1. Об осквернении памятника Советскому воину на мемориальном комплексе в Бухаресте, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/386F9E25DBC846D0C325762E003B7A4C

2. Romania transmite regrete Rusiei pentru vandalizarea monumentului soldatului sovietic din Bucuresti, http://www.ziua.net/news.php?data=2009-09-11&id=38357

Unirea cu Basarabia: mai e mult până departe

septembrie 13th, 2009

Chiar cu alt presedinte la Chisinau, sentimentul unionist ramane o problema greu de solutionat in Republica Moldova. Pe de alta parte, numai sentimentul unionist nu poate rezolva problema, in opinia mea: el nu va fi niciodata atat de puternic, cat cere indirect, dar cu buna stiinta, actuala formulare din Constitutia Republicii Moldova, conceputa special parca pentru a contracara o astfel de eventualitate:

„Articolul 142
(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale.”

In schimb, o mica modificare poate folosi:

Articolul 142
(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale prezenti la scrutin.

Potentialul toxic al unei astfel de modificari e, tot indirect, in perspectiva, foarte mare. Un constitutionalist ar imagina alte modificari analoge ce pot fi aduse, pe acelasi model, inainte sau dupa o ipotetica unire a Basarabiei cu Romania, insa ducand la subminarea statului cu capitala la Chisinau (inainte de unire) sau la cea a unitatii statului roman (dupa unire).

Sa ne gandim acum si ca, pentru ca electorii sa vina la referendum si sa voteze in cunostinta de cauza, trebuie indeplinite conditii ce ne fac sa revenim, in chip straniu, la rationamente de tipul celor pe care le faceam la inceputul anilor ‘90, cand ceream in Romania independenta televiziunii publice, pentru ca electorul roman sa fie informat corect, nu dezinformat si, astfel, manipulat.

Republica Moldova oricum are nevoie de o televiziune publica independenta, care sa informeze corect. Sansele ca un referendum sa duca la rezultate mai pro-unioniste ar putea creste. Nu e insa si o conditie suficienta, in opinia mea, pentru ca Republica Moldova are o populatie rusofona consistenta, imuna la ideile unioniste proromanesti.

Trebuie sa intelegem clar mai apoi ca exista o diferenta enorma intre Basarabia din capetele noastre si Republica Moldova de azi, un stat neviabil, creat cu buna-stiinta de URSS langa Romania, in care etniile au fost mixate cinic, ca si in cazul Osetiei de Nord si Abhaziei in coasta Georgiei, intr-un scop analog: zapacirea evolutiilor romanesti din zona. Si republica nistreana e tot un stat artificial, creat pentru a zapaci evolutiile din Republica Moldova. O anvelopa de siguranta toxica mai mica la o alta anvelopa de siguranta toxica mai mare.

Ca abordare a relatiei cu Romania, Republica Moldova e un stat contradictoriu. La granitele cu Romania, de exemplu, poti intalni graniceri ostili, care de-abia deschid gura ca sa spuna cateva cuvinte in romaneste si te intreaba tot felul de bazaconii, iar in momentele de destindere politica interstate sunt inlocuiti cu „romanofoni” prietenosi. La fel in Chisinau: cand nu comunici decat in rusa, cand dai brusc peste oameni ce stiu perfect romaneste, extrem de prietenosi. Procentul pro-unionistilor din mediul urban creste la insii cu studii superioare si in primul rand in mediul universitar.

Cel mai mare soc il ai insa in mediul rural, in localitati unde se vorbeste romaneste ca la Targu-Frumos, in grai moldovenesc, iar cand deschizi gura si vorbesti limba literara romaneasca se face liniste si lumea te asculta, ca si cum ai fi o icoana vie. La fel in sudul Basarabiei, apartinatoare de Ucraina – aceleasi contradictii. Ca si in Bucovina sau in Tinutul Hertzei.

Presupunand ca unirea ipotetica a Romaniei cu Republica Moldova se va realiza vreodata, trebuie sa intelegem ca in acel moment vom importa in Romania probleme extrem de grave si greu de solutionat. Pentru ca subiectul e extrem de darnic, la provocarile complexe puse pe tapet de catre Petru Clej ma voi limita la o expunere bref.

O problema e aparitia, in ipoteza unirii, a noi minoritati semnificative in Romania. Cea mai importanta e cea rusofona. I se adauga cea ucraineana, dar si cea gagauza. Suntem pregatiti noi, romanii, azi, pentru a accepta aceste noi minoritati nationale? Eu cred ca da. Avem aversiune la ceea ce ne-a facut in decursul istoriei Rusia/URSS, nu la rusi. Nu cred insa ca suntem pregatiti sa si gestionam consecintele acestei acceptari. Capacitatea administrativa scazuta romaneasca, bazata pe forme fara fond, ar duce la amplificarea problemelor pe care le avem acum.

Alta problema e influenta Kremlinului intre Prut si Nistru, ca si in Romania. Pentru a o contracara, ne-ar trebui sprijinul contraopinentilor principali ai Rusiei: Uniunea Europeana si Statele Unite. Stim foarte bine ca nu avem acest sprijin, pentru asemenea scopuri, in prezent.

Pe de alta parte, istoria ne-a invatat ca am reusit sa ne atingem scopurile nationale, in pofida intereselor rusesti, cand vecinul nostru rasaritean era slabit. Aveam deci sanse mai mari sa reusim aceasta in deceniul noua al secolului trecut, cand problemele economice grave, haosul legislativ si lipsa de autoritate politica a Kremlinului au dus la timorarea ursului rusesc. Azi Rusia este insa in alonja, redevenind o putere globala.

Sa tinem cont si ca astfel de uniuni istorice se fac in perioade de detenta economica. Ori, mai trebuie sa asteptam cativa ani pana atunci. Germania de exemplu s-a reunit cand se deschideau noi piete economice, pe fondul dezghetarii Blocului Rasaritean si dezvoltarea regiunii fostei DDR era finantabila. Noi nu ne putem finanta acum pe noi si ne imprumutam de la FMI…

In al treilea rand, cum nu sunt de acord cu paradigma federalizarii statului national unitar roman, pentru ca zona Har-Cov-Mu sa devina un fel de republica separatista in mijlocul tarii, cred sincer si ca statul roman nu are capacitatea administrativa sa gestioneze optim intregul sau teritoriu, prin institutiile de tip prefectura si ca modelul german, cu landuri, guverne de land si parlamente locale, ar ajuta la o mai buna gestionare a afacerilor din teritoriu.

Sunt sigur insa ca imediat o asemenea initiativa ar fi speculata in propriul interes separatist de catre secui/maghiari. Un astfel de desen teritorial-administrativ prefigureaza o viitoare fosta Republica Moldova, ca regiune a Romaniei. Dar chiar aceasta organizare teritoriala poarta in sine germenii viitoarelor separatisme. Pilotate, evident, de la Moscova.

Suntem astfel prinsi in clestele a doua tendinte contradictorii: pe de o parte, tendinta legitima de a pastra sintagma „stat national unitar”, care previne separatismele; pe de alta parte, tendinta la fel de legitima de a organiza mai bine gestionarea afacerilor interne, care se poate suprapune insa toxic cu separatismele de tip maghiar sau cu cele pilotate de Kermlin.

Una peste alta, cred ca mai trebuie sa asteptam, pana cand conditiile istorice ne vor permite sa nu dam faliment cu tara dupa o ipotetica unire si, pe de alta parte, sa analizam foarte atenti ce presupune ceea ce vom avea, prin unirea cu Basarabia, ca si deopotriva ce noi probleme ne aducem pe cap astfel. Pragmatismul si luciditatea nu exclud patriotismul.

Români cu care (ar trebui să) ne mândrim: Georges de Bellio

septembrie 13th, 2009

Deci, iesind deunazi cu prietenul Petru Clej de la muzeul Zambaccian, si auzind comentariul lui, cum ca, pastrand proportiile, locul te duce cu gandul la muzeul Marmottan, numai ca acolo e plin de vizitatori, iar aici nu, mi-am adus aminte ca citisem undeva ca multe dintre celebrele tablouri de acolo fusesera donate de fiica lui Georges de Bellio, sau George Bellu, un roman de care eu, unul, nu auzisem (si daca, nascut si crescut in Romania comunista, era, cumva, de natura tristului firesc sa fi auzit mai mult de Vasile Roaita si de Leontin Salajan decat de boierul Bellu, interesant este ca nici dupa ’90, in numeroasele mele vizite prin tara, nu l-am auzit pomenit; au avut grija sa ma informeze despre acest roman curatorii francezi de la Marmottan, si mai nou, niste laudabile expozitii la Ploiesti, caci vedeti, micul Paris e mai mare decat Parisul cel mare, si acolo nu prea era loc…); si deci tot asa, pe firul conversatiei, si eu fiind nesecat la vorba, iar Petrica fire rabdatoare, i-am povestit un gand mai vechi de-al meu, si anume, ce frumos ar fi sa existe, undeva in centrul Bucurestiului (de-ar citi domnul Nastase aceste randuri, mai stii…), un Muzeu al Romanilor in Lume, asa cum exista la Univesritatea din Tel Aviv, la doua case de un loc foarte drag mie, un muzeu al Diasporei evreiesti… ;

Anyway, lui Petrica i-a placut ideea, si mi-a sugerat sa scriu cateva randuri despre acest de Bellio, si mai apoi, si despre alti romani in lume, si mai apoi, de-o fi sa fie, si despre straini in Romania, asa, ca sa aratam ca nici noua nu ne lipseste romanismul, dar ca, pacatele noastre, noi intelegem altceva prin romanism; asa ca, iata.

Un machedon a carui familie provenea din orasul Pella (pe romaneste, Bellu, iar pe straineste, Bellio, cu particula « de » nu inventata, ci acordata chiar de imparatul Austriei), George de Bellio, nascut in 1828, a plecat la studii la Paris, si s-a stabilit acolo. Era medic, de acord, dar avea omul laborator de chimie acasa, se interesa de homeopatie cand mai toti radeau de ea, mergea la expozitii si la muzee, era civilizat, ii placea sa manance bine, sa mearga la opera, si sa ajute pe altii : un boier. Iar cand tanarul Auguste (Renoir pentru noi, astilalti), simtea ca-l munceste asa, o foame, dar prin portofel ii flutura vantul, atunci dadea o raita pana la Cafe Riche, unde negresit avea sa-l gaseasca pe Bellu, si care cumpara de la el tablouri pe nevazute (ba uneori, pe nepictate, vorba sa fie, tablouri, omul trebuie sa si manance). Si mai apoi, dadea « cine impressioniste » cu lume buna la masa, alde Monet, Pissarro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, Cézanne, dar si Mallarmé, Octave Mirabeau, sau Edmond de Goncourt ; asa, si pe urma a contribuit si la achizitionarea de catre statul francez al Olympiei de Manet.

A murit subit, in 1894, iar fiica lui a donat (sub numele de maritis, Donop de Monchy), tablourile tatalui, muzeului Marmottan. Acesta a fost (pe scurt, vedeti pe Internet, scrie mult despre el) Geoges de Bellio, si stiu in Bucuresti tot felul de Bulevarde ale Glucozei sau ale Metalurgiei, carora tare bine le-ar sedea purtandu-i numele…

O să voteze cu Ceaușescu la prezidențiale

septembrie 13th, 2009

Detest conversațiile cu șoferii de taxi, dar mai ales la ora 4 și un sfert dimineață, ora la care am plecat spre Aeroportul Băneasa pentru a reveni la Londra. Detest pisălogeala unor sfertodocți care își dau cu părerea despre orice fără să aibă habar de ceva.

De data asta șoferul era destul de tânăr, vreo 30 de ani și m-a întrebat unde zbor. “La Londra” i-am răspuns laconic, nevrând să încurajez continuarea conversației. “Cam cât costă biletul,” m-a întrebat. I-am răspuns că variază, în funcție de linia aeriană și de momentul în care faci rezervarea pe internet.

“Am dus un client care mergea în vacanță la Salzburg, în Elveția la granița cu Franța (sic!) care a plătit pe cinci zile 180 de euro de persoană cu tot cu drumul.” N-am mai comentat, deși mi s-a părut suspect de ieftin.

Șoferul a mărturisit că n-a zburat niciodată cu avionul și la un moment a zis că nu se pricepe nici la politică. Dar a continuat să-și dea cu părerea despre situația din economie, începând să înjure – în special pe “banditul de Tăricenau” – pentru că după “recuperarea Insulei Șerpilor” de la ucrainieni a vândut-o. I-am atras atenția că se referă propbabil la platforma continentală a Mării Negre și că nu e vorba de vânzare – interzisă de Constituția României – ci poate de concesionare.

Au urmat critici la adresa vânzării PETROM-ului (care potrivit interlocutorului meu avea investiții uriașe în Kazahstan) și înjurături la adresa nu știu cărui potentat (avea un lapsus teribil, nu-și mai aducea aminte numele) care și-ar fi făcut “duty-free” cu bani de la Uniunea Europeană.

I-am atras atenția șoferului că fără investiții străine economia românească nu se poate descurca, probă recesiunea din 2009, deprecierea leului și scăderea masivă de prețuri pe piața imobiliară.

I-am arătat toate business-urile apărute în jurul aeroportului Băneasa, aproape toate cu bani din străinătate. “Da, dar nu sunt fabrici!!” a venit răspunsul din partea unuia care evident că în buna tradiție a spălării pe creier comuniste consideră locurile de muncă valabile doar în industria manufacturieră (care în Europa e pe cale de dispariție).

Noroc că am ajuns la Aeroportul Băneasa și am scăpat de acest practicant al sportului național românesc, vorbitul după ureche.

M-am gândit că în alegerile prezidențiale un astfel de individ va fi o pradă ușoară pentru Corneliu Vadim Tudor, care atrage voturile nostalgicilor (direcți, cei în vârstă, indirecți, cei tineri, ca acest șofer de tazi) ai național-comunismului.

Dar CV Tudor este concurat pe acest culoar de un aspirant la candidatură care nu are nici cea mai mică jenă să facă apologia “minunilor” economice realizate de Ceaușescu. N-o să-i pomenesc numele, măcar în felul acesta reducând publicitatea pe care i-o fac, dar iată ce scrie pe blogul lui:

”România lui Nicolae Ceauşescu devenise un exemplu periculos, care punea în discuţie sistemul financiar mondial, căci dovedea posibilitatea şi deopotrivă necesitatea ca o ţară care vrea să se dezvolte să o facă fără ajutorul şi asistenţa otrăvită a finanţei mondiale. De aceea experimentul românesc trebuia curmat, iar Ceauşescu pedepsit în mod exemplar: cine va mai face ca el, ca el s-o păţească! Cine va mai îndrăzni să conceapă o dezvoltare economică fără controlul şi asistenţa finanţei mondiale, internaţionale, nu va reuşi decât să-şi ducă ţara la dezastru! …Cam aceasta este învăţătura de minte, mesajul pentru liderii ţărilor mici şi mijlocii al spectacolului de la Târgovişte din 25 decembrie 1989.”

Vă demoralizează astfel de rânduri și atitudinea șoferului de taxi? A fost optimist Brucan când a afirmat în 1989 că românilor le vor trebui 20 de ani să învețe democrația?

Vă las să dați singuri răspunsul, mai ales că eu nu voi vota în alegerile prezidențiale din România, iar asta este opțiunea mea.

O prietenie de 40 de ani

septembrie 13th, 2009

Am avut parte în cele 18 luni de când co-editez cu Ștefan Maier revista ACUM de critici, unele chiar veninoase, cu privire la influența nefastă pe care aș avea-o asupra directorului revistei www.acum.tv care, chipurile, s-ar fi lăsat deturnat de mine de la linia armonioasă a publicației existentă înainte sosirii mele.

Și Ștefan și eu le-am spus că relația dintre noi este o bazată pe o prietenie de aproape 40 de ani și pe o încredere reciprocă fără cusur. Și iată că această prietenie a împlinit 40 de ani.

Pe 15 septembrie 1969 intram pe poarta școlii generale Vasile Alecsandri (nr. 118), pe atunci în curtea catedralei catolice Sfântul Iosif, de pe strada Berthelot din București. Eram elev nou, transferat de la școala generală nr. 169, situată pe strada Spiru Haret, foarte aproape de noua mea școală.

În clasa a V-a B mi-a atras repede atenția un băiat cu părul șaten și creț, pe care toți îl numeau “Ștef”. Băiatul era evident foarte popular printre băieți (eram în clasă de băieți) și era genul “neastâmpărat”, fără a fi indisciplinat, dar oricum intra în atenția profesorilor.

La câteva luni după aceea soarta a făcut să devenim colegi de bancă și timp de patru ani, până la sfârșitul clasei a opta Ștefan a fost prietenul meu cel mai bun. De altfel, locuiam la circa 100 de metri unul de celălalt și petreceam adeseori timp unul în casa celuilalt.

Mi-a aduc aminte de nașterea sorei sale Lizi în 1972 și de câteva zile petrecute împreună la Eforie Sud cu familia sa. Am mers odată la pescuit de guvizi pe dig și atunci, din greșeală, am răsturnat găletușa cu guvizi prinși. M-am simțit extrem de vinovat, mai ales când Ștefan a spus extrem de serios: „Sunt patru guri de hrănit”, referindu-se la familia sa. Cred că m-a iertat de atunci…

Drumurile noastre s-au despărțit în 1973, când fiecare dintre noi a mers la alt liceu, iar apoi la altă facultate. Am mai vorbit din când în când, ne-am văzut și mai rar, dar în 1989, în iarnă, cred că era martie, m-am întâlnit întâmplător cu mama lui, Elisabeta (fie-i memoria binecuvântată) care mi-a șoptit (eram în public): “L-au ridicat pe Ștefan și nu știu unde este…”. Am aflat ulterior că fusese arestat de Securitate pentru faptul că făcuse parte din grupul Băcanu care publicase un ziar clandestin.

În primele zile ale lui ianuarie 1990 l-am vizitat pe Ștefan la sediul ziarului România liberă, unde împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu și Mihai Creangă era în conducerea nouă a cotidianului după răsturnarea regimului comunist.

“Nu vrei să vii la noi?”, m-a întrebat cu naturalețea sa dezarmantă. “Bine Ștefan, dar eu n-am nicio experiență juranlistică,” i-am răspuns. “Nu-i nimic, o să călătorim, o să vedem lumea,” mi-a replicat. A fost argumentul care m-a convins și care mi-a schimbat viața.

Am lucrat împreună la România liberă până în 1991 când am plecat la Londra la BBC. Ne-am mai văzut de câteva ori, când se nimerea să fim amândoi în trecere prin România.

După plecarea mea de la BBC în 2008 Ștefan m-a primit la ACUM cu brațele deschise și în prietenia noastră a început o nouă epocă. Suntem liberi, nu depindem de nimeni și putem să le împrătășim și altora ideile noastre așa cum dorim noi.

=====

Mi s-a parut originala ideea lui Petrica de a scrie acest articol si am acceptat cu entuziasm. Poate ca ar trebui sa dau niste explicatii mai intai.

Dintre toate, povestea cu guvizii (de care bineinteles eu nu-mi mai aminteam) denota ca intotdeauna m-am luat mai in serios decat era necesar. Nu pot sa nu zambesc acum, uitandu-ma in trecut la baiatul care eram atunci si care isi imagina ca-si hraneste familia cu guvizii respectivi. Desi, pe buna dreptate, au fost ani de zile in care mancam in fiecare seara ceea ce prindeam cu osardie pe dig.

Apoi, ce-mi veni sa-l invit pe Petru sa se alature Romaniei libere, in acei ani? Simplu: intr-o perioada in scoala generala ne-au facut tot felul de teste psihologice si de inteligenta iar Petru avea cel mai mare IQ dintre noi! Vorbea de pe atunci franceza si engleza si stiam ca intre timp se perfectionase, terminand intre primii Facultatea de Cibernetica. Restul este istorie, inclusiv ostilitatea cu care un tanar care avea jurnalismul in sange avea sa fie intampinat la RL. E drept, „sutul in fund” acolo a insemnat primul pas catre o cariera stralucita la BBC…

Finalmente, creind ACUM nu mi-am propus sa impun o politica editoriala rigida, iar daca s-a schimbat ceva de la venirea lui Petru, s-a schimbat clar in bine (Petru a avut din start, beneficiind si de experienta londoneza, o alta atitudine fata de „mistreti” – voi detalia in editorialul pe care abia urmeaza sa-l scriu).

Acestea fiind zise, este prietenia noastra „un cerc inchis”? Nu cred. Nu cred ca ne aparam unul pe altul atunci cand nu avem dreptate, unul sau altul. Nu luam decizii unilaterale in chestiuni importante. Si in egala masura invitam cu prietenie in acest „cerc” pe toti cei care se simt atrasi de idealurile care ne unesc pe noi. Nu este nevoie de 40 de ani ca sa devenim coechipieri nedespartiti!

Berlin – Jurnal de călătorie – 2. Ostalgia

septembrie 13th, 2009

Într-o duminică, ies dintr-o gură de S-bahn şi îmi continui calea pe jos, trecînd pe lîngă Alexander Platz, un simbol al Berlinului de est, mai ales prin uriaşul său turn de televiziune, care scruta pe vremea războiului rece asupra părţii apusene asemeni unui „far al socialismului”. Hotărît să explorez tot mai înspre răsărit ce a mai rămas din capitala fostei RDG, nu merg mult pînă, cotind pe dreapta, văd un bulevard lat cît trei, numit şi acum ca mai înainte Karl Marx Allee. Clădiri albe şi înalte una ca una, amintind de stilul impozant al arhitecturii staliniene de după război, aşezate în rînd drept pe de o parte şi de alta a bulevardului. Păşind tot aşa pînă la o piaţă (Strausberger Pl.), păzită de două „porţi” mari, scărite, edificate în acelaşi stil greoi, maiestuos, aş fi putut crede după o vreme că merg, pe o cale neîntoarsă, direct spre comunism. Nu lipsesc la parterul clădirilor cafenele şi magazine – alimentare sau de îmbrăcăminte –, cu o înfăţişare sobră, opusă consumerismului. Totul mi se pare destul de pustiu şi chiar abandonat – pînă şi iarba creşte aici parcă mai în voie – faţă de animaţia din centrul şi partea vestică a oraşului. Un adevărat monument al urbanităţii socialiste, lăsat de parcă anume să satisfacă ost-algia nemţilor estici şi curiozitatea turiştilor (apuseni, fireşte). Tot umblînd de-a lungul acestui bulevard care mă duce înapoi în timp, ajung într-un sfîrşit la răscruce cu Frankfurter Allee, unde profit de vecinătatea unui McDonald’s în intenţia de a-i folosi WC-ul, pentru ale cărui servicii însă – iată-mă aruncat cu putere în lumea unde totul se vinde şi se cumpără – sînt nevoit să plătesc tocmai 50 cenţi.

Muzeul voyeurilor ostalgici

Şi pentru a-mi continua călătoria în timp (de parcă nu mi-au fost de ajuns cele cîteva decenii de comunism) mă duc la muzeul DDR (RDG) din apropierea Alexander-Platz. Cu o economie eficientă de spaţiu, muzeul reuşeşte să-l facă pe vizitator părtaş la universul cotidian al nemţilor estici din epoca socialismului înfloritor. M-am aşezat la volanul unui Trabi (cum îi spun pe un ton alintător nemţii de răsărit Trabant-ului, maşina care se ambiţiona să facă concurenţă Beatle-ului occidental). Întins într-o canapea „confort lux” (pentru un est-german mediu la sfîrşitul anilor 1970), am urmărit „noutăţile” cu vizitele de lucru ale lui Erich Honecker, la un televizor „ultima generaţie” (şi prima de aparate TV color). Am avut satisfacţia firească de a cotrobăi prin sertarele şi dulapurile unui apartament, în care te aşteptai să revină în orice clipă locatarul ieşit în grabă. Uitîndu-mă prin lentilele unui benoclu, am aflat că pentru nemţii din est nudismul era o practică curentă. Culmea deliciului voyeurist l-am avut însă urmărind, pe un ecran scund alb-negru, nişte oameni care vorbeau sau mergeau nestingherit în stradă, fără să le treacă prin minte că sînt priviţi şi ascultaţi cu atenţie din biroul unui agent Stasi.

Zidul fantomă

Zidul absent trece prin inima oraşului ca o fantomă. Din cei cîndva 43 km, n-au mai rămas decît cîteva zeci de metri, lăsaţi în calitate de mărturie despre cei 28 de ani de separare. În locul pe unde odinioară trecea zidul, acum e o pistă ciclabilă – la fel cum în urma revoluţiei franceze zidurile Bastiliei au devenit caldarîm. Ghida Memorialului ne spune că zidul pe care îl vedem este singurul „autentic”, lăsat intact cu tot cu no man’s land-ul din spatele său. Nu-mi rămîne decît să regret că n-au păstrat şi vreun tunel de trecere „autentic” pe sub el. Cu siguranţă ar fi atras o mulţime de turişti străini, dornici de senzaţii speciale. Iată o experienţă care ar putea pune la încercare nostalgia multor berlinezi care străbat zilnic oraşul, de la est la vest şi viceversa, prin tunelurile trenurilor U-bahn.

http://petrunegura.blogspot.com/2009/07/blog-berlinez-2.html

Ce caută România în Uniunea Europeană?

septembrie 13th, 2009

Ca să fim bine înţeleşi, e bine că suntem ţară membră a Uniunii Europene. Cu tot soiul de alegeri care se succedă în mod ameţitor, cu o clasă politică somnolentă, cu instituţii paralizate, cu un eşalon doi incompetent, cu o Justiţie autistă, cu un Parlament în care funcţionarii rămân blocaţi în lifturi cu orele, nimeni neştiind cui aparţine liftul (Senatului sau Camerei Deputaţilor) pentru a autoriza intervenţia pompierilor, cu un suspect număr de pensionari pe caz de boală, mi-e şi groază să mă gândesc ce s-ar fi ales de noi în cazul în care am fi rămas în afara Uniunii Europene.

Cu toate astea, pe zi ce trece mă conving că statutul nostru nu are nimic în comun cu îndeplinirea de criterii, oricare ar fi acestea. Intraţi într-un restaurant de lux (metafora aparţine Preşedintelui României, Traian Băsescu), nu prea ştim să folosim tacâmurile pentru peşte, facem firimituri pe masă (am fi scăpat de problema asta dacă ni s-ar fi servit mămăligă), urlăm la bucătari şi avem comportamentul tipic al unei ţoape care se plimbă extaziată printr-un duty-free. Imaginaţi-vă că România de peste o generaţie va arăta cam în felul următor: ţara va fi populată în exclusivitate de două tipuri de mamifere bipede – politicienii şi produsele şcolilor româneşti care nu au mers la export.

Dincolo de problemele economice sau sociale care nu se pot rezolva în doar două decenii, marea noastră problemă ţine de însăşi filozofia de funcţionare a instituţiilor statului. Mai toată elita noastră politică este astăzi obsedată de rezolvarea unor probleme „macro”: deficite bugetare, PIB-uri, colectarea taxelor, pachete de reformă care vizează restructurări sistemice. Trebuie să ne amintim din când în când că România mai trebuie să rezolve şi probleme punctuale, altfel, în aşteptarea marilor reforme, de ţara aceasta se va alege praful. Ne trebuie, într-adevăr viziuni coerente pe termen lung dar, între timp, se mai ocupă cineva de viaţa de zi cu zi?

Există, spre exemplu, de câteva decenii bune, în Europa, Asia şi America o serie de lectorate de limbă română care funcţionează pe lângă universităţi de prestigiu din străinătate. Ministerul Educaţiei, ocupat „in corpore” cu elaborarea de strategii riscă astăzi, prin nerepartizarea bugetului necesar deplasării lectorilor la Universităţile-gazdă (o sumă infimă), să blocheze toate aceste lectorate încheiate cu destulă greutate prin acorduri interguvernamentale. Universităţile străine îşi aşteaptă lectorii de limbă română, studenţii străini înscrişi anii trecuţi la cursuri aşteaptă şi ei în vreme ce tot aparatul birocratic al Ministerului Educaţiei este blocat în aşteptarea marii reforme.

Mai zilele trecute, am fost pus în situaţia de a plăti o taxă consulară în Bugetul Statului; am plătit-o prin BRD (neexistând o altă posibilitate de a face plăţi din provincie către Trezoreria Bucureşti), am trimis Ordinul de Plată şi mi s-a spus că el nu e valabil… Trebuia să plătesc musai la ghişeul din Bucureşti. Cu alte cuvinte, Bugetul Statului nu e interesat să îşi primească banii, ci e preocupat de simple chestiuni birocratice. Am reluat plata, rugând pe cineva din Bucureşti să o facă în locul meu. Evident ca prima sumă de bani a rămas în contul Bugetului Statului… cine ar mai putea să mi-o restituie? Nu e vorba de bani în sine, ci de un principiu.

Şi, în fine, un alt exemplu personal: pentru a obţine un Paşaport de Serviciu pentru o deplasare în India în calitate de lector de limba română la Universitatea din New Delhi (un drept prevăzut de lege), a trebuit să sun în repetate rânduri la Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (ce frumos sună!). Iniţial, mi-a răspuns o domnişoară amabilă care m-a asigurat că voi fi contactat şi mi se va spune care sunt actele pe care trebuie să le depun în vederea obţinerii paşaportului. Evident, nu m-a contactat nimeni… Am sunat din nou. O altă voce… „- Am vorbit cu dumneavoastră ieri în legătură cu actele necesare obţinerii unui Paşaport de Serviciu”, zic. „- Cu cine aţi vorbit?”. „- Cu colega dumneavoastră”. „- Care este numele ei?”. „Nu ştiu, nu mi l-a spus, dar îmi puteţi spune dumneavoastră cum vă numiţi, poate va trebui să sun mâine, va răspunde altcineva şi vom relua aceeaşi conversaţie”… Tăcere… Funcţionara nu şi-a dat numele. Am scris două mailuri doamnei Luminiţa Matei, directorul acestei Direcţii din Ministerul Educaţiei. Niciun răspuns… doar nu va răspunde un ditamai director de Direcţie oricărui petiţionar amărât. Am aflat ulterior că Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (nu pot rezista tentaţiei de a reda întreaga titulatură!) ar fi trebuit să îmi spună pur şi simplu ce acte sunt necesare, eu urma să le depun acolo iar ei le-ar fi plimbat mai departe spre Ministerul Afacerilor Externe.

Aceste trei exemple, multiplicate şi raportate la alte experienţele individuale absurde pe care le trăieşte fiecare român zi de zi, conturează un peisaj din păcate destul de clar: România nu are proceduri birocratice, birocraţia noastră lucrează cu un ochi la ştiri şi cu altul închis.

Şi atunci, ce căutăm totuşi în Uniunea Europeană? Într-o lume în care facturi şi servicii către mediul privat pot fi plătite online, statul român îţi cere să te aşezi la ghişeu, se foloseşte de orice mijloace pentru a te umili, lucrează ca şi cum ai fi duşmanul lui tradiţional. Vă întreb, asumările guvernamentale, marile proiecte de viitor sau Master Planurile vor putea rezolva toate aceste probleme? Ne putem îngropa în legi, putem fi cea mai bine legiferată societate de pe suprafaţa Pământului fără ca toate astea să se vadă concret la nivelul vieţii de zi cu zi.
Am putea începe reformarea statului român cu lucruri simple: proceduri concrete, clare şi responsabilităţi pentru fiecare funcţionar. Responsabilitate înseamnă şi răspundere individuală. Am mai putea începe şi cu o serie de coduri deontologice. La fel, cu drepturi, obligaţii şi penalităţi clare. E aşa de greu?

Ce ne facem daca reformăm sistemele prin vaste pachete legislative şi la eşaloanele inferioare rămân aceiaşi indivizi blazaţi, rutinaţi, obosiţi? Ascuns în spatele zidurilor, funcţionarul român nu răspunde pentru prejudiciile pe care le cauzează. De aici ar trebui începută reformarea statului român. Cu riscul de a părea repetitiv şi agasant, vă întreb o dată în plus: ce caută România în Uniunea Europeană?

Suicidul este o problemă de sănătate publică

septembrie 13th, 2009
prof.univ. dr. Doina Cosman, presedinta ASAprof.univ. dr. Doina Cosman, presedinta ASA

interviu cu prof.univ.dr. Doina Cosman, preşedintă ASA

Preambul: Cu câteva săptămâni în urmă propuneam publicaţiei electronice Acum un sondaj de opinie referitor la suicid. Răspunsurile la întrebarea „Aţi opta să vă încheiaţi viaţa prin sinucidere ?” (care nu pot fi echivalate în nici un caz cu cele ale unei cercetări sociologice) relevă faptul că 69% din respondenţi refuză categoric ideea, 38% au luat în calcul o astfel de alternativă, iar 3% nu ştiu. Cred că în anumite momente ale vieţii, fiecare dintre noi „cochetează” cu ideea sinuciderii pentru a se elibera, a scăpa dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. În acelaşi timp, potrivit specialiştilor, elementul comun de gândire în sinucidere este ambivalenţa – persoanele suicidare vor să moară, dar în acelaşi timp ar dori să fie salvate. Adesea opţiunea lor depinde de parametrul societate. Aceasta a fost şi raţiunea instituirii Zilei Mondiale de Prevenire a Sinuciderii.

Ziua Mondială de Prevenire a Sinuciderii

Andrea Ghiţă. Când şi de către cine a fost instituită Ziua Mondială de Prevenire a Sinuciderii ?

Prof. univ. dr. Doina Cosman: În 2003 Organizaţia Internaţională de Prevenţie a Sinuciderii împreună cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii a considerat oportun să comemoreze ziua de 11 Septembrie într-o formulă globală, decizând ca în 10 septembrie să se marcheze Ziua Mondială de Prevenţie a Sinuciderii, o zi de rememorare a tuturor cazurilor de sinucidere, a victimelor sinuciderii. În acelaşi timp este şi o zi de coeziune mondială a tuturor celor interesaţi de păstrarea vieţii

A.G. În fiecare an OMS propune o temă centrală a Zilei Mondiale de Prevenire a Sinuciderii. Care este tematica ediţiei din acest an ?

D.C. Ziua de 10 septembrie 2009 se desfăşoară sub genericul “Prevenţia sinuciderii în diferitele culturi”. Se ştie că rata sinuciderii diferă de la ţară la ţară, de la continent la continent. Asia este continentul cu cea mai mare rată a sinuciderilor, în special subcontinentul India şi insula Ceylon. Exemplele pot continua cu populaţiile din Alaska sau Groenlanda. Cele mai ridicate rate a sinuciderii din Europa se înregistrează în ţările Baltice, Rusia şi Ungaria, în timp ce la noi ea se situează cu ceva sub media europeană. Cauzele care determină sinuciderile diferă de la o zonă la alta, în consecinţă şi mijloacele de prevenţie trebuie să fie adaptate. Tocmai asupra acestora se focalizează activităţile din această zi.

Prevenţia suicidului este o problemă de sănătate publică în rezolvarea căreia statul român nu este implicat, deocamdată

A.G. Potrivit unor statistici şocante, în lume mor anual prin sinucidere în jur de 1 milion de persoane. O ilustrare şi mai sugestivă ne arată că la fiecare 40 de secunde se sinucide un om. S-a raportat că în 2008, în România, au avut loc 2802 de sinucideri, adică la fiecare trei ore o persoană a decedat prin suicid. Într-unul dintre articolele Dvs. scriaţi că suicidul este o problemă de sănătate publică. Cum este gestionată la nivelul statului ?

D.C. Sinuciderea este o problemă de sănătate publică, fiind o cauză majoră a deceselor premature. Printre indicatorii de sănătate publică, alături de mortalitatea infantilă, mortalitatea maternă infantilă, mortalitatea cauzată de boala cardiovasculară sau canceroasă, figurează şi mortalitatea prin sinucidere. Conştientizarea faptului că şi sinuciderea este o cauză majoră a deceselor, este un fapt pozitiv. În veacul al XXI-lea, mai ales în rândul anumitor grupe populaţionale, sinuciderea a devenit a treia cauză de mortalitate. Cea mai afectată este grupa de vârstă cuprinsă între 18 şi 25 de ani. Ea face parte din populaţia activă şi astfel naţiunea riscă să piardă persoanele care pot crea valori importante în folosul ei. Este şi o problemă de politică populaţională, întrucât dacă scade natalitatea şi creşte rata sinuciderii, este afectat raportul natalitate/mortalitate. O persoană care se sinucide este o persoană în care statul a investit foarte mult până la data sinuciderii. Iată că suicidul nu este doar o problemă de domeniul sănătăţii mintale sau publice, ci şi al economiei, necesitând o strategie naţională de prevenţie.

A.G. Cum se implică statul ?

D.C. Până în acest moment statul român, prin structurile sale guvernamentale, nu este implicat în nici un fel într-o strategie naţională de prevenţie a sinuciderilor. De circa doi sau trei ani există o instituţie subordonată Ministerului Sănătăţii, Centrul Naţional de Sănătate Mintală, care ar trebui să implementeze şi să promoveze programele naţionale de menţinere a sănătăţii mintale a populaţiei, inclusiv prevenirea sinuciderii. Ar fi foarte bine dacă şi în România ar exista o strategie naţională de prevenţie a sinuciderii, bazată pe măsuri ministeriale şi implementată de Centrul Naţional de Sănătate Mintală.

Sarcina prevenţiei sinuciderii a fost asumată de două ONG-uri minuscule

D.C. Momentan, în România, Alianţa Antisuicid din Cluj, împreună cu o altă organizaţie nonguvernamentală – minusculă şi aceea – Cry for help, din Miercurea Ciuc, condus de doctorul psihiatru Albert Veress, duc această flacără de prevenţie a sinuciderii atât în ceea ce priveşte răspândirea cunoştinţelor despre comportamentul suicidar, cât şi a mijloacelor de prevenţie.

A.G. Care este situaţia în celelalte ţări europene ?

D.C. În foarte multe ţări din Europa strategia naţională de prevenţie a suicidului a fost implementată prin instituţiile guvernamentale. Strategia cea mai completă şi mai frumoasă o are Finlanda, însă şi Marea Britanie şi Ţările Scandinave au strategii naţionale antisuicid; chiar şi Ungaria are o strategie naţională în acest domeniu.

A.G. Ce presupune o astfel de strategie ?

D.C. Eu cred că este necesară elaborarea unei legi care să specifice structurile implicate în prevenţia sinuciderii. În aceste structuri, pe lângă instituţiile cu profil psihiatric, comunităţi psihiatrice şi de recuperare a diferitelor afecţiuni, inclusiv după curele de dezintoxicare, ar trebui să figureze şi centrele de criză. Pe hârtie ele există deja în unele oraşe ale ţării. Aceste centre de criză ar trebui să cuprindă şi specialişti în suicidologie, pentru că oricând o criză existenţială psihologică se poate transforma într-o criză suicidală.

A.G. Deocamdată activitatea de prevenire revine sferei nonguvernamentale. Sunteţi preşedinta organizaţiei Alianţa Antisuicid. Când s-a înfiinţat şi ce obiective şi-a propus ?

D.C. Alianţa Antisuicid (ASA) s-a înfiinţat la Cluj în 1993, fiind o organizaţie nonguvernamentală independentă care are ca prim obiectiv lansarea şi promovarea mijloacelor de prevenţie a sinuciderii. Ea a lucrat mai ales pe bază de voluntariat, având mai multe proiecte care s-au derulat de-a lungul anilor. Unul dintre primele proiecte a vizat consilierea prin intermediul unei linii telefonice independente, non-hotline sau helpline, care s-a numit Linia Vieţii sau Lifeline. Era o consiliere telefonică nocturnă de la şapte seara la şapte dimineaţa. A funcţionat timp de patru ani şi a avut rezultate foarte bune, mai ales în rândul tinerilor. Apoi, din cauza restrângerii numărului de voluntari, am trecut la o altă formulă, aceea de befriending, de consiliere amicală prin corespondenţă pe Internet, la adresa
„prietenul_lanevoiesecunoaste@yahoo.com. Apelativul este Hi, Doina ! Doina fiind numele meu care cred că e foarte potrivit pentru corespondenţa în limba română. De-a lungul anilor voluntarii au realizat intervenţii în probleme de tip anxietate, depresie, dependenţă de droguri, doliu, boli grave (leucemie, tuberculoză, cancer) reuşind să-i aline şi să-i îmbărbăteze pe cei ce li se adresează.

A.G. Voluntarii asociaţiei au o pregătire specială, au participat la cursuri,
pentru a putea fi de folos celor care apelează la ei ?

D.C. Problema prevenţiei sinuciderii este foarte serioasă şi de aceea voluntarii trebuie să treacă prin valţurile unei pregătiri speciale. Voluntarii noştri au fost pregătiţi după algoritmul practicat de The Samaritans, organizaţia de voluntariat din Marea Britanie. Pe parcursul celor 12 cursuri sunt învăţaţi să recunoască periculozitatea, să ştie cum să răspundă la întrebări, să evite anumite capcane şi să respecte regulile de deontologie a convorbirilor. Noi ne-am constituit ca o organizaţie pilot, care să prezinte modelul diferitelor acţiuni care se pot derula la nivelul populaţiei. Organizaţia noastră şi-a propus doar prevenţia primară, în timp ce un centru naţional ar avea capacitatea şi resursele de a realiza prevenţia la toate cele trei nivele: primară, secundară şi terţiară.

A.G. Cum se poate depista intenţia reală de suicid ? Se spune că o persoană care declară că se va sinucide, n-o va face.

D.C. Orice persoană care-şi comunică intenţia de a se sinucide, este o persoană cui risc crescut de sinucidere, indiferent de tonul pe care face comunicarea sau de presupusa neseriozitate a ei. Simpla formulare a acestei intenţii trebuie să dea de gând anturajului şi să-l îndemne să ia măsuri cât mai repede, adresându-se specialiştilor: psihologului, psihiatrului, organizaţiilor de consiliere.

Curs de cultura si limba romani de la Universitatea din Linköping, Suedia

septembrie 13th, 2009

Sistemul de invatamant superior suedez prevede printre altele o serie de cursuri universitare numite „independente” la care se poate inscrie orisicine are liceul absolvit. Toate cursurile universitare sunt gratuite, cu exceptia celor patronate de facultati private acestea din urma destul de rare de alfel, specifice unor domenii speciale cum ar fi arta.

Un absolvent de liceu, indiferent de varsta, se poate inscrie de la un curs separat de programare, cultura si civilizatie rusa etc. Cursurile dureaza de obicei unul sau doua semestre, volumul lor este cuantificat in puncte (de exemplu 3 luni 5 puncte) si la absolvire se primeste un calificativ (1-5) sau numai admis sau respins.

In ce ma priveste, am frecventat cursuri din diverse ca o completare profesionala sau pentru propria placere.

In prezent m-am inscris la ceva care de multa vreme mi-a starnit curiozitatea si interesul, fiind vorba de o realitate care intotdeauna a fost langa noi dar despre care nu am stiut aproape nimic. Este vorba de un semestru de ,,Cultura si limba roma” la Universitatea din Linköping, Suedia.

La prima sedinta introductiva ni s-a explicat ca in 1999 guvernul suedez a decis ca fiecare din cele cinci limbi ale minoritatilor din Suedia (doua variante de finlandeza,
lapona, idis si romani) sa beneficieze de cursuri universitare. Aceasta desi minoritatea roma (de exemplu) este relativ nenumeroasa in Suedia.
Cam doua treimi din curs sunt dedicate studiului limbii care exista in forma celor cel putin 7-8 dialecte ale limbii, influentate fiecare de tara in care respectivele comunitati au trait. De exemplu Turcia, Balcani, Romania, Ungaria. Austria, Tarile nordice, Sudul Europei sau Anglia. Limbile si cultura repsectivelor tari si-au pus puternic amprenta, astfel aparand dialecte cum ar fi cel al caldararilor, geambasilor, ciurarilor, ursarilor etc.

Cursul se tine in sedinte de cate 3 ore pe saptamana dupa orele de program. Pentru aprecierea muncii la curs se dau temele pentru acasa si se intocmeste o lucrare de absolvire dupa o tema propusa de profesor sau de student.

M-am documentat putin si spre mirarea mea, popularizarea acestei minoritati (scriu intentionat popularizare pentru ca nu e vorba numai de ,,cultura” ci de viata lor in sine, ei fiind marii necunoscuti de alaturi de noi) nu a inceput in Suedia prea de mult. A fost lansata spontan printr-o emisiune radio documentara transmisa de Pasti in 1998.

Ecourile emisiunii au fost enorme (si in majoritate covarsitoare de apreciere) ceeace a dus la realizarea unui reportaj TV, la scrierea unor carti. Initiativa nu a fost una ,,politica” ci, iata,
jurnalistica.

Chiar daca poporul suedez este destul de antrenat in a fi tolerant si omenos fara ostentatie (cu exceptiile de rigoare) minoritatea roma a fost supusa discriminarilor – proiecte de inginerie sociala care au constat din sterilizari, luarea copiilor de la parinti (fara motive speciale) si plasarea lor in institutii. Acestea au fost abolite oficial destul de tarziu, in 1974. Se poate vedea si acuma la generatiile vechi care au prins acele vremuri ca se tem sa-si vorbeasca limba in public (aceasta insemna atunci riscul de fi descoperit, de a ti se lua copiii si toate celelalte necazuri pomenite mai sus). Generatiile tinere sunt mai degajate, dar pe unii dintre ei parintii nu i-au invatat limba din motivele pomenite.

Atitudini neprietenoase, discriminatorii mai exista si in prezent desi nu in formele din trecut si niciodata la nivel oficial.

Despre unionism, cu calm (I)

septembrie 13th, 2009

„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” (Tucidide)

Mihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au început reacţiile publice, cele mai multe iritate, unele îngrijorate, altele sceptice. Să te declari român şi unionist – fie şi „privat” – este un gest care, la majoratul R. Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost însă că o asemenea opţiune este superfluă şi nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea intervenţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, care este rostul să îl combatem atât de înverşunat?

Două feluri de unionism

Chestiunea unionismului în stânga Prutului comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toate, lipsită de patos, indiferent că se argumentează pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, s-ar putea să asistăm la o modificare a esenţei şi resorturilor unionismului, într-un context (geo)politic care devine şi el special. Vom încerca să descriem această modificare prin sintagmele „unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, dacă vreţi, „unionismul poeziei” şi „unionismul prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau contradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e prozaic. Dacă primul aparţine mai degrabă elitei, al doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamului”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplome validate european şi drept de muncă şi liberă circulaţie. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii noştrii şi urmaşii urmaşilor noştrii”, al doilea lucrează pentru maxim două generaţii: copii sau nepoţi.
Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitupera astăzi împotriva unionismului, indiferent că este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, care este potenţialul acestuia în societate. S-o spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine.
Dar să începem cu începutul.

Unionismul inimii sau la început a fost emoţia

Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţionant, încă din 1988-1989. Consecinţele au fost evidente. Imediat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice vroia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă – să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă – într-un context geopolitic specific şi bine orchestrat – a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că limba de veacuri a poporului este „limba moldovenească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89”. A urmat apoi un „referendum” consultativ – „La sfat cu poporul” – care urma să demonstreze „voinţa poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. Constituţia comunist-agrariană a consacrat victoria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la românism a lui Mircea Snegur în 1995, după spargerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual, iar expresiile ei publice aparţineau cu precădere partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.

Tratatul ca hârtie de turnesol

Pe malul drept, Bucureştiul începea să construiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşterul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi pe malul stâng sintagma aproape că dispare din vocabular. În acest context, ultima manifestare publică relativ concretă avea să fie consemnată în anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tratatului de bază dintre România şi R. Moldova, parafat la 28 aprilie. Documentul captează bine atmosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sintagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind purificat de orice formulare explicită a unităţii etnolingvistice, autorii documentului apelând la un substitut de genul „limbă comună”.
Întâmpinarea Tratatului a fost una semnificativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în ciuda faptului că voci consacrate – Mircea Druc sau Grigore Vieru – erau explicit împotriva unui asemenea document. Marele poet vorbea despre „Două state Româneşti care se păcălesc unul pe altul – astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi voci (nuanţat) critice din partea unor politicieni. Dar singurul grup parlamentar care a declarat categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatului a fost cel al partidului care se considera legatarul politic al Frontului Popular, inclusiv al discursului unionist al acestuia.

Ultimul zvâcnet politic al unionismului inimii

Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedintelui României şi parlamentarilor români, liderul PPCD reacţiona virulent împotriva acestui document. După ce este criticată eliminarea „formulelor explicite ale identităţii naţionale şi a unităţii etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul „are ca efect practic consfinţirea vechii teze kominterniste a moldovenismului ca ideologie antiromânească prin menţinerea falsului despre o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea directă cu aplicarea forţei, astăzi România se pomeneşte în postură de ţară învinsă. De astă dată nu militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: „Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recunoaştem că ne este peste puteri să gândim Patria doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet… Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că sunteţi conştienţi de limitele jocului diplomatic dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea naţională”.

Memoriul adresat oficialilor din România avea să fie ultima manifestare politică explicită şi consistentă a unionismului de formula anilor ’90. Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita discursul va reveni acum celor din dreapta Prutului.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Reforma, Contrareforma, antireforma

septembrie 13th, 2009

Un prim contact cu aceste notiuni l-am avut in perioada studiilor gimnaziale, cand nimeni nu putea anticipa cariera spectaculara pe care aveau s-o cunoasca in cadrul semanticii discursului public. Sensul sub care le-am asimilat atunci era unul nepolitic, tinand de transformarile spirituale pe care le-a cunoscut Europa Occidentala incepand cu prima jumatate a secolului al XVI-lea. Ocazia era oferita de lectura manualului de istorie medie universala, ceva mai ignorata de rigorile ideologice. Interesul istoriografiei noastre pentru subiecte intens frecventate de cercetarea de profil din Occident ofera azi posibilitatea aprofundarii problematicii marilor valuri religioase, care au marcat decisiv evolutia omenirii spre modernitate. Efectele crestinarii profunde a Europei, cum au fost considerate Reforma protestanta si Contrareforma sau, intr-o acceptiune mai recenta, Reforma catolica, au depasit limitele cadrului confesional. O astfel de amplitudine era absolut fireasca la nivelul Occidentului medieval, cata vreme biserica genera normele morale publice si paradigmele socio-culturale. Originata in criza structurala de la sfarsitul Evului Mediu, contestatia unor teorii si practici ecleziastice, formulate la Wittenberg si ulterior la Geneva, a evoluat spre alternative teologice distincte. Adeziunea unor largi categorii sociale si a puterii seculare, ca si reactia catolica ce a urmat odata cu Conciliul de la Trento, au dat nastere unei noi linii de demarcatie in lumea guvernata spiritual de suveranul pontif. Reforma religioasa a insemnat mult mai mult decat atat, statul, biserica si elitele economice si intelectuale au conlucrat pentru transformarea societatii in acord cu morala crestina profesata si cu exigentele interesului public. Amploarea acestor mutatii este ilustrata si de o terminologie specifica, in mediul german si anglo-saxon se vorbeste azi mai putin de Reforma, fiind preferate concepte precum confesionalizare, formare confesionala, disciplina sociala. Lumea moderna datoreaza acestei etape istorice o serie de caracteristici definitorii pentru tipul societal spre care tindem. Dezvoltarea capitalista a Europei de nord-vest si-a avut fundamentele in etica postulata de Jean Calvin. Chiar si dimensiunea conflictuala a Reformei a avut efecte positive, in sensul ca pluralismul obiectiv favorizand pe termen lung evaluarile introspective, competitia economica si culturala. Controversele religioase au creat cadrul pentru aparitia primelor reflectii privitoare la toleranta, libertate si drepturi individuale si colective.

Interesul pentru aceasta problematica pare sa se fi estompat in spatiul romanesc, cu exceptia unor tentative eseistice pe tema esecului protestantismului in spatiul romanesc. In anul jubiliar al nasterii lui Calvin, ne-am putea intreba care ar fi fost evolutia noastra ca natiune daca tentative precum episcopatul romano-calvin din Transilvania sau scurtul experiment protestant din Moldova lui Iacob Heraclides ar fi avut succes. Inca mai provocatoare ar fi insa intrebarea daca nu cumva si actuala reforma, mai putin confesionala dar cu implicatii la fel de profunde, se va finaliza cu aceleasi rezultate ca si tentativele misionare de acum patru secole. Fara a interverti faptele trecutului si fragmente de actualitate, putem identifica manifestarile de criza de amploarea celei pe care au traversat-o reformatorii epocii premoderne. Ne lipseste insa pasiunea de a gasi solutii viabile si capacitatea de a mobiliza majoritatea comunitatii in serviciul unor obiective definite. Fie ca ne place, fie ca nu, prabusirea regimului comunist din Romania a fost o consecinta a evolutiilor externe, a imploziei sistemului socialist si mai putin un act de vointa asumat constient de majoritate. Deriva morala si disponibilitatile conservatoare ale unei mari parti a populatiei a impietat asupra ritmului si coerentei transformarilor politice si economice, fapt relevat si de dificultatea cu care s-a finalizat aderarea tarii la Uniunea Europeana. Nici acest din urma impuls nu a conferit reformei statului si economiei caracterul sistematic indispensabil oricarui proiect managerial de succes. Mentalul colectiv nu pare sa fi acceptat pe deplin normele morale si criteriile de performanta ale capitalismului, nici valori sociale precum egalitatea de sanse sau respectul pentru alteritate. In privinta afacerilor publice, incoerenta se manifesta printr-o articularea unei serii de reforme paralele, asemenea antifonurilor muzicale medievale. Mediul politic, in teorie forta motrice si incubatorul reformelor s-a limitat la calchierea unui discurs despre reforma. Demonstrand o nefasta consecventa neafectata de ideologii, practica guvernamentala s-a limitat la prezervarea propriei puteri, prin mentinerea unui aparat birocratic central numeros si functionand inafara criteriilor de eficienta si de cost. Descentralizarea, politicile regionale si principiul subsidiaritatii raman teme dezbatute la seminarii sau obiective asumate la periferia programelor electorale. Am izbutit astfel o insolita preluare a lui spoil system, nu in practica electorala, ci in relatia centrului cu restul tarii, in sensul ca detinatorul puterii executive are asupra forurilor locale ascendentul conferit de controlul discretionar al resurselor. Reforma clasei politice pe care am crezut ca am initiat-o prin introducerea votului uninominal, original si acesta, a amplificat si mai mult confuzia in ceea ce priveste detinerea si responsabilitatea puterii. Membrii corpurilor legislative au preluat agenda consiliilor orasenesti,, iar o serie de alesi locali exercita controlul aproape feudal asupra colegiilor si chiar a ierarhiei de partid. Riscul major pe termen mediu este insa deficitul de competenta la nivel administrativ si legislativ, ilustrat de proiectele de legi votate in ultima sesiune parlamentara sau de actele guvernamentale declarate neconstitutionale. Ar fi nedrept sa plasam intreaga responsabilitate pe seama celor pe care-I alegem, cu o consecventa demna de o cauza mai buna. Elitele intelectuale cu ambitii si responsabilitati macar in planul reformei morale a societatii, n-a excelat niciodata prin apetit combative, iar tentatia compromisului i-a plasat pe multi in relatii echivoce cu detinatorii puterii politice sau ai resurselor.Mediul de afaceri, categoria cea mai interesata in principiu de promovarea unor politici de dezvoltare, continua sa fie tributar propriului background economic si educational. Promotorii virtuali ai liberei initiative au preferat un stat minimal, cu capacitate redusa de interventie in economie, dispus in schimb sa ofere oportunitati de tranzactii favorabile partenerului privat. Organizatiile patronale reclama mentinerea unui system complicat si susceptibil de abuzuri de deductibilitati, iar exponentii capitalismului romanesc si-au inceput ascensiunea cu preluarea unor active publice si continua sa intretina cu oamenii politici relatii echivoce. Activitatea de lobby nu este inca reglementata legal, iar chestiunea nu pare sa fie o prioritate. Competenta si competitivitatea nu si-a castigat dreptul de cetate nici in economia reala, unde sunt ignorate practici precum acoperirea riscului valuta sau rentabilizarea capitalurilor proprii. Majoritatea firmelor romanesti evita finantarea prin Bursa de Valori sau implementarea normelor de corporate governance. Viziunea reformista a categoriilor aflate la baza piramidei sociale care a substituit iluzoriul egalitarism din Romania comunista ridica probleme inca si mai complicate. Din punct de vedere organizational, cele patru mari confederatii sindicale au facut totul pentru perpetuarea vechii dependente de statul-providenta, pus in cauza si in Uniunea Europeana. Mai mult de 50% din populatia tarii beneficiaza sub o forma sau alta de asistenta sociala, o premisa certa a falimentului.. Retorica sindicala este suprasaturata de revendicari salariale, dar spune prea putin despre protectia la locul de munca sau despre formarea profesionala continua. Pe santiere, in mine si in combinatele noastre siderurgice, rata accidentelor de munca nu starneste interesul bravilor aparatori ai pozitiilor dintr-o grila sau alta, iar protestele sindicale au mai curand aspectul unor coregrafii de stadion. In contextul cautarii de solutii pentru eficientizarea economiei, specialisti ramasi loiali competentei si comunitatii pun in discutie caracterul parazitar al tichetelor de masa, fenomen care a creat cativa milionari dar prea putina bunastare pentru beneficiarii lor prezumati. O eventuala tentativa de limitare a abuzurilor din acest domeniu, devenit o practica si la nivel local, nici macar nu va intampina in mod necesar opozitia firmelor implicate in tiparirea lor, ci a masei de salariati hotarati sa-si ignore interesele de perspectiva.

In fata acestui tablou in culori sumbre, avem prea putine motive de optimism, dar insusi faptul ca putem pune in discutie aceste realitati este un drept pe care numai cei care nu l-au avut il pot aprecia cu adevarat. Pentru cei care cred in valoarea formativa a experientelor trecutului, poate cel mai important din invatamintele Reformei este credinta adeptilor ei, suverani si bancheri, tarani si universitari, artizani si oameni de arme, in propriile forte, in justetea cauzei lor si in temeinicia moralei asumate. Si in ton cu imagine ape care o avem despre acele vremuri, am putea translate in constiinta publica un imens autodafe si sa ardem compromisurile, temerile si frustrarile pe care le-am acumulat in prea multele decenii pierdute.

Deceniul pierdut al României: ne aşteaptă 10 ani de campanii electorale

septembrie 13th, 2009

Nu, deceniul pierdut nu sunt anii ’90 sau decada de după, ci intervalul 2010- 2020, care va fi şi mai bogat în cicluri electorale, spre disperarea celor care se mai gândesc din când în când şi la economia României.

Am auzit des de la o vreme oftaturi de exasperare ale unor prieteni, care abia aşteaptă să se termine şi cu alegerile prezidenţiale din noiembrie, ca să scăpăm odată de campania electorală continuă, începută odată cu intrarea ţării în UE. Atunci, partidele româneşti s-au convins – la început mai temător, apoi cu tot mai mult aplomb – că n-are coana Europa ce mare lucru să ne mai facă din moment ce am devenit membri. Aşa că orice preocupare pentru actul guvernării a fost lăsată deoparte şi s-a intrat în derapaj vesel pe gheaţă.

Deficitul bugetar de 1% lăsat moştenire de Năstase (fiindcă el nu ştia că o să-l lase moştenire, ci se aştepta să guverneze în continuare) a ieşit de sub control, în aşa fel încât, atunci când a lovit criza
, a trebuit să-l căutăm vreo două luni prin subsolul -3 ca să-l găsim. Numărul bugetarilor a sărit de la 1 milion
în 2004 la 1,4 milioane astăzi. Iar în 2008 s-a consfinţit falimentul practic al fondului de pensii: pentru prima oară de la înfiinţarea sa, s-a acceptat ca el să plătească în mod structural şi masiv mai mult decât va putea vreodată încasa, fiind alimentat prin subvenţii de la bugetul de stat (deci, menţinut în viaţă artificial).

Există o legătură clară între ciclul electoral care se încheie în 2009 şi aceste derapaje: spre deosebire de SUA sau alte ţări cu democraţie solidă, sistemul politic românesc a arătat că este incapabil să se adapteze unui calendar cu alegeri frecvente şi continue. Cu genul de resursă umană de care dispun în momentul de faţă, partidele noastre nu pot face simultan şi luptă electorală şi guvernare rezonabilă, optând doar pentru una din sarcini – de regulă, prima.

De asemenea, mass-media au fost supuse la presiuni imense şi au înregistrat de asemenea un regres calitativ pe parcursul acestui ciclu (din motive discutate adesea şi la care nu are rost să revenim acum). După doi-trei ani de selecţie instituţională şi individuală în care a contat mai mult expertiza în a comenta conspiraţii, încrengături de partid, non-subiecte şi a promova activ o anume agendă, revenirea la normalul anilor ne-electorali este dificilă, chiar cu cele mai bune intenţii.

Or, aici vine vestea proastă pe care vreau să v-o dau: lucrurile nu se vor îmbunătăţi, ci se vor înrăutăţi în deceniul viitor. Dacă în decada ’90 am avut trei ani ocupaţi cu alegeri, iar în decada de după aceea, patru, în intervalul 2011-2020 vom avea cinci ani electorali din cei zece, oficial. Asta pentru că nu ştiu ce deştept a venit cu ideea decalării prezidenţialelor de parlamentare, iar apoi au mai apărut şi alegerile europene, cu ciclul lor fix de cinci ani. Consecinţa este că începând din 2011 vom trăi aproximativ în ritmul: un an cu alegeri, un an fără: locale şi parlamentare în 2012, prezidenţiale şi europene în 2014 ş.a.m.d.

V-aţi prins unde e pericolul, cred: anii intermediari vor fi sacrificaţi în mod natural pe altarul populismului, contaminându-se de campaniile care îi preced şi îi succed. Pe scurt, până în 2020 nici un cabinet nu va lucra cu un orizont de timp mai lung de unu-doi ani, iar asta se va reflecta în agenda de guvernare. Principala victimă a acestei situaţii (creată inutil de reformatori nechibzuiţi ai sistemului politic în anii precedenţi) vor fi probabil programul de convergenţă şi calendarul de adoptare a Euro, măsură prevăzută iniţial pentru 2014. Guvernele ori vor avea un scrutin parlamentar în faţă, ori vor avea deasupra capului nişte alegeri prezidenţiale în urma cărora, prin diverse manevre indirecte, se poate ajunge la remanieri sau chiar schimbarea întregului cabinet.

De asemenea, nu e clar cine şi când va lua deciziile dureroase privind reforma sistemului de pensii, pentru că trendul demografic în toată regiunea noastră este neiertător. Prostiile făcute în perioade electorale au nevoie de trei-patru ani de măsuri curajoase, ulterior, pentru a fi remediate – dacă se găseşte cineva să le ia. Privind calendarul politic românesc din perioada 2010-2020, nu poţi să nu te întrebi cine ar fi acela.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Memoria şi condamnarea totalitarismului: despre comunism şi nazism (II)

septembrie 13th, 2009

În 1938, procurorul Andrei Vîşinski îşi încheia unul dintre rechizitoriile urii cu cuvintele: „Câinii turbaţi să fie împuşcaţi până la unul!”.

La fel urla procurorul nazist Roland Freisler cerând executarea celor implicaţi în complotul împotriva lui Hitler ori a fraţilor Scholl. Oricine îndrăznea să se îndoiască de omniscienţa liderului devenea automat o „viperă lubrică” (expresia lui Aleksandr Fadeiev, preşedintele Uniunii Scriitorilor sub Stalin, acea asociaţie a „inginerilor sufletului” specializaţi în laşitate, turnătorii abjecte şi ploconiri). De-kulakizarea („dezchiaburirea”) era prezentată drept deparazitarea corpului social.

Comunismul a însemnat toto dată domnia imposturii, aşa cum o demonstrează Sheila Fitzpatrick , profesoara de istorie rusă de la University of Chicago, într-o recentă carte în care examinează, între altele, personajul Ostap Bender din romanele lui Ilf şi Petrov. Nicio surpriză, aşadar, că în postcomunism unul dintre flagelurile societăţii este impostura: impostură socială, academică, morală. Foşti delatori dând lecţii celor pe care i-au turnat, foşti ofiţeri de securitate perorând despre demnitatea naţională, foşti sicofanţi ai dictaturii comentând cu aplomb situaţia politică actuală la variile televiziuni. Comunismul a însemnat domnia resentimentului. Să ne mai mirăm că întâlnim atâta ură, atâta invidie şi atâta resentiment în lumea postcomunistă?

În ceea ce priveşte cele două personalităţi care au simbolizat extremismul revoluţionar în formele sale paroxistice, merită să medităm la concluzia cărţii istoricului John Lukacs, „June 1941: Hitler and Stalin” (Yale University Press. 2006): „Cel puţin două generaţii ne separă de cei doi bărbaţi. Putem să-i privim acum pe Hitler şi Stalin drept oamenii unui secol în tranziţie. Mai mult decât atât, vieţile lor au aparţinut unei ere care a durat, mai mult sau mai puţin, din 1500 până în 2000 – aşa-zisa Epocă Modernă. În pofida diferenţelor existente între Germania şi Rusia, cei doi au personificat reacţia acestor societăţi împotriva Iluminismului, împotriva Epocii Raţiunii sau mai precis împotriva lumii civilizaţiei burgheze care atinsese apogeul dezvoltării sale în aceiaşi ani în care cei doi s-au născut”. Încleştarea mortală de după iunie 1941 dintre cei doi satrapi totalitari nu poate oculta afinităţile profunde dintre ideologiile şi practicile lor.

Roşul afişat obsesiv de propaganda nazistă nu era doar un împrumut simbolic de la comunişti. Făcea parte dintr-o recuzită mitologică pe care cele două mişcări apocaliptic-redemptive, anticreştine şi de fapt neo-păgâne, o venerau şi o împărtăşeau: cultul martirilorrevoluţionari, ideologia sângelui şi mitul sacrificiului pentru Cauza Supremă. Sunt lucruri demonstrate cu splendidă, tulburătoare erudiţie de Michael Burleigh în cartea sa „Sacred Causes”. Merită în egală măsură citită antologia lui Eugen Negrici, „Poezia unei religii politice: Patru decenii de agitaţie şi propagandă”, în special capitolele „Martirii credinţei” şi „Omul Nou”. Scrie profesorul Negrici: „Dovedind că ne cunoaşte demonii, puterea (comunista-VT) a contat pe vanitate, resentimente şi arghirofilie”.

În pofida afirmaţiilor aiuritoare ale unor nostalgici marxişti, nu a existat nicăieri o formulă democratică de comunism. De la Beijing la Praga, de la Hanoi la Bucureşti
, scopurile şi metodele au fost aceleaşi. Citiţi o istorie a comunismului în Mongolia şi veţi afla lucruri terifiante despre dictatura “Mareşalului” Cioibalsan. Citiţi o istorie a războiului civil grec şi veţi vedea cum se năştea, în teritoriile controlate de comunişti, o “democraţie populară”, adică o dictatură teroristă (cu prelungiri, inclusiv procese-spectacol şi execuţii, în exilul din Europa de Est).

Ceea ce un Alain Badiou, impenitentul apologet d’antan al khmerilor roşii, glorifică acum drept „l’hypothèse communiste” a avut de la început în codul său genetic, în ceea ce un sociolog numea matricea sa paleo-simbolică, apoteoza violenţei, dispreţul pentru lege, ostilitatea faţă de proprietatea privată şi convingerea că Istoria este de partea auto-desemnaţilor salvatori ai umanităţii. Dacă există o ipoteză, pentru unii dintre noi există şi o concluzie, plătită cu masacre, lagăre de concentrare, deportări, persecuţii: comunismul a fost un regim ilegitim şi criminal oriunde a fost pus în „operă”.

Totalitarismul a fost o agresiune împotriva spiritului, o explozie de barbarie diabolică în plină modernitate. Totalitarismul a dorit să reconstruiască, oricare ar fi preţul, natura umană. S-a dorit o re voluţie antropologică. A sacralizat politicul, a inventat falşi zei şi false religii şi a diabolizat tot ceea ce ţinea de firescul relaţiilor umane. Lucru spus cât se poate de clar de un Albert Camus, Vasili Grossman, Soljeniţîn, Primo Levi, de o Nadejda Mandelstam sau Monica Lovinescu. Până la judecata divină, e xis tă justiţia acestei lumi. Dacă nu ace ea penală, pentru că şchioapătă, măcar cea morală. Pe care o construim noi înşine.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.

Prima iubire, ca prima zăpadă

septembrie 13th, 2009

Prima iubire, ca prima zapadă

stârneşte pe gene lumină adâncă.

Atât de firavă şi neaşteptată

în paşi şi pe degete stăruie încă…

Rămâne-n ferestrele tale o clipă

ca prima zăpadă, prima iubire.

Aidoma lunii-şi strecoară comoara

n-o strânge în palmă, păstreaz-o-n privire.

Fruct otrăvit

septembrie 13th, 2009

Zilele mă ard,
Cui înfipt în meninge.
Scos din focul în care se decontează păcatele,
Hainele îmi alunecă la glezne.
Fruct otrăvit,
Mă scufund sfârâind să mă mântui
În lacul care nu mă vrea,
Mă respinge.
Deasupra apei, departe pe cer,
Frunză neagră legănându-se incert,
Corbul singuratic
Străpunge oglinda apelor făţărniciei
Şi rânjeşte sinistru.
Cruzime de fiară indiferentă.
Va aştepta.
Se va evapora apa.
Lacul va seca.
Va ajunge.

Dan David, Los Angeles, martie-22-2007.

Ascensoare

septembrie 13th, 2009

Imaginea Chiarei m-a acompaniat în ultimele luni, o simţeam vorbindu-mi în
şoaptă, mă însoţea oriunde îmi îndreptam paşii.
– De ce ai dispărut? Tocmai trebuia să se deschidă uşa, mai aveam doar cîţiva metri, erai în siguranţă, n-ai ştiut că nu te voi lăsa să te prăbuşeşti în abisul celor o sută de coloane?
– Eu nu exist… Voiam să mă apuci de sînii mei palizi, dar nu puteai să o faci, doar nu noi apucăm lucrurile… Caută- mă!

……………………………………………………………….

Marea expoziţie a ascensoarelor fusese anunţată în toate ziarele, la TV, staţiile de radio vorbeau numai de ea. CNN trimisese cîţiva corespondenţi, ONU hotărîse ca Marele Eveniment să se ţină în Israel, nimeni nu întelesese de ce, doar Israelul era boicotat cu fiecare ocazie. Chiar şi SUA se împotriviseră, dar Franţa s-a luptat cel mai mult, susţinînd că, în virtutea tradiţiei prieteniei dintre cele două guverne, Israelul trebuie apropiat de UE, care întotdeauna i-a vrut binele, iar Israelul, mai mult ca orice alt stat, are nevoie de ascensoare, măcar să se ridice de la nivelul Marii Moarte, cel mai scăzut punct de pe glob.

Ganei HaTaarucha (Grădinile Expoziţiei), se află la periferia Tel-Avivului, lîngă rîul Yarkon, de la mine ar dura doar 15 minute să ajung, dar fiind conştient de aglomeraţia de pe şosele, m-am sculat cu noaptea în cap, vrînd să ajung printre primii. Nu ştiam la ce să mă aştept, promisesem cîtorva prieteni virtuali, de pe listele româneşti, să le fac o descriere amănunţită, cu poze, să nu omit nici un detaliu, doar erau atît de preocupaţi de soarta ascensoarelor şi a celor care rămăseseră blocaţi în ele.
– Aici ar fi fost nevoie de Pierre – m-am gîndit, el descrie atît de plastic tot ce vede, dar teamă mi-e că ar fi lăsat totul aiurea, dacă întîlnea vreo negresă zîmbăreaţă. Oare Lou ar fi venit, dacă îl anunţam? Cine ştie, poate l-ar fi interesat arhitectura ascensoarelor, dar, în mod sigur, ar fi rămas între etaje, dar ce mă tot gîndesc eu la ceilalţi? Larry mi-a dat o sarcină, trebuie să o duc pînă la capăt.

La intrare – surpriză – Ana Doina îmi zîmbeşte – ştii, am profitat de ocazie să vizitez Israelul, dar rămîn la intrare, nu intru nici moartă în ascensoarele astea, sufăr de claustrofobie, mi-am luat cu mine un maldăr de cărţi, stau aici, pe o bancă, şi citesc, ce te-aştepţi să găseşti în expoziţie?

Pavilionul 39 – aici sînt toate ascensoarele… intru ameţit, forme de tot felul, culori, lumini orbitoare, era deja plin de oameni, forfoteau şi încercau ascensor după ascensor. Nu am răbdare, plec acasă, văd eu ce scriu colegilor – îmi trece ca fulgerul o idee prin cap. Nu ţine, mă prinde Sabina că nu am suficiente fotografii, şi aşa spune că nu sînt îndeajuns de activ pe lista ei, iar Rafi, care număra mereu mesajele prin aeroporturi, nu se va declara mulţumit.
fără cinci relatări, eventual trunchiate, dar să iasă un număr respectabil.
Poate iau prospecte, aşa am şi fotografii şi descrieri… Dar dacă nu indic sursa, iar mă pune Rafi la colţ. Aş mai avea o speranţă în Max 2, de cînd e moderator, parcă e mai maleabil, va trece el cu vederea…
Ascensoarele erau înşirate de-a lungul şi de-a latul enormului pavilion. Lîngă fiecare ascensor, cîte o fetiţă dulce, toată zîmbet, parcă semănau între ele şi,
totuşi, plutea ceva în aer care le făcea să fie diferite, era o diferenţă aproape imperceptibilă de vîrstă, aliniate, îmbrăcate la fel, îmbietoare.
– Intră în acest ascensor! E ascensorul naivităţii, îmi spuse prima. Dar înainte de toate, vreau să ştii ce te aşteaptă înăuntru. Orice vei face, întotdeauna va rîde cineva de tine, aici ai voie să-ţi ajuţi duşmanii, aici te vei ocupa cu lucruri inutile ţie, vei primi mulţumirile tuturor, dar vei fi umilit şi batjocorit tocmai de cei cărora ai vrut să le faci bine. Vei găsi mulţi prieteni, dar nu-ţi vor fi sinceri, te vor îmbăta cu cuvinte frumoase, iar tu vei crede, îi vei considera pe toţi cei din jurul tău oneşti, vei primi palme şi îţi va fi mereu tot mai greu. Pare neplăcut, dar acest ascensor te va însoţi toată viaţa.
Am trecut mai departe, fără să comentez, parcă observasem un surîs cinic în colţul buzelor ei, oare o mai întîlnisem vreodată?
– Ascensorul dragostei te aşteaptă – îmi spuse fata de alături. Cu el ai un mare avantaj. Intri şi ieşi rareori, dar vei simţi mereu o vibraţie şi puţină teamă.
Vei fi zăpăcit de viteza lui, nu vei şti niciodată dacă urcă sau coboară, se mişcă în toate sensurile, vei simţi totul mult mai intens, vei şi suferi, din cînd în cînd, e un ascensor foarte popular, cam fiecare îşi doreşte aşa un ascensor, mai ales că nu ştie încotro îl va duce.
– Cred că îl voi încerca, dă-mi numai timp să-mi fac o idee despe celelalte produse, i-am răspuns, dar îmi pusesem deja în cap să nu pierd ocazia, mai ales că eram atras de multitudinea culorilor ascensorului.
A ridicat din umeri indiferentă, ştia probabil că nu va rămîne cu el pînă la sfîrşitul expoziţiei.
Am trecut în revistă mai toate ascensoarele. Ascensorul milei era cam incomod, aşa mi s-a explicat. Al speranţei era deschis, fără acoperiş, fără pereţi, fără butoane. M-am oprit mai mult lîngă ascensorul tristeţii. Cam toţi îl ocoleau, se pare că îl cunoşteau de pe la alte expoziţii. Mi s-a spus că ascensorul tinereţii era greu de observat, trecea foarte repede pe lîngă noi, aşa că m-am îndreptat spre ascensorul bucuriei. Era acolo o învălmăşeală, oamenii se călăreau, voiau să intre unul cîte unul, deşi era loc pentru mai mulţi.
– Nu poţi intra oricum, mi-a spus fata. Ştii, cam toţi încearcă să-şi rezerve locuri, dar degeaba, sînt puţine clipele în care e accesibil. Şi, oricum, poţi să intri în el doar pentru cîteva minute, să simţi ceva din bucuria pe care ţi-o oferă, apoi trebuie să ieşi urgent.
Am trecut aşa, pe fugite, cam pe lîngă toate ascensoarele. Cel mai interesant mi s-a părut ascensorul ştiinţei, nu avea nici început, nici sfîrşit, puteai să stai în el cît îţi dorea sufletul, mereu descopereai un buton nou, sau o manetă ciudată.
Departe, ultimul ascensor era ascensorul morţii. L-am evitat, mi-am amintit că trecusem pe lîngă el de mai multe ori, nu voiam să îl încerc tocmai acum, mai
ales că ştiam că este punctiform şi nu mă va duce în nici o direcţie .
La ieşirea din Grădinile Expoziţiei am întîlnit-o din nou pe Ana Doina, citea, era pe aceeaşi bancă, avea şi un laptop lînga ea.
– Cum ţi s-a părut? E chiar atît de interesant pe cît te puteai aştepta?
– Nu ştiu, parcă nu mi-e nimic clar, i-am răspuns, dar am uitat să fac fotografii, acum nu mă va crede nimeni că am vizitat expoziţia, tu eşti specialistă în fotografii, nu ai cumva cîteva la tine?
– A, nu, mi-a răspuns, eu am propriul meu album, fotografiez natura, dar de ce te preocupi? Du-te înapoi şi fotografiază, dacă vrei le trimitem de la mine, sînt legată permanent de internet.
– Bine, dar Pavilionul 39 e departe, am atîta de mers, în sfîrşit, dacă nu am încotro…
– Pavilionul 39?! – se miră Ana Doina. Pavilionul 39 a fost demolat de mult, acolo se construieşte un restaurant chinezesc. Nu ai văzut nici un ascensor, ce-i cu tine? Ce vei povesti colegilor? Unde te-ai plimbat, puşlama? Larry aşteaptă de mult să termini povestea ascensorului, uite, e on-line acum, e pe Yahoo Messenger, teamă mi-e că te dă afară de pe listă, şi e şi moderator pe lista Sabinei, va afla toata lumea, şi aşa ţi-ai cam pierdut credibilitatea, ai promis atîtea povestiri şi n-ai început decît cîteva, altele le-ai lăsat la mijloc. Ce să mă fac cu tine?
Am simţit că mă enervez, ce-i veni, niciodată nu m-a iritat Ana Doina, cu ce drept îmi vorbeşte aşa, tocmai ea, care n-a intrat în ascensoare, păi e comod să citeşti la intrare.
– Lasă-mă să vorbesc cu Larry, i-am smuls eu jucăria din mînă.
– Larry, uite, am fost acum la expoziţia de ascensoare, dar se pare că n-am nimerit la locul potrivit, am văzut ascensoare într-un pavilion care nu exista,
ce fac acum, trebuie să-ţi trimit sfîrşitul ascensorului.
– Sigur, Vlad, ştiam de la început că ascensorul nu este unde îl cauţi tu, puteai să-l vezi direct din Kiriat Ono, ce mare lucru era să-l vizualizezi?
– Bine, dar Chiara? Unde a dispărut Chiara, speram ca măcar eu să o găsesc, mi-a trimis şi mesaje fără adresa expeditorului.
– Chiara nu a existat niciodată. Ai crezut ce ţi-au povestit alţii despre ea.
Aşa cum ai crezut povestea lucrurilor neapucate de noi, între cele o sută de coloane inexistente.
M-am uitat cu uimire în ochii Anei Doina. Şi-a coborît privirea pe carte, continua să citească un eseu. Părea absorbită de ceea ce citea. Am plecat fără să o deranjez. Cînd m-am apropiat de maşină, am auzit parcă o şoaptă, era chiar vocea ei: – Chiar ai crezut în toată această lume virtuală, în ascensoare, în existenţa Chiarei, în toate cuvintele care îţi apăreau pe ecran?

Am aprins maşina, demarînd spre Kiriat Ono. Ajungînd la centrul comercial al orăşelului, am intrat în ascensor. Cumpărătorul de ziare tocmai ieşea din el.
M-a privit ironic şi a dispărut. Am intrat în ascensorul plin de oglinzi, m-am suit la primul etaj, evitînd să mă uit la ele. M-am aşezat la bar, acolo unde îmi beau cafeaua zilnic.
– Un espresso scurt, te rog.
– Imediat, mi-a răspuns Chiara, te aşteptam.

Vlad Solomon – Kiriat Ono – 2007 (C)

nu mai spun niciodată

septembrie 13th, 2009

… niciodată să nu respiri adânc
prin existenţa unui mâine
dintr-o vază albă şi o floare roşie
aşezate pe o masă încheiată
cu dulceaţă de trandafiri
bate vântul şi închide fereastra
se sparge vaza
peste degetele înţepate de fiecare spin
ce-şi ţineau o unică tulpină
în dreptul inimii
cioburi
iar spre lumina ochilor plecaţi
soseşte braţul de pelin
orbiţi de furtuna dintr-o vază
un singur lucru mi-a lăsat
bastonul alb de lângă masă
şi niciodată să nu spun
… niciodată

OCHI DE DOR

septembrie 13th, 2009

sughit. s-ar putea să fie de la covrig. sau se gândeşte cineva la mine… cineva îmbrăcat în trening. aş vrea să discut cu el despre diferenţele dintre noi, pentru că ştiu că ne vor face viaţa amară, dar el a descoperit mireasma lumii noastre… şi m-a invitat prin tunelul unui baton de scorţişoară! altă viaţă de vis. în care vrea să mă închid. să stau cuminte şi să respir…
îmi va înţelege cineva viaţa? va bănui cât de greu mi-a fost să-i explic mereu sufletului… că moartea este, de fapt, viaţa mea? visul a fost inventat, ca să uiţi numărul zilelor decedate, nopţilor strivite! ochii mei au fost inventaţi, ca şi ochii lui Nichita Stănescu… ei vorbesc despre acelaşi lucru, în aceiaşi limbă! dor… dor de femeie, dor de bărbat… atâta dor, care îţi inundă fiinţa, atâta sânge de dor, care îţi schimbă numele… în poet!

14 martie 2009, 12:30

Ce facem cu mistreţii

septembrie 13th, 2009

Sunt câteva săptămâni abia, de când am văzut pe Discovery Channel un film din care am reţinut o secvenţă cu totul ieşită din comun. Încă mă gândesc la ea şi o tot revăd în memorie.

Dacă nu aţi văzut filmul respectiv, nu pot decât să vă rog să vă imaginaţi următoarea poveste: un bărbat şi o femeie pleacă pentru o scurtă excursie în pădurea tropicală amazoniană dar uită harta acasa şi o refac inexact din amintiri. Astfel începe un coşmar la capătul căruia, după şase zile, sunt salvaţi cu totul întâmplător de un luntraş, în amurgul zilei sortite sinuciderii, cei doi nemaisuportând chinul muşcăturilor de insecte, al setei şi al foamei.

În cursul acestui calvar se petrece şi scena halucinantă care m-a impresionat şi pe care v-o supun evaluării şi meditaţiei în editorialul de săptămâna aceasta. Este vorba de întâlnirea bruscă a celor doi rătăciţi cu o turmă de mistreţi.

Momentul este redat cu multă veridicitate de echipa de realizatori ai canalului Discovery. Este subliniată surprinderea, atăt a oamenilor cât şi a animalelor. Momentul de tensiune şi de suspans al aşteptării, creat de situaţia nouă, şi pentru un grup de fiinţe, şi pentru celălalt. Apoi, naratorul, bărbatul, explică: „Mi-am dat seama că dacă nu acţionăm înaintea lor, vor ajunge repede la concluzia că suntem vulnerabili, ne vor ataca, doborî la pământ şi mânca de vii. Am deschis briceagul, singura armă pe care o aveam la îndemână, i-am cerut prietenei mele să mă urmeze orice-ar fi şi ne-am repezit către turma de mistreţi, urlând cât ne ţineau puterile. În acel moment, animalele s-au speriat şi au fugit. Dacă le-ar fi dat prin cap să ne confrunte direct, n-am fi avut nici o şansă”.

Ei bine, de când am văzut acea secvenţă, nu-mi iese din cap faptul că am evaluat cam de multe ori greşit în viaţă „mistreţii” cu care m-am întâlnit. Cel mai adesea de pe poziţiile unui iubitor de natură, alteori cu sentimentul că sunt protejat de superioritatea inteligenţei mele, mai întotdeauna cu gândul că aparţinem unor specii diferite şi fiecare specie îşi va vedea de treabă în continuare, armonios, în lumea ei. Vreau să spun, dacă mi-ar fi fost frică de „mistreţi” şi i-aş fi evitat, lăsând admirarea naturii pe seama celor înarmaţi ori respectând forţa distructivă în numele unui comportament complet străin de raţiunea umanistă, aş fi fost probabil mai câştigat!

Dar iată-mă azi editând această publicaţie electronică alături de Petru, Dan, Ovidiu, Andrea, Florin, Vlad, Anton, Liviu, Marina, Gabriel, Cornelia şi mulţi alţii, într-un mediu care din multe puncte de vedere seamănă cu o junglă – cu frumuseţile şi pericolele ei iminente. Construim împreună încredere, sinceritate, o viziune despre o lume aflată cât mai la adăpost de „mistreţi”. Dar nu ne facem iluzii că nu ne putem întâlni cu ei în orice moment. Mistreţii apar adesea purtând pseudonime care ne-ar putea face să credem că sunt „oameni”, ne dictează tot felul de condiţii ca şi când ar fi devenit stăpânii noştri peste noapte, ne caracterizează în fel şi chip ori, în numele libertăţii de expresie sau al corectitudinii politice (un concept care are cu totul alte semnificaţii într-un creier de mistreţ faţă de un creier de om) ne somează să le publicăm infamiile. Pentru acest tip de vizitatori nedoriţi, revista ACUM are nu un briceag ci un adevărat bisturiu, materializat în tasta „Delete”, care se apasă fără cea mai mică reţinere.

Uneori, totuşi, mai realizăm şi câte un mic documentar ca şi articolul acesta care sper să vă fi stimulat memoria, imaginaţia şi curajul de a-i speria din timp pe cei care nu ştiu de fapt decât să încerce să vă calce în picioare şi să vă mănânce de vii. Da, cheia succesului în această încercare de a vă apăra sunt aceste două cuvinte: DIN TIMP.

In Memoriam 11 Septembrie 2001

septembrie 10th, 2009

Andrea Ghiţă (Cluj, Romania)
Atunci am auzit prima oară de Bin Laden
11 septembrie 2001 a fost o zi de început de toamnă ca mierea, cu un cer albastru şi uşor pâclos, o zi care a început atât de frumos…Am fost în deplasare la Dej pentru filmări la un reportaj despre sionişti. Acolo l-am cunoscut pe Emil Nasch (fie-i memoria binecuvântată) un bătrân simpatic şi volubil care mi-a povestit despre ziua de 27 noiembrie 1947, ziua în care ONU adopta rezoluţia pentru înfiinţarea statului Israel. Atunci puţinii evrei dejeni, supravieţuitori ai Holocaustului, împreună cu concitadini români şi maghiari s-au adunat în Sala Mare a Primăriei şi au ţinut un miting de solidaritate. Pe clădire a fost arborat un drapel alb-albastru confecţionat ad-hoc şi s-a cântat Hatikva (imnul Israelului). După cum spunea Emil Nasch “Cântam cu fruntea sus, fără stea galbenă, fără stigmatizare, mândri că suntem evrei!”.
Am sosit acasă pe la ora 16.00 şi m-am dus în bucătărie să gătesc ceva pentru cină. Am pornit radioul pe România Actualităţi. Îmi place să ascult radioul în surdină, atunci când trebăluiesc prin bucătărie, prezenţa lui discretă conectându-mă la cursul evenimentelor fără a-mi pretinde să urmăresc imagini. Deci, ascultam sunetul din fundal, însă la un moment dat am ciulit urechile la o informaţie despre un avion care a lovit unul dintre Turnurile Gemene din New York… Am crezut că e teatru radiofonic, dar era ora radiojurnalului, aşa că am intrat în sufragerie şi am dat drumul la televizor…Imaginile difuzate pe toate posturile erau halucinante: unul dintre Turnuri fumega, iar celălalt a fost izbit de un alt avion. Totul părea o secvenţă dintr-un film de groază, dintr-un sinistru joc pe calculator… Mintea mea refuza să accepte realitatea celor văzute. Între timp a sosit fiul meu de la şcoală (era deja profesor) şi mi-a spus “Mamă, Turnurile Gemene se vor prăbuşi!”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Am asistat încremenită la prăbuşirea turnurilor şi mă gândeam îngrozită la oamenii de sub dărâmături, la cei care se aruncaseră pe ferestre, la familiile care ştiau că ai lor erau în cele două clădiri, la pompieri, la reporterii şi cameramanii care transmiteau în direct tragedia. Am vorbit la telefon cu mama şi cu soţul meu, le-am relatat precipitat ce se petrecea, am încercat să-mi sun rudele din Brooklyn, dar liniile erau ocupate…Am aflat cu groază despre soarta pasagerilor din cel de al treilea avion care şi-a ratat ţinta. Apoi am stat ţintuită de televizor, până în zori, ascultând tot felul de comentarii. Atunci am auzit prima oară de Bin Laden, despre care se bănuia a fi la originea acţiunii…M-am gândit la legendarele servicii secrete americane, constatând stupefiată că au fost depăşite de situaţie. Încercam să conştientizez absenţa Turnurilor Gemene pe care le văzusem cu câţiva ani în urmă la New York. Trecusem cu maşina pe artera din apropierea lor şi le admirasem siluetele zvelte profilate pe cer. Brusc mi-am dat seama că se terminase o epocă: A LINIŞTII ŞI ÎNCREDERII ÎN SEMENI. Teama şi descumpănirea se insinua ca o negură. Cred că începând din 11 septembrie 2001, oricare dintre noi, oriunde ne-am afla, ne putem aştepta la acte teroriste şi mă tem că până acum nu s-a găsit metoda sigură de a le preveni. Poate de acum încolo…

Ştefan Niculescu-Maier (Washington, D.C.)
Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi
Pe 11 septembrie 2001 eram acasa, cu o teribila sciatica, si chiar ma uitam la televizor, in lipsa de altceva mai bun de facut (cei care au avut vreodata sciatica inteleg ce vreau sa spun), in momentul in care principalele posturi de televiziune au inceput transmisia in direct din New
York. Astfel, am avut nefericita ocazie sa vad in direct toul, incepand cu impactul celui de-al doilea avion in World Trade Center.
Am stiut ca vad pe viu cum se schimba istoria lumii si ca nimic nu va mai fi dupa acea zi asa cum a fost. Daca mai era nevoie, a devenit clar si pentru mine ca regulile razboaielor se schimba radical, ca America va intra intr-o prelungita perioada de declin, ca se vor deschide noi fronturi militare (am si scris a doua sau a treia zi, anticipand cu destul de multa precizie ceea ce a urmat).

M-a complesit un imens sentiment de neputinta in acele momente, ca in fata unui cataclism natural de proportii uriase, in fata caruia nu ai ce face, de care nu te poti ascunde.

Daca totusi este ceva specific Americii, este puterea de a renaste de fiecare data, de a se corecta, de a invata din napaste si din greseli si de a merge mai departe. Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi – si nu pot intelege logica unor indivizi care colporteaza inca teorii ale conspiratiei in jurul ei – dar sper ca acea crima odioasa va ramane un element singular in istoria omenirii iar Statele Unite si alte tari vizate de terorism au invatat bine lectia si stiu sa se apere.

Florin Predescu (Boca Raton, Florida)
Stiam ca NY nu va mai fi la fel!
Pe 11 septembrie 2001 ma aflam in Boca Raton, Florida. Tocmai deschisesem restaurantul ca sef de tura (Morning Manager) la ora 08 00 AM. Primii clienti si deasupra barului cel putin opt televizoare.

Revad imaginile transmise in direct, vizita intrerupta a presedintelui Bush intr-o scoala, comentariile si groaza, panica, tacerea suprapusa peste socul clientelei din restaurant. O liniste sinistra, reactia unor gesturi involuntare din partea tuturor : „Cum de s-a putut intampla ?”

Clientela nu-si dezlipea ochii de pe ecranele televizoarelor. Am telefonat-o pe Angela, prietena si fost colega de scoala din Sibiu ce lucreaza intr-o banca elvetiana din Manhattan. Mi-a zis ca ea e ok, insa New York-ul e acoperit de praful-cenusa turnurilor naruite. Plangea.

Nu cu mult inainte de tragedie fusesem in Manhattan. Simteam cum sufletul meu este amputat de imaginea emblema majestatii sale New York-ul, poarta a intrarii inspre libertate, muzica lui Frank Sinatra, Lisa Minelli, Neil Diamond sa.

Stiam ca NY nu va mai fi la fel! In NY se merge intr-un anume fel, se vorbeste intr-un anume fel, se mananca intr-un anume fel!

Nothing is like NY! Am vazut orase ca Paris, Munchen, Amsterdam, Singapore, Barcelona, Copenhaga si alte orase mari, insa nu au nimic din spectacolul strazii newyorkeze.

Ca un baiat crescut pe maidane si nu in locuri de mare rafinament si lux am invatat limba si civilizatia strazii mai bine ca nimeni altul.

Va voi povesti un episod intamplat in NY. Langa Gare Central in fata toaletei un portorican din Bronx imi zice HOLA! Eu ii raspund QUE PASA, CUNADO? Tipul da mana si imi arata o sticla minunata de Tequila. Ne asezam undeva prin spatele statiei de autobuze (greyhound, metro sa) si tragem cate o dusca din Tequila, pe rand ca in Ardeal in vremea soldatiei. Ne-am imprietenit si faptul ca vorbesc spaniola ne-a legat si mai mult. Imi dadea o senzatie de libertate totala bautul din brown bag.

Desigur multi ma vor mustrului pentru acest pacat, dar vorba unui poet mare TS ELIOT: „am pacatuit, dar nu stiu in ce loc”. Eu as zice ca in NY mi-a facut placere sa degust orasul in plinatatea strazii.

Eram convins ca dupa aceasta tragedie, viata din NY va insemna o revizuire a serviciului de politie si de securitate. Oamenii nu vor mai fi la fel de degajati si vor trai un sentiment al neincrederii.

Revenind la ziua din restaurantul Rascal House, eminamente local evreiesc am citit o mare ingandurare, framantare pe fetele clientilor. Mai mult decat ceilalti americani, „evreii mei” asa cum obsinuiam eu sa spun, stiau mai mult decat oricine ce inseamna o atare catastrofa. Am tacut si eu, am plecat spre casa intristat, inciudat, revoltat ca tocmai Americii i se poate intampla sa fie atacata miseleste. Mi-am spus ca acesta ar fi inceputul unei ere dificile. In acelasi timp am avut direct via telefon un interviu cu ziarul local din Sibiu TRIBUNA. Se pare ca a fost printre primele interviuri legate de 9/11 din presa scrisa din Romania, in acea vreme (sept 2001). Interviul a fost preluat si de catre Romanialibera din Buc. Din pacate interviul nu-l am aici in SUA, se afla la Sibiu in copie xerox.

Mariana Gott-Schmilovici (Haifa, Israel)
Oare invatam ceva din istorie?

11 septembrie 2001, o mica cafenea langa Universitatea din Haifa, ora 4 dupa-amiaza, cred… Intalnire la o cafea cu Eti, „organizational” psiholog, angajata (printre altele) pentru a ma convinge sa nu demisionez, dupa mica furtuna cu tunete si fulgere pe care am starnit-o la Universitate. Caci o lunga vara fierbinte a fost cea a lui 2001, fac o paranteza…

Sfarsitul lui august, in mod special. Si nu numai din cauza caldurii – obisnuite, aici, in Israel – ci a evenimentelor personale. Baiatul celor mai buni prieteni ai nostri a murit in timpul prestarii serviciului militar. 19 ani, a fost gasit impuscat in camera sa, li s-a spus parintilor ca e sinucidere, nu accident. Soc. Dupa ce plecase dimineata de acasa, bine-dispus si sanatos, dupa-amiaza parintii au primit groaznica veste. Seara de seara, nopti, am fost impreuna cu ei. Si a doua zi, zi de zi, la servici. Unde programatori nu de cel mai inalt profesionalism au facut gafe ce au necesitat ore si ore de munca, unde diferiti sefi si sefuleti voiau doar sa-si apere pielea fara a-si asuma responsabilitati si unde „prea-plinul” meu s-a revarsat, iscand acea furtuna…

11 septembrie 2001, inchid paranteza. Telefonul mobil al lui Eti suna, tulburand conversatia. Zambeste, „fiica mea de la New-York, scuze, trebuie sa raspund” si vad zambetul ei disparand incet-incet, fata alungindu-se, paliditatea si expresia ei ma sperie. Ce e, s-a intamplat ceva cu fata ta? Nu, spune in soapta, slava Domnului, nu, dar un avion a intrat intr-unul din Turnurile Gemene, se pare ca e atac terorist. Platim, iesim preocupate, deodata situatia delicata de la Universitate nu mai este atat de importanta, fiecare pleaca in drumul ei si ajunsa acasa nu ma mai dezlipesc de televizor… Iata fumul, iata si alt avion si al doilea turn, iata in fata ochilor mei, pe micul ecran, pe viu, ce umor negru, pe viu, cum se prabusesc, la propriu, simbolurile lumii libere ! Fotografia cu turnul Eiffel, Big Ben si Turnurile Gemene, fotomontaj al unei agentii turistice, pe care o pastram de ani de zile, e inutila acum. Al treilea simbol nu-l voi mai vedea niciodata, la propriu…

Cea mai ingrozitoare scena pentru mine, fara a analiza prea mult in acele momente, a fost sa vad oameni fugind ingroziti, in spatele lor turnurile prabusindu-se in tombe de fum si alti si alti oameni sarind in gol… scena dintr-un film stiintifico-fantastic. Realitatea intrece orice imaginatie. Am vazut totusi, la propriu, locul unde era World Trade Center, cativa ani mai tarziu, cu ocazia primei mele vizite la New-York. Impresionant. Incredibil. Alta linie a orizontului se vede din Brooklyn. Alta istorie s-a nascut si se formeaza. 9/11, cum spun prietenii mei americani, a fost un punct de rascruce. Aceiasi prieteni, care si in 2001 cand am reusit sa luam legatura cu ei, si in 2005 cand i-am vizitat, si in 2008, la urmatoarea vizita la New-York, au refuzat sa vorbeasca despre ‘asta’. Trauma. Au specificat doar ca de-abia din acea clipa din 11 septembrie 2001, au inceput intr-adevar sa inteleaga ce inseamna terorismul, nu doar teoretic. Nu doar lozinci si condamnarea, politically-correct, de la distanta, a sinucigasilor ce iau cu ei zeci si sute de vieti de cetateni nevinovati.

Oare invatam ceva din istorie? Macar din cea care se desfasoara sub ochii nostri?

Petru Clej (Londra, Marea Britanie)
11 septembrie 2001 – prima zi a mileniului trei

Pe data de 11 septembrie 2001 nu m-am umplut de glorie ca jurnalist. Tocmai în acea zi însorită de sfârșit de vară/început de toamnă mi-am găsit să mă învoiesc de la BBC, unde lucram ca redactor șef al redacției române la Londra.

Am plecat pe la 1.50 PM, tocmai când pe ușă intra asistenta de redacție Laura care-și începea schimbul la 2, spunând “Am auzit că s-a întâmplat ceva cu unul din turnurile gemene”. Era turnul de nord care fusese zibit de un avion la 1.47 dar deocamdată nu se cunoșteau amănunte.

Motivul pentru care mă învoisem pe trei ore era un job de consulting în post-producție pentru o televiziune japoneză care realiza un documentar despre “Cimitirul vesel” de la Săpânța. Cu această ocazie, mi-am confirmat suspiciunea că cimitirul respectiv este un kitsch infect, iar “artistul popular” Dumitru Pop care pictează crucile un gogoman care scoate numai platitudini pe gură.

Îmi aduc aminte cum eram chemați periodic din camera de montaj în camera vecină de cineva care ne anunța: “Un avion a izbit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Nord”…

Am terminat treaba cu juranlista japoneză și m-am întors la BBC pe la 5, reluându-mi activitatea, care, vă imaginați, era extrem de febrilă. Ani în șir (vreo patru) am păstrat tăcerea despre motivul învoirii mele, fapt care a atras glume printre colegi: “Petru a fost implicat în conspirație.” Am păstrat tăcerea pentru că era destul de jenant, pentru că pusesem interesul personal (să câștig niște bani în plus) față de interesul BBC, care avea nevoie de mine într-un moment important.

Cert este că de atunci, viața mea de jurnalist și de cetățean s-a schimbat pentru totdeauna. Aproape tot ceea a urmat a fost influențat de evenimentele petrecute în acea zi.

A fost ziua în care s-au risipit iluziile născute în 1989 la căderea comunismului cu privire la “Sfârșitul istoriei”. A fost ziua în care pesimismul lui Huntington a învins optimismul lui Fukuyama. A fost ultima zi a secolului XX și prima zi a secolului XXI, prima zi a mileniului trei.

Anton Constantnescu (Statele Unite)
Am calatorit cu linia de pe care a fost deturnat unul dintre avioane

Cu cativa ani inainte de eveniment, cand lucram in Newark dar locuiam in New York, mergeam in fiecare zi prin WTC ca sa iau trenul de Newark, asa ca ii cunoasteam toate colturile. Numai cand aveam
musafiri urcam cu ei si la nivelul maxim, sa admiram peisajul..

Am intalnit mai multi romani care lucrau acolo si despre care nu mai stiu nimic. Majoritatea „puneau tara la cale” fara sa aiba habar de nimic, dar isi dadeau niste ifose teribile. Parerile majoritare erau derivate din ideologia legionara, dar cu unele variatii (mai putina agresivitate in ele).

Cu doua saptamani inainte de incident, in august 2001 am fost la un congres de chimie care a avut loc in Chicago. Am ramas uluit de nivelul de laxitate al lucrurilor! De fapt venind cu o ora inainte de
plecarea avionului pe care urma sa-l iau, functionara mi-a spus: „de ce sa nu-l iei pe acesta care pleaca in 8 minute? Ai destul timp.” Am urcat in avion simtindu-ma ca si cand as fi luat tramvaiul in Bucuresti.
La care eu am rationat: a zbura cu avionul a ajuns acum echivalent cu a lua metroul!

Dar nu m-am simtit bine vazand acest „progres”! Am rasuflat usurat cand am sosit „acasa”. De fapt niciodata nu mi-au placut calatoriile cu avionul. Am calatorit de foarte multe ori cu avionul in toata America si mai mult. A fost o ocazie de a cunoaste lumea sub alte aspecte decat in viata curenta. Unele intamplari de care am avut parte au fost chiar notabile! De neimaginat in viata curenta!

De exemplu, odata am calatorit langa o tanara apartinand religiei „santeria”. Am intrat in vorba cu ea (mai precis ea a intrat in vorba cu mine), dar a trebuit sa-i atrag atentia sa nu-si mai infiga unghiile in mana mea cand simuleaza ca ii este frica de zbor.
Suferinta si sacrificiul animalelor sunt preceptele lor de baza.

Mi s-a parut incredibil!

Si totusi am trait si intamplari mai picante.
Fiind de obicei singur in zborurile mele, am fost plasat de obicei ca umplutura pe locurile laterale, pe randurile de trei persoane. Odata am calatorit langa o pereche saudita (asa cred), barbatul aratand infiorator in tinuta sa traditionala musulmana, iar femeia avand
cearsaful negru pe cap. La un moment dat barbatul fioros, care evident se asezase intre mine si nevasta lui (prima, a doua, a treia sau a patra…intrebare fara raspuns!) s-a ridicat sa mearga la WC. In acel
moment ochii de vultur ai femeii cu iasmac in cap au prins ocazia…iar mana ei s-a plasat cu violenta intre picioarele mele! Abia m-am abtinut sa nu tzip!

Nu mi-a venit sa cred, in primul rand ca femeile musulmane sunt atat de deprivate de sex incat sa-si incerce norocul…fie si cu mine, fie si in avion! De fiecare data ma gandeam ca o anumita supraveghere a
lucrurilor care se petrec in avion ar fi necesara. Ca lumea este destul de nebuna, daca este lasata la voia ei! Jur ca incidentele prezentate sunt adevarate, nu inventate!

Si iata ca pe 11 Septembrie 2001 deschid ca de obicei televizorul de dimineata; eram in San Mateo – San Francisco – si vad prezentate cele doua turnuri de la WTC. Apoi revad faza in care un avion a intrat in
primul turn. Din acel moment nu m-am miscat de langa televizor si nu am mai plecat la companie, in Palo Alto, unde lucram.

Mi s-a parut fascinant si in acelasi timp jalnic. Nu am avut nici o indoiala despre cine este in spatele acestei actiuni, dar ulterior am ramas cu gura cascata cand doamna Condoleeza Rice, secretar de stat in
guvernul Bush, a declarat: „Cine si-ar fi putut imagina asa ceva?”, cand raspunsul corect la aceasta intrebare ar fi fost: „Chiar functia dumitale era sa-ti imaginezi asa ceva”! O doamna eleganta, de buna calitate, ajunsa pe un post in care ar fi trebuit sa-si imagineze cum sa apere SUA! Ce nepotrivire!

La televiziunea americana se prezinta de multe ori emisiuni de prevenire a lumii asupra modului cum se poate apara de hoti, de talhari si de alti raufacatori. Aceste emisiuni au ca eroi principali fosti criminali, care s-au dat pe brazda si acum sunt de partea legii
(…) Lor le face chiar placere sa arate stilul lor de „lucru”. M-am gandit mereu: oare din ce motiv nu consulta FBI-ul fosti fundamentalisti islamici, ca sa previna lumea la ce sa se astepte? Ca doar exista si asa ceva!

Cristina Dobrin (Toronto, Canada)
Mi-am imbratisat copiii si am plans

Ma intorsesem la birou dupa o scurta vacanta de o saptamana, timp in care ma pregatisem pentru un examen de finante (studiind in jur de noua ore pe zi). Sustinusem examenul cu o zi inainte si acum ma simteam eliberata de o mare povara. Anticipam cu nerabdare zilele viitoare ; plimbari, carti care ma asteptau…relaxare.

Era o zi frumoasa de sfarsit de vara in Toronto…cerul albastru…soarele prietenos…

Sediul companiei unde lucram se afla intr-o cladire cu 14 etaje; fiecare etaj contine birouri, dar mai ales «cubicles» ; in jur de o mie de angajati in total.
Abia incepuse ziua de lucru cand…forfota, telefoane sunand, radiouri date la maximum. Socrii mei se aflau in vizita la noi. Primesc un telefon de acasa; soacra mea agitata, speriata…nu inteleg mai nimic, in afara cuvintelor «deschide radioul…New York…zgarie nori…avion…explozie».

Intre timp colegii se adunasera in jurul meu; uitasem de aparatul de radio care se afla pe biroul meu, dar nu era inca deschis.

O apasare pe buton si…Dumnezeule…ce auzim ? Nu se poate! Nu intelegeam ce se intampla ! Totul se derula in creierul meu cu repeziciune. Franturi de imagini, descrierile auzite la radio care luau contur in mintea mea, voci agitate, speriate, colegii care ascultau…tremurul fiecaruia…energia care se degaja si ne unea…
Se asternuse tacere…cuvintele erau de prisos…intrebari nerostite pluteau in aer.

Ma gandeam la familia mea; erau cu totii in siguranta; atunci, acolo. Dar maine? Nu ma gandisem niciodata la posibilitatea unui atac terorist , desi auzeam, citeam despre ceea ce se intampla in lumea larga. Ma simteam insa in siguranta in Toronto. Pana in acea zi.

Nu stiu cum s-a scurs ziua de lucru. Nu are nici o importanta. Tot ce imi amintesc este nerabdarea cu care asteptam sa ajung acasa, la ai mei.
Mi-am imbratisat copiii si am plans mult…Dragii de ei nu stiau ce se intampla si poate a fost mai bine asa. Nu simteam nevoia sa vorbesc cu nimeni si despre nimic.

Era atata durere si tristete in lume !

Si daca personal am invatat ceva din aceasta tragedie este dragostea de viata. Viata aceasta care ne-a fost daruita si care depinde in mare masura de noi cum o traim, daca ne bucuram de fiecare clipa, daca «atingem» prin noi insine vietile celor din jurul nostru.

(Nota Redatiei: Asteptam in ecouri si alte impresii din acea zi. Le vom publica prompt!)

Reteta de papanasi

septembrie 10th, 2009

La rugamintea Andreei am ales o reteta de papanasi usor de preparat si mai ales foarte sanatoasa. Papanasii se pregatesc prin fierbere in apa si nu prajiti in ulei.

Ingrediente:
Pentru 10 portii:
1 kg branza proaspata de vaci,
10 linguri de gris,
5 oua,
100 g zahar,
coaja rasa de lămaie,
coaja rasa de portocala,
1 lingura de faina
vanilie
1 lingurita de sare
praf de cuisoare
apa de trandafiri

Metoda de preparare:

Se dispun: branza,grisul, faina, ouale, vanilia, sarea coaja de lamaie si portocala, scortisoara intr-un castron si se amesteca bine pana cand amestecul prinde consistenta unui aluat de galuste. Cu o lingura de inghetata se pun in apa clocotita amestecata cu sare si cativa stropi de apa de trandafiri, unul cate unul, papanasii. Se lasa 6-10 minute ca apoi sa fie scosi si trecuti prin pesmetul amestecat cu putin praf de cuisoare si se servesc fiebinti.
Adaugati dupa gust smantana, dulceata si zahar pudra.
Dulceata, smantana pot fi inlocuite cu ciocolata topita si cu putina frisca (crème Chantilly).
(N.R. Repostat pentru a aplica corectura sugerata prin ecouri)

Mecanismele urii şi degradarea spaţiului public: Dorin Tudoran și-a închis blogul

septembrie 9th, 2009

Poate pentru că fac exerciţii de autocontrol şi eliminarea trăirilor negative de vreo trei decenii încoace, îmi vine foarte greu să înţeleg exploziile de ură ce colorează intens viaţa publică – dacă nu cumva şi pe cea privată! – din, pe vremuri, blînda noastră ţărişoară, că doar vulgata grăieşte că „românul e bun şi blînd”. Mai ales cînd revin acasă după un interval de timp oarecare petrecut prin alte părţi – şi nu ştiu cum naiba dar, de la Est la Vest şi de Nord la Sud, toate mi se par mai liniştite, mai relaxate, mai normale! –, mă simt blocat mental, perplexat de schimburile de replici dintre politruci, cele mai violente fiind cele dintre aliaţi, nu dintre adversari, de limbajul tot mai „colorat” al analiştilor şi comentatorilor, de revărsarea de injurii, imprecaţii şi cuvinte „crude” din subsolurile articolelor din ediţiile electronice ale ziarelor, de pe diverse forumuri şi felurite bloguri. Pare să se fi declanşat un fel de competiţie pentru stabilirea întîietăţii în ce priveşte cantitatea maximă de dejecţii pe mesaj, pe secundă, pe număr de intervenţii. Nu sînt un pudibond, în discuţiile private, mai las şi eu să-mi scape cîte-o vorbă crudă, iar în scrierile mele literare s-a întîmplat să utilizez şi cuvinte pe care DEX-ul le trece pudic sub tăcere, dar nici chiar aşa! S-a ajuns la o asemenea degradare a spaţiului dezbaterii publice că ţi se face părul măciucă şi inima cît puricele. Nu ştiu dacă mai rău se poate, dar optimistul din mine se sparie ca da! Din acest motiv, încet-încet, am şi renunţat să mai intervin în asemenea spaţii „de dezbatere”, unde am intrat mereu în nume propriu, detestînd profund anonimatul sub care îşi exhibă unii asemenea fapte de vitejie, şi păstrînd întotdeauna un limbaj civilizat, măsurat, oricît de dure ar fi fost afirmaţiile mele, cu gîndul că o asemenea conduită ar putea avea un efect pedagogic. N-a avut, nici nu poate să aibă, cîteva paie nu pot opri un rîu umflat la vreme de inundaţii! Şi la ce deversări am avut prilejul să asist, indiferent că va fi fost vorba de un ilustru anonim, de un poet complexat dar cu egoul mărit, de un „analist sau canalist” nătîng sau de un politruc cu mai multă fiere decît minte în organismu-i adesea supraponderal.

Dar să nu vorbesc în general, pentru că un studiu de caz ar putea uşura ilustrarea fenomenului şi, într-un ceas fast, ne-ar putea conduce spre înţelegerea mecanismelor urii. Acum vreo două luni, dl. Dorin Tudoran, cunoscutul poet, disident şi jurnalist trăitor în Statele Unite, renunţînd să mai ţină vreo rubrică în presa din ţară, şi-a deschis un blog. A făcut imprudenţa să-l anunţe ca fiind unul nemoderat şi, aşa cum îi şade bine şi cum procedează întotdeauna, spre onoarea D-Sale, s-a ţinut de cuvînt. Din păcate, oamenii sînt incapabili înţeleagă ce înseamnă să ai şansa utilizării unui spaţiu al deplinei libertăţi de exprimare. Ei uită repede că libertatea nu este lipsită de responsabilităţi, că este totuşi o valoare auto-normată şi, mai ales sub adăpostul anonimatului, a început descărcarea de dejecţii aidoma tuturor asemenea spaţii de expresie nemoderate. S-a petrecut asta în ciuda faptului că postările D-lui Tudoran au fost mereu interesante, centrate pe chestiuni culturale şi/sau politice sau civice cu adevărat importante şi, oricît de dure sau critice i-ar fi fost opiniile, acestea au fost mereu exprimate pe tonul unei impecabile civilităţi. Interesant este că, după patru-cinci postări, ceea ce dispărea din discuţie era tocmai tema supusă dezbaterii! În schimb, începea răfuiala – cu autorul, dar mai ales între participanţi! Autorului i se adresau îndeobşte întrebări insinuante, cîteodată insulte calificate – că aşa e la noi, trebuie să scuipi podeaua în casa gazdei! –, iar între combatanţi se declanşa tirul insultelor reciproce. Am numărat o dată nu mai puţin de 30 de mesaje insultătoare, ieşite cumva ca pe ţeava mitralierei, de la un singur „luptător pentru libertate” împotriva unuia şi aceluiaşi adversar! Scrise în 4 – 5 minute!

Deci tema dispărea pentru că un poet cu egoul hipertrofiat era ocupat să-şi exhibe de cîteva ori pe postare genialitatea şi întîietatea, un om cu cultura făcută la fără frecvenţă avea mereu cîte o revelaţie privind lucruri ştiute de la vechii greci încoace, cîţiva postaci credeau că toate articolele se referă la Băsescu, dar nu toţi aveau aceeaşi părerea despre acesta, aşa că începea iar bîlciul, nişte doamne mai lăsau cratiţa din cînd în cînd ca să se păruiască în cyberspaţiu ş. a. m. d. O mulţime acordau generos calificative diverşilor artiştii sau opere artistice declarînd simulatan că nu citiseră un rînd din autor sau nu văzuseră filmul în discuţie! Ceea ce este cel mai trist nu e doar că se ratau teme cu adevărat importante de dezbatere, ci poate faptul că, aproape cu fiecare nouă postare, cantitatea de venin în loc să scadă, că poate rolul lor era cathartic!, creştea exponenţial. Mi se pare clar că, la noi, dezbaterea publică este imposibilă, indiferent că e vorba despre politicieni, intelectuali, jurnalişti sau nickname-uri! Asta se întîmplă pentru că nimeni nu este dispus să-l asculte pe celălalt, ci doar să-şi reverse propriul discurs monomanic. La noi, nu poate exista dialog pentru simplul fapt că spaţiul public a devenit unul de manifestare al monologurilor autocentrate, dar cît mai fără-de-perdea.

Se pare că la aceeaşi concluzie a ajuns şi Dl. Dorin Tudoran, care m-a anunţat că se pregăteşte să închidă blogul. Păcat, mare păcat, am reuşit să mai asasinăm un spaţiu de dezbatere! Noi să fim sănătoşi, mai avem unde, mai avem de unde ucide!

PS: Între scrierea şi expedierea articolului, închiderea blogului s-a şi produs! Dl. Dorin Tudoran a postat un text de despărţire, a cărui amărăciune te tulbură, a închis comentariile şi a lăsat totul „îngheţat” la adresa ştiută. Vorba dumisale, să nu poată fi acuzat că a lăsat deschis un spaţiu al măcelului sîngeros!

Fragii îi vom culege a doua zi

septembrie 7th, 2009

Nu mai putem rămâne în parc.
Noaptea se revarsă peste noi ca o matahală neagră.
Nu mai vedem pe unde călcăm.
Nici fragi nu mai putem culege.
Îi confundăm cu urzicile de pe sub garduri
Şi plângem apoi, bandajându-ne.
Cuvinte terapeutice, cum ar fi „te iubesc”,
Ne vor feri de ploaia de stele.
Nu voi lăsa Luceafărul să-ţi cadă în plete.
Îngerul ne va aştepta cocoţat pe arcul de triumf la ieşire.
Ne va urmări cu privirea până la poarta casei tale
Şi ne va spune „Noapte bună!”.
Va avea vocea mea.
Fragii îi vom culege a doua zi pe lumină.

Dan David, Los Angeles, aprilie-26-2007.

Declinare

septembrie 7th, 2009

Am hotărât să mă declin,
Trecându-mă prin toate cazurile.
Manualul de gramatică
Susţinea că, declinând un pronume,
Putem cunoaşte toate alternativele lui.
Şi astfel, înlocuindu-mă cu un pronume,
Nu am săvârşit un sacrilegiu,
Întrucât acelaşi manual
Definea pronumele ca fiind un locţiitor
al substantivului,
Fiinţă, lucru,
Ba chiar şi moarte.
Aşadar am decis să mă declin,
Sperând să-mi decopăr toate ungherele.
Nominativ. Eu…
Asta poate să însemne multe…
Eu…
Alaturi trebuie să pun un verb.
E obligatoriu.
Altfel nu pot să aflu nimic despre mine.
Deci:
Eu sunt…
Nu, hotărât!
Trebuie să las baltă cazul ăsta.
Nominativul mă numeşte,
Dar nu mă determină…
Deci:
Al meu!
Genitiv. Posed…
Ce?
Al meu, a mea, ale mele, ai mei…
Ai mei?
Ochii sunt ai mei?
Sentimentele sunt ale mele?
Oh, nu!
Nu poate fi vorba de asta.
Indiferent ce aş poseda,
Aceasta nu mă poate caracteriza.
Şi apoi manualul e clar:
Pronumele personal “Eu” nu are genitiv.
– Nu are genitiv?
– Există însă pronumele posesiv…
– Bine, dar eu ca persoană nu am nimic?
– Ba da, cazul dativ.
Dativ?
Primesc ceva.
Mie, îmi, mi…
Daţi-mi ceva, oameni!
O noapte,
Un sărut,
O inimă,
Sau o iluzie!
Trebuie să capăt dativ!
Nimeni?
Cum, n-am nici dativ?
Pe mine, mă, m-…
Mă acuzaţi pe mine…
Mă condamnaţi…
Şi, precum spune manualul,
Sufăr acţiunea fără să crâcnesc.
Apoi, obosit de acuzaţii,
Trec la vocativ,
Unde însă nu mă descopăr,
De nimeni nefiind strigat.
Derutat, neştiind unde mă aflu,
În mine, sau în jurul meu,
Mi-am descoperit, în trecutul îndepărtat,
Ablativul.
Astfel am putut afla
În ce circumstanţe exist.
Mi-am determinat poziţia
În funcţie de mediu!
Dar la întrebarea
„În mine?”
Căutând corespondenţa cu
„Faţă de mine”,
Am descoperit,
Cu lacrimi în ochi,
Cu lacrimile mele,
Singurele pe care
Genitivul nu-mi interzisese să le port,
Că m-am declinat zadarnic,
Nedelimitându-mă
Nici măcar faţă de mine;
Şi m-am căutat inutil
Într-un manual mincinos,
Care nu-mi spunea despre mine
Decât că mă pot substitui cu un pronume.

Pe dinăuntru

septembrie 7th, 2009
Mihai FiricaMihai Firica

pitit ca iisus în icoană pe dinăuntru
se prelinge culoare galbenă din sticlă
bem la sfârşit de săptămână
presupun că sunt prizonierul tău drag ţi-am şoptit
pleacă doar unul ca mine iubeşte întunericul
unul ca mine iubeşte lumina din
strălucirea perfectă a cristalului tocit

bunicul asudase plimbându-se în
căruciorul ruginit

la tejgheaua de tablă
să bem un-doi un-doi la comandă
dinăuntru prelins pe dinăuntru din pântec
spre lumina galbenă din salon echivalenţe
lingvistice pe cearşafurile albe tic-tac-ul
colocvial un semestru fără să-ţi dea note

alergăm prin oraş cu ziare lipite de faţă cei mai
mulţi au plecat ceilalţi au rămas să cânte
ole ole în piaţă – tandru maladiv

lumea toată e galbenă
în oglinda retrovizoare se-arată

ramul tău măicuţă

septembrie 7th, 2009

… scumpa mea maică prea bătrână
anotimp cu aripi dintr-o frescă
dăruit din inima-ţi pură
şi mai e timp…
îţi sărut timpul dăruit cu fructe
lăsat a se trăi unul pe altul
sădit în trunchiul ancorat
de ramul tău măicuţă
la colierul trecerii iscodesc izvorul
cu mângâierile mâinilor tale
ce ţi le răsplătesc lumină
mereu înrourată sărbătoare
în al şaptezeci şi patrulea martie
înlănţui lacrima din mărţişor
şi firul alb cu tâmpla ta
mereu început
8 martie.

Tăceri însângerate

septembrie 7th, 2009

Din strigătul singurătăţii –
aş putea să’nalţ o piramidă.
De ce să spulbere vântul
nisipul inimii mele?

Deşertul e plin de “fantome” –
ce mai cred în “ape salvatoare”.
Sunetul nisipului e cânt de sirenă,
ce-nfioară pustiul,
în care rănile au înflorit…

Din chinul durerii –
aş putea ridica un “zid chinezesc”!
Ştiu bine că violenţa luminii
nu mă va ajunge.
La umbra ruinii
înfrângerea poate fi savurată,
cu voluptatea cu care erupe un vulcan.

Lava fierbinte va pecetlui
pentru totdeauna –
buzele-mi însângerate de tăceri.
Cine mai poate aduna singurătatea
din cenuşa cuvintelor
purtate de vânt
ca pe’un cânt
de sirenă?

Lumina fascinantă a geneticii (II), Sensul vietii

septembrie 6th, 2009
Richard Dawkins provoacă atacuri de apoplexie fundamentaliștilor religioșiRichard Dawkins provoacă atacuri de apoplexie fundamentaliștilor religioși

Una dintre cele mai frecvente intrebari pe care ni le punem este cea referitoare la „sensul vietii”. De ce traim, care este sensul existentei noastre si incotro merge evolutia (din care si noi oamenii suntem o veriga).
Voi incerca sa raspund la aceasta intrebare introducand la inceput conceptul de „gena egoista”, concept descris pentru prima data de William Hamilton, un biolog englez considerat de cunoscutul evolutionist Richard Dawkins a fi cel mai important teoretician al evolutiei din secolul trecut.

In principiu despre ce observatie este vorba?

1. Femela mantisa care isi devoreaza partenerul sexual in timp ce face sex sau despre „intelepciunea lui Dumnezeu”

Probabil ca unii au auzit despre acest caz aparent special: in natura exista si asemenea cazuri care ii pun pe ganduri chiar si pe cei care cred ca „totul este oranduit de Dumnezeu pe acest pamant, ca sa aiba loc dupa vrerea lui”.
Intr-adevar, ni se dau intotdeauna exemple din natura, despre modul inteligent in care decurg relatiile dintre sexe, despre caracterul sacru al casatoriei (pe plan uman), despre dragostea intre parteneri (la pasari, la maimute sau alte animale). Dar pana acum nimeni dintre creationisti nu a incercat sa explice ceea ce este vizibil de la prima vedere: faptul ca „scopul” existentei nu este tocmai ceea ce pare la prima vedere…

Ce parere aveti cand zariti un cuplu dragastos de mantise, mascul si femela, care incepe acuplarea, si inainte de a termina-o observati ca femela incepe sa rontzaie mai intai capul, apoi restul corpului masculului? Sa nu piarda nici o bucatzica din pretioasa sa „jumatate”? Aceasta scena nu este exceptia, ci regula la mai multe specii de mantise!

Aceasta intrebare precum si alte observatii au provocat o revolutie in gandirea biologica si genetica in secolul al XX-lea. Pentru ca a devenit evident ca evolutia nu are ca „scop” binele indivizilor care rezulta pe plan genetic!

2. Fondarea sociobiologiei

William Hamilton a fost primul care a examinat in termeni foarte rigurosi unele notiuni care aparent, pana la el, erau considerate ca nu au legatura cu genetica. Tot el a aratat ca atat in explicarea acestor notiuni care par a fi parte a moralei cat si in explicarea cauzei pentru care unele vietuitoare se comporta ca mantisa din exemplul dat mai sus, raspunsul la intrebarea privind cauza acestei comportari rezida in genetica.. Este important sa evaluam in mod cat mai corect cauzele genetice ale diverselor comportamente, a decis Hamilton. Unele lucruri care par neexplicabile in termeni strict biologici, au sens numai cand ne referim la cauzele lor genetice.

In lumina acestei teorii, transferul genelor mantisei are prioritate totala fatza de bunastarea vietuitoarelor respective. Dupa ce a copulat cu masculul, mantisa femela are nevoie imediata chiar de proteinele din care este alcatuit masculul, astfel ca, chiar in timpul copularii (inainte de terminarea ei), femela isi consuma partenerul in mod treptat, pana cand singurul lucru care mai ramane din acest partener este penisul lui, care continua copularea chiar dupa decesul fostului „proprietar” al acestui organ!

Pare fantasmagoric, dar este adevarat! Si, daca ne gandim mai bine, nici in cazul rasei umane lucrurile nu stau foarte foarte diferit, chiar daca azi nu mai exista canibalism! Chestiune de nuanta!

3. Viata omului si problema sensului vietii

Conform abordarii religioase a „sensului vietii”, omul se „perfectioneaza” cand devine adult din ce in ce mai mult, primind tot felul de daruri psihice si morale de la dumnezeu pana cand moare, ca sa se pregateasca pentru „lumea viitoare”. Se pare ca in special ultimele daruri, inainte de a muri, sunt cu totul speciale. Ca de exemplu scleroza senila, boala Alzheimer, osteoporoza, scolioza avansata si altele asemenea. De-a dreptul coplesit de aceste daruri, omul ajunge in fatza mortii in cele mai bune conditii morale, numai bun de Imparatia Cerurilor care urmeaza cu siguranta in mormant.

Daca suntem macar partial cinstiti, vom recunoaste ca in realitate, din momentul nasterii si pana la peakul (varful) sexual (care la barbati este la varsta neasteptata de…18 ani, iar la femei in jurul varstei de 30 de ani) asistam la varsta de aur a omului, dupa care, treptat, urmeaza un declin lent la inceput si accelerat catre sfarsitul vietii, cand are loc menopauza si …andropauza.

Este adevarat ca noi nu mai consumam cadavrele umane (cum a fost candva cazul), pentru ca avem la dispozitie o sursa practic nelimitata de proteine de tot felul. Dar nici utili speciei nu mai suntem.
Cine poate fi cinstit cu el insusi, poate trage singur concluziile corecte cu privire la „sensul” si „scopul” vietii umane, ca si a celei animale.

„Scopul” si ‘”sensul” sunt cele descoperite de Hamilton. Pe care le redau cum au fost ele formulate in teoria selectiei genelor:

Teoria selectiei genelor sau teoria genelor egoiste sustine ca selectia naturala actioneaza prin intermediul supravietuirii diferentiale a genelor care sunt in competitie, marind frecventa acelor alele ale caror efecte fenotipice promoveaza cu succes propagarea lor. Conform acestei teorii adaptarile constau din din efectele fenotipice prin care genele isi asigura propagarea.
As vrea sa adaug aici ca savantul care a facut cel mai mult pentru popularizarea acestei teorii si care are la randul lui si o serie de realizari personale, inclusiv in domeniul luptei deschise contra stupiditatilor religioase ale tuturor religiilor se numeste Richard Dawkins, un nume foarte cunoscut in lumea de azi.

4. Organismele ca vehicule ale genelor

Bineinteles ca materialul genetic, ca sa supravietuiasca, are nevoie de organismele respective. Trebuie spus ca un organism este un rezultat complex al interactiunilor genetice respective. Bineinteles ca genele nu pot exista singure pe lume; ele sunt integrate intr-un genom care defineste animalul respectiv, deoarece replicarea genelor are nevoie de energie si de substratul care ajuta la acest proces; cum spune Dawkins. Ar dura prea mult sa discut in acest articol despre modul in care se transfera informatiile (practic sub o forma digitalizata!) de la ADN la proteine si apoi mai departe. Dar voi descrie in cateva cuuvinte ce se intampla. Cele patru litere din care (simbolic) este constituit ADN-ul sunt A,C,T,G. Fiecare din acesti compusi chimici este o caza care poate forma legaturi de hidrogen, care sunt mai slabe decat legaturile chimice covalente, uzuale in compusii organici, dar care pot lega intro ordine perfecta bazele complementare. Astfel se poate forma un lantz chimic paralel, care este intru totul complementar lantului initial.

Imi dau seama ca fara a intra in notiuni elementare de chimie nu pot descrie acest fenomen. Dar putem sa ne imaginam urmatoarele: in cazul transferului informatiilor, (care este similar unui proces de codificare-decodificare, asemanator scrierii moderne), cele patru litere ACTG ar putea reprezenta semnele grafice simple din care sunt facute literele unui alfabet: liniute, cercuri, semicercuri si puncte (de exemplu). Literele unui alfabet real sunt circa 20 (pe medie), si aceste litere ar reprezenta aminoacizii (exista numai vreo 20-23 de aminoacizi care formeaza toate proteinele vietii!).

Acesti 20 de aminoacizi pot crea toate proteinele vietii (pot crea practic un numar infinit de proteine, dupa cum literele unei limbi (vreo 20 si ceva) pot scrie toate frazele scrise vreodata si chiar o infinitate de alte fraze!

Materialul genetic se inmagazineaza in gene, dar nu in mod mecanic, ci foarte complicat. Nu exista de exemplu o singura gena ci un complex de gene care determina lungimea picioarelor sau culoarea ochilor. Ca o curiozitate: culoarea albastra a ochilor a aparut, se pare numai cu vreo 8000 de ani in urma, in nordul Marii Negre, ca o mutatie recesiva!

5. Consecinte practice

Cele spuse pana acum ar parea pur teoretice si unii poate ca nu le vor acorda nici o atentie. Oricum, fara efortul de a intelege, sansa de a descifra acest domeniu este foarte mica. De aceea voi discuta pe scurt numai unele rezultate recente.

Una din caracteristicile fundamentale ale vietii consta in capacitatea de a se reproduce a celulelor vii. Multa lume va fi surprinsa sa afle ca de cateva zeci de ani a existat un efort chimic urias in aceasta directie, si ca exista nu o singura varianta, ci multe variante chimice care prezinta acest fenomen insa numai la nivel molecular. Unele din ele sunt atat de indepartate de viata, incat moleculele respective complicate (care se autoreproduc la temperaturi mai mari), nu au nimic in comun cu proteinele si sunt toxice pentru celulele vii. Cu vrea 10 ani in urma am avut o intreaga colectie de articole pe aceasta tema, dar m-am indepartat de acest subiect intre timp.!poza110!
Pe de alta parte s-au facut progrese mari si pe alta linie. Cazul cercetatorului George Church, care a avut un rol important si la descifrarea genomului uman (sub conducerea lui Craig Venter) este notoriu: el a reusit sinteza completa a ribozomilor. Prin sinteza completa se intelege capacitatea de a efectua o sinteza chimica pornind de la…elemente!

Drumul spre viata sintetica este deschis, ceea ce aduce cu sine o serie de probleme. Vreau sa nici nu ma gandesc la furia religionistilor cand isi vor da seama de asta!

6. Extreme in evolutia lumii vii

Cine isi poate imagina un zeu suprem care a inventat organisme…fara gura? Si totusi asa ceva exista! In lumea insectelor se pot intalni toate variantele vietii; de exemplu o specie de viespi ale smochinelor care exista in America de Sud prezinta fenomenul acesta: raportul dintre numarul masculilor si cel al femelelor este inclinat puternic spre femele; se nasc numai putini masculi, si nici unul dintre ei nu are gura. Toti vor muri in cateva ore, dupa ce duc o lupta intre ei pentru desemnarea unui castigator care va fecunda femelele, dupa care masculii mor cu totii fara sa se hraneasca. Evolutia genetica a gasit ca aceasta solutie este foarte avantajoasa in situatia respectiva, in care mortalitatea insectelor este extrem de mare (in jungla Amazonului).

De multe ori suntem tentati sa credem ca evolutia darwiniana poate merge numai in sensul cresterii complexitatii, ceea ce nu este adevarat. Evolutia are loc in toate directiile. De exemplu, ea poate fi asimilata cu o multime de sageti care merg in toate directiile dintr-o sfera. Cu cateva secole in urma, marinarii francezi care au pus stapanire pe insula Kerguelen din sudul Oceanului Atlantic , langa cel Indian, au lasat niste pisici libere pe aceasta insula. Gasind hrana din belsug (pisicile fiind singurele animale de prada acolo), aceste pisici au involuat in directia scaderii masei creierului lor. Pentru ca nu au avut nevoie de creier ca sa gandeasca cum sa-si procure hrana. Ma intreb daca acelasi proces nu are loc si azi in acele locuri unde exista hrana din abundentza si toata lumea devine obeza…

7. Surprize ale evolutiei

Cand auzim cate ceva despre faptul ca 99% din genele umane coincid cu genele maimutelor Bonobo si 98% din genomul uman coincide cu cel al cimpanzeilor, nici nu putem sa ne imaginam ca nu suntem „rude bune” cu aceste specii de maimute. Mai mult decat atat, peste 90% din genomul uman este inrudit cu cel de soarece! (gradul nostru de rudenie cu cainii si pisicile este mai mic, dar tot relativ apropiat). Nu putem sa evitam intrebarea: dar ce difera intre noi si soareci, intre noi si maimute?

Raspunsul gasit a fost uluitor: exista la fiecare specie un numar mic de „gene coordonatoare” care dau instructiuni genelor din genom. Le activeaza pe unele si le dezactiveaza pe altele. Astfel, numai din acest punct de vedere diferentele sunt substantiale. Dar altfel, lumea vie este extrem de inrudita. Cu numai zece ani in urma se credea ca genomul uman trebuie sa aiba un numar foarte mare de gene. Datorita faptului ca marea majoritate a genelor nu coordoneaza singure o anumita caracteristica, ci in grup, s-a gasit ca atat omul cat si soarecele au putin peste douazeci de mii de gene! Cu mult mai putin decat plantele, care au un mecanism foarte complicat de reglat ca sa asigure fotosinteza!

8. Dawkins si analfabetismul stiintific

Voi incheia acest articol citand pozitia lui Richard Dawkins, care a spus ca „a nega evolutia este similar cu a afirma ca limbile spaniola, franceza, portugheza, romansha, provensala si italiana nu provin din cultura latina a imperiului Roman, ci au fost create din nimic de catre Dumnezeu acum o suta de ani (ca mai mult n-a trait nimeni sa verifice).

Trebuie sa adaug ca Richard Dawkins nu a pomenit limba romana ca fiind urmasa a Romei si il inteleg bine de ce (desi unii romani au protestat in scris, din patriotism, la aceasta omisiune). Dar eu cred ca Dawkins a procedat corect: cultura noastra stiintifica nu se trage din stiinta universala, ci din unele mituri ale epocii de piatra. Sper ca in viitor, candva, lucrurile se vor schimba si in Romania, dar deocamdata sunt sceptic.

Multi se intreaba de ce exista atata rezistenta din partea unor oameni sa accepte evolutia. Unii sustin ca multa lume se teme ca morala va avea de suferit daca se abandoneaza credintele religioase. In realitate lucrurile nu stau deloc asa: de exemplu moralitatea tarilor scandinave, atitudinea altruista fata de oameni nu a avut de suferit pe masura abandonarii religiei, ci din contra. Ca dovada, atitudinea fatza de om este cu mult mai pozitiva in Suedia decat in Romania. As adauga ca si cultura Greciei Antice a prezentat mai multa empatie fatza de om decat societatea medievala crestina care a urmat. Sa nu uitam ca la greci prima cerinta a „zeilor” era: „Sa fiti buni cu strainul venit de departe”. Acest lucru presupunea o succesiune clara de actiuni: cand vine un strain, intai il hranesti, apoi ii oferi sa faca o baie si abia la urma il intrebi de unde vine si ce intentii are.

Epilog

Din pura intamplare am ajuns sa citesc un rezumat al slujbei de la Vatican din vinerea pastilor, din acest an. Stupoare!
Preotul respectiv (care a tinut o slujba alaturi de Papa) a facut cateva afirmatii neasteptate pentru un lider religios (mai mic). El a afirmat ca Dumnezeu a ales sa creeze lumea prin…evolutie, a mai spus ca de multe ori ateii sunt oameni foarte echilibrati, care nu depind de religie…Ce sa cred? Nu-mi ramane decat sa parafrazez sau sa repet ce spun unii crestini „Gura pacatosului adevar graieste”. Sper ca nu va trece mai mult decat un secol pana cand religiosii vor accepta evolutia Darwiniana!

Reteta de papanasi

septembrie 6th, 2009

La rugamintea Andreei am ales o reteta de papanasi usor de preparat si mai ales foarte sanatoasa. Papanasii se pregatesc prin fierbere in apa si nu prajiti in ulei.

Ingrediente:
Pentru 10 portii:
1 kg branza proaspata de vaci,
10 linguri de gris,
5 oua,
100 g zahar,
coaja rasa de lămaie,
coaja rasa de portocala,
1 lingura de faina,
vanilie,
1 lingurita de sare
pesmet
praf de cuisoare
apa de trandafiri

Metoda de preparare:

Se dispun: branza, faina, ouale, vanilia, sarea coaja de lamaie si portocala, scortisoara intr-un castron si se amesteca bine pana cand amestecul prinde consistenta unui aluat de galuste. Cu o lingura de inghetata se pun in apa clocotita amestecata cu sare si cativa stropi de apa de trandafiri, unul cate unul, papanasii. Se lasa 6-10 minute ca apoi sa fie scosi si trecuti prin pesmetul amestecat cu putin praf de cuisoare si se servesc fiebinti.
Adaugati dupa gust smantana, dulceata si zahar pudra.
Dulceata, smantana pot fi inlocuite cu ciocolata topita si cu putina frisca (crème Chantilly).

Miting de protest al tăticilor

septembrie 6th, 2009

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. organizeaza in premiera nationala mitingul de protest al taticilor luni, 7 septembrie 2009, intre orele 8 si 11, in fata sediului Tribunalului Bucuresti (B-dul Unirii nr. 37). Protestul autorizat de Primaria Capitalei se va desfasura sub deviza “STOP DISCRIMINARII TATALUI IN JUSTITIE”, iar participantii vor lansa APELUL TATILOR CATRE JUSTITIA ROMANA, solicitand magistratilor:

· Sa judece cu celeritate si cu prioritate in perioada grevei magistratilor toate dosarele in care trebuie luate masuri cu privire la minori (divorturi cu minori, ordonante presedintiale, reincredintari de minori, cereri privind stabilirea sau redimensionarea unor programe de relatii personale ale parintelui cu minorul, cereri privind incuviintarea executarii silite a unor sentinte privind incredintarea copilului sau stabilirea programului de vizitare a minorului), pentru a nu afecta grav interesul superior al minorului;

· Sa motiveze si sa redacteze in termenele legale sentintele pronuntate in dosarele de mai sus, deoarece in prezent tatii le primesc si dupa 3-4 luni de la pronuntare;

· Sa respecte si sa protejeze drepturile copilului si ale tatalui sau, incetand sa mai discrimineze tatal in actul de justitie si sa mai ignore interesul superior al minorului.

Tatii vor solicita public si demiterea din functie a demnitarului Luminita Anghel, vicepresedintele Autoritatii Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului (ANPDC). Aceasta va veni tot luni dimineata la Tribunalul Bucuresti pentru a fi audiata in dosarul in care cere in calitate de parinte Justitiei Romane sa desfiinteze programul de relatii personale stabilit in favoarea tatalui copilului sau. Dupa ce a sabotat cu inversunare relatia tata-copil, mama-demnitar vrea sa-l decada practic pe fostul sot din drepturile parentale, pentru a se razbuna din cauza ca acesta nu i-a onorat niste pretentii de ordin material. Alianta T.A.T.A. considera ca demnitarul in cauza nu are autoritatea morala si profesionala sa conduca ANPDC, fiind necesara indepartarea sa din functia importanta ocupata.

Informatii suplimentare privind acest eveniment se pot obtine la tel. 0723.568.280, 0744.148.965 sau de pe pagina web a Aliantei T.A.T.A. http://www.t-a-t-a.ro/ .

PRESEDINTE,
Bogdan Draghici

Rezultatele Premiului International Torsanlorenzo 2009

septembrie 6th, 2009

Ce prix international est destiné à mettre en évidence des réalisations paysagères et à promouvoir la qualité des espaces verts urbains ou forestiers. Il est ouvert aux architectes et aux professionnels de l’aménagement paysager inscrits dans les instances ordinales de leur pays. Ce prix annuel a reçu le soutien de l’Union internationale des Architectes (UIA). Deux prix sont décernés dans chacune des catégories suivantes :
Conceptions de paysages, espaces verts urbains, jardins et parcs privés.

Le jury international était présidé cette année par Lars Nyberg (Suède), Présidente de la Fondation européenne des architectes paysagistes. L’UIA était représentée par l’un de ses Vice-présidents Kazuo Iwamura (Japon).

Palmarès

Conceptions paysagères
• 1er Prix : Une promenade piétonnière à Manresa en Catalogne. Pere Santamaria Garcia, Mireia Palomas, Pilar Toll, architectes avec Gemma Torras, Francesc Rubi (Espagne).
• 2ème Prix : Parc du lac du lotus à Tieling en Chine. Jie Hu, Yixia Wu Architectes avec Lushan Lu, Yi Han ingénieurs (Chine)
• Mention : Aménagement dans la campagne de Lankheet. Berno Strootman, René van der Velde, architectes avec Thijs van der Zouwen, (Pays Bas)

Espaces verts urbains
• 1er Prix : “Rio Hortega” aménagement paysager de l’Hopital de Valladolid. Luis Vallejo Garcia-Maurino, Sacramento Garcia Pastor, Guaria Canon, architectes avec Javier Menendez, ingénieur (Espagne).
• 2ème Prix : Le parc de la liberté à Salvokop en Afrique du Sud. Graham Young, Anton Combrie, Annamari Combrie, Andrew Kerrin architectes avec John Barnard, Erica Van Den Berg, Marco Cianfanelli (Afrique du Sud)
• Mentions :
– Le parc de Kirckberg. Peter Latz, Aleth de Crecy, Stefanie Hackl, Christine Rupp-Stoppl, architectes, Luxembourg
– Le parc naturel de Renaca Norteau Chili. Carla Ruttimann, Cecilia Rencoret, Beatriz Majluf, architectes, Chili.

Jardins privés
• 1er Prix : Le Barroux à Carpentras en France. Anthony Paul, architecte, France
• 2ème Prix : Jardin “La campagne à la mer” à Potenza Picena en Italie. Carlotta
Montefoschi, Maria Cecilia Villanis Ziani, Niccolo Cau, architectes, Italie.

En savoir plus
Premio Internazionale Torsanlorenzo
www.premiotorsanlorenzo.it
info@premiotorsanlorenzo.it

Results of the 2009 International Torsanlorenzo Prize

This international prize was created to highlight completed landscape projects and promote quality urban and private green spaces. It is open to architects and landscape planning professionals registered with the professional body in their countries. This annual prize is approved by the International Union of Architects (UIA). Two prizes are awarded in
each of the following categories: Landscape design, urban green spaces, private
gardens and parks.

The international jury was chaired this year by Lars Nyberg (Sweden), President of the European Foundation of Landscape Architects. UIA was represented by one of its Vice Presidents, Kazuo Iwamura (Japan).

Winners

Landscape design
• 1st Prize: Urbanisation of a foot path in Manresa, Catalonia. Pere Santamaria Garcia, Mireia Palomas, Pilar Toll, architects with Gemma Torras, Francesc Rubi (Spain).
• 2nd prize: Lotus lake wetland park in Tieling, China. Jie Hu, Yixia Wu architects with Lushan Lu, Yi Han engineers (China)
• Mention: Lankheet country estate. Berno Strootman, René van der Velde, architects with Thijs van der Zouwen (The Netherlands).

Urban green spaces
• 1st prize: “Rio Hortega” Hospital garden landscaping in Valladolid. Luis Vallejo Garcia-Maurino, Sacramento Garcia Pastor, Guaria Canon, architects with Javier Menendez, engineer (Spain).
• 2nd prize: Freedom Park in Salvokop, South Africa. Graham Young, Anton Combrie, Annamari Combrie, Andrew Kerrin architects with John Barnard, Erica Van Den Berg, Marco Cianfanelli (South Africa)
• Mention:
– Kirckberg Central Park. Peter Latz, Aleth de Crecy, Stefanie Hackl, Christine Rupp-Stoppl, architects, Luxembourg
– Renaca Norte Natural Park in Chile. Carla Ruttimann, Cecilia Rencoret, Beatriz Majluf, architects, Chile.

Private gardens in cities and suburbs
• 1st prize: Le Barroux in Carpentras, France. Anthony Paul, architect, France
• 2nd prize: “Countryside by the sea” garden in Potenza Picena, Italy. Carlotta Montefoschi, Maria Cecilia Villanis Ziani, Niccolo Cau,architects, Italy.

Information
Premio Internazionale Torsanlorenzo
www.premiotorsanlorenzo.it
info@premiotorsanlorenzo.it

source: uia

FJSC: Masterat in Productie multimedia si audiovizuala

septembrie 6th, 2009

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) din cadrul Universităţii din Bucureşti, organizează în perioada 8-13 septembrie înscrieri la programul de masterat Producţie multimedia şi audiovizuală. Coordonatoarea acestui program de masterat este conf. univ. dr. Georgeta Drulă.

Examenul de admitere va avea loc în 19 septembrie, ora 9.

Taxa de înscriere 150 lei. Suma se va achita la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502. Chitanţa de plată a taxei trebuie să poarte numele candidatului.

La inscriere candidatii isi vor exprima optiunea pentru unul sau mai multe programe masterale (in vederea unei posibile redistribuiri).

CONŢINUTUL DOSARULUI DE ÎNSCRIERE

1) Cerere de înscriere şi un dosar-plic alb;
2) Diploma de bacalaureat şi diploma de licenţă, ambele în original;
3) Certificatul de naştere, în copie legalizată;
4) Copie legalizată după certificatul de căsătorie (dacă este cazul);
5) 3 fotografii tip buletin de identitate, pe hârtie fotografică;
6) Chitanţă – taxă de înscriere 150 de lei . Suma se va achita la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502.
7) Eseu de motivare, în două exemplare;

TAXA DE ŞCOLARIZARE

Taxa anuală de şcolarizare este de 2.500 RON şi se achită în doua rate semestriale la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502. Chitanţa de plată a taxei trebuie să poarte numele studentului.

Examenul de admitere
Examenul de admitere constă în:

a) eseu/scrisoare de motivatie (cca. 2 pagini), în funcție de interese, afinități, experiența acumulată și specificul programului de masterat; eseul se depune odata cu dosarul de inscriere

b) interviu de admitere – pe baza eseului depus si a ariei de interese a candidatului in specializarea masterului.

Studenţii masteranzi ai FJSC beneficiaza, pe parcursul celor doi ani de studiu, de locuri de cazare in caminele Universitatii din Bucuresti, de burse de studiu si sociale, precum si de burse in cadrul Programului european de schimburi interuniversitare ERASMUS iar în semestrul al IV-lea, de stagii de practică la universităţi partenere în cadrul Programului european Lifelong Learning.

Citeşte şi alte amănunte despre planul de învăţămînt şi programele de masterat organizate de FJSC:

Coordonatoarele programelor de masterat:

Managementul instituţiilor mass-media – Conf. univ. dr. Luminiţa Roşca

Teorii şi metode de cercetare în ştiinţele comunicării – Prof. univ. dr. Daniela Frumuşani

Producţie multimedia şi audio-video – Conf. univ. dr. Georgeta Drulă
Campanii de comunicare în publicitate şi relaţii publice – Conf. univ. dr. Cristina Coman

Jurnalism tematic – Conf. univ. dr. Mirela Lazăr

Comunicare corporativă (Managementul comunicării şi al resurselor umane) – Conf. univ. dr. Viorica Păuş

Detalii despre programele de masterat:

1. Managementul institutiilor mass-media
2. Teorii şi metode de cercetare în ştiinţele comunicării
3. Campanii de comunicare în publicitate şi relaţii publice
4. Producţie multimedia şi audiovizuală
5. Jurnalism tematic
6. Comunicare corporativă (Managementul comunicării şi al resurselor umane)

Mastere ID (pentru absolvenţii pre-Bologna)

Jurnalism & Multimedia
Relaţii publice şi publicitate
Comunicare şi resurse umane

Precizări
În conformitate cu prevederile Universităţii din Bucureşti, media minimă de admitere la master este nota 6 (şase). FJSC va înmatricula toţi candidaţii care obţin note peste această medie, pe locurile bugetate şi pe cele cu taxă; în acest fel, programele de master vor funcţiona cu mai multe grupe de studiu.

Precizăm că locurile bugetare pentru fiecare program de master vor fi stabilite după încheierea inscrierilor, în mod proporţional cu numărul de candidaţi înscrişi pentru fiecare din cele 6 programe de master de zi ale FJSC. În cazul unor solicitări mari, locurile cu taxă se pot suplimenta.

Avantajele cursurilor de masterat la FJSC
– Studiile de masterat organizate de FJSC deschid posibilitatea doctoratului

– Studiile de masterat ofera posibilitatea reconversiei profesionale catre domenii de larg interes (Jurnalism, Publicitate, Relatii Publice, Multimedia)

– Candidatii admisi pe locurile de la buget, ca si cei admisi pe locurile cu taxa vor beneficia de burse (în limita fondurilor disponibile), ca si de locuri în camin (în limita locurilor disponibile).

– Masteranzii FJSC vor putea beneficia de programele Agence Universitaire de la Francophonie, ale Ministerului Educatiei, Erasmus si Leonardo pentru efectuarea unor stagii în strainatate de un semestru sau de un an în Franta, Belgia, Spania, Suedia etc.

Avantajele unui masterat la ID

– Diplomele oferite sunt recunoscute de M. E. C.
– Metoda de invatamant ID este o metoda flexibila ce permite respectarea ritmului propriu de invatare
– Posibilitatea de a lucra si de a invata în acelasi timp, eliminand cheltuielile de masa si cazare necesare in alte sisteme de invatamant
– Metode interactive de predare – invatare – evaluare
– Suport pedagogic continuu:
– Materialele de curs:
– Intâlniri tutoriale.

PROGRAMUL SECRETARIATULUI

Masterat:

Luni – joi –> 13 – 15

Compania „Teleradio Moldova”: de-formă sau re-formă?

septembrie 6th, 2009

Pe bună dreptate, Compania publică Teleradio Moldova a ajuns în vizorul oliticienilor imediat ce s-a constituit noua majoritate parlamentară. Am vorbit despre asta în articolul publicat săptămâna trecută. Actualmente ea rămâne a fi, incontestabil, o instituţie controlată de comunişti, chiar dacă au existat excepţii frumoase precum dezbaterile electorale care au făcut concurenţă emisiunilor de gen difuzate la unele posturi private.

Întrebarea în ce măsură mai poate fi reformată Compania Teleradio Moldova, rămâne valabilă. Dacă există încă vreo şansă, atunci care e modalitatea? Am auzit vehiculându-se cel puţin două intenţii: demiterea actualului preşedinte al Companiei şi/sau abrogarea Codului Audiovizualului. În timp ce prima intenţie mi se pare firească, odată ce conducerea companiei s-a compromis făcând jocul partidului de guvernământ (deşi nu Parlamentul, ci Consiliul de Observatori poate propune demiterea preşedintelui companiei) cea de-a doua mi se pare absolut neserioasă.

Din două motive. Primul – legea actuală este una dintre cele mai bune din domeniu în Europa, al doilea – nici o lege nu are vigoare şi valoare dacă nu există voinţă politică în aspectul practicilor de implementare. Cei care denunţă actualul Cod al Audiovizualului ori nu sunt specialişti în domeniu, ori o fac doar în virtutea unei
retorici revanşarde Nu zic că acesta (Codul) nu poate fi eficientizat prin amendamente judicioase.

În favoarea celor expuse mai sus se pronunţă chiar şi o simplă analiză comparativă a Codului şi a legilor care acţionează în state unde nimeni nu se plânge de violarea dreptului la libera exprimare. Ca să nu mergem prea departe, e suficient să trecem Prutul şi să ne interesăm cum este ales acolo organul de conducere a unei instituţii publice de televiziune. Consiliul de Administraţie a Societăţii române de radiodifuziune este format din 13 persoane, dintre care una este preşedintele acesuia şi implicit directorul general al Societăţii. Candidaţii pentru suplinirea funcţiilor de membri ai CA sunt înaintaţi de către grupurile parlamentare – 8 locuri, Preşedintele României – 1 loc, guvern – 1 loc, personalul angajat al fiecărei Societăţi – 2 locuri, grup parlamentar al minorităţilor naţionale – 1 loc. Exemple de acest fel sunt multe. Faptul că membrii CA sunt înaintaţi de entităţi angajate politic nu înseamnă că aceştia sunt partizani ai grupărilor politice. Sau chiar dacă sunt, ştiu să se detaşeze de acestea şi să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

La noi membrii Consiliului de Observatori ai IPNA Teleradio Moldova trebuie să fie confirmaţi în funcţie cu votul a cel puţin trei cincimi din numărul total al deputaţilor, ceea ce înseamnă că fracţiunea majoritată nu poate impune voinţa sa expres.

Sunt prea multe detalii tehnice de discutat aici, aşa că expun doar ideea că nu există garanţii legislative şi mecanisme imuabile care ar „bate în cuie” independenţa unei instituţii publice. Există sau nu există voinţă politică pentru a-i acorda această prioritate.

Televiziunea din Dealul Schinoasei este cu adevărat un „schin” (literar – spin) în partea cea mai sensibilă a politicii moldoveneşti. Nu ştiu cine exact a inventat acest gen – instituţie publică – de informare, dar după atâţia ani de luptă pentru independenţă editorială a Companiei Teleradio Moldova, pot să spun că în general,
instituţiile de acest gen, adică finanţate de stat , numai independente nu pot fi într-o ţară unde primo: bugetul de stat este confundat de guvernanţi cu propriul buzunar, duo: mentalitatea populaţiei, inclusiv a clasei politice, este strict dihotomică şi intolerantă. Chiar şi societatea civilă de specialitate, care s-ar părea, ar trebui să inculce, să educe sau, cel puţin să practice o abordare echidistantă, raţională a problemei „(dez)informarea de către IPNA a societăţii moldoveneşti”, de facto este destul de politizată, părtinitoare şi mai presus de toate, dornică să obţină granturi. Probabil cel mai devastator coşmar al unui ONG-ist din domeniul media ar fi că Freedom House poziţionează Republica Moldova în registrul ţărilor cu cel mai înalt grad de libertate a exprimării, iar finanţatorii occidentali închid într-un cadru festiv robinetul cu bănuţi.

Glumesc, evident, dar o fac cu un anume gust amar şi-mi permit o digresiune. Atunci când am apelat la ONG-urile noastre să ne consolidăm pentru a scrie o lege bună în domeniu, am primit… un pumn în bot. Am fost sabotată de toţi.

De colegii de breaslă, care nu mi-au iertat niciodată faptul că am devenit deputat, în timp ce unii dintre ei după greva din 2004 nu au reuşit să se angajeze nici astăzi. (Ei nu ştiu că am fost rugată insistent să revin în televiziune, dar am pus condiţia – care şi pe mine m-a costat şase luni de şomaj – să fie reangajaţi toţi greviştii). De societatea civilă – pentru că am îndrăznit să mă apuc de elaborarea legii fără a solicita bani
pentru proiecte, în aşa fel încât le-am şifonat prestigiul de specialişti indubitabili în domeniu şi, iarăşi – pentru că eram de la Iurie Roşca din partid (sonorizare fundal: huo! huo!). De electoratul care m-a anatemizat pentru votul din 4 aprilie 2005 (realegerea lui Voronin în Parlament) şi în general, consumă mai mult retorici decât argumente (mamă, ce campanie de denigrare a Codului a fost iniţiată de presa noastră! Toţi înjurau Codul fără măcar să-l fi citit!) De radiodifuzorii, care s-au speriat că vor trebui să renunţe la retransmisiuni ale canalelor ruseşti (adică la „activitatea” călduţă de parazit) şi să investească mai mult în emisiuni proprii – preponderent de limbă română. De opoziţia parlamentară din AMN, care pierdea controlul asupra instituţiilor media municipale şi în general se isteriza mereu ca baba Hârca dintr-un vestit film cu animaţie rusesc – „Eu sunt împotrivă!” şi punctum. În sfârşit, de comuniştii, care nu doreau deloc să liberalizeze domeniul audiovizual şi, cu atât mai mult, să renunţe la „jucărica” lor scumpă din Dealul Schinoasei. Nu doreau, dar nu aveau încotro în acea perioadă – presiunile occidentului (după ce i-a oferit suport lui Voronin), erau încă puternice – i se cerea plata scadenţei.

În sfârşit, până la urmă, Codul audiovizualului a fost adoptat. Experţii europeni l-au „binecuvântat”. Problema cea mai gravă, (aici închei digresiunea) însă, rămâne a fi „practica de implementare a legislaţiei în Republica Moldova”. Din păcate unica lege care a fost respectată cu stricteţe aproape sacră de către toate regimurile politice din Republica Moldova n-are număr de înregistrare şi poate fi formulată scurt: interesul
poartă fesul. Implementarea Codului Audiovizualului de la bun început a avut un impact neaşteptat asupra pieţei şi a deschis oportunităţi de dezvoltare… de care s-au speriat (şi au profitat în aceeaşi măsură) tocmai cei care l-au votat. Aşa că, din păcate, foarte repede Codul a ajuns să fie încălcat atât de obraznic, încât am considerat firesc să „îmi dau demisia din politică” şi să accept eşecul. Curios este faptul că PCRM a devenit mult mai ofensiv în momentul în care PPCD – garantul de altă dată al menţinerii vectorului european al lui Voronin – a început să ignore, fără a păstra măcar aparenţele, articolele cele mai elementare din Cod – cele care vizează normele de comunicare şi ingerinţa nepermisă în activitatea Consiliului Coordonator al
Audiovizualului.

De fapt, independenţa editorială a Companiei „Teleradio Moldova” ţine la modul direct de gradul de educaţie a clasei poltice din Republica Moldova. E simplu. Societatea doreşte ca IPNA Teleradio Moldova să le spună adevărul. Întrebarea „poate fi reformată televiziunea din Dealul Schinoasei?” poate fi parafrazată astfel: „vor oare politicienii ca societatea să afle adevărul?” Nu adevărul particular al lui Voronin, Filat, Urechean etc., ci adevărul fără grad de apartenenţă? Vor fi în stare cei care vor guverna Republica Moldova să-şi înfrângă orgoliile şi interesele personale şi de grup? Cine va veni la conducerea IPNA Teleradio Moldova? „Omul lui Voronin” va fi schimbat cu „omul lui Filat” sau va fi aleasă o persoană se prea poate incomodă pentru toţi, dar verticală şi cu o prestanţă profesională demonstrată prin activitatea sa? Dacă instituţia vizată se va transforma în timp din „jucăria” comuniştilor în (vorba lui Diacov) „instr umentul” altui partid, fie şi de titulatură democrată, nu înaintăm deloc cu reforma. Tot un „hopa-mitică” rămâne. Ca şi toată istoria noastră de la o răscruce de drumuri. De drumuri ale altora, mai puternici decât noi.

La ce folosesc muzeele în România dacă nu le vizitează nimeni?

septembrie 6th, 2009
Muzeul Zambaccian adăpostește comori ale artelor plastice româneștiMuzeul Zambaccian adăpostește comori ale artelor plastice românești

La ce folosesc muzeele în România dacă nu le vizitează nimeni?

“Cu ce vă pot ajuta?” întreabă politicos tânărul de după grilajul unei case elegante de pe strada Londra, din București. “Am dori să vizităm muzeul,” spune prietenul meu Gabby Adelmann-Elias cu care ieșisem la o plimbare în această sâmbătă caniculară de început de septembrie.

Urcăm câteva trepte și ajungem în “Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi”, o foarte interesantă colecție de hărți vechi și gravuri (circa 900) donate în 2003 de Daniela și Adrian Năstase.

Poți vedea acolo, pe trei nivel și în 16 încăperi hărți din secolele XVI – XX, care acoperă Țările Române, dar și gravuri de epocă, cele mai interesante părându-mi cele înfățișând parada meseriașilor de la încoronarea Regelui Carol I din 1881.

Mai este și un glob pământesc donat de fostul președinte al Franței, Francois Mitterrand, omologului său Ion Iliescu și odnat la rândul său de acesta muzeului, ca și busturi ale unor exploratori celebri, de un gust îndoielnic. Inutil să spun că Gabby și cu mine eram singurii vizitatori, iar cele două supraveghetoare aprindeau luminile în camerele pe care le vizitam, stângându-le după ce plecam.

Muzeul nu mi-a făcut să-mi schimb impresia (negativă) despre omul politic Adrian Năstase, însă mi-a ameliorat-o simțitor față de cetățeanul cu același nume. Această donație este un exemplu și pentru alți cetățeni mai avuți ai României, care ar putea să urmeze exemplul fostului premier și lider PSD.

Ceva mai încolo, după o altă plimbare pe străzile elegante din cartierul ambasadelor, se află strada care în ultimii ani a revenit în actualitate din cauza aceluiași Adrian Năstase, legat de scandalul “termopanelor” de la apartamentul său situat pe str. Muzeul Zambaccian.

Înființat într-o casă construită în anii ’30 de omul de afaceri de origine armeană Krikor Zambaccian, muzeul reunește picturi ale marilor maeștri Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Alexandru Padina, Ion Ţuculescu, dar și 19 tablouri ale unor pictori străini precum Delacroix, Renoir, Pissarro, Sisley, Cézanne, Bonnard, Utrillo, Marquet, Matisse, ca și câteva sculpturi de Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, Ion Jalea și Constantin Brâncuşi.

Zambaccian a donat colecția sa particulară, unică în România, în 1946 (și cine știe ce se întâmpla dacă nu o dona), iar în 1978 într-un act de vandalism cultural Nicolae Ceaușescu a mutat tablourile la Muzeul Colecțiilor de Artă. De abia în 1996 operele de artă au fost returnate la Muzeul Zambaccian, care în 2008 a fost renovat, iar unele dintre lucrări restaurate.

De data aceasta la muzeu erau și alți doi vizitatori, un cuplu de străini (ca și noi, oarecum, dacă punem la socoteală cetățenia israeliană a lui Gabby și cea britanică la mine), mai puțini oricum în total decât personalul care deservește muzeul.

A fost o experiență extrem de plăcută și comentam după aceea cu Gabby despre lipsa de interes pentru un astfel de muzeu, care poate fi comparat, toute proportion gardée, cu muzeul Marmottan de la Paris, din cel de-al XVI-lea arondisment, unde se află printre alte picturi “Impression soleil levant” de Claude Monet, care a dat numele unuia dintre cele mai importante curente din istoria picturii.

Muzeul adăpostește colecția donată de Victorine Donop de Monchy, fiica lui Georges de Bellio, originar din familia Bellu (ce care a dat numele vestitului cimitir bucureștean), născut în 1828 la București și emigrat la Paris în 1851, unde a fost medicul vestiților impresioniști Manet, Monet, Pissarro, Sisley și Renoir.

Dar revenind la muzeele bucureștene, este păcat că ele sunt atât de nefrecventate. Gabby, un asiduu vizitator de muzee, îmi spunea că la Muzeul Național de Artă de la Palatul Regal este la fel, pustiu. Este drept, adăuga el, că în România continuă tradiția muzeelor „vitrină”, lipsite aproape complet de interactivitate, care să atragă vizitatorii secolului XXI.

Chiar și așa, un Muzeu ca Zambaccian, cu picturile sale unice ar trebui să atragă vizitatori, mai ales pe naționaliștii patriotarzi cărora li se umple gura de “valorile românești“. Ei bine, la acest muzeu există astfel de valori, rămâne doar ca ele să fie făcute cunoscute marelui public.

Vacanţa în România? Nu pentru mine.

septembrie 6th, 2009

Sînt nişte ani, vreo 15 poate, de cînd nu mi-am mai petrecut o vacanţă cît de cînd de durată în România. Mici sejururi de două-trei zile la vreo pensiune de munte, pentru încărcarea rapidă a bateriilor, mi s-a mai întîmplat să petrec, ba la Bran, unde totuşi s-a „turistizat” cam excesiv totul, iar drumul e foarte lung de la mine din urbe, ba în Bucovina, ba la ieşirea din Piatra Neamţ spre Bicaz, unde e mai aproape şi se păstrează mai apăsat nişte urme de autenticitate. Dar de o vacanţă adevărată în patrie n-am mai avut parte de prin 1992 sau 1993, cînd am avut curajul nebun să petrec vreo două săptămîni la Casa Scriitorilor de la Neptun. Mi-a ajuns. Ce-am mai văzut în cîteva scurte drumuri pe litoral între timp nu m-a convins că s-a schimbat mare lucru, poate în afara de preţuri, mereu foarte mari şi mereu în creştere.

Acum, cei care vă grăbiţi să mă acuzaţi de lipsă de patriotism vă rog să aveţi puţintică răbdare. În fond, ce este vacanţa? O perioadă de refacere a tonusului, de odihnă şi de relaxare. În principiu, în vacanţă, trebuie să eviţi enervările, stressul, exploziile de mînie. Mie în iese asta de minune la Cracovia, unde merg de vreo trei ori pe an, cîte două-trei săptămîni, şi în Creta, unde m-am obişnuit să petrec vreo două săptămîni la sfîrşitul lui august – începutul lui septembrie! Dacă mă întorc odihnit, relaxat, destins, cu poftă de muncă din acele locuri, de ce m-aş duce la Sinaia sau pe „litoralul însorit al Mării Negre”, unde preţurile sînt mult mai mari şi serviciile infinit mai proaste? Să mă bucur de palmierii şi taxa de barieră ale sinistrului primar Mazăre?! Pentru că veni vorba, este oare normal ca două săptămîni în Creta, în care, pe lîngă cazare, mai intră transportul cu avionul şi micul dejun, să coste 500 de euro, deci între jumătate şi o treime din preţul doar al hotelului pe litoralul nostru? Cu încă vreo 200 – 300 de euro iei restul meselor, bei retsina şi uzo după cît poate ficatul şi mai iei şi nişte mici suveniruri pentru rude şi prieteni! Restaurantele de aici, din Hersonissos, Heraklion, Analipsi, Sissi şi alte locuri vizitate de-a lungul anilor, se întrec în promoţii şi oferte de nerefuzat, în vreme ce într-ale noastre intri ca şi cum ar fi vorba despre ultima masă a condamnatului! Şi asta şi esti! Dacă ai făcut imprudenţa să intri o dată, cu siguranţă că, după aceea, le vei recomanda numai celor mai înverşunaţi duşmani ai tăi!

Se face mult caz de dimensiunile şi legalitatea cheltuielilor d-nei Udrea pentru promovarea turismului românesc. Problema este însă greşit pusă. Pînă să ne întrebăm asupra nivelului risipei, trebuie să punem o întrebare privind oportunitatea. Ce promovăm? De ce promovăm? Care este sensul promovării? Sincer vorbind, în afara patriomoniului natural, care vine de la un Dumnezeu mult prea generos, şi al celui cultural-istoric, lăsat moştenire de strămoşi, dacă intrăm în sfera infrastructurii propriu-zise a turismului sau care deserveşte (şi) turismul, ne lovim de o situaţie demnă de evul mediu. Aeroporturi internaţionale puţine, şosele mai potrivite pentru tancuri decît pentru limuzine, hoteluri – indiferent dacă bune sau foarte proaste – incredibil de scumpe, preţuri inaccesibile la restaurante, preţuri „de staţiune”, deci mărite artificial, în magazinele din locurile cu destinaţie turistică, servicii pe atît de proaste pe cît sînt de scumpe. Atunci, ce promovăm de fapt? Dacă am fi oneşti, am pune capul în pămînt şi ne-am ruga să nu ne treacă nimeni pragul, ca să nu ne facem prea tare de rîs. Dar la fel de onest ar fi să fim curajoşi şi să facem o promovare transparentă, să spunem din start că, la noi, este unul dintre puţine locuri din lume unde se mai poate practica turismul extrem! Extrem în toate sensurile. De la intrarea în ţară şi pînă la – în cazul celor mai norocoşi – părăsirea acesteia. Sînt convins că am avea şoselele, hotelurile şi restaurantele pline – sînt mai mulţi oameni curajoşi în lumea asta, atît de mecanizată şi birocratizată, decît ne imaginăm noi. Ar veni oamenii, săracii, să-şi mai pună în mişcare adrenalina! În fond, din sporturile extreme se cîştigă peste tot în lume! Dar vorbesc despre oameni care ştiu că pentru asta au venit, nu pentru confort, odihnă sau economii.

„Amice, eşti… idiot!”

septembrie 6th, 2009

În romanul lui Soljeniţîn „Pavilionul canceroşilor” există un personaj care consideră mai mereu că datoria sa de patriot rus este aceea de a apăra tot ceea ce se întâmplă în ţara lui, chiar dacă este vorba despre lucruri în mod evident aberante. Pavel Nikolaevici Rusanov, căci despre el vorbesc, este un om al aparatului de partid comunist, care consideră o ofensă personală să i se vorbească despre mizeria societăţii în care trăieşte. După ce am citit romanul, o vreme nu am înţeles ce anume este atât de interesant la acest personaj… Într-un târziu, am găsit şi un răspuns. Ei bine, Rusanov reprezintă o tipologie. La diferenţă de câteva decenii (romanul a apărut în Occident în 1968), Ionescu, Popescu, Georgescu reacţionează şi ei la fel când le spui că România boleşte sistemic, că ea nu poate funcţiona bine pentru că e alcătuită prost, pentru că la nivelul straturilor de profunzime, mecanismul e uzat şi de nereparat. El trebuie înlocuit pur şi simplu. Pentru Ionescu, Popescu, Georgescu, a spune toate astea echivalează cu a-i înjura în cel mai degradant mod cu putinţă.

Spune cuiva că ospitalitatea românească e un mit, că ea se manifestă mai degrabă la nivel individual şi că e generată de un soi de raportare cu totul specială la străini, şi te va acuza violent. Îndrăzneşte să constaţi că, în materie de ospitalitate, bunăoară, românii reacţionează diferit atunci când e vorba să găzduiască străini sau compatrioţi, şi vei obţine acelaşi tip de reacţii. Mai vorbeşte-le şi despre lipsa noastră de cultură (care, e adevărat, nu ne poate fi imputată în totalitate pentru că, nu-i aşa… astea au fost vremurile!) şi ţi se va vorbi despre olimpicii noştri, despre Brâncuşi, Eliade şi Cioran (întâmplător sau nu, toţi s-au afirmat în afara ţării)… Asta în cel mai bun caz. În funcţie de cultura interlocutorului, e posibil să ţi se vorbească despre Burebista, Decebal sau Traian. Sau, şi mai adesea, e posibil să nu ţi se vorbească deloc, ci doar să ţi se urle că eşti nici mai mult nici mai puţin decât un…trădător de neam şi ţară (o formulare pe care o găsesc pe zi ce trece din ce în ce mai amuzantă).

Acum câteva luni, vorbeam într-o seară, într-o conversaţie informală, la Cisnădioara, cu un sas despre un fenomen foarte interesant. Spuneam atunci că de fiecare dată când am făcut paşi importanţi în istoria noastră, s-a întâmplat ca ei să fie făcuţi ca urmare a unei evadări a elitei româneşti înspre Europa. Vorbeam atunci despre elita Şcolii Ardelene, educată la Viena şi Roma, despre paşoptiştii şcoliţi prin Franţa, despre junimiştii cu doctorate prin Germania, despre aducerea unui rege străin în 1866 (Carol I), despre emanciparea de ultim moment a României, care s-a făcut sub impulsul a două proiecte deloc naţionale: aderarea la NATO şi mai apoi la Uniunea Europeană. Mi s-a părut atunci, aşa cum mi se pare şi acum, că acestea sunt exemple suficiente pentru a ne permite să formulăm o concluzie… Nu una antiromânească sau antinaţională, ci pur şi simplu o concluzie logică şi atâta tot. România, în perioada în care s-a încăpăţânat să se dezvolte defazat, deconectată de Europa, autist, nu a făcut altceva decât să regreseze invariabil. Mai spuneam atunci şi că ar trebui să reevaluăm ideea de „cuceritor” şi „cucerit” atunci când vorbim despre confruntările de la începutul mileniului I între daci şi romani. În definitiv, îi putem considera „duşmani ai românilor” (să preiau ceva din terminologia patriotarzilor) pe ruşi, însă dacă vorbim despre romani, ne aflăm în prezenţa unei alte realităţi istorice. În vreme ce ruşii au fost invadatori, romanii au fost civilizatori… ceea ce, după mine, constituie o diferenţă majoră. Evident că au fost violenţe, evident că au murit oameni (daci), dar acesta era atunci mersul istoriei, acesta era climatul în care evolua întreaga umanitate… Am fost atunci întrerupt violent de către poetul şi istoricul sibian George Precup. Fără argumente, fără corecţii acolo unde se presupune că aş fi greşit, ci pur şi simplu cu indignarea omului care nu permite năruirea certitudinilor sale indemolabile. Dialogul a devenit curând inutil, eşuând în sumă de adjective aruncate la întâmplare.

De unde această încrâncenare? De unde incapacitatea aceasta funciară de a pune în discuţie subiecte sensibile la un popor care se consideră tolerant, ospitalier şi blând? Răspunsurile pot fi multiple, însă mă voi opri asupra unuia: ne lipseşte exerciţiul dialogului veritabil, ne lipsesc dezbaterile. Am fost obişnuiţi atâta vreme să folosim un limbaj de lemn, ne-am obişnuit să aplaudăm chiar şi atunci când ne aflam în flagrant dezacord cu discursul şi vorbitorul încât ne e destul de greu să facem şi altfel. Ce era discursul înainte de 1989? O sumă de afirmaţii, o înşiruire de axiome, o prelegere plictisitoare despre lucruri care puteau fi spuse. Şi pentru că acestea erau îndeobşte destul de puţine, nimeni nu putea risca. Dialogul nu exista decât formal, am fost obişnuiţi să dialogăm cam în aceeaşi măsură în care dialogau personajele din schiţa lui Caragiale „Căldură mare”.

Ca şi cititul, scrisul sau mersul biped, arta dialogului se învaţă în timp. Numai că, spre deosebire de citit, scris sau mers, e nevoie de mult mai mult timp. Până atunci, vom mai purta o vreme un dialog al surzilor, īn care unii vor recita cu religiozitate ideile pe care le-au īnvăţat ca papagalii iar altii vor incerca zadarnic sa promoveze spiritul critic, constructiv, si gandirea cu capul propriu, scos definitiv din nisip.

Concursului Jurnalistic pe teme privind discriminarea si diversitatea!

septembrie 6th, 2009

A inceput o noua editie a Concursului Jurnalistic, parte a campaniei “Pentru Diversitate.Impotriva Discriminarii”, initiata de Comisia Europeana! Pentru participarea in cadrul competitiei sunt eligibile articole publicate între 1 noiembrie 2008 și 31 august 2009 în presa scrisa sau cea online. Înscrierile pot fi efectuate la adresa http://journalistaward.stop-discrimination.info.

La finalul perioadei de înscrieri, în toate cele 27 de state membre se vor întruni jurii naționale pentru a selecta articolele câștigătoare.
Ulterior, un juriu european va alege cele mai bune trei articole și pe câştigătorul premiului european al jurnaliștilor, dintre cei 27 de câştigători naționali. Câștigătorul premiului I va primi 4 500 EUR, al doilea clasat 3 000 EUR, iar al treilea 2 000 EUR.

“Desi unele forme de discriminare fac parte din viata de zi cu zi a fiecaruia dintre noi, rareori ele sunt subiect de articole in presa sau de stiri la televizor si radio. Sunt multi cei care continua sa nu se poata urca in mijloacele de transport in comun sau intra intr-o cladire doar pentru simplul motiv ca sunt intr-un carucior cu rotile.

Sunt multi si aceia care nu pot sa concureze pentru o slujba pentru ca sunt prea tineri sau prea batrani comparativ cu cerintele din anuntul de angajare. Sau care fac parte din minoritatile sexuale. Iar situatia comunitatii rome este cel mai bun exemplu de discriminare pe motive etnice. Din acest considerent, toti jurnalistii care se apleaca asupra acestui domeniu spinos fac dovada de curaj si sunt un exemplu al celor si pentru cei care lupta pentru schimbarea mentalitatii. Concursul jurnalistic \”Pentru diversitate. Impotriva discriminarii\” este parte a campaniei desfasurate de Comisia Europeana pentru a atrage atentia asupra formelor de discriminare si pentru a promova diversitatea ca si componenta principala a ceea ce inseamna viata cotidiana a cetateanului european. Competitia le este dedicata jurnalistilor si eforturilor depuse de ei pentru a aduce aceasta tema pe primul loc in agenda publica. Speranta noastra este ca fiecare editie a concursului sa aiba tot mai multi participanti”, declara Niculae Idu, seful Reprezentantei Comisiei Europene in Romania.

La nivel national, Concursul Jurnalistic este organizat in parteneriat cu Asociatia Jurnalistilor din Romania si Institutul Media pentru Diversitate.

Pentru mai multe informatii, va rugam sa consultati comunicatul de presa.

http://www.mediadiversity.eu/ro/evenimente/7-comisia-europeana-da-startul-unei-noi-editii-a-concursului-jurnalistic-pe-teme-privind-discriminarea-si-diversitatea.html

Limitarea bonusurilor – sfârșitul capitalismului anglo-saxon?

septembrie 6th, 2009

Un summit al miniștrilor din G20 – grupul statelor cu cele mai puternice economii ale lumii – nu a reușit să convină măsuri de limitare a bonusurilor pentru lucrătorii din sistemul financiar, văzute de mulți ca o față inacceptabilă a capitalismului modern și care ar încuraja luarea de riscuri ca cele ce au contribuit la recesiunea mondială din 2009.

Eșecul se datorează în special opoziției Statelor Unite și Marii Britanii. Analistul financiar Matei Păun răspunde la trei întrebări despre această măsură.

1) Ce efect ar avea limitarea bonusurilor asupra economiei mondiale?

Pe termen lung se speră că aceasta va netezi unele dintre turbulențele speculative. O aplatizare a extremelor ar ajuta la crearea unui model de creștere economică mai previzibilă și mai durabilă. De asemenea, ar putea preveni și baloanele speculative apărute în ultimii ani… Oponenții vor argumenta că acest lucru descurajează creativitatea și eficiența, deoarece oamenii vor evita riscurile și nu-și vor mai asuma responsabilități. Adevărul e pe undeva pe la mijloc, deși în ultimii ani adoptarea de riscuri speculative a fost clar favorizată.

2) Este măsura una aplicabilă în practică?

Câtă vreme ea este aplicată uniform în marile centre financiare, are o șansă de a produce efecte. Altfel, cei talentați vor migra acolo unde sunt banii. Dar discrepanța majoră este la nivelul acționarilor – sunt băncile de investiții gestionate în beneficiul angajaților lor sau al acționarilor?

3) Este această tentativă de limitare a bonusurilor un nou semn de criză a capitalismului de tip anglo-saxon?

O astfel de măsură nu va duce la implozia sistemului, dar îi va invita la reflecție pe partizanii capitalismului de vest sălbatic. Este clar că avantajele și dezavantajele financiare ale luării de risc s-au dezechilibrat, obligându-ne pe toți să plătim un preț extrem de scump. Acest lucru trebuie rezolvat, ca să nu mai fim obligați în viitor să plătim astfel de costuri. Aceasta nu trebuie să însemna limitarea libertății individuale a câtorva persoane, ci mai degrabă limitarea poetnțialelor efecte dăunătoare asupra majorității cetățenilor luați prin surprindere de astfel de turbulențe financiare.

Tratat de manipulare reactivă românească

septembrie 6th, 2009

Pe 29 august a.c., Oxford Analytica (OXAN) a lansat ultimul sau studiu despre Romania, asupra paradigmei politico-jurnalistice in care e prinsa Romania inaintea alegerilor prezidentiale. Pe scurt, ideea transmisa de OXAN e ca impotriva lui Traian Basescu s-a format o coalitie politica, majoritara in actualul Legislativ, care foloseste mass-media pentru a distorsiona realitatea politica romaneasca.

Este un fapt pe care, alaturi de alti jurnalisti independenti, il afirm fara intrerupere de cateva luni, pe website-ul meu, Blogul lui Budescu. OXAN, din ce cunosc pana in prezent din textul lor, abstractizeaza putin ceea ce semnalam aici, in Romania, de mai mult timp. Fenomenul e asemanator celui din timpul Pietei Universitatii, din primavara lui 1990: unii au iesit in strada; altii, in primul rand intelectualii din GDS, au teoretizat, pornind de la ce se petrecea in strada.

Ca jurnalist independent, principalul subiect ce ma intereseaza nu e direct soarta politica a lui Traian Basescu, ci unul mult mai profund si complex: soarta presei romane. Intr-o analiza publicata in “Romania Libera”, Alina Mungiu explica faptul ca raul a fost fundamentat inca de la jumatatea anilor ’90. Deja, spune ea, in 1997 presa intrase pe mainile grupurilor de interese si lupta pentru independenta mass-media romanesti era pierduta.

Eu cred ca scenariul a fost urmatorul: niste jurnalisti talentati, crescuti la scoala presei comuniste, dar destul de proaspeti la minte inca, au fondat mai multe publicatii independente sau au transformat publicatii captive sistemului comunist, ca “Scanteia” (devenita “Adevarul”), “Scanteia Tineretului” (transformata in “Tineretul Liber”) sau “Romania Libera” in ziare independente. Aici jurnalisti tineri, formati la noua cultura jurnalistica post-decembrista, au scos la iveala afacerile necurate ale fostilor oameni ai PCR si ai Securitatii, transformati in business man-i de succes.

Sa largim putin panorama. Modelul de lucru al acestor oameni, pe vid legislativ, a fost cel sovietic/rus, de dupa venirea lui Boris Eltin. Diferenta: pampasul legislativ rusesc era si mai mare. La rusi, pe aceasta stare de fapte, se formau mari magnati, prin raptul proprietatilor statului si incepeau sa fie ucisi jurnalistii incomozi. Este binecunoscut cazul Annei Politkovskaya. La noi s-a procedat altfel. Magnatii aflati la limita legii, pentru ca ziarele sa nu mai scrie contra lor, le-au cumparat. Ori au infiintat alte ziare, in general de scandal, adica exact dintre cele care sa nu ii dea in fapt prin chiar formatul lor tabloid.

Nu stiu daca undeva, fumand, band cafele si scriind planuri de acaparare, oamenii acestia s-au organizat, tinand sedinte si stabilind strategii, insa cu siguranta au profitat de slabiciunea sefilor presei romane: banul. Incet si sigur, capii presei s-au transformat din sefi de publicatii (care au intrat pe mana copiilor lor de trupa) in vedete mediatice.

Pentru ca si-au construit bunastarea in acest fel, este la fel de normal sa afirmam (si sunt destule argumente in favoarea acestei teze) ca ideile pe care le-au exprimat si le exprima public sunt diferite de realitatea politica, economica si sociala din Romania. De exemplu, studiul OXAN a fost primit cu ostilitate de acesti oameni, care, din punctul meu de vedere, nu se mai pot numi jurnalisti.

Am vazut pe Realitatea TV incercarea de intoxicare a opiniei publice de catre Cornel Nistorescu, spre exemplu, care afirma ca Oxford Analytica este un SRL si ca, daca ar primi comanda sa faca o analiza despre piata pantofilor, ar livra-o. Nu este o eroare de logica din partea acestui domn, ci, consider eu, o intoxicare deliberata, facuta de cineva care stie exact ce greutate au randurile scrise de OXAN.

La polul opus, exista jurnalistul umilit, obidit si trimis la plimbare de peste tot, care ajunge sa isi doreasca sa iasa din nou presedinte Traian Basescu, adversarul “mogulilor”, ca sa mai aiba sanse sa lucreze vreodata in presa “clasica”, altfel… Iar aceasta in timp ce insi lipsiti de har si dragoste pentru adevar (calitate fundamentala pentru un jurnalist), certati cu limba romana, intorsi cu cheita din birourile managerilor mogulilor, livreaza un continut media submediocru.

Practic, azi, in Romania, mogulii de presa si locotenentii lor, prevalandu-se de criza, concediaza discretionar sute de jurnalisti incomozi patronatului prin faptul ca sunt competenti, pastrand robotii lipsiti de personalitate. Acestia scriu prost, iar mass-media decade si mai mult si intra si mai profund in criza, pentru ca nu isi indeplineste rolul de sanitar al societatii si nu mai are ratingul necesar sa aduca reclama si sa faca vanzari bune.

In acest timp, o serie de jurnalisti independenti au inceput sa-si lanseze propriile lor site-uri. Media electronica se poate imparti si ea in doua, cred eu: o parte apartine mogulilor mai mari sau mai mici, mai mult ori mai putin cunoscuti; cealalta parte apartine, website cu website, acestor jurnalisti independenti proscrisi si, din punctul meu de vedere, are mare viitor.

Costa putin sa iti faci un site. Problema acuta este ca e foarte scump si iti trebuie bani ca sa faci presa de calitate pe el. Un om-website nu poate face fata la standarde profesionale decat daca alearga toata ziua si da cincizeci de telefoane, iar la sfarsit posteaza doua sau trei texte. Dincolo de faptul ca este foarte putin ca sa rezisti editorial, nu faci bani astfel. Pe de alta parte, daca vorbim putin de IT, numai designul de site, adica proiectarea temei costa singura mii de euro.

Sunt foarte curios cand va aparea primul website independent, care va avea finantele necesare pentru a face, de exemplu, presa de investigatie. Jurnalisti liberi de contract dispusi sa faca acest lucru exista si au nevoie numai de finantare. De unde sa vina aceasta? De unde poate veni, ma intreb retoric, ceva endowment for democracy, wich is in great danger today in Romania?…

Pana atunci, voi spune inca un singur lucru, dand poate si un posibil raspuns: marea greseala a fortelor politice romanesti pro-democratie, dupa 1990, a fost ca nu au inteles nici un moment importanta presei independente si nu au sprijinit-o sa existe, fara sa-si propuna sa o posede. Si nici nu cred ca o va face prea curand, cu toate ca posibilitati de actiune, dupa parerea mea, inca mai exista.

Intotdeauna exista si niciodata speranta nu dispare. Nu are voie.

Cartea “transnistreană” reintrodusă în joc de Moscova

septembrie 6th, 2009

Schimbările democratice din RM au produs efecte asupra percepţiei actorilor regionali vizavi de viaţa politică moldovenească. Comportamentul Rusiei nu este nici până acum definitiv clar. Reieşind din logica tradiţională de care se ghidează Moscova, trebuie să menţionăm că menţinerea şi consolidarea sferelor de influenţă primează pe agenda politicii externe ruse. Republica Moldova nu face excepţie de la această regulă, iar preşedinţia “condiţional-optativă” a acesteia în cadrul CSI în perioada de campanie electorală, datorată insistenţei Moscovei, demonstrează valabilitatea acestei supoziţii.

Tăcerea suspectă a autorităţilor ruse înregistrată după alegerile din iulie curent a fost “spartă” în cele din urmă de vizita lui Voronin la Soci, unde împreună cu Medvedev au fost abordate probleme majore legate de relaţiile moldo-ruse, inclusiv problematica transnistreană în contextul “mutărilor” politice cauzate de ultimele alegeri parlamentare.

Însă odată cu alegerea Preşedintelui Parlamentului RM, Mihai Ghimpu, supranumit de comunişti “unionist”, observăm o activizare masivă din partea actorilor arenei politice ruseşti. Mesajele emise de aceştia cu referinţă la fluctuaţiile politice de la Chişinău de regulă conţin şi subiectul transnistrean.

În cadrul Ministerului rus de Externe, se aşteaptă la “compromisuri reciproce” din partea forţelor politice parlamentare şi crearea unei guvernări politice stabile, capabilă să depăşească criza economică şi politică şi să îşi respecte angajamentele externe şi cele legate de reglementarea transnistreană. [1] Evident, centrul diplomaţiei ruse transmite esenţa doleanţelor de care ar trebui să ţină cont viitoarea guvernare moldoveană: păstrarea parteneriatului cu Rusia; respectarea înţelegerilor la care a convenit anterior Voronin cu Moscova în problema transnistreană (avându-se în vedere, Declaraţia comună semnată de Medevedev, Smirnov şi Voronin la Moscova, în primăvara anului curent); constituirea unei guvernări cu participarea comuniştilor (accentul pus pe necesitatea “unei alianţe stabile” exprimă interesul Moscovei pentru o guvernare alcătuită şi din comunişti). În caz contrar, MAE-ul rus avertizează, într-o formă semi-deschisă, că RM va fi afectată atât pe plan economic, cât şi pe cel politic intern/extern, invocând dosarul transnistrean.

Reprezentanţii legislativului rus, Serghei Markov (Edinaia Rossia) [2] şi Alexei Mitrofanov de la „Spravedlivaia Rosssia” („Rusia echitabilă”) [3] au declarat pentru mass-media rusească că deznodământul în reglementarea transnisteană depinde de “succesele” liberal-democraţilor şi acţiunile comuniştilor, pe de altă parte. Reprezentantul partidului lui V. Putin, Markov a specificat că poziţia Rusiei faţă de regiunea transnistreană ar putea fi revizuită. Politicianul apropiat cercului “putinist” a subliniat că în orice caz Tiraspolul va fi susţinut, în baza unei rezoluţii adoptate la Moscova, în funcţie de situaţia politică din RM.

Mitrofanov, în trecut membru al formaţiunii lui Jirinovski, la fel credincioasă Kremlinului, crede că dacă democraţii se vor consolida, atunci va fi inevitabilă unirea RM cu România, iar regiunea transnistreană va căpăta independenţă.

Scenariile aleşilor poporului rus sunt posibile, dacă facem referinţă la Kosovo, iar şi mai recent la regiunile separatiste georgiene recunoscute şi apărate din punct de vedere militar de Rusia. Dar niciuna din marile puteri, participante in/direct la procesul de negocieri, nu îşi doresc acest lucru cu adevărat.

UE şi SUA nu doresc să cedeze în faţa Rusiei, generând izolarea/destabilizarea/blocarea Ucrainei şi a parcursului ei euroatlantic. În acest context, factorul rus resuscită intenţionat problema transnistreană, dat fiind faptul că europenii s-au angajat în soluţionarea acestui conflict, pentru a anticipa repetarea “scenariului caucazian” în vecinătatea sa directă.

Totodată, Rusia este dispusă să facă uz de “cartea transnistreană” în cazul unei conjuncturi politice nefaste în RM. La toate nivelurile, Moscova a trasmis semnale mai mult sau mai puţin clare în privinţa planurilor destinate Moldovei şi regiunii sale separatiste. Chiar dacă aceasta şi-a asumat rolul central în chestiunea transnistreană, Occidentul poate interveni pentru a influenţa formarea unei guvernări “echilibrate” (care să excludă probabilitatea unor alegeri anticipate), coordona cu decidenţii moldoveni paşii lor comuni în materie de relaţionare cu Rusia şi reglementarea transnistreană sau pentru a combina primele două obţinând o abordare complexă şi corectă a factorului rus (aceste ecuaţii trebuie să implice în mod obligatoriu şi factorul ucrainean).

Referinţe:

1. О ситуации в Молдавии, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/E41FB0A27F9ACD7AC3257626004E60C0

2. Deputat rus: Rusia îi iubeste pe cei care o iubesc, http://www.interlic.md/2009-09-04/deputat-rusrusia-ii-iubeshte-pe-cei-care-o-iubesc-11751.html

3. Moldova lăsată de Rusia pe mâina democraţilor în schimbul independenţei Transnistriei?, http://www.interlic.md/2009-09-03/moldova-lasata-de-rusia-pe-m-ina-democratzilor-in-schimbul-independentzei-transnistriei-11749.html

Intelectualii publici. Ce sunt, ce fac, de ce sunt atacaţi?

septembrie 6th, 2009

ACTUALIZARE: Acest articol face parte din seria INTELECTUAL, care cuprinde mai multe posturi.

Un articol din Revista 22, în care câţiva intelectuali importanţi se plâng de presecuţie, m-a pus pe gânduri. Aşa să fie? Este ideea de intelectual public sub iatagan? Sau numai unele nume? Sau poate numai ideilor lor? Sau poate nici măcar ideile, ci doar acţiunile lor publice? Voi ce părere aveţi? Aruncaţi o privire peste aceste întrebări şi daţi-mi o mână de ajutor cu nişte comentarii. Cele mai reuşite comentarii vor fi publicate într-o carte ce va ieşi vara aceasta….

Când spun “intelectual public”, ce reacţie ai?

Te consideri un intelectual public, aşa cum se prefigurează el în mintea ta când auzi termenul? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu?

Dacă respingi ideea de intelectual public, accepţi nevoia de a discuta despre intelectuali ca despre un grup coerent, cu o misiune dată?

Care e misiunea unui intelectual public?

Cum-în ce condiţii-pot fi criticate ideile unui intelectual public? Dar acţiunile pe care acesta le ia în public, chiar dacă nu au un conţinut intelectual direct (dar au implicaţii politice, religioase, etc….)

Există în România de azi o campanie coordonată împortiva ideii de intelectual public, aşa cum părea să susţină suplimentul revistei 22?

Este legitim să se afirme că o critică adusă ideilor şi operelor lui Patapievici, Liiceanu sau Tismăneanu este o critică adusă ideii de intelectual public? Dacă nu, de ce?

Cum ai analiza relaţia dintre ideologia acestor intelectuali şi alinierea lor cu preşedintele Băsescu, mai ales în urma deschiderii pe care acesta din urmă a manifestat-o faţă de PSD?

Cum ai descrie analitic ideologia culturală şi analitică a intelectualilor publici din România?

Pot fi distinse şcoli de idei în România?

http://www.pagini.com/blog/

În imagini: Arde Bucureștiul oare?

septembrie 6th, 2009

Incendiul de la Primăria Sectorului 1 din 4 septembrie a fost cel mai recent dintr-o serie care au lovit din plin imobilele Bucureștiului în ultima vreme.

!poza111! 1. Incendiul izbucnit în jurul orei 12 a distrus aproape complet acoperișul clădirii, care este în renovare din 2007. În clădire nu se aflau persoane la momentul incendiului.

!poza112! 2. Construită în 1927, ea era, prin turnul ei, cel mai înalt edificiu din oraș la acea dată. Primăria, pe atunci a Sectorului Verde, unul din cele patru sectoare ale Bucureștiului, este declarată azi monument istoric.

!poza113! 3. Deși cauzele incendiului nu sunt cunoscute, primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, a spus că firma care făcea reparațiile, Rotary Construcții, răspunde de daune. Un agent al poliției comunitare a sectorului 1 spunea că statuia de pe turn urmează să fie dată jos, ca precauție.

!poza114! 4. Clădirea Business Millenium Center, pe Bulevardul Carol I, de lângă Biserica Armenească, a fost devastat de un incendiu în noaptea de 26/27 iunie anul acesta.

!poza115! 5. Clădirea, înaltă de 72 de metri, a fost avariată serios și la un moment dat era pericol ca focul să se extindă și la Biserica Armenească. Se pare că incendiul s-a datorat unui scurt-circuit la un panou publicitar.

!poza116! 6. Ceea ce se vede e tot ceea ce a mai rămas dintr-un restaurant de pe Bulevardul Dacia, care de abia fusese deschis. Incendiul a fost provocat de explozia unei butelii lasate în interiorul restaurantului.

!poza117! 7. Vizavi de restaurantul de pe Bulevardul Dacia se află colegiul Cantemir Vodă, unde în luna mai un incendiu a provocat pagube minore. Pompierii din Capitală au intervenit în 2009, până pe 4 septembrie, la stingerea a aproape 1500 de incendii.

Moartea unui mare artist: Egon Marc Lövith

septembrie 6th, 2009
Egon Marc Lövith: autoportret 1945Egon Marc Lövith: autoportret 1945

Renumitul sculptor, pictor şi grafician clujean şi-a încheiat călătoria vieţii la 31 august 2009, la venerabila vârstă de 86 de ani. Absenţa sa pământeană este compensată de prezenţa în istoria artei transilvane şi universale.

Egon Marc Lövith s-a născut la Cluj în 1923, în familia unui ceasornicar evreu care peste câţiva ani avea să emigreze în Mexic, după ce gărzile legionare îi vor fi devastat atelierul. În 1936, după moartea timpurie a tatălui, Egon revine în ţară cu mama şi surioara lui, pentru că numai aveau din ce trăi în Mexic. Nici la Cluj nu le mergea prea bine, astfel încât adolescentul Lövith este nevoit să muncească pentru a-şi întreţine familia. Hămăleşte şi face cărăuşie, iar în puţinele ore libere desenează. Descoperindu-şi vocaţia artistică se străduieşte să-şi perfecţioneze abilităţile, participând la cursurile artiştilor clujeni ai vremii. Obţine premiul întâi la un concurs naţional de desen. Legile antievreieşti şi războiul pun capăt acestor activităţi. Egon Marc Lövith este înrolat mai întâi în detaşamentul de muncă din armata ungară şi apoi deportat la Auschwitz. De acolo este transportat în mai multe lagăre naziste, fiind eliberat la Dachau. În primele zile de după eliberare o cunoaşte pe Margot Breuer, originară din Debreţin. Dragostea înfiripată pe tărâmul morţii se dovedeşte atât de puternică încât Margot îl urmează la Cluj. Cei doi tineri care şi-au pierdut familiile în Holocaust se căsătoresc şi se stabilesc în oraşul natal al lui Egon, pe care nu-l vor mai părăsi niciodată. După război Egon Marc Lövith absolvă Institutul de Arte Plastice din Cluj, la clasa de sculptură condusă de Ion Irimescu, devine cadru didactic universitar şi unul dintre tinerii artişti apreciaţi ai vremii, exponent al manierei realist-socialiste.

La mijlocul anilor 1960 se produce schimbarea majoră în opera lui Egon Marc Lövith, el numărându-se printre primii artişti plastici clujeni care aduc un suflu înnoitor. Noua manieră de exprimare vizează reflecţia asupra actului creator şi esenţializarea formei. Expoziţiile individuale şi colective din ţară şi străinătate aduc în faţa publicului motive circulare exprimate prin mijloacele sculpturii, graficii, ceramicii sau picturii. Iată câteva dintre ele: Eternul cuplu (1959 – 1999), Holocaust (1945 – 1999), Iudaica (1980 – 2000), Sombreros (1975 – 1998), Quijotesco(1951 – 1998), Bagatelles (1963 – 2000) Păsări (1997 – 1998), Plenitudinea vieţii (1954 – 1999), Icar (1970 – 1999), Nike (1956 -1999). După cum arată într-o lucrare monografică criticul de artă Alexandra Rus “Ciclurile conţin imagini-embleme realizate, uneori, în sculptură, pictură, paste, grafică sau ceramică, alteori, într-o singură tehnică; ele sunt create într-un singur an sau, dimpotrivă, trasează o direcţie esenţială în întreaga viaţă a artistului. Adesea ciclurile se potenţează reciproc, compenetrându-se în acelaşi generos univers spiritual. Urmărirea dezvoltării emblematice în cadrul fiecărui ciclu sau a configurării întregului univers semnificativ dezvăluie nu numai autenticitatea trăirii, adâncimea abordării spirituale ci şi o fascinantă şi debordantă creativitate care-l situează pe artist în zona înnoirii plastice.

Ciclul Holocaust început în 1945 cu schiţa în cărbune Un luptător – autoportret, continuat cu sculpturile Deportaţii (1951), Ultimul cântec (1953) a fost desăvârşit în anii 1980 cu o serie de pasteluri. Seria Holocaust a fost expusă în ţară, Israel, Ungaria şi Germania ca, în final, să alcătuiască o expoziţie permanente găzduită la memorialul din Dachau, inaugurată în toamna anului 2006 în prezenţa artistului. “Cele 34 de lucrări sunt 34 de momente absolut relevante (spicuim câteva titluri: Deportarea, Prima noapte în lagăr, Cartoful, K.Z. Lagărul copiilor, Baraca femeilor, Frigul, Revier) Imaginile realizate direct cu mâna, fără estompă, sunt adevărate amprente ale durerii, dar şi autentice opere de artă. “ – scrie Liana Maxy.

Artistul marcat profund de dispariţia iubitei sale soţii Margot, eterna muză, a mai continuat să creeze şi chiar să expună, până în decembrie 2006 când a suferit un atac cerebral care i-a afectat memoria. Cei doi ani şi jumătate care au urmat au fost petrecuţi, la decizia verişoarelor moştenitoare, într-un cămin de bătrâni din Cluj, într-o singurătate tristă, alinată doar de vizitele câtorva prieteni. Prin diligenţele acestora, în 21 mai 2009, la Muzeul Naţional de Artă din Cluj a fost organizată o expoziţie sub genericul „ Medalion Lövith”. Cu prilejul acestui eveniment maestrul a apărut din nou în faţa publicului iubitor de artă din Cluj care l-a înconjurat cu căldură şi i-a cântat „Mulţi ani trăiască !” Din păcate urarea nu s-a împlinit şi Egon Marc Lövith a trecut în nefiinţă la 31 august 2009. Acum odihneşte alături de soţia sa Margot, la cimitirul evreiesc neolog din Cluj. Fie-i memoria binecuvântată !

Proletarii nu au patrie, iar „liberalii”… limbă?!

septembrie 6th, 2009

„Net, net i net!”

(N. Bondarciuk, aprilie 1988)

Nici nu s-au ofilit florile depuse la statuia lui Mihai Eminescu la Chișinău de 31 august, că au şi început să se facă auzite voci care par a trivializa evenimentul. Vezi Doamne, un liberal autentic nu ar trebui să se ocupe cu asemenea chestiuni minore precum denumirea limbii. De ce tocmai acum, îţi vine să întrebi, exact în momentul în care denumirea sărbătorii din 31 august revine, după ani de vinovată „uitare”, la titulatura completă – „Limba noastră cea română”?

Limba care a făcut istorie

Înainte de a evalua teoretic o asemenea poziţie – denumirea limbii este exclusiv o chestiune individuală -, trebuie făcute câteva precizări contextuale. Întreg proiectul politic din stânga Prutului a stat sub semnul limbii şi al alfabetului latin. 1987 este anul care consemnează acţiunile insurgente ale Uniunii Scriitorilor. La 15 ianuarie 1988, un grup de tineri se adună la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor şi se naşte Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”. Tinerii cântă, recită poezii, iar fenomenul ia amploare şi creează atmosferă. Apar şi reperele documentare. Valentin Mândâcanu publică în 1988 eseul exploziv „Veşmântul fiinţei noastre”, iar Dumitru Matcovschi tipăreşte în acelaşi an articolul „Anti-Teze”. Poezia lui Grigore Vieru – şi nu e singurul nume – dobândeşte şi ea, treptat, valenţe politice majore. În toamna lui 1988 apare aşa-numita „Scrisoare a celor 66” către prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, în care se cerea abolirea „teoriei celor două limbi romanice” la nord de Dunăre. Bulgărele de zăpadă a pornit şi nu s-a mai oprit decât la 27 august 1989, ziua Marii Adunări Naţionale. La 31 august 1989, Sovietul Suprem adopta revenirea la grafia latină.

Întorcându-ne în actualitate, patru chestiuni trebuie clarificate în legătură cu acest subit „je m’en fiche”-ism lingvistic cu pretenţii de liberalism de secol XXI şi flancat sub lozinca „denumirea limbii nu trebuie să ne preocupe”.

De ce astăzi şi de ce nu ieri?

Prima ţine de momentul ales. Sărbătoarea din acest an a marcat, dincolo de orice, depăşirea unei etape aproape penibile din istoria RM, în care denumirea limbii era redată printr-o absenţă: „limba noastră”, „limbă de stat”, „limba vechilor cazanii” etc. Oricum, numai limbă română, nu. Cu atât mai mult pare nepotrivit apelul la „neutralitate axiologică”, mai ales că aceasta nu s-a manifestat niciodată când puterea era deţinută, la Chişinău, de cei care încercau să suprime glotonimul „popor român” şi etnonimul „limbă română”. Acest tip de politică etnolingvistică nu părea că deranjează, iar păcatele comuniştilor erau identificate oriunde altundeva, doar în chestiunea identitară, nu. Un asemenea comportament, însă, nu indică în niciun caz „neutralitate axiologică”, ci o atitudine civico-politică evidentă, fie şi neasumată direct. La care, fireşte, oricine are dreptul; dar nu are dreptul să o numească neutralitate şi nici să o drapeze cu eticheta „liberalism”.

Liberalismul nu este neutru identitar

Cea de-a doua chestiune vizează afirmaţia că liberalismul e neutru identitar, inclusiv în chestiunea limbii. Respectiva afirmaţie este o forţare evidentă. În realitate, în fenomenologia lui istorică, liberalismul nu a negat niciodată acest dosar. Dacă ar fi făcut-o, ar fi dispărut urgent de pe scenă. Şi nu vorbim aici despre manifestarea acestuia în spaţiul românesc, unde marile proiecte identitare şi naţionale, mai ales 1 decembrie 1918, i-au avut în centru pe reprezentanţii familiei liberale. Clasicii liberalismului european nu au ocolit subiectul, fie că vorbim despre John Stuart Mill, Giuseppe Mazzini, Max Weber sau Theodor Herzl. Mai încoace, David Miller sau Sir Isaiah Berlin reiau argumentaţia, iar elevul celui din urmă, Yael Tamir, sionist implicat activ în mişcările civice din Israel, publică o carte ce devine clasică în literatura de specialitate: „Naţionalismul liberal”.

Concluzia e una singură: liberalismul este o filosofie, dar şi o practică politică, prin urmare se referă la oameni, nu la Om, pe care, vorba unui francez faimos, „nu l-am întâlnit niciodată”. Liberalismul se centrează pe individ, dar pe cel concret, real, viu, din carne şi oase, cu identitate şi limbă, care vrea prosperitate, dar este şi dispus să îşi dea viaţa pentru ceva care îl transcede, care are vicii, dar se şi roagă la Dumnezeu. Individul este important, dar identitatea şi libertatea lui sunt livrate comunitar, de aici miza crucială inclusiv a chestiunii lingvistice.

Postmodernism „a la Moldova”

Al treilea moment ţine de faptul că ceea ce se sugerează că ar fi liberalism nu este în niciun caz aşa ceva. E un soi de postmodernism dus la extremă, în care opţiunile individuale capătă dimensiuni sacrosante şi intangibile. Suntem subiectivi şi punctum. Alegem ce vrem şi ne comportăm ca atare. În realitate, o asemenea opţiune e imposibilă. Pe de-o parte, pentru că este ipocrită. În epoca aşa-numitei corectitudini politice, nu poţi să-ţi construieşti singur definiţiile nici măcar când e vorba de chestiuni şi mai subiective decât definirea unei limbii (care rămâne, totuşi, apanajul academiilor, filologilor şi al celor ce se îndeletnicesc cu aşa ceva în mod sistematic). Astăzi, contează enorm cum numeşti ceva sau pe cineva. Nu poţi să spui unui om de culoare decât „afro-american”, iar termenii „civilizat” sau „necivilizat”, „genocid” sau „holocaust” trebuie utilizaţi cu precauţie, pentru a nu răni sensibilităţile legitime ale unora sau altora. Totodată, subiectivitatea excesivă în chestiuni identitare frizează patologia socială şi, individual, psihiatria. Dacă mâine, pe baza subiectivităţii noastre, ne-am declara cu toţii „olandezi”, iar limba română „olandeză” şi, pe cale de consecinţă, ne-am prezenta cu toţii la Haga să ne cerem, în „olandeză”, drepturile ce derivă din noua noastră apartenenţă, nu vom fi primiţi acolo în partidul liberal, ci… la ospiciu. (Prin sec. XIX a existat un filosof german care a gândit cam aşa şi a sfârşit taman acolo.)

Limba ca busolă geopolitică

Nu în ultimă instanţă, sofismul subiectivismului lingvistic mai ascunde ceva. Anume, că nu limba în sine e o problemă în RM, ci semnificaţia acesteia şi valorile pe care le propagă. Nu e hazardat să spunem că, în stânga Prutului, statutul oficial al limbii române a fost un veritabil indicator pentru orientarea generală a statului. De fiecare dată când denumirea corectă a acesteia a fost scoasă din circulaţie sau marginalizată, a fost un semn al fracturării relaţiei Chişinăului nu doar cu Bucureştiul, dar şi cu Europa. În 1990, „eliberarea limbii” a reprezentat preambulul eliberării politice. A urmat un declin, iar Constituţia din 29 iulie 1994, prin formula „limbă moldovenească cu grafie latină” anunţa, parcă, eşecul comunist ce va urma. Limba în stânga Prutului nu poate fi doar o chestiune subiectivă. Cel mai mare mânuitor al limbii române, Eminescu, scria undeva, prin manuscrisele sale, că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Pentru RM, observaţia poetului e mai mult decât un gând heideggerian – este o realitate politică şi geopolitică.

Restul este sofistică.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Moldova şi politica lingvistică din Quebec

septembrie 6th, 2009

R Moldova este probabil singura ţară din lume care are o sărbătoare naţională dedicată limbii de stat. De 20 de ani în fiecare an pe 31 august moldovenii sunt chemaţi să sărbătorească aniversarea oficializării limbii române în ţara lor.

Cum trebuie să înţelegem politicile lingvisitice din R. Moldova în contextul aspiraţiilor de apropiere de valorile occidentale ale moldovenilor ? Care ar fi exemplul occidental pe care R Moldova ar putea sa-l urmeze aliniindu-se în acelaşi timp la imperativul de toleranţă şi respectare a minoritaţilor? Am să încerc în acest material să dau ca exemplu politicile lingvistice dintr-o ţară care are o reputaţie ireproşabilă în domeniul respectării drepturilor minorităţilor – Canada.

Limbile de stat din Canada

Canada are două limbi oficiale, engleza şi franceza. Aceasta nu înseamnă însă că dacă o să mergeţi la Toronto sau Montreal o să vedeţi inscripţii în două limbi. Fiind un stat federal, Canada delegă responsabilitatea pentru politicile lingvistice provinciilor. Din cele 10 provincii, doar una singura, New Brunswick, a decretat cele două limbi, franceza şi engleza, drept limbi de stat. Restul provinciilor au decretat, în funcţie de situaţia lor demografică, o singură limbă de stat. Astfel, afară de New Brunswick, toate provinciile sunt de fapt anglofone, excepţie fiind provincia Quebec, unde unica limbă de stat este franceza.

Specificul provinciei Quebec

Până în 1977 când a fost votată legea 101, numită şi La Charte de la langue francaise, care reglementează funcţionarea limbilor în Quebec, în această provincie limba engleză domina viaţa publică, deşi vorbitorii limbii franceze constituiau majoritatea. Această situaţie specifică justifică comparaţia pe care o putem face între politicile lingvistice din Quebec şi R Moldova, chiar dacă Quebec nu este decât o provincie dintr-un stat cu două limbi oficiale, iar R Moldova este un stat independent cu o singură limbă oficială. Astfel ca şi în Quebec, ligislaţia lingvistică din R Moldova şi-a pus scopul de a întări statutul limbii majorităţii.

Politica de francizare din Quebec

Strategia lingvistică a legii 101 a fost fondată pe trei principii de bază – 1. să oprească procesul de asimilare şi de minorizare a francofonilor, 2. să asigure predominarea socio-economică a majorităţii francofone, 3. să realizeze afirmarea caracterului francez al provinciei. Această lege decretează franceza drept unica limbă de utilizare în domenille următoare – în justiţie, în administraţia publică, în sectorul non-guvernamental, în întreprinderile private şi publice, în comerţ şi afaceri şi în învăţământul primar şi gimnazial. Există unele excepţii care prevăd în anumite situaţii utilizarea şi a limbii engleze, dar aceste excepţii sunt descrise expres în lege. Această politică lingvistică are numele oficial de politică de francizare („politique de francisation” – echivalentul pentru limba română ar fi trebuit să fie „politică de românizare”). Pentru a asigura punerea în aplicare a acestei politici, a fost creat Oficiul limbii franceze (http://www.olf.gouv.qc.ca), care are misiunea de a da sancţiuni (ex. de a pune amenzi) instituţiilor care nu respectă legea 101.

Minoritatea privilegiată

La prima vedere se poate considera că această politică lingvistică restrânge drepturile anglofonilor. Însă aceasta este adevărat doar la prima vedere. E vorba că în Quebec minoritatea anglofonă nu este văzută ca oricare altă minoritate. De fapt ea este considerată o minoritate PRIVILEGIATĂ. Astfel, deşi minoritari în Quebec, anglofonii se comportau ca o majoritate – nu cunoşteau limba franceză a majorităţii, engleza era folosită în toate domeniile publice şi era considerată limba de comunicare între francofoni şi anglofoni. În acest context specific, cât n-ar părea de paradoxal acest lucru, minoritatea se comporta ca şi cum ar fi majoritate, iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. Tocmai pentru a readuce la normalitate această anomalie, Parlamentul din Quebec a decis să pună în aplicare o nouă politică lingvistică în 1977 (legea 101).

Concluzia pentru Moldova

Sunt două lucruri care trebuie să le învăţăm din această experienţă legislativă. În primul rând trebuie să conştientizăm că politicile lingvistice care au ca scop fortificarea statutului limbii române în R Moldova nu contravin în nici un fel valorilor de toleranţă şi respect al minorităţilor. Dacă ele ating interesele unei minorităţi, e vorba de interesele unei minorităţi PRIVILEGIATE, care se comportă ca şi cum ar fi majoritate. Politicile lingvistice din R Moldova TREBUIE să vizeze readucerea la normalitate a acestei anomalii. În al doilea rând, pentru ca aceste politici lingvistice să-şi atingă scopul propus, e nevoie ca să fie creată o instituţie care să supravegheze punerea în aplicare a legislaţiei lingvistice prin dreptul de a da sancţiuni. Dacă acest mecanism de control nu va fi creat, legislaţia lingvistică (şi nu numai) nu va funcţiona, şi deci situaţia de anomalie se va perpetua.

Lilian Negură este doctor în sociologie, profesor asociat al Universității Ottawa, Canada.

Articolul este preluat de pe pagina UNIMEDIA
http://www.unimedia.md/?mod=analiza&id=115

Berlin – Jurnal de călătorie – 1. Berlinezii adoră timpul liber

septembrie 6th, 2009

De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an – doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.

Mirosurile Berlinului

Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.

Etica odihnei la berlinezi

Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

Singurul oraş german în care se poate trăi

Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.

Zidurile din sticlă şi metal

Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier…

Petru Negură este lector la Universitatea de Stat din Chișinău, doctor în sociologie al E.H.E.S.S. Paris.

Articolul este preluat de pe blogul său http://petrunegura.blogspot.com/

Voronin pleacă, sistemul rămâne?

septembrie 6th, 2009

Ştirea “bombă” despre plecarea benevolă a lui Voronin din funcţia de Preşedinte al RM diluează “raportul de forţe”, dar nu îl schimbă definitiv. Rezistenţa opusă de şefia Companiei publice “Teleradio Moldova” şi cea a Guvernului RM sunt primele semne ale “contra-acţiunilor” sistemului “voroninist”.

Există însă o serie de necunoscute care vizează Preşedinţia şi figura lui Voronin.

Din cele întâmplate putem presupune că demersul depus de PCRM la Curtea Constituţională (CC) ar fi determinat decizia lui Voronin să renunţe la fotoliul de preşedinte de ţară. În primul rând, vulnerabilitatea vădită a acestui demers nu oferă şanse pentru a invalidarea alegerii lui Ghimpu. Probabil, chiar membrii CC ezită să se sacrifice pentru interesele comuniştilor, fie PCRM nu este capabil să schimbe la moment starea lucrurilor şi relaxează “pumnul”.

În al doilea rând, efervescenţa cu care a fost vehiculată abandonarea postului de Preşedinte al RM înainte ca CC să se pronunţe vizavi de “plângerea PCRM” este suspectă, ridicând mai multe semne de întrebare.

De ce plecarea lui Voronin este atât de facilă, mai ales, în condiţiile acuzaţiilor adresate Alianţei pentru integrare europeană privitor la presupusele acţiuni anti-constituţionale? Vrea PCRM-ul să se eschiveze de la responsabilităţile pe timp de criză sau pregăteşte noi “trucuri” politice pentru coaliţia liberal-democrată? Distanţarea comuniştilor de la fotoliul de Preşedinte este ireversibilă sau temporară? Pleacă Voronin în mod benevol sau la presiunea Occidentului şi/sau permisiunea Rusiei?

În prezent, reieşind din amalgamul de date controversate care abundă spaţiul public moldovenesc putem face următoarele concluzii:

* Comuniştii evită o confruntare inter-instituţională în RM şi se axează pe contradicţii intra-instituţionale, supunând acestui exerciţiu legislativul.
* Alegeri anticipate sau republică parlamentară – dilema în jurul căreia oscilează Voronin şi PCRM-ul urmărind absolutizarea puterii sale în RM sau felierea acesteia şi împărţirea cu celelalte forţe parlamentare.
* Sindromul “copilul şi biberonul” este o altă caracteristică potrivită pentru comuniştii lui Voronin, care nu se pot despărţi de “biberonul”/puterea ce le-a aparţinut timp de 8 ani.
* Stratagema “falsei retrageri” care constă în dezinformarea opiniei publice şi intoxicarea Alianţei, pe de altă parte. Conform acesteia, se creează impresia aparentă că PCRM-ul pierde teren. Urmând această logică ne putem aştepta la identificarea de o manieră stranie a “transfugilor” comunişti (delegaţi de căpetenia PCRM) care îl vor vota pe Lupu, dar în schimbul unei colaborări pentru formarea Guvernului sau alte scheme politice avantajoase comuniştilor.
* Alegerile anticipate sunt mai mult nedorite de comunişti, decât viceversa, deoarece aceasta le subminează afacerile, iar criza economică riscă să pună pe o bancă comună a acuzaţilor atât liberalii, cât şi comuniştii.

Punctul final legat de plecarea “controversată” a lui Voronin din funcţia de şef de ţară va fi pus de CC. Dacă Curtea va susţine poziţia comuniştilor, atunci ne putem aştepta la noi metamorfoze în comportamentul şi retorica PCRM.

Colectivizarea agriculturii (1949-1962): un brutal proces politic

septembrie 6th, 2009

“Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori)

Editura Polirom, Iaşi, 2005, Colecţia Document

Este destul de greu să pleci la o cercetare exhaustivă a unei perioade lungi a istoriei României din perioada comunistă, chiar dacă aceasta este specializată pe un tărâm aparent restrâns, dar de fapt întins pe teritoriul intregii ţări, nu numai din punct de vedere al suprafeţei, ci şi al ideologiei. Vorbim aici despre procesul de colectivizare a agriculturii româneşti, un proces început aproape imediat după instaurarea totală a Partidului Comunist la putere (sub masca Partidului Muncitoresc sau a Frontului Plugarilor), continuat pe parcursul a cel puţin unui deceniu şi finalizat prin „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale” din 27 aprilie 1962.

Să nu uităm că, spre deosebire de naţionalizarea industriei şi băncilor, care a durat doar aproximativ patru ani – 1948-1952, colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Cercetarea singulară este, cum am spus mai sus, extrem de grea, dar ea reuşeşte în cartea-document „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii din România (1949-1962)”, prin efortul unui colectiv, unui proiect de colaborare interdisciplinar, unor cercetători de mare probitate ştiinţifică, în număr de 20, amintind aici numai patru dintre ei şi anume editorii cărţii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi sau iniţiatorii Gail Kligman şi Katherine Verdery.

Pe de altă parte, nici materialul rezultat nu este simplu şi uşor de prezentat şi, în esenţă, de citit. Se adresează unui cititor avizat, care cunoaşte îndeaproape istoria comunistă a României postbelice, care este interesat de colectivizare, de lumea satelor, de ultimele împotriviri ale ţăranilor români de pe tot cuprinsul ţării împotriva deposedării de proprietăţile lor, câştigate cu greu în urma unor reforme agrare târzii. Unele articole sunt greoaie, la un moment dat situaţiile asemănătoare se repetă, dar pe ansamblu reprezintă un demers istoriografic de remarcat, într-un domeniu care merită cercetare amanunţită.

Cartea este structurată în trei părţi, respectiv Partea I-Colectivizarea agriculturii: aspecte generale, Partea a II-a-Centru şi periferie în campania de colectivizare şi respectiv Partea a III-a-Colectivizarea şi schimbarea relaţiilor sociale, prima punând accentul pe partea istorică şi ideologică a colectivizării, iar ultimele două pe studii de caz din diferite locuri ale ţării, cu stratificare etnică deosebită, cu ideologii şi mişcări alternative de împotrivire sau de aderare la comunismul sătesc. Ceea ce reuşeşte cu prisosinţă această carte este modalitatea de cercetare, respectiv îmbinarea istoriei orale, cu interviuri luate cu supravieţuitorii sau cu descendenţii acestora, cu munca de arhivă, o condiţie esenţială pentru înţelegerea sub multiple aspecte a vieţii, transformării societăţii şi complexităţii regimului comunist din acea perioadă de început. De altfel, şi definiţia colectivizării decurge din acest context, ea fiind „un aspect fundamental al formării partidului-stat în România, şi nu doar ca pe o simplă campanie auxiliară a procesului de industrializare şi urbanizare”.

Un capitol care ne-a interesat mai mult a fost cel semnat de Eugen Negrici, intitulat sugestiv Rolul literaturii în campania de colectivizare. El dezvăluie contribuţia unor scriitori de renume, cunoscuţi şi în prezent lumii literare româneşti, dar îndelung lăudaţi în perioada comunistă, la impunerea unei imagini denigratoare a satului precomunist şi la ilustrarea tezelor staliniste asupra ţărănimii, teze mult-laudate şi răspândite în acei ani. Vorbim aici, în principal, de A.E. Baconsky, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici şi chiar Mihail Sadoveanu.

Marin Preda, de exemplu, şi-a imaginat încă din 1952 un ţăran harnic (Ilie Barbu) care îşi doreşte să se separe de chiaburii din sat, în povestirea Desfăşurarea, chiaburi (care sunt o categorie aparte, greu de definit şi de autorităţile acelor vremuri, complex analizaţi în carte) care sunt menţionaţi şi în versurile lui A.E. Baconsky: „Trece o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.”

De remarcat este că Desfăşurarea a fost tipărită sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona Puterii şi a rămas în manuale până foarte târziu, când erorile colectivizării forţate deveniseră notorii, ulterior înlocuită tot de un roman ţărănesc, dar de data aceasta excepţional, Moromeţii.

Un alt scriitor care a aderat rapid la politica oficială a fost Zaharia Stancu. El va fi, de altfel, cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspetei înfiinţatei, după model sovietic, Uniuni a Scriitorilor. Prima variantă a romanului său, Desculţ, publicată în anul 1949, a servit excepţional politicii partidului, reflectând precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea satului.

În sfârşit, un caz aparte este Mihail Sadoveanu, aflat deja spre sfârşitul unei cariere excepţionale şi care trebuie doar să se adapteze regimului, la el fiind absentă tenta politică a ultimelor opere, care este înlocuită cu una profund boierească, de viaţă trăită în prea-plin. Totuşi, se remarcă o adeziune vizibilă la politica de rusificare, care, în opinia lui Eugen Negrici „trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă până atunci tihnită, cu împliniri numeroasă şi puţine clătinări sufleteşti”.

După terminarea colectivizării, în 1962, literatura propagandistică, ilustrată mai sus cu exemple notorii, îşi va schimba optica, de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării noii epoci şi a noilor realizări. Imaginea care va fi pusă în valoare este aceea a unui sat românesc „paradis terestru”, plină de belşug şi voie bună, cu ţărani care muncesc cu drag şi cu festivităţi impresionante (ne amintim încă de „Ziua recoltei”). Concluzia studiului este că „literatura pusă în slujba partidului nu a avut efectul scontat asupra conştiinţei ţăranilor, însă a înveninat climatul social.”

În afara literaturii, al studiilor de caz, specifice unor localităţi mici sau necunoscute din Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Banat, un alt aspect demn de luat în seamă este acela juridic. Aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat la colectivizare nu a fost lăsat pe seama întâmplării, modelul sovietic de legiferare fiind urmat îndeaproape şi cu câştiguri însemnate, atât pe termen scurt sau mediu, dar şi pe termen lung, şi avem în vedere în acest ultim caz perioada post-comunistă.

Nuanţând, pe termen mic sau mediu, puterea comunistă nu şi-a făcut probleme cu populaţia nemulţumită. Astfel, începând din 1947, nimeni nu putea să atace în justiţie o acţiune bazată pe Legea reformei agrare din 1945, deoarece, după cum prevedea Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la realizarea reformei agrare, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organe […] şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie”. Prin urmare, preluând un articol din Constituţia din 1923, care prevedea că deciziile politice nu pot fi atacate în justiţie, autorităţile comuniste şi-au asigurat acceptarea oricărei forme de absorbire a proprietăţii private, pentru că orice acţiuni împotrivă erau respinse pe considerentele de mai sus, iar cei care le iniţiau erau aspru pedepsiţi, mii de ani de condamnare petrecuţi în închisoare şi lagăre fiind pronunţaţi în acea perioadă.

Foarte interesant este efectul pe termen lung al legislaţiei comuniste de colectivizare, respectiv pentru perioada postdecembristă, care a fost plină de acte normative privind fondul funciar, privind reîntoarcerea proprietăţilor, reconstituirea vechilor lăcaşe etc, proces care continuă cu dificultate şi în prezent. Astfel, la înscrierea în colectiv, sub oricare din formele sale, ţăranul trebuia să declare suprafaţa de pământ deţinută, locul acesteia, vecinii, forma de proprietare sau de dobândire. Unii dintre aceştia însă, în speranţa că tăvălugul va trece şi vor rămâne proprietari, au declarat mai puţin decât în realitate, acte care s-au păstrat peste timp şi pe baza cărora nu li se mai poate reconstitui (ceea ce ni se pare normal) adevăratele suprafeţe deţinute. Iată un efect peste decenii la care nu se aştepta nimeni.

Privind peste ani, colectivizarea a avut un caracter în principal politic, nu neapărat economic sau sociale, aşa cum se dorea. De altfel, chiar în primul său număr, Scânteia preciza că împroprietărirea reprezenta cea mai arzătoare chestiune ce frământa masa ţărănimii şi că exproprierea se punea atunci „în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”. De asemenea, importanţa şi expansiunea colectivizării a suferit mult în perioada 1949-1952, când rolul politic s-a pus destul de puţin şi nu exista un proiect descentralizat de aplicare a tuturor directivelor şi dorinţelor venite de la conducerea centrală a partidului. Imediat cum planul politic s-a dezvoltat, activiştii locali sau centrali s-au înmulţit, directivele ajungeau repede şi antrenau un număr important de membri de partid, colectivizarea a reuşit, ceea ce motivează accentul pus pe caracterul politic al acestei acţiuni.

Toate elementele de mai sus au concurat la discursul ţinut la data de 27 aprilie 1962, menţionat în „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale”, care a reprezentat concluzia procesului de colectivizare a agriculturii în România: „Tovarăşi,

Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate. (Aplauze puternice, îndelungate).”

Ene Stefan
www.filme-carti.ro

Auschwitz: o vizită care m-a zguduit

septembrie 6th, 2009
Cea mai celebră mostră de cinism german din istorieCea mai celebră mostră de cinism german din istorie

Mirosul. Asta lipseste, asta era in memoria mea virtuala, asta ma asteptasem, ilogic, sa simt. In mintea mea Auschwitz se asocia cu el, cu MIROSUL.

Prima impresie – o baza militara. Curat. Cladiri lungi, din caramida rosie, aliniate simetric (se putea altfel?), pomi, alei pietruite intre ele. Doar dublele garduri de sarma ghimpata dezvaluie ca nu e o tabara militara. Si, desigur, poarta. Arbeit macht frei, profilata pe cerul senin, imagine vazuta si razvazuta in toate mediile posibile, fara a reda, macar infinitezimal, senzatia simtita cand o vezi in realitate. REALITATE.
Senzatii.

Asa s-ar putea concluziona vizita mea la Auschwitz-Birkenau. Senzatii, caci amanunte, date istorice, statistici, poze, documente, de la lagarul-muzeu bine comercializat si cu ghizi competenti, nu am memorat acum. Chiar pantofi, haine, valize, ochelari, am mai vazut si la alte muzee.

Nu insa si kilogramele de par omenesc. Kilograme de par. Si obiectele confectionate din el. Daca exprimarea ‘ingrozitor’ ar putea reda o mica parte din ce-am simtit… ! Ingrozitor de real. Nu numai ce-ai citit, vazut, auzit, aflat – altfel, teoretic. Auschwitz I, aici a ramas singurul crematoriu intreg care se poate vizita. Epuizata emotional, n-am mai avut socul simtit la Maidanek. Doar lacrimile sunt aceleasi.

Auschwitz II (Birkenau), la 3 km de primul lagar. Parca de 100 de ori mai mare decat Maidanek, kilometri si kilometri de baraci de lemn. Si miros de iarba proaspat cosita. Si ruinele camerelor de gazare si ale crematoriilor. Si liniile de cale ferata, cladirea de la intrare, platformele de ‘selectie’…

Oare ma aflu, deodata, in Lista lui Schindler? Am mers, am plans, am aprins lumanari, am si fotografiat, ca o obsesie. Sa pastrez ce vad. Ce sper sa nu mai vad in viata mea, sa nu vedem, nu noi, nu copiii nostri, nu copiii copiilor nostri, in vecii vecilor. Amen!

Momentul politic 1848: modernizare, natiune si inamicii natiunii

septembrie 6th, 2009

Traditia educationala si tendinta obiectiva spre simplificare au conferit evolutiei Romaniei spre modernitate imaginea unei succesiuni de revolutii, conspiratii si razboaie, cu ignorarea implicita a fenomenelor sociale si economice, cu impact pe termen lung. Din aceasta serie a datelor exponentiale, evenimentele revolutionare ale anilor 1848-1849 au beneficiat de o reflectare preponderent pozitiva din partea istoricilor si a scrisului romanesc in general. Chiar daca scepticismul abordarilor conservatoare le-au pus la indoiala fundamentele, iar samanatoristii au insistat asupra caracterului aculturant al tezelor pasoptiste, acestea si oamenii care le-au dat expresie au sfarsit prin a fi incadrati in mitologia nationala. Dimensiunea lor ca motive ale propagandei a fost amplificata in a doua jumatate a secolului trecut de incercarea regimului national-comunist de a-si asigura un plus de legitimitate prin conectarea cu antecedente revolutionare ale istoriei noastre. Asa a devenit democratul Nicolae Balcescu aproape un adept al lui Marx, iar avocatul Avram Iancu o prezenta obligatory in orice rechizitoriu antimaghiar. DesI proiectele politice si optiunile culturale ale pasoptismului au inspirat o publicistica vasta cantitativ si eclectica din punctual de vedere al calitatii si interpretarilor, o serie de aspecte ar justifica reevaluarea faptelor petrecute in urma cu mai mult un secol si jumatate si care au insemnat in ultima analiza o prima tentativa de a accelera ritmul de evolutie a institutiilor si societatii romanesti. Avem de-a face cu un prim moment de compatibilizare a spiritului public romanesc cu fluxul general de valor ieuropene, sub aspectul backgroundului cultural si al politicilor publice formulate pe parcursul dialogului sporadic cu puterea de stat sau promovate pe fondul controverselor care i-au opus pe exponentii diverselor curente de opinie. Similitudinea cu realitatile europene s-a manifestat si de aceasta data mai ales din perspectiva crizei structurale care afecta regimurile politice si sistemul international creat dupa infrangerea Frantei napoleoniene. Relatia dintre putere si societate era pusa in cauza de capacitatea insuficienta a celei dintaI de a gasi solutiii la provocarile impuse de ascendentul relatiilor capitaliste si de industrializare,, dar mai ales de contestarea fundamentelor legitimitatii guvernarii suveranilor restaurati dupa 1815. Nucleele conspirative reunite in societatI secrete sI loji masonice, mediile universitare si lumea literelor, propuneau drept solutii la problemele curente ale societatii, la Paris si Berlin, ca si la Dudapesta, Iasi si Bucuresti, reforme democratice, o guvernare reprezentativa, libertati economice sI civile. Caracterul ireconciliabil dintre reformisti si conservatori nu corespunde intrutotul realitatii, o dovada in acest sens fiind masurile reformiste luate de guverne considerate de istorici drept campioane ale Restauratiei. Substanta controverselor a constat in ritmul si profunzimea reformelor si in increderea in capacitatea diverselor categorii sociale de a-si asuma in mod constient responsabilitatI in procesul politic. Disponibilitatea spre dialog si identificarea unor compromisuri rezonabile s-a manifestat de ambele parti, factiunile moderate fiind obligate sa coopereze pentru inhibarea unor tendinte revolutionare radicale care amalgamau teorii sociale utopice si practici iacobine, punand in cauza caracterul functional al statului si ordinea sociala elementara.

Europa Centrala se confrunta la o alta scara cu acelasi spectru de probleme, cu gradul sporit de acuitate dat de caracterul incipient al dezvoltarii industriale si de vulnerabilitatile unei societati polarizate si patriarhale. Mai grave decat acestea sau decat clivajul dintre elita progresista si baza sociala preponderent rurala si de conditie materiala precara, erau rivalitatile de ordin national. Comunitatile etnice parcurg in deceniile premergatoare momentului 1848 un proces rapid de recuperare a propriei identitati, datorat sensibilitatilor romantice care modelau constiintele celor instruitI si incertitudinilor create de o lume in schimbare, care potentau solidaritatile comunitare. Aspiratiile spre progres si libertate nu au fost suficiente pentru a se putea identifica o baza de colaborare intre popoarele incorporate in state multinationale, iar revolutia a insemnat din acest punct de vedere o prima manifestare a confrontarilor care aveau sa serveasca drept catalizatori pentru doua razboaie mondiale. Regiunea in care conflictele nationale au evoluat spre adevarate razboaie civile a fost tocmai aceea in care politica integratoare si despotismul luminat al cosmopolitei Case de Austria parea sa edifice un model de succes al parteneriatului dintre autoritatea guvernamentala si elitele locale. Monarhia Habsburgica a putut fi salvata numai datorita interventiei militare a Rusiei si acceptului tacit al puterilor occidentale, constiente de importanta mentinerii unui pol de putere stabil intr-o zona sensibila pentru echilibrul European. Romanii s-au individualizat in acest creuzet de pasiuni si interese datorita situatiei lor politice de natiune divizata in doua state aflate intr-o zona de condominium ruso-otoman si in provincii incorporate de Austria. Chiar daca faptul poate parea un sacrilegiu, germenii dezvoltarii moderne au fost diseminati la nivelul societatii romanesti prin actiunea marilor puteri vecine. In Transilvania si Banat, aparitia bisericii romane unite si inovatiile sociale ale reformismului iosefin au stimulat formarea unei elite intelectuale romanesti, instruita la colegiile catolice si ulterior la universitatile germane si italiene, a carei expresie culturala este data de scrierile autorilor Scolii Ardelene. Acestora si generatiei care le-a continuat opera li se datoreaza recuperarea pentru spatiul spiritual romanesc a unor teme precum originea latina limbii romane, apartenenta lor la civilizatia occidentala si legitimitatea istorica a recunoasterii natiunii romane ca entitate cu drepturi depline a statului. Cele doua episcopii ale romanilor ardeleni au asigurat cadrul institutional indispensabil pentru articularea unui program national supus periodic atentiei autoritatilor imperiale, dar si pentru dezvoltarea unei retele scolare necesare ridicarii nivelului de viata al comunitatilor locale. Un aspect mai putin studiat este rolul unei categorii reduse numeric dar extrem de active in promovarea intereselor nationale ale romanilor de pretutindeni, comunitatea de comerciantI si bancheri macedo-romani din Ungaria. Avand o pozitie economica privilegiata datorita implicarii sale in comertul din sud-estul Europei, membrii acestei comunitati asigura sustinerea materiala a unor initiative politice de interes national si se remarka prin acte de mecenat. Moldova si Tara Romaneasca datoreaza deasemenea primele impulsuri spre innoire influentei ruse, mai ales ocupatiei militare din 1828-1834 si Regulamentului Organic, primul asezamant cu caracterconstitutional din istoria noastra. Inafara prevederilor sale politice si a inceputului separarii puterilor in stat pe care l-a incercat acesta, triumful Rusiei a insemnat si deschiderea Marii Negre si Dunarii de Jos pentru comertul international. De acum dateaza inceputul afirmarii Tarilor Romane ca placa turnanta a comertului cu cereale, cu implicatiile sale sociale atat de disputate in cultura noastra. Regimul politic regulamentar a avut o proprie agenda reformista, care s-a materializat in primul rand prin stimularea studiilor in strainatate. Cei pe care-I omagiem ca fondatori ai statului roman modern si-au inceput formarea intelectuala in aceasta atmosfera de deschidere spre influentele occidentale si entuziasm romantic pentru traditia si viitorul natiunii. Pentru acestia din urma, angajamentul revolutionar cu aspiratiile sale democratice si dezbaterea febrila a cailor de urmat pentru atingerea obiectivelor nationale a fost un experiment de tinerete, menit sa releve posibilitatile dar mai ales obstacolele care puneau in cauza progresul Principatelor. Chiar daca nationalismul romanesc incipient a incorporat idealuri liberale si democratice, implicarea maselor in tentativele insurgente din Moldova si Tara Romaneasca a fost una episodica, iar conducatorii revolutionari au preferat sa evite escaladarile violente, in conditiile interventiei armate otomane si rusesti. In ceea ce priveste Transilvania, asistam la o remarcabila osmoza intre programul national al elitelor si exigentele sociale ale categoriilor rurale, fapt ce a conferit organismelor care incercau o institutionalizare a revolutiei o pondere sporita in raport cu factorii de putere din Monarhie. Mobilizarea lumii rurale din Ardeal a insemnat un grad sporit de violenta, rezultate din activarea conflictului cu autoritatile revolutionare maghiare. Partidul revolutionary al lui Kossuth concepea infaptuirea revolutiei democratice si a reformelor sociale in frontierele istorice ale vechiului regat medieval. Intransigenta programului revolutionar maghiar venea in contradictie cu agenda minoritatilor etnice si a creat premisele razboiului civil, marcat de atrocitati comise de toate partile implicate, cu efecte recognoscibile in memoria colectiva. Totusi, unii leaderi romani din Banat si Crisana au luat parte la dezbaterile politice si parlamentare din Ungaria si au cautat sa medieze ralierea tuturor ardelenilor la cauza revolutionara.

Principalul inamic al revolutiei romane nu a fost insa nici Imperiul Otoman aflat in descompunere, nici Monarhia Danubiana. Chiar daca nu o marturisesc expresis verbis, majoritatea vedea principalul obstacol in afirmarea natiunii romane in politica expansionista a Rusiei, care tindea sa transforme pozitia de putere protectoare a confratilor ortodocsi de la Dunare in patronaj politic efectiv. Romanii nu sunt un caz singular din acest punct de vedere, tendinte similare se manifesta si in relatiile Rusiei cu grecii, sarbii si mai tarziu cu bulgarii, fenomen ce va determina substituirea vechii solidaritati de interese si de credinta printr-o atmosfera de mefienta si suspiciuni reciproce. Resorturile acestui antagonism au fost cautate in diferenta de statut politic intre actorii implicati, intre Imperiul tarilor aureolat de victoria impotriva Frantei si devenit o mare putere cu interese mondiale si micile etnii din sud-estul Europei, obiecte ale luptei pentru sfere de influenta. Motivele care au facut ca rivalitatea romano-rusa sa supravietuiasca revolutiilor si schimbarilor de putere din ambele tari sunt de cautat si in maniera diferita in care se structureaza discursul identitar al celor doua natiuni si in elementele care compun imaginea de sine a acestora. Daca in cazul romanilor marca identitatii este data de descendenta romana, legitimare printr-un faptele unui trecut glorios si pozitia de avampost al Occidentului,, iar viitorul este conceput in relatie cu asimilarea formelor de civilizatie apusene, nationalismul rus are fundamente profund conservatoare si antioccidentale. Primele decenii ale secolului al XIX-lea marcheaza momentul de definire a perspectivei identitare a rusilor in relatie cu Europa catolica si protestanta care inspirase reformele lui Petru I. Elita instruita in paradigmele germane si franceze se va ralia politicii intransigente a tarului Nikolai I de inhibare a influentelor straine si de promovare a unei culturi nationale ruse conceputa ca generatoare de resurse morale pentru o lume aflata in criza de repere.. Educatia publica inspirata de optica contelui Uvarov va avea la baza principiile patriotismului rus traditional: ortodoxie, autocratie si nationalitate. Forta de sugestie a discursului national etatic rus va genera o solidaritate activa intre suveranul pravoslavnic si poporul rus drept-credincios, a carei expresie livresca o cunoastem din scrierile lui Dostoievski,, fapt ce va priva minoritatile care pledau pentru occidentalizare de suportul social pe care l-au avut echivalentele lor in Europ de Est. Romanii ardeleni s-au raportat in maniera similara la forta perceputa ca un pericol pentru proiectele politice ale conationalilor de peste CarpatI, iar alianta lor conjuncturala cu Austria a generat proiectul constituirii unei structure politice care sa incorporeze si Principatele sub guvernarea Casei de Austria. Propunerea este evocata in corespondenta dintre Ion Maiorescu, prezent la lucrarile Parlamentului de la Frankfurt, si revolutionarii munteni aflatI in exil. Chiar daca initiativa nu s-a concretizat, ea ramane semnificativa pentru orientarea pe termen lung a unei partI a establishmentului politic romanesc, care va incerca sa conecteze interesele natiunii proprii cu cele germane. In plan concret, desi interventia militara rusa i-a vizat pe inamicii maghiari, fortele romanesti din Muntii Apuseni au ramas neutre pe durata ultimei faze a luptelor din Ungaria. Presa maghiara a insistat pe durata revolutiei asupra pozitiei romanilor transilvaneni de sustinatori ai panslavismului si ai reactiunii, iar tentativele de a gasi o cale de colaborare intre cele doua natiuni, cu mediere munteana, s-au soldat cu rezultate mediocre.

Revolutia din 1848-1849 a insemnat esecul pe termen scurt al proiectelor politice romanesti. Sub aspectul interesului national, momentul a impus formarea curentelor politice si de idei care vor da consistenta vietiii politice a statului roman modern si au pus pentru prima oara problema unor optiuni externe motivate de interesul national. In alta ordine de idei, desfasurarea evenimentelor releva o serie de vulnerabilitati care au pus in cauza succesul modernizarii societatii romanesti in durata lunga. Performantele politice ale fostilor revolutionari si dezvoltarea capitalista incipienta au produs schimbari minore si nu neaparat positive in viata Romaniei rurale,. Agenda revolutiei a relevat gradul de polarizare a societatii, diferentele intre suprastructura occidentalizata superficial dar perpetuand rudimente ale conduitei Levantine si majoritatea populatiei, paupera si ramasa inafara interesului puterii publice. Implicatiile fenomenului se regasesc in discrepanta dintre rezultatele concrete ale revolutiei si costurile materiale si umane, pe care ocupatia militara si razboiul civil din Transilvania le-au implicat. Dezinteresul pentru resursa umana, manifestat si cu ocazia altor episoade glorioase ale istoriei noastre moderne sau mai recente, este specific pentru societatile orientale, expuse tentatiilor totalitare.

Memoria şi condamnarea totalitarismului: despre comunism şi nazism (I)

septembrie 6th, 2009

Au trecut aşadar şapte decenii de la Pactul Molotov – Ribbentrop, premisa declanşării, la 1 septembrie 1939, a celui de-al II-lea Război Mondial.

Nu a fost vorba atunci de un simplu calcul tactic din partea lui Stalin, ci de o strategie a complicităţii cu cealaltă putere totalitară (Germania hitleristă) interesată în distrugerea lumii liberal-conservator-burgheze. Pactul de aşa-zisă neagresiune dintre cei doi gangsteri era, de fapt, cadrul care consfinţea revenirea la starea de junglă.

Dincolo de pasagere (şi în fond normale) dezacorduri, dincolo de unele răbufniri polemice ce fac, voit ori nu, deliciul “canaliei de uliţi”, sunt convins că toţi prietenii societăţii deschise susţin spiritul Declaraţiei de la Praga. Un document
care proclamă, fără urmă de ambiguitate, faptul că „ideologia comunistă este direct
responsabilă de crime împotriva umanităţii”. O recunoaştere a unui adevăr care îi aduce în stare de apoplexie pe stângiştii de ieri, de azi şi de mâine.

Nu a avut loc, din păcate, un Nurnberg al comunismului. Faptul este cât se poate de regretabil. Salut aici apelurile iniţiate de Sorin Ilieşiu şi de reprezentanţii unor organizaţii civice pentru continuarea demersului de condamnare a crimelor comuniste, inclusiv recentul Apel pentru condamnarea Pactului Molotov – Ribbentrop şi a funestelor sale efecte. Salut efortul de salvare a memoriei reprezentat de cu tremurătorul Memorial de la Sighet.

Crimele comunismului (leninism, stalinism, maoism, castro-guevarism), nu au fost mai puţin monstruoase decât acelea ale nazismului. Horia-Roman Patapievici a formulat excelent miezul şi miza acestei probleme: „Poate că aspectul cel mai frapant al posterităţii comuniste este inocentarea ideologiei şi a partidelor care, în numele comunismului, au practicat ceea ce în cazul nazismului a fost denumit «crimă împotriva umanităţi» .

Încurajaţi de placida indiferenţă a «maselor largi populare», foştii comunişti, vechi tovarăşi de drum sau oameni de convingere pur şi simplu – revizioniştii – îşi articulează din ce în ce mai limpede un tip de discurs care fie separă net ideologia marxist-leninistă de practica partidelor care s-au reclamat din ea, fie reabilitează însăşi politica acestor partide”. (H.-R. Patapievici, „Politice”, Ed. Humanitas, 1996).

Nu există un „comunism originar” cu propensiuni „umaniste”, nu există un „bolşevism cu chip uman”. În numele acestei morbide utopii au fost exterminaţi peste 100 de milioane de oameni: creştini, mulsulmani, evrei, confucianişti, budişti. Au fost ucişi şi persecutaţi credincioşi şi atei, liberali, conservatori, social-democraţi, anarhişti, monarhişti, teozofi, antropozofi, ţărani care refuzau colectivizarea socialistă, orice persoană care „în mod obiectiv” s-ar fi putut opune sistemului.

Lupta anunţată de Lenin şi Troţki, pe urmele lui Marx şi Engels, împotriva „moralei preoţeşti” s-a tradus în bestiale perscuţii împotriva preoţilor reali. Dezumanizarea celui decretat drept „duşman al poporului”, reducerea sa la condiţia de „reptilă” ori „lipitoare”, moştenire iacobină, a fost substanţa pseudo-legalităţii comuniste şi naziste. De exemplu, odată ce partidul a decis lichidarea „chiaburimii” drept clasă socială, au urmat genocidul şi strămutările forţate.

Dincolo de divergenţele acute între Robert Conquest, Richard Pipes, Alain Besançon şi Martin Malia, pe de o parte, şi şcoala „revizionistă”, pe de alta, reiese azi cât se poate de clar, pe baza documentelor de arhivă, că sistemul bolşevic a fost unul al anihilării oricărei oaze de autonomie. A se vedea în acest sens cartea lui Lynne Viola, figură importantă în dezbaterea amintită, din direcţia revizionistă, profesoară la University of Toronto, „The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (Oxford University Press, 2007). Mieux vaut plus tard que jamais…

Religia, familia, şcoala: toate trebuiau subordonate controlului constrângător al partidului/stat. Piaţa liberă trebuia anihilată, fiind înlocuită de economia
de comandă, de supremaţia planului. Deopotrivă în Germania nazistă şi în regimurile leniniste, ştiinţa devenea ideologie. Sub semnul unui pseudo-scientism dezlănţuit, se inventau „fizica ariană” şi „biologia materialist-dialectică”. Orice umbră de libertate, în orice domeniu, trebuia eradicată.

În „Marea Teroare”, Robert Conquest aminteşte fraza lui Nikolai Krilenko, comisarul poporului pentru justiţie, însărcinat de Stalin să înregimenteze „mişcarea şahistă”: „Să aplicăm fără şovăire lupta de clasă în domeniul şahului!”. Krilenko pierea el însuşi în 1937. Acelaşi Krilenko care cerea capetele “sabotorilor” la procesul născocitului “Partid industrial”.

Bolşevismul, în oricare din încarnările sale, a urmărit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului şi a spiritului civic, eliminarea oricărui “virus social”. În primul volum al “Arhipelagului Gulag”, Soljeniţân îl citează pe Lenin, care în 1918 proclama drept obiectiv primordial „curăţirea pământului rusesc de toate insectele dăunătoare”. Tot aşa cum Hitler cerea eliminarea fizică a „verminei” evreieşti. Ambele sisteme au practicat exterminismul.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Tichetele de masă parazitează economia românească

septembrie 6th, 2009

Pentru salariat, tichetele de masa sunt venituri neimpozabile. Pentru firma, tichetele de masa sunt cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit. La prima vedere, sistemul introdus acum vreo 10 ani in Romania pare o facilitate laudabila. In realitate, costurile tiparirii lor, distributiei si tranzactionarii acestora pe piata aduce comisioane uriase societatilor responsabile cu aceste activitati si paraziteaza economia romaneasca. Cu alte cuvinte, parte semnificativa din impozitele neplatite la buget se varsa indirect in unele conturi private.

– Emiterea tichetelor de masa se face doar de catre societatile autorizate de Ministerul Finantelor Publice. Conditiile de autorizare si control ale MFP sunt severe si restrictive.

– Societatile comerciale cumpara aceste tichete de la emitenti sau intermediari si le distribuie angajatilor (beneficiari finali). In acest moment se plateste un comision din valoarea tichetelor.

– Beneficiarii finali ai tichetelor de masa le pot utiliza in magazinele si restaurantele care accepta aceste forme de plata, achitand cu ele produsele alimentare cumparate.

– La randul lor, magazinele sau restaurantele deconteaza valoarea tichetelor de masa contra unui alt comision. Cu alte cuvinte, valoarea incasata de catre comerciant este mai mica decat valoarea platita de catre salariat.

Despre ce sume vorbim? De la aparitia acestui sistem al bonurilor de masa pana in prezent, comisioanele incasate se ridica la frumusica suma de circa 570 milioane euro.

Cum putem rezolva problema fara a afecta interesele salariatilor, dar eliminand verigile parazitare? O varianta lipsita de echivoc ar fi deductibilitatea veniturilor salariale corespunzatoare destinate achizitiei de alimente pentru salariile intr-un cuantum de maximum X salarii minime pe economie. As prefera ca acest X sa fie mai mic sau egal cu 3, dar aici forta de negociere a sindicatelor va fi hotaratoare.

Mă enervează Madonna, urşii şi becurile fluorescente

septembrie 6th, 2009

In abstracto, m-aş considera un ecologist raţional, iubitor de natură şi care susţine integrarea socială ale grupurilor marginalizate.

Dar e suficient să înceapă cineva să-mi bage aberaţii pe gât – în special persoane cu doi neuroni activi, care se trezesc la un moment dat activişti pentru o cauză pe care o înţeleg doar pe sfert – ca să se nască în mine o aversiune bruscă faţă de asemenea gen de acţiuni.

Ca atunci când eram mic şi mama mă bătea la cap să mânânc spanacul din farfurie, cu argumentul că sunt pe lume copii care suferă de foame: bun, şi ce legătură are asta cu mine? Să-l mănânce ei, atunci, nu?

Aşa sunt tentat să gândesc de câte ori văd la televizor că ursul a mai atacat un om, dar opinia corectă este că totul e OK, iar actuala suprapopulaţie de urşi din România creează beneficii societăţii şi mediului. Mai că aş crede, dacă n-aş şti că România deţine jumătate din populaţia de urşi a Europei – jumătate! O fi vreun motiv pentru care Franţa, Germania, Italia sau Elveţia nu acceptă repopularea munţilor cu mari prădători: de fiecare dată când se încearcă aducerea a două-trei exemplare, comunităţile se opun violent. Or, aceste state nu pot fi acuzate de antiecologism, nu? Ce-ar fi ca aceia care vor biodiversitate s-o mai ia şi în farfuria lor, să mă pot plimba şi eu pe cărare, ca în Elveţia?

Mă irită şi situaţiile când pornostaruri manquée ca Madonna, cu sex-appeal uzat în decenii de soft-kitsch răsplătit cu Zmeuri de Aur, se diversifică implauzibil la vârsta a doua (spre a treia) agăţându-se de problemele globale ale omenirii. La fel ca alţii din showbiz: pe măsură ce steaua le apune, vin cu soluţii la încălzirea globală sau dilemele subdezvoltării, pe care ferească Dumnezeu să le ia cineva în serios.

Nu că ce a zis ea – romii sunt discriminaţi în Estul Europei – n-ar fi real, dar modul stângaci, nuca-în-perete în care a făcut-o, doar ca să mai bifeze o căsuţă în agenda trendy şi să rămână în atenţia media, conştiinţa socială fiind ultima găselniţă de marketing pentru prelungirea carierei, generează reacţii adverse.

Că veni vorba de utopii, care mai mult produc confort ideologic naivilor decât rezolvă ceva, poate aţi aflat că azi ne luam rămas bun de la becurile clasice de 100 W, ce vor fi retrase din comerţ pe tot cuprinsul UE. Vor urma treptat cele de puteri mai mici, becurile cu incandescenţă urmând să fie înlocuite până în 2012 cu oribilele becuri fluorescent-compacte (CFL), de cinci ori mai economice.

Deşi mult mai scumpe, noile becuri se zice că ar fi şi mai durabile, deci nu doar că emisiile de carbon ar scădea datorită reducerii consumului, dar o gospodărie europeană ar economisi în medie cam 50 de euro pe an, după calculele Comisiei UE. Yupi! Aşa o fi?

În primul rând, becurile fluorescente au minusuri evidente, dincolo de preţ: nu se aprind imediat, ci le trebuie un timp să ajungă la intensitatea de lucru; iar lumina lor e dură şi neplăcută ochiului, spre deosebire de cea caldă, naturală, a filamentului clasic. Mi-am pus unul la veioză, de încercare, şi evident e mai slab decât vechiul bec de 60 W, deşi pe cutie scria că sunt echivalente. Deci vor trebui mai multe în casele noastre pentru a putea citi, a ne spăla pe dinţi sau bărbieri, presupunând că lectura de seară şi igiena personală nu vor fi şi ele interzise în curând, ca agresiuni ale civilizaţiei moderne împotriva Mamei-Pământ.

În general, nu văd cum simpla înlocuire a becurilor ar putea să-mi reducă factura la electricitate cu un sfert (după calculele UE, de la vreo 200 euro cât am plătit anul trecut). Într-o locuinţă sau birou modern, marii consumatori nu mai sunt becurile, ca în anii ’60, ci puzderia de electrocasnice, TV, calculatoare şi aerul condiţionat.

Sub comunism, reţelele noastre electrice se proiectau la 500-600 kW pe apartament; cele noi se proiectează la 3.000-4.000 kW; socotiţi dv. cam ce economie netă aduce înlocuirea unui bec de 100 W cu unul de 20 W (pentru cântăreţi şi alţi activişti, 1 kW + 1.000 W). În ultimă instanţă, dacă noua tehnologie e mai bună şi aduce economii, nu e clar de ce trebuie să fiu forţat prin ucaz să o adopt: dacă vreau, stau cu aia veche şi plătesc mai mult.

Cum kilowatul nu e subvenţionat, costurile de mediu sunt acoperite. Mai mult: consumul casnic e doar o mică fracţiune din cel general; energia
degajată prin căldură de filamentul clasic nu este de fapt pierdută, din octombrie până în martie, în climatul temperat european, ci e utilă (deşi insignifiantă); iar becurile se aprind de regulă seara, adică în afara vârfului de consum, deci minuscula reducere prin introducerea CFL va mări, de fapt, ecartul zi-noapte, fără a permite reducerea capacităţii instalate în centrale (care trebuie să asigure vârful de zi, principala problema a sistemului).

Marile reduceri de emisii de carbon sunt o iluzie. Poate chiar dimpotrivă: cum majoritatea CFL-urilor se fabrică în Asia (citeşte, China), banii în plus plătiţi pe noile becuri se vor duce acolo: nu în proiecte eco, ci în construirea de noi centrale necesare creşterii producţiei. Nu-i întrebaţi pe ecologişti cum arată standardele de mediu chinezeşti, într-o ţară pasionată de centralele pe cărbune: n-o să vă spună, că nici ei, nici starurile pop n-au voie să critice guverne din lumea a 3-a.

Aaa, să vă mai zic doar că CFL-ul meu din veioză s-a ars deja; n-a ţinut sensibil mai mult decât becul vechi. În schimb, aflu că în Marea Britanie, în satul Cowes, un bec cu incandescenţă cumpărat şi înşurubat de socrul lui Mo Richardson în 1938 arde încă foarte bine, după şapte decenii în care se estimează că a funcţionat cam 600.000 ore (nu 1.000 sau 10.000 ca acelea cu durata prelungită).

Becul e făcut din sticlă suflată manual, cu filament original Swan Edison. Iată o idee nouă pentru activiştii de conştiinţă: o industrie europeană artizanală care să fabrice, total ne-economic, becuri foarte scumpe (să zicem, 100 de euro bucata) aici, la noi acasă, în mici ateliere subvenţionate şi angajând grupuri marginalizate. Iar UE să ne oblige să le cumpărăm, pentru a reduce amprenta de carbon creată de transportul CFL-urilor din China.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ipotetica unire cu Republica Moldova luată la bani mărunți

septembrie 6th, 2009

În ultima vreme a (re)apărut prin presă și pe forumuri tot mai frecvent ideea unei uniri a Republicii Moldova cu România. Ideea nu mi se pare realistă, mai ales că circumstanțele geo-politice nu s-au schimbat semnificativ.

În cele ce urmează am să pun o serie de întrebări celor ce susțin această inițiativă, utopică din punctul meu de vedere.

1) Cei care propun unirea sugerează că inițiativa trebuie să vină din Republica Moldova. Iată un prim obstacol ce decurge din însăși Constituția Republicii Moldova, de la capitolul privind limitele revizuirii:

Articolul 142

(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale. .

La recentul scrutin parlamentar din 29 iulie, corpul electoral a fost de circa 2,6 milioane de alegători (ceea ce face ca majoritatea necesară într-un referendum de unire să fie de circa 1,3 milioane), din care s-au prezentat la vot sub 1,6 milioane. Dintre aceștia, peste 700000 au votat cu Partidul Comuniștilor și aproape 200000 cu Partidul Democrat, cunoscut fiind faptul că majoritatea sprijinitorilor acestor două partide nu sunt partizani ai unirii cu România. Nici electoratul celorlalte partide parlamentare (probabil cu excepția Partidului Liberal) nu este probabil majoritar unionist.

Veți spune că această stare de spirit se schimbă. Se poate, dar chiar și aderarea României la Uniunea Europeană și dorința exprimată a multor cetățeni ai Republicii Moldova de a deveni cetățeni români nu s-a transformat neapărat într-un sentiment unionist.

Întrebare: cum se poate realiza Unirea în absența vizibilă a unui sentiment unionist puternic în Republica Moldova?

2) Republica Moldova nu își controlează în integralitate teritoriul. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (RMN), care a împlinit 19 ani de existență, nu dă niciun semn de reintegrare, iar acolo sentimentul anti-românesc este profund înrădăcinat.

Întrebare: cum propun unioniștii rezolvarea chestiunii nistrene (observați că nu spun “transnistrene”, deoarece RMN include și Tighina și împrejurimile de pe malul apusean al Nistrului, iar Republica Moldova controlează mai multe localități pe malul răsăritean în enclavele Doroțcaia și Cocieri) și ce preconizează pentru regiunea autonomă găgăuză, cu potențial separatist major?

3) Rusia are o influență covârșitoare în Republica Moldova, inclusiv o prezență militară (sub forma armatei RMN) pe teritoriul recunoscut internațional al țării.

Întrebare: Cum poate România să contracareze opoziția vehementă a Rusiei la o ipotetică Unire și cum poate neutraliza enorma influență (adeseori nefastă) a Moscovei în spațiul dintre Prut și Nistru?

4) România este membră a Uniunii Europene, care este o uniune politică de state și ca atare se supune regulilor acesteia. Unirea cu Republica Moldova ar echivala în fapt cu admiterea unui nou stat, care nu îndeplinește în niciun fel standardele de aderare, iar procesul de aderare însuși este lung și anevoios după cum a dovedit-o și experiența României.

Întrebare: De ce ar trebui să accepte UE (să ne amintim doar nervozitatea stârnită la Bruxelles și în unele capitale europene în primăvară la amendarea – minoră – a legii cetățeniei care ușura procedura de redobândire a cetățeniei) o asemenea tentativă de intrare pe ușa din dos a “rudei mai sărace a unui membru mai sărac al familiei”, când state-candidat precum Croația sau Turcia așteaptă ani în șir ca să adere (sau nu)?

5) În ipoteza unei uniri cu Republica Moldova, România va dobândi minorități numeroase: ucrainiană, rusă, găgăuză, bulgară, a căror loialitate față de statul Republica Moldova este îndoielnică și a căror ostilitate față de România ar fi pe măsură (să ne gândim numai la găgăuzi care n-au uitat imbecilul apelativ “găgăuță” din perioada interbelică). Aceste minorități nu vorbesc în majoritate limba română, fie că nu o cunosc, fie nu doresc să o vorbească, într-o proporție mult mai ridicată decât presupușii unguri din România care nu ar vorbi românește (imaginiți-vă un senator Mark Tcaciuc sau un deputat Valerii Klimenko vorbind la microfon în rusește și Corneliu Vadim Tudor ascultând la cască traducerea în românește…).

Aceste minorități au rețele extinse de învățământ în limba rusă de la grădiniță la universitate, iar afișajul bilingv este un lucru curent în Republica Moldova, fapt care i-ar șoca pe românii care se miră, de pildă, de ce într-un oraș precum Clujul ar trebui să existe inscripții în ungurește.

Întrebare: Date fiind dificultatățile României cu minoritatea maghiară, cum va reuși să câștige încrederea acestor minorități care nu au experiența traiului într-un stat românesc? Cum va reuși să gestioneze relația cu statele “mamă” ale acestor minorități, în special Rusia, dar și Ucraina, pe lângă care Ungaria apare ca un prieten apropiat, state nemembre ale UE și care au arătat că sunt gata să-și încordeze mușchii ca să-și apere minoritățile din alte țări?

6) România este definită ca stat național-unitar, sintagmă nerevizuibilă în actuala Constituție.

Întrebare: ce va oferi România Republicii Moldova – până la ipotetica Unire un stat cu structuri politico-administrative proprii – pentru a reflecta identitatea sensibil diferită de restul țării?

7) Republica Moldova este la ora actuală cel mai sărac stat din Europa. România însăși este printre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană.

Întrebare: de unde va mobiliza resursele România pentru a sprijini aducerea noii sale “provincii” la un nivel acceptabil unui stat din UE, inclusiv plata unor alocații sociale (pensii) decente?

8) Biserica ortodoxă majoritară, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, face parte din Biserica Ortodoxă Rusă și se ghidează după calendarul pe stil vechi. Tentativa statului român de a impune calendarul pe stil nou a creat resentimente în perioada 1918 – 1940 în Basarabia.

Întrebare: care va fi statutul acestei Biserici în cazul unei ipotetice uniri?

9) În spațiul dintre Prut și Nistru, dominat de puternica influență rusească în ultimii 200 de ani, s-a creat o identitate regională foarte puternică, Basarabia devenind parte a României după apariția acestui stat în 1859 (cu excepția perioadei 1856 – 1878 pentru județele Cahul, Izmail și Cetatea Albă) și după perioada de formare a identității naționale române.

Întrebare: cum va fi acceptată populația românofonă de aici în condițiile în care mulți (majoritatea de fapt) nu se consideră români, ci moldoveni, și au o cultură (în sens larg) uneori incomprehensibilă pentru românii de la vest de Prut?

10) Deși sprijinitorii unirii au convenit că inițiativa trebuie să vină din Republica Moldova, nu este totuși corect ca populația României (care urmează să achite de fapt nota de plată a Unirii) să nu fie consultată.

Întrebare: sunt de acord susținătorii unirii cu un referendum (în mod inevitabil consultativ, dată fiind Constituția României) în România privind acest eveniment major în viața țării?

Rog pe cei care vor răspunde acestor întrebări să abandoneze din start clișeele naționaliste și acuzațiile de tip “trădător”, “agent al rușilor”, “vândut” și alte calificative de acest gen și să discute despre România și Republica Moldova din anul 2009, nu de Basarabia anului 1918.

Cei care mă cunosc știu foarte bine că am un interes special pentru Republica Moldova, că mă leagă multe de acele meleaguri și de oamenii de acolo. Dar aceste întrebări se referă la chestiuni foarte serioase și escamotarea lor nu ajută nimănui: nici celor din Republica Moldova, nici celor din România.

Ungurii din România cer din nou autonomia Ținutului Secuiesc

septembrie 5th, 2009
Stema Tinutului SecuiescStema Tinutului Secuiesc

La Miercurea Ciuc a avut loc prima Mare Adunare a reprezentanţilor administraţiilor locale din Ţinutul Secuiesc, organizată în comun de UDMR şi CNMT (Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania). În faţa celor o mie de participanţi au luat cuvântul mai multe personalităţi. Béla Markó preşedintele UDMR, a arătat în discursul său că judeţele Harghita, Covasna şi Mureş formează o entitate şi atâta timp cânt organizarea administrativ-teritorială nu ia în considerare această realitate, toate organizaţiile reprezentative ale maghiarilor trebuie să conlucreze pentru schimbarea situaţiei, în vederea asigurării păstrării identităţii şi condiţiilor de viaţă corespunzătoare pentru populaţia ţinutului.

Modernizarea Ţinutului Secuiesc depinde în mare măsură de administraţiile locale, a mai afirmat preşedintele UDMR, care a precizat că autonomia regiunii nu se rezumă la cea administrativă, întrucât trebuie luat în considerare şi specificul etnocultural al regiunii. Preşedintele UDMR a mai afirmat că nu crede în autonomia obţinută de pe o zi pe alta, prin proclamaţii, considerând că este vorba de un proces îndelungat care în final va avea câştig de cauză. Hunor Kelemen, preşedintele executiv al UDMR şi candidatul UDMR la preşedinţia României a arătat că obţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc nu este o acţiune îndreptată împotriva cuiva ci în interesul populaţiei din această regiune.

La reuniune s-a dat citire Proclamaţiei pentru Ţinutul Secuiesc şi unui Memorandum. Documentul cuprinde câteva obiective esenţiale precum: reforma administrativ-teritorială şi fiscală, accelerarea descentralizării, reorganizarea regiunilor de dezvoltare astfel încât să se creeze şi o regiune secuiască, precum şi declararea limbii maghiare ca limbă oficială regională. Printre altele se arată că, ”în conformitate cu principiile, respectiv jurisprudenţa europeană a subsidiarităţii şi autodeterminării, dorim crearea unui statut specific de administrare şi dezvoltare regională a Ţinutului Secuiesc”.
Reprezentanţii Partidului Civic Maghiar au participat la adunare dar nu au luat cuvântul. Viziunea PCM asupra autonomiei Ţinutului Secuiesc a fost prezentată a doua zi, 5 septembrie, la Odorheiul Secuiesc, când au fost adoptate stema, drapelul şi imnul Ţinutului Secuiesc. Potrivit hotărâri adoptate, imnul Ţinutului Secuiesc este cel folosit de zeci de ani, compus de către Mihalik Kálmán pe textul lui Csanády György, iar stema este soarele şi luna aurie, pe fond albastru. Participanţii au arătat că dacă fiecare judeţ are dreptul la însemne proprii, aceste simboluri vor putea fi arborate fără a încălca legislaţia europeană în domeniu. În spiritul aceleaşi legislaţii europene se poate obţine şi autonomia regională, consideră participanţii.

Participanţii au adoptat şi o hotărâre care se referă la „asocierea autorităţilor publice locale la nivelul scaunelor”, care apar în Statutul de Autonomie elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc, ca şi subunităţi administrative ale „Ţinutului Secuiesc”. De asemenea, s-a decis instituţionalizarea Adunării Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc, care va fi convocată cel puţin o dată pe an în sesiune ordinară. Ultima hotărâre supusă aprobării s-a referit la „reprezentarea aspiraţiei la autonomie a Ţinutului Secuiesc în structurile Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene”.

Un mic partid de stânga poate decide soarta alegerilor din Grecia

septembrie 5th, 2009

Rezultatul alegerior anticipate din Grecia din data de 4 octombrie ar putea fi hotărâtă in data de 6 septembrie. Doua evenimente sunt programate in aceata data: discursul si conferinta Primului-Ministru Konstantinos Karamanlis la deschiderea expoziei economice de la Salonic si alt eveniment care ar fi trecut neopservat si anume sedinta minuscului partid de stinga SYRIZA.

Daca Primul-Ministru spera in zadar ca prin interventiile de duminica sa micsoreze diferenta in sondaje fata de partidul socialist care conduce cu pina la 6,7%, membrii si sustinatorii revolutionarilor de stinga Syriza se tem ca partidul lor afla la limita intrarii in parlament de 3% ar putea ca miine sa se scindeze.

Pericolul scindarii acestui partid este foarte mare si cu implicatii majore in politica interna in special in componenta viitorului parlament si poate determina cine va ocupa functia de prim-ministru.

Daca Syriza nu intra in parlament am putea sa vedem pe socialist sa obtina majoritatea absoluta chiar cu un numar de voturi destul de mic si anume cu 39 % ar putea forma guvern singuri.

Daca Syriza intra in Parlament si Socialistii nu obtin un scor mare in alegeri peste 42% si cu o difierenta mica de exemplu 3% fata de partidul Nea Democratia al primului ministru Karamanlis atunci Grecia intra in perioada de instabilitate politica si alegeri repetate datorita imposibilitatii formarii guvernului si in primavara imposibilitatea ca Parlamentul sa aleaga Presedintele Republicii.

Syriza este buturuga mica care poate sa rastoarne toate pronosticurile politice de pina acum si influienta viata grecilor pentru multi ani.

Semnalăm noul număr al revistei electronice „E-Leonardo”

septembrie 4th, 2009

Tocmai a apărut “E-Leonardo”, Nr. 15/2009, cu următorul cuprins:

– EDITORIAL: Laszlo Alexandru, Impresii din Ungaria / Impressioni dall’Ungheria

– DOSARE: Ovidiu Pecican, O carte despre trecutul literar; Laszlo Alexandru, Istoria literaturii române, de la origini pînă la Nicolae Manolescu; Ovidiu Pecican, Un turnir incomplet; Laszlo Alexandru, Cum am citit eu “Istoria critică a literaturii române”

– ORA EXACTĂ: Alexandra Tomiţă, Cîntînd afonia puterii. Cultul personalităţii în România ceauşistă

– UBU: Luca Piţu, Pornografia, duşmancă de moarte a ideologiei marxiene

– POLEMICA: Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec

– DYNASTY: Christopher Lawson, The Ceausescus’ State Visit To The United Kingdom , 1978 (II)

– POEZIE: Vlad Solomon, Balada lui Arhimede

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru – Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (VII)

– DANTE VIVO: Giovanni Papini, Attualità di Dante / Actualitatea lui Dante; Dinanzi all’Imperatore / În faţa Împăratului; I morti risuscitati / Învierea morţilor

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru, O personalitate complexă / Una personalità complessa

– POETRY: Üzeyir Lokman Çayci, Kendileri çalip, kendileri oynayanlar / Ceux qui dansent au rythme de leur propre musique / Those Who Dance To The Rhythm Of Their Own Music / Chi danza al ritmo della sua musica

– POLEMICA: Ovidiu Pecican, Zimţi de unică folosinţă

– POLEMICA: Laszlo Alexandru, “Horia” unirii

– PROZĂ: Christopher Lawson, Impressions Of The Swaziland Census 1966

– DOSARE: Ovidiu Pecican, Cercul literar şi problema originalităţii; Laszlo Alexandru, O carte partizană

– REMEMBER: Andrea Ghiţă, O poveste din veacul XX

– HOLOCAUST: Laszlo Alexandru, Enciclopedia Holocaustului

– AMICIZIA: Riri Sylvia Manor, O zi de luni. Am visat? Nu am visat?

– POEZIE: Riri Sylvia Manor, Ritualul, Memoria

– TRADUCERI: Thomas Gray, Elegy written in a Country Churchyard / Elegie scrisă într-un cimitir de la ţară; poezie tradusă de Teodor Boşca

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru, Natura în “Divina Comedie”

– GALERIA DE ARTĂ: Amalia Lumei, Fontana dei Trevi

„Povești din Epoca de Aur” – premieră la Londra

septembrie 3rd, 2009

THE UK PREMIERE
of the latest film from the creators of the Cannes 2007 Palme d’Or winner
‘4 Months, 3 Weeks and 2 Days’

TALES FROM THE GOLDEN AGE

followed by an extraordinary Q&A session with directors Ioana Uricaru, Hanno Höfer, and Constantin Popescu.

Thursday 29 October 2009, at 18.00
Renoir Cinema, The Brunswick, London WC1N 1AW
Tube: Russell Square; Buses: 7, 59, 68, 91, 168, 188

Tickets from www.curzoncinemas.com or Box Office 0871 7033 991

Book the date in your diary for the most important Romanian film event of Autumn 2009!

• Tales from the Golden Age
Romania / 2009 / 131 mins / Romanian with English subtitles

Directed by: Cristian Mungiu (Palme d’Or, Cannes 2007), Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Constantin Popescu

The final 15 years of the Ceausescu regime were the worst in Romania’s history. Nonetheless, the propaganda machine of that time referred without fail to that period as “the golden age”…

‘Tales from the Golden Age’ adapts for screen the most popular urban myths of the period. Comic, bizarre, surprising myths abounded, myths that drew on the often surreal events of everyday life under the communist regime.

The film is composed of several stories connected by the mood, narrative pattern and the details of the historical period: The Legend of the Official Visit, The Legend of the Party Photographer, The Legend of the Chicken Driver, The Legend of the Greedy Policeman, The Legend of the Air Sellers.

See the trailer and find more information, including a blog, on www.talesfromthegoldenage.com.

‘Tales from the Golden Age’ is released in UK cinemas by Trinity on 30 October 2009.

We are looking for media partners. If you want to make a contribution towards this major Romanian cultural event in Britain, please contact us on mail@romanianculturalcentre.org.uk

The UK Premiere of ‘Tales from the Golden Age’ is organised by Trinity and the Ratiu Foundation, with the support of the Romanian Cultural Centre in London.
For more information and press images, please contact us on mail@romanianculturalcentre.org.uk

The image above is from ‘The Legend of the Greedy Policeman’, courtesy of Trinity.

„Să nu uităm” – 70 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial

septembrie 3rd, 2009

1 septembie 2009 – 70 de ani de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, atacul asupra Poloniei. Gdansk. Unde s-au intalnit reprezentanti din 20 de tari europene pentru a comemora aceasta. Doar cancelara Germaniei a pomenit despre Shoah (Holocaust) in discursul sau, doar ea a considerat ca e parte integranta din comemorare. Din „sa nu uitam”…

Azi am vizitat Lodz, orasul Festivalului anual al celor patru culturi care l-au marcat: poloneza, germana, evreiasca si rusa. Orasul industriei si al muzicii, al celebrei scoli de film care i-a dat pe Roman Polanski si Andrej Wajda, al celui mai faimos Muzeu de arta moderna. Si orasul unei comunitati evreiesti de 200000 suflete, inainte de razboi. Cel mai negru episod din istoria Europei a luat viata tuturor evreilor din Lodz, itineriariul mortii incepand cu ghetto-ul local si culminand cu lagarele de exterminare de la Auschwitz si Chemno.

Din bogata viata evreiasca nu au ramas multe vestigii. O mica sinagoga (Reicher), ascunsa printre blocuri comuniste paraginite, intr-o curte interioara, dar pe care m-am incapatanat s-o gasesc, un centru comunitar pentru foarte putinii evrei si cel mai mare necropolis din Europa, 160000 morminte… Inaintea intrarii in cimitir o harta care indica ghetto-ul (numit de germani Litzmannstadt). Si un memorial. Si un grup de la o scoala de fete din Ierusalim, invaluite in steagul Israelului, pe care le vazusem si cu o zi inainte, la Auschwitz. Ascultau profesorul, cantau si fotografiau. Sa nu uite. Am ascultat si am cantat impreuna cu ele, nu ma intrebati ce, ca nu stiu. Am cantat mai mult cu sufletul. Am iesit emotionati, am pornit inapoi spre Varsovia, pe langa zidul imensului cimitir. Si am mers, ai am mers, si zidul continua si continua. 4100 de acri scrie pe net, cat inseamna? Cate impunsaturi de inima, cate lacrimi?

Comuniștii din Republica Moldova reînvie sperietoarea unionismului

septembrie 3rd, 2009

Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care boicotează lucrările parlamentului nou ales și dominat de Alianța pentru Integrare Europeană, a emis următorul comunicat în urma reuniunii conducerii sale de vârf:

\”Apreciind evoluţia proceselor politice din Republica Moldova în ultimele săptămîni, Partidul Comuniştilor face următoarele concluzii:

În primul rînd, fiind creată contrar voinţei alegătorilor şi propriilor declaraţii de program, majoritatea din Parlamentul ţării nou-ales constituie un atac grosolan al unei reacţii politice extremiste, o tentativă de restaurare a puterilor unioniste din trecut şi a unui capitalism primitiv sălbatic. O dovadă necondiţionată şi semnificativă în acest sens serveşte alegerea ilegală de către această majoritate în funcţia de noul Preşedinte al Parlamentului a lui Mihai Ghimpu – politician ale cărui viziuni unioniste radicale sînt cunoscute întregei societăţi moldoveneşti. Nu lasă loc de îndoială faptul că majoritatea liberală de dreapta creată în Parlament, în felul său actual, reprezintă o ameninţare evidentă la adresa viitorului statului moldovenesc, la adresa securităţii acestuia, dezvoltării sociale şi economice, integrării europene şi posibilităţii restabilirii integrităţii teritoriale.

În al doilea rînd, Partidul Comuniştilor, bazîndu-se pe logica legii, pe devotamentul său faţă de principiile consolidării întregei societăţi moldoveneşti, pe necesitatea stringentă a unei stabilizări politice şi economice cît mai curînde, îşi va continua eforturile de creare a unei coaliţii anticriză de centru-stînga parlamentare a partidelor politice. În opinia unanimă a tuturor comuniştilor, doar o asemenea cale va permite Republicii Moldova să evite noi alegeri parlamentare anticipate, va crea condiţii pentru revenirea ţării pe făgaşul democraţiei, menţinerii independenţei şi suveranităţii ei.

În al treilea rînd, în cazul în care vor fi epuizate toate posibilităţile de creare a unei majorităţi parlamentare responsabile şi patriotice, Partidul Comuniştilor consideră oportună examinarea chestiunii cu privire la trecerea sa în opoziţie. Şi deja în acest statut responsabil, în mod hotărît şi ferm, de a opune rezistenţă oricăror tentative ale puterilor reacţiei unioniste de a întoarce îndărăt progresul ţării, de a lipsi Republica Moldova şi poporul ei de orice perspectivă de dezvoltare independentă şi demnă.
Partidul Comuniştilor face un apel către toată societatea moldovenească să dea dovadă de sînge rece, de rezistenţă şi de devotament faţă de principiile democratice. Partidul Comuniştilor garantează că în orice situaţie, fie ea cît de complicată şi critică, în politica sa va rămîne o putere politică principială, consecventă şi care apără cu fermitate interesele poporului Republicii Moldova şi ale dezvoltării sale suverane\”.

Marina Nicolaev- Scriitorul lunii septembrie-2009

septembrie 2nd, 2009

La nuit de l’hippogriffe I
(le jardin aux pommes d’or)

d’un moment à l’autre
l’espace se métamorphose en cygne
tandis qu’il attend dans un chariot de feu
les nuages de l’armée céleste

je vis l’Hydre caressée par ses derniers guerriers
tombant lentement sur le récif
entre nous

au-delà s’étendent des labyrinthes bleus
soupira l’hippogriffe
si tu vas aux champs élysées sans moi
il te faudra toujours me regarder dans les yeux
lorsque tu t’éloigneras en chantant
au bout de la terre
vers ton royaume des mots perdus

seul
le sphinx d’encre monte la garde
aux sept murailles et sept portes
de son jardin aux pommes d’or empoisonnées

plus loin
le rêve n’a qu’une réponse sans ailes
à Tout.

La nuit de l’hippogriffe II
(moins est plus)

la forêt deviendra ineffable en automne
si la licorne d’or favorise une seule dryade
sans dommage pour elle-même
rêva encore l’hippogriffe
en tremblant, ses plumes presque cyans,
prêt à voler
au-delà de tout

le temps ne manque pas
pour ces mortels
qui n’ont jamais besoin d’autrui
pour rêver dans les nuages,
uniquement du sable
ne sont-ils donc que des hybrides
sans âme et invisibles
fruit impossible sans foi

– prenez, mangez, ceci est mon corps –

l’écho resta longtemps après son départ
comme un violon d’herbe tombé dans l’eau
parmi nos vieilles histoires
de la vie et de la mort

moins est plus = less is more(Mies van der Rohe)

La nuit de l’hippogriffe III
everything but your heart

le vent souffla dans ce jardin aux pommes d’or
et tomba malade avant l’aube

il suffit jadis d’un grain de sable:
la licorne devint invisible
sauf son cœur

les yeux d’archæoptéryx
reflètent toujours l’image terrienne
des eaux d’en haut
tandis que l’hippogriffe dort
les ailes ouvertes devant
dans la fatigue d’être solitaire

chaque nuit soulève les dunes
et laisse le récit de ses voyages inconnus
au porteur d’un seul oeil à fleur de tête

il était une fois un hippogriffe sur un rocher
et ce n’est pas donné à tout le monde

everything but your heart=tout sauf ton coeur

La nuit de l’hippogriffe IV
L’Imaginarium

l’hippogriffe regardait l’oasis cachée parmi les dunes
comme un dernier acacia qui se dévoile lentement dans la nuit

et il sentit jusque dans les plus petits recoins du temps
le silence du désert agrandissant
sous l’ œil implacable de l’éternité
l’océan du sable au repos

les véritables exilés moururent de fatigue
sauf le sphinx qui exhala, avide, le souffle du désert
parmi les vagues blanchies des rochers

l’hippogriffe s’approcha du guerrier
cet éternel étranger à lui-même
qui ne trouve jamais sa place
au fil de son exode sans but
autour d’une étoile lointaine

il n’est donné qu’un seul voyage au coeur de soi, murmura-t-il
s’envolant jusqu’aux mers célestes
un jour il s’émerveillera devant un lever de soleil
nu comme tous les autres

Compendiu despre grădini

pietrele acestea sunt pe măsura ţărmului plâns
ele doar par desprinse din proiecţia valului nu se identifică
doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor

nu sunt decît două ipostaze ale compasiunii
pumnul şi palma

două trupuri nefiresc atârnate de cer
dislocate printre madone prelungi a nisip
se vând amintirilor despre niciunde din nicăieri
şi parcă doar eu decolorez încet
în sensul invers acelor de ceasornic
un alt colţ de lume
despre care nu se mai ştie nimic

acestea sunt zilele ce ţi-au mai rămas
despre cum se nasc copii de zăpadă cu ochi albaştri spuneai
împărţind bucăţi de cărbune prin târguri

nici tu nu ai mai găsit grădina raiului
şi nici poarta

…cineva şi-a uitat cheile de fum înfipte prin mine
s-a făcut pe dinăuntru gri
mi-e frig

la vest de mine însămi

ploua în iunie
şi mă pândea din nou
senzaţia aceea stranie de libertate
din vârful cireşului

de undeva, de altunde,
archimboldo deschidea ferestre larg
sărutului umezit de cireşe
pe şevaletul memoriei
până când
umbrele se lichefiau tandru
în haine de duminică
pe străzile din Saint Germain

ploua şoptit în strană
iar păsările plecau hohotit
din sufletul meu descheiat
la vest de mine însămi…

ştii, doar dimineaţa

ştii, doar dimineaţa
marea coboară sturionii somnoroşi spre ţărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine şi nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher

turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n seminţe
doar dimineaţa
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte

ştii spre amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceaţă
flămânde mările ne strigă pe nume
– pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune –

…de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
ştii, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineaţă…

top secret

îi scriam pe colţul zilei doar abrevieri despre cealaltă parte din mine
Rouleau, B., Villages et faubourgs de l’ancien Paris: histoire d’un espace urbain, Paris, 1985
el decora noaptea într-o păpădie fără căsuţă poştală
n-avea cont în bancă, acţiuni la bursă, nici yacht
doar un măr de argint la marginea drumului
cu crengile ude şi poeme de buzunar
Nationale 7
route des vacances
qui traverse la Bourgogne et la Provence

aş fi contractat un Corallium rubrum
să mă tratez în arondismentul lui sentimental
ploua pînă la Fontaine Saint-Michel
şi-mi adunam aritmiile
risipite de fiecare dată prin Saint Germain

iubito
ai nevoie de-un oratoriu antigripal
vin sărbătorile
am pus toate gutuile la fereastră
blonde ca tine…
les oliviers sont bleus ma p’tite Lisette

Ariès, PH. et Duby, G., s. dir., Histoire de la vie privée, Paris, Seuil, 1985, 4 vol.
je t’aime moi non plus.

zidirea

mi-e sufletul deseori încăpere de sare
adăpostind sub foşnet oceanul
acolo sub grinzile cerului credinţa e tot ceea ce rămâne
eu am ridicat norii desculţi până la tine
doamne tu ai zidit ferestrele

Experiment în faţa oglinzii

dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective

în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn

de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.

Marina Nicolaev.

Premierul Karamanlis convoacă alegeri anticipate în Grecia

septembrie 2nd, 2009

In climatul de blocaj politic si sub presiunile opozitiei premierul conservator Konstantinos Karamanlis a anuntat alegeri anticipate cu un discurs caracteristic limbii de lemn neintelese de popor.

Premierul a ales calea retragerii prin lupta politica care sa duca la o infringere onorabila.

Sondajele de opinie scot cistigator pe George Papandreu presedintele partidului de opozitie PASOK (socialist) care ar putea sa devin al treilea Prim-Ministru din familie dupa bunic al carui nume poarte si tatal lui Andreas Papandreu.

Incepind cu sfirsitul anilor 50′ lupta politica este marcata de rivalitatea familiilor Papandreu si Karamanlis. In alegerile de la inceputul lunii noembrie se vor infurnta nepotii din cele doua familii legendare.

Economia tarii conditionata de balanta bugetului de stat care inregistreaza un mare deficit este la un pas de dezastru.

Scadenta platii datoriilor externe de stat este presanta iar statul nu mai are resurse de plata.In ciuda unor valuri de impozite noi aplicate fara discernamint bugetul statului nevind resurse suficiente va trebui acoperit de un nou imprumut.

Oricare ar fi urmatorul prim-ministru ales acesta va trebui sa gaseasca 50 de miliarde de euro si nu din pamint din iarba verde ci prin imprumut, emiterea de obligatiuni de stat si alte masuri extreme.

Omul de pe strada nu mai are nici un interes pentru politica si cele doua mari partide care isi impart puterea din 1974 de la caderea dictaturii coloneilor.

Urmeaza sa asistam la un vor de protest si nu la un vot de incredere in cistigator.

Psihologia oamenilor este mai rea decit aceea din Romania anului 1989, este un aer de decadere totala fara sanse de redresare.

Principele Radu se retrage din cursa prezidențială

septembrie 2nd, 2009

Principele Radu al României a anunțat printr-un comunicat de presă că se retrage din competiția pentru ocuparea funcției de Președinte al României.

Din gradina Palatului Elisabeta, la 9 aprilie 2009, am anuntat intentia mea de a candida la Presedintia României. Mesajul de astazi este mai insemnat decât cel din aprilie, fiindca este rezultatul unei experiente inegalabile.

De când am hotarât sa ma prezint la alegerile prezidentiale pâna astazi au trecut cinci luni. Acum stiu ca „România Altfel” este posibila, ca ea are adepti. Cei 12% dintre români care ar dori sa voteze cu mine sunt un izvor de bine nepretuit. Ei s-au asezat in jurul ideii de respect al Statului si de profesionalism in viata publica fara sa-i oblige nimeni. 12% dintre români convinsi sunt mai puternici decât 35% dintre români pacaliti, constrânsi sau interesati.

Cum stau lucrurile astazi: Stânga politica este in buzunarul prezidential. Dreapta politica a ales sa ignore proiectul Casei Regale, crezând ca astfel va avea un câstig politic pe termen scurt. Va fi o repetare a greselii din 1997. In mod normal, demersul de insanatosire a institutiilor Statului ar fi trebuit sa faca mediul de afaceri, corifeii societatii civile si mass-media solidari cu proiectul meu. Nu s-a intâmplat asa. 12% dintre români cred, insa, astazi, altfel.

Intelectualii români, cei multi si anonimi, vor suferi o noua portie de umilinta. Cei care au avut urechi sa auda stiu, insa, astazi, ca se poate conta pe o „Românie Altfel”.

Dupa un efort entuziast si neobosit, anunt retragerea mea din cursa pentru Presedintie, cu parere de rau, dar cu speranta pentru viitor.

Odata cu iesirea mea din cursa, de aici incolo, campania prezidentiala nu va mai fi o lupta electorala, ci o lupta intre clanuri.

Presedintele politician, oricare va fi el, va actiona in detrimentul institutiei Statului român, in avantajul partidului sau si pe criteriul intereselor economice de grup. Majoritatea oamenilor puterii din România trateaza institutiile publice si Statul ca pe bunuri personale. Presedintele actual a inceput privatizarea Statului român. Presedintele viitor va continua privatizarea.

Majestatea Voastra, ati asteptat mai bine de saizeci de ani ca Europa, apoi România, sa-si vina in fire. Binecuvântarea pe care mi-ati dat-o sa candidez este cel mai frumos semn de incredere pe care l-am primit in viata mea. Prin ea, mi-ati dat o sansa sa fiu cu adevarat util tarii. Va trebui, cred, sa mai asteptati. Chiriasii istoriei sunt la locul lor, neclintiti.

Cu toate acestea, România anului 2010 va fi o tara conectata, cu 12 milioane de oameni care intra pe internet. Cu sute de mii de tineri care nu inteleg ce inseamna ingenuncherea identitara sau ideologica, actiunea securista ori cumpararea inteligentei. Cu milioane de români care domiciliaza temporar in Europa occidentala si care au scapat de cercul vicios al puterii personale de la Bucuresti.

România profunda de astazi cunoaste proiectul meu prezidential si are, in buna parte, sentimentul ca avem nevoie de o altfel de tara, de un altfel de Stat, de altfel de institutii. De etica si profesionalism.

Principesa si cu mine va asteptam pe toti cei care credeti ca România merita sa aiba un Stat respectabil, institutii profesioniste, mândrie si etica, sa ne construim, in anii care vor urma, „România Altfel”.

Palatul Elisabeta, 2 septembrie 2009

Într-un recent articol, publicat în revista ACUM pe data de 23 august, sugeram retragerea din competiția prezidențială a Princpelui Radu:

Alți doi concurenți potențiali – Hunor Kelemen (UDMR) și Principele Radu al României – au candidaturi perfect legitime, dar șansele lor de accede în turul doi și chiar de a avea un impact semnificativ asupra campaniei sunt practic nule. Spun asta cu mult regret, deoarece cei doi sunt de departe cei mai civilizați și mai de substanță candidați, în condițiile populismului, demagogiei și mitocăniei prevalente pe scena politică românească.

Nu am vanitatea să-mi imaginez că acest articol a influențat decizia Principelui Radu, dar cred că hotărârea sa este una înțeleaptă. Electoratul din România nu este pregătit pentru un astfel de candidat, care refuză orice formă de populism.

În cele patru luni de la lansarea campaniei sale, revista ACUM a urmărit cu interes evoluția Principelui Radu, nu cu intenții partizane, ci dintr-o dorință de a da o platformă unui candidat de substanță care nu s-a coborât niciodată la nivelul jalnic al majorității celorlalți prezidențiabili.

Principele Radu a arătat că se poate face și o altfel de politică, iar cei care i-au criticat candidatura pe motiv că „ar compromite Casa Regală” au dovedit că n-au înțeles nimic, pe lângă faptul că au insultat inteligența Regelui Mihai, cel care și-a oferit sprijinul chiar din primul moment candidaturii soțului fiicei sale, Principesa Margareta.

Să sperăm că atât electoratul cât și candidații la președinție vor fi înțeles ceva din lecția oferită de Principele Radu, fie și faptul că poți să transmiți un mesaj publicului fără să fii strident și mitocan.

Ungurii din Slovacia protestează împotriva restricțiilor lingvistice

septembrie 1st, 2009

Thousands of ethnic Hungarians have demonstrated in Slovakia, to protest against a new law that limits the use of minority languages there.

Only Slovak can now be used in public offices, and in institutions like schools and hospitals.

Slovakia says the move is in accord with European standards, but protestors argue it breaks international laws.

The Hungarian government says it has turned to international human rights organisations for help.

The Hungarian and Slovak prime ministers are due to meet next week, to try to defuse worsening relations.

More than half a million ethnic Hungarians live in Slovakia, who regard the new law as the latest in a series of crackdowns by the Slovak government against their culture.

Peter Pazmany, of the opposition ethnic Hungarian Coalition Party in Slovakia, said the law: \”makes no sense… [it] only creates tension between people who have lived peacefully side by side\”.

Fines

Anyone found to be regularly misusing the Slovak language in public office now faces a fine of up to $7,000 (£4,300), the equivalent of nearly a year’s average pay in Slovakia, reports say.

The Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD) has said the new law respects the rights of minorities, but has noted the concerns and risks related to its enforcement.

Ties between Slovakia and Hungary have long been strained over Bratislava’s treatment of its ethnic Hungarians, who make up about 10% of the population.

For its part, Slovakia has previously voiced its distaste over what it sees as efforts by Budapest to promote Hungarian culture within its own borders.

The protests over the new law follow a row last week, when Slovakia barred the Hungarian president from making a controversial visit.

President Laszlo Solyom had planned to visit a part of Slovakia with a large ethnic Hungarian population, to unveil a statue of the first Hungarian king, Saint Stephen.

Slovakian Prime Minister Robert Fico said the plans were a provocation to his nation.

The BBC’s Nick Thorpe in southern Slovakia says relations between the two countries are at the lowest point for many years.

Hungary once ruled Slovakia, within the then Austro-Hungarian empire, until the end of the First World War and the eventual break-up of those territories.

http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/8232878.stm

Comuniștii contestă alegerea lui Mihai Ghimpu ca președinte al Parlamentului RM

septembrie 1st, 2009

SESIZAREA PCRM privind exercitarea controlului constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului din 28 august 2009, către Curtea Constituţională a Republicii Moldova.

S E S I Z A R E

privind exercitarea controlului constituţionalităţii unor hotărîri ale Parlamentului

Prin prezenta sesizare, solicităm exercitarea controlului constituţionalităţii următoarelor hotărîri ale Parlamentului:

– nr. 1-XVIII din 28 august 2009 privind formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 2-XVIII din 28 august 2009 privind aprobarea procesului-verbal nr. 1 al şedinţei Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 3-XVIII din 28 august 2009 privind alegerea Preşedintelui Parlamentului (se anexează).

În temeiul decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr. 2304-IV din 17 august 2009, Parlamentul, ales la 29 iulie 2009, s-a convocat în ziua de 28 august 2009.
În conformitate cu prevederile art. 2 al Regulamentului Parlamentului, şedinţa de constituire a Parlamentului nou-ales a fost prezidată de către cel mai în vîrstă deputat (domnul Ivan Calin), împuternicirile căruia încetează doar din momentul alegerii Preşedintelui Parlamentului.

Preşedintele de şedinţă a oferit cuvînt Preşedintelui Curţii Constituţionale care a prezentat raportul privind rezultatele alegerii Parlamentului şi validarea mandatelor deputaţilor aleşi. Ulterior, Preşedintele şedinţei a oferit cuvînt liderilor grupurilor parlamentare care au acces în Parlament pentru a declara constituirea fracţiunilor parlamentare. Reprezentantul Grupului parlamentar al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a anunţat că mai este nevoie de timp pentru a definitiva chestiunile procedurale de constituire a fracţiunii şi a solicitat, în conformitate cu art.4 alin.(3) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 02.04.1996, o pauză pînă la 4 septembrie 2009. Fracţiunile parlamentare PLDM, PL, PD şi AMN au anunţat constituirea fracţiunilor sale. Dat fiind faptul că nu toate fracţiunile au fost constituite, preşedintele de şedinţă a anunţat o pauză pînă pe 4 septembrie 2009.

În pofida faptului că şedinţa de constituire a fost legal întreruptă, un grup de 53 de deputaţi au continuat şedinţa cu încălcarea prevederilor legale şi a adoptat un şir de hotărîri care încalcă flagrant nu numai prevederile Regulamentului Parlamentului, ci şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova.

În primul rînd, această şedinţă de constituire a continuat să fie prezidată de către o persoană neîmputernicită legal, adică nu de cel mai în vîrstă deputat.
În al doilea rînd, nu toate fracţiunile au fost legal constituite iar Regulamentul Parlamentului prevede expres că fracţiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului.

În al treilea rînd, Comisia pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului a fost constituită fără a lua în calcul propunerile tuturor fracţiunilor, şi anume a în termen legal. Aceeaşi încălcare a fost comisă şi în cadrul alegerii Preşedintelui Parlamentului, deoarece candidatura la funcţia de Preşedinte al Parlamentului poate fi înaintată doar de către fracţiunile parlamentare şi nu de un grup de deputaţi. În aceste circumstanţe, cei 48 de deputaţi aleşi pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova au fost lezaţi de dreptul să constituie în mod legal fracţiunea şi să participe la această procedură, înaintînd propriul candidat.

Considerăm că aceste hotărîri ale Parlamentului au fost adoptate cu încălcarea nu numai a normelor procesuale şi materiale ale Legii pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, dar şi contravin prevederilor constituţionale.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constituţie, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Astfel, Regulamentul Parlamentului are menirea de asigura exercitarea prevederilor constituţionale de funcţionare a forului legislativ.

Avînd în vedere faptul că pentru alegerea Parlamentului participă candidaţi propuşi pe listele partidelor politice, este firesc ca Parlamentul să aibă o anumită coloratură sau configuraţie politică. Aceasta rezultă din spectrul tuturor partidelor politice ai căror reprezentanţi aleşi fac parte din Parlament. Datorită numărului mare de membri şi apartenenţei lor politice este obiectiv necesară configurarea politică a Parlamentului, întrucît întreaga activitate parlamentară a acestora exprimă confruntarea sau colaborarea între partidele politice reprezentate în Parlament.

Configuraţia politică este prezentată şi exprimată de fracţiunile parlamentare. Constituirea fracţiunilor parlamentare reprezintă şi o cerinţă practică constituţională, pentru exercitarea eficace a atribuţiilor acordate de Constituţie deputaţilor. Astfel, art. 64 alin. (3), 85 alin. (1) şi 98 alin. (1) din Constituţie dispun anume consultarea fracţiunilor parlamentare pentru propunerea candidaţilor la funcţia de vicepreşedinţi ai Parlamentului, desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, dizolvarea Parlamentului.

În contextul prevederilor constituţionale menţionate, rezultă că fracţiunile Parlamentare reprezintă un element de natură constituţională, iar obstrucţionarea constituirii acesteia reprezintă o încălcare flagrantă a Constituţiei.

În contextul art. 4 din Regulamentul Parlamentului, nu este obligatorie înscrierea unui deputat într-o fracţiune sau alta. Prin urmare, opţiunea deputaţilor pentru o fracţiune parlamentară sau alta nu este un exerciţiu formal, deoarece parlamentarii pot refuza să facă parte din fracţiunea parlamentară a partidului pe lista căruia au candidat după cum sunt liberi să îşi desfăşoare activitatea în afara acestor fracţiuni. Prin urmare, opţiunea deputatului de a adera sau nu la fracţiunea parlamentară constituită numai în primele 10 zile la începutul legislaturii este, în primul rînd, o opţiune organizatorică şi apoi, eventual, politică.

De fapt, din perspectiva configuraţiilor politice, Biroul Permanent al Parlamentului şi comisiile parlamentare sunt o reflectare micşorată a Parlamentului. Astfel, dacă admitem ipotetic că în Parlament, într-o anumită legislatură, sunt reprezentate 5 fracţiuni, înseamnă că din Biroul Permanent şi comisiile parlamentare înfiinţate în Parlament vor face parte deputaţi din toate cele cinci fracţiuni, proporţional cu ponderea numerică a fiecăreia (a se vedea art. 17 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului). Acestea sunt organisme interne de lucru ale Parlamentului, care au ca sarcină examinarea prealabilă a unor probleme înscrise pe ordinea de zi a dezbaterilor parlamentare. Prin urmare, constituirea fracţiunilor reprezintă o precondiţie pentru formarea organelor de conducere şi de lucru ale Parlamentului şi pentru desfăşurarea activităţii ulterioare, menite să asigure realizarea împuternicirilor constituţionale. Mai mult, fracţiunile sunt cele ce au atribuţii specifice, inclusiv în partea ce ţine de formarea unor propuneri. Acest argument rezultă din sinteza calitativă a atribuţiilor ce sunt conferite fracţiunilor parlamentare în prezent, ţinînd cont atît de prevederile Constituţiei, cît şi de cele ale Regulamentului Parlamentului. Aceste atribuţii deloc neglijabile ale fracţiunilor parlamentare impun o reflecţie atentă, de unde şi dreptul deputaţilor de a opta pentru o anumită fracţiune şi, în acest context, termenul de zece zile de care poate beneficia fiecare membru al Parlamentului pentru a exercita acest drept de opţiune, mai ales, luînd în consideraţie faptul că migraţia parlamentară ulterioară este asortată cu anumite limitări, ceea ce determină necesitatea exprimării unei opţiuni responsabile, pe deplin reflectată, asumată şi în deplină cunoştinţă de cauză, privind aderarea la o fracţiune sau alta.

Conform art. 15 din Constituţie, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

Prin art. 16, Constituţia a fundamentat principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

Art. 38 alin. (1) din Legea Supremă prevede expres că voinţa poporului constituie baza puterii de stat.
Art. 39 din Constituţie garantează cetăţenilor Republicii Moldova dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor.

Concomitent, menţionăm că art. 41 alin. (2) din Constituţie prevede că partidele şi alte organizaţii social politice sunt egale în faţa legii. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor organizaţii social politice.

În acest context, practicile neconstituţionale ale grupului de 53 de deputaţi, nerespectarea condiţiilor procedurale reprezintă o veritabilă formă de manifestare a abuzului de putere, în rezultatul cărora, o parte semnificativă de deputaţi au fost privaţi, în mod abuziv, să-şi exercite atribuţiile constituţionale. Grupul majoritar din Parlament a preluat abuziv conducerea şedinţei de constituire a Parlamentului, a ignorat în totalitate interesele unei viitoare fracţiuni parlamentare care va deţinea 48 mandate de deputaţi. În acest mod, au fost ignorate nu numai drepturile legale ale celor 48 de deputaţi, dar a fost total ignorată voinţa poporului care a stat la baza alegerii acestor deputaţi, adică peste 700 mii de alegători, exprimată prin intermediul reprezentanţilor PCRM aleşi în Parlament, cărora le-au delegat puterea.

Astfel, în fapt, acest grup de deputaţi a redus Parlamentul la 53 de deputaţi, contrar prevederilor alin. (2) art. 60 din Constituţie, care prevede că forul legislativ este compus din 101 deputaţi. În acest context, hotărîrile nominalizate contravin şi art. 2 alin. (2) din Constituţie care prevede că nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic (cu atît mai mult – mai multe partide) sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului. De asemenea, au fost ignorate şi încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din Constituţie care prevăd că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, iar democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibilă cu dictatura şi cu totalitarismul.

La fel, conform art. 54 alin. (2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege. În aceeaşi ordine de idei, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale statuează în art.18 că restricţiile care, potrivit Convenţiei, sunt aduse drepturilor şi libertăţilor, nu pot fi aplicate decît în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Totodată reieşind din prevederile art. 55 din Constituţie, orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.

În egală măsură, a fost încălcată procedura de alegere a Preşedintelui Parlamentului ce reiese din alineatele (1) şi (2) al art. 64 din Constituţie.

În acelaşi timp, prin adoptarea hotărîrilor menţionate, Parlamentul a încălcat flagrant prevederile art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (3), art. 8 alin. (1), art. 9 etc. din Regulamentul Parlamentului, care de fapt asigură exercitarea prevederilor constituţionale.
Astfel, şedinţa de constituire a Parlamentului a fost condusă de o persoană neîmputernicită, toate fracţiunile parlamentare nu au fost legal constituite, nu toate fracţiunile parlamentare au avut posibilitatea să participe la formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului, nu toate fracţiunile parlamentare au avut posibilitatea să înainteze candidaţi la funcţia de Preşedinte al Parlamentului şi să participe la acest exerciţiu de vot.

Din considerentele menţionate, toate hotărîrile Parlamentului contestate, inclusiv cea de alegere a Preşedintelui Parlamentului contravin normelor constituţionale şi legale. În special, au fost încălcate articolele 1, 2, 5, 7, 15, 16, 38, 39, 41, 54, 55, 60 şi 64 din Constituţie.

În conformitate cu art. 7 din Constituţie, Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Luînd act de cele expuse, în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, art. 4 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 din Codul jurisdicţiei constituţionale, solicităm exercitarea controlului constituţionalităţii a următoarelor hotărîri ale Parlamentului Republicii Moldova:
– nr. 1-XVIII din 28 august 2009 privind formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 2-XVIII din 28 august 2009 privind aprobarea procesului-verbal nr. 1 al şedinţei Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 3-XVIII din 28 august 2009 privind alegerea Preşedintelui Parlamentului.

Parchetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu negaționistul Ion Coja

septembrie 1st, 2009

Am primit din partea senatorului PNL Raymond Luca răspunsul pe care ministerul justiției l-a dat interpelării sale cu privire la autosesizarea parchetului în legătură cu afirmațiile negaționiste ale lui Ion Coja.

Este de fapt al doilea răspuns, la o interpelare din 11 iunie 2009, senatorul Luca revenind după o interpelare inițială din 9 aprilie 2009 la care primise un răspuns neclar din partea ministerului justiției (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9563, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9647).

Într-un limbaj de lemn tipic, secretarul de stat Rodica Constantinovici ajunge într-un final să spună că Ion Coja a fost scos de sub urmărire penală pe data de 16/02/2009 pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Ordonanța de Urgență 31/2002 la art.3, 4, 5 și Cod Penal art. 324 (1).

Dar, surpriză, în ultimul paragraf al scrisorii se menționează că la 12/05/2009 prim procurorul a infirmat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale și “continuarea cercetărilor în vederea adoptării unei soluții temeinice și legale”.

Interesant este faptul că, deși a negat în repetate rânduri în public faptul că în România ar fi avut loc un Holocaust, Ion Coja nu este încadrat la art.6 care incriminează acest lucru, ci la:

Art. 3. – (1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 4. – (1) Confecţionarea, vânzarea, răspândirea,
precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri
fasciste, rasiste ori xenofobe se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 5. – Promovarea cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau
promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Iată și o cronologie a cazului:

• 16/02 – scoaterea de sub urmărire penală a lui Ion Coja
• 9/04 – Raymond Luca face prima interpelare
• 23/04 – răspunsul ministerului justiției la prima interpelare
• 12/05 – infirmarea ordonanței de scoatere de sub urmărire a lui Ion Coja
• 11/06 – Raymond Luca face a doua interpelare
• 29/07 – răspunsul ministerului justiției la a doua interpelare

Cei ce doresc pot consulta în integralitate răspunsul ministerului justiției în fișierul pdf atașat.

Putin condamnă pactul Ribbentrop – Molotov

august 31st, 2009
Stalin jubilează la semnarea pactului pe 23 august 1939Stalin jubilează la semnarea pactului pe 23 august 1939

Russian Prime Minister Vladimir Putin has condemned the Nazi-Soviet pact signed a week before Germany’s 1939 invasion of Poland as „immoral”.

In a piece for the Polish paper Gazeta Wyborcza, he also expressed sorrow for a Soviet massacre of Poles in 1940.

His words were an attempt to ease bilateral tensions over World War II.

Mr Putin is among several statesmen attending a service in the Polish port city of Gdansk on Tuesday to mark the 70th anniversary of Poland’s invasion.

„Our duty is to remove the burden of distrust and prejudice left from the past in Polish-Russian relations,” said Mr Putin in the article, which was also published on the Russian government website.

„Our duty… is to turn the page and start to write a new one.”

But he added that the Soviet Union had felt obliged to sign the non-aggression treaty due to the failure of Western European powers to present a united front against Nazi Germany.

Katyn regret

Memories of the 1939 pact – in which the Soviet Union and Nazi Germany essentially agreed to carve up Poland and the Baltic States between them – have long soured relations between Warsaw and Moscow.

Within a month of the pact being signed, Soviet troops had invaded and occupied parts of eastern Poland.

„It is possible to condemn – and with good reason – the Molotov-Ribbentrop pact concluded in August 1939,” wrote Mr Putin, referring to the two foreign ministers who signed the pact at the Kremlin.

„Today we understand that any form of agreement with the Nazi regime was unacceptable from the moral point of view and had no chance of being realised.”

He added that Russian people „understand all too well the acute emotions of Poles in connection with Katyn”.

In 1940 Soviet secret police massacred more than 21,000 army officers and intellectuals on Stalin’s direct orders in the Katyn forest near the city of Smolensk.

Moscow only took responsibility for the killings in 1990, having previously blamed the massacre on the Nazis.

http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/8230387.stm

Douăsprezece motive pentru a-l susţine pe candidatul Partidului Verde la alegerile prezidenţiale

august 31st, 2009

1. Actuala clasă politică este epuizată moral şi lipsită de credibilitate fiind absolut necesară apariţia unor alternative serioase la aceasta, iar Partidul Verde şi Remus Cernea încep o astfel de construcţie invitându-i pe cetăţenii responsabili şi ataşaţi valorilor democratice să li se alăture.

2. Partidele parlamentare actuale au constituit unanimităţi fie de orbi, fie de populişti atunci când, spre exemplu, înaintea alegerilor generale din 2008 şi în prag de gravă criză economică, au speculat necesitatea legitimă de a se mări salariile promiţând prin vot creşteri de salarii unor categorii sociale, dovedind astfel că sunt nu apărători ai societăţii româneşti, ci inamici ai ei.

3. Un discurs raţional, fundamentat cu adevărat pe valorile democratice ale societăţii deschise şi dublat de acţiuni consistente în promovarea şi apărarea acestora lipseşte cu desăvârşire la actualele partide dominante pe scena politică românească.

4. Partidul Verde este o formaţiune tânără refractară la corupţi şi oportunişti şi apărută tocmai pentru a oferi o alternativă consistentă la marasmul generalizat economic, politic, moral şi social în care ţara noastră a fost adusă de incompetenţa şi lipsa de scrupule a clasei politice în a-şi urmări propriile interese străine de ale cetăţenilor.

5. Candidatul Partidului Verde la alegerile prezidenţiale, Remus Cernea, este un tânăr nonconformist, cu o solidă pregătire teoretică, care a avut curajul şi priceperea să se opună în repetate rânduri unor grave abuzuri ale autorităţilor şi să devină una dintre vocile civice cele mai energice şi cunoscute din România.

6. Gravele probleme cu care se confruntă România, atât pe timpul acestei crize criză, cât şi în general nu pot fi rezolvate sau atenuate decât printr-o schimbare radicală de abordare care să privilegieze raţionalitatea, urmărirea interesului public, echilibrul, fundamentarea serioasă a deciziilor la nivelul autorităţilor, implementarea valorilor politice, civice şi sociale care stau la baza democraţiilor avansate, or toate acestea stau în puterea verzilor şi a lui Remus Cernea.

7. Actualele partide parlamentare temându-se de apariţia oricărei concurenţe care să le ameninţe privilegiile au introdus în legile electorale cele mai restrictive prevederi din Uniunea Europeană, lucru care a condus la un îngheţ politic în România, de foarte mulţi ani ocupând scena politică aproximativ aceleaşi persoane.

8. Pentru sănătatea politică a ţării noastre este imperativ necesar să apară alternative şi provocări la actualele partide parlamentare.

9. Întrucât în România opoziţie până recent acum au făcut doar presa şi câteva organizaţii neguvernamentale, este timpul apariţiei unei opoziţii autentice la actuala clasă politică, opoziţie care să urmărească într-adevăr interesul general.

10. Deficitul de democraţie din România, prăbuşirea economică şi distrugerea pe scară largă a mediului cer urgent noi abordări pe care însă actualele partide parlamentare au dovedit în repetate rânduri că nu sunt capabile să şi le assume.

11. Prezenţa cetăţenilor la alegeri este în continuă scădere ceea ce arată o indiscutabilă înstrăinare de politică a oamenilor, lucru care nu poate duce nicicum la rezolvarea problemelor ci la agravarea lor şi la îndepărtarea oricărei speranţe veritabile de mai bine în România.

12. Remus Cernea şi Partidul Verde sunt conştienţi că este extrem de greu să mai ceri astăzi încrederea oamenilor, după atâtea dezamăgiri successive; singurul lucru pe care îl cerem însă este o evaluare pe cât posibil raţională a tuturor ofertelor politice actuale şi asumarea votului ca pe un gest de conştiinţă.

Remus Cernea

www.remuscernea.ro
email: remuscernea.ro@gmail.com
0727.583.594
28 august 2009, Bucuresti

N.REd. Revista ACUM nu susține niciun candidat în alegerile prezidențiale din toamnă.

Armata Republicană Irlandeză, între mit şi realitate

august 31st, 2009

Ed Moloney este unul dintre cei mai valoroşi ziarişti irlandezi ai momentului, în anul 1999 fiind votat drept ziaristul irlandez al anului. De-a lungul carierei sale jurnalistice a fost corespondent în Ulster al celui mai prestigios ziar sud-irlandez, The Irish Times specializându-se în istoria, contextul, personajele războiului civil din regiune, cunoscut în limba engleză sub denumirea simplă, concisă dar destul de vagă de the Troubles. În momentul de faţă locuieşte în Statele Unite, la New-York. Ed Moloney este co-autorul biografiei Pasley (împreună cu Andy Pollak), axată asupra vieţii acestui personaj spumos, un fel de Vadim Tudor protestant dar, mai ales, a volumului A Secret History of the I.R.A. ajuns la a doua ediţie.

În anul 2008 Ed Moloney a revenit asupra personalităţii lui Paisley în volumul Paisley: From Demagogue to Democrat? Cea mai importantă carte scrisa de Ed Moloney este, fără îndoială, istoria secretă a Armatei Republicane Irlandeze care reprezintă nu numai o istorie minuţioasa a parcursului şi isprăvilor celei cunoscute sub acronimul IRA, dar şi descrierea ascensiunii liderului incontestabil al IRA şi al partidului care reprezintă IRA, (Sinn Fein), Gerry Adams. Un personaj emblematic pe care autorul nu ezită să-l compare de nenumărate ori cu iluştrii lui predecesori în clasica confruntare dintre irlandezi şi englezi care a dominat (şi) secolul trecut : Eamon de Valera şi Michael Collins. Se poate nota că exista şi numeroase diferenţe între Gerry Adams şi ultimii doi, fondatori ai statului irlandez : în mod ciudat nici un combatant al IRA nu l-a văzut pe Adams în plină acţiune militară, nu i-a fost alături în timpul confruntărilor, nu l-a văzut trăgând cu pistolul mitralieră sau concepând şi amplasând una din temutele bombe ale IRA. De aceea unii dintre vechii lideri ai IRA îl dispreţuiau, plecând de la considerentul că nu poţi fi un bun conducător dacă nu ştii să lupţi la propriu, după modelul lui Michael Collins sau Patrick Pearse. Însă aceşti critici îi desconsiderau talentul de tactician şi om politic care, de cele mai multe ori, dă rezultate mai însemnate decât simpla acţiune militară.

Complexitatea situaţiei din Irlanda de Nord nu poate fi concentrată într-o simplă recenzie însa putem trece rapid în revista situaţia din Ulster amintind că majoritatea (aproximativ 60%) populaţiei din Ulster se consideră ataşată de Marea Britanie (fiind numită loialistă sau unionista), fiind alcătuită din coloniştii englezi şi scoţieni, oprimând şi discriminând cu mult succes minoritatea catolică (aproximativ 40%), irlandezii autohtoni. Care, la începutul anilor 1970 nu au mai suportat situaţia iniţiind marşuri şi proteste civice şi paşnice la care autorităţile protestante care dominau establishmentul politic au răspuns cu o forţă disproporţionată. De aici spirala violenţei a continuat în ritm direct proporţional iar elementele radicale ale catolicilor au apelat la lupta armată reluând o veche tradiţie războinică. Violenţele au durat din 1971 până în 1998 când s-a semnat un tratat de pace. Armata Republicana Irlandeza a fost braţul armat al rezistenţei catolicilor din Ulster. Ampla lucrare a ziaristului Ed Moloney înfăţişează incredibila cantitatea de lucruri murdare care au avut loc în Ulster dar şi în Anglia (căci bombele IRA au devastat numeroase localuri omorând mulţi civili) sau Irlanda, inima civilizaţiei occidentale, timp de mai bine de trei decenii : răpiri, torturi camuflate sub sintagma interogatorii aprofundate, greve ale foamei, execuţii sumare ale trădătorilor IRA, atentate care nu s-au desfăşurat cum trebuia (bombe detonate aiurea sau bombe fabricate acasă care săreau în aer ucigându-i pe fabricanţii de ocazie), civili puşi la zid pentru că erau catolici sau protestanţi şi ciuruiţi cu gloanţe etc. Nu trebuie să cădem în capcana facilă de a crede că doar IRA a comis astfel de atrocităţi şi, mai mult, să credem că IRA nu a fost decât o grupare de criminali terorişti, cei răi, în timp ce forţele de ordine britanice sau grupările paramilitare protestante (UDA şi UVF) au întruchipat binele absolut şi progresul civilizaţiei paşnice.

Într-un astfel de război civil toate părţile au mâinile murdare de sânge nevinovat. Marea Britanie a încercat să folosească metoda internării fără proces a suspecţilor republicani încă din anul 1970, aceeaşi metoda pe care au folosit-o Statele Unite în cazul deţinuţilor islamişti din Guantanamo. Rezultatele au fost aceleaşi, nule, poate chiar mai severe în cazul Marii Britanii căci raziile şi reţinerile abuzive efectuate de către Armata Britanică, toate plecând de la informaţii deficitare au „unit catolicii din Irlanda de Nord împotriva statului cum nu se mai întâmplase niciodată din 1921. În acelaşi timp au murdărit numele Marii Britanii în exterior şi au condus la proteste din partea unor respectabili activişti pentru drepturile omului sau alţi intelectuali. Metodele speciale de interogare aplicate împotriva a 12 arestaţi au adus Marea Britanie pe agenda Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind acuzată de către Republica Irlanda de încălcarea drepturilor omului, fiind găsită vinovata .” De subliniat că nicicând alte două state ale Comunităţii Europene nu s-au aflat atât de aproape de un conflict armat deschis ca noile admise Marea Britanie şi Republica Irlanda căci în ianuarie 1972 paraşutiştii britanici au deschis focul asupra unor protestatari civili în oraşul Derry, ucigând 13 civili catolici. Ambasada britanică de la Dublin a fost incendiată.

Remarcăm asemănări cu conflictul din Liban din aceeaşi ani: implicarea mai multor tabere/ facţiuni atât în plan militar cât şi politic fapt ce face destul de dificilă înţelegerea conflictului. Dacă din punct de vedere politic, într-o democraţie chiar şi atât de strâmb construită cum era Irlanda de Nord era firească existenţa mai multor partide în schimb conflictul militar a fost caracterizat prin implicarea mai multor grupări: IRA Oficiala, de orientare marxistă, IRA Provizorie (care a susţinut efortul de război împotriva britanicilor luând faţa Oficialilor), grupările paramilitare protestante Ulster Volunteer Force şi Ulster Defence Association, la care se adăugau şi poliţia oficială a guvernului protestant de la Belfast, Royal Ulster Constabulary, şi, din 1971 Armata Britanică. Frontiera inter-irlandeză era păzita de către Armata Irlandeză iar Poliţia Irlandeză (Garda) a jucat un rol mai modest în a supraveghea I.R.A. căci depozitele de armament ale IRA se aflau în Republică. Dar cum se desfăşura conflictul ? O rememorare a unei singur zile poate fi benefică pentru generaţiile care nu au trăit în acea perioadă dar si pentru cei care au făcut-o căci pe atunci, ştim, prea bine BBC sau CNN nu se puteau urmări ca acum. E drept, am ales una dintre cele mai sângeroase zile ale războiului din Ulster. La 27 august 1979 lordul Mountbatten îşi petrecea liniştit una din plăcutele lui zile de vacanţă, navigând cu iahtul său în largul coastelor comitatului Donegal aflat în Republica Irlanda, unul din cele trei comitate ale regiunii istorice Ulster care fusese lăsat Dublinului de către Marea Britanie în timpul negocierilor din 1921. Coasta golfului Donegal între Sligo şi Bundoran este recunoscută pentru frumuseţea ei sălbatică, fapt ce îl atrăsese şi pe celebrul membru al Casei Regale britanice, ultimul vice-rege englez al Indiei. În ciuda repetatelor avertismente ale serviciilor secrete sud-irlandeze, lordul a continuat să-şi vadă de pescuit şi yahting. Staţiunea Budoran era des frecventată de cei din Irlanda de Nord şi mai ales de locuitorii oraşului naţionalist Derry. O bombă de cincizeci de kilograme a devastat ambarcaţiunea lordului omorându-l instantaneu atât pe Mountbatten cât şi întregul său anturaj format şi din doi adolescenţi (printre care şi un nepot de 14 ani). Media şi estabilshment-ul britanic abia începeau să digere enormitatea acţiunii când, spre seară o altă ştire a venit să afecteze suplimentar moralul britanicilor. Un convoi format din două camioane în care se aflau paraşutişti britanici se îndrepta către orăşelul ulsterian Newry când, trecând pe lângă o remorcă încărcată cu fân o bombă foarte puternică, telecomandată prin radio, a explodat producând panică şi ucigând pe loc şase soldaţi, lăsându-i pe ceilalţi panicaţi, sub influenţa şocului. La scurt timp rămăşiţele convoiului au fost ţinta tirurilor sniperilor IRA bine camuflaţi. Soldaţii rămaşi în viaţă s-au retras către ruinele unei cabane aflată în apropiere iar de acolo au radiotransmis semnale disperate de ajutor. După douăzeci şi cinci de minute un elicopter de transport de tip Wessex, ateriza în apropierea cabanei aducând întăriri soldaţi ai regimentului Queen’s Own Highlanders. Nici nu au apucat aceştia să se desfăşoare căci o altă bombă uriaşă, bine ascunsă sub tocul uşii cabanei a fost detonata, provocând moartea altor doisprezece militari şi rănirea altora. Printre morţi se afla şi ofiţerul comandant al regimentului, locotent-colonelul David Blair. Cifra victimelor Armatei Britanice a fost cea mai însemnată de la începutul conflictului din Nord reprezentând cea mai mare pierdere umană suferită de paraşutişti de la bătălia de la Arhem din 1944.

În mod paradoxal, chiar şi IRA Provizorie care se demarcase iniţial de marxismul radical al IRA Oficiale a adoptat către finalul anilor 1970 o retorică marxizantă care explică adeziunea la stânga eurosceptică a Partidului Sinn Fein de astăzi. Gerry Adams credea că protestanţii vor fi foarte entuziasmaţi în a se alătura catolicilor naţionalişti şi republicani în Republica Socialistă Irlandeză care ar fi încercat să combine sistemul occidental capitalist cu cel socialist sovietic. De exemplu se urmărea confiscarea marilor ferme, câte or mai fi fost ele în anii 1970 în Irlanda, pentru a se înfiinţa cooperative agricole iar terenul urma să fie naţionalizat, foştii proprietari şi fermieri urmând a deţine doar dreptul de folosinţă, fapt ce a provocat mirare şi nemulţumire în zonele rurale ale Irlandei unde IRA încă avea susţinători, zone dominate de micii fermieri. Ba mai mult, pentru aceasta ar fi trebuit îndeplinit un alt mic detaliu: sistemul politic liberal de la Dublin, foarte solid implantat în Republică să accepte de bună voie demantelarea sa, o pură absurditate. Nici protestanţii şi nici sistemul politic sud-irlandez nu au privit acele propuneri cu interes. În plus, sprijinul politic pentru Sinn Fein în toată această perioada în Sud a fost nesemnificativ din punct de vedere electoral. Însă membrii activi ai IRA aveau credinţe revoluţionare la modă identificându-se cu preluarea puterii de către kmerii roşii, cu eliberarea/cucerirea Saigonului de către trupele nord-vietnameze, alungarea sud-africanilor din Angola de către autohtonii cubanezi, şi se identificau cu Stânga din Europa. Mai mult, acest viraj către stânga a produs mai mult decât manifeste şi articole politice căci IRA se ocupa şi cu treburi mai murdare: derularea unei campanii de asasinate a unor oameni de afaceri englezi care activau in Ulster. Şeful statului major al IRA, Seamus Twomey a declarat pentru un post de televiziune francez : toţi industriaşii britanici reprezintă ţinte. Ei exploatează clasa muncitorească irlandeză şi oricine are legături cu imperialismul britanic este o ţintă sigură.” Gerry Adams scria într-unul din programele IRA „credem că actualul sistem al societăţii se bazează pe furtul clasei muncitoreşti şi că proprietatea capitalistă nu poate exista fără a jefui clasa muncitoare de aceea căutăm să abolim capitalismul şi să punem în loc un sistem al proprietăţii comune. Acest sistem democratic numit socialism, credem că va aduce mai multă putere clasei muncitoare. ” Treptat, odată cu evoluţia constituţională a Sinn Fein aceste aspiratii iluzorii au dispărut din programul politic al partidului republican.

Înfricoşătoare era spirala violenţei în Irlanda de Nord din 1969 până în anul 1998. Rutina sângeroasă a unei stări violente endemice. IRA arunca în aer o mină care ucidea trei poliţişti aparţinând RUC, miliţiile protestante răpeau la întâmplare un catolic, ucigându-l cu bestialitate pentru ca IRA să se răzbune la rândul ei împuşcând un alt civil, de data aceasta protestant. În mod evident, civilii picau ca muştele în lapte neavând nici un amestec în evenimentele respective ei fiind doar numere si pioni folosiţi într-un război al nervilor. De remarcat totuşi că în general IRA încerca să ducă un război doar împotriva administraţiei britanice folosind tehnicile atât de bine perfecţionate de ea ale războiului de guerillă urbană sau rurală căci multe din acţiunile IRA au fost organizate în mediul rural, nu numai la Belfast sau Derry în timp ce miliţiile protesante/loialiste ucideau la întâmplare pe cine apucau, mai degrabă civili catolici nevinovaţi decât voluntari ai IRA. Citind lanţul nesfârşit al violenţelor mărunte care afectau un teritoriu restrâns ( cu populaţia Olteniei sau a 3-4 judeţe din România) nu ne-am putut abţine să nu ne întrebăm cum au rezistat psihic acei oameni, cum şi-au putut continua viaţa banală, cu rutina ei eternă în mijlocul unui iad haotic, plin de sânge. Căci psihicul uman poate trece mai uşor peste un conflict armat de scurtă durată chiar dacă mai sângeros decât să fie înţepenit într-unul mocnind treizeci de ani.

Volumul se concentrează în mod deosebit asupra negocierilor de pace care au dus la sfârşitul sângerosului conflict care a dus la moartea a 3500 de oameni şi la rănirea altor zeci de mii. În mod natural, procesul de pace nu avea cum să se definitiveze rapid având în vedere complexitatea situaţiei din Ulster. Acesta a durat mai bine de un deceniu, începând din anul 1985 terminându-se în 1998. Interesantă şi inedită este relatarea implicării Bisericii Romano-Catolice în declanşarea şi susţinerea procesului de pace prin intermediul părintelui Alec Reid care a fost purtătorul mesajelor liderului republican Gerry Adams în momente când acesta era ocolit de toate părţile, ba mai mult, având şi interdicţia din partea guvernelor irlandez si britanic de a apărea la radio sau televizor. În mod cu totul surprinzător, Gerry Adams, preşedintele partidului Sinn Fein, cu vechi state în IRA a demarat ceea ce se pot numi proto-negocieri de pace înca din anul 1986 însă de-a lungul întregii perioade el a făcut-o fără cunoştiinţa Consiliului Armatei, instanţa supremă a IRA de aceea de multe ori partenerii lui de comunicaţii subterane nu înţelegeau de ce IRA îşi continua lupta armată. De-a lungul decenului au avut loc numeroase runde de comunicări prin canale neoficiale ale Ordinul Redemptorist, întâlniri ascunse, între diverşi actori politici, partile implicate in conflict, Sinn Fein, partidul moderat catolic SDLP condus de John Hume (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), care în acele momente reprezenta cel mai important partid politic naţionalist din Nord, succesivele guverne de la Dublin, actori politici protestanţi din Ulster, şi reprezentanţii guvernului de la Londra, cel care preluase administrarea efectivă a treburilor interne ale Ulsterului dupa 1972 toate conducând la semnarea Tratatului din Vinerea Sfântă din 1998.

De remarcat este şi calitatea deosebită a memoriei care caracterizează ţinuturile conflictuale căci violenţele continue determină păstrarea intactă a amintirilor dureroase care se împletesc treptat cu prezentul, devenind mărturii ale trecutului şi bastioane ale rezistenţei in prezent, puternice obstacole în vederea pacificării. Iar exemplele familiale erau cei mai bun agenţi de recrutare. În Irlanda memoria familială era deosebit de importanta pentru a transmite stindardul revoltei, altfel nu se explică determinarea unor tineri de 18, 25 sau 32 de ani de a-şi sacrifica viaţa. De exemplu, în comitatul rural Tyron din Ulster, ultimul bastion al rezistenţei catolice la penetraţia engleză naţionalistii locali ştiau care erau pământurile lor înainte de a fi confiscate de Coroana engleză în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care familii protestante au beneficiat în urma acestui rapt căci “amintirile la ţară dureaza mult” cum declara un membru marcant al IRA din Tyron. Conflictul din Ulster, cel puţin în faza sa violentă părea definitiv încheiat până în martie anul acesta când doi militari britanici au fost omorâţi în apropierea cazărmii din localitatea Massereene, fiind primii soldaţi britanici împuşcaţi din 1997. Atacul a fost revendicat de către gruparea disidentă The Real IRA care, alături de o altă facţiune desprinsă din IRA în anul 1986, Continuity IRA s-a opus derulării procesului de pace. De altfel, fracţionarea IRA cunoaşte o lungă poveste în istoria Irlandei, începând cu anul 1921 când semnarea Tratatului anglo-irlandez care prevedea printre altele şi decuparea celor şase comitate nord-irlandeze a condus nemijlocit la împărţirea mişcării republicane între cei care acceptau tratatul si cei care-l respingeau. În mod sugestive, IRA s-a divizat în anul 1997 tot în urma poziţiei faţă de ideea de pace şi compromis. Anumite elemente dure din mişcarea republicană irlandeză nu au acceptat niciodata vreun compromis politic vizând doar o soluţie aparent simplă şi radicală: plecarea definitivă a britanicilor (adică a oricărei urme a administraţiei de la Londra) şi unirea Ulsterului cu Republica Irlanda fără ca (încă) majoritatea protestantă şi loialistă să aibă vreun cuvânt de spus în această privinţă ( soluţie naivă căci dacă s-ar întâmpla astfel atunci protestanţii ar fi declanşat violenţele împotriva autorităţilor irlandeze). Din fericire se pare că cele două grupări disidente care au colaborat în trecut nu deţin o cantitate substanţială de armament şi explozibili, rezervele masive ale IRA fiind predate unui organism neutru special înfiinţat în cadrul procesului de pace. În plus, nici din punct de vedere numeric cele două organizaţii nu reprezintă o ameninţare serioasă la adresa stabilităţii instituţionale din Ulster. Dar ce poate fi mai specific Irlandei decât să-şi păstreze vie tradiţia militantismului paramilitar, subteran şi violent ?! Masivul volum este o contribuţie esenţială la cunoaşterea mecanismelor din interiorul uneia din cel mai puţin cunoscute organizaţii militare ale secolului trecut, autorul beneficiind de ample surse de informare confidenţiale, din interiorul IRA. Care fac lucrarea cu atât mai valoroasă căci există o mare diferenţă între a face istoria unei organizaţii secrete, clandestine având acces la surse interne şi cu totul alta să redactezi o istorie plecând de la surse externe. Republicanilor irlandezi li se potrivesc de minune versurile lui Yeats: „Out of Ireland we come/ Great hatred, little room/ Maimed us at the start/ I carry from my mother’s womb/ A fanatic heart.”

http://cdc77.blogspot.com

Scrisoare deschisa colegului de breasla, Dan Danila

august 31st, 2009
Wolf von Aichelburg in noiembrie 1993, FreiburgWolf von Aichelburg in noiembrie 1993, Freiburg

Draga Dane,

Am citit medalionul tau (http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/wolf-von-aichelburg-15-ani-de-la-moarte-40336.html) consacrat personalitatii lui Wolf von Aichelburg.
Iti inteleg perfect nemultumirea.
Te felicit pentru stradaniile tale de a traduce o poezie nu tocmai usoara, clasicizanta as spune, pentru eforturile tale in a intregi portretul poetului si al compozitorului sibian.
Nu toti prietenii mai tineri sunt nepasatori!
Datorez mult influentei lui Wolf von Aichelburg in pregatirea mea poetica.
In urma cu cateva luni am incercat sa te contactez via email, insa adresa ta electronica stiuta nu mai parea actuala. Daca rasfoiesti paginile din www.Acumtv.com vei intalni randuri omagiale dedicate lui Wolf von Aichelburg. Spre deosebire de tine si de ceilalti prieteni mai tineri, eu traiesc in SUA, unde posibilitatile mele sunt limitate in ceea ce priveste o campanie, sa zic asa, mai eficienta.
Scriu un roman memorialistic in care sunt inserate nenumarate episoade din viata prietenului nostru comun.
Nu vreau sa epatez ca il stiu pe Wolf destul de bine, nu am nici un merit din aceasta fericita intamplare. Ca si tine detin scrisori, manuscrise, fotografii si chiar imagini imortalizate pe videocasete.
Se pare ca tu esti membru al Uniunii Scriitorilor, te afli mai des la Sibiu, traiesti in Germania. As propune sa incerci cateva demersuri concrete: recuperarea manuscriselor sale, contactarea prietenilor sai in viata, si mai ales un proiect prezentat autoritatilor locale din Sibiu si Forumului German. Daca e nevoie poti conta pe sprijinul meu.
Am discutat deja cu Domnul Klaus Johannis in aceasta directie aratandu-se deschis anumitor evenimente culturale ce vizeaza Sibiul.
Din nefericire nu am functii, nu reprezint un factor decisiv in Romania, prezenta mea in mass-media de acolo e limitata.
Revista noastra on line gazduieste cu pretuire numele lui Wolf von Aichelburg.
Un francez, mult mai tanar, conte de Saint-Agathe, medic ilustru, iubitor al cartii i-a ramas fidel lui Wolf von Aichelburg. Intr-un dialog despre un posibil mic muzeu literar la Sibiu amicul meu francez s-a aratat mai mult decat binevoitor ca parte implicata in aceasta initiativa, zic eu, utopica pentru moment in Romania.
Criza economica, nesiguranta zilei de maine, interesul scazut pentru carte si pentru poezie contribuie indeajuns la tacerea muzelor.
Iti reproduc un gand enuntat intr-un articol omagial in 2009 cu ocazia zilei de nastere a lui Wolf von Aichelburg:
“Sa speram ca la Sibiu, candva se va gasi un moment de comerorare si de cinstire a personalitatii lui Wolf von Aichelburg si poate marmora infima, incrustata cu numele lui, macar la intrarea in casa parinteasca.”
Cu multa pretuire
Florin PREDESCU
Washington DC

La nuit de l’hippogriffe X

august 31st, 2009

Emptiness Vide

les silences s’affalaient lentement
sous le plafond des cieux
près d’un nuage égaré en plein jour

et l’hippogriffe mangeait l’amertume étrange
en tant que le vent
s’échouait à la mer du sable
comme un ange ébène

les échos
d’un autre tremblement de ruines rougies
cassaient les failles de l’espace
entre les deux mondes inconnus

soudain
l’hologramme de la licorne d’or
se matérialisa
pour quelques secondes
devant lui

un jour tu trouveras l’archétype de l’âme
entendit encore et encore l’hippogriffe
et l’armorial du temps
prit une teinte insolite d’amarante

tous les vivants incolores
tombaient abîmés
comme des semences d’eau en flammes

sans éclat
les larmes du sable enlisaient
imperceptiblement
les ailes de l’hippogriffe

Sisif

august 31st, 2009

Trepte fără număr.
Urcuş.
Mitul lui Sisif.
Trebuie luat totul de la capăt.
Şi bolovanul ăsta…
Dacă se prăvăleşte,
Trebuie să fug repede după el.
Fiindcă altfel,
Îmi va fi greu să-l găsesc…
Şi alt Sisif îmi va lua locul.
Deci,
Trebuie să ridic bolovanul
Până în vârful muntelui.
Căci Hades,
De mă va vedea trândăvind,
Îl va desemna pe altul
În locul meu.
Iar pe mine
Mă va pune să umplu cu apă
Vasul fără fund.

Şi, orice aţi spune,
E mult mai uşor
Să ridici un bolovan,
Chiar dacă el,
Ca toţi bolovanii rupţi
Din bolovanul lui Sisif,
Refuză cu încăpăţânare
Să ajungă sus.

Focul şi apa

august 31st, 2009

Sunt omul de zăpadă.
Mi-s tălpile reci.
Dansezi în jurul meu,
Flacără aducătoare de moarte,
Micşorându-mă în fiecare zi
Ca pe un gând bun care pleacă.
Voi rezista oare până la iarnă?
Poate!
Sufletul meu îngheţat va fi cea dintâi picătură
Din ploaia ce se va stârni.
Va spăla trecutul în care suntem împotmoliţi.
Ne vom îmbrăţişa.
Flacără aducătoare de moarte
Şi omul de zăpadă cu tălpile reci.

Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.

Ea vine întotdeauna la şapte

august 31st, 2009

aştepţi în gară până pe-nserat
visezi să recuperezi sfertul de ceas
prin cartiere pe lângă blocuri locatarii stropesc
grădinile la metru pătrat fumezi
ea vine întotdeauna la şapte
azi nu a venit

o tuse alergică trezeşte gara la viaţă

Lumina fascinantă a geneticii (I)

august 30th, 2009

Voi incepe acest articol despre genetica cu unele comentarii din afara geneticii, care insa arunca o lumina asupra directiei in care evolueaza stiintele sociale si biologice moderne. In trecut am prezentat informatii legate de orientarea sexuala si rolul diversilor factori in stabilirea ei; acum voi completa datele respective cu noi informatii.

Un experiment curios a fost dezbatut de curand la emisiunele tv de stiinta. Acest experiment a constat in prezentarea unui acvariu in care s-au introdus pesti apartinand unei specii cunoscute, despre care se stie ca are o structura sociala speciala. Majoritatea pestilor erau „pre-puberi”, si numai unul dintre ei, cel mai colorat, era mascul dezvoltat, adult, fiind pe post de lider al grupului. Cercetatorii au scos din acvariul respectiv, in timpul noptii, mascului „stapan”. A doua zi a inceput un proces foarte interesant: unul dintre pestii pre-puberi a avut o evolutie accelerata, intrand imediat in pubertate si incepand sa fabrice masiv testosteron. In doua zile acest peste a ajuns sa fie masculul dominant, colorat intens ca si predecesorul lui! Care este oare cauza? Ea nu este biologica, in mod evident, ci sociala!

Un cercetator a avut ideea sa extinda cercetarea la cobai. In mod neasteptat, s-a constatat ca dupa eliminarea masculului dominant, si la cobai a avut loc acelasi proces: un cobai pre-puber a avut o evolutie accelerata si a devenit dominant.

Lucru straniu si neasteptat! Iar atunci cercetarile au trecut direct la…specia umana!

Si s-a constatat ceva neasteptat: in orice societate umana, nivelul de testosteron al barbatilor din societate se schimba in functie de tipul grupului respectiv din care fac parte!

Intr-o echipa de fotbal american, de exemplu, s-au stabilit trei grupe de barbati: unii avand un nivel ridicat de testosteron, altii un nivel mediu si altii avand un nivel minim de testosteron. Aceste nivele au fost diferite de nivelul de testosteron al acelorasi jucatori aflati in situatii sociale diferite!

Totul se refera la cercetari noi si nu se cunoaste cu precizie cauza. Dar este evident ca nivelul hormonal este dependent nu numai de factori biologici, ci si sociali!

Pana acum nici macar nu s-a banuit ca asa ceva ar fi posibil! Aceasta cercetare arata ca inca nu stim nimic deocamdata despre influenta factorilor sociali in viata noastra zilnica, orientarea sociala sau sexuala! Dar lucrurile evolueaza cu rapiditate. Nu numai factorii fizici si biologici sunt importanti! Factorii sociali au si ei un rol special. Societatea umana este extrem de complexa, evident chiar mai greu de inteles decat orice sistem biologic complicat iar intoleranta unora este doar un semn de prostie si dezinformare!

Cu atat mai putin am inteles cauza huiduielilor inregistrate in Bucuresti la adresa Madonnei, cand aceasta cantareata s-a referit la rasismul si la homofobia marcanta din Romania! Cand a fost huiduita, este evident ca ea a ajuns la concluzia ca la Bucuresti are de a face cu dobitoci homofobi si rasisti si este foarte greu pentru societatea romaneasca sa schimbe aceasta impresie pe care de altfel o au toti strainii despre tara noastra!

1. Lumina stranie a geneticii

Mi-am propus aici sa discut pe parcursul catorva articole despre cercetari moderne efectuate in genetica, intrucat astfel vom putea intelege cat de mare este interconectarea stiintelor sociale cu cele biologice. Sunt lucruri noi, care dupa cunostinta mea nu au fost discutate inca in presa de limba romana. Mai ales faptul ca din punct de vedere social nivelul cunostintelor majoritatii este „la piciorul gastei” in tara, ma face sa cred ca prezentarea unor rezultate surprinzatoare va fi urmarita cu interes de cititori.

Voi prezenta mai incolo si sursele acestor rezultate. Deocamdata ma voi axa pe spicuiri din rezultatele la care ma refer.

2. Genetica si descifrarea trecutului nostru

Unul din lucrurile despre care eram convins ca nu putem afla niciodata nimic de la stiinta este identificarea trecutului, asa cum a fost. Credeam ca trecutul este trecut, si daca nu avem dovezi directe despre ceea ce s-a intamplat pe atunci, suntem sortiti sa fim ignoranti pentru eternitate in privinta acestui trecut. In definitiv cum putem sti noi cine au fost stramosii nostri? Ce putem spune despre posibilitatea ca una din stra-strabunicele noastre sa fi avut sex cu (sau sa fi fost de exemplu violata de) …Gingis-Han? As fi spus ca posibilitatea de a cunoaste in amanunte viata stramosilor nostri este practic zero. Cu atat mai surprinzator mi se pare faptul ca am aflat ca lucrurile nu stau asa!

Sa ne imaginam ca nu se stie nimic despre migratia speciei umane pe cuprinsul globului, de la aparitia omului primitiv si pana azi. Este uluitor, dar adevarat: efectuand un numar minim de teste, putem afla istoria speciei noastre!

Un specialist in genetica a avut ideea sa ceara unui nigerian, unui japonez si unui evreu din SUA material genetic. (Acel evreu din SUA a fost…el insusi, Profesorul Silver!). Dupa studiile facute, a rezultat urmatorul tablou: nigerianul s-a dovedit a avea genomul cel mai arhaic. Aici trebuie sa fac o precizare: voi reveni mai tarziu sa explic de ce rasismul bazat pe aceasta ideie nu are nici o sansa de izbanda! Pentru ca diferentele inregistrate in cadrul speciei umane sunt infime!

Asiaticul a avut un genom mai complex, cu mari diferente fatza de nigerian. Genomul americanului evreu a aratat ca el contine o serie de elemente de la nigerian, mai multe de la japonez si similitudini mari cu populatia orientului apropiat si cea europeana. Dar o linie intreaga genetica este identica in cazul lui cu linia respectiva din cadrul genomului chinezilor si mongolilor de azi!

Dintr-un singur exemplu a fost posibil sa se reconstituie un fragment al istoriei omenirii! Specia noastra (Homo Sapiens) s-a format in Africa,; o ramura a ei a migrat in Asia, din Asia ramura respectiva a atins Europa. In cazul persoanei despre care este vorba aici, profesorul Silver, de la o universitate americana, acesta a putut arata ca are ascendenti europeni si din Orientul Apropiat, dar mai mult decat atat, el a aratat ca are o linie genetica recenta, integrala, de la populatia Mongoliei! Din istorie stim ca un tiran mongol, Ghinghis-Han, a avut in viata un singur scop: sa copuleze cu cel mai mare numar posibil de femei. Astfel ca regiuni intregi din Orient au gene din linia sa! Zeci de mii de femei, care au avut, in cateva generatii milioane de urmasi!

Dupa analiza genomului sau au rezultat urmatoarele concluzii: si dl Silver a mostenit un grup de gene de la …Ginghis Han!

Urmasul evreu al lui Ghinghis Han traieste bine-mersi in SUA!

3. Omul de Neanderthal

Acesta este un exemplu senzational, dar genetica are posibilitatea de a rezolva si alte probleme.
De exemplu, de curand s-a terminat analizarea totala, completa, a genomului omului de Neanderthal!
Acum stim diferentele esentiale dintre noi si aceasta ramura a primatelor. Creierul acestei specii umane disparute era la fel de complex ca si al nostru. Stim precis ca omul respectiv putea vorbi, dar foarte prost. El nu putea pronunta vocalele, ca noi.
Se pare ca aceasta a fost cauza disparitiei sale in prezenta stramosilor nostri.

Specia aceasta a disparut din Europa dupa ce a trait cot la cot cu omul modern pana acum circa 28000 de ani. Diferentele fatza de specia umana sunt absolut minime, si ar fi putut sa aiba copii cu specia umana (Homo Sapiens). Nu se stie daca nu a si avut.

Surpriza cea mare consta in faptul ca si specia bonobo ca si cimpanzeii ar putea avea urmasi comuni cu specia umana! Adica este posibila crearea unor fiinte pe jumatate cimpanzei, pe jumatate om. Evident ca asta ar fi o crima. Dar tocmai in domeniul moralei s-a impotmolit genetica astazi.

4. Metode genetice de vindecare a unor boli

Este extrem de greu sa ai un copil care sufera de o boala incurabila si sa stii ca respectivul copil nu poate fi deocamdata tratat din motive de…morala. Dar exact acesta este cazul bolii numite „Sickle cell anemia”, care face ca globulele rosii din sange sa se lipeasca de peretii vaselor sangvine si sa provoace in final chiar si moartea individului respectiv.

Aceasta boala a inceput prin a constitui o mutatie genetica favorabila in Africa. In zonele in care boala numita malaria se raspandeste in mod necontrolat datorita tzantzarului anofel, acum cateva mii de ani a aparut o mutatie care favorizeaza longevitatea populatiei datorita unei schimbari a geometriei globulor roosii din sange. Dar desi mutatia este salutara cand copilul mosteneste aceasta trasatura de la un singur parinte, ea are efecte teribile cand acelasi copil ar mosteni-o de la…ambii parinti. Pentru ca in acest caz se instaleaza boala numita „Sickle cell anemia” care contribuie la moartea prematura a copiilor respectivi. (sickle= secera; celulele sangelui, globulele rosii, ajung sa aiba o forma de secera)

Ca o paranteza as vrea sa adaug ca problema malariei pare sa se rezolve in ziua de azi printr-o metoda extrem de simpla: OMS a cumparat pentru toti africanii un fel de plase de plastic ce se dau in mod gratuit, si care au redus malaria la nivele minime spectaculoase in istoria omenirii! In plus nimeni nu se mai plange de intepaturile de tzantzari, pentru ca nu mai este cazul!

Geneticienii si-au propus sa rezolve aceasta problema, si au reusit in cazul cobailor. Metoda lor presupune insa manipulari genetice.

Cum opinia publica mondiala este foarte furioasa cand aude de „manipulari genetice”, fie ca e vorba de grane fie ca e vorba de oameni, nu exista inca nici o indicatie ca nu ar iesi un mare scandal daca specialistii ar trece direct la vindecarea acestei boli la oameni. Chiar si probleme cu mult mai minore, ca de exemplu lansarea vaccinului Gardasil pentru prevenirea unor boli venerice si a cancerului cervical au starnit o isterie generalizata in lumea religioasa! Pentru ca ceea ce eu numesc „sistemul scrantit de gandire” – religioasa- nu intelege propria sa scranteala!

Daca unor dobitoci credinciosi le-a intrat in cap ca nu avem voie sa vindecam bolile cu care „Dumnezeu” pedepseste omenirea cu boli – presupus incurabile- nici restul omenirii nu are voie sa traiasca decat dupa preceptele acestor „zeloti ai iubirii” cum i-a numit pe fanaticii crestini profesorul Campbell.

Deci trebuie sa mai asteptam pana cand acestia se vor mai educa, sau vor renunta macar paretial la scandalul schizofrenic pe care il fac acum in legatura cu vindecarea oricarei boli care „a fost facuta de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe pacatosi”.

(va urma)

Fostul premier al Israelului, Ehud Olmert, inculpat pentru corupție

august 30th, 2009

Fostul prim-ministru al Israelului, Ehud Olmert a fost inculpat de Procuratura Generală pentru fraudă, falsuri în acte, trafic de influenţă (ministru în guverne precedente, primar al Ierusalimului) în interes de partid şi promovare de interse personale care nu se încadrează cu etica de guvernare, ultimul act de acuzare fiind declaraţii incorecte date Comisiei de Verificare a Statului,( comisie ce verifică Guvernul, Parlamentarii, Organizaţiilor de Stat şi persoanelor cu funcţii de Stat).

Domnul Olmert este învinovăţit de primirea de bani cash din USA, pentru campania electorală în alegerile de Primar al Ierusalimului, pentru campania electorală ca Prim-Ministru, fonduri electorale nedeclarate conform legii.

A doua acuzare se referă la înregistrea triplă ca cheltuieli de deplasare a aceluişi voiaj în USA, bilete de avion şi hoteluri.

A treia acuzare se referă la trafic de influenţă ca Ministru al Industriei, şi mai apoi ca Primar al Ierusalimului, numiri în funcţii de directori, şi funcţionari nu în conformitate cu procedurile legale, aprobare de ajutor statal de investiţii nu în conformitate cu criteriile legale.

Ultimul cap de acuzare, declaraţii incorecte (nereale ca valoare financiară şi incomplete) Comisiei de Verificare a Statului.

Ehud Olmert a fost premier al Israelului din 2006 până în 2009 și primar al Ierusalimului din 1993 până în 2003. În 2005 el l-a urmat pe premierul de atunci, Ariel Sharon, părăsind partidul Likud și formând Kadima.

Despre Madonna, români și țigani

august 30th, 2009
MadonnaMadonna

Un fior a strabatut opinia publica saptamana trecuta, cand, in timpul concertului de la Bucuresti, Madonna a spus, in timp ce canta cu trupa de tigani rusi, Trio Kolpakov: „Mi-a fost adus la cunoştinţă că în Estul Europei există o puternică discriminare faţă de romi, de ţigani, în general, ceea ce m-a supărat foarte tare. Noi nu credem în discriminare, credem în libertate şi în acordarea de drepturi egale tuturor”. Publicul (eteroclit si numeros) de pe Platoul Izvor a huiduit-o. Reactia cantaretei a fost: „God damn it!”.

Presa internationala a infierat rasismul presupus si xenofobia subanteleasa a romanilor. Acum suntem intr-o situatie paradoxala: in strainatate, mai ales daca tenul e ceva mai implinit (poate am fost la soare, la mare), aflam ca suntem tigani. Conationalii nostri, romi sau nu, au probleme in Italia, identificati cu o minoritate de la noi. Una intre 500.000 si doua milioane de membri, cum sustin unii sau altii; simultan, alta parte din opinia publica internationala a aflat ca suntem rasisti. Nimic mai gresit!

Eu cred ca lucrurile sunt mai rafinate, dar si simple. In general, cei ce ii fac pe romani in strainatate, peiorativ, tigani sunt oameni fara cultura, ca si cei ce considera ca a fi tigan e un fapt demn de oprobiu public. E o rezolvare foarte simpla a problemelor vietii. In Italia, cei ce sustin ca romanii trebuie dati afara din tara, dimpreuna cu toti necetatenii italieni, sunt apropiati de extrema dreapta. Intelectualitatea italiana are alta pozitie, mult mai cosmopolita.

Sa revin acasa insa. In Cenaclul „Noduri si Semne”, din care fac parte din anii 80, am avut confrati tigani. Unul din acestia, Vasile Ionescu, a fost si poate chiar mai e si acum consilier pe minoritati la Ministerul Culturii. Rafinat, poliglot, intelectualizat, cult. I-am batut la masina mea de scris, in vara lui 1990, unul dintre primele numere ale revistei „Aven Amentza, Romale!”. A fost o placere. Am fumat fiecare cam doua pachete de Carpati fara si ne-am simtit excelent.

Pe 14 februarie anul acesta, dupa un concert al Corului Sound, din care fac parte, ieseam de la „Pescarul” (da, e tot langa Ciclop, pe Magheru, fac un pastrav la gratar delicios) cu niste prieteni si mi-au cazut ochii pe ce credeam ca e unul din liderii spirituali ai miscarii roma pentru emancipare, un eminent universitar, prog. dr. Constantin Gheorghe. M-am uitat cateva secunde lung la el (era la o masa, impreuna cu alti cominoritari), incercand sa realizez daca-l confund au ba. Il confundam. M-am ales cu un perdaf, cu profil de cutit pe exit: „Ce te uiti, ba, la mine asa? Ai o problema? Nu? Atunci priveste in alta parte, asa, foarte bine!”.

Intalnisem interlopa. Aceasta, in Romania, nu stie de etnie, dar membrii ei romi au instincte etnice, pe care si le manifesta ca atare. Fara perdea. Nu esti atent, primesti un cutit in gat. Sau in rinichi, ca Marian Cozma, la Veszprem, cand a intrat in coliziune cu alta interlopa: cea maghiara. Din interlopa fac parte multi tigani. Romania bate recordurile. De ce? Tiganii din Tara Romaneasca au fost eliberati din sclavie in 1843. Pana azi, nici un guvern din Principate sau Romania nu a pus la punct un program de incluziune sociala cu rezultate palpabile, care sa tina pas cu vremurile.

Suntem indolenti, de o indolenta crasa. Defapt, e vorba despre una din componentele eternelor forme fara fond ce caracterizeaza si Principatele Romane, si Romania Mare, si Romania de dupa al doilea razboi, ca si pe cea de azi. Atitudinea noastra e astfel schizofrenica: pe de o parte, nu facem nimic pentru acesti oameni, care sunt conationalii nostri si care, cand au conditii, se manifesta formidabil. Johnny Raducanu? Va spune ceva? Dar Mircea Lucescu? Aura Urziceanu? Desigur! Sunt tigani toti. Pot continua multe caractere cu astfel de exemple. Nu o voi face; pe de alta parte, dam in rezultatul insufletit al propriei noastre neputinte institutionale si institutionalizate.

Romanii transpirati si plictisiti de gajaelile antimuzicale ale Madonnei n-au huiduit-o pentru ca ar fi rasisti, ci pentru ca merg pe strada si sunt buzunariti de interlopa, din care fac parte multi tigani. Din vina noastra. Pentru ca in autobuze si tramvaie, daca e inghesuiala, e pericol. Iar oamenii simpli, exasperati, gasesc solutii la fel de simple ca ei, exprimate, spre exemplu, prin abjectul: „Avea dreptate Antonescu: trebuia sa-i exterminam”. Mare pericol: in mediul urban, apar factiuni de extrema dreapta, ca si in Italia, ce ideologizeaza primar acest loc comun abject. I-am cunoscut personal: vorbesc despre gaturi taiate si exterminare.

Eu cred ca mai intai ar trebui sa ne facem curat la noi in curte. Exista posibilitatea ca, daca eu m-as fi nascut intr-o cocioaba insalubra si tanarul infractor ar fi fost in locul meu, rolurile sa fie inversate. Eu sa fiu un infractor cu sisul in mana, iar el sa scrie articole despre intruziunea sociala pe site-uri cosmopolite. Nu trebuie sa uitam aceasta.

N.Red. Nu uitați să votați în sondajul nostru pe această temă http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Conflictul de interese – Marea Britanie și România: studiu de caz

august 30th, 2009

Am întâlnit recent un caz în munca mea de translator în sistemul judiciar din Anglia care merită relatat deoarece este relevant nu doar pentru acest sistem, ci pentru mentalitatea de aici.

Făceam translație la o curte de magistrați – echivalentul judecătoriilor din România – pentru trei inculpați, acuzați de răpire (detaliile cazului nu sunt importante și oricum deontologia profesională mă obligă la păstrarea confidențialității). Cum cei trei erau în stare de arest, i-am vizitat pe rând cu avocații lor în celule înainte ca ei să compară în fața magistratului.

Era după amiaza și acesta era ultimul caz, mai erau doar doi avocați în clădirea judecătoriei, unul îl reprezenta pe unul dintre clienți, al doilea pe ceilalți doi. În timpul interviului cu cel de-al treilea inculpat, a devenit clar că depoziția sa intra în contradicție cu cea a celui de-al doilea inculpat și el reprezentat de același avocat.

În momentul acela, avocatul a anunțat că nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. La ieșirea din celulă m-a întrebat dacă am înțeles de ce nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. “Deoarece a apărut un conflict de interese între cei doi inculpați apărați de același avocat, dat fiind potențialul de a depune mărturie unul împotriva celuilalt” i-am răspuns.

Ca atare, avocatul a propus instanței desemnarea unui nou avocat din oficiu pentru cel de-al treilea inculpat, iar judecătorul a acceptat amânând pentru acesta înfățișarea pentru a doua zi.

Reacția avocatului a fost una absolut normală într-o țară în care noțiunea de conflict de interese este înțeleasă în viața de zi cu zi. În România, o țară în care destui avocați își racolează clienții promițându-le verdicte pe care nu le pot obține, nu sunt sigur că așa ceva s-ar fi întâmplat.

De fapt, în România, conflictul de interese nu pare a fi conștientizat și îmi vine minte imediat exemplul cu agenții imobiliari care iau comision atât de la vânzător cât și de la cumpărător, deși cei doi au interese opuse – unul de a vinde cât mai scump, iar cel de-al doilea de a cumpăra cât mai ieftin, iar cei doi sunt reprezentați de același agent care în mod evident nu poate concilia cele două interese antagoniste.

Dar am avut un exemplu recent chiar cu o persoană care colaborează la revista ACUM, care mi-a trimis un articol despre o personalitate dintr-un oraș al României. Nu l-am publicat, dat fiind că era vorba de un material de interes local. Peste câteva zile aceeași persoană mă informează că ar dori să depună o cerere de angajare la instituția al cărei conducător era personalitatea din articolul propus.

Am fost foarte surprins că persoana respectivă nu a realizat conflictul de interese în care se afla, între calitatea sa de jurnalist și cea de solicitant de serviciu. Sunt perfect connvins de faptul că nu a făcut-o în mod intenționat, după cum sunt perfect conștient că sunt destui jurnaliști în România care își folosesc funcția pentru a-și promova interese proprii care adeseori contravin nu doar eticii profesionale, dar și intereselor publicației la care sunt angajați.

Însușirea unei mentalități democratice presupune între altele și conștientizarea noțiunii de conflict de interese și în România, ajunsă la sorocul brucanian de 20 de ani, e timpul că acest lucru să fie înțeles, mai ales de către cei care au menirea de a-i servi pe concetățenii lor în funcții publice.

Vacanţa de vară

august 30th, 2009

Pentru copii, vacanţa de vară este cea mai mare bucurie . Dupa un an de învăţătură, teme, lucrări de control şi teze , trebuia să vină şi binemeritata pauză.

Această vacanţă fiind cea mai lungă, pentru cei cu posibilităţi financiare, s-a încetăţenit regula de a merge la munte şi la mare, pentru a petrece un sejur în familie. Alţii merg la bunici la ţară, sau într-o tabără şcolară.

Pe timpul vacanţei prin intermediul site-lui exploratorii@googlegroups.com, doamna învăţătoare Dana ne-a recomandat o Tabără de Creaţie la Plopi care se desfăşura in spatiul deosebit de frumos al Muntelui Rece, de la Valea Ierii; se urca in munte.

Locatia este proprietatea Fundatiei „Ars Pedagogica”, care a construit acest asezamant pentru simpozioane si tabere nationale sau internationale, avand la dispozitie o sala de lucru si de masa cu o arhitectura unica, un spatiu care te indeamna la arta, sa descoperi un peisaj natural binefacator, un aer ozonat, o adevarata oaza de creatie, care-ti da buna dispozitie sa creezi fara sa obosesti…

Aici copiii aveau să participe la:

Cursuri de geometrie artistica si de pictura in acuarela, tempera, ceracolor, pe hartie uda, in tehnici combinate.

Tematicile inspirate din natura observata prin excursii.

Vom descoperi natura, vom culege fructe de padure, exercitii de culoare, excursii la manastire.

Geometrie ARTISTICA
Desen ritmic cu mana libera
Stapanirea formelor geometrice tot mai complexe
Dezvoltarea unui simt pentru observarea marimilor
Dezvoltarea capacitatii mainii de a naste forme geometrice
Dezvoltarea exercitiului cu mana libera, exercitii de indemanare
Executie si contructie a formelor tot mai complexe cu mana libera
Constructii geometrice complexe cu instrumente
Exercitii de formare a „mainii”

Alimentaţia o problemă pe timpul vacanţei

Indiferent unde aleg să meargă, copiii trebuie să mănânce în primul rând sănătos şi apoi ce le place mai mult. Copilul, dacă nu este educat în spiritul unei alimentaţii sănătoase şi corecte nu va şti niciodată că tot ceea ce cosumă poate deveni dăunător pentru sănătate.

Preferabil ar fi să alegem piure de cartofi sau cartofi copţi cu puţin unt în locul cartofilor prăjiţi. Salatele de sezon pentru că avem la discreţie roşii, ardei, castraveţi, verdeţuri pe care nu trebuie să ezităm să le consumăm.

Din oferta de fructe de vară ne putem înfrupta regeşte . O limonadă preparată cu apă plată, miere şi lămâie este mult mai bună decât sucurile acidulate de la dozator sau alte tipuri de sucuri care conţin cafeină.

Foarte mulţi părinţi cedează poftelor micuţilor lasând garda jos şi acceptând ca aceştia să consume tot felul de produse care pot cauza o serie de boli sau stări de disconfort.

Spirtitul de libertate al vacanţei este argumentul pe care îl aduc atunci când sunt încălcate regulile alimentare mai stricte din timpul anului.

Vitaminele şi mineralele sunt necesare unui organism rezistent şi sănătos, E- urile trebuiesc ignorate.

Şi pentru că doamnei îi place să lucreze planificat , nu a ezitat pentru a ne trimite din timp informaţii despre Ordinul Ministrului cu structura anului scolar 2009- 2010, scopul fiind pentru unii părinţi programarea concediului in perioada minivacantei din noiembrie.

Mihai Ghimpu ar trebui să-și savureze rapid momentul de glorie

august 30th, 2009

„Dle preşedinte Mihai Ghimpu, suntem la ordinul dumneavoastră!” Asta au declarat după şedinţa legislativului reprezentanţii serviciului pază de stat către Mihai Ghimpu, noul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova.

Aceştia s-au prezentat în faţa Palatului Republicii cu un Mercedes al serviciului Pază de Stat.

„Mai vedem cum vom proceda. Sunt liberal, îmi place libertatea. Dar legea este lege!”, a declarat Ghimpu referitor la maşina, care i-a fost pusă la dispoziţie.

Așa relata unimedia.md plecarea de la Parlament pe data de 28 august 2009 a noului “speaker”. Ales cu voturile celor 53 de deputați care formează Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), după părăsirea sălii de către cei 48 de deputați ai Partidului Comuniștilor, liderul PL devine primul președinte declarat anti-comunist al parlamentului de la Chișinău, dacă-l excludem pe Alexandru Moșanu, ales în 1990 înaintea declarării independenței.

Comparat cu predecesorii săi, Petru Lucinschi, Dumitru Moțpan, Dumitru Diacov, Eugenia Ostapciuc și Marian Lupu, Mihai Ghimpu, un avocat în vârstă de 58 de ani, nu are în spatele său un aparat de partid și de stat. Membru fondator al Frontului de Popular din Moldova, el a înființat în 1993 Partidul Reformei, care până la transformarea sa în Partidul Liberal în 2005 s-a zbătut în anonimat.

Anticharismaticul Mihai Ghimpu a avut în 2005 ideea inspirată de a-l înainta pe nepotul său, tânărul Dorin Chirtoacă, candidat în alegerile parțiale pentru ocuparea scaunului vacant de primar al Capitalei, în urma demisiei lui Serafim Urecheanu, devenit deputat în scrutinul parlamentar din martie 2005.

Dorin Chirtoacă n-a reușit să fie ales atunci, însă a câștigat o victorie strălucită în iunie 2007, învingându-l pe ineptul candidat comunist, Veaceslav Iordan. Acela a fost momentul “decolării” PL, care a obținut 15 mandate la scrutinul parlamentar din 5 aprilie 2009 și din nou 15 mandate la alegerile repetate din 29 iulie.

În urma formării AIE, lui Mihai Ghimpu i-a revenit în mod logic postul de președinte al Parlamentului, din moment ce liderul Partidului Democrat (PDM), Marian Lupu, este candidat la Președinția Republicii Moldova, iar liderul Partidului Liberal Democrat (PLDM), Vladimir Filat, e candidat la funcția de prim ministru.

Mihai Ghimpu, până nu nu demult cunoscut mai degrabă ca frate al regretatului Gheorghe Ghimpu, fostul pereședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici, ar trebui să se grăbească să-și savureze succesul, mai ales că el devine și președinte interimar al Republicii Moldova.

Comuniștii au anunțat deja că vor contesta la Curtea Constituțională alegerea lui Ghimpu în absența lor. Dar chiar dacă rămâne președinte al Parlamentului, nu e deloc sigur că AIE va reuși să atragă minimum opt voturi de la PCRM pentru alegerea noului șef al statului și atunci parlamentul ar fi din nou dizolvat.

Mihai Ghimpu a mai avut o experiență oarecum similară la Consiliul Municipal Chișinău, unde a fost ales președinte după nenumărate pertractări în vara lui 2007, pentru a fi demis din funcție doar câteva luni mai târziu.

Când l-am intervievat în timpul alegerilor locale din 2007, Mihai Ghimpu mi-a făcut la un moment dat impresia unui autist, cu care este foarte greu să comunici. Prezența sa lângă Dorin Chirtoacă, utilă acum trei – patru ani, a devenit acum un balast pentru tânărul primar al Capitalei, dar și pentru PL.

Pentru moment, Mihai Ghimpu are tot dreptul să-și savureze victoria, după aproape 20 de ani de cvasi-anonimat politic. Dar pe termen mediu și lung, liderul PL nu poate decât să urmeze traiectoria unor Vladimir Voronin sau Serafim Urecheanu și a generației de politicieni care este responsabilă de stagnarea Republicii Moldova, într-o binemeritată retragere.

 
54.90.174.82