Loading

Documentele ororii: Descoperirea planurilor originale de extindere ale lagărului de la Auschwitz la Berlin

mai 10th, 2009

In noiembrie 2008, un articol publicat în celebra publicaţie „Bild” şi difuzat de mai multe jurnale şi canale de televiziune europene şi franceze mi-a atras atenţia.
Această informaţie a declanşat nu numai o stare de oripilare şi groază, dar şi un aspect extrem de important şi discutabil referitor la condiţia arhitectului în societatea modernă, a problemelor sale deontologice.

În fapt, jurnalul „Bild” precizează că, absolut întâmplător, cu prilejul unei renovării unui apartament din Berlin, au fost găsite planurile originale ale unui important proiect de extindere a lagărului de exterminare de la Auschwitz.

Documentul descoperit astfel este alcătuit din 28 planuri îngălbenite de vreme şi este datat 23 octombrie 1941. Acesta conţine în mod special faţadele şi planurile scara 1 :100 cu interiorul unei «instalaţii de dezinsecţie», planul unei încăperi de 11,60 x 11,20 m purtând menţiunea «Gaskammer» – «cameră de gazare». Exemplarele sunt parafate de către «Direcţia construirii de Waffen-SS şi a poliţiei» şi au clar semnătura şefului SS, Heinrich Himmler.

Unul din planuri indică primul crematoriu uman, cifra cu roşu reprezintă zona a cinci pătrate ce simbolizează viitoarele cuptoare de crematoriu. Planul are notat «L.Keller» pentru «Leichenkeller», adică «pivniţă de cadavre», în care era prevăzută o lungime de 8 metri cu posibilitatea extinderii «după nevoie».

Într-un interviu oferit publicaţiei sus-amintite, Hans-Dieter Kreikamp, şeful departamentului arhivelor federale din Berlin, estimează că aceste planuri «oferă o dovada evidentă a unui proiect de genocid impotriva evreilor din Europa».

Jurnalul «Bild» publică trei facsimile din acest proiect şi precizează încă o dată că planurile constituie pentru istorici dovada indubitabilă a unui proiect industrial de exterminare a evreilor pus la punct de Nazişti.

«Aceste documente demonstrează că toţi cei care au avut ceva de obiectat cu planificarea şi construirea acestui lagăr de exterminare ştiau că oamenii trebuiau gazaţi acolo urmând o procedură industrială» scrie Bild.
Aceste documente infirmă încă o dată toate afirmaţiile după care Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc, mai adaugă jurnalul.

De asemenea, «Bild» subliniază în continuarea articolului, pentru a face încă o dată cunoscut generaţiilor actuale că peste 1,1 milioane de evrei au fost exterminaţi la Auschwitz, localitate din Polonia situată în apropierea Cracoviei.

Acest lagăr al morţii a fost construit începând cu mai 1940 într-o fostă cazarmă a armatei poloneze şi primele victime au fost executate în septembrie 1941.

O extindere intitulată Auschwitz II sau Birkenau, a fost deschisă în octombrie 1941 şi patru dormitoare de gazare au fost adăugate lagărului în ianuarie 1942.

In timpul unei conferinţe din ianuarie 1942 de la Wannsee, conducătorii nazişti au decis exterminarea totală a 11 milioane de evrei care trăiau în Europa.

În mod sigur, arhitecţii care au proiectat au avut la cunoştinţă conţinutul tematicii proiectului. Nu există, profesional vorbind, posibilitatea de a proiecta o extindere a unei construcţii existente fără a face relevee, măsurători pe teren, fotografii, fără a fi perfect conştient ce anume lucrezi.

Şi totuşi în ce constă deontologia profesiei de arhitect într-un regim totalitar? Ce monstruozităţi ajung să proiecteze, constrânşi mai mult sau mai puţin de sistem? Este o chestiune de orgoliu sau numai financiară?
De la Albert Speer (primul arhitect al Reich-ului) până la arhitecţii «epocii de aur», aceste aspecte ar trebui să ne dea enorm de gândit asupra consecinţelor acţiunilor noastre.

Surse: L’Express, RFI, France 2, Europe 1, Le Monde, Libération, Le Figaro

http://www.bild.de/

La Oradea, în primăvara păcii

mai 10th, 2009
9 mai 1945, la Oradea9 mai 1945, la Oradea

S-au împlinit 64 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. În decurs de un an, în perioada mai 1944 – mai 1945, a fost nimicită majoritatea covârşitoare a celor peste 160000 de evrei din Ardealul de Nord. Mama mea, Sara Tabák, avea doar 13 ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare, dacă nu ar fi fost adăpostită la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta, unde au mai fost salvaţi câteva sute de copii evrei. În primăvara păcii a pornit către Ardeal sperând că avea
să-şi regăsească mama şi rudele apropiate. O parte din peripeţiile întoarcerii le-a descris în cartea Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007 la Cluj, din care reproduc un fragment

Singură la Oradea
Am călătorit tot cu trenuri militare, aglomerate, care înaintau anevoie. Într-o haltă din apropiere de Oradea toţi civilii au fost daţi jos din tren. Printre aceştia era şi un grup de lăptărese vorbăreţe şi vesele care mergeau spre Oradea cu clondirele de lapte; m-am luat şi eu după ele. Ajungând în oraş s-au suit în tramvai şi eu am făcut la fel, deşi nu aveam nici un ban pentru bilet. Din fericire, taxatoarea m-a ignorat. Mă gândeam că în oraşul acesta este pace de mai multe luni de zile, copiii de vârsta mea merg la şcoală, mamele şi bunicile lor îi aşteaptă acasă cu masa pusă, iar eu nu aveam pe nimeni şi nimic. Ce să fac ? Încotro s-o iau ? Cui să mă adresez ? M-am decis să mă duc la Poliţie pentru a obţine nişte documente şi, eventual, nişte sfaturi. În faţa clădirii impozante aştepta o mulţime de lume. Familii întregi revenite din refugiu, unii cu căruţele pline de catrafuse.
M-am îndreptat cu paşi hotărâţi către poartă, unde gardianul m-a întrebat ce caut acolo, dis de dimineaţă ? Iar eu i-am povestit, de unde vin şi câte păţisem. Atunci m-a dus într-un birou bine încălzit şi a telefonat undeva. Peste o bucată de vreme au intrat în birou vreo 8 –10 bărbaţi mai tineri şi mai vârstnici, evrei reveniţi la Oradea din detaşamentele de muncă, aflaţi în aşteptarea soţiilor şi copiilor deportaţi. Veniseră să mă vadă, pentru că eram primul copil evreu care sosise în oraş, după război. Când m-au văzut au început să lăcrimeze, iar pe mine m-a podidit plânsul. Unul dintre bărbaţi a dat fuga până la cofetărie şi mi-a adus câteva felii de cozonac şi o cană de cafea cu lapte. Mă îndemnau să mănânc dar eu, deşi îmi chiorăiau maţele de foame, n-am vrut să mă ating de bunătăţile dinaintea mea, fiind preocupată unde aveam să dorm la noapte ? Fiecare mă îmbia să mă duc acasă la el, pentru că aveau casa goală, dar eu eram neîncrezătoare, pentru că lucrau la poliţie ! Atunci unul dintre ei m-a luat de mână şi m-a dus la Comunitatea evreiască din Oradea, reînfiinţată de curând, în biroul preşedintelui care se numea Oszkár Dávid. Nenea Oszkár m-a liniştit că o să găsească o familie care să mă primească, dar mai întâi m-a dus la cantina Comunităţii, fiind tocmai ora prânzului şi bănuind că o să-mi cadă bine o farfurie de supă fierbinte. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă. Sala de mese mi s-a părut, ca în basme. Pe mesele aşternute cu feţe de masă imaculate, erau aşezate coşuri cu mere mari şi roşii. Nenea Oszkár a observat cu ce jind priveam merele şi mi-a spus că pot să iau câteva şi să mi le pun în rucsac, ca să le mănânc mai târziu. Asta a fost prima ofertă orădeană pe care am acceptat-o pe loc. Cât timp am luat prânzul, au venit la masa noastră şi alţi bărbaţi evrei, spunând că pot să-mi ofere găzduire. Preşedintele dădea din cap, înţelegător, fără să ia vreo decizie. La un moment dat au venit doi fraţi Jóska şi Gyuri Bügler, care locuiau împreună cu o menajeră mai în vârstă. Nenea Oszkár a hotărât să mă găzduiască ei, mai ales că avuseseră şi o surioară de vârsta mea, care a fost deportată şi nu ştiau nimic de soarta ei. Locuiau într-o casă de pe strada Beöthy Ödön. Gyuri avea vreo 22 de ani şi lucra într-un atelier de tricotaje, iar fratele său Jóska, cu vreo 5 – 6 ani mai mare, era vânzător într-un magazin. M-au primit cu dragoste frăţească, făceau tot posibilul să mâncăm împreună, mi-au cumpărat haine şi pantofi. Am primit o fustă plisată bleumarin şi o bluziţă albă, care-mi amintea de uniforma orfelinatului pe care-l părăsisem.
Începea să se desprimăvăreze şi mulţi orădeni păreau să fi uitat grozăviile războiului sau poate nu trecuseră prin atâtea încercări ca şi mine. Îmi mergea bine, dar îmi aminteam mereu că nu părăsisem Budapesta, cu gândul de a ajunge la Oradea, ci la Gheorgheni şi că trebuia să-mi continui drumul, chiar dacă noii mei fraţi ar fi luat-o în nume de rău.
Mă gândeam tot mai des şi la fostele mele colege de la orfelinat, care flămânzeau la Budapesta. L-am rugat pe nenea Oszkár Dávid, să caute o modalitate de ajutorare a orfelinatului, trimiţându-le alimente şi medicamente. Dar Nenea Oszkár a reuşit să facă mult mai mult. Cu sprijinul primăriei orădene a adus la Oradea cincizeci de fetiţe orfane, cărora li s-a asigurat locuinţă, mâncare, şcolarizare şi chiar ore de religie. Fetiţelor li s-a amenajat un cămin în vila doctorului Vilmos Molnár, care înainte de război fusese directorul Spitalului Evreiesc din Oradea, şi prânzeau la cantina comunităţii.
Imediat după sosire, copiii au fost duşi la baie, apoi li s-au distribuit haine curate. M-am bucurat din suflet că fetiţele care avuseseră de suferit vicisitudinile războiului, răbdaseră de foame şi de frig, aveau parte de condiţii omeneşti. În acelaşi timp eram şi mândră că toate acestea s-au realizat şi prin mijlocirea mea. Revederea cu tovarăşele mele de suferinţă a fost stropită cu lacrimi de bucurie, ne-am îmbrăţişat şi am ţopăit vesele. În schimb pedagogele, Tanti Maria şi Tanti Juliska, au fost mai puţin prietenoase, fiind supărate că fugisem de la orfelinat… Dar nu avusesem încotro, pentru că dacă aş fi cerut voie, nu m-ar fi lăsat să plec. Inima îmi dăduse ghes să pornesc către casă şi, în zorii zilei de plecare, am rugat-o pe o colegă, Noemi, să o liniştească pe pedagogă că nu pornesc singură, ci cu Aliz, care era majoră.
Menajera familiei Bügler nu m-a lăsat s-o ajut la gospodărie, nici măcar să-i plimb nepoţelul cu căruciorul. Gyuri şi Jóska plecau la lucru de dimineaţa, iar mie nu-mi plăcea să lenevesc şi nici n-aveam cu cine schimba o vorbă. Din când în când mă duceam pe la comunitate, dar şi acolo mă răsfăţau şi nu mă puneau să fac nimic. Într-o zi m-am plâns fraţilor Bügler că mă plictisesc şi, drept răspuns, m-au dus la sediul Organizaţiei Tineretului Comunist din apropierea locuinţei lor şi m-au înscris. Acolo erau multe de făcut: scriam pancarte, vindeam ziare, recitam poezii şi cântam marşuri. De 1 Mai, m-am dus la defilare şi, fiind îmbrăcată în fusta bleumarin şi bluza albă, mi s-a dat să duc portretul unui bărbat impozant, cu barbă. În rând cu mine defilau încă trei tineri, cu tablouri de aceeaşi mărime, reprezentând nişte bărbaţi la fel de importanţi, probabil. Interesându-mă pe cine reprezintă mi s-a spus că erau portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Peste câteva zile pe străzile Oradiei a ieşit o mulţime de oameni entuziaşti care se îmbrăţişau, strigând „Pace! Pace ! S-a semnat pacea !” M-am bucurat tare mult pentru că în sfârşit s-a încheiat războiul lung şi distrugător. În centrul oraşului s-a organizat un mare miting, iar cei prezenţi îi sărbătoreau pe ostaşii sovietici şi români.
În zilele următoare am primit răspunsul la scrisoarea pe care o trimisesem la Gheorgheni, lui Tanti Csergő, interesându-mă de mama şi de celelalte rude. Fosta noastră vecină îmi scria că, deocamdată, la Gheorgheni nu reveniseră decât câţiva bărbaţi evrei din detaşamentele de muncă şi o parte a familiei Szmuk, care fusese exceptată de la deportare, întrucât capul familiei era veteran din primul război mondial, decorat pentru faptele sale de arme. Se întorsese la Gheorgheni şi Tanti Lili Horváth, care supravieţuise la Budapesta. Însă nimeni nu se întorsese din familiile evreieşti, adunate în primăvara lui 1944 în ghetoul de la Reghin şi deportate la Auschwitz. Tanti Csergő îmi scria să vin la Gheorgheni, pentru că oricând pot găsi la ei un adăpost şi o farfurie de supă. M-am decis să plec acasă. Jóska şi Gyuri Bügler m-au condus la gară şi mi-au spus că dacă nu se întoarce nimeni din familia mea, să revin la Oradea, pentru că mă considerau sora lor. Am plecat la Gheorgheni pentru a aştepta acolo revenirea mamei mele dragi şi a rudelor.
Timp de câteva luni am aşteptat-o pe mama, plină de speranţă, întrebând de ea pe toţi cei care reveneau din deportare. Din păcate, nimeni
n-o întâlnise. În toamnă s-a spulberat nădejdea de a-mi revedea mama, dar şi aceea de a-mi reîntâlni măcar una din celelalte rude apropiate , peste treizeci la număr. Toate au pierit în deportare.

(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Zece motive pentru care nu pot urî un alt popor

mai 10th, 2009

1- Pentru ca nu cunosc nici “un popor”, cunosc doar oameni.

2- Pentru ca ura m-ar face slab si irational, doua mari dezavantaje in lupta cu cei care, ei, ma urasc pe mine.

3- Pentru ca sunt evreu, si poporul meu a fost aproape nimicit din cauza urii; deci ea, ura, nu are ce cauta in sufletul meu.

4- Pentru ca l-am citit pe Kant, si nu-mi pot permite sa cad prada unei porniri care sa nu poata fi erijata in principiu universal al existentei omenesti.

5- Pentru ca sunt comod, imi place sa merg la mall si sa calatoresc in strainatate; intr-o lume bazata pe ura, n-as putea sa fac acestea (de pilda, de mult tanjesc sa ma plimb prin Damasc, dar nu cred sa se intample vreodata aceasta).

6- Pentru ca ura e isterica, si eu sunt un om bine-crescut.

7- Pentru ca ura e schimbatoare si parsiva, iar eu sunt un om dintr-o bucata.

8- Pentru ca ura ascunde deseori interese materiale meschine, iar eu nu sunt un om lacom si nici fatarnic nu sunt.

9- Pentru ca nu vreau sa ma urasca nici pe mine nimeni, chiar daca, fara sa stiu, sa vreau, sau sa-mi pese, ii gresesc si eu lui.

10- Pentru ca Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii.

Tensiuni între Evrei și Vatican

mai 10th, 2009
Pius XIIPius XII

Benedict XVI în luna octombrie a propus spre beatificare pe Papa Pius XII, beatificare ce a stârnit controverse în sânul anumitor comunități evreiești – fapt ce ar putea afecta relațiile ecumenice catolico-evreiești.
Benedict intenționează să viziteze Israel-ul, dar deși încearcă să-l urmeze pe predecesorul său Ioan Paul II, acesta nu este decât o umbră a celui ce a fost. Cum Rabbi Savid Rosen declară că apropierea lui Ioan Paul II față de evrei vine din prietenia strânsă a acestuia cu fii lui Abraham, prietenie de care a dat dovadă încă din tinerețile sale; Joseph Ratzinger în tinerețe era doar un tânăr hitlerist.
Diferența dinte cei doi este una ca de la cer la pământ. Ioan Paul a fost mai întâi un preot paroh, apoi Episcop în Polonia, el a trăit printre oameni dezvoltându-și abilități interpersonale, pe când Benedict asemeni lui Paul VI a fost un cleric crescut în Vatican, în birou studiind și neinteracționând cu laicii, necunoscându-le nevoile, durerile, bucuriile…și acum acționează ca atare, ca un om lipsit de sentimente care nu a învățat să relaționeze și cu cel de lângă el.

Disputa Liturghiei Tridentine

Între evrei și catolici există un mic conflict cu privire la liturghia tradițională romană care în litania Vinerii Mari conține o rugăciune „Oremus pro perfidis iudeorum…”(se cere convertirea evreilor la creștinism) pe care evreii o consideră ofensatoare deși a fost rescrisă la îndemnul lui Benedict.
Această rugăciune a fost inclusă în canonul Feri-ei Sexta in Parasceve încă din timpuri străvechi (Antichitatea târzie și începutul Evului Mediu Timpuriu) și este bazată pe îndemnul lui Șaul din Tars (ap. Paul) pentru convertirea evreilor; dar este și o reacție a creștinilor la binecuvântarea minimilor rugăciunea evreiască Shemoneh Esreh.

Pius XII și Al Doilea Război Mondial

Procesul de beatificare este unul antemergător celui de sanctificare. Beatificarea înseamnă că un om pentru meritele sale deosebite este ridicat la rangul de „Fericit” și dupa ce se presupune că există suficiente dovezi ajunge să fie sanctificat și numit astfel „Sfânt” – rang ce îl ridică la cinstea altarelor catolice (notă: în piciorul din masa altarului în toate bisericile tradiționale există relicve ale unor sfinți – obicei preluat din Biserica primară când liturghiile aveau loc deasupra mormintelor martirilor).
Pius XII posibil că putea face mai multe pentru evrei, cum spun unele voci, însă este bine și ceea ce a făcut pentru evreii din Roma, chiar dacă a făcut-o în mod secret și poate pare mult prea puțin. Posibil dacă în acea perioadă de tristă amintire ar fi pontificat un alt Papă cum ar fi Leon XIII sau Pius X, lucrurile ar fi stat puțin diferit, aceștia doi au dat dovadă mereu de curaj în mod public atacând orice lucru imoral în mod public…pe când Pius XII a fost mai rezervat…mai fricos și deși putea să se pronunțe deschis împotriva deportărilor evreilor, nu a făcut-o. O eventuală canonizare ar fi văzută de evreii italieni ca fiind „o rană greu de închis”, pe când comunitatea evreilor din Franța au o poziție mai moderată și declară despre Pius XII că „s-a comportat ca un diplomat prudent”. Anumite documente arată totuși că Pius nu a neglijat total fenomenul nazist și asta de când era Cardinal a contribuit la enciclica lui Pius XI, „Mit Brennender Sorge”, unde se interzicea exaltarea idolatră a raselor vizând aici ideologia nazistă, apoi ca Papă le instruiește pe călugărițele augustiniene din Roma să-i ajute pe evrei: „Sf Pârinte dorește să-și salveze copiii și pe Evrei”, iar mânăstirea augustiniană a adăpostit copii ai lui Israel în acele perioade tulburi.

Antisemitismul lui Williamson – Episcop ultra-tradiționalist al SSPX

Acesta aruncă o altă pată neagră pe obrazul Bisericii Catolice prin declarațiile sale malicioase la adresa Shoah-ului (Holocaustului) pe care l-a negat în mod public. (comițând aici un „păcat împotriva Duhului Sfânt” – împotrivirea față de adevăr – păcat care conform doctrinei creștine nu se iartă niciodată). Ca să reamintesc cicitorilor episcopul negaționist a declarat: „Nu cred că au fost camere de gazare. Cred că există dovezi istorice împotriva celor șase milioane de evrei care ar fi fost deliberat gazați în camere de gazare ca o politică voită a lui Adolf Hitler”. Acest interviu când a ajuns la urechile publicului l-au determinat pe Papă să-și ceară scuze în mod public, iar Williamson a fost expulzat din Argentina unde conducea seminarul tradiționalist, pedeapsa e una destul de mică, în asemenea cazuri se proceda în mod tradițional cu interdictul (pedeapsă prin care Papa cere unui cleric să nu mai predice sau să săvârșească Sacramente) sau în cel mai rău caz cu excomunicare.

tant qu’il y aura des ailes

mai 10th, 2009

enfin je connais
la face cachée de la seconde
tandis que j’étais derrière lui
quand j’ai connu la perte d’un proche
tandis qu’il y a une autre guerre
vouloir – être – ensemble

ni haine ni pardon entre nous
jamais la banalisation du mal
seulement
le temps et ses ailes

la mémoire des témoins au-dessous des dunes de sable avant l’aube
hors de l’échelle comme les porteurs d’eau dans le désert
rêvant des fleurs de la solitude d’une apprentie sans âge

tu as besoin d’un seul mot d’amour par jour pour vivre mieux
me disait-il parfois
tant qu’il y aura des ailes

În imagini: o duminică în ținutul lui Shakespeare

mai 10th, 2009

1. În această casă de pe strada Henley din localitatea Stratford-upon-Avon s-a născut la 23 aprilie 1564 William Shakespeare. Situat în comitatul Warwickshire, la 160 km nord-vest de Londra, Stratford era un prosper orășel târg. !poza50!

2. Astăzi casa în care s-a născut bardul este vizitată de turiști din toată lumea, fiind practic un loc de pelerinaj acolo unde a văzut lumina zilei unul dintre cei mai influenți mânuitori ai condeiului din istoria omenirii. !poza51!

3. Pe malul râului Avon se află biserica unde a fost botezat, s-a căsătorit și este înmormântat William Shakespeare. Lăcașul de cult este construit pe locul unde din secolul al XIII-lea a fiinșat un sanctuar pentru fugarii de pe domeniile senioriale. !poza52!

4. Această modestă piatră funerară este mormântul lui Shakespeare. El este înmormântat alături de soția, de fiica sa cea mai mare și de ginerele său, Thomas Nash. !poza53!

5.Pe acest loc s-a aflat casa în care a încetat din viață la 23 aprilie (aceeași în care s-a născut) 1616 William Shakespeare. Către sfârșitul vieții el a revenit de la Londra la Stratford. Casa a fost demolată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. !poza54!

6. Pe strada pe care se află casa memorială statui-vii delectează turiștii cu pozele lor. Stratford este azi un oraș aproape în întregime turistic, grație marelui Will. !poza55!

7. În oraș au fost prezervate numeroase case din perioada Tudor (1485 – 1603), ușor de recunoscut prin bârnele groase din lem vopsite în negru. Multe dintre ele sunt restaurante sau magazine. !poza56!

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (I)

mai 10th, 2009

Motto: “Nu există district în toată Europa în care etniile să fie atît de amestecate ca în Banat”.

R.W.Seton Watson, Europe in the Melting Pot, Londra, 1919, p.337.

Într-un articol dedicat numelui regiunii, profesorul Martyn Rady de la School of Slavonic and East European Studies, University College of London, arată că originile aşa numitului Banat de Timişoara datează de la începutul secolului al XVIII-lea, când teritoriul situat între Mureş, Tisa şi Dunăre a fost revendicat deopotrivă de Imperiile Otoman şi Habsburgic. Denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. “Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, datată ianuarie 1717. La scurt timp după aceasta, numele apare în scrisorile diplomatice ale trimişilor britanici. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale” .

Denumirea de Banat a fost contestată de stările nobiliare maghiare, deoarece păstrarea ei ar fi demonstrat că regiunea nu a fost parte a regatului Ungariei. În 1741, Maria Theresia a promis reintegrarea Banatului în Ungaria, respectiv, absorbirea acestuia în administraţia civilă a comitatelor, transferul avînd loc în 1779, cînd părţile sudice ale Banatului au fost organizate într-o graniţă militară, formă administrativă valabilă pînă la 1872. Numele de Banat nu a mai fost uzitat de administraţia ungară între 1779 şi 1849, regiunea fiind împărţită în comitatele Timiş, Caraş-Severin şi Torontal .

Comparativ cu Transilvania – independentă în interior şi autonomă în politica externă – nobilimea din Banat dispăruse o dată cu ocupaţia turcă din anii 1551-1716. Aceasta a marcat o discontinuitate în istoriile socială şi politică ale regiunii şi a făcut ca organizarea Banatului să fi fost adesea distinctă în raport cu Ungaria şi Transilvania. Aşa se explică, o dată în plus, asumarea rolului de regiune de graniţă, ceea ce devine şi mai evident în vremea Habsburgilor.

Demografie specifică

Situaţia demografică aminteşte şi ea acest lucru. Colonizat în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu populaţii de diverse origini, germană, slovacă, cehă, bulgară, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, Banatul avusese şi atunci, şi mai tîrziu, o populaţie majoritară vorbitoare de română. Potrivit statisticii funcţionarului imperial Johann Jakob Ehrler, la 1774, şvabii-germani numărau 53.000 de locuitori; sîrbii şi grecii, 100.000; maghiarii şi bulgarii, 2400 ; evreii, 340; românii, 220.000 . După Francesco Griselini, autorul celei dintîi monografii dedicate istoriei regiunii şi publicată în anul 1780, sîrbii numărau 78.780 de locuitori; bulgarii, 8683 ; ţiganii, 5272 ; coloniştii germani, italieni şi francezi 43201 ; evreii, 353 ; românii, 181.639 .

Despre condiţia geografică transfrontalieră ce va contribui la definirea statutului social şi cultural al regiunii Banat aflăm şi din istoria regimentelor grănicereşti înfiinţate de Casa de Habsburg. Şi în acest caz, a fost vorba de o populaţie multilingvă, formată din români, germani, slavi, maghiari. Unul dintre cele mai importante regimente fusese acela al populaţiei româneşti din zona montană a regiunii, cunoscut sub numele de regimentul româno-ilir. La 1783, acesta număra 99 de sate cu 11.313 grăniceri valizi şi 4.561 semi-valizi, iar la 1791, 113 sate militarizate, cu 63.007 locuitori . La 1816, populaţia întregii graniţe militare bănăţene număra 91.207 români, 83.199 slavi, 14.523 germani, 2.849 maghiari, 1.114 de altă origine . Din punct de vedere confesional, populaţia Banatului montan avea următoarea componenţă: 168.403 ortodocşi; 18.139 catolici ; 6.136 reformaţi ; 191 evrei .

Spre deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii avuseseră libertatea de a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintîi segment al burgheziei. În mediile din sudul Banatului, geneza elitelor militare în rîndul populaţiei locale a fost relevantă în ordinea emancipării ţăranilor şi modernizării unui important segment al acestora. Înnobilarea mai multor membri de vază ai familiilor macedo-române, a ofiţerilor români cu merite deosebite în armata imperială şi a mai multor evrei ce contribuiseră la dezvoltarea comerţului a readus în atenţia bănăţenilor statutul social pierdut în secolul dominaţiei turceşti.

Precizările de mai sus nu mă împiedică să recunosc cum că ideea nobiliară revenise în viaţa societăţii bănăţene începînd cu secolul al XVIII-lea (cu anul 1780) . Fenomenul a fost posibil prin cumpărarea de titluri, cîteva sute la scara regiunii şi cîteva zeci în Timişoara. Noul segment social nu beneficia însă de privilegiile unei nobilimi de sînge, nu avea forţa politică şi administrativă comparabilă cu a predecesorilor şi nici autonomia financiară a aceleia din Transilvania. Nu era succesoarea noblimii medievale. Avusese loc însă o intervenţie demnă de reţinut în statuarea normelor de convieţuire, în instituirea reperelor culturale şi civice şi în promovarea economiei moderne. În anii 1840-1918, asemenea familii nobiliare se achitaseră admirabil în rolul burgheziei, ceea ce, uneori, îndreptăţeşte folosirea expresiei burghezie aristocratică. Refacerea traseului meandrat al familiei nobiliare Niámessny, întîlnirile ei cu diverse culturi, trecerile succesive dintr-o identitate într-alta, etc., i-a prilejuit lui Borsi Kálmán Béla redescoperirea unei istorii pe cît de fascinante, pe atît de plină de surprize.

Săptămâna viitoare – Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

Nicolae Paulescu: mare om de știință, antisemit furibund

mai 10th, 2009

“Spitalul, Coranul Cahalul, Talmudul, Francmasoneria” – este titlul unei carti furibund antisemite de Nicolae Paulescu. Carte reeditata partial in anii ’90 si, se pare, o tragedie culturala. Din ce cauza? Pentru ca nu este vorba despre un om lipsit de cultura si de gandire. Este vorba despre un intelectual de clasa, a carui activitate stiintifica a condus la descoperirea unui hormon care a salvat milioane de vieti. Datorita acestui om, diabetul a fost invins. Cum a putut acest om sa emita o asemnea teorie, sa scrie o asemenea carte?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in consideratie cativa parametri. Primul este ca un intelectual nu este in mod obligatoriu si democrat. Au mai existat cazuri de intelectuali a caror reactie a fost antidemocractica, nationalista, antisemita, rasista. Au fost si intelectuali care au pactizat cu cele mai antiumane regimuri politice. De ce au facut acest lucru? Este o intrebare la care este greu de raspuns. Poate ca este vorba de cazuri individuale. Jules Verne, mare scriitor francez, autor al atator romane de anticipatie stiintifico-fantastica, romane care au influentat ulterior cercetarea stiintifica si au condus la descoperiri reale, a avut o orientare anti-dreyfussarda. La centenarul sau, un istoric literar francez se intreba care a fost cauza acestei orientari a marelui scriitor, care se manifesta ca umanist si anticolonialist. Era el antisemit? Nu pare. Poate mai curand faptul ca a trait toata viata in provincie, nu a reusit sa devina parizian si academician.

Au fost si cazuri de intelectuali care s-au lasat influentati de evenimentele contemporane lor si de lecturile pe care le aveau. Sa ne amintim ca multi intelectuali italieini (la inceput chiar si evrei italieni) s-au lasat vrajiti de promisiunile lui Mussolini in Italia. Sperau ei intr-o imbunatatire datorita unei “conduceri unice” charismatice? Nu este exclus. Cert este ca ulterior unii dintre ei au facut “mea culpa”, avand chiar curajul de a se adresa dictatorului pentru a-i spune ca au incetat sa il sustina.
In prvinta antisemitismului, sa ne amintim de scriitorul spaniol Pio Baroja, clasic al literaturii spaniole. In afara de romanele lui, care sunt gustate si astazi, a scris o carte antisemita de o vulgaritate rara. Citez titlul ei din memorie : Judios, judiadas y demas ralea. Biobibliografii lui simt o jena si in prezent, atunci cand sunt nevoiti sa citeze aceasta carte si sa mentioneze antisemitismul autorului ei. Mai ales ca aceasta carte a fost reeditata de antisemiti si negationisti in ultimele decenii ale secolului al 20-lea. Pio Baroja nu mai este in viata de mult…

Oare ce ar fi spus profesorul Nicolae Paulescu daca ar fi trait inca 15-20 de ani si ar fi vazut tragedia Holocaustului, precum si a comunismului? Mi-am pus aceasta intrebare de mai multe ori. El era un antisemit de tip vechi, influentat de cuzism. Ar fi tacut? Ar fi vorbit altfel? S-ar fi alaturat intelectualilor democrati care au afirmat intr-un memoriu catre Ion Antonescu: “Tacerea noastra ar fi o crima”?. Chiar daca unii dintre ei tacusera anterior sau vorbisera altfel…
Sa ne amintim ca unii antisemiti de tip vechi au reactionat impotriva pogromurilor si a deportarilor in Transnistria. Ei au afirmat ca au vrut distrugerea economica a evreilor, dar nu distrugerea lor fizica. Sa ne amintim ca in memoriile sale, fostul Sef Rabin Alexandru Safran a scris despre unii lideri ai Bisericii ca erau antisemiti de tip vechi, dar totusi a apelat la ei, iar ei au mers mai departe, cerand incetarea deportarilor in Transnistria. Sa ne amintim ca marele istoric Nicolae Iorga, ultranationalist, care a avut si publicatii antisemite, a cazut victima unor indivizi din Garda de Fier…

Savanti in domeniul medicinei? Din pacate, au fost si nazisti. Sa ne amintim despre groaznicele experiente ale lui Mengele. Criminale si inutile. Sau despre doctorul Babor, care injecta acid fenic detinutilor drept in inima. Sau despre altii, care s-au alaturat aparatului de represiune. Cum au putut face acest lucru? Si de ce?

Nicolae Paulescu a fost un mare om de stiinta. Din pacate, el a fost influentat de teoriile politice din timpul lui. Ca si de teoria rasista. Din fericire, el nu a pus aceste teorii in aplicare in cercetarile sale in domeniul stiintelor medicale. Produsul acestor cercetari a salvat milioane de vieti indiferent de nationalitate, rasa si religie. Dar cartea lui antisemita ramane ca o dovada trista, amara, a orientarii lui politice. El a scris despre Talmud fara ca macar sa il cunoasca, fara sa citeasca vreun tratat talmudic si fara sa citeasca o prezenatare a lui, nu numai favorabila, ci si neutra, obiectiva. Cartile antisemite despre Talmud din secolul al 19-lea, de August Rohling ai Aron Birman (evreu originar din Romania convertit la crestinism, care a scris in limba germana fara o cunoastere serioasa a Talmudului), bazate pe afirmatii mai vechi, precum cele din evul mediu european, sau ale lui Martin Luther si Johann Pfefferkorn, au avut influenta asupra unor oameni care au ales comoditatea, fara obiectivitatea care cere: “Audietur et altera pars”. Tragic este faptul ca Nicolae Paulescu s-a lasat sa cada in aceasta plasa. Dar poate originea lui – dintr-o familie saraca, in conditiile in care cultura romana avea o componenta antisemita si xenofoba puternica – l-a facut sa mearga pe acest drum. Totusi, el trebuie apreciat ca om de stiinta, cercetator in domeniul medicinei, desi respins ca sociolog si om politic. In iudaism exista traditia despartirii evreului de sambata, considerata Printesa Sabat, sambata seara. Se afirma despartirea intre sacru si profan. Poate ca ar trebui sa spunem acelasi lucru si in acest caz: unul a fost omul de stiinta Nicolae Paulescu, altul a fost sociologul si politologul cu acelasi nume. Unul ramane cu lauri in istoria stiintei si a cunoasterii umane, celalalt ocupa un loc anost in groapa istoriei.

Traian nu e Emil!

mai 10th, 2009

Câteva fapte şi un zvon. Faptele sunt legate de foarte probabila scădere a cotei de popularitate a preşedintelui, relevată şi de recentele sondaje de opinie.

Că sondajele nu se înţeleg între ele la scoruri, adesea nici la ierarhii, că au obscure tendinţe manipulative e limpede, dar am analizat acest fapt în ediţia online de vineri. Dar aşa trase de păr cum sunt, sondajele surprind totuşi nişte tendinţe, una dintre acestea fiind tocmai scăderea cotelor de popularitate şi de încredere ale dlui Traian Băsescu.

De altfel, nici nu am fi avut nevoie de vreun sondaj pentru a şti acest lucru – exercitarea puterii uzează oricum, iar asocierea cu o guvernare ciudată din start şi nimerită la volanul ţării pe fondul crizei economice nu putea ameliora situaţia. Probabil, pe acest fond a apărut şi zvonul că dl Băsescu ar avea de gând să renunţe la încercarea de a obţine în toamnă un nou mandat prezidenţial. Am citit şi câteva analize plecate de la acest zvon, unele luându-l în serios şi trasând paralele amuzante cu situaţia dlui Constantinescu din anul 2000 şi renunţarea acestuia la o nouă candidatură, altele ridiculizându-l pur şi simplu, cred eu că pe bună dreptate.

Nu ştiu dacă acest zvon a fost lansat din taberele adverse dlui Băsescu, dinspre ceilalţi candidaţi anunţaţi sau posibili, ca un fel de autoîncurajare, ori chiar din cea a dlui Băsescu, ca un balon de încercare ori un fel de încercare subtilă de descurajare a adversarilor. Dar ştiu că e un zvon complet nerealist, începând chiar cu diferenţele psihologice structurale dintre cele două persoane aduse forţat în comparaţie.

În vreme ce toată personalitatea dlui Constantinescu, oricât de supravegheată ar ieşi în general în lume şi oricâte puseuri de energie i-ar fi fost induse din exterior, e clădită pe un fond astenic-depresiv, cea a dlui Băsescu nu are nimic depresiv în ea, ba din contră, aş spune că e fundamentată pe excese de sens contrar. Dl Băsescu n-ar putea deci renunţa la o bătălie pe motivul că sondajele îl arată în scădere de formă, nici n-ar fugi din faţa unor adversari, oricare ar fi aceştia, de la opinia publică la eventualii contracandidaţi. Domnia sa are o structură, în mod esenţial, centrată pe luptă şi fundamental conflictuală. Dacă nu are adversari, şi-i caută şi chiar şi-i creează.

Cu cât situaţia este mai complicată şi mai dificilă, cu atât se mobilizează mai bine, cum deja a şi arătat-o în mai multe rânduri de alegeri în nume propriu. Ba chiar cu puterile sale a tras mult mai înainte decât şi-ar fi imaginat actorii alcătuirii politice precare precum Alianţa D.A. de acum vreo cinci ani sau PDL-ul de toamna trecută. Eu nu spun că aşa este bine, poate ar fi fost de preferat ca România să fi avut un preşedinte mai aşezat, spun doar cum stau lucrurile. Iar după cum stau acestea, deocamdată, orice ar spune sondajele şi oricare ar fi zvonurile, eu nu întrevăd un adversar care să-i pună în pericol cu adevărat şansele dacă se decide pentru o nouă candidatură. Şi, oricum, dacă vreun candidat chiar s-a decis să-l învingă pe actualul preşedinte, n-ar fi rău să ştie că nu prin zvonuri şi sondaje măsluite acest lucru ar putea deveni posibil.

Nu, Traian chiar nu e Emil!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Cetăţenia română şi problemele stringente ale Republicii Moldova

mai 10th, 2009

“După ce, pe 15 aprilie, Guvernul României a emis o ordonanţă prin care a completat şi modificat Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1991, mii de cetăţeni ai R. Moldova vin zilnic la oficiile poştale să expedieze scrisori prin care solicită redobândirea cetăţeniei române. Amintim că, în conformitate cu modificările operate, ei vor putea s-o redobândească în termen de maximum cinci luni de la data înregistrării cererii. Ieri, sediul Poştei centrale din Chişinău era ca un adevărat furnicar. În sala de la parter a oficiului poştal nr. 12 era imposibil să te deplasezi. Cu toate că un crainic anunţa că cetăţenii pot expedia cereri de programare în vederea depunerii dosarului de redobândire a cetăţeniei române şi la alte oficii poştale, lumea a preferat să facă acest lucru anume aici. Majoritatea dintre cei cu care am discutat au spus că vor să depună cereri pentru întreaga familie. „Nu mai dorim să stăm închişi în ţarcul lui Voronin. Vrem să fim cu toţii în marea familie europeană! Vrem cetăţenie română şi punctum”, ne-au declarat mulţi dintre ei.”- scria zielele trecute Nicolae Roibu în ziarul Timpul.

Este o reacţie firească a populaţiei din RM după recentul val de violenţe şi discursul românofob al autorităţilor de la Chişinău. Românii basarabeni ştiu foarte bine, din istorie (nu cea din manulele falsificate, bineînţeles, ci istoria trăită de părinţii şi bunicii lor), că dacă se dă semnalul de start, de la “conducere”, românofobia, specifică societăţii moldoveneşti, cultivată zeci de ani la rând prin politici bine dirijate, va lua amploare şi va face noi victime nevinovate. Aşa a fost şi în ‘88, şi în ’92, şi în ‘94, şi în 2002, iar tradiţia vine din perioada stalinistă.

După ce Traian Băsescu a anunţat simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române de către basarabeni, am asistat la o adevărată isterie mediatică, prilejuită de două fenomene simetrice: atacurile conjugate ale Kremlinului şi ale Chişinăului asupra României care protestează, bineînţeles, pe de o parte, şi îngrijorarea mass-media din UE în faţa unui eventual val de noi cetăţeni UE, via România, pe de alta. Ambele fobii au ocupat primele pagini ale ziarelor, primele minute ale programelor de ştiri şi ambele sunt neîntemeiate. Prima, pentru că România nu face decât să fie consecventă în politica sa, găsind un mijloc legal, democratic, de a repara parţial, pentru urmaşii românilor care au suferit după cel de-al doilea război mondial, consecinţele Pactrului Ribbentropp-Molotov. Rusia, care acordă cetăţenia sa oricărui doritor dinspaţiul fostei URSS de a deveni cetăţean rus, ar fi ultima îndreptăţită să protesteze.

Cât priveşte frica Occidentului de noii cetăţeni UE originari din RM, nu cred că ar trebui să fie îngrijorată de acest act justiţiar în sine – de faptul că descendenţii acelor români, cărora acordul dintre regimul lui Hitler si puterea sovietică le-a incălcat dreptul la cetăţenie şi identitate, li se face astăzi dreptate. Aceşti noi cetăţeni UE nu vor pleca din RM pentru că vor redobândi cetăţenia ţării la care nu au renunţat niocdată şi, cu ea, un paşaport românesc. Ei ar putea să emigreze pentru că politica românofobă şi incapacitatea de a guverna a puterii politice a RM au devenit insuportabile. Altfel, este deja bine cunoscut faptul că o mare parte din cetăţenii RM au şi ajuns în ţările UE şi lucrează acolo, deseori la negru, dovadă că şi în lipsa unui paşaport valabil ei încearcă să fugă de politica antidemocratică de acasă. Una dintre cauzele pentru care cetăţenii RM apelează la dreptul de a-şi redobândi cetăţenia română este atmosfera de incertitudine, de nesiguranţă, care domină în societatea noastră, începînd cu acel “război împotriva limbii române”, declanşat încă în ’89 de către Interfront, continuat de forţele armatei a 14-a în 1992 şi resimţit în stânga Prutului, ori de câte ori Rusia încearcă să-şi reinstaureze influenţa în fostele teritorii sovietice. Este firesc, deci, ca românii din RM să caute protecţia statului român, dar şi pe cea a statelor din UE, din care România face parte, în cazul în care se simt ameninţaţi la ei acasă.
Partidele de opoziţie, mass-media, societatea civilă şi observatorii străini au semnalat de mult prea multe ori că situaţia drepturilor omului a devenit insuportabilă în RM. Răspunsul conducerii RM a fost, de fiecare dată, de un cinism dezarmant. În aceste condiţii, este normal ca populaţia să căute sa plece cât mai degrabă şi cât mai departe din RM.

Soluţia, deci, nu este interzicerea cetăţeniei române, cum i-ar placea Kremlinului şi Chişinăului, ci instaurarea unei democraţii funcţionale în RM şi, implicit, retragerea forţelor armate ruseşti din regiunea transnistreană, unde aceste forţe constituie un factor destabilizator şi ameninţă securitatea RM şi a frontierelor UE şi NATO. Apropo de stabilitate, declarată ca un deziderat de către toată lumea, când se discută despre situaţia politică din RM. Nu cred că “stabilitate” s-ar traduce prin simpla imagine a clădirilor administrative din Chişinău cu geamurile întregi. Nu putem vorbi despre o stabilitate veridică, atunci când ea se ţine pe încălcări grave ale drepturilor omului.

S-a menţionat de multe ori că RM este o “ţară a paradoxurilor”. Unul dintre paradoxuri era faptul că moldovenii votează cu comuniştii (declaraţi sau reformaţi) şi pleacî să lucreze la… capitalişti. Poate că acest paradox se explică prin fraudarea sistematică a alegerilor? Dacă cetăţenilor moldoveni le-ar fi plăcut atât de mult “socialismul” regimului comunist, de ce ar mai fi plecat? Nu era logic să rămână acasă, dacă le place guvernarea, pe care o aleg în mod repetat, acordându-i mereu un procentaj care le asigură comuniştilor o situaţie dominantă în Parlament?

Un alt paradox e faptul că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, majoritatea protestelor din RM sunt destul de departe de temele strict economice sau sociale. Cu mici excepţii, protestele cetăţenilor RM vizau, cel puţin până în prezent, în primul rând, chestiunea identitară (de exemplu, dreptul la denumirea corectă a limbii oficiale: Limba Română; sau dreptul la studierea Istoriei Românilor) şi problema situaţiei geopolitice ( ieşirea din CSI, retragerea armatelor ruse din Transnistria, integrarea în structurile UE şi NATO, apropierea de România). Sigur, problema drepturilor omului este una de bază într-o democraţie. De aici concluzia că astea sunt problemele cele mai dureroase ale RM, cele care necesită o soluţionare urgentă.

Paradoxurile, prietenii geniului, ca să parafrazez un vers celebru. Înainte de alegeri, un tânăr expert a zis despre electoratul Republicii Moldova că e “mai inteligent decât pare” ( http://www.azi.md/ro/comment/1547 ). S-ar putea ca explicaţia să fie foarte simplă, genial de simplă, cum se întâmplă de obicei, şi, în condiţiile în care am avea la dispoziţie date corecte, nefalsificate, experţii să constate că ceea ce a fost numit de atâtea ori “paradoxul moldovenesc” nu e altceva decât o sumă de erori regretabile.

www.argribincea.wordpress.com>/i>

Conservatorismul schimbării: Către o dreaptă a secolului XXI

mai 10th, 2009

Apărută la Editura Humanitas, cartea lui Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, „Reconstrucţia dreptei” este un dar făcut culturii politice a României democratice.

Public aici un fragment din prefaţa mea la acest excepţional volum. Competenţi fără a fi pedanţi, fini cunoscători ai marilor dezbateri din politologia, economia şi sociologia zilelelor noastre, autorii sunt în acelaşi timp spirite emancipate de orice încorsetare dogmatică. Premisa de la care porneşte această carte într-adevăr deschizătoare de drumuri este că liberalismul românesc se află într-un impas teoretic. Impostura unora care perorează liberal, dar acţionează socialist, a dus la o situaţie în care marile opţiuni ale dreptei moderate nu sunt cunoscute (şi cu atât mai puţin practicate) nici măcar la nivelul elitelor. Se operează cu termeni de sorginte conservatoare, dar semnificaţiile lor autentice le sunt accesibile doar unor iniţiaţi.

Ceea ce întreprind domnii Stoica şi Aligică ţine aşadar de un demers deopotrivă explicativ şi constructiv. Urgenţa acţiunii lor intelectuale este învederată de faptul că apar tot mai mulţi „formatori de opinie” care agită spectrul anticapitalismului. Discursurile „criziste” fac ravagii. Tocmai de aceea, o lucrare de o cristalină luciditate precum aceasta mi se pare de o stringentă necesitate. Cele trei calităţi definitorii ale cărţii sunt, în opinia mea, profunzime, coerenţă şi curaj conceptual. La un ceas în care Ion Iliescu şi susţinătorii săi se străduiesc să scrie necrologul capitalismului, revenind la vechile obsesii etatist-colectiviste, cei doi gânditori insistă asupra fundamentelor morale ale economiei de piaţă.

Cartea vine să umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Ne lipsesc cărţile de substanţă privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Evident că există excepţii, dar ceea ce face demersul acesta diferit este tocmai faptul că el este susţinut de un om politic de talia lui Valeriu Stoica, jurist de înal tă clasă, şi de un politolog de anvergura lui Dragoş Paul Aligică. Valeriu Stoica este personalitatea politică românească pentru care intelectualii trebuie să devină factori activi ai conversaţiei naţionale despre viitorul ţării. O poziţie împărtăşită de Traian Băsescu. Admir la Valeriu Stoica inteligenţa întotdeauna atent-calibrată la temele cele mai actuale precum şi ce ceea ce Isaiah Berlin numea „the sense of reality”. Gânditor de mare fineţe, Valeriu Stoica este un liberal prin vocaţie.

La rândul său, Dragoş Paul Aligică este un strălucit analist al proceselor de democratizare din statele postcomuniste, cercetător la Centrul Mercatus de la George Mason University din zona metropolitană Washington DC şi autor al unor lucrări elogios recenzate pe teme de politici publice şi istoria ideilor. Graţie talentului stilistic şi demonstrativ al celor doi autori, lucrarea se citeşte pe nerăsuflate. În momentul de faţă, putem spune că dreapta românească nu mai este debusolată. Avem în acest volum acele repere doctrinare de maximă inteligibilitate pe care să se întemeieze numeroasele şi necesarele construcţii ulterioare. Lucrarea se plasează neîndoios în continuitatea liniei de gândire ilustrată de E. Lovinescu. Cartea este una programatică întrucât vrea să (re) definească un curent intelectual politic în context românesc.

Nu am găsit nici măcar un grăunte de paseism romantic în această carte. Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică sunt liberal- conservatori din familia unor Raymond Aron, Hayek, Ludwig von Mises ori N. Steinhardt. Ei susţin fără reticenţe valorile urban-burgheze, atacate şi denigrate de variile socialisme (de extremă dreapta sau stânga). Tradiţia la care se raportează este aceea a unui realism sceptic, a unui raţionalism care nu ignoră marile tensiuni ale condiţiei politice posttotalitare (şi postmoderne). Dreapta pentru care pledează cei doi gânditori este una antisalvaţionistă, antiteleologică şi antiutopică.

Cei doi parametri-cheie pe care îşi clădesc argumentaţia autorii sunt liberalismul clasic şi capitalismul. Ambiţia lor este să demonstreze „că nu putem vorbi despre o dreaptă românească modernă, pregătită să facă faţă provocărilor secolului XXI, în absenţa înţelegerii motivelor pentru care, în noul mileniu, principala sarcină a Occidentului şi, implicit, a noastră va fi apărarea şi dezvoltarea moştenirii acestor două proiecte şi a tradiţiei asociate lor. ( … ) A fi de dreapta în secolul XXI presupune drept condiţii (nu suficiente, dar totuşi necesare) îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului”. Este vorba aşdar de configurarea unui orizont specific al acestei formule de dreapta care nu se cantonează în poncife desuete aparţinând altor timpuri şi altor spaţii. Cartea apare într- un moment dominat de criza economică. E foarte important să observăm că prin principiile enunţate şi conceptele dezvoltate ea oferă o modalitate de a înţelege originile şi natura acestei crize.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

We don’t need no education…

mai 10th, 2009

Pe la sfârşitul anilor ‘70, fiind în clasa a cincea, ne duceau o dată pe săptămână la un atelier unde stăteam toată după-amiaza la traforaj şi pirogravură, sub supravegherea unui maistru-instructor cu bască şi handicap de exprimare.

Pe masă el avea de model o căruţă în miniatură, din placaj şi ornamentată rococo cu ceea ce se chemau pe atunci “motive populare”. Mergeam acolo numai băieţii. Pe fete le duceau în altă parte, într-un loc rămas până azi misterios, unde ele reproduceau aceleaşi motive populare cu acul pe etamină.

Noi eram prea mici atunci să ne dăm seama ce era în neregulă cu toată povestea asta. Nu realizam că programa şcolară oficială includea promovarea kitsch-ului şi a pierderii de vreme ca pregătire pentru viaţă. În plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el producea o plăcere aparte, pe care n-am mai regăsit-o dintr-a şasea încolo, când am intrat în epoca fierului, la pilit şi filetat vergele, date ca rebut direct la reciclare când scăpau din mâna noastră. Totul se petrecea într-un subsol sumbru care mă deprima la fel de tare ca poezia „Oltul”. (Lui Goga şi patetismului deplasat al profei de română le datorez o temporară, dar violentă reacţie de respingere faţă de literatura lirică).

Ai fi zis că toate astea ţineau de fostul sistem şi au dispărut după ‘89, odată cu cravata de pionier şi industria socialistă. Însă de când cu nesfârşitele discuţii despre salarii şi anunţata grevă a cadrelor didactice, m-am uitat puţin prin statistici şi rapoarte; am început să mă îndoiesc că s-a schimbat mare lucru. S-au scos, nu-i vorbă, materiile imediat odioase, ca socia lismul ştiinţific, şi s-au scuturat de ideologie celelalte manuale. Dar nu sunt sigur că performanţa sistemului s-a îmbunătăţit.

Se luptă azi haotic între cele două viziuni asupra educaţiei, ambele falimentare: cea veche, ceauşistă, modelată după tiparul şcolii de ucenici, care trebuia să dea uzinelor pălmaşi calificaţi pe viaţă într-o slujbă stabilă; şi cea nouă, occidentală, care pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când ele au consistenţa apei de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în clişee social-acceptabile, care diferă de vechii absolvenţi nu prin nivelul de pregătire, ci doar prin natura post-industrială a aspiraţiilor (job în comunicare, modelling, management etc).

S-a trecut la un fetiş complet deplasat al calculatorului şi internetului în şcoală, de la care, împreună cu salariile mai mari, se aşteaptă minuni educaţionale. Or, chiar în economia bazată pe cunoaştere, tehnologia e doar un instrument, precum stiloul în era birocraţiei: util, dar el singur nu te învaţă ce să scrii. Educaţia bună constă într-o combinaţie subtilă de transmitere de informaţii şi formare ca individ autonom, inteligent şi capabil să manevreze experienţa adunată de generaţiile anterioare; pe obişnuinţa disciplinei în muncă şi gândire; precum şi pe un mediu social cu modele de succes, adică unul care răspunde convingător la întrebarea “pentru ce să investesc atâta timp şi efort?”, deci oferă stimulente de participare reală copiilor (şi părinţilor). Mecanica simplistă a guvernării – apasă pe butonul X şi obţii rezultatul Y sau bagă atâţia bani ca să obţii atât – pur şi simplu nu funcţionează aici. Sigur, e bine să ai fonduri cu care să construieşti şcoli noi şi să dai salarii decente profesorilor, dar dacă asta ar fi suficient, atunci SUA ar avea cel mai bun sistem de învăţământ preuniversitar din lume, ceea ce nu e cazul.

Se înţelege unde bat: nu reinventăm noi roata, deoarece de la antici ştim că modelul educaţional corect este cel al artelor liberale, cu componentă modelatoare dată nu de studiul unei meserii sau alteia, ci al corpului canonic al civilizaţiei occidentale de care aparţinem. În anii de formare, deprinderea de a munci ordonat şi familiaritatea cu marea tradiţie culturală şi ştiinţifică a Occidentului sunt mai importante şi constituie baza pe care poţi construi singur mai târziu, când te decizi dacă vrei să fii inginer, politician sau manager.

Nu pretind că am soluţii la toate aceste probleme complexe. Sunt doar un pic dezamăgit că, în atâtea zile de telepălăvrăgeală, cât învăţământul a fost ştirea numărul unu, n-am apucat deloc să le dezbatem serios. S-a vorbit tot timpul de bani, bani, bani, dar nimeni nu m-a lămurit cum facem să-i ajutăm pe acei profesori şi învăţători, tot mai puţini, care dau copiilor noştri o educaţie top class – dar nu ajutaţi de sistem, ci mai curând în ciuda lui, ca un fel de hobby personal. Nimeni nu ne-a explicat de ce în 1990 aveam 250.000 cadre didactice la 4,9 milioane elevi, iar astăzi avem 260.000 la doar 3,9 milioane elevi. Şi de ce continuăm să visăm la modelul interbelic de liceu, care se plătea şi cuprindea 10-15% din copii, deşi el nu se poate compara cu cel de azi, generalizat.

Dezamăgirea mea vizează deopotrivă pe politicieni, care au votat în mod populist legea salariilor astă-toamnă; dar şi pe liderii de sindicat din educaţie, ce mimează un infantilism capricios de dl. Goe (mamiţo, de ce nu sunt bani, eu vreau să fie bani). Trecuţi probabil prin şcoli unde pirogravura era modelul ultim de competenţă şi gust, văd că toţi aceştia aduc tot mai mult cu maistrul meu de tâmplărie dintr-a cincea, dânduşi mâna pentru a omorî definitiv în limba română forma gramaticală “pe care”.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Presa liberă vs Regimul de la Chișinău = David vs Goliat

mai 10th, 2009

Fotografia alăturată este preluată din revista Dilema Veche şi nu ar fi putut apărea niciodată în R. Moldova, mai ales în presa afiliată puterii, deşi în alte părţi, inclusiv la Bucureşti, este un lucru normal pamfletul la adresa mai-marilor zilei. Acesta este un element care arată că libertatea presei există…

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” am comentat pentru publicaţia Acum, cu ocazia Zilelor Presei sărbătorite la Chişinău în această perioadă.

Cu aceasta ocazie, jurnaliştii şi-au exprimat nemulţumirile faţă de regimul comunist care, iată, aşa cum atestă raportul Freedom House, ne-a adus statutul de presă – neliberă. Aşa cum anunţă Radio Europa Liberă, datele luate în calcul în elaborarea studiului Freedom House sunt până la data de 31 decembrie 2008. Prin urmare, abuzurile şi intimidările asupra presei de la noi, după alegerile din 5 aprilie, nu au fost contabilizate. Aşadar, am putea spune că locul 150 este unul prea bun pentru noi!

Să ajungi în 2009 tu, R. Moldova, atât de apropiată geografic şi nu numai de UE, şi să ai un asemenea statut (!), cred că este profund dezonorant. Dacă în 1997, atunci când presa din R. Moldova a fost declarată ca fiind “parțial liberă”, cineva ar fi spus că peste un deceniu vom degrada la acest capitol, mulţi dintre noi, cel mai probabil, nu ar fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla. Dar, cum în comunism orice este posibil, la fel şi în mica “oază de comunism” – R. Moldova – nimic nu mai provoacă mirare.

Săptămâna trecută, preşedintele Vladimir Voronin a spus mai multor oficiali europeni, aflaţi la Chişinău, că integrarea europeană rămâne principalul obiectiv politic al autorităţilor comuniste de la noi. În acest context, Expertul Michael Emerson de la Centrul pentru Studiul Politicilor Europene de la Bruxelles, citat de Europa Liberă întreabă: dar cu cele întâmplate după 5 aprilie cum rămâne? “Protestele violente, abuzurile poliţiei de care se plâng protestatarii arestaţi, acuzaţiile la adresa opoziţiei şi României, procesele împotriva câtorva ziare, controalele la sediile altor câteva organizaţii neguvernamentale, unde plasează toate acestea Moldova în relaţia cu Uniunea Europeană?“

Radio Moldova: Libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”

Întrebări fără răspuns, de altfel ca şi multe altele de până acum. Personal cred că într-o ţară în care jurnaliştii sunt intimidaţi, arestaţi, bătuţi şi li se îngrădeşte accesul la exprimare şi informare, într-o ţară unde aproape toată mass – media este controlată politic şi face explicit jocul puterii, unde reprezentanţii legii umblă pe la redacţii şi cer IP-ul vizitatorilor, care comentează pe siteuri, unde Televiziunea Publică Moldova 1, singura care are acoperire naţională, este ruptă de realitate şi emite un mesaj total politizat, sau unde Postul Public Român de Televiziune TVR este scos brutal din reţeaua de cablu naţională, fără oarecare explicaţii întemeiate, doar pentru simplul fapt că este românesc, trebuie să fie ridicate semne mari, foarte mari de întrebare.

Întrebarea este însă – Cine să le ridice? Moldova 1 care, nu a avut elementarul bun simţ să ofere măcar o ştire de la ieşirea jurnaliştilor în piaţă cu ocazia Zilei Libertăţii Presei? Sau poate Radio Moldova care, amintind în treacăt despre mitingul jurnaliştilor, spune că aceştia au vorbit despre libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”.

Este evident că exceptând mâna de ziarişti ai presei de opoziţie, în rest, nu prea mai are cine să spună lucrurilor pe nume în mica şi săraca R. Moldova. Săracă, la propriu şi la figurat. După cum s-a băgat frica în oase celor care au avut puterea să se ridice pe 6-7 aprilie contra regimului comunist de la Chişinău, intuiesc că nu au mai rămas prea mulţi cei angajaţi în lupta pentru libertate şi adevăr.

„Lupta pentru libertate şi independenţa mass-media a fost pierdută”

Să luăm un alt exemplu. Recenta vizită şi discursul şefului delegaţiei Parlamentului European, Marianne Mikko (căreia îi aparţine fraza de mai sus), aflată în vizită la Chişinău. După ce delegaţia parlamentului european a criticat autorităţile moldovene şi şi-a arătat indignarea pentru încălcările grave ale drepturilor omului de după alegeri, priviţi mai jos ce informaţie oferă populaţiei televiziunea publică. Atenţie! Acea televiziune despre a cărei reformare Marianne Mikko a spus că este „o urgenţă, care trebuie să înceapă chiar acum, fiindcă cetăţenii obişnuiţi vor să se informeze şi să înţeleagă ce se întâmplă în această ţară, pentru că schimbarea denumirii Companiei în una publică nu a fost decât una cosmetică”.

Moldova 1 – surdă la orice critică – nu a cutezat şi nu a avut nici măcar minimul respect şi curaj să dea o frântură din cele afirmate de Mikko. Până şi acest reportaj l-a distorsionat. Moldova 1: “Un viitor european pentru cetăţenii Republicii Moldova poate fi oferit doar în condiţiile unei stabilităţi politice. Declaraţia îi aparţine şefului delegaţiei parlamentului European, Marianne Mikko, care s-a aflat într-o vizită în Republica Moldova, pentru investigarea situaţiei post-electorale. Mikko a apreciat colaborarea fructuoasă cu autorităţile moldovene în decursul activităţii de monitorizare din ţara noastră. În acelaşi timp, membrii delegaţiei au declarat că evenimentele din 7 aprilie nu vor influenţa dorinţa instituţiilor europene de a semna un nou Acord cu Republica Moldova ».

Moldova 1 pregăteşte terenul viitoarelor învinuiri

Aşadar, scurt, concis şi la subiect. Mai ceva ca pe vremea adevăratului comunism. Despre faptul că “Voronin a refuzat să se întâlnească cu delegaţia” sau că aceasta are dovezi serioase precum că “tinerii au fost bătuţi şi maltrataţi de către poliţie”, ori că “lupta pentru libertatea şi independenţa mass-media a fost pierdută”, Moldova 1 nu a avut măcar bunul simţ să pomenească ceva. Ba mai mult, această instituţie devenită roşie, pregăteşte, se pare, terenul ca, atunci când UE va refuza orice tratat sau acord cu RM, să aibă pe cine da vina – nimeni alţii decât protestatarii din 7 aprilie. Înspre ei va arăta degetul guvernamental şi de capul lor va sparge Moldova 1 toate oalele legate de nereuşita “luminosului viitor european” al statului moldovenesc.

Aşadar, asta va afla cetăţeanul simplu de prin satele Moldovei. În ignoranţa-i scuzabilă va spune din nou că vina este a “huliganilor” şi a “vandalilor” protestatari de la Chişinău, cei care “au compromis strălucitul viitor european al R. M.” la care au muncit “intens şi în sudoarea frunţii” ultimii opt ani de zile comuniştii. Iată asta înseamnă “informarea” populaţiei prin intermediul presei în R. Moldova.

Aşadar, Moldova 1, “nu minţi poporul cu televizorul” şi fă un gest elementar: reintrodu forumul închis după protestele din 7 aprilie 2009, dacă te pretinzi cu adevărat publică, şi mai ascultă ce spun şi cei din a căror bani exişti!

Acum revin la ideea unui jurnalist român – Republica Moldova, este undeva prin anii 1992-1993 ai României. Mai rău chiar, spun eu! Într-o ţară în care preşedintele se întâlneşte cu fraţii de idei din China “efectuând un schimb de opinii pe marginea evoluţiei evenimentelor din Republica Moldova după alegerile parlamentare din 5 aprilie curent” şi refuză să discute despre cele întâmplate cu Delegaţia Parlamentului European, spune mai mult decât oricare altă explicaţie.

Iată de ce Raportul Freedom House nu mai miră pe nimeni, iar Europa ne treateaza cum ne tratează. De altfel, asigurarea independenţiei mass-media şi a libertăţii de expresie figurează şi printre restanţele importante ale Chişinăului în îndeplinirea Planului de Acţiuni cu UE din cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Nimic nou sub soare!

Şi când te gândeşti că şi BBC-ul a plecat de aici…

Alegeri repetate? Zece argumente pro, 10 contra (I)

mai 10th, 2009

\”R. Moldova îi este recunoscătoare Rusiei pentru poziţia clară şi distinctă expusă pe fondul tentativelor de amestec în afacerile interne ale republicii\”

(Ministrul de Externe Andrei Stratan, după întrevederea la Moscova cu şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov, 5 mai 2009)

În preajma Zilei Europei, Republica Moldova se află într-un moment de cotitură din perspectiva aproprieri sau depărtării de spaţiul euroatlantic. Ceea ce este în joc acum este viitorul acestei republicii care, după aproape 20 de ani de la declararea independenţei, riscă să rămână independentă doar faţă de România şi Europa şi dependentă – cu acte în regulă de data asta – de spaţiul răsăritean şi Federaţia Rusă. În acest context, cele trei partide de opoziţie se află în faţa unui moment crucial, iar decizia de a forţa alegeri parlamentare repetate prin nevotarea preşedintelui comunist pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Ce trebuie să facă Opoziţia? Argumentele care circulă astăzi la Chişinău sunt diverse şi contradictorii. Să încercăm, deocamdată, să le trecem în revistă pe cele 10 care ar înclina balanţa spre alegeri anticipate.

1. Datoria morală. Liderii Opoziţiei au afirmat, de mai multe ori şi pe diverse tonalităţi, că este exclus orice troc cu memoria celor ucişi. „Stabilitate peste cadavrele tinerilor omorâţi este o crimă”, a spus unul dintre liderii Opoziţiei – poziţie asumată, practic, de toate partidele ce au trecut pragul electoral. Opţiunea pentru alegeri anticipate devine singura firească şi decurge dintr-o datorie morală pe care liderii Opoziţiei şi-au asumat-o necondiţionat.

2. Solidarizarea cu tinerii din piaţă. Evenimentele de după 5 aprilie au marcat o ruptură între electoratul tânăr, care a ieşit în stradă după aflarea proporţiei victoriei comuniste, şi liderii Opoziţiei, care au transmis atunci mesaje neclare, alienând o bună parte a tineretului din stradă, care s-a simţit pe moment abandonat. (Dacă a avut sau nu Opoziţia îndreptăţire pentru acest tip de atitudine, e altceva.) Rămâne însă un gust amar. Alegerile anticipate ar putea fi o solidarizare târzie – dar nu tardivă – a Opoziţiei cu protestatarii sinceri din 6 aprilie.

3. Contextul internaţional nefavorabil comuniştilor. Dacă la început opinia publică internaţională s-a grăbit, riscant şi inexplicabil, să „valideze” rezultatele alegerilor de la Chişinău, ulterior, datorită probelor livrate de mass-media şi Opoziţie, imaginea evenimentelor pre- şi postelectorale începe să fie mai clară inclusiv pentru occidentali. Chiar dacă nu îşi schimbă poziţia cu 180 de grade, ei devin mai critici faţă de prestaţia Puterii de la Chişinău. Reacţia brutală şi disproporţionată a autorităţilor plus gesturile de ultim moment ale guvernării – refuzul RM de a participa la exerciţiile NATO din Georgia sau vizita urgentă a lui Andrei Stratan la Moscova – nu fac decât să ştirbească imaginea PCRM şi credibilitatea regimului Voronin de la Chişinău la nivel internaţional.

4. Potenţialul de vot. Există circa 15% din voturile electoratului din RM care au mers la partidele necomuniste şi care, potenţial, ar putea reveni Opoziţiei într-un eventual scrutin repetat. S-a invocat şi un posibil scenariu pentru a capta aceste voturi: o listă comună în care primii să fie cei care obţinuseră mandatul în scrutinul din 5 aprilie, urmaţi de personalităţi din alte partide sau independente capabile să aducă Opoziţiei acel plus de vot necesar câştigării alegerilor repetate. Oricum s-ar petrece lucrurile, calculele arată că, potenţial, Opoziţia ar putea câştiga mai mult decât comuniştii din voturile „risipite” la 5 aprilie.

5. Experienţa de campanie. A fost deja invocat de liderii Opoziţiei. După o campaniei lungă şi dură, aceştia afirmă că o pot lua de la capăt, mai bine decât prima dată, pentru că acum au experienţă, ştiu ce au de făcut şi o vor face mai eficace: „Vom desfăşura o campanie electorală mult mai eficientă decât cea precedentă, pentru că vom ţine cont de erorile comise şi le vom corecta”.

6. Inutilitatea compromisului cu comuniştii. Compromisul cu PCRM trebuie evitat nu doar din raţiuni morale, ci şi pragmatice. Chiar presupunând că s-ar face, ar fi complet inutil. Liderii Opoziţiei afirmă că nu există nicio garanţie pentru un eventual compromis cu comuniştii: „Ar fi naiv să credem că un eventual compromis ar putea să-i schimbe cumva pe comunişti. De aceea, altă soluţie decât anticipatele nu există”. Mai mult, istoria a arătat că un asemenea gest riscă să devină, din punct de vedere politic, o veritabilă sinucidere.

7. Riscul transnistrizării. Orientarea tot mai vădită a Chişinăului spre Moscova şi redeschiderea formatului „2 plus 1” face ca transnistrizarea RM să devină tot mai plauzibilă. Opoziţia poate utiliza acest argument pentru a purcede la alegeri repetate cu scopul de a bloca asemenea iniţiative sau înţelegeri ale majorităţii comuniste, care ar anula pe termen scurt şi mediu orice acces al RM spre spaţiul euro-atlantic, consfinţind a doua victorie a Moscovei în războiul de pe Nistru.

8. Degringolada la nivelul PCRM. Explicaţia unor lideri ai Opoziţiei – şi nu numai – pentru timpul extrem de scurt alocat de către comunişti primei şedinţe a parlamentului rezultat în urma alegerilor din 5 aprilie, a fost cel după care tabăra comunistă este divergentă şi incoerentă: „În rândul lor nu există o unitate, astfel ei vor să continue negocierile”. Dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, o asemenea conjunctură ar fi ideală pentru alegeri anticipate, din perspectiva Opoziţiei anticomuniste. O tabără comunistă scindată de diverse curente sau grupuri de interese devine un adversar mai slab într-o viitoare campanie electorală.

9. Blocarea perspectivei europene. Unul dintre liderii Opoziţiei a afirmat că prestaţia partidului majoritar duce Moldova „dincolo de Europa”. Astfel, după opt ani de mandat roşu, Chişinăul a primit „invitaţie” doar într-un „club” în care mai figurează Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia şi… Belarus. Mult prea puţin! Iar perspectivele europene ale republicii devin tot mai îndepărtate, odată ce a fost plasată într-un pachet necâştigător. Doar o schimbare de viziune la Chişinău şi o reorientare coerentă şi masivă spre spaţiul euroatlantic ar mai putea salva europenitatea acestui spaţiu. Opoziţia ar putea încerca asta.

10. Îngheţarea relaţiei cu România. Perpetuarea guvernării roşii va exacerba tendinţa deja profundă de blocaj mediatic, politic, economic sau social pe Prut. Consecinţele acesteia afectează nu doar destine individuale, ci şi poziţionarea viitoare a RM în relaţia cu spaţiul euroatlantic. Bucureştiul a afirmat că sprijină apropierea RM de UE şi nu va lua măsuri care să afecteze viaţa cetăţenilor RM. Dar a vorbit apăsat şi despre condiţionări şi obligaţiile pe care Chişinăul le are faţă de valorile şi instituţiile europene. Un blocaj în relaţia cu Bucureştiul nu aduce în niciun caz Chişinăul mai aproape de Bruxelles. Dimpotrivă!

(Cele 10 argumente „contra” – în numărul viitor)

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Concurs arhitectural pentru muzeul de istorie de la Varșovia

mai 10th, 2009

ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION
The Museum of Polish History announces an international architectural competition for a design of the Museum of Polish History in Warsaw, conducted under the patronage of Mr. Bogdan Zdrojewski – Minister of Culture and National Heritage of Poland and under the auspices of the International Union of Architects UIA.

1. COMPETITION PROMOTER
The Museum of Polish History in Warsaw,entered into the register of cultural institutions, maintained by the Minister of Culture and National Heritage, the registry no. RIK 73/2006, NIP 701-00-15-596, Regon 140530761.
The Competition secretary office: 01-209 Warszawa, ul. Hrubieszowska 6a,
tel. +48 22 2119002, fax +48 22 2119033
e-mail: competition@muzhp.pl, www.muzhp.pl/competition

2. TYPE AND FORM OF THE COMPETITION
It is an international two-stage architectural competition for a concept with design elements.

3. PURPOSE OF THE COMPETIION
The purpose of the competition is to decide about the selection of an architectural concept with design elements for the
Museum of Polish History in Warsaw, hereinafter referred to as the MPH, so as to verify the initial guidelines and to set
out the direction for development and execution of the investment project.

4. TASK OF THE COMPETITION
The task of the 1st stage is to present an architectural concept for the MPH which will verify the programme and spatial
objectives of the investment project and will set out the direction for the design development in the 2nd stage of
the competition. The task of the 2nd stage is to develop, based on the first-stage concept, elements of the design of the
MPH which will accommodate standards for the investment project and will set out the direction for development of
a building design.

5. CRITERIA FOR EVALUATION OF ENTRIES
Compliance with the guidelines, aesthetics, functionality of the facility and its relation to the surrounding environment,
adjusting solutions to the nature and status of the project site and costs of execution and maintenance.

6. PRIZES
The 1st prize for the best entry after both stages of the competition is 70,000 Euro and an invitation to negotiations for a single-source procurement or negotiations without a public notice. The prize for an entry admitted into the 2nd stage is the remuneration of costs of 20,000 Euro. The number and value of other prizes and mentions shall be determined by the jury within the budget for prizes and mentions of 350,000 Euro.

7. THE COMPETITION JURY
Grzegorz Buczek, architekt TUP, Warsaw, Poland
Christine Dalnoky, architecte DPLG, Paris-Marseilles, France
Aurelio Galfetti, architetto SIA, Lugano, Switzerland
Ryszard Jurkowski, architect SARP, Katowice, Poland
Jong Soung Kimm, architect, Seoul, South Korea
Tomasz Merta, vice minister for Culture and National Heritage, Warsaw, Poland
Marek Mikos, architekt SARP, the Chief Architect of the Capital City of Warsaw, Warsaw, Poland
Rafael Moneo, arquitecto, Madrid-Harvard, Spain-the USA
Andrzej Rottermund, art historian, Warsaw, Poland
Eduardo Souto De Moura, arquitecto, Porto, Portugal

8. DEADLINES
Deadlines will be announced in the Competition Terms document. Competition Terms will be announced on 15th April 2009.

9. CONDITIONS FOR PARTICIPATION
A competition participant may be any person who is independent of the promoter or the competition jury, is not subject
to exclusion on the basis of the competition terms, will pay the registration fee and indicate in the identification card all
persons working on the competition entry as well as the scope of their cooperation. The registration fee is 50 Euros.

10. ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION AND OTHER INFORMATION
The competition shall be announced to the public on the websites of the Museum of Polish History www.muzhp.pl,
the International Union of Architects UIA www.uia-architects.org , the Association of Architects of Poland SARP
www.sarp.org.pl , the Association of Consultant Engineers SIDIR www.sidir.pl , Fundacja Twórców Architektury FTA www.fta.pl , Ronet Information Service www.ronet.pl , as well as in national issues of the dailies “Rzeczpospolita”
and “Polska”.
Complete set of competition materials and terms as well as current information and announcements from the promoter will be available to all interested parties at the website www.muzhp.pl/competition.

sources: www.muzhp.pl/competition & OAR

Un nou suflu de Pace pe Meleagurile Biblice – o vedere personală

mai 10th, 2009

Un nou suflu de Pace vine de pe alte meleaguri pe cel al Măslinilor din Gat Shemanim, măslinii milenari ai Mîntuitorului.

Papa, cu cele trei coroane puse una peste alta, vine în această primăvară să bine-cuvînteze pe Copiii lui Abraham.

Tony Blair, înhămat la Troică, a trecut şi el pe acilea, în aşteptarea Fratelui mai Mare de la Washington.

Obama, din spatele ferestrelor Camerei Prezidenţiale ale Casei Albe, Washington DC, îşi va expune în curînd modul de vedere pentru ajungerea la o Pace pe meleagurile Măslinilor Mîntuitorului.

Califii Golfului, au şi ei o vedere asupra acestei probleme.

În toată această atmosferă Globală, au rămas să discute numai partenerii – Arabii (Palestinienii) şi Israeliţii.

Şi totul se reduce la II puncte:
I.a. Declararea Jerusalemului Capitală a celor 2 State
I.b. Trecerea Anticului Jerusalem sub egida ONU, ca teritoriu internaţional

II. Dreptul de reîntoarcere a arabilor ce au părăsit teritoriul în 1948, azi Israel (graniţe pînă în 1967) la casele lor

Nici unul din cele 2 părţi NU POATE AJUNGE LA O ÎNŢELEGERE asupra acestor 2 puncte.

Ce mai face Omul Nou comunist?

mai 10th, 2009

Omul Nou nu e invenţia comunismului. Cu toate acestea, dintre toate tipologiile de Oameni Noi care umblă astăzi liberi prin societatea românească, de departe cel care parazitează exasperant existenţa noastră de zi cu zi este Omul Nou comunist.

În cartea sa, „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2005), Lucian Boia desfăşoară o convingătoare şi pertinentă argumentaţie pe această temă. Omul Nou e multilateral dezvoltat, dispreţuieşte proprietatea privată şi nu crede în intelectuali. Însă principala trăsătură care îl trădează oriunde şi în virtutea căreia se simte veşnic o victimă a celorlalţi (oricare ar fi ei) este impresia că statul e un fel se peştişor de aur a cărui singură datorie este să îi dea casă, să-i ofere o slujbă, să-i dea o primă de porc, haine sau miel şi să-l doteze eventual cu o butelie. Obişnuit să facă totul în colectivitate, Omul Nou comunist nu îşi poate asuma responsabilităţi. Singurele sale acţiuni individuale sunt cele legate de satisfacerea necesităţilor fiziologice (şi aici simte câteodată nevoia de a fi privit). Obişnuit cu fantezista idee că toţi suntem egali, Omul Nou comunist are şi câteva sloganuri care îi definesc evoluţia în postcomunism: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”. Îi întâlneşti iarna prin crâşme infecte înjurând guverne, vara în faţa porţilor sau la mari întruniri electorale unde se dă (aceasta este sintagma care-i place: „se dă”) un mic şi o bere.

Vă imaginaţi cu ce zdruncinare interioară (uneori şi exterioară) a întâmpinat Omul Nou postcomunismul. Abia creat în laboratoarele comuniste, el intra complet inadaptat într-o lume pe care n-o putea înţelege. Ierarhiile cu care fusese obişnuit riscau şi ele să fie rediscutate. Omul Nou, însă, a găsit şi soluţia: negarea absolută, negarea a tot ceea ce nu făcea parte din adn-ul ideologic din care fusese zămislit. Şi astfel, s-au născut câteva clişee discursive al căror unic scop este să confere Omului Nou confortul interior de care are nevoie. De pildă, cei bogaţi sunt obligatoriu hoţi. În subtext, ideea se traduce în felul următor: „nu eu însumi sunt vinovat pentru că nu trăiesc mai bine, de vină este onestitatea care mă defineşte, eu nu fur şi tocmai de aceea nu sunt bogat”. Sau, elitele (medici, ingineri, profesori, magistraţi etc.) sunt inutile şi corupte, ele trăiesc din sudoare clasei muncitoare. Dispreţul pentru intelectuali este aici plenar. După ce zeci de ani a depăşit planuri cincinale, Omul Nou nu înţelege de multe ori „la ce e buna cartea”. Utilitatea unui individ se traduce pentru el în numărul de şuruburi pe care le poate produce într-un interval de timp dat.

O imensă nostalgie îl animă pe Omul Nou: nostalgia cozilor la pâine, nostalgia secretarului de partid care îţi putea repartiza oricând o garsonieră, nostalgia furatului de la locul de muncă, nostalgia zilelor de 1 mai şi 23 august… O, tempora! Unidimensional şi daltonist, el caută şi astăzi o coadă la care să se aşeze, vreun şef de stat căruia să-i strecoare în podul palmei o anonimă şi (tristă realitate!) uneori reuşeşte. Înghesuit în blocuri insalubre, obişnuit să-şi asculte vecinii cu paharul lipit de ziduri sau cu alte mijloace mai sofisticate, Omul Nou este invaziv. El nu cunoaşte noţiunea de „intimitate”, te agresează cu măruntele lui invidii, cu măruntele lui comploturi, cu măruntele lui convingeri. Îşi bârfeşte nevasta în crâşmă şi îşi caută vechii prieteni ajunşi în posturi-cheie pentru a asigura odraslelor – altfel competente, nu încape vorbă! – un viitor luminos.

Dacă discuţi despre ţară, Omul Nou ştie întotdeauna ce e în neregulă (cum ar putea să nu ştie?!). În primul rând, toţi tinerii din ziua de azi sunt „neieducaţi” (şi în timp ce îţi spune asta scuipă coji de seminţe), politicienii sunt cu toţii hoţi (cu excepţia zilei în care i-au bătut la poartă şi l-au târât la vot contra câtorva lei noi), „ruşii vrea să ne ia Moldova” şi – evident – „ungurii vrea sa ne ia Ardealul” .

Recunoaşteţi tipologia? Omul Nou nu poate să dispară prin decret şi nici nu e interesat de ce s-a întâmplat în 1989. El trece senin peste toate, votează atunci când i se cere şi ar fi în stare să colecţioneze şi capace de bere daca cineva i le-ar da gratis. Cum îl puteţi recunoaşte? Eu unul le recunosc privirea opacă, mai mereu plecată în pământ, îi recunosc după modul în care ţipă atunci când sunt în colectivitate şi după şoaptele umile de sclavi atunci când discuţia se poartă faţă în faţă.

Kaizen

mai 10th, 2009

Cu ceva timp in urma discutam cu un prieten care-mi marturisea cat de greu ii este sa accepte orice fel de schimbare. Cum obisnuinta devine inevitabil, o a doua natura si cum in timp, din pura comoditate de fapt, devenim sclavii propriei noastre lipse de flexibilitate.
Si nu de putine ori, din dorinta sincera de a imbunatati ceva, de a schimba ceva, incepem o activitate noua: mersul la gym de exemplu.

In prima saptamana, cu forte proaspete si plini de entuziasm; in a doua saptamana, precis intervine ceva neprevazut (dar mult mai important!), iar dupa o luna, constatam ca mai mult n-am fost decat ar fi trebuit sa mergem.

Si cu toate ca intr-adevar dorim sa mergem la gym si realizam cat de necesar ne este exercitiul, in cele din urma si activitatea asta noua devine …… inca o obligatie! Iar o obligatie cere foarte multa disciplina; si disciplina la randul ei, cere forta, putere! Forta care, de cele mai multe ori si din diverse motive … ne lipseste!

Daca ne analizam cu atentie, constatam ca nu numai orele de gym sunt sacrificate, dar la fel se intampla si cu alte bune intentii ce se pierd pe parcurs, cum ar fi: mai multa atentie acordata prietenilor, mai mult timp oferit iubitului sau iubitei, mai multa relaxare, mai mult timp acordat eului interior.

Teoretic, dorim si ne propunem sa le indeplinim pe toate. Practic insa …. dupa scurt timp si de fiecare data, alunecam in acelasi “sablon” si continuam sa facem exact ceea ce ne propusesem sa schimbam, desi, exact lipsa asta de schimbare este de cele mai multe ori sursa sentimentului de neimplinire, cauza nefericirii noastre.

In Grecia antica, Heraclitus, afirma in Panta Rhei, ca totul este fluid, intr-o permanenta miscare, iar viata curge constant intr-un torent schimbator.
Nimic mai adevarat!

Si cu toate astea, de foarte multe ori si pentru cei mai multi dintre noi, nimic nu pare mai dificil decat a schimba, a modifica ceva in obisnuinta, robotizarea noastra cea de toate zilele, cand orice incercare de schimbare devine comparabila cu a inota intr-un rau furios de munte, impotriva curentului.

Iar de cele mai multe ori, dorim sa schimbam mult prea mult intr-un interval mult prea scurt de timp, fara a realiza cat de greu este! Avem chiar convingerea ca asta-i calea normala: “if it doesn’t hurt, it doesn’t help!”

Schimbarea nu e imposibila! Din contra!
Spre propriul nostru bine, trebuie neaparat facuta! Dar cu pasi mici, multi si siguri: KAIZEN !

In japoneza, Kaizen inseamna “schimbare spre bine”, sau, “imbunatatire constanta”. Kaizen suna ca un exercitiu practicat de calugari intr-un templu ZEN, dar, spre surprinderea tuturor, metoda isi are radacinile in mediul afacerilor, in lumea businessului, unde notiunea a fost implementata in vederea imbunatatirii calitatii si a eficientei.

Ca un exercitiu, fiecarui angajat al unei Companii, indiferent de pozitia ierarhica, i s-a cerut sa participe cu o idee care ar putea imbunatati activitatea, productia, etc.
Si ca urmare a colaborarii stransesi deschise, in locul masurilor radicale clasice, s-au gasit solutii simple, usoare, care au produs schimbari benefice si imediate.

Robert Maurer, profesor al unei Facultati de Medicina din America, a adoptat metoda pentru a o aplica persoanelor care doreau o schimbare majora in viata lor. A integrat cateva din tehnicile Kaizen in metodele sale de terapie si a observat ca…. Functioneaza!

Diferenta dintre Kaizen si alte metode este in primul rand faptul ca nu te cramponezi pe un rezultat rapid. De fapt, nu ar trebui sa ne “agatam” de absolut nimic. Rezultatul nu mai este foarte important; devine un “efect secundar”. Si nu vorbim aici de atingerea unui scop. Nu vorbim de succes, ci de a dobandi si a lucra cu placere in tot ceea ce ne-am pus in gand sa realizam.
Maurer o citeaza pe Maica Thereza, care spunea: “nu conteaza cat de mult facem, ci cata dragoste punem in ceea ce facem. Si nu conteaza cat de mult oferim ci cu cata dragoste oferim”.

Cu alte cuvinte, n-ar trebui sa ne cramponam de cat de multe trebuie sa realizam ci de dragostea, responsabilitatea pe care trebuie sa le punem in tot ceea ce intreprindem pentru a ne atinge scopul. Daca drumul parcurs nu ne face placere, destinatia devine lipsita de sens.

Exact cum spunea si scriitorul Norman Lear: “succesul sta in abilitatea de a aduna minutele importante”.
Pentru indeplinirea unui scop, consumam din timpul nostru un milion de minute, doar pentru a savura, a trai din plin momentul succesului! Clipa! Ca mai apoi, sa ne bucuram intens inca alte o mie de minute, ori de cate ori ne reamintim si retraim senzatia invingatorului.

Dar daca, in timpul celor un milion de minute care ne-au fost necesare pentru atingerea telului propus am fost total nefericiti si stressati, descoperim cu amaraciune ca cele o mie de minute de triumf …. nu prea mai au aceeasi semnificatie!

Viata asta a noastra, are valoare atata timp cat e plina de bucurii marunte: placerea de a te uita in ochii iubitului, placerea de a te bucura de o floare, de a ajuta un prieten, de a privi o cascada, un munte, un asfintit, placerea de a face o fapta buna, etc.
Fericirea este alcatuita din succese marunte; daca ne lipsim de ele, succesele mari nu vor avea niciodata, niciun sens.

Kaizen este la fel de usor aplicabil si-n iubire. Lucrurile marunte si aparent neinsemnate sunt cele care influenteaza relatia: placerea de a auzi vocea partenerului, placerea de a-i aduce prin vorbele tale putina liniste atunci cand el te suna, dorinta de a-i indeplini micile placeri, fie ele reprezentate si de un banal borcan cu zacusca de ex, etc. Dragostea de a-i fi alaturi si de a-i respecta munca, obligatiile si pasiunile, chiar daca ele nu sunt intotdeauna si ale tale; respectarea cuvantului dat, respectarea unei promisiuni, etc.

Toate lucrurile astea aparent marunte au un mare efect si o importanta deosebita in relatia de iubire dintre cei doi. Si tot ele, micile bucurii, ar trebui sa spuna mult mai multe partenerului decat vacantele exotice sau cadourile scumpe.

Iubirea dintre doi oameni evolueaza pas cu pas si sa bazeaza pe lucruri marunte. Multe si marunte; crampeie de suflet pur, oferite cu dragoste si simplitate celui de langa tine …. in mod constant!

Si cum se face ca ceva atat de banal precum Kaizen functioneaza? Simplu. Ne jucam putin cu o portiune a creierului nostru, care, din spirit de protectie, nu face altceva decat sa ne blocheze reactiile, ori de cate ori orice fel de schimbare brusca si radicala este receptionata ca o amenintare, ca o tulburare a echilibrului interior. E instinctul nostru animalic, de autoconservare, declansat automat in momentul in care schimbarea este perceputa ca o primejdie.

Kaizen, schimbarea spre bine sau imbunatatirea constanta, cu pasi multi, marunti dar siguri, nu face altceva decat sa elimine stressul si ne da posibilitatea de a ne folosi creativitatea cu inima linistita, impacata, pentru ca nu ni se poate intampla absolut nimic; niciun pericol; nu ne putem pierde de noi insine.

Si asa, strans impreuna, si minte si suflet, reusim sa mergem mai departe, pas cu pas, catre telul propus. Un pas, si un altul, si inca unul, in acelasi timp bucurandu-ne de miscare. Si cu fiecare pas ne apropiem si mai mult de ceea ce ne-am propus. Natural. Omeneste. Nimic extraordinar, nimic supranatural.

Poate, exact asta reuseste Kaizen sa faca: sa ne indrepte atentia cate noi insine; sa ne stranga din multitudinea de activitati in care ne risipisem zilnic, inutil, doar pentru a le abandona dezamagiti la un anumit moment, una cate una, rand pe rand.

A continua sa te schimbi spre bine sau a te imbunatati constant, nu este de neatins. Iar a-ti urma chemarea inimii nu este nicicand o primejdie. Kaizen exista si ne asteapta, in imediata noastra apropiere: la doar o clipire de geana, miscare sau vorba.

Trebuie doar sa-l recunoastem si impreuna sa urmam calea absolut fireasca, normala si curgatoare a schimbarii.

Magicianul cuvintelor

mai 10th, 2009

Andrei Ileni a lansat in aceasta primvara al treilea volum de poezie intitulat Portret din cuvinte (Tribuna, Sibiu, 2008).

Discipol si bun prieten al poetului Mircea Ivanescu, Andrei Ileni nu si-a dezmintit niciodata talentul unui perfectionist al cuvantului scris, al slefuirii versurilor reusind sa recreeze un imaginar diamantin, in care fiecare element are ca drept scop stralucirea, impresionarea si in ultima instanta fascinatia asemenea unei miniaturi giuvaergicale Faberge.

O poezie ermetica, pe alocuri inaccesibila unui cititor nedeprins cu traditia lui Mallarme, nu face decat sa amplifice calitatea scriiturii. Andrei Ileni a absolvit o facultate de drept si in mod paradoxal visul lui ramane acela de a contribui la destelenirea limbajului juridic, fiind constient ca literatura aparatului legislativ are multe deficiente. A avut ca tema de cercetare o carte inspirata din lucrarea sa de diploma.

S-a simtit mereu atras de activitatea jurnalistica, de poezie si de critica literara. Talentat, increzator in idealul poeziei si in nonconformismul artei intelese ca nesuburdonare la norme, la cerintele totalitariste, si nici la traseele oferite de cateva reviste si posturi de radio s-a autoexilat in targul baroc al Sibiului. Refuzul sau nu reprezinta decat un triumf al celui ce nu se pleaca si nu face concesii, de credinta netradata a poetului cetatii ce nu canta dupa placul altora.

A ocolit popularitatea si nici nu s-a zbatut sa si vada numele publicat. Se multumeste cu travaliul scrisului ca o continua penitenta, sa cizeleze versurile ca pe niste lespezi de marmora peste care noi, cititorii sa pasim cu multa placere.

Nascut in 1955 in Sibiu, fost coleg de banca si de generatie cu Emil Hurezeanu, Andrei Ileni poarta mereu cu un suspin de regret, ca nu a absolvit studiile filologice. A castigat premii de poezie, dar a si refuzat sa scrie macar un vers patriotard in perioada comunista, ingreunandu-i publicarea primei carti, care s-a produs abia tarziu dupa 1989.

Volumul ultim inventariaza amintiri personale din Sibiu, dar si recompune imaginea unui scriitor drag lui, Hemingway, excentricul iubitor de ocean, de iesirile in larg la pescuit. Hemingway devine un pretext al unui personaj masculin instabil, vazut prin dioptriile sotiilor sale. Eroul poeziei lui Ileni este corabierul batran gata sa o ia de la capat in expeditiile argonautice ce nu poate fi oprit nici de insula natala, dar nici de sotie.

Ultimele versuri sunt o iesire din excesul de incifrare caracteristic volumelor anterioare (Scutul transparent-tapiserii ; Praful dintre cuvinte) si respira o muzicalitate de poem discursiv in care abunda motive noi ca marea, tarmul, valurile. Va propun cateva versuri din ultima sa carte cu bucuria de a fi un ardent cititor al versurilor sale :

Reconstituire

Trotuarele erau puntile marinarilor in vizita
La ora refluxului in portile orasului.
O ingaduire in care se pregatea inspiratia dintr-o
Jumatate de oras. In pantecele diminetii.
s-a intamplat si a rasarit deasupra orasului
infricosator si inutil.

La sfarsit s-a inchis cetatea.
Era o masura de fidelitate fata de marinarii
Dintr-un oras fara port la inchipuire.

Propozitie pe un timbru

Se defineste o piateta de dimensiuni finite.
Neaparat fara umbra zidita.
Ca sa nu-mi persisti. Sa nu ai acces
la nicio forma de geometrica din inchipuire.

Nici umbra nu te mai acopera cu talmacirile dintr-un sertar
cu anotimpul inauntru.
Nu mai exista umbra.
Nici n-ar mai fi vorba despre dimensiunea
dintre umbre.

Calul (Autism)

mai 10th, 2009

Ca să-mi dovedesc că sunt independent, sigur de mine,
Sculptez un cal dintr-o rădăcină de nuc.
Tata curăţă curtea.
M-am ascuns în spatele casei între brusturii reci cu frunze mari, groase.
Burcuş cu prietenii lui se hârjonesc, latră.
Miroase a lături, a urină.
Mama mă priveşte nepăsătoare.
Ştiam, nu-i place că stau singur, izolat de fraţi, de prietenii de la şcoală.
S-a prefăcut că nu bagă de seamă.
Cel mai greu a fost la copite.
Erau prea mici, prea fine, iar briceagul era cam tocit.
Le-am vopsit cu cerneală roşie.
Ca atunci cu Elena în luncă, în seara când au plecat cazacii.
Dar ce, parcă ea mai ţine minte?
Vecinul Hosu trece pe uliţă; îi înjură pe şefii de la judeţ.
I-au tăiat autorizaţia la atelierul de cazane şi plite.
„Ce faci acolo măi, drace?”
„Fac un cal bade Ioane, că noi nu avem.”
„Da’ la ce-ţi trebuie, puiule?
Nu ţi-a spus taică-tău că ăştia omoară caii, să facă loc la tractoare?”
Coada nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit; era prea scurtă.
Aş fi vrut să fie o coadă lungă, stufoasă.
Smărăndiţa s-a apropiat tiptil, mi-a pus mâna pe spate.
Ce ştie ea ce este un cal?
Ea cu păpuşile, cu pisicile, cu oglinda.
A plecat fără să spună ceva; mi-a părut bine că am rămas singur.
„Mamă, bădia ciopleşte un cal.
Arată ca unul adevărat, dar are copitele roşii.
Nu vorbeşte cu mine; ciopleşte şi tace.”
Seara la culcare mi-am luat calul lângă mine în pat.
„Vedeţi să nu vă zgâriaţi cu drăcovenia aia la noapte.
Şi înveliţi-vă bine.”
„Doar noaptea asta, mamă. De mâine o să-l ţin legat la iezle în grajd.!

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.

“Funiile dragostei’ – o poveste de iubire cu valoare estetica despre demnitate, sensibilitate si idealuri generoase

mai 10th, 2009

In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry” – si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara carte a ei, “Funiile dragostei”, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care impresioneaza prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire franta inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresioneaza prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. “Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti – “De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui ? Nici macar un costum pentru o seara deosebita”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”

singurătate şi cafea

mai 10th, 2009

ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa…uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?

Alt poem de iarna

mai 10th, 2009

Se dedica printului David

Ninge,
copiii-frati isi inclina cu greu pasii,
cred ca neaua munti de zahar sunt.

Cade cel mic printre troiene,
cel mai mare il ridica:
- Asa-i iarna, mai, copile!

Si cei trei frati alearga mai departe,
razand prin ninsori,
mana in mana.

Amari ca fierea și viguroși ca buruienile sunt amanții patriei

mai 10th, 2009

Pe vremuri îi numeam „amanţi ai Patriei” pe cei care mediau, cumva într-o postura de gigolo, între haita de ipocriţi lipsiţi de talent care se instalaseră în primele rânduri ale partidul comunist şi restul lumii, adică poporul predestinat, în viziunea respectivei haite, programului de „construire a omului nou”.

Sunt cunoscute exemplele groteşti ale unui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor, dar puţini ştiu cât de mulţi oameni care ar fi trebuit să aparţină culturii au devenit activişti comunişti şi au reuşit, prin denaturarea artei, istoriei, ştiinţelor sociale, comunicării publice, să creeze un mediu închis, sufocant, care a condus în multe cazuri la o adevărată „spălare a creierelor”.

Faimosul festival „Cântarea României”, pe lângă căteva talente autentice pe care le-a racolat şi care s-ar fi afirmat în orice împrejurare, a adus la suprafaţă, prin modul programatic de „făcut dragoste cu patria” întregi cohorte de amanţi epigonici, cu un chef nebun de a-şi da poalele căt mai sus peste cap, în speranţa că din prostituţia asta se poate face o meserie bănoasă. Şi, ca în multe alte scheme piramidale, câţiva au şi reuşit.

Nu doar că după schimbarea de regim nu a dispărut nici măcar unul, şi niciunul n-a ieşit pe scena pe care cu puţin timp în urmă lingea, ca să-şi ceară scuze şi să se lepede de ditirambele ipocrite ale trecutului, dar toţi sunt astăzi bine-mersi, aranjaţi cameleonic în funcţii publice sau private şi continuă să sugă voiniceşte la ugerul patriei, una vânzănd cetăţenilor şi societăţii lor civile şi alta cumpărând pentru consumul propriu. Sunt nepieritori ca buruienile amanţii patriei!

Încercările timide („timid” este un adjectiv care trebuie înţeles „în contextul audienţei limitate”) pe care le facem in revista ACUM de a reexamina critic patriotismul într-o lume globalizată şi globalizantă se lovesc adesea de reacţii dure din partea unor cititori. Nu este de mirare că, după ce amanţii patriei le-au cântat ani şi ani de zile în urechi că românii sunt cel mai viteaz şi mai ospitalier popor, că trăiesc în cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume, că sunt cei mai inteligenţi şi (nota bene) ştiu cel mai bine să se distreze, venind acum nişte autori oneşti să le spună că lucrurile nu stau tocmai aşa, nu fac decăt să trezească suspiciune, acuzaţii de trădare şi chiar ură.

Să se fi reuşit, pe ultima sută de metri, crearea aşa-zisului Om Nou, prin insuflarea balivernelor citate mai sus în conştiinţa identitară a milioane de oameni sau totuşi această relicvă a tipurilor de conştiinţă civică se manifestă ca o excepţie?

Vă invităm la o dezbatere “cu cărţile pe masă” în care să încercăm să definim, în cuvinte proprii, raporturile noastre cu Romănia şi semnificaţia lor.

Familia Regala pune piatra de temelie a noii Catedrale Episcopale

mai 8th, 2009

Duminica, 10 mai, de Ziua Regalitatii, Altetele Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei se vor afla la Curtea de Arges pentru a pune piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale, inaltata de Episcopia Argesului si Muscelului la initiativa si cu sprijinul Casei Regale a Romaniei.

Intre orele 10.30 – 11.30, Familia Regala va participa la Sfanta Liturghie oficiata de Prea Sfintitul Calinic, Episcopul Argesului si Muscelului.

Incepand cu ora 11.30, va avea loc Slujba de sfintire a locului viitoarei Catedrale Episcopale si Regale cu hramul Sf. Filofteia si Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, care se va construi pe un teren aflat în proprietatea Episcopiei Argeşului şi Muscelului, parte a manastirii. Altetele Lor Regale si PS Calinic vor pune piatra de temelie a edificiului.

La ora 12.00, in Palatul Episcopal, PS Calinic si Principesa Mostenitoare Margareta vor semna Protocolul dintre Episcopia Argesului si Muscelului si Casa Regala a Romaniei referitor la inaltarea Catedralei.
Apoi, la invitatia Prea Sfintitului Calinic, Altetele Lor Regale vor lua parte la un pranz privat la Palatul Episcopal.

Prin initierea acestei constructii, Familia Regala a Romaniei reinnoada traditia suveranilor romani, ctitorii de lacasuri de cult. Proiectul reprezinta, de asemenea, o manifestare a legaturii istorice indisolubile dintre regalitate si Biserica Ortodoxa Romana.

Evenimentele mentionate ale vizitei sunt publice, accesul presei fiind liber. Va asiguram de intregul nostru sprijin in stabilirea declaratiilor sau a interviurilor.
Contact:

Cristina Parii, Asistenta Principelui Radu, tel 0756 087 702, cristina.parii@palatulelisabeta.ro

Ada Lungu, Coordonator PR al Casei Regale, tel 0724 222 750, birou.presa@palatulelisabeta.ro

Avantajele si dezavantajele introducerii impozitului forfetar

mai 6th, 2009

Asa-numitul impozit forfetar e, de fapt, un impozit minim. S-a spus adeseori ca este un sistem practicat si in alte state ale lumii, printre care Franta, Spania si Polonia. Temerea principala in randul oamenilor de afaceri este ca s-a introdus un nou bir care face rau mai ales micilor intreprinderi. In realitate, argumentele sunt mult mai nuantate si necesita cateva lamuriri, cu plusurile si minusurile aferente.

De ce a fost introdus mecanismul impozitului minim?

In primul rand, asa-numitul impozit forfetar nu este un impozit nou. El reprezinta, de fapt, o limita sau un prag minim de plata a impozitului, ceea ce inseamna ca firmele vor plati ca si pana acum impozitul de 3 la suta din venituri (microintreprinderile) sau de 16 la suta din profit (celalte firme), dar nimeni nu va plati mai putin de 500 de euro (plafonul minim). Daca o firma are de platit un impozit anual de 1000 de euro, ea va plati mai intai plafonul minim de 500 de euro si apoi diferenta pina la 1000 de euro. Prin urmare, plafonul de 500 de euro stabilit de impozitul forfetar nu se adauga la plata impozitului. Marele sau dezavantaj este ca sunt nevoite sa plateasca acest impozit chiar si firmele care obtin pierderi. Este cazul, de pilda, al firmelor de brokeraj care in marea lor majoritate au inchis anul 2008 pe rosu.

In al doilea rand, introducerea impozitului minim nu afecteaza start-up-urile. Adica, cei care devin activi in cursul anului 2009 nu intra sunt incidenta impozitului minim. Nu sunt afectate nici firmele care isi suspenda legal activitatea in acest an.

In al treilea rand, impozitul minim a fost introdus din argumente de echitate fata de platitorii de impozite. Angajatii platesc in general impozite de 33 la suta din salarii, adica 16 la suta impozit pe venit si 17 la suta contributii sociale. In acelasi timp, exista patroni care nu platesc nimic pentru ca au firme pe care le declara fara profit si in care transfera diferite cheltuieli personale (casa, intretinere, masina, telefon etc.). Introducerea impozitului minim va face ca orice firma sa plateasca un minimum de 500 de euro pe an, adica in jur de 180 de lei noi pe luna. Ea este egala cu suma pe care o plateste un agajat cu salariul minim pe economie la contributii sociale. Vor exista, deisgur, firme care nu au de fapt activitate si care vor fi radiate sau isi vor suspenda activitatea. Aceste firme vor disparea.

In al patrulea rand, statul se asigura de plata unei parti din impozitele pe care firma trebuie sa le plateasca oricum. Partea buna este ca vor disparea firmele-paravan sau firmele fara nici un fel de activitate. Sistemul fiscal va deveni mai corect fata de oamenii care isi platesc in mod cinstit impozitele. Reversul medaliei este ca firmele mici, de pilda cele familiale, care supraviestuiesc la actualele conditii de contractie a cererii si care au profituri mici lunare, vor gasi greu resursele necesare pentru a-si continua activitatea. Riscul major este ca acestea sa-si continue activitatea la negru, eludand complet platile darilor catre stat, inclusiv pe cele legate de contributiile sociale si impozitul pe venituri ale angajatilor.

Mai concret, este vorba de aproape 79.000 de societăţi care au înregistrat pierdere trei ani consecutiv la nivelul anului 2007 . Din acestea, aproape jumatate (adica 44%) au cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an şi au înregistrat o pierdere netă cumulată de 1,38 miliarde de lei. De asemenea, aproape 23.500 de companii au înregistrat pierderi cinci ani consecutiv la nivelul aceluiasi an, din care cam tot 44% aveau o cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an.

In al cincilea rand, ramane discutabila grila de impozitare minima a firmelor. Conform acesteia, societatile care inregistreaza o cifra de afaceri de pana la 12.000 de euro, platesc de la 1 mai 2009 un impozit anual de minimum 500 de euro. Intre 12.000 si 50.000 de euro, impozitul minim este de1.000 de euro. Intre 50.000 si 100.000 de euro se vor achita minimum 1.500 de euro. Intre 100.000 si un milion de euro se vor plati 2.000 de euro. Cei care inregistreaza cifre de afaceri intre 1 milion si 5 milioane de euro vor plati minimum 2.500 de euro. Firmele cu afaceri intre 5 milioane si 30 de milioane de euro vor achita 5.000 de euro anual. Iar peste 30 de milioane de euro se achita statului suma de 10.000 de euro.

O astfel de grila risca sa inghesuie firmele cu cifre de afaceri considerabile in partea superioara a benzilor dinaintea clasei lor, restul contractelor derulandu-se la negru. Este vorba in special de acele firme care au cifre de afaceri foarte mari, dar cu rate ale profitului mici. De pilda, este cazul comertului cu amanuntul, unde profiturile se obtin din rulaje mari, care risca sa fie expuse unui impozit mai mare decat cel echivalent cotei unice de 16%. Or avem un sanatos principiu al fiscalitatii unice care duce la plata impozitului pe profit si nu pe cifra de afaceri.

Sa dam cateva exemple concrete:

In cazul unei firme cu vanzari de 1 milion euro, daca are o rata a profitului sub 1,56% din cifra de afaceri ea va plati impozitul minim care este mai mare decat in cazul aplicarii cotei unice de 16%.
Impozitul minim in cazul unei firme cu cifra de afaceri de 100.001 euro echivaleaza unei rate a profitului de peste 12%, echivalent aplicarii cotei unice de 16%. Sub aceasta rata a profitului, firma plateste un impozit minim mai mare.

Problema majora apare in cazul microintreprinderilor cu incasari intre 12.000 si 33.400 euro anual, care vor fi nevoite sa plateasca un impozit minim de 1000 euro, mai mare decat impozitul obtinut prin respectarea principiului cotei de impunere preferentiala de 3% (intre 360 euro in cazul unei CA de 12.00 euro si 1002 euro in cazul celei cu incasari de 33.400 euro).

In cazul unei microintreprinderi cu cifra de afaceri de 10.000 euro, plata impozitului minim o obliga la o rata a profitului de minimum 166% pentru a nu fi viciat principiul cotei preferentiale de 3%.

In al saselea rand, in primele trei luni ale anului 2009 veniturile bugetului general consolidat au scazut cu 6,2% fata de primul trimestru al anului 2008, iar cheltuielile au crescut cu 14,2%. Acestea au dus la un deficit de 1,56% din PIB in primul trimestru. Cifrele nu sunt deloc incurajatoare. Se stie ca facturile grele se deconteaza cu precadere in ultimul trimestru al fiecarui an. Acordul cu FMI prevede o reducere a deficitului bugetar pana la 4,6% din PIB in anul curent, respectiv adoptarea unor masuri menite sa genereze venituri bugetare suplimentare de 0,25% din PIB. Impactul bugetar al introducerii impozitului minim prin ordonanta de urgenta este estimat de catre Ministerul Finantelor la un nivel de circa 1,3 miliarde de lei.

In al saptelea rand, Ministerul de Finante ia simultan masuri privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale. S-a inceput cu anularea sau reducerea, dupa caz, a unui numar de 179 de taxe si tarife nefiscale (din care 99 sunt taxe/tarife de autorizare în diverse domenii). Acestea reprezintă 36,61% din totalul de 489 de taxe si tarife existente în prezent. Propunerile vizeaza anularea a 36 taxe/tarife din Registrul taxelor şi tarifelor nefiscale, reducerea a 143 taxe/tarife si comasarea a 264 taxe/tarife in 121 taxe/tarife. Activitatea grupului de lucru care are sarcina elaborarii de proiecte de acte normative pentru reducerea sau comasarea unor taxe/tarife, împreună cu ministerele de resort şi instituţiile publice implicate, au ca data limita de15 iulie 2009 pentru adoptarea acestor modificari legislative .

Andreea Vass este Consilier Personal al Primului Ministru

Antisioniștii vor să candideze în alegerile europene în Franța

mai 6th, 2009
Dieudonné - un antisemit + Soral - un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionismDieudonné – un antisemit + Soral – un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionism

Autoritățile franceze examinează posibilitatea interzicerii candidaturii unei liste antisioniste în scrutinul europarlamentar din 7 iunie.

Lista ar urma să fie condusă de comicul Dieudonné, cunoscut pentru vederile sale antisemite.

Secretarul general al președinției, Claude Guéant, a declarat că autoritățile examinează posibilitățile juridice de a interzice candidatura unei astfel de liste. Decizia finală ar urma să fie luată de Consiliul de Stat, cea mai înaltă instanță administrativă a țării, dar experții în drept constituțional și-au exprimat deja scepticismul cu privire la legalitatea unei astfel de interdicții.

Deocamdată lista antisionistă nu a fost depusă, deci nu poate fi contestată, dar amicii politici ai lui Dieudonné au reacționat deja, spunând că intervenția domnului Guéant constituie mai degrabă o publicitate făcută listei.

“Statul se supune lobby-ului antisionist,” a declarat Alain Soral, fost membru al Partidului Comunist și fost membru al comitetului central al Frontului Național (FN), formațiune cunsocută pentru antisemitismul propagat în mod deschis.

“NU suntem nemulțumiți că se vorbește de noi,” a declarat domnul Soral cotidianului Le Monde.

Dieudonné M’bala M’bala, pe numele său întreg, este fiul unui tată francez și al unei mame cameruneze și a evoluat politic de la un activist anti-rasist la un antisemitism militant, asociindu-se FN condus de Jean Marie Le Pen. El urmează să fie judecat în urma invitării pe scenă a istoricului Robert Faurisson, condamnat de mai multe ori pentru negarea Holocaustului.

Pe lista antisionistă Dieudonné ar urma să ocupe primul loc, urmat pe poziția trei de Yahia Gouasmi Lider al Partidului Antisionist, Alain Soral figurând pe poziția a cincea, după Ginette Skandrani, fostă militantă a Verzilor, exclusă pe motivul colaborării la publicații negaționiste. A fost invitat să candideze și Thierry Meyssan, autorul cărții “Înspăimântătoarea impostură” (în care acuză autoritățile americane de organizarea atacurilor de la 11 septembrie 2001), dar acesta are domiciliul în Liban și c atare este ineligibil.

Este justificată o interzicere a candidaturii listei antisioniste în alegerile europarlamentare? Vă invităm să vă exprimați opinia în ecouri.

Omagiu Memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran la Geneva, Vineri 8 şi Duminică 10 mai 2009

mai 6th, 2009

In cadrul manifestărilor prevăzute cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea Sinagogii din Geneva un Omagiu excepţional va fi consacrat memoriei Marelui Rabin Alexandru SAFRAN care a păstorit comunitatea evreiască din localitate peste o jumătate de secol ( 1948-1998).
Vineri 8 mai 2009 va fi inaugurată «SALA DE FESTIVITĂŢI MARE RABIN ALEXANDRE SAFRAN», la Sinagoga principală Beit Iacov. După punerea Mezuzei şi masa festivă de Şabat, profesorul Carol Iancu, de la Universitatea din Montpellier şi Director al Şcolii de Înalte Studii Evreieşti din Franţa, va ţine conferinţa «Alexandru Safran. O viaţă de luptă, o rază de lumină», care este şi titlul recentei sale cărţi apărută în traducere română la Editura Hasefer din Bucureşti, în 2008.
Duminică seara 10 mai 2009, tot la Sinagoga Beit Iacov va conferenţia Dr. Aurel VAINER, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, membru în Parlamentul român. El va prezenta rolul jucat de Alexandru SAFRAN, fost Şef Rabin al României (1940-1947), în salvarea unei jumătăţi a iudaismului român în perioada Şoahului, subliniind ataşamentul său pentru ţara sa natală, unde i s-au acordat în 1997, după 50 de exil, cele mai mari onoruri: cetăţean de onoare al oraşului său natal Bacău, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi, membru de onoare al Academiei Române.
La aceste festivităţi vor participa numeroase personalităţi religioase, politice, universitare şi culturale, printre care: reprezentanţii municipalităţii din Geneva, Ron Aufseesser, preşedintele comunităţii israelite din Geneva, Itzhac Dayan, Mare Rabin al Genevei, Gilles Bernheim, Mare Rabin al Franţei, Martine Brunschwig Graf, membră eminentă a Parlamentului elveţian, fost ministru al Culturii, Ruth Dreifuss, fostă preşedintă a Confederaţiei elveţiene, Marinela Ciobanu, ambasadoarea României la ONU, D. Leshno-Yaar, ambasadorul Statului Israel la ONU, ambasadorul elveţian François Nordmann, Joel Hertzog, fiul fostului preşedinte al Statului Israel, şi fratele ministrului israelian pentru legături cu Diaspora evreiască, Majestatea Sa Regele Mihai et Majestatea Sa Regina Anne de Roumanie, Pierre Spierer, vice-rector al Universităţii din Geneva, Armand Azoulai, vice-preşedinte european al organizaţiei Bnai Brith, Michel Halpérin, fost preşedinte al Marelui Consiliu al Cantonului Genevei, decan al Ordinului avocaţilor, fiul şi fiica lui Alexandru Safran, profesorul Avinoam Safran de la Facultatea de Medicină din Geneva şi profesoara Esther Starobinski-Safran, de la Facultatea de Filozofie din Geneva, judecătorul Joseph Starobinski, Dr. Edith Safran, Danièle Iancu, istorică, directoare de cercetări la Centru Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa etc.

Baniciu & Kappl – in concert la Timisoara pe 9 mai 2009 de ziua Europei

mai 6th, 2009

Mircea Baniciu si Josef Kappl (ex-Phoenix) vor concerta la Timisoara cu ocazia zilei Europei, pe 9 mai 2009.

Doi prieteni buni, două dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii româneşti, doi protagonişti ai celei mai de seamă legende a rockului românesc, contribuie la renaşterea unui spirit născut în anii 70, nu din „cenuşă“, ci din energia creată de flacăra nestinsă din sufletele lor. Cei doi muzicieni au găsit un drum propriu, prielnic pentru perpetuarea acelui preţios spirit, aflat deseori în pericolul pierzaniei, numărându-se printre iniţiatorii acestuia.

Baniciu & Kappl reprezintă proiectul a doi muzicieni de mare clasă, care au lăsat, prin modul lor creativ şi interpretativ, urme adânci în memoria acelora pentru care legenda vie a rockului românesc, a însemnat şi înseamnă şi astăzi foarte mult.

O primă colaborare în acest sens a avut loc anul trecut, pe 3 decembrie, în cadrul concertului „Baniciu şi prietenii“, de la Sala Palatului din Bucureşti, unde cei doi au lansat o piesă nouă, intitulată „Pe Argeş în jos“ (compoziţie Josef (Ioji) Kappl, pe un text folcloric cules şi prelucrat de Vasile Alecsandri), piesă titulară a marelui proiect-operă rock „Meşterul Manole“. Reluarea acestui proiect a fost iniţiată de Josef (Ioji) Kappl şi Victor Cârcu, în colaborare cu Mircea Baniciu, Valeriu Sepi şi alţii.

Următorul concert al celor doi protagonişti va avea loc pe 9 mai în Piaţa Unirii din Timişoara, oraşul de baştină al legendei, cu ocazia „Zilei Europei“.

Cu această ocazie, Mircea Baniciu şi Josef (Ioji) Kappl vor să-şi exprime, alături de colegii lor de trupă – Vladi Cnejevici (clape, voce), Teo Boar (chitară electrică şi acustică) şi Cristi Iorga (tobe) – marea bucurie la revederea, după mulţi ani, cu publicul timişorean.

DESPRE MIRCEA BANICIU

Mircea Baniciu s-a remarcat in muzica romaneasca la inceputul anilor ’70 cand a devenit solistul vocal al legendarei trupe Phoenix. In acea perioada au fost lansate albumele ‘Cei ce ne-au dat nume’, ‘Mesterul Manole’, ‘Mugur de fluier’ si ‘Cantafabule’ care contin hituri care au ramas de peste 30 de ani pe buzele tuturor ‘Nunta’, ‘Fata verde’, ‘Mugur de fluier’, ‘Andrii Popa’, ‘Mica tiganiada’ ,’Negru Voda’ si multe altele.

Dupa despartirea de formatie, a inceput o cariera solo, lansand 4 albume in perioada anilor ’80 – ’90: ‘Tristeti provinciale’, ‘Ploaia’, ‘Secunda 1′ si ‘Secunda 2′. Multe dintre cantecele sale au devenit imediat hituri – ‘Vara la tara’, ‘Tristeti provinciale’, ‘Esarfa in dar’, ‘Intelegere’, ‘Pisica neagra’, ‘Canadiana’. In 1992 a fondat trupa Pasarea Colibri alaturi de Mircea Vintila, Florian Pittis si Vlady Cnejevici, cu care a cantat timp de 10 ani si a scos 5 albume: ‘In cautarea cuibului pierdut’, ‘Ciripituri’, ‘Cantece de bivuac’, ‘Inca 2000 de ani’ si ’10 ani’ (CD/DVD).

A revenit in Phoenix in 2002 cu ocazia concertului aniversar ’40 ani’, si a continuat alaturi de Phoenix timp de 5 ani, perioada in care au fost lansate CD-ul si DVD-ul ‘Baba Novak’. Dupa Stufstock 2007 Mircea Baniciu a parasit din nou grupul Phoenix. In acest moment se ocupa de cariera sa solo, iar in aceste zile finalizeaza un nou album de studio (primul in varianta solo de dupa ’90!), care va fi lansat pe piata la inceputul anului viitor.

www.mirceabaniciu.ro

O veche tradiţie comunistă: românofobia instituţionalizată

mai 6th, 2009
Vladimir Voronin a promovat constant românofobiaVladimir Voronin a promovat constant românofobia

Acum câţiva ani, Victor Stepaniuc, unul dintre liderii PCRM, se revolta, fără pic de jenă pentru fraza cu iz nazist pe care a emis-o: ”În ţara asta (P.Moldova – n.n.) sunt prea mulţi români!” În acelaşi interviu, publicat concomitent în ziarele Timpul şi Comunistul, V.Stepaniuk insista pe expresia “neutralizare juridică”, referindu-se la “minoritatea românească” din RM, expresie prezentă în unul dintre documentele cele mai contestate, elaboarate de guvernarea comunistă – Concepţia Politicii Naţionale (2003). Fiţi atenţi, pentru că a aşa a început şi Hitler, mi-a zis un coleg din străinătate, cu care discutasem despre starea de lucruri de la noi. Se vede că fraza spusă atunci de unul dintre ideologii principali ai PCRM nu era întâmplătoare, ci una programatică, fundamentală, caracteristică pentru ideologia de stat a RM – numită de promotorii acestei teorii şi “moldo-statalism”. Evenimentele postelectorale din acest an de la Chişinău demontrează că nimic nu este întâmplător în politica de la noi, iar românofobia iese mereu la suprafaţă, de câte ori discursul moldovenist (alias moldo-statalist) este folosit – în lipsă de argumente – într-o polemică, şi, ceea ce e şi mai trist, violenţa verbală nu pierde prilejul, când acesta se iveşte, de a se transforma în violenţă fizică.
Mulţi comentatori de la noi şi de peste hotare şi-au spus părerile privind natura persecuţiilor prin care trece în aceste zile societatea (şi mai ales comunitatea românească) din RM. Ura liderilor PCRM faţă de contestatarii lor (care sunt, în mod evident, de diferite etnii şi purtători nativi ai diferitelor limbi, nu doar români) ia formele unui extremism naţionalist dezgustător.
Hate speech – atitudinea adoptată de Preşedintele Voronin.

Discursul lui Vladimir Voronin este atât de vehement, încât nu mai poate fi credibil. Ura cu care miniştrii săi îi ameninţă pe părinţi că în copiii lor se va trage, dacă aceştia vor fi prinşi în stradă, protestând, ură a discursului, coroborată cu excesul de zel al Poliţiei în lupta cu “complotiştii minori contra statului moldovenesc” ar putea fi un bun subiect de comedie, dacă ea nu ar viza vieţile şi sănătatea generaţiei tinere a acestei ţări. Sub pretextul că se îngrijesc de securitatea cetăţenilor, comuniştii terorizează însuşi viitorul RM.

Şi toate acestea pentru că, fiind educat la şcoala stalinistă, Preşedintele nostru nu poate înţelege că între noţiunea de “român” şi cea de “moldovean” nu poate exista antagonism, iar relaţiile dintre etnii şi naţiuni, în mod normal, nu se construiesc pe ură. Cu atât mai puţin productiv este acest tip de discurs (”hate speech”) în consolidarea realţiilor internaţionale. Este inaccesibilă, pentru un stalinist, ideea că unionismul este o stare firească, în condiţiile în care tendinţa, în lumea modernă, este fluidizarea frontierelor, schimbul cultural şi economic intens şi cât mai liberalizat şi depăşirea situaţiei de inchistare naţională, economică şi culturală, cu care ne-a obişnuit închisoarea sovietică. Da, s-ar putea ca unii lideri politici de la noi, obişnuiţi cu trândăvia şi câştigul ilicit, să fie speriaţi de schimbările care se cer pentru a asigura o bună capacitate de integrare a RM în structurile europene. Ajutorul României, în acest sens, ar fi foarte binevenit, cel puţin pentru că, având aceeaşi limbă, nu am cheltui timp şi bani pentru traduceri şi elaborarea actelor în limba română – procedura de ajustare a legislaţiei naţionale la cea europeană fiind, în fond, aceeaşi. Or, ura care a acoperit ochii liderilor noştri românofobi este atât de mare, încât ei sunt gata să dea vina pentru eşecurile politcii lor pe oricine: pe copii, pe statele vecine (de remarcat faptul că în 2005 tot dl Voronin vorbea despre un complot rusesc la adresa statului RM şi chiar arestase un presupus complotist, în persoana lui V.Pasat – ce-i drept, nu l-a bătut şi nu l-a violat, – iar peste un timp l-a extrădat “ţării complotiste”, adică Rusiei, şi s-a (re)împrietenit cu aceasta, devenind foarte blând cu cei pe care îi numise “duşmani ai statalităţii moldoveneşti”. S-a mai menţionat, cu diverse ocazii, faptul că acţiunile şi politica PCRM sunt absolut incoerente. Nici în acest caz, se pare, liderii comunişti încă nu s-au lămurit: ori a fost un complot – şi, atunci, sunt de vină liderii opoziţiei şi ţările (una sau toate împreună) vecine ale RM, ori e vorba de nişte copii, care nu pricep nimic, sunt manipulaţi şi nici n-au ce căuta la mitinguri (deşi, probabil, sunt mult mai bine instruiţi decât întreg aparatul birocratic al dlui Preşedinte, cu dl Preşedinte inclusiv)? De fapt, ascultând cântecele acestor tineri, auzindu-i scandând: “Câte doi, câte doi, comuniştii la gunoi!” – oricine îşi poate da seama că sunt aceiaşi elevi, liceeni, care în 2001-2002 au apărat democraţia în RM şi au obţinut, prin protestele lor, atenţia organizaţiilor internaţionale şi monitorizarea conducerii comuniste de către APCE. Ulterior, conducerea comunistă a interzis accesul tineretului la mitinguri (cu excepţia celor comunsite, desigur – pentru că la noi dublele standarde sunt o normă), deşi la unele dintre acele mitinguri se discutau chiar problemele lor, destinele lor, ale tinerilor, şi, conform legilor în vigoare, au şi ei dreptul la informare corectă şi la opinie.

Ei bine, acei copii au crescut şi au revenit în PMAN. Poate că, atunci când au aruncat cu pietre, unii dintre ei, şi-au amintit cum, copii fiind, erau vânaţi, şi în 2002, ca şi acum, de Poliţia comunistă? (Spun “comunistă” şi mă desolidarizez categoric de o politie care face dovada servilismului faţă de un singur partid şi a instinctelor lui criminale, apelând la tortură şi intimitări, sfidând legea şi bătându-şi joc de demnitatea cetăţeanului, de femei şi copii).
Să fie clar, dezaprob vandalismul şi nu am nici cea mai mică simpatie faţă de cei care îl practică. Doar că mă îndoiesc că aceste acte de vandalism s-ar fi produs, dacă Puterea nu ar fi provocat mulţimea la acţiuni violente prin terorismul său guvernamental – prin acţiunile îndreptate contra libertăţilor fundamentale ale omului, începând cu dreptul la identitate şi terminând cu cel la libertatea cuvântului şi a întrunirilor. Revolta populară era inevitabilă, în condiţiile în care, ani la rând, simţim că suntem minţiţi. Un exemplu este recensământul populaţiei din 2004, în timpul căruia au existat numeroase cazuri de intimidare şi de manipulare a populaţiei, pentru ca rezulatele să fie “ajustate” la ideea partidului conducător despre ceea ce s-ar numi “componenţa etnică a RM”. Dacă ar fi adevărat că în 2004 eram doar 2% de etnici români în RM, cum se întâmplă că acum, în 2009, partidele pe care Voronin le acuză de “unionism românesc” au obţinut 40%, dacă nu mai mult? Alte exemple: sondajul de opinie “La sfat cu poporul” şi, mai recent, referendumul din Transnistria. Ştiu că acestea din urmă nu le-a gestionat PCRM, dar ideea e că în această regiune minciuna şi falsul sunt la ele acasă. Or, nu cred că populaţia RM se poate lăsa minţită la nesfârşit- orice răbdare are o limită. După cum nu cred că suportă prea bine piruetele prezidenţiale (azi cu Vestul, mâine cu Estul, poimâine, iarăşi cu Vestul). Se creează impresia că, în loc să găsească o metodă de a armoniza diferenţele care există în societatea noastră, PCRM profită de ele, adâncindu-le şi instigând diverse segmente sociale şi, mai ales, minorităţile unul contra altuia şi pe toate contra tuturor. După principiul Divide et impera!

Cine a instigat?

Faptul că, la un moment dat, mii de cetăţeni ai RM, chişinăueni, care, conform rezultatelor alegerilor, ar fi votat în mare parte şi cu inima deschisă cu PCRM, au ridicat piatra contra simbolurilor “statalităţii moldoveneşti” – clădirile Preşedinţiei şi a Parlamentului – este, totuşi, un semn că PCRM a devenit mult mai puţin popular decât pretinde. Indiferent dacă arborarea drapelului UE şi a tricolorului (care, după cum insistă guvernarea, ar fi românesc) a fost un act sincer sau o diversiune, important e altceva: faptul că mulţimea, zecile de mii de protestatari, au aclamat gestul şi s-au bucurat sincer de el. Nu încape îndoială că anume acest fapt – susţinerea ideii proeuropene de către tineri – i-a determinat pe conducătorii comunişti ai RM să declanşeze acea ruşinoasă “vânătoare de români” şi să se răzbune, uitând de promisiunea preelectorală de a construi o “Moldovă europeană”, şi pe drapelul UE, arborat, împreună cu tricolorul, pe cele două clădiri administrative din Chişinău.

Partidul de guvernământ, având un impunător aparat represiv, după cum ne-am convins, urmărind evenimentele tragice din Chişinău, ar fi putut şti, mai bine decât toate echipele de sociologi, neguvernamentale, cât de nepopular a devenit, între timp, PCRM. Poate că a şi ştiut? Şi atunci, avea tot interesul să falsifice alegerile. Şi poate că le-a şi falsificat, aşa cum a falsificat recensământul populaţiei din 2004? De aici şi presupunerea mea (dar nu numai a mea) că actele de vandalism din 7 aprilie a.c. au fost o diversiune. Numeroşi comentatori au semnalat mai multe acţiuni ale puterii care sugerau că aceasta făcea “manevre de război” (de la aroganţa cu care PCRM şi-a anuţat “victoria” înainte de rezultatele finale ale alegerilor şi până la aberantele acţiuni de închidere a frontierelor, ca pe timpul “războiului rece”, pentru cetăţenii români şi pentru studenţii basarabeni care îşi fac studiile în România. S-a şi anuţat, de la tribuna oficială, că se ştia de mai demult că se pregătea un “complot”. Dacă Puterea a ştiut despre “complot”, este vina ei că nu l-a putut contracara. Dar se pare că, în ciuda tuturor măsurilor din arsenalul stalinist, pe care le-a folosit puterea de la Chişinău, revolta, de care oficialităţile se pregăteau de câteva săptămâni, dacă nu luni, s-a întâmplat, totuşi? Poate că nu era vorba de un complot? Poate că a fost doar o revoltă de proporţii mai mari? Şi, poate că “instigatorii” nu trebuie căutaţi în România, ci în manualele comuniste, impuse în modul cel mai nedemocratic de către PCRM, de “Istorie integrată”? Poate chiar în fragmentele falsificate, unde violenţa şi terorismul sunt prezentate ca metode de “luptă sfântă revoluţionară”?

Or, cum au gestionat autorităţile din Chişinău actele de violenţă ale protestarilor? Atunci când ar fi trebuit să intervină, Poliţia a stat cu mâinile în sân, ca după aceea, să vâneze oamenii pe stradă, să bată cetăţeni asbolut nevinovaţi (că de!, se mai întâmplă să se facă şi nişte confuzii. “Vă expulzăm, pentru securitatea dumneavoastră personală: puteţi să păţiţi ceva, pentru că semănaţi cu cineva…”, îi explica un poliţist unei jurnaliste din România motivul pentru care aceasta era nevointă să-şi întrerupă serviciul în RM).

Dacă Poliţia noastră şi SIS nu au alte metode de luptă contra infractorilor, decât terorismul impotriva cetăţeanului care le plăteşte salariul, nu e de mirare că structurile de forţă ale RM sunt absolut impotente în faţa adevăratelor pericole pentru securitatea RM. Nu e de mirare că, în loc să facă ordine pe malul stăng al Nistrului (unde o armată străină îşi bate joc de acest stat şi de acelaşi cetăţean al lui, plătitor de taxe şi impozite), ele preferă să se luptă cu copiii, cu femeile, cu jurnaliştii şi cu Limba Română. Cu adevărat – luptă eroică, demnă de nişte moldo-statalişti! Şi, după toate aceste isprăvi nemaivăzute, nu cred că se mai aşteaptă cineva ca aceşti tineri să mai creadă ce scriu manualele de “Istorie integrată” – că “românii băteau”. Realitatea îi învaţă că bat destul de bine şi naţional-comuniştii moldoveni, adepţii teoriei staliniste conforn căreia românii… băteau mai tare decât staliniştii. Asta doar sună complicat. De fapt, e foarte simplu, pentru că bătaia, violenţa în general, ar putea avea, în acest caz, şi un efect pozitiv: ea clarifică ceea ce unii istorici au preferat să încurce, în loc să relateze cu detaşare ştiinţifică, fără patimă şi fără resentimente. Amară lecţie, dar memorabilă…

Cui prodest?

Chiar a doua zi după devastarea Parlamentului şi a Preşedinţiei, în timp ce Poliţia vâna oamenii pe stradă, Ministrul de Externe Stratan a alergat să ceară bani de la UE pentru restaurarea edificiilor devastate. O sumă frumuşică, după cum s-a putut constata, de care va benificia vreo firmă “răsărită peste noapte”, conform “tradiţiei locale”…
Şi încă ceva: nu vom şti niciodată câte fraude au comis comuniştii, pentru că – ciudat, nu-i aşa? – “complotiştii”, cei care, în mod logic, ar fi trebuit să fie interesaţi să pună mâna pe cât mai multe materiale care îi incriminează pe guvernaţii actuali, au nimicit toate actele importante – aşa sugerează declaraţiile oficialilor, cel puţin… Deci, ca să tragem o concluzie, ar fi bine să vedem CUI PRODEST? – cine beneficiază de pe urma “vandalismului”? Nu mai spun de pretextul, de care a profitat cu grăbire dl Voronin, de a blestema şi înjura România şi românii în genere – nu că ar fi avut nepărată nevoie, dl Preşedinte a demonstrat că se poate răsti la România şi fără vreun pretext anume… Acuma stau şi mă întreb: ce fel de complotişti anticomunişti proşi o fi plămădit un complot procomunist, care o să ne coste cât nu ne-am imaginat vreodată? Mai ales că nu ne mai cheamă nimeni în UE, după ce poliţia noastră a hăituit copii şi a terorizat studenţi, pentru că au arborat drapelului UE pe clădirea Preşedinţiei, şi jurnalişti, pentru faptul că îşi făceau meseria. Oare chiar aşa de lipsiţi de minte să fie “complotiştii anticomunişti”? Când mă gândesc la acest aspect, la consecinţele pe termen lung ale acestor evenimente, cred că dacă i-aş prinde, i-aş mai bate şi eu o dată…

P.S. Citeam deunăzi un interviu cu un parlamentar străin, care nu prea pricepea ce e cu această RM şi nici de ce ne revoltăm noi aşa de tare că suntem minţiţi. Domnul susţinea că PCRM nu e un partid comunist, ci unul social-democrat. Programul economic al PCRM (aşa carent cum este) pare unul, mai degrabă, liberal, nu social-democrat. Nici nu se putea altfel, comuniştii fiind de fapt cei mai mari capitalisti de prin părţile locului. Un capitalist nu e prost să-şi împartă averea săracilor aşa, doar de dragul teoriei marxiste. Deci, în această privinţă, a politicilor sociale, PCRM e un partid demagogic, populist, nu unul social-democrat, cum presupunea, eronat, parlamentarul respectiv. În ce priveşte cealaltă latură doctrinară a sa, PCRM este un partid naţionalist şi xenofob (promovând sloganul de tip hitlerist ”Moldova numai pentru moldoveni”, ”NU – steagului UE”, “închidem graniţele cu România”, acelaşi lucru faţă de Rusia ( în 2005), omorâm şi snopim în bătaie vreo câteva sute de români, pentru că, vorba lui Stepaniuk, oricum “sunt prea mulţi români”)… Aşa se explică faptul că, fiind de fapt un partid al îmbogăţiţilor peste noapte, PCRM îşi dezbracă haina liberală, când trebuie să facă propagandă electorală, şi iese pe piaţă cu lozinci populsite de genul: “salam de două ruble şi pâine de 16 copeici” sau îşi agresează propriii cetăţeni, vânând fantomatici complotişti, dezvăluindu-şi adevărata esenţă – extremismul rasist şi xenofob. Un fel de naţional-comunism moldovenesc.

http://argribincea.wordpress.com/2009/04/29/fata-rosie-de-ura-a-nationalismului-comunist-din-rmoldova/

Zilele Culturii Evreieşti la CCU Bucureşti

mai 5th, 2009

În perioada 8 – 17 mai Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti organizează Zilele Culturii Evreieşti. Evenimentul debutează vineri 8 mai, cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, susţinut de Teatrul de Cameră din Arad şi de Grupul Hetek din Seghedin (de la ora 19.00). Sâmbătă 9 mai, de la ora 16.00, vor rula două filme portret reaizate de Judit, Elek din Ungaria: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel şi Un om liber – Viaţa lui Fisch Ernő . Filmul documentar Plutaşii, tot în regia lui Judit Elek, care prezintă un celebru proces de omor ritual din Ungaria veacului XIX, va fi proiectat luni 11 mai, de la ora 19.00, iar Moştenirea lui Goldfaden: De la Iaşi la New York , un film despre teatrul idiş realizat de Radu Gabrea, va fi prezentat marţi 12 mai, de la ora 18.00. Miercuri 13 mai va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografii a artistului Paraszkay György sub genericul Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti şi un concert cu formaţia Ruach din Ungaria. Ziua de joi 14 mai, va fi dedicată Holocaustului din Ardealul de Nord. Vor avea loc expuneri şi mese rotunde cu participarea unor specialişti din Ungaria şi România şi va fi proiectat un grupaj de filme documentare realizate de Andrea Ghiţă, de la TVR Cluj. Zilele Culturii Evreieşti organizate de Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti se vor încheia duminică 17 mai, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, susţinut de Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Cetățenii Republicii Moldova pot candida la rezidențele de creație ale ICR Paris

mai 5th, 2009

Institutul Cultural Român a hotărât să deschidă și cetățenilor Republicii Moldova, pe lângă cei români, posibilitatea de a candida la rezidențele de creație ale ICR Paris în perioada iulie-decembrie 2009. Programul, realizat cu sprijinul ambasadei României în Franţa, se adresează artiştilor şi profesioniştilor români din domeniul ştiinţelor umaniste. Câştigătorii vor beneficia de cazare la Paris pe o perioadă de 1-2 luni şi o bursă lunară de 1500 de euro, pentru a crea și a stabili contacte cu specialiștii francezi din domeniul lor de activitate, dar și pentru a se putea implica în proiecte internaționale. Ei beneficiază de sprijinul experților din juriul independent al concursului și de cel al echipei ICR Paris.
Aflată la a cincea sesiune, competiția a avut până acum peste 30 de laureați din cele mai diverse domenii : muzică, film, arhitectură, literatură, management cultural, arte vizuale, teatru. ICR își afirmă prin această decizie, care constituie o premieră, sprijinul concret pentru conectarea artiștilor moldoveni la contextul cultural european. Dosarele și proiectul vor fi completate în limba franceză (pentru toate domeniile) sau engleză (exclusiv pentru muzică și arte vizuale, dacă aplicantul nu cunoaște limba franceză), iar cetățenii moldoveni vor susține și un interviu telefonic în limba română.
Candidaturile pot fi trimise până la data de 11 mai 2009 inclusiv. Solicitanții sunt rugați să specifice perioada preferată.
Detalii la: www.icr.ro/paris/programe-de-finantare-3/rezidente-de-creatie-la-icr-paris-1.html

sursa: ICR Paris

Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședință inaugurală

mai 4th, 2009
Clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilieClădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilie

La exact o lună după alegerile parlamentare din 5 aprilie, Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședința sa inaugurală în prezența a 98 din cei 101 deputați aleși, ședință care s-a încheiat după doar câteva minute.

Pe parcursul ultimelor 30 de zile, opoziția a contestat valabilitatea scrutinului, acuzând Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de președintele Vladimir Voronin, de fraude majore, iar în zilele de 7 – 8 aprilie au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție în fața sediului președinției și parlamentului din Chișinău, ciocniri soldate cu trei victime omenești, multe răniri, numeroase arestări și importante daune materiale.

Ședința a debutat cu un discurs al președintelui Curții Constituționale, Dumitru Pulbere, care a prezentat un raport despre validarea alegerilor.

Rezultatele finale, confirmate de Curtea Constituțională dar contesate de opoziție, dau PCRM 60 de mandate, Partidului Liberal (PL) și Partidului Liberal Democrat (PLDM) câte 15 mandate și Alianței Moldova Noastră (AMN) 11 mandate.

Pentru alegerea președintelui sunt necesare 61 de voturi, cu unul mai mult decât au Comuniștii. Partidele de opoziție au anunțat că nu vor participa la alegerea unui succesor lui Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate constituționale.

Dacă în termen de o lună nu se reușește alegerea noului șef al statului, se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Acum patru ani, când PCRM deținea 56 de mandate, președintele Vladimir Voronin a folosit situația dificilă creată de relațiile încordate cu Rusia, ca un fel de șantaj la adresa opoziției, care ar fi urmat să plătească prețul politic pentru repetarea alegerilor, ceea ce a dus la cedare din partea PPCD, PD și PSL.

Azi, situația este diferită. PCRM are mai puțin de câștigat decât opoziția de o întoarcere la urne, deoarece evenimentele din 7 – 8 aprilie au generat o mare îngrijorare pe plan intern și internațional, iar o repetare a scrutinului ar putea avea loc în condiții mai corecte, deci mai favorabile opoziției și cu o parte a votanților comuniștilor reticenți în a-și acorda din nou votul partidului condus de Vladimir Voronin.

Printre numele posibililor candidați la președinție au fost menționate cele ale lui Marian Lupu, președintele fostului Parlament, Vladimir Țurcan, președintele comisiei juridice și Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe. Aparent, favorit este Marian Lupu, care are o imagine mai bună în rândurile opoziției și în Occident.

Dar mai întâi trebuie constituit Parlamentul și ales președintele camerei legislative, post ce va fi câștigat probabil fără emoții de Vladimir Voronin, care este și președinte în exercițiu al Republicii Moldova.

Ședința inaugurală a fost prezidată de decanul de vârstă al deputaților, Ivan Calin de la PCRM, în vârstă de 74 de ani. Lucrările s-au desfășurat în Palatul Republicii, deoarece clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul tulburărilor din 7 – 8 aprilie.

Următoarea ședință, în care vor fi alese organele de conducere, va avea loc pe 12 mai.

Un scenariu idealist pentru o ţară fălită

mai 4th, 2009

Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie.

Să începem cu unele constatări cu privire la realităţile moldoveneşti. Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie. Şi aceasta se întâmplă în pofida faptului că în Constituţia ţării „uzurparea puterii” este calificată drept cea mai gravă crimă. Or, dacă să fim consecvenţi în estimările noastre, apoi în Republica Moldova nu există nici partidul de guvernare. În realiate, în Republica Moldova totul decide o singură persoană, ea fiind înconjurată de o ceată de lingăi, născuţi castraţi în ceea ce priveşte orice vlăstar de demnitate. Mai grav este că orice manual de politologie ne oferă un singur răspuns privind esenţa unui asemenea regim – autoritarismul.

Comportamentul acestui clan autoritar demonstrează cu prisosinţă că membrii lui în realitate nu au nevoie, ba chiar resping orice apropiere de UE. Deoarece, orice comunicare cu UE presupune că acest regim trebuie să mimeze existenţa statului de drept, a democraţiei politice, respectarea drepturilor omului, lupta cu corupţia etc.. Totodată, comportamentul acestui clan în ultima campanie electorală a demonstrat că membrii lui au ce pierde! Deoarece, „doctrina politică” a acestui regim se reduce la împărţirea printre „membrii familiei” a profitului obţinut în urma traficului de droguri (de ce justiţia moldovenească tace despre „accidentul” din 17 matrie 2008 cu cele 200 kg de heroină?), contrabandă, preluarea controlului asupra celor mai „mustoase” domenii ale businessului autohton, monopolizarea importului şi impunerea preţurilor „europene” la orice second hand importat, digerarea banilor publici etc. După opt ani de aflare la putere clanul s-a debarasat de orice complexe în ceea ce priveşte comunicarea cu restul lumii. Cândva, în 2001, unii dintre ei se mai fâsticeau să se declare „comunişti”. Or, în situaţia când Republica Moldova nu prezintă nici un interes pentru nimeni, nimenui nu-i pasă că un clan se menţine la putere prostind lumea cu momeala de „comunism”. Mai mult, membrii clanului au înţeles că principalul e să te menţii la putere. Restul nu contează. Oricum, restul lumii, inclusiv birocraţia europeană, va discuta şi va accepta „puterea reală”. Oare cineva cu adevărat se aştepta la modificarea componenţei comisiei create de Voronin în urma sugestiilor lui Topolanek şi Solana?

Un singur lucru perturbează acest tablou idilic pentru membrii clanului – alegerile. Mai ales după ce acest clan s-a prezentat destul de palid în alegerile locale din 2007. Şi este clar de ce – în asemenea alegeri, „icoana” lui Voronin nu totdeauna a putut compensa mediocritatea membrilor PCRM la nivel local. În schimb, în campania electorală din 2009 clanul a folosit toate pârghiile unui regim autoritar pentru a prosti şi intimida lumea şi a se menţine la putere.

Ce e de făcut? E târziu deja să strigăm despre fraudarea alegerilor, mai ales după ce opoziţia şi-a ridicat cele 41 de mandate. Trebuie să reieşim din ceea ce este. În fond, pentru a se reaşeza definitiv la putere, clanului îi lipseşte un singur vot, fără de care nu poate fi ales un nou preşedinte al ţării. Regulile nescrise ale politicii autohtone nu prea ne lasă loc pentru iluzii – mai multă lume este ferm convinsă că cei din opoziţie se vor îmbulzi pentru a se alege cu titlul onorific de „trădător”! Cert este, că dacă clanul PCRM va reuşi să impună vre-o marionetă în funcţia de preşedinte al ţării, după aceasta va urma un şir de răfuieli („zacistka”) cu tot ce poate fi numit opoziţie. Şi nici mandatul de deputat nu o să-i apere pe acei care vor mai îndrăzni să se declare în opoziţie faţă de clan.

Totuşi, declaraţiile celor din opoziţie, deocamdată cel puţin, sunt destul de categorice, atunci când ei promit că vor aduce situaţia la alegeri anticipate. Şi, atâta timp cât mai avem parte de iluzii, să căutăm soluţii. Pornim de la ipoteza, că numai alegerile anticipate ne oferă o şansă de a înlătura de la putere, pe cale paşnică, acest clan. Care sunt momentele slabe ale acestui scenariu, fără depăşirea cărora el este sortit eşecului? Ele sunt evidente.

În primul rând, pericolul principal îl reprezintă „rânza basarabeană”. Deoarece, scenariul optim de alegeri anticipate presupune că tot ce poate aduce succes trebuie să fie adunat şi aranjat într-o singură listă anti-comunistă. Numai în asemenea caz există şansa ca lista comună democratică, în pofida pagului electoral de 6%, să obină mai multe mandate decât PCRM cu „icoana” lui Vladimir Voronin în frunte. Ceea ce înseamnă că trebuie să fie date la o parte ambiţiile personale, laolaltă cu pretinsele doctrine. Omeneşte este lesne de înţeles, că nu toţi cei care s-au ales cu mandatul de deputat în urma scrutinului din 5 aprilie sunt încântaţi de perspectiva de aşi risca „vrabia din mână”, lansându-se în alegeri anticipate. Prin urmare, acestor persoane trebuie să li se ofere cele 41 primele locuri pe lista comună. Ideea este simplă – chiar în cazul repetării rezultatului din 5 aprilie, ei nu vor pierde nimic. Celelalte locuri pot fi distribuite printre reprezentanţii celorlate partide politice care vor fi gata să participe la această tentativă de salvare a democraţiei. Repet, dacă se conştientizează importanţa momentului şi se depăşesc ambiţiile, apoi este uşor de întocmit o listă comună, pornind de la rezultatele scrutinului din 5 aprilie.

Celălat moment slab al scenariului cu alegerile anticipate este situaţia cu mass media. Deoarece, nu are rost să mergi la alegeri anticipate dacă nu va fi distrus monopolul PCRM asupra mass media. Cert este, că clanul de la putere nu are de gând să renunţe la acest instrument eficient de manipulare a opiniei publice. Trebuie să recunoaştem, că evenimentele din 7 aprilie au fost prezentate de către media holdingul comunist într-un asemenea mod, încât însăşi Paul Joseph Goebbels le-ar fi pus nota 10! Ceea ce înseamnă, că acest media holding trebuie să fie adus în conformitate cu cadrul legal existent. Cum? Păi, cine poate opri pe cetăţenii care luptă (paşnic) pentru respectarea prevederilor Constituţiei (Art. 34) şi a Codului Audiovizualului? Fireşte că, în mod tradiţional, pot să ne încurce lenevia, frica, trufia etc.. Dar, nu şi demnitatea unui cetăţean, care se vrea liber într-o ţară democratică. Cu condiţia că reuşim să mai adunăm ceva la grămadă din această demnitate…

De, mai rămân careva momente. Cum, de exemplu, de mobilizat societatea şi de asigurat participarea activă la eventualul scrutin inclusiv a celora, care la 5 aprilie au plecat la frigărui, şi nu au participat la alegeri? Cum trebuie să arate acel mesaj, care să fie suficient de convingător în raport cu demagogia agresivă a clanului de la putere? Or, rândul acestor probleme va veni doar dacă se va ajunge la alegeri anticipate, şi dacă va fi întocmită lista comună. Consider, că atingerea acestor două scopuri va constitui un şoc demoralizator pentru clanul comunist, şi va oferi celor de pe lista comună dreptul moral de a se prezenta în faţa alegătorilor în calitate de o alternativă credibilă.

Cam atât. Încă un scenariu idealist pentru epava statlităţii moldoveneşti. Mai ştii?

Oazu Nantoi este analist politic și candidat la alegerile parlamentare pe lista Partidului Democrat, care nu a trecut pragul electoral. Articolul a apărut inițial pe pagina azi.md

Posturile alocate Romaniei in Comisia Europeana ocupate in proportie de 53%

mai 4th, 2009

Ce si cat se cuvine Romaniei? Pe langa cei 33 de europarlamentari romani care vor activa in Parlamentul European, oficialii europeni ne pun la dispozitie alte 10 posturi de functii de conducere de nivel superior in Comisia Europeana: un director general adjunct si noua directori (consilieri principali). Alti 42 de romani vor putea ocupa functii de conducere de nivel mediu. Inca 326 de functionari si agenti temporari romani mai pot ocupa locurile ramase disponibile dinc ele alocate Romaniei pana in 2011.

Odata cu extinderea UE, Comisia si-a fixat obiective ambitioase de recrutare a functionarilor si agentilor temporari pentru a se asigura cat mai repede posibil echilibrul geografic dupa aderare. Aceste obiective se bazeaza pe ponderea relativa a fiecarui stat membru, calculata tinand seama de trei criterii: populatia, ponderea voturilor in Consiliu si numarul de locuri in Parlament.

· Articolul 27 din Statutul functionarilor Comunitatilor Europene prevede ca „recrutarea trebuie sa vizeze asigurarea angajarii functionarilor cu cel mai inalt nivel de competenta, de eficienta si de integritate, recrutati pe o baza geografica cat mai larga dintre resortisantii statelor membre ale Comunitatilor Europene. Niciun post nu poate fi rezervat resortisantilor unui anumit stat membru.”

· Pentru a facilita recrutarea celor din noile state membre, cat mai repede cu putinta dupa aderare si pentru a constitui astfel baza geografica larga ceruta de statut, Consiliul a adoptat un regulament[1] care autorizeaza institutiile sa ocupe posturile vacante prin numirea unor resortisanti bulgari si romani, in limita posturilor prevazute in acest scop si tinand seama de deliberarile bugetare. Acest regulament face derogare de la a doua teza din articolul 27 din statut. Astfel, este asigurat temeiul juridic pentru recrutarea resortisantilor romani si bulgari pana la 31 decembrie 2011, in conditii privilegiate. De pilda nu mai este necesara publicarea interna, in prealabil, a posturilor.

Cifra indicativa pentru romani: 698 de recrutari in perioada 2007-2011

La 1 februarie 2009, cei 372 de functionari si agenti temporari de cetatenie romana, recrutati sau angajati de Comisie si in activitate la acea data[2]. Cu trei inainte de perioada tranzitorie, 53,3% din cifra indicativa de referinta pentru nationalitatea noastra reprezinta un rezultat rezonabil.

Pe de alta parte, Comisia nu si-a fixat obiective de angajare in ceea ce priveste agentii contractuali. Celelalte institutii fiind organe independente, nu se subtituie acelorasi obiectivele de recrutare cu cele ale Comsiei.

Pe ansamblu, la doi ani dupa aderarea Romaniei, romanii reprezinta aproape 2% din personalul angajat la Comisia Europeana. Adica 553 de romani, repartizati pe functii astfel[3]:

· 215 functionari,

· 157 de agenti temporari si

· 181 de agenti contractuali.

Precum toate celelalte nationalitati, romanii pot sa fie recrutati de catre institutiile UE ca functionari sau sa fie angajati sub doua tipuri de contract: agenti temporari si agenti contractuali.

· Functionarii intra sub incidenta statutului si sunt recrutati in mod permanent prin numire, deci fara contract de munca.

· Conform conditiilor prevazute de Regimul aplicabil celorlalti agenti ai Comunitatilor Europene si de politica de personal definita de fiecare institutie, durata contractului agentilor temporari si a agentilor contractuali variaza in functie de tipul de agent si de tipul de post pe care il ocupa.

· Celelalte institutii fiind organe independente, isi definesc propria politica de angajare a agentilor temporari si a agentilor contractuali.

Deciziile adoptate de Comisie in ceea ce priveste angajarea agentilor temporari si a agentilor contractuali prevad urmatoarele durate de contract:

· In cazul agentilor temporari: maximum trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 2 literele (b) si (d) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate pe posturi permanente ca inlocuitori ai unor functionari.

Aceasta durata poate fi prelungita la maximum sase ani pentru agentii temporari din aceste doua categorii, precum si pentru agentii temporari care fac obiectul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati pe posturi temporare si care au profiluri specializate, dupa ce au parcurs cu succes o procedura de selectie externa.

Contractele agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati in special in cabinetele comisarilor, sunt incheiate pe o durata nedeterminata.

· In cazul agentilor contractuali: trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 3b din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate in institutii; o posibilitate de durata nedeterminata pentru persoanele care fac obiectul articolului 3a, angajate in oficii administrative, reprezentante si delegatii ale Comisiei si in institutii, pentru a executa sarcini manuale si de suport administrativ.

In decizia sa referitoare la durata maxima pentru care se poate recurge la personal nepermanent, Comisia limiteaza, in principiu, la sase ani posibilitatea de a exercita functii in interiorul sau, sub diferite statute (agent temporar si agent contractual, dar si expert national detasat, interimar si prestator de servicii), cu exceptia agentilor contractuali care fac obiectul articolului 3a din Regimul aplicabil celorlalti agenti si a agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti. Durata contractelor pe care Comisia le poate oferi agentilor temporari si agentilor contractuali depinde deci de angajarea lor eventuala sub un alt statut.

52 locuri alocate pentru romani in personalul de conducere al CE

De asemenea, Comisia a fixat pentru fiecare nou stat membru obiective de recrutare pentru personalul de conducere de nivel mediu si superior. In cazul Romaniei, obiectivele fixate au fost de 42 de persoane pentru functii de conducere de nivel mediu si 10 persoane pentru functii de conducere de nivel superior: un director general (adjunct) si noua directori (consilieri principali).

Pana in prezent, Comisia a recrutat doar trei sefi de unitate si trei directori romani. Numarul sefilor de unitate va creste, probabil, in mod considerabil in lunile urmatoare. Primele liste de rezerva pentru sefii de unitate de cetatenie romana au fost publicate recent si sunt în prezent procesate de catre Comisie.

Salarii bune

Toate salariile de mai jos sunt in euro, pe luna, net si aproximative + sau – 10%:

I. Categoria masei largi a functionarilor de mijloc, cu studii superioare si fara atributiuni de conducere (unii dintre ei au un asistent sau secretara):

AD 5 si AD6 = 4.000- 4.400/luna – marea masa a functionarilor, definitia lor ar fi \”functionari debutanti cu studii superioare\” – majoritatea sunt economisti, juristi, translatori. Examenele EPSO sunt in general pt AD5. In cadrul Comisiei erau incadrati cam 3.000 de angajati AD5 si AD6, in 2008.

AD7 si AD8 = 5.000-5.500/luna – functionari care au promovat datorita vechimii de la AD5 si AD6 sau care au fost incadrati direct AD7 pentru ca aveau experienta mai mare, masterat, specializari de genul jurist-lingvist sau altele.

II. Categoria sefilor de unitati – head of unit – sunt fie promovati din randurile AD7 si AD8, fie numiti direct pe criterii de competenta si/sau politice.

Sefii de unitati sunt gradati in functie de vechime (in general, vechime in institutii UE) si de marimea unitatii. In cadrul Comisiei erau in 2008 incadrati 1.191 angajati AD9, 740 angajati AD10, 2.484 angajati AD11 si 2.651 angajati AD12. Pe aceleasi grade (AD9, 10, 11, 12) sunt incadrati si expertii, consilierii sperciali si inspectorii importanti (ai unor comisari, directori etc.).

AD9 si AD10 = 6.200 -7.000/luna

AD 11 si AD 12 = 7.800-8.800/luna.

Unitatile sunt un fel de \”sectii\” impartite inmai multe departamentele. Ele au un personal de vreo 10-30 de angajati fiecare.

III. Categoria directorilor

AD13 si AD14= 10.000-11.500/luna – sunt directorii simpli, adica sefii departamente dintr-o agentie sau directorat general (DG).

In cadrul Comisiei erau incadrati 346 angajati AD13 si 481 angajati AD14, in 2008.

AD15= 13.000/luna – directori si directori-general-adjuncti – cei care conduc 2-3 departamente sau asista un DG sau un comisar.

In cadrul Comisiei erau incadrati 244 angajati AD15 in 2008.

AD16= 14.000-15.000/luna – directorii-generali plini, adica sefi de DG sau agentii.

In cadrul Comisiei erau incadrati 40 angajati AD16, in 2008. De regula, directorii sunt numiti pe criterii politice si pe criterii de competenta. Repartitia numarului de directori e clar proportionala cu puterea tarii in UE. Exemple AD16: Germania 8, Franta 6, Marea Britanie 6, Italia 5, Spania 5 iar Olanda, Danemarca, Belgia, Austria cate 1.

Romania avea un total de 164 de angajati la inceputul anului 2008, astfel:

AD5= 157

AD6= 1

AD7= 2

AD8= 0

AD9= 0

AD10= 0

AD11=1

AD12=1

AD13=1

AD14=1

AD15=0

AD16=0

La nivelurile 11-14 se regasesc romanii din cabinetul comisarului V. Orban.

Spre comparatie, Ungaria avea un total de 324, adica dublu fata de Romania, dar cu o populatie la jumatatea Romaniei:

AD5= 212

AD6= 25

AD7= 42

AD8= 6

AD9= 12

AD10= 0

AD11=0

AD12=17

AD13=0

AD14=8

AD15=2

AD16=0

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1760/2006 al Consiliului din 28 noiembrie 2006 de instituire, cu ocazia aderarii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana, a unor masuri speciale si temporare privind recrutarea functionarilor Comunitatilor Europene. (L 335/5, 1.12.2006).

[2] Efectivele mentionate aici (functionarii si agentii temporari in activitate la Comisie, in oficii si in domeniul cercetarii) variaza usor fata de cele luate in considerare in rapoartele transmise autoritatii bugetare privind recrutarile din noile state membre, care includ functionarii si agentii temporari ai Comisiei si ai oficiilor (cu exceptia cercetarii) care ocupa un post (nu numai cei in activitate), recrutarile de functionari si angajarile de agenti temporari (cu scrisoare de oferta) si functionarii care au parasit Comisia.

[3] Sursa: Buletin statistic – februarie 2009 – toate bugetele: Comisia, oficiile si cercetarea.

Andreea VASS, este Consilier Personal al Primului Ministru
Lector universitar, dr.
Facultatea de Relatii Economice Internationale

www.andreeavass.ro

CÂND POPULISMUL INTÂLNESTE CRIZA

mai 3rd, 2009

România din 1989 este mult diferita de cea a anului 2009. De-a lungul a doua decenii, ne-am vazut implinite speranta de a ajunge la fel ca Vestul, dorinta de a intra in NATO si nazuinta de a adera la Uniunea Europeana. Avantajati politic, economic si militar de mersul sistemului international, drumul nostru de la stadiul României din 1989 la cel actual s-a petrecut, din pacate, mai degraba din inertie decat proactiv.

Nu am dus lipsa de talent, nici de noroc. Am dus lipsa de institutii.

In tari cu institutii si reguli, in care profesionalismul este respectat si are o greutate in societate, promisiunile neonorate sunt taxate pe loc, nu doar la alegeri, din patru in patru ani.

In România, promisiunile neonorate nu au fost sanctionate de o societate civila consolidata, pentru ca nu avem asa ceva. Avem doar individualitati, adesea stralucitoare si egoiste.

In tara noastra, cresterea economica relativa, dar constanta, si simtul umorului dezvoltat au facut ca oamenii sa ignore promisiunile politicienilor. Astfel, au luat nastere doua lumi: una in care politicienii promit si nu fac si alta in care oamenii sunt obisnuiti sa isi rezolve problemele singuri. Românii au pierdut orice speranta fata de liderii lor, intrucat rotatia politicienilor a fost completa, in ultimii doisprezece ani.

Cele doua \”lumi\”, din pacate, s-au intersectat in anul 2009. Criza economica i-a adus pe români in situatia in care trebuie sa se uite catre cineva. Cineva care sa le dea o speranta. Dupa douazeci de ani, oamenii incep sa isi dea seama cât de grava este incompetenta celor care ii conduc, in momentul in care acestia trebuie sa FACA ceva.

Inainte, românii se miscau intr-o lume care progresa, rupta de cea politica. Criza a inchis usile acelei lumi. Intorcandu-se catre cei pusi sa-i conduca, românii gasesc alta usa inchisa: inexistenta unor institutii solide, performate, respectabile.

Anul 2009 aduce un moment nefericit care, din pacate, trebuia sa vina la un moment dat. Un moment pentru care exista in limba româna zicala: \”a ajunge la fundul sacului\”. Niciodata, in epoca democratiei si a libertatilor, românii nu au fost mai putin respectati in strainatate si mai desconsiderati in propria tara.

Pentru o tara libera si democratica, nimic nu este mai devastator decât o administratie neperformanta, amatoare si egoista si o societate civila in care mediocri ori expirati cu staif fac genuflexiuni in fata celor cu bani sau cu putere. Ambele categorii sunt vulnerabile in fata populismului. Iar populismul, in astfel de circumstante, nu mai are limite sau rusine.

Dar tot acest an poate aduce punerea Romaniei pe o linie buna. Cine se afla la pamânt nu se mai teme de cadere. Acum am putea sa ne gândim, fiecare in parte si toti laolalta, la reconstructia institutiilor României. La demnitate si respect in viata publica. La vocea competenta si plina de simt de raspundere a profesionistului.

România merita sa iasa, in sfârsit, din amatorism si ambiguitate in viata publica, in sistemul institutional. Totul este ca noi, cei care intelegem acest lucru, sa fim cât mai multi. Si cât mai generosi, mai curajosi si mai increzatori.

Tocmai datorita greutatilor economice ale lumii, in anul 2009, avem o speranta pentru România. Pentru \”România altfel\”. Eu cred in aceasta, din toata inima. Dar dumneavoastra?

Principele Radu și-a anunțat recent intenția de a candida în alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an. Revista ACUM nu sprijină niciun candidat în aceste alegeri.

Ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj

mai 3rd, 2009
Evrei in drum spre ghetouEvrei in drum spre ghetou

Preambul În mai 1944 la Cluj erau peste 16.000 de evrei. După încheierea războiului, revenise circa 1500; ceilalţi au fost mistuiţi de camerele de gazare, au murit de foame şi
de boală în lagărele de concentrare sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.
Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit
statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei naţionale. Iată câteva dintre prevederile acestora:

- Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de
1500 de pengő şi verigheta.
- Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
- Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
- Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
- Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între
orele 16.00 şi 17.00.
- Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Într-un reportaj realizat în 1993 de Dr. Eva Rosenfeld, cadru didactic la Universitatea de medicină din Cluj, şi economista Catalina Markovits mi-au povestit despre ghetoul din Cluj. Au trecut şaisprezece ani de atunci şi interlocutoarele mele s-au săvârşit din viaţă. Eva Rosenfeld îşi doarme somnul de veci în cimitirul evreiesc ortodox de pe Calea Turzii, Catalina Marcovici în cimitirul neolog de pe strada Republicii. De câte ori trec prin cimitir le aşez o pietricică pe mormânt, în semn de aducere aminte.

Relatare despre perioada care a precedat ghetoizarea

Eva Rosenfeld: În martie 1944 eram în clasa a opta de liceu. După ce nemţii au ocupat Ungaria şi au intrat în Cluj, şcoala a fost închisă, dar ni s-a permis să susţinem bacalaureatul. În ultimele zile ale lui martie şi întreaga lună aprilie am fost preocupată mai ales de învăţătură şi nu mi-am dat seama ce se petrecea în
jurul meu. Toate eforturile mele se concentrau asupra bacalaureatului pe care l-am susţinut la sfârşitul lui aprilie. După ce am primit diploma de bacalaureat, prin 29 sau 30 aprilie, perspectiva ghetoului a fost o lovitură năprasnică. La sfârşitul lui aprilie
zvonurile erau contradictorii. Nu se ştia dacă se va
organiza sau nu un ghetou şi unde avea să fie amplasat.

La Fabrica Wald se cocea azima de Pesah şi evreii clujeni se pregăteau de Sărbătoarea Eliberării din Egipt. În aceeaşi perioadă
secretarul de stat Endre László făcea călătorii în teritoriu, în vederea organizării cât mai grabnice a ghetourilor pentru evrei.
S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la fabrica de cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare că se află locul cel mai potrivit pentru cei 18.000 de locuitori evrei ai oraşului şi din împrejurimi.

Relatare despre internarea în ghetou

Eva Rosenfeld: În zorii zilei de 3 mai au venit la locuinţa noastră mai mulţi jandarmi şi ne-au comunicat să împachetăm lucrurile de strictă necesitate, pentru că ne vor transporta în ghetou. Ne aşteptam la asta şi ne pregătisem cu câte un rucsac în care am împachetat câteva haine şi obiecte de uz personal săpun, perie de dinţi. Ni s-a adus la cunoştinţă că mai putem lua câte o pătură şi ceva mâncare, nu mai mult decât puteam în ambele mâini. Au sigilat casa, ne-au urcat în camion şi ne-au dus la fabrica de cărămizi.

Catalina Markovits: Locuiam pe strada Király, la numărul 30, în aceeaşi casă cu un modist în vogă, căruia i se spunea Regele pălărier.
Aici locuiau trei familii de evrei. A noastră, cea a pălărierului şi încă un bătrân văduv cu cumnatul şi cumnata sa. Din strada noastră au fost luate vreo 13 persoane, în total. Camionul a luat-o către clădirea operei, pe actuala stradă Baba Novac şi apoi a cotit-o, dar n-aş putea să vă povestesc cum am ajuns la fabrica de cărămizi, pentru că nu ştiu nici în ziua de azi unde se află fabrica asta. Nu am vrut să mai trec pe acolo niciodată. Ne duceau pe străzile oraşului iar lumea stătea pe trotuar şi se uita la noi. Unii tăceau, alţii ne înjurau cu voce tare… Am luat cu noi ceva haine, cele mai practice. Şi ceva mâncare. Ţin minte că mama a dus o oală mare cu rîntaş, o lampă cu petrol pe care am şi gătit în primele zile.

Eva Rosenberg. După ce am ajuns la fabrica de cărămizi ne-au împărţit în două grupuri. Separat bărbaţii şi separat femeile. Ni s-a comunicat că vom fi supuşi unui control sanitar. În cazul femeilor acesta a constat într-un control ginecologic efectuat de o moaşă. Scopul declarat al acestei manevre era descoperirea bijuteriilor ascunse în vagin, dar se urmărea şi umilirea noastră atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, deoarece au fost supuse acestui control până şi fetiţele.

Catalina Markovits Am ajuns în ghetou. Ce am văzut acolo era cutremurător. Totul arăta ca o tabără de nomazi. Am văzut nişte şoproane lungi compartimentate cu pături, cearşafuri şi perdele, în nişte încăperi dreptunghiulare foarte mici. Familia noastră era alcătuită din patru persoane: tata, mama, sora mea şi cu mine. Ni s-a repartizat o suprafaţă cam de 3×3 metri. De fapt era un acoperiş lung aşezat pe nişte piloni de lemn, între care fluturau cearceafurile multicolore. Până în ziua aceea locuisem într-o casă normală, cu un confort relativ. Nu cred că mai trebuie să vă descriu ce a însemnat să ajungem într-un asemenea loc, să dormim pe jos, direct pe pământ. Închipuiţi-vă că latrina era un şanţ lung de vreo 50 de metri pe care se afla o scândură, iar oamenii stăteau unul lângă altul şi-şi făceau nevoile. Se întâmpla să întâlnim acolo profesorii şi vecinii…Era atât de umilitor…

Eva Rosenfeld La început familiile şi-au pus în comun ce-şi aduseseră de mâncare şi găteau în nişte căzi mari de baie, pe care le aduseseră nu ştiu de unde. Apoi s-au terminat proviziile şi conducerea comunităţii evreieşti a făcut rost de ceva hrană. Mijloacele de igienă erau minime. Cei 18.000 de evrei aveau la dispoziţie 15 robinete montate la o singură cişmea. Evreii mai înstăriţi, bănuiţi că ar mai poseda bani sau bijuterii în case sau la vecini, erau interogaţi cu brutalitate, bătuţi şi electrocutaţi de poliţişti şi jandarmi, pentru a mărturisi unde îşi ascunseseră valorile. Eu îmi păstram cu străşnicie singura mea avuţie, diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile în urmă. Moralul nostru era la pământ şi când au apărut zvonurile că ne vor deporta, ne-am bucurat şi abia aşteptam să plecăm. Apoi Clujul a fost bombardat de ruşi, s-a creat haos şi câteva persoane au evadat din ghetou. Noi nu am îndrăznit să plecăm. Unde era să mergem, cine ne-ar fi adăpostit ? Ni se spusese că ne vor duce la lucru, în localitatea Kenyérmező, unde vom rămâne cu familiile şi vom avea de lucru.

Catalina Markovits: În timpul bombardamentelor de la Cluj s-a răspândit zvonul că evreii cu profesiuni importante pentru economia germană, medicii, inginerii şi farmaciştii vor fi duşi în Germania unde îşi vor putea exercita profesiunea. Şi pentru ca inducerea în eroare să fie totală, au sosit din Germania vederi din Waldsee cu următorul text: “Lucrez şi sunt sănătos”. Şi semnătura. În urma bombardamentelor şi a zvonurilor care circulau, foarte mulţi încercau să se salveze din ghetou. Tânărul care îmi făcea curte de la vârsta de 15 ani era farmacist. Începuseră să vină la el tot felul de persoane care-l îndemnau să se însoare cu o domnişoară sau alta, din familiile înstărite. Le-a ascultat pe toate şi apoi a spus: “Dacă tot e mă însor, am s-o iau pe Kató, pe care o curtez de vreo şase ani.” La 5 iunie 1944 ne-am cununat în ghetou sub “hupa”, adică sub baldachin. Eu eram îmbrăcată cu un costum cafeniu, de stradă, iar mamei îi curgeau şiroaiele de lacrimi, văzând că fata ei nu se mărită îmbrăcată în mireasă. În 7 iunie am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz.

Imediat după război strada pe care se afla fabrica de cărămizi se numea Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 10.000 de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

mai 3rd, 2009

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

Editions Denoël
Collection : Mediations
Genre : Histoire De L’Europe
Traduit par Laignel-Lavastine, Alexandra de Roumain
706 pages, 23.0 X 15 cm, 916 grammes
ISBN 978.2.207.26059.2
27 euro

În luna februarie 2009 a apărut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba română şi însoţit de o serie de adnotări şi prezentări precum şi de un material iconografic semnificativ, sub semnătura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist şi profesor universitar.

Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscută ca unul dintre cele mai buni specialişti în istorie intelectuală şi politică a Europei centrale şi de Est.

A debutat la 20 de ani în revista «La Nouvelle Alternative» dedicate apărării drepturilor omului şi principiilor libertăţii şi democraţiei, în aceeaşi perioadă când realizează primele sale mari reportaje consacrate Cehoslaciei şi mai ales României unde se implică în «Opération Villages Roumains», o iniţiativă independentă belgiană de susţinere de către comunele din vestul Europei a satelor româneşti ameninţate de distrugerea «sistematizării rurale» a lui Ceauşescu.

Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut doctoratul în filozofie la Universitatea Paris IV Sorbona cu teza «Nationalisme et Philosophie: le paradoxe Constantin Noïca» 1996 publicată şi în România sub titlul «Filozofie şi naţionalism: paradoxul Noica», Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

De curând a publicat în România şi volumul «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului» Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002).

Pentru studiile şi articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundaţiei elveţiene cu acelaşi nume.

Matatias Carp (1904-1953) născut la începutul secolului trecut dintr-o familie burgheză de evrei, a fost un avocat de renume în baroul bucureştean şi în acelaşi timp un pianist recunoscut în protipendada capitalei.

Fiul lui Horia Carp (1849-1945), unul din intelectualii importanţi ai României din perioada interbelică, Matatias Carp va emigra în Israel imediat după cel de-al doilea război mondial, unde se va stinge prea curând din viaţă.

La numai 36 de ani, avocatul Matatias Carp reuşeşte prin obţinerea clandestină a unor informaţii şi documente ale regimului Antonescu despre atrocităţile comise în perioada 1940-1944, asupra comunităţii evreieşti din România şi a ucrainenilor aflaţi sub juridicţia autorităţilor române, să fie un adevărat istoric şi cronicar, să le arhiveze alături de soţia sa şi să le publice în trei volume imediat după război.

Editarea lor va fi posibilă în anii 1946 la Atelierele grafice SOCEC&Co., SAR, (primul volum) şi la Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice “Dacia Traiana”, Bucureşti, 1947,1948 celelalte; sub titlul: «Cartea Neagră: fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», având o prefaţă semnată de rabinul-şef al comunităţii evreieşti din România de atunci, dr. Alexandru Şafran.

Această trilogie-document va fi pusă din păcate, imediat la index de regimul comunist instaurat după război în România.

Ca valoare istorică însă, «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» este comparabilă cu «Livre Noir sur extermination des juifs en URSS et en Pologne (1941-1945) » (două volume) de Vassili Grossman şi Ilya Ehrenbourg, (a cărei publicare a fost interzisă pe timpul lui Stalin), aşa cum se precizează şi în prezentarea cărţii, însă valoarea acestui incredibil document istoric este cu mult mai mare având în vedere condiţiile periculoase în care a fost scrisă.

Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea război mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma «nicio ţară, cu excepţia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor» (extras din articolul publicat în «Le Monde» din 09 aprilie 2009: «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Matatias Carp : la Shoah sans Allemands).

«Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944» a fost reeditată în România în 1996, Editura Diogene, Bucureşti (Volumul I: Legionarii şi rebeliunea; Volumul II. Pogromul de la Iaşi; Volumul III. Transnistria.). Deşi iniţial a existat şi un al patrulea volum în proiect referitor la Transilvania de Nord şi la atrocităţile comise şi acolo, acesta nu a mai fost însă publicat.

Există şi o traducere recentă a cărţii «Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», în limba engleză «Holocaust in Rumania: facts and documents on the annihilation of Rumania’s Jews, 1940-44» – translated by Seán Murphy (Budapest: Primor Publishing, 1994), însă cartea propusă de Editions Denoël deţine şi alte documente istorice şi iconografice importante anexate de Alexandra Laignel-Lavastine cu sprijinul United States Holocaust Memorial Museum, La Fondation pour la Mémoire de la Shoah, arhivelor muzeului Yad Vashem din Ierusalim, Centrului Simon-Wiesenthal din Los Angeles şi a doamnei Liliana Carp-Ophir.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» cuprinde cele trei volume originale: «ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST», «LE POGROM DE IASI», «LA TRANSNISTRIE». la care se adaugă comentariile explicative ale Alexandrei Laignel-Lavastine, un articol de prof. dr. Adrien Gérard Saimot, fiul sorei lui Matatitas Carp care trăieşte la Paris şi o postfaţă de istoricul Radu Ioanid, directorul departamentului internaţional al arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, autorul volumului «La Roumanie et la Shoah» éd. de la Maison des sciences de l’homme, 2002.

«ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST» cuprinde subcapitolele: I. Le régime national-légionnaire et les Juifs (6 septembre 1940-21 janvier 1941); II. La législation antisémite (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. Chronique des persécutions (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. La rébellion légionnaire et le pogrom de Bucarest (21-23 janvier 1941); Annexe: Liste nominative des Juifs assassinées pendant le pogrom de Bucarest.

«LE POGROM DE IASI» cuprinde subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Présentation de la seconde partie Alexandra Laignel-Lavastine; I. L’une des premières tueries de masse du début de l’agression contre l’URSS; II. Un massacre planifié: initiative, organisation, objectifs; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; III. Le pogrom et les «trains de la mort» ; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe I : «Ce dimanche-là…», par Israël Schleier; Annexe II (Addendum): «Le pogrom de Iasi: témoigner soixante ans après », par Isac Chiva.

«LA TRANSNISTRIE» este compus din subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Introduction; I. Les massacres de Bessarabie, de Bucovine et de la région de Dorohoi;
Précédé par une présentation des chapitres 1, 2 et 3, par Alexandra Laignel-Lavastine; II. Ghettos, camps de transit et premières vagues de déportations: Bessarabie et Bucovine; III. Les dernières déportations de l’automne 1941 et le destin des Juifs de Czernowitz; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe: «L’Histoire me jugera»: la déclaration de Traian Popovici, le maire de Czernowitz; IV. Le carnage d’Odessa et les crimes de masse des régions de Berezovka et de Golta; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; V. Les déportations en Transnistrie de l’été et de l’automne 1942; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VI. Vivre et mourir en Transnistrie; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VII. Le retour des rescapés; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; «Mon oncle, Matatias Carp», par le Pr Adrien Gérard Saimot; Postface: «La postérité de Cartea Neagra», par Radu Ioanid.

Marşurile morţii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, pogromurile din Iaşi şi Bucureşti, continuă să-şi conducă peste timp, victimele inocente la gropile colective într-un demonic convoi, terefiante imagini de coşmar ce încă sălăşuiesc în conştiinţele oamenilor.

Apariţia în limba franceză a volumului «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» reprezintă un impact informaţional de rezonanţă istorică extrem de lucid şi obiectiv pentru radiografia acestor perioade însângerate din istoria regimurilor totalitare şi mai ales ale României.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» constituie un cumul de documente inedite ce oferă o interpretare aprofundată din punct de vedere istoric ale unor evenimente tragice care nu trebuie să se mai repete niciodată şi nu doar o simplă traducere a cărţii originale. Primită cu deosebit interes, trilogia lui Matatias Carp nu este numai o carte în curs de epuizare, ci este parte integrantă din anamneza colectivă, din care trebuie să extragem Adevărul.

Chiar dacă «în faza actuală, nu există încă o disponibilitate reală de a privi istoria evreilor din România ca parte a istoriei României.» (Raportul final al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România, 2004) trebuie să învăţăm să acceptăm că «moartea inocenţilor nu poate fi nici iertată, nici îndreptată, nici uitată» chiar în propria noastră istorie.

Acest «Holocaust uitat» peste care regimurile totalitare au aşternut intenţionat tăcerea, demonstrează că oricând, oriunde poate exista pericolul unui nou masacru, prin complicitatea oficialităţii la atentat, împotriva unei minorităţi etnice, însăşi prin definiţia pogromului.

Prin publicarea volumului-document «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» Alexandra Laignel-Lavastine are meritul de a readuce în prim-plan un martor ocular redutabil al Holocaustului din România, Matatias Carp şi propria sa opera omnia despre care afirmă: «J’ai écrit ce livre de sang et de larmes avec mon sang et mes larmes» în numele Justiţiei şi Adevărului.

Freedom House: Presa din România – parțial liberă, cea din Republica Moldova – neliberă

mai 3rd, 2009

Cunoscuta organizație care monitorizează respectarea drepturilor omului în lume, Freedom House, a calificat presa din România drept “parțial liberă”, iar pe cea din Republica Moldova drept “neliberă”.

În clasamentul anual dat publicității cu ocazia Zilei Internaționale a Libertății Presei, România este plasată pe locurile 92 – 95, la egalitate cu Ecuador, Panama și Peru, iar Republica Moldova pe locurile 148 – 150, la egalitate cu Coasta de Fildeș și Irak. Este al patrulea an consecutiv când presa din Republica Moldova primește acest calificativ din partea Freedom House.

Pentru prima oară în acest clasament http://www.freedomhouse.org/uploads/fop/2009/FreedomofthePress2009_tables.pdf presa din Italia și Israel apar la categoria “parțial liberă”. Freedom House constată regresul libertății presei pretutindeni în lume în anul 2008.

“Anularea puţinelor reformelor din media, realizate la sfârşitul anilor 90’, deopotrivă cu reinstalarea unor condiţii proaste (riscante chiar!) de muncă pentru jurnaliştii din Republica Moldova, au frânat dezvoltarea şi procesul de europenizare a acestui stat, în principal prin neasigurarea unui spaţiu public unde să primeze pluralismul de opinie şi dezbaterile în contradictoriu,” a declarat revistei ACUM Liliana Viţu, expert pe ţară, Freedom House Europe

“Presa dintr-o țară reprezintă societatea în ansamblul ei. Nu poate fi mai bună decât politicienii pe care îi are. Despre Republica Moldova, ei sunt undeva prin anii 1992-1993 ai României,” a declarat jurnalistul Andrei Bădin pentru revista ACUM.

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” a comentat la rândul ei jurnalista Stela Popa de la unimedia.md.

CINE A FOST ÎN REALITATE ARTUR SILVESTRI?

mai 3rd, 2009

Cel pe care îl ştiam critic literar la revista “Luceafărul”, în ultimii ani mai puţini glorioşi de până la Revoluţie, s-a retras din viaţă în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 2008, la vârsta de 55 de ani, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Pasărea, lăsând în urma sa un mare semn de întrebare. S-a afirmat în critica literară la “Luceafărul” şi nu scria deloc rău despre tinerii debutanţi, dar şi despre poeţi de anvergura lui Cezar Ivănescu ( prefaţa volumului său de versuri de la BPT). Lucrurile au început să se tulbure iremediabil când Artur Silvestri a lansat un serial lung şi incredibil, prin virulenţa acuzaţiilor împotriva celor de la “Europa liberă”, cu informaţii şi detalii atât de uimitoare, încât pentru toată lumea avea să devină clar că ele nu pot proveni decât din arhivele fostei Securităţi comuniste. Acest serial, căruia i-a dat drumul în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, când Securitatea îşi consuma ultimele fumigene din arsenal, l-a scos practic pe criticul literar Artur Silvestri din viaţa literară, după 1989. Dar nu şi din viaţa publică. Dimpotrivă!

Răsturnările spectaculoase din destinul personajului nebulos numit Artur Silvestri (Târnăcop, pe numele său real) sunt aproape o ilustrare didactică a ideii că Securitatea lucra la toate capetele sale de caracatiţă activă, decisă să nu piardă, oricât ar fi fost de imprevizibil viitorul. Imediat după 1989, îl regăsim pe virulentul duşman al “Europei libere”, atât de bine informatul critic literar Artur Silvestri, reciclat în teologul pios care l-a însoţit pe patriarhul Teoctist în retragerea sa de trei luni la Mănăstirea Sinaia (cea cu călugărul homosexual, recompensat după liniştirea apelor cu stăreţia Mănăstirii Cernica, unde a declanşat un scandal zgomotos de presă). După reaşezarea liniştii iliesciene în ţara bulversată de evenimentele din decembrie 1989, scăpate câteva zile de sub control, duhovnicul-bodyguard al patriarhului Teoctist îşi dă un doctorat, într-o universitate obscură din Spania, şi un altul, la o universitate şi mai obscură din India, după care revine în forţă în spaţiul public ca …expert pe noua piaţă imobiliară din România. În această calitate, îşi pune pe picioare o reţea mediatică de nişă, Casa Lux, care include şi o puzderie de publicaţii utilitare, cu imens succes la gospodinele singuratice şi neconsolate. Dar în această afacere extrem de profitabilă, Artur Silvestri o va scoate în faţă pe fermecătoarea sa soţie, Mariana Brăescu, ziaristă pe vremuri la Scânteia Tineretului, în umbra căreia va lucra ani de zile la viitoarele sale proiecte financiare şi mediatice.

Artur Silvestri va ieşi din nou la vedere, în presa de mare tiraj, după mai mulţi ani, cu un look total schimbat, binecunoscuta sa mustaţă, neagră ca pana corbului, extinzându-se într-o stufoasă barbă teologală, care îi va acoperi toată faţa. Ii regăsim imaginea acestei noi identităţii ilustrând texte extinse din cotidianele Evenimentul zilei sau Libertatea, unde dă sfaturi de specialitate pentru viitorii investitori în afaceri, în calitate de coordonator al rapoartelor anuale ale Institutului de Consultanţă Imobiliară, pe care îl conduce. În paralel, îşi pune pe picioare şi extinde reţeaua Intermundus, “un întreg imperiu mediatic online”, cum spune Mariana Brăescu, cu zeci de publicaţii sub umbrela bogatei Asociaţii Române pentru Patrimoniu (ARP), care recompensează cu premii anuale inclusiv scriitori pe care nu te-ai fi aşteptat să-i regăseşti în această zonă. Considerat de emulii săi “istoric al civilizaţiilor şi promotor cultural cu activitate enciclopedică”, Artur Silvestri înfiinţează inclusiv o Asociaţie a Scriitorilor Creştini, care îi ademeneşte pe mulţi creduli, sau veleitari necompetitivi, majoritatea colaboratorilor extrem de activi ai acestui imperiu parând că provin, după modul asemănător cum scriu, din aceleaşi laboratoare care pot scoate pe bandă produse standard, cu elemente constante în profilul textual, uşor identificabile.

În tot acest timp, cât a rămas în umbră ca scriitor, nefiind menţionat nici măcar în generosul Dictionar biografic al scriitorilor români (Aurel Sasu), Artur Silvestri a publicat 14 cărţi, la propria editură, desigur, care îi conturează proiectul său mai amplu, numit România Tainică, foarte aproape ca tematică şi ideologie literară de cărţile lui Pavel Coruţ. Între aceste cărţi, vom regăsi o monografie dedicată, inevitabil, vieţii şi activităţii patriarhului Teoctist, şi o alta, intitulată Modelul “Omului Mare”, care îl are în centru pe Antonie Plămădeală, fostul mitropolit controversat al Ardealului, în perioada comunistă. Îi prefaţează cărţile, sau scriu admirativ despre ele, în publicaţii undergound, nume sonore de talia acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, sau acad. Constantin Ciopraga. Surprinzător de numeroşii colaboratorii ai lui Artur Silvestri anunţă în perspectivă proiectul a cel puţin patru voluminoase cărţi omagiale, care să strângă mărturii despre dimensiunea “enciclo¬edică” a finanţatorului lor, pe care îl consideră “fondatorul şi sufletul acestei mişcări culturale şi patriotice”, numită Reţeaua Culturală ARP.

Activitatea febrilă şi de anvergură a acestei dimensiuni subterane a literaturii române necompetitive ar putea fi, însă, un model de mobilizare solidară şi eficientă pentru partea care se consideră reprezentativă şi valoroasă a literaturii noastre de azi şi de totdeauna.

text aparut in „Viata romaneasca”, nr. 1-2/2009

Microbism politic pro- și anti-Băsescu – o plictiseală și o pierdere de vreme

mai 3rd, 2009

Recent au apărut din nou pe pagina ACUM tentative de propagandă împotriva și în favoarea lui Traian Băsescu – o pierdere de vreme favorită a multor microbiști politici din România. Ocazia: anunțul intrării în cursa prezidențială a Principelui Radu, un contracandidat aparent fără șanse al actualului șef al statului în scrutinul prezidențial din partea a doua a anului.

Am mai scris un editorial despre inutilitatea acestei dispute http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=385, demnă în cel mai bun caz de chibiți politici (mentalitate însă des adoptată în România și, din păcate, și de unii români din Diasporă).

Într-o țară în care sunt atâtea lucruri importante de făcut, în ultimii cinci ani s-au perindat la putere combinații de trei partide luate câte două (PDL, PSD, PNL) care și-au irosit majoritatea timpului raportându-se la la președintele Traian Băsescu, formând un triunghi toxic, dovedind că afilierea ideologică e doar una pe hârtie și că exercițiul puterii fără un scop anume a fost de fapt miza acestei lupte politice.

Am adoptat o atitudine de neutralitate – dovedită în campania electorală din 2008 – și am refuzat implicarea în această dezbatere sterilă și provincială la urma urmei. În revista ACUM semnează politicieni ca economista Andreea Vass (consilieră a premierului Emil Boc și tratată în mod dezgustător de PDL cu ocazia întocmirii listelor pentru alegerile europarlamentare din 7 iunie), senatorul PNL Raymond Luca (întors din Statele Unite cu prețul unor sacrificii financiare ca să servească România în parlamentul de mitici de la Casa Poporului) și tânărul Tihi Czika, strălucit jurist specializat în dreptul minorităților și neapreciat la justa sa valoare de UDMR. Cu toate eforturile noastre nu am găsit un reprezentant al PSD ca să contribuie cu articole (cu o singură excepție, deputatul Tudor Panțîru).

Rareori am văzut o dezbatere politică atât de mediocră ca cea din România, unde marile teme ale unei omeniri aflate la răspântie: viitorul capitalismului, globalizarea, încălzirea globală, migrația, epidemii/pandemii, participarea la războaiele din Irak/Afganistan, locul României în Uniunea Europeană să fie ori escamotate, ori discutate la un nivel jenant.

În schimb, se discută pe larg despre persoana președintelui Traian Băsescu (arareori despre politicile sale) și despre raportarea clasei politice la el. Ei bine, în revista ACUM și mai ales în an de alegeri prezidențiale, nu ne vom lăsa atrași în acest joc infantil. E suficient să citești articolele lui Liviu Antonesei, de o ținută și o imparțialitate fără egal în presa de limbă română, ca să vezi care va fi tonul nostru.

Cine dorește să participe la dezbatere în acești termeni este binevenit, cine are intenția de a face propagandă pro sau anti-Băsescu va fi întâmpinat așa cum se cuvine unui microbist politic.

Dacă doriți să vă exprimați opțiunea în favoarea unui candidat la președinție, o puteți face în sondajul nostru http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536

Vom avea un viitor luminos!

mai 3rd, 2009

Cred că aveam vreo nouă sau 10 ani, când bunicul meu mi-a povestit, nu mai ţin bine minte în ce context, fabula următoare:
“Trăia odată un rege puternic care se plictisea. Şi ca să se distreze, a anunţat că oferă o avere fabuloasă celui care îi va învăţa măgarul preferat să vorbească, asigurându-i şi o viaţă ăndestulată până la reuşita operaţiunii. Dacă eşua însă, i se tăia capul. Evident, nimeni nu s-a prezentat să accepte oferta. După un timp însă, la curte sosi un bărbat de vârstă mijlocie, care spuse regelui că el avea să-i înveţe măgarul să vorbească.

“Ştii ce te aşteaptă, dacă nu reuşeşti”, îl preveni regele.
“Ştiu”, răspunse supusul său, “dar pentru ca să învăţ un animal să vorbească, îmi trebuie 15 ani”. Regele acceptă iar cutezătorul dascăl luă măgarul şi îl duse la el acasă.
“Ai înnebunit?” au sărit cu gura pe el rudele şi prietenii. “O să-ţi taie capul!”
“In 15 ani, ori mor eu, ori moare regele, ori moare măgarul”, veni răspunsul.

Nu am uitat fabula şi câţiva ani mai târziu, în adolescenţă, mi-am dat seama că regimul comunist o trannsformase într-unul din principiile sale politice de bază. Comuniştii promiteau paradisul cândva în viitor. La începutul fiecărui plan cincinal se anunţau obiective măreţe, care nu mai erau menţionate la sfîrşitul planului, când erau în schimb anunţate noi obiective, pe următorii cinci ani. Şi când în sfârşit a sosit “Iepoca de Aur”, paradisul comunist din România s-a dovedit a fi o societate disfuncţională, ruinată în toate domeniile: economic, politic, social şi cultural.

Ce i-a ajutat pe cei mai mulţi să reziste atâtea decenii, a fost speranţa. Speranţa omului că ceva se va întâmpla şi că la un moment dat va fi totuşi mai bine. Ori tocmai acest sentiment a fost exploatat la maximum de către “marxismul ştiinţific”.

Mai târziu, am constatat că principiul “viitorului luminos” este aplicat în multe alte ţări. Nu aş fi crezut însă că o să ajungă să infecteze şi scena politică a celei mai vechi democraţii din lume, cea britanică. Guvernul laburist promite şi el astăzi bunăstare în viitor, pe socoteala strângerii curelei între timp. După 12 ani de guvernare laburistă cu “cea mai îndelungată perioadă de stabilitate economică şi financiară din ultimii 300 de ani”, “expansiune economică combinată cu prudenţă”, creşterea vertiginoasă e preţului locuinţelor, care i-a făcut pe mulţi cetăţeni să se simtă bogaţi, a cheltuielilor publice, etc, populaţia a descoperit recent că regele este în pielea goală. Prosperitatea galopantă din ultimul deceniu era de fapt bazată pe credit şi pe un uriaş păienjeniş de speculaţii bursiere pe care aproape nimeni nu îl mai înţelegea. Acum a venit scadenţa. In plină recesiune, cu mii de locuri de muncă pierdute săptămânal, cu un număr crescând de falimente personale şi corporatiste, cu datorii de sute de miliarde de dolari, cu o infrastructură învechită, etc, etc, ministrul de finanţe, Alistair Darling, a prezentat recent bugetul pe anul viitor, şi tabloul este mult mai sumbru decât se anticipase, avertizându-i pe contribuabilii britanici că îi aşteaptă mulţi ani de austeritate. De fapt şi pe copiii lor,

Dar pe baza unor cifre şi prognozei economice, poate la fel de sigure ca cele meteorologice, Alistair Darling se arată încrezător că peste câţiva ani, ţara va ieşi la liman. Nu-l costă nimic să prezică ce se va întâmpla în 2011, 2015 sau după, deoarece ştie foarte bine că doar printr-o intervenţie divină va mai fi ministru de finanţe la anul, după alegerile generale. Va veni atunci un alt “rege” cu alte promisiuni noi. Şi nu putem face nimic altceva, decât să sperăm că de data aceasta nu vom mai fi înşelaţi.

Speranţa este însă o armă cu două tăişuri. Aşteptând cu nerăbdare sporirea salariului, de exemplu, încheierea unei perioade mai dificile, depăşirea unei crize, etc., viaţa se scurge parcă mult mai rapid. Şi ne putem trezi într-o bună zi ca personajul lui Isaac Bashevis Singer din romanul său “Familia Moskat”, care iese în curtea casei sale din Varşovia la 1 septembrie 1939, priveşte pe cer la avioanele germane care bombardează oraşul şi spune “În sfârşit, am înţeles. Moartea este Messiah”!

Ce este gripa porcina si cum se manifesta ea?

mai 3rd, 2009

Gripa porcina este, asa cum si numele sugereaza, o infectie respiratorie afectand in special porcinele. Ea se poate transmite la om, fiind, in mod obisnuit, mai frecventa in randul lucratorilor din fermele zootehnice si al veterinarilor. In unele cazuri, precum prezenta pandemie (epidemie mondiala), boala poate afecta publicul larg. Gripa porcina se manifesta ca orice sindrom gripal obisnuit, cu febra, dureri de gat, dureri de cap, frisoane si oboseala generala. Uneori, se pot asocia dureri musculare sau (ca in cazul prezentei pandemii), diareea si vomismentele. Este esential de mentionat ca, in vasta majoritate a cazurilor, boala este chiar mai usoara decat un guturai obisnuit si nu necesita tratament.

De ce se acorda atata importanta unei boli care, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, este usoara?

Pandemia de gripa porcina este un bun exemplu asupra diferentei dintre prioritatile medicinei si cele ale domeniului sanatatii publice. Idea este urmatoarea: a spune ca o boala este, cel mai frecvent, foarte usoara inseamnaa a recunoaste ca, implicit, exista un numar infim de cazuri in care ea poate fi si grava sau chiar mortala. Daca discutia se poarta referitor la o boala rara, atunci majoritatea medicilor nu o vor vedea vreodata, iar numarul celor care vor avea de tratat cazuri grave este statistic nesemnificativ. Gripa, inclusiv cea porcina, este insa foarte usor transmisibila, si deci risca sa afecteze multe milioane de locuitori ai planetei. Aceasta inseamna ca, in cifre absolute, acel infim procent de cazuri grave se va traduce prin sute sau chiar mii de victime…sau si mai mult de atat. Asadar, o problema majora de sanatate publica, ce explica decizia unor guverne (de pilda, cel al SUA) de a distribui larg medicamente antivirale.

Cine este in pericol de a dezvolta forma grava a bolii si care este tratamentul preventiv?

Pesoanele imunodeprimate (pacienti oncologici, cei cu boli cronice grave, cei infectati cu virusul HIV, etc.) prezinta cel mai mare risc. Deoarece vaccinul antigripal nu este eficace contra tipului specific de virus implicat in pandemia actuala, se apeleaza la medicamentele antivirale Tamiflu (oseltamivir) sau Relenza (zanamivir), de preferat in primele doua zile dupa expunere sau de prezenta a simptomelor, care sunt astfel mult usurate. Precum am amintit, tratamentul persoanelor expuse vizeaza nu atat starea de bine a celui tratat, cat riscul ca acesta sa raspandeasca mai departe boala..

Românii şi maghiarii exportă extrema dreaptă la Bruxelles?

mai 3rd, 2009

Există o posibilitate ca la 7 iunie 2009 să intre în Parlamentul European atât extrema dreaptă română cât şi cea maghiară. După cele mai recente sondaje atât Partidul România Mare (PRM) din România, cât şi Jobbik din Ungaria sunt la limita celor 5% necesare intrării în cel mai înalt for decizional european.

Cei mai mulţi am întâmpinat cu bucurie faptul că PRM nu a intrat în noiembrie 2008 în Parlamentul României. Vadim Tudor însă se pare că nu se lasă bătut şi vrea cu toată puterea să-şi scoată partidul din gaura neagră a trecutului politic. Luându-l pe celălat şef de partid naţionalist-extremist, Gigi Becali, pe lista PRM îşi încearcă norocul probabil ultima dată cu reale şanse de reuşită. Acest cocktail naţionalist-şovin al celor doi îmbibat cu fundamentalismul religios al lui Becali este tot ce nu are nevoie România în imaginea sa externă şi aşa destul de şifonată în cadrul Uniunii Europene.

Dacă lista PRM-ului atinge 5%, amândoi intră în PE. Ne putem imagina strigătele anti-maghiare ale lui Vadim sau primitivismul politic al lui Becali sub drapelul albastru cu steluţe galbene într-un mediu modern vest-european? Poate ar trebui să începem să ne obişnuim cu gândul…

Nici Ungaria nu stă mai bine cu elementele sale de extremă dreapta. În cele mai recente sondaje, partidul Jobbik se află între 4-6%. Jobbik este un partid care s-a format din organizaţia Jobbik Magyarországért Mozgalom (Mişcarea pentru o Ungarie mai bună) şi s-a lansat ca partid în 2003. Jobbik este partidul care în 2007 a întemeiat faimoasa Garda Maghiară (Magyar Gárda). Mesajul partidului este unul puternic eurosceptic, nu lipseşte nici antisemitismul, nici idea „criminalităţii rrome”. Jobbik are în programul său politic reinstaurarea unei „constituţii bazată pe doctrina coroanei”, introducerea obligatorie a religiei în şcoli, ridicarea unei gărzi naţionale în fiecare judeţ – printre altele.
Lista de candidaţi al lui Jobbik este deschisă de Morvai Krisztina, o profesoară universitară de drept penal, fostă activistă feministă, actualmente cercetătoare a violenţei în familie. Activitatea politică al lui Morvai a avut parte de numeroase scandaluri legate de susţinerea mişcărilor palestiniene şi implicit condamnarea Israelului, de tensiuni cu jandarmii pe străzile Budapestei în cadrul marşurilor extremei drepte de zilele naţionale. Pe locul doi al listei se află profesorul universitar Balczó Zoltán care este un fost activist al MIÉP (Partidul Vieţii şi Dreptăţii Maghiare – partid de extremă dreaptă de modă veche, parlamentar între 1998-2002, în ultimii ani căzut în uitare). Actualmente vicepreşedinte al Jobbik, Balczó este mai mult ocupat de elaborarea doctrinei radicale a partidului.

Datorită numărului mai mic de euro-deputaţi ai Ungariei (22), pentru a avea doi candidaţi intraţi în PE, Jobbik are nevoie de cel puţin 8%. Poate pentru atâta nu o să aibă forţa, dar pentru a atinge pragul electoral de 5%, care îi conferă locul de europarlamentar lui Morvai sunt şanse reale.

Extrema dreaptă este în creştere pretutindeni în Europa. Criza economică, deziluzia din partidele „tradiţionale”, lipsa de cultură politică, toate ajută la întărirea acestor partide. Ce înseamnă pentru noi, români şi maghiari, intrarea în Parlamentul European a extremiştilor de dreapta din ţările noastre?

Şi aşa deputaţii europeni maghiari şi români vorbesc în paralel despre orice chestiune etnică, istorică. Dacă este vorba de problemele minorităţilor, dacă este vorba de Transilvania, cele două grupuri parcă nu vorbesc de aceaşi ţară, de acelaşi loc. Discursul naţionalist paralel va fi şi mai mult amplificat de mesajul acestor europarlamentari extremişti, spre disperarea celorlalţi eurodeputaţi deja probabil plictisiţi de trăcăneala româno-maghiară de la Bruxelles.
Mai punem deasupra şi scandalurile politice interne pe care le pot aduce unele afirmaţii făcute de aceştia, şi ajungem la concluzia foarte simplă şi gravă: exportul de extremă dreaptă în Europa este o nenorocire pentru relaţiile bilaterale româno-maghiare şi pentru cele interetnice din România. Asta şi din cauza lipsei unei condamnării generale şi repetate a unor astfel de manifestări de către majoritatea celorlalte forţe politice din amândouă ţările.

Un singur lucru îmi este însă greu să îmi imaginez: cum vor sta în acelaşi posibil grup parlamentar de extremă dreaptă naţionaliştii români şi maghiari? Deşi dacă mă gândesc bine, au şi teme comune: antisemitismul, ura faţă de rromi, anti-globalismul, fundamentalismul religios şi bineînţeles un anti-unionism european greu de digerat de către majoritatea parlamentarilor europeni.

Pledoarie pentru o hrana sanatoasa care poate fi si fast food

mai 3rd, 2009

Fast food-ul la origine inseamna o mancare gatita, servita foarte repede. Nu incerc o epuizare explicita a termenului, ci mai degraba reconsiderarea ideii ca nu orice mancare pregatita in timp scurt poate fi daunatoare. Cateva companii mamut de procesare si de servire din domeniu s-au adeverit a fi principali cauzatori ai obezitatii, ai bolilor cardiovasculare etc. Nu le pomenesc numele intrucat nu doresc sa le fac nici o reclama pe acest site.

Si in Romania s-a ajuns la o confuzie de perceptie a conceptului de fast food.

Inainte de 1989 oare chioscurile, magazinele alimentare si chiar unele cantine nu erau destul de inventive in a adauga aracet la smantana, praf de caramida la boiaua de ardei si atatea alte produse contrafacute sau prefacute ?

Pe scurt nu ideea de “Mancare Rapida” pica in abatere, ci felul in care sunt gatite alimentele, conservate. O privire la fel de grabita asupra termenului in Wikipedia va da cateva informatii utile, chiar un istoric al fast food-ului.

Friteuzele, procesarea prin microunde, semipreparatele portionate si inghetate, carnea si painea compuse din E-uri sunt cauzele.

Romania a preluat tehnica de fast food si a raspandit-o in toate colturile mioritice, tocmai pe considerentul unei optimizari a castigului patronilor.

Vina este binenteles a americanilor! Noi, romanii suntem fete mari in domeniu.

In SUA pe langa condamantul fast food, exista restaurante, mici unitati de servire rapida ce ofera mancaruri ieftine si sanatoase, naturale.
Pana in cele din urma este si vina consumatorilor ce prefera Coca Cola si alte bauturi cu continut ridicat de zahar sa, Hot Dog-urile, sandvisurile cu mezeluri, maionezele si cartofii prajiti.
Reorientarea, reprofilarea gustului consumatorului roman pot fi deturnate prin constientizarea consumatorului, prin etichetarea ingredientelor si prin controalele efectuate de catre organismele de resort.

Un prim pas ar fi reducerea consumului de paine alba, al mezelurilor, al cartofilor prajiti, al chipsurilor, al branzeturilor saturate etc.
Gasim alternativa carnurilor fara grasime la gratar, in cuptor; legumele crude si salatele; cartofii copti, fructele proaspete, variante de paine graham, pita.
Carnea de vita (sau chiar de porc fara grasime, gatita in cuptor), ca apoi prin feliere si servita rece sau incalzita( pe vapori- steamer) constituie o procesare culinara mai putin daunatoare sanatatii. (Vezi Corn Beef-ul, Roast Beef-ul ori Brisket-ul).

Salata de ton din conserva ( in apa), pieptul de pui, burger-ul vegetarian sa ar constituti alte sugestii de mici gustari sarace in calorii, colesterol.
Avem la indemana ceaiurile naturale, apa minerala, sucurile de fructe.

Sa nu uitam sa ne gandim la “painea noastra de toate zilele” cum este produsa astazi. Ca si aluatul de pizza. Drojdia proaspata va deveni o raritate fiind inlocuita cu prafurile minune- amelioratorii chimici.

Ştiaţi că?

mai 3rd, 2009

După 7 aprilie, trenul care făcea legătura între Bucureşti- Chişinău şi-a schimbat denumirea din \”Prietenia\” în \”Moldova\”.

Inscriptia cu noua denumire apare pe fiecare dintre vagoanele trenului si ea este scrisa in limba rusa, in grafie chirilica.

Serviciului de calatori al Garii feroviare, Oleg Chiriusenco, a explicat că: \”Este vorba de o eroare. Vagoanele din componenta acestui tren au fost schimbate cu cele de la trenul Chisinau-Moscova, pe care scria \”Moldova\”.

Dupa 31 mai, va circula acelasi tren care a fost si pana acum, cu denumirea \”Prietenia\” .

Dupa introducerea regimului de vize pentru cetatenii romani care intentioneaza sa vina in Republica Moldova, la 9 aprilie, numarul pasagerilor care calatoresc cu trenul s-a redus drastic, Caile Ferate ale Moldovei au modificat orarul trenului Chisinau-Bucuresti.

Acesta circula doar in zile pare, majoritatea pasagerilor fiind cetateni ai Republicii Moldova sau cu dubla cetatenie.

În capitala Suediei se va construi o biserică în stil maramureşean

mai 3rd, 2009

Primarul orasului Stockholm afirma ca acest proiect este “unic pentru Europa de Nord”, iar Centrul Intercultural din Bredäng-Stockholm va cuprinde: casa de cultură – cu săli de conferinţe, sală de teatru, sală de spectacole, ateliere mesteşugăresti ., şcoala si gradiniţa romaneasca, muzeu, foişor pentru oficierea slujbelor religioase in aer liber etc.

Noua biserică de lemn va avea hramul “Adormirea Maicii Domnului”, iar realizarea acestui locas de inchinare romanesc, este posibilă prin stradania preotului paroh Gheorghe Borca a inceput inca de acum 23 de ani, alaturandu-i-se, in urma cu 14 ani, si membrii Asociatiei Culturale “Fratia”.

În prezent Biserica de lemn se află în Maramureş , la Poienile Izei, si a fost executata de catre preotul Ion Pop, impreuna cu mesterii sai.

Întregul complex maramureşean a fost realizata de catre arhitectul Dorel Cordos, iar sculptorul artizan Viorel Mihis din localitaea Baba, Maramures, a faurit in totalitate mobilierul sfantului locas, iconostasul si decoratiunile exterioare ale bisericii, urmand ca la Stockholm sa sculpteze portile maramuresene si decoratiunile exterioare ale casei de cultură.

Slujba de punere a pietrei de temelie va fi oficiata de Mitropolitul Ardealului Laurentiu Streza, de Episcopul Europei de Nord Macarie Dragoi, alaturi de un sobor de preoti si diaconi.

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură

mai 3rd, 2009

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură
Incepând cu data de 15 aprilie 2009, Cabinetul de Desene şi Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României prezintă expoziţia temporară « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură », deschisă publicului până la finele lunii octombrie în cadrul Galeriei de Artă Românească Modernă, în sălile dedicate expunerii de arte grafice. Organizatoarea expoziţiei este Elena Olariu, specialist al Muzeului Naţional de Artă al României.

Expoziţia « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură » este o premieră absolută, întrucât treizeci şi cinci de proiecte şi desene, la care se adaugă trei carnete de schiţe ale marelui arhitect, sunt expuse pentru prima dată într-un muzeu. Lucrările fac parte dintr-o nouă colecţie dedicată desenelor de arhitectură din cadrul Cabinetului de Desene şi Gravuri, iniţiată în anul 2005. Toate schiţele şi proiectele lui Ion Mincu provin din fondul Muzeului Al. Saint-Georges.

Ion Mincu (1852-1912) este creatorul stilului neoromânesc în arhitectură. Sursele sale de inspiraţie au fost arhitectura bisericească bizantină, arhitectura vechilor conace boiereşti şi a caselor ţărăneşti, precum şi pitorescul mahalalelor bucureştene, care păstrau elemente cu influenţe orientale.

În expoziţie sunt prezentate şase foi de examen cu schiţe de proiecte pe teme date şi trei carnete însumând 85 de schiţe din perioada studiilor lui Ion Mincu la Şcoala Naţională de Belle Arte din Paris. La acestea se adaugă desene şi acuarele eu peisaje şi vestigii arheologice din timpul călătoriilor sale în Italia, precum şi trei schiţe pentru proiectul restaurantului eu specific românesc care urma să fie instalat la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Din expunere face parte şi unul dintre planurile de faţada pentru Şcoala Centrală de Fete, cel mai reprezentativ proiect arhitectonic în stil neoromânesc al lui Ion Mincu. Se mai pot vedea, de asemenea, schiţe de arhitectură funerară şi de mobilier bisericesc realizate de marele arhitect.

sursa : OAR

În ce monedă se va deconta „stabilitatea”: rublă sau euro?

mai 3rd, 2009

\”Criza ne înăduşă! Este o problemă foarte serioasă şi ne afectează la toate capitolele indicilor economici\”

Preşedintele Vladimir Voronin, 29.04.09, NIT TV

\”La cererea Bulgariei, Rusia va reexamina problema acordării unui credit în valoare de câteva miliarde de euro pentru construirea centralei de la Belene\”

Vladimir Putin, RIA Novosti, 28.04.0

Se aşterne liniştea peste Moldova. Cel puţin asta sugerează declaraţiile europene venite pe diverse canale. Cuvântul de ordine al reprezentaţilor de vârf ai Bruxellesului este „stabilitate” (în traducere, „linişte în periferie”). Ce înseamnă în mod concret asta, nu e foarte clar. Şi nici unde poate duce mult jinduita „stabilitate”. Pentru că cel mai stabil regim din acest spaţiu rămâne, totuşi, cel transnistrean…

Stabilitate aparentă

Să presupunem, de dragul demonstraţiei, că aşteptările adepţilor „consensului” şi ai „stabilităţii” se vor îndeplini şi va fi cum cer aceştia. Opoziţia intră în Parlament, preşedintele va fi ales, guvernul va intra în funcţie şi va face gestiunea crizei economice. Va garanta această evoluţie iluziile scenariului de „stabilitate” politică susţinut astăzi de actori interni sau externi? Evident, nu. În primul rând, prezenţa lui Vladimir Voronin „în tot şi-n toate” în criza post-electorală. Semnalul e limpede: singurul actor politic decisiv în republică rămâne preşedintele (proba a fost făcută şi de recenta emisiune de la postul TV oficios al comuniştilor, NIT). Aplombul arătat aceste zile nu indică în niciun caz că acesta se va mulţumi, cum declarase, cu o funcţie de „simplu deputat”.

Al doilea argument. Ţinând seama de ponderea actualului preşedinte în economia reală a Puterii, oricum s-ar constitui viitoarea echipă conducătoare – preşedinte-premier-spicher – va fi imposibil un consens eficace. Dacă PCRM merge pe varianta Marian Lupu preşedinte – bună pentru Occident -, este de aşteptat ca rolul de premier să fie preluat de o mână forte, cea care va conduce cu adevărat republica. Iar numele lui Vladimir Voronin revine vertiginos, indiferent cât de neverosimil pare „modelul Putin” în formulă moldovenească. Dacă se optează pentru Vladimir Ţurcanu la preşedinţie, semnalul politic de apropiere de Răsărit devine şi mai plauzibil, iar Voronin se poate mulţumi cu ceva mai puţin decât premier. Oricare altă formulă de putere, fără prezenţa unor „grei” din PCRM la manete, nu va avea puterea, doar o va exercita. Niciuna dintre formule nu poate însă aduce consens real şi conlucrare cu Opoziţia.

În al treilea rând, Opoziţia va rămâne cu 40 de mandate (minus potenţialul Iuda – dacă o fi doar unul! – de care e nevoie pentru a impune preşedintele). Cam câte avea şi PCRM înainte de anul 2000. Suficient ca vocea Opoziţiei să fie auzită în parlament, dacă mesajul va fi coerent şi unitar. Dar nu numai în Parlamentul RM. Intervenţia europenilor în criza de la Chişinău, atâta câtă a fost, a făcut ca, în sfârşit, instituţiile europene să descopere şi o Opoziţie la Chişinău pe care, cantonate pe regimul Voronin, au neglijat-o nepermis până la alegeri. Asta înseamnă că, de aici înainte, vocea Opoziţiei va trebui ascultată mai intens şi mai competent, inclusiv la Bruxelles. E un avantaj deloc de neglijat. În al patrulea rând, Opoziţia are un avantaj politic enorm şi pe care comuniştii nu îl aveau sau nu îl foloseau înainte de 2000: strada şi piaţa publică! S-a antrenat în campania electorală pentru asta, iar contextul postelectoral va genera nemulţumiri sociale masive. Polarizarea socială este mai puternică decât oricând, iar spiritul protestatar deşteptat. Blocată de televiziunile oficiale şi oficioase ale Puterii, Opoziţia va coborî în stradă, tot mai des, pentru a-şi face auzită vocea. Căci protestatarii vor fi pe străzi. Îi va „invita”… criza economică.

Stabilitate economică – misiune imposibilă?

Cifrele economice, fie şi numai cele publice, arată o situaţie critică în RM. Sfârşitul alegerilor a făcut să dispară basmul encomiastic şi ridicol despre Moldova-cea-neatinsă-de-criza-economică-globală. Realităţile sunt crude. FMI prevede o descreştere în anul 2009 a economiei cu 5% faţă de 2008 şi prognozează o datorie externă de peste 50% din PIB. Exporturile s-au redus cu 20%, remitenţele – cu peste 30%, iar importurile au scăzut cu aproape 30%. Economia RM se bazează masiv pe taxarea consumului, deci consecinţa va fi reducerea încasărilor bugetare. Evident, despre investiţii se vorbeşte tot mai puţin, chiar dacă guvernarea comunistă va încerca, disperată, să privatizeze ce a mai rămas de privatizat. Problema este: cine va cumpăra? Soluţia FMI e cunoscută: reducere drastică a cheltuielilor bugetare şi majorarea veniturile, inclusiv prin creşterea unor taxe şi impozite. Se vorbeşte nu numai de blocarea salariilor, ci chiar de scăderea lor (10% din salariile bugetarilor). Efectele sociale vor fi majore, în condiţiile în care debuşeul existent la sfârşitul anilor ’90 după prăbuşirea rublei, respectiv plecarea la muncă în Occident nu mai există. Din două motive: vizele şi diminuarea locurilor de muncă în Vest, dar şi în Est. Cine şi cum va reuşi să producă „stabilitate” în aceste condiţii? Şi cu ce preţ?

Soluţii à la russe

Contextul global este astăzi nelimpezit, iar cel regional ambiguu. RM rămâne un spaţiu de frontieră a cărui apartenenţă, deocamdată, nu pare decisă. Dar ezitările înaintării frontierei euroatlantice sunt „compensate” copios de activismul Rusei în regiune. Trei elemente trebuie introduse în ecuaţie: Barack Obama nu dă semne că va fi concesiv cu ruşii în măsura în care aceştia ar fi dorit să fie – cel puţin aşa percepe Kremlinul ambiguităţile de până acum (vezi şi episodul Turkmenistan); alegerile din anul acesta din Germania (care vor putea schimba relaţia Bruxelles – Moscova în cazul unei garnituri noi la Berlin); imprevizibilitatea Ucrainei (unde miza pe „independentul” Arseni Iateniuk în viitoarele alegeri este din ce în ce mai semnificativă). În aceste condiţii, Rusia trebuie să rămână activă pe teren, iar miza geopolitică a RM creşte.

În situaţia unei crize economice dure în republică, a menţinerii echipei Voronin la putere şi a unor eventuale înţelegeri preelectorale între Chişinău şi Moscova, Rusia poate deveni actorul care stabilizează economia micului vecin european. RM a primit anul trecut, prin proiecte în cadrul Planului de Acţiuni, circa 50 de mln. de euro. Destul de puţin, dacă vom compara cu cei 40 mln. USD acordaţi urgent de Rusia, în ianuarie acestui an, Transnistriei. În pofida crizei interne, Rusia găseşte resurse pentru a regla conturi geopolitice. Astfel, cei circa 400-500 mln. de euro necesare RM pentru o echilibrare economică pe termen scurt ar putea veni urgent de la Moscova. Ce va cere în schimb? Nimic din ceea ce UE cere în mod obişnuit – democratizare, reforme, modernizare. Un singur lucru: stabilitate à la russe. În aceste condiţii, spectrul unei stabilizări geopolitice de tip Transnistria la frontiera euroatlantică este mai prezent ca oricând.

Articolul a apărut inițial în www.timpul.md

Va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici

mai 3rd, 2009

Începând cu 1 septembrie a.c, va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici de celule stem pentru bolnavii de leucemie. Premierul, Emil Boc a menţionat “de data aceasta, lucrurile vor merge până la capăt şi că împreună cu ministerul S ănătăţii vom realiza acel registru al donatorilor onorifici, Executivul va emite, in acest sens, o hotărâre de Guvern, prin care să se pună în practică registrul donatorilor onorifici.

Decizia va fi aplicată deoarece tehnologia medicală bazată pe celule stem reprezintă “terapia viitorului”, aducând o evoluţie în medicină în ceea ce priveşte tratarea unor boli apreciate a fi astăzi incurabile.

Tot primul-ministru a mai spus “Cred că în această terapie stă cheia dezvoltării medicinei în viitor.(…) Cred că avem nevoie şi de o revoluţie în mentalitatea românilor cu privire la ceea ce inseamnă inscrierea in acest registru şi că această înscriere sau donare nu reprezintă un lucru care-ţi afectează sănătatea, ci reprezintă un act de salvare a unei vieţi”

Ministrul sănătăţii, Ion Bazac, a apreciat că până al 1 iulie se va analiza şi se vor prelua integral din experienţele Italiei si Spaniei, procedurile necesare pentru implementarea registrului care vine in sprijinul bolnavilor de leucemie care nu au un donator inrudit de celule stem pentru transplant.

Acest registru este o bază de date care cuprinde o multime de proceduri necesare ca el sa fie functional, se va prelua intreaga legislatie in perioada imediat următoare, pentru ca de la 1 septembrie acesta să fie operational.

În România există trei clinici in care se face transplant medular, şi vor mai fi infiintate altele doua, la Iasi si la Bucuresti.

Conform studiului european “Eurocare 4″ care conţine date comparative privind nationalitatea, tipul de cancer si sexul persoanelor considerate vindecate de cancer din 23 de ţări din Europa de nord, Europa de vest şi de est, precum şi din Marea Britanie şi Irlanda de Nord , recent dat publicităţii arată o crestere constantă a numărului persoanelor considerate vindecate dintre cele diagnosticate cu cancer.
România nu a fost inclusa in studiu, pentru ca nu are un registru national cu situatia pacientilor afectati de aceasta maladie.

În România în anul 2006 au fost inregistrate 56.344 de cazuri de cancer de san, 30.414 de cancer pulmonar 15.383 de cazuri de cancer gastric, 37.960 de cancer de col uterin si 12.500 de cazuri de cancer de prostată.

În intervalul analizat, numarul persoanelor vindecate de cancer pulmonar a crescut de la 6% la 8%, in cazul cancerului de stomac de la 15% la 18%, respectiv de la 42% la 49% pentru cancerul colorectal.

Cea mai mică proporţie de pacienţi vindecaţi de cancer pulmonar (sub 5%) se află în Danemarca, Cehia si Polonia, în timp ce proporţia cea mai ridicată este in Franţa şi Spania (10%).

În cazul cancerului colorectal, ratele cele mai mari de vindecare (49%) se intâlnesc în Franţa , iar cele mai mici la pacienţii din Polonia, Cehia şi Slovenia (sub 30%).

Dintre pacientele diagnosticate cu cancer de sân şi considerate vindecate (73%) locuiesc în Finlanda, Franţa , Spania şi Suedia, iar cele mai scăzute rate de vindecare au fost inregistrate în Cehia, Polonia – mai puţin de 60%.

Depistarea precoce este dificila din cauza ca majoritatea pacientilor nu acuză simptome in fazele incipiente. Durata medie de supravieţuire după diagnosticare este de aproximativ 10 luni, folosind terapiile disponibile în prezent.

În întreaga lume ,anual, mor din cauza acestei boli mai mult de 700.000 de femei şi se estimează ca 8-9% din femei vor dezvolta cancer de san pe parcursul vieţii.

Sunt diagnosticate în fiecare an 250.000 de cazuri noi in Europa si aproximativ 175.000 in Statele Unite ale Americii, cu o rata anuala de deces de aproximativ 165.000 de paciente in Europa si 44.000 in Statele Unite ale Americii

Ruinuri. La Râşnov

mai 3rd, 2009

Săptămâna trecută vorbeam aici de promovarea turismului în România şi recurentul – dar irelevantul – efort de a inventa un “brand de ţară”, soluţia-minune preferată de toţi oficialii care nu prea ştiu ce e de făcut, sau de firmele de PR care speră să ia contractul.

Ca să promovezi turismul la noi trebuie început cu trei lucruri simple şi clare, care fac parte din funcţiile de bază ale statului, înainte să comanzi clipuri TV şi albume cu poze- ONT. Anume, trebuie rezolvată infrastructura de transport, ca turistul să poată ajunge în ţară şi la obiective; trebuie salvat patrimoniul istoric, în special cel construit, şi aplicate strict regulile de mediu, urbanism şi protecţia peisajului; şi trebuie ca statul să-şi ia în serios funcţia de autorizare a hotelurilor şi pensiunilor, oprind inflaţia actuală de stele şi margarete, pe care nimic din calitatea ridicolă a serviciilor nu o justifică.

Din cele trei priorităţi, ultima ar avea poate de-a face cu un Minister al Turismului, dar poate fi îndeplinită şi de o agenţie mai mică, cu funcţie exclusivă de clasificare a unităţilor de cazare. Restul funcţionarilor pot trece lejer în sectorul privat, astfel încât să-şi valorifice direct expertiza, cu importante economii la bugetul de stat. Primele două priorităţi, esenţiale, sunt sarcini complexe pe care trebuie să şi le asume guvernarea în ansamblu, cu un plan de acţiuni şi monitorizare cu indicatori. Protecţia zonelor naturale sau construite cu caracter specific trebuie de fapt pusă ca urgenţă zero, pentru că nimeni nu va veni să viziteze oraşe ale căror centre istorice s-au umplut de turnuleţe ieftine de sticlă, nici munţi erodaţi cu păduri defrişate, nici Delta Dunării în care un deputat de meserie arhitect şi-a construit un palat ţigănesc cu baluştri pe malul canalului Sulina.

Pomeneam săptămâna trecută în această rubrică şi de cetatea Râşnov, una din cele mai mari şi bine păstrate cetăţi ţărăneşti din Ardeal – şi un adevărat studiu de caz privind pericolele promovării entuziaste a turismului atunci când ai instituţii publice slabe, incapabile să aplice legea. Cum soarta Castelului Bran ca obiectiv vizitabil, retrocedat moştenitorilor, nu e clară, este de presupus că tot iarmarocul cu temă Dracula ma migra curând în vecinătate, la Râşnov, sporind şi mai mult presiunea pe un monument istoric deja vandalizat.

Pe scurt, situaţia stă aşa: în 2000, primăria Râşnov semna un contract asociere cu firma unui italian, pentru “lucrări de restaurare, consolidare, amenajare în scopul conservării ca obiectiv istoric” şi închirierea de spaţii comerciale, capitol la care cetatea este menţionată drept ,,complex turistic” (?!). Urmarea a fost că, timp de cinci-şase ani, s-au executat acolo lucrări de calitate amestecată, mare parte fără proiect, avize sau supraveghere arheologică, restaurându-se în grabă ziduri inventate (care ulterior au şi căzut, la o ploaie) şi căsuţe-butaforie, distrugându- se straturi arheologice, în ciuda unor avertismente venite din partea Ministerului Culturii sau a legii care este foarte clară în acestă privinţă.

Interesant este cum, rând pe rând, diversele niveluri ale acestui minister (structura centrală, serviciile de specialitate, direcţia judeţeană Braşov) au cedat precum piesele de domino şi au început să trimită recomandări tot mai blânduţe către operatorul privat, sugerând celebra soluţie românească: “intrarea în legalitate”, adică întocmirea unei documentaţii post-factum care să justifice orice s-a construit deja ilegal. Cea mai tare fază o reprezintă o adresă a Direcţiei Monumentelor din 2004: în loc să pună piciorul în prag, DM face acum presiuni la primăria Râşnov pentru ca aceasta să dea mai repede aviz proiectelor de restaurare ale italianului, deoarece întârzierea “dă temeiuri suplimentare investitorului să continue fără rigoarea tehnică şi controlul legal necesar diferite intervenţii” (!).

Şi mai interesant e faptul că instituţia cea mai preocupată de protejarea patrimoniului pare să fie Primăria Râşnov, care la o adică încasează bani buni din taxele de vizitare a buticurilor şi terasei-bar ridicate fără proiect în incinta monumentului. La o adică, ea şi-ar putea vedea liniştită de treabă, elibera avizele cerute şi “promova turismul”. Iar nu, curios, structurile pline de experţi ale Ministerului Culturii şi Direcţiei Monumentelor. În fine, în vara lui 2008 primăria recuperează cetatea prin sentinţă judecătorească şi solicită Ministerului comisie de anchetă pentru a se constata starea cetăţii şi caltatea lucrărilor făcute între 2000 şi 2008. Comisia n-a ajuns nici până azi la Râşnov, în schimb s-a întâmplat alt lucru spectaculos: casa de avocatură a ministrului de justiţie Predoiu a preluat cazul investitorului, declarând apel împotriva primăriei Râşnov.

Meciul se joacă, cu asociaţii ministrului contra instituţiilor statului. Iar un monument istoric de primă importanţă ameninţă să se transforme întrun bazar de obiecte pseudo-medievale şi “complex turistic”, sub patronajul unui operator privat şi blânda oblăduire a Ministerului Culturii şi a Direcţiei Patrimoniu Braşov. Se întâmplă în România, land of choice.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Bălănescu Quartet – triumf la Cracovia

mai 3rd, 2009

Am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă.

Cred că sunt vreo 15 ani, de la prima audiţie a albumului „Luminitza“, de când tânjesc după un concert live al celebrului Bălănescu Quartet. Ascultasem tot ce am putut găsi, capturasem tot ce se putea captura, dar nu văzusem fenomenul pe viu. Anul trecut, cu prilejul Festivalului filmului românesc de la Londra, ratasem totul pentru două zile – când îmi luasem biletul, nu ştiam că vor avea un concert acolo. Anul acesta, însă, mi s-a intersectat sejurul cracovian de primăvară cu cea de-a doua ediţie a Festivalului culturii româneşti organizat de ICR Varşovia, iar organizatorii au avut fericita idee să deschidă şiragul de evenimente cu un spectacol al cvartetului în plăcuta sală de concerte a Academiei de Muzică.

Dacă spun că au cântat „Maria T“, fantasticul „tribut“ pentru Maria Tănase, cei care cunosc discul pot crede că înţeleg despre ce este vorba, dar nu e chiar aşa. Muzica discului este, desigur, excepţională, însă spectacolul este altceva, ceva atât de fabulos încât sutele de participanţi la audiţie nu s-au putut opri din bisuri minute în şir, Alex Bălănescu şi colegii săi englezi (Clair Connors – violină, keyboards, Andy Parcker – violă, Nick Cooper – violoncel, plus bateristul participant la câteva piese) fiind nevoiţi să facă naveta între scenă şi culise de mai multe ori şi să reia câteva fragmente muzicale. Spectacolul este altceva nu doar prin insertele audio şi video, nu doar prin prezenţa artiştilor „în carne şi oase“ în faţa ta, nu doar prin umorul lui Alex în vorbirile dintre piese, ci mai ales prin intensitatea interpretării. Asta este de nepovestit, dar pot aminti un detaliu sugestiv – la sfârşitul concertului, când artistul oferea autografe pe CD-urile sale, făcând nişte fotografii, am observat că toată partea stângă a gâtului său era roşie, tumefiată de la contactul de circa o oră şi jumătate cu vioara! De altfel, triumful de la Cracovia îl confirmă pe cel înregistrat în noiembrie la Varşovia, despre care muzicienii şi melomanii polonezi încă discută.

După aşa debut, mă întrebam cum se va descurca festivalul românesc mai departe! În fond, ştacheta fusese ridicată foarte sus! Am avut ocazia să constat că se descurca bine – am mai văzut cele două spectacole de teatru în stradă cu teatrul Masca al dlui Mălaimare, în Piaţa Mare a Cracoviei, cu sute, poate mii de spectatori, participare de excepţie pentru un oraş cu vreo cincisprezece teatre şi mai multe festivaluri internaţionale anual. Şi, după cum arată programul – filme de Lucian Pintilie, Dan Piţa, Radu Gabrea şi Alexandru Tatos, lansarea Marelui Dicţionar Român-Polon, degustări de vinuri, concert Shukar Collective, conferinţă-dezbatere despre Noica etc. -, am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă. Cred că Dorian Branea şi tinerii săi colegi de la ICR Varşovia merită felicitări pentru modul în care au gândit această săptămână de cultură românească la Cracovia – ei au reuşit să prindă bine „ritmul“ oraşului şi, pe cale de consecinţă, să găsească mai întâi „tonul“ cel mai potrivit. Iar când acesta a fost dat aşa cum a fost dat de Bălănescu Quartet, nu prea mai era cale de întoarcere!

Articolul a apărut inițial în www.cotidianul.ro

Lideri şi istorie: Obama, Chavez, Plehanov

mai 3rd, 2009

Hugo Chavez se doreşte educatorul lui Barack Obama.

În „Washington Post” din 21 aprilie 2009, un articol de Eugene Robinson, proaspăt laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Chavez la întâlnirea din Trinidad cu Obama. Cu acel prilej, jucând rolul de guru intelectual autodesemnat, apostolul neo-bolivarismului histrionic i-a oferit în dar preşedintelui SUA cartea jurnalistului stângist Eduardo Galeano, „The Open Veins of Latin America”. Evident, este vorba de o sfidare cât se poate de explicită. Cartea lui Galeano (volum publicat în anii 1980 şi la Editura Politică) este un manifest al celui mai dezolant antiamericanism, o sinteză a legendelor autovictimizante ale revoluţionarismului „tercermundist”.

Pentru Galeano, ca şi pentru atâţia frenetici „izquierdistas”, Statele Unite reprezintă execratul capitalism, demonizatul „consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantilă, vorace şi rapace, lipsită de suflet, de compasiune, de altruism. Robinson notează faptul că Barack Obama nu a reacţionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund antiamerican al sandinistului impenitent Daniel Ortega. Scrie Robinson: „Chavez, Ortega şi alţi câţiva… au dat un spectacol de grosolănie. O scânteiere de mânie prezidenţială venită din partea lui Obama ar fi fost adecvată momentului”. De pildă, mă gândesc, să-i fi oferit lui Chavez o copie a „Arhipelagului Gulag” de Soljeniţân.

Mai ales că, la un moment dat, în timpul campaniei electorale, Obama l-a menţionat pe autorul „Primului cerc” printre scriitorii săi favoriţi. În săptămânalul „The New Republic”, din 1 aprilie 2009, eseistul şi istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei „Letras Libres”, semnează un excepţional articol despre „The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences”. Aflăm, între altele, că mitologia „chavistă” privind rolul demiurgic al personalităţilor presupus charismatice, al liderilor ce se visează providenţiali, provine din lectura (absurdă şi total eronată, mă grăbesc să o spun) a lucrării marxistului rus Gheorghi Plehanov (1856-1918) despre rolul personalităţii în istorie.

Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, în fond un social-democrat clasic, susţinea, de pe poziţii ortodox-marxiste, ideea că masele fac istoria şi că eroii se situează, drept catalizatori, pe direcţia „marilor tendinţe ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost iniţial mentorul lui Lenin şi care a ajuns să condamne ultracentralismul bolşevic, a scris pe larg Leszek Kołakowski în al doilea volum din „Principalele curente ale marxismului”).

Tezele lui Plehanov au fost, de altfel, invocate de Nikita Hruşciov în februarie 1956 atunci când, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denunţat „cultul personalităţii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice îl interesează pe Chavez, ci întărirea permanentă a poziţiei sale monopolist-autocrate, după modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez nu este un campion al „stângii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce ţine de tradiţiile şi aspiraţiile „stângii carnivore”.

Este ceea ce relevă pe blogul său istoricul Victor Davis Hanson când scrie: „De ce ne urăşte Hugo Chavez? Este oare din cauza politicii lui Bush‚ «mort sau viu» ori «cu noi sau împotriva noastră»? Greu de crezut. Chavez urmăreşte să lichideze complet democraţia din Venezuela, să transforme ţara într-o dictatură comunistă de tip cubanez, să utilizeze profiturile obţinute din petrol pentru a instiga sentimente revoluţionare, «antigringos », pe continentul sud-american, şi să ajungă el însuşi un fel de caudillo mesianic al întregii zone devenită socialistă. Sună dement. Nu mai dement decât comunicatele zilnice ale lui Chavez. Din nou, prin diplomaţie, bună sau rea, îl putem domoli sau îndârji – dar altminteri scopurile sale sunt antitetice noţiunii de stat democratic, capitalist, având legături puternice cu democraţiile nord-americane”.

Pentru Chavez, care se închipuie reîncarnarea lui „El Libertador”, petro-dolarii sunt garanţia materială a succesului petro-delirului. Sunt acestea adevăruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai târziu, Barack Obama va trebui să le interiorizeze. Mai ales dacă va decide să-l citească pe Plehanov care, încă din 1903, avertiza că Lenin nu este o reală personalitate istorică grandioasă, ci un nou „şah al Persiei”, „un alchimist al revoluţiei”, un demagog inveterat, un maniac al violenţei, extremismului şi intoleranţei.

În al său „Testament politic” scris în 1918, Plehanov, gânditorul căruia Chavez pretinde că îi datorează concepţia sa despre lideri, mase şi istorie, scria despre fondatorul bolşevismului: „A nu fi înţeles adevăratul scop al acestui maximalist fanatic a fost cea mai gravă eroare a mea”. Împreună cu eseistul mexican nu mă îndoiesc că social-democratul rus i-ar fi dispreţuit în egală măsura pe şahul Cubei şi pe cel al Venezuelei. Dacă tot flirtează cu idealuri şi valori social-democrate, preşedintele Obama ar câştiga reflectând la aceste esenţiale adevăruri.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

Palestina şi Israelul la a 61-a ANIVERSARE

mai 3rd, 2009

Palestine (Greek: Παλαιστίνη, Palaistinē; Latin: Palaestina; Hebrew: פלשתינה‎ Palestina; Arabic: فلسطين‎ Filasṭīn, Falasṭīn, Filisṭīn) este denumirea folosită încă de pe timpul Imperiului Roman pentru un teritoriu ce cuprindea Libanul, Siria, o parte din Irak, Jordania, Israelul, Peninsula Sinai. Astăzi Palestina dupa unii este teritoriul Israelului.

Teritoriul este populat încă din perioada paleolitică, fiind “administrat” de-a lungul istoriei de State -Cetăţi Canaanite, Triburi Israelite (Hebrew Bible Period), Imperiu Persan,Imperiul Macedonian (Helenistic Period), Hasmonean Dinasty, Imperiul Roman (Herodot Period), Imperiul Byzantine, Chalifatul Arab (cuprinzînd perioada Umayyadă, Abbasidă şi Fatimidă), Cruciaţii (Kingdom of Jerusalem), Mamluk rule, Otoman rule, Egiptian rule, New Otoman rule pînă în 1917, apoi Mandatul Franco-Britanic. Actualul teritoriu al Israelului şi Jordaniei fiind sub Mandat Britanic între 1920-1948.

La 29 Noiembrie 1947 Ansamblul General al Naţiunilor Unite votează partiţia Teritoriul Mandatoriu Britanic în două State – Statul Israel şi Statul Arab, Jerusalemul cuprinzînd Bethlehemul rămînînd sub sub Control Internaţional. Statele Arabe resping Hotărîrea.

La 14 mai 1948 Israelul se declară Stat Independent (On 14 May, the Jewish Agency declared The Independence of the state of Israel.) Din acest moment începe ISTORIA MODERNĂ a Statului Israel.

Astăzi, după 61 de ani, State Arabe şi Organizaţii Arabe încă au dubii asupra legitimităţii şi dreptului la existenţă a Statului Israel.

Din 1995 se duc discuţii cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) pentru întregirea Hotărîrii din 29 Noiembrie 1947 a Ansamblului General al Naţiunilor Unite, în contextul situaţiei de SITU. Ca şi atunci, şi acum o parte din OEP şi unele State şi Organizaţii Arabe confundă Palestina ca TERITORIU cu UN POPOR care n-a existat NICIODATĂ.

Serile de Poezie şi Muzică Religioasă “Sinapsa”

mai 3rd, 2009

Editura ARANIA Editura Platytera
Bucuresti
Braşov

organizează

joi, 30 aprilie , ora 17, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, str.Calea Victoriei nr.115, Sala Oglinzilor

Serile de poezie şi muzică religioasă

“Sinapsa”

Recită poeţii: Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Ioan Es Pop, Gabriel Chifu, Romulus Rusan, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Adrian Munteanu, Dan Cârlea, Daniela Şontică, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Florin Caragiu, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu

Cu participarea grupului Anton Pann,
a poetului şi cantautorului Ion Zubaşcu
şi a actorului Daniel Făt

moderatori : Florin Caragiu şi Adrian Munteanu

Intrarea liberă

Rusia foloseşte problema transnistreană pentru a se face vizibilă în RM

mai 3rd, 2009

Înaltul reprezentant al Uuniunii Europene în RM Kalmen Mizsei a afirmat recent că procesul de negocieri pe marginea conflictului transnitrean ar putea fi revigorat ca urmare a formării noului guvern de la Chişinău. Totodată, Rusia face mişcări clare în vederea activizării Tiraspolului, condiţionând astfel facilitarea reluării efective a negocierilor cu privire la reglementarea transnistreană.

Manevrele Moscovei pot fi interpretate diferit. În orice caz, aceasta este obligată să întreprindă acţiuni, deoarece, în caz contrar, ar însemna o cedare a poziţiilor geopolituce pe spaţiul din vecinătatea sa estică (CSI).

Ipoteza 1. Tendinţa Rusiei de a introduce subiectul transnistrean pe agenda politică a UE face parte din planul acesteia de a modera discursul Bruxellului vizavi de guvernarea comunistă, care se face vinovată de falsificarea alegerilor, dar şi de încălcarea în masă a drepturilor fundamentale ale omului. În ciuda acestor manifestări non-democratice, Moscova a susţinut comuniştii în perioada post-electorală. De aceea, în prezent, aceasta doreşte să sublinieze rolul său benefic în RM, jucând cartea transnistreană. Această tactică îmbină atât necesitatea Rusiei de a-şi îmbunătăţi imaginea în ochii europenilor, cât şi cea de susţine gruparea comunistă faţă de care se fac presiuni majore din partea Bruxellului.

Ipoteza 2. Atenţia europenilor faţă de subiectul transnistrean, de asemenea, implică şi sporirea interesului pentru stabilitatea politică din RM şi respectiv participarea indirectă a UE la dialogul politic dintre putere şi opoziţie. Or, problema transnistreană poate devine în viitorul apropiat un „remediu” pentru legitimizarea de către comunişti a „acaparării” ilegale şi anti-democratice a puterii politice.

Din această perspectivă, Rusia îşi asigură sustenabilitatea şi fezabilitatea investiţiilor sale făcute în favoarea comuniştilor în perioada ante şi post electorală. Astfel, via dosarul transnistrean, Kremlinul evidenţiază importanţa unei stabilităţi/dialog politic în RM pentru dinamizarea procesului general de negocieri. Iar datorită amintirilor recente despre evenimentele din Georgia, europenii sunt tentaţi să o accepte, demonstrând nu numai persuasivitate, dar şi atitudine proactivă faţă de conflictele îngheţate din vecinătatea sa.

Ipoteza 3.Rusia este în criză de instrumente viabile pentru a determina prezenţa sa politică în RM. Acest lucru are loc şi din cauza sprijinului nerezervat şi necondiţionat, tacit sau expres, a acţiunilor întreprinse de comunişti. Din aceste considerente, problema transnistreană reprezintă modalitatea practic unică de a se implica şi de a influenţa procesele politice din RM. Interesul ei sporit derivă şi din faptul că UE ar putea ocupa poziţia de lider, mai ales în contextul lansării Parneriatului Estic.

Totodată, Rusia simte nevoia de a readuce în discuţie problema transnistreană pentru a justifica semnificaţia şi actualitatea noului sistem de securitate pan-europeană, propus de preşedinte rus D. Medvedev, care prevede de asemenea un mecanism nou de soluţionare a conflictelor locale, inclusiv cele îngheţate.

Orologiul din Piata Mare

mai 3rd, 2009

Stirea fu anuntata la radio, pe la orele 23.00. Cu voce calma si sigura, crainicul facu cunoscut tuturor ca a doua zi, la orele 15.30 fix, acele orologiului din piata mare a orasului se vor opri.
Vestea se raspandi cu o iuteala de necrezut. Chiar si cei ce nu aveau radio o aflara in cateva minute, astfel ca la orele 23.15 nu era locuitor al orasului care sa nu fie in picioare, preocupat de aceasta noutate. Paradoxal, toti ramasera cat se poate de lucizi. Era oarecum de asteptat. De mult timp, orologiul ramanea in urma sau o lua inainte. Cu toate stradaniile ceasornicarilor, nu putuse fi reparat. Fusesera chemati specialisti din alte orase. Nimeni nu reusea sa faca nimic, iar orologiul continua sa aiba toane. Era scandalos. La cererea intregului oras fusese schimbat primarul, se numise un nou consiliu urban, dar totul s-a vadit inutil. Noile masuri nu ajutara la nimic. Acele orologiului din piata mare continuau sa se joace cu timpul. Si asta n-ar fi fost nimic, dar, din cauza orologiului, schimburile din fabrici se faceau anapoda, notiunea de ora de munca isi pierduse sensul si, in scurt timp, economia prospera a orasului ramase doar o amintire.
Totusi, cetatenii nu-si pierdusera speranta. Oricum, erorile orologiului nu erau chiar atat de mari si, apoi, ani de zile indicase ora exacta cu o precizie care ii umplea de mandrie pe localnici. Faima orologiului ajunsese departe si, an de an, veneau turisti spre a se minuna de exactitatea acestuia.
Nimeni insa nu se asteptase la o asemenea veste. Era de necrezut.
La orele 24.00 se deschisera toate localurile. Stiau cu totii ca nu mai avea rost sa-si puna alte probleme. Era clar, la orele 15.30, acele orologiului aveau sa se opreasca. Multi tineri se dusera sa-si petreaca noapte intr-unul din cluburi. De peste tot se auzea muzica, insotita de strigate de chef si de zgomot de pahare ciocnite. La orele 24.40, studentii organizara o manifestatie de protest. Fusesera schimbate lozincile vechi, astfel ca peste tot apareau pancarte cu cuvintele “Vrem timp”, “Dati-ne inca 24 de ore “. Fusese destul de greu de gasit vopsea pentru a acoperi “Vrem libertate sexuala” sau “Dati-ne drepturi sociale”. In cele din urma, gasira vopseaua la un vanzator bolnav de ulcer, care, neavand voie sa bea, ramasese acasa. La orele 1.00 se anunta ca in intreaga tara ceasurile se vor opri la 15.30. Studentii se constituira intr-un grup unit si organizara o revolutie. Guvernul cazu si studentii preluara puterea. Luciditatea cu care fusese primita initial vestea disparu cu totul. Izbucnira certuri violente, se semnalara batai in plina strada. Grupuri-grupuri se invinuiau reciproc, acuzandu-se de iresponsabilitati si neglijente care au dus la crize cu implicatii asupra bunului mers al timpului. In cursul ciocnirilor au fost ucisi mai multi cetateni. Cei raniti fura transportati la spitale, dar medicii nu mai erau la lucru, gasind totul ilogic, de vreme ce la orele 15.30 aveau sa se opreasca toate ceasurile.
Pe la orele 2.15, locuitorii se hotarara sa-si petreaca timpul facand dragoste. Femeile erau fugarite si violate in plina strada. Peste tot puteau fi vazute perechi culcate pe asfalt, iubindu-se cu o patima nebuna. Felinarele fusesera sparte de mult, iar trupurile se imperecheau sub lumina lunii.
La 3.00 se raspandi zvonul ca ar fi fost de fapt vorba de orele 17.30; se telefona urgent la statia de radio. Nu, nu era nici o greseala : orologiul avea sa se opreasca la 15.30. La 3.30 se anunta ca pe intregul fus orar ceasurile se vor opri la aceeasi ora. Apoi se afla ca, intr-o alta tara aceasta se va intampla la 16.30. Dar, curand, veni rectificarea. Fusese o confuzie. Tara respectiva se afla in fusul orar invecinat.
Se nascura suspiciuni: ar fi insemnat ca toate ceasurile de pe glob trebuiau sa se opreasca la aceeasi ora. La 4.45, banuiala fu confirmata la radio. Partidele politice incepura o lupta fara scrupule. Aparura disensiuni chiar in sanul aceluiasi partid. Atacurile se concentrara asupra noului guvern, care se vazu nevoit sa demisioneze. La 5.15 se facu lumina, o lumina inutila, a unui soare nechemat. Totusi, la 5.25 plaja era plina de oameni care voiau sa prinda razele ultraviolete. Se inregistrara cateva cazuri de inec.
La orele 6.00, preotul ii chema pe toti cetatenii orasului la slujba bisericii. Tinu cea mai frumoasa predica din viata sa, vorbind auditorilor despre necesitatea moralei, evitarea ispitei si importanta de a-ti iubi semenul. Se ruga pentru viitor, aratand insa ca, fara munca si onestitate, nu se poate realiza nimic. Ii indemna pe toti la piosenie, promitand, in numele Celui de Sus, perspective de aur drept-credinciosilor.
La orele 7.30 se anuntara numeroase sinucideri, dupa care radioul transmise programul de dimineata: reclame si muzica de dans. Emisiunea de melodii la cerere fusese schimbata pentru orele 18.00, din cauza unei raceli contractate de redactorul respectiv. Se solicitara scuzele de rigoare, dupa care se continua cu un interviu luat ministrului comunicatiilor cu privire la recenta greva a feroviarilor. Apoi ministrul se scuza, deoarece dorea sa fie in piata mare inainte de 15.30.
Pana la 10.00, se dansa dupa muzica de la radio . La 10.30 cazu si noul guvern, in urma revoltei taranilor din nord. La 11.00 ateriza ultima nava spatiala, iar cosmonautii fura instiintati de nenorocire. La 11.15, televiziunea adauga un program special: lectia de esperanto, care fusese amanata pentru ca sotia profesorului nascuse. Cu lacrimi de bucurie, profesorul le comunica telespectatorilor, in esperanto, ca era preafericitul tata a doi micuti gemeni. Apoi traduse in esperanto prima fraza a lectiei: “La orele 15.30 se vor opri acele orologiilor din intreaga lume“.
La 12.00, ceasornicarii incercau inca sa repare orologiul din piata mare. La 12.30, radioul anunta ca, intr-o tara indepartata, fusese reparat un ceas, dar peste 15 minute se afla ca se defectase din nou. La 13.00, un tanar vantura ideea ca nimic nu poate fi sigur, deoarece orologiul din piata mare e stricat, deci e posibil ca orele 15.30 sa fie peste numai un minut. Dar curand se linistira cu totii, caci era stiut ca acele se vor opri la 15.30, deci orologiul trebuia sa indice aceasta ora.
La orele 14.00 masinile incepura sa se loveasca unele de altele, sau sa intre intentionat in ziduri. La 14.15 se anunta ca intr-o tara subdezvoltata au murit de inanitie 100.000 de oameni numai in ultimul an. Tara cerea ajutorul umanitatii. La 14.45 se trimisera semnale SOS in cosmos. Pana la orele 15.00 nu s-a primit nici un raspuns. La 15.05 toata populatia se aduna in piata mare. Multi fura striviti in inghesuiala. La 15.15 privira orologiul, se rugara cerului sa se intample o minune, apoi se gandira ca mai aveau doar 15 minute si orologiul avea sa se opreasca pentru totdeauna. Dar orologiul din piata mare a orasului era de mult defect, iar acele sale sarira brusc la 15.30. Apoi se oprira.

Tel-Aviv , 1972 (C)

Amintiri prăfuite

mai 3rd, 2009

De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii,
Mi-am adunat amintirile prăfuite.
Cele câteva uliţe cu colbul dormind toată vara,
Se pierd în uitare gata să se scufunde.
Se ivesc, lumânări licărind în beznă,
Trotuarele cu asfaltul crăpat,
Câinii răi mârâind în spatele gardurilor vlăguite,
Şi mama care mă chema seara la ciorbă.
Capitalele marilor puteri,
Aeronavele uriaşe zgâriind cerul oceanelor,
Automobilele scumpe,
Operaţia cu lasser pe cord,
S-au şters toate.
Se răzbună oare copilăria
Şi alungă umbrele
Care nu s-au încrustat pe suflet?
Voi afla la inventarul următor, poate.

Dan David, Los Angeles, martie-30-2007.

Colierul vieţii

mai 3rd, 2009

Mărgele de gânduri le agăţ pe un şirag, de sfoara trecutului, în cârlige de oţel, lăsând urme de zimţi pe foile de amintiri. Uneori le desfac ca să le presez, dar zimţii fioroşi se încăpăţânează să-şi lase amprenta de zig-zaguri. Astfel, strâng în pumni foile şi le mototolesc zămislind câte o mărgea şi o las să atârne pe sfoara destinului cu ardoarea de a sfârşi colierul prins de o gaică înţepenită.

LIMAN

mai 3rd, 2009

Clipă după clipă
Scursă neîncetat
Bate la poartă fără repaus
Ca un monoton, mut, staccato.

De ani şi ani
Robinetul istoriei umple neîntrerupt
Suvoiul de timp în acest
Ocean al vieţii
Pe fundul căruia, afundaţi,
Inotăm orbeşte
Căutând Limanul.

Limanul e numai un décor,
O panză însorită
Menită să atragă
Cugetele dospite în negură
Cu cântece voluptoase
Ca ale sirenelor mitologice
Urzind să farmece eroul.

Limanul văzut de unii
Arată ca o ferie
In care Edenul
I-si desface porţile oricui.
La malul lui,
Timpul se transforma în armonie,
Soarele încălzeşte blajin
Si vântul devine o muzică suavă.

Văzut de alţii
Limanul e numai
Bezna veşniciei

9-11

mai 3rd, 2009

9-11
azi o zi de doliu
cineva a apasat butonul unei erori
valorile au devenit cu totul altele
ma puteti cauta in pantofi, in cutia cu nasturi, in masina de scris
nimeni nu imi va lua libertatea
am pierdut naivitatea
candoarea
orizontul
un lift e o capcana
o scara nu stiu unde poate duce
inima pare a fi un loc periculos
copiii un bun dispozabil
cineva isi ducea nepoata in geamantan
bunicule striga fetita, am doar 4 ani
asa iti trebuie zice sistemul
te-ai nascut dupa 9-11
e numai vina ta
si a gaurii din ozon…

Madlena lui Proust. O scurtă şi deprimantă istorie a ideilor primite de-a gata

mai 3rd, 2009

Marcel Proust construieşte în ciclul său de romane “În căutarea timpului pierdut” un personaj deja celebru (Swann) care, mâncând o madlenă, îşi aduce aminte de foarte multe lucruri care aşteptaseră până atunci cuminţi undeva în cotloanele memoriei sale. Ele existau ca latenţă pentru simplul motiv că se întâmplaseră, erau fapte trăite şi depozitate, aşteptând doar să fie reactivate. Mecanismul acesta, identificabil în orice tip de cultură umană, se traduce în mentalul colectiv românesc printr-o serie de cuvinte-catalizator care trezesc invariabil aceleaşi discursuri, aceleaşi clişee de gândire şi verbalizare.

Bunăoară, mulţi dintre noi ştiu cu certitudine că în Evul Mediu i-am bătut pe turci pe unde i-am prins, că Ştefan cel Mare a apărat Europa creştină aproape de unul singur, că Mihai Viteazul îşi dorea cu tot dinadinsul unitatea naţională, că Regele Mihai a părăsit România cu nu ştiu câte trenuri doldora cu aur şi alte valori, că Ceauşescu era băiat bun (patriot de-al nostru!), dar că soţia şi restul aparatului represiv îl induceau permanent în eroare, că învăţământul românesc e unul dintre cele mai bune din Europa (avem o grămadă de olimpici doar!), că am fi ajuns departe la fotbal dacă nu ne furau arbitrii ş.a. Toate aceste certitudini se reactivează de fiecare dată când într-un fel sau altul cineva ne atrage atenţia că nu prea există naţiune cu un raport atât de prost între calităţi şi realizări concrete. Personal, m-aş aştepta la ceva mai mult de la o naţiune care a înspăimântat Europa din perioada romană şi până recent (vă reamintesc – există teorii protocroniste care ne spun ca dacii sunt întemeietorii Romei). Nimeni nu mă poate lămuri, însă, cum de pe parcursul atâtor secole, tot ceea ce putea conspira pe această planetă şi-a concentrat efortul asupra noastră.

Eu unul cred cu tărie că România e o ţară normală. Ce înseamnă asta? Că nu avem vocaţie mesianică, că nu suntem nici buni nici răi, nici înalţi nici scunzi, nici blonzi nici şateni, nici grobieni nici educaţi, nici ospitalieri nici taciturni. Nu ştiu dacă în mod serios mai poate afirma cineva în plin secol XXI că există o virtute sau un defect (oricare ar fi ele) care să poată fi extrapolate la nivelul corpului social al unei întregi naţiuni. Dacă sunt bun, înalt, blond, educat sau ospitalier sunt în virtutea calităţii mele umane şi nu pentru că toate astea ar fi un dat etnic, primit din moşi-strămoşi şi transmis cu stricteţe. Nici nu văd cu ce ar schimba lucrurile dacă aş admite că turcii ne-au mai şi bătut prin Evul Mediu, că Mihai Viteazul nu dorea unitatea naţională, ci urmărea pragmatic alte interese (deloc blamabile, de altfel), că echipa naţională de fotbal joacă prost ş.a.m.d.

Profilul moral al unei naţiuni, oricare ar fi ea, este întotdeauna suma eterogenă a profilurilor tuturor indivizilor care o compun şi nu un set de calităţi şi defecte rămas acelaşi pe parcursul secolelor. Există, desigur, şi particularităţi naţionale, dar acestea sunt cu mult mai puţine decât ne imaginăm şi nu vizează trăsături de caracter sau norme morale absolute.

Cele mai multe dintre ideile primite de-a gata au fost acumulate în anii lungi petrecuţi în şcolile comuniste, când învăţam fără niciun fel de entuziasm din manuale anoste (cu fotografii alb-negru) totul despre faptele de vitejie ale strămoşilor. De la prima filă şi până la ultima totul era victorie, triumf naţional, curaj aproape nebunesc. Am aflat în anii aceia cum îi lăuda Herodot pe traci, ni se cerea în subtext să trăim un fior de mândrie aproape mistic citindu-l pe Cantemir.

Ceea ce nimeni nu ne-a spus şi ceea ce, mai târziu, nu am avut curiozitatea de a descoperi de unii singuri este că Herodot spunea şi că “la ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Nici Cantemir nu lăuda întotdeauna. Acesta este, de altfel, procesul de (etno)geneză al oricărei idei primite de-a gata. Se ia un autor important, cu un nume sonor, se caută cu atenţie pasaje care, citate fragmentar, să poată fi pe gustul oricărui patriotard, de regulă se memorează pasajul pentru a putea fi invocat patetic de fiecare dată când este nevoie şi mai apoi se caută un ton potrivit (imprecaţii, vocative stridente, imperative din abundenţă).

Rolul Madlenei lui Proust mai este jucat şi de câteva cuvinte-tabu. Ele singure sunt suficiente pentru a dezlănţui reacţii violente pentru că adepţii ideilor primite de-a gata nu cred în polisemia cuvintelor. Exemple: vorbiţi despre “autonomie” (estetică, energetică sau de orice altă natură) şi veţi vedea ce urmează, procedaţi în acelaşi fel plasând în contexte diferite cuvinte inofensive precum “unitate”, “minorităţi”, “maghiar”, “musulman” ş.a. Reflexul va fi mai mereu pavlovian.

Cred, însă, că vremea ideilor primite de-a gata se apropie de sfârşit. Dispariţia lor e sinonimă cu evoluţia către normalitate a întregii societăţi româneşti.

Motiune de Cenzura

aprilie 29th, 2009

Am primit la redactie textul motiunii de cenzura care se va depune in cursul zilei de luni 4 mai:

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Ordonanţa de Urgenţă nr. 34⁄2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale marchează eşecul politicii bugetar-fiscale a Guvernului PD-L / PSD. În loc să fie, aşa cum ar fi trebuit, un instrument de corecţie a erorilor flagrante conţinute în Legile bugetare adoptate la sfârşitul lunii februarie, rectificarea bugetară adaugă noi dovezi ale lipsei de realism şi de responsabilitate ale guvernării actuale.

Reperul de moralitate al oricărei guvernări îl constituie modul în care aceasta îşi îndeplineşte promisiunile din campania electorală, a căror reflectare fidelă trebuie să fie programul de guvernare. În această privinţă ne aflăm în faţa unui abandon total de la principiile morale. Guvernul Boc nu este doar vinovat de imoralitate, dar este de-a dreptul recidivist în această privinţă.

Cel dintâi gest de dispreţ la adresa alegătorilor săi l-au marcat partidele din coaliţie, PD-L şi PSD, odată cu întocmirea programului de guvernare, ce nu mai conţinea cea mai mare parte a promisiunilor anunţate cu surle şi trâmbiţe în campania electorală. Amintim dintre măsurile uitate brusc după câştigarea alegerilor: creşterea salariilor cu 50% la profesori, „imediat din prima zi de guvernare”; majorarea cu 50% a pensiilor pentru grupele I şi II de muncă; menţinerea punctului de pensie la 45% din salariul mediu brut pe economie; dublarea pensiilor agricultorilor; majorarea cu 50% a alocaţiilor familiale; acordarea celei de-a 13 pensii; creşterea salariului minim până la 1000 lei; încurajarea încadrării în muncă a pensionarilor care doresc să îşi sporească veniturile; reduceri fiscale pentru primul an de activitate profesională – 100% în primele 6 luni şi 50% în urmatoarele 6 luni; măsuri pentru reducerea fiscalităţii cum ar fi: anularea taxei de poluare, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, reducerea TVA la 5% pentru alimentele de bază, reducerea impozitului pe veniturile salariale la 10% pentru salarii mai mici decât salariul mediu brut pe ţară, scăderea impozitului pe dividende, crearea unui „scut fiscal” prin calcularea limitei maxime de suportabilitate a taxelor si impozitelor pentru IMM-uri si aplicarea regimului diferenţiat faţa de companiile mari; alocarea a 6% din PIB pentru educaţie – construirea a peste 5000 de şcoli, creşe şi grădiniţe noi, construirea de cămine moderne cu peste 10.000 de locuri; tot 6% din PIB pentru sănătate – construirea a 8 spitale regionale ultra-moderne; eliminarea plafoanelor la medicamente din farmacii; investiţii masive în infrastructura şi modernizarea rurală şi urbană, construcţia a aproximativ 1000 km de autostrăzi, modernizarea a 1000 km de cale ferată, 8 stadioane şi centre moderne olimpice în toate regiunile de dezvoltare, construcţia a 1000 de facilităţi pentru activităţi sportive, terenuri şi săli de sport, bazine de înot; încurajarea tinerilor fermieri prin acordarea unui ajutor de instalare de 25.000 euro, subvenţionarea a 65% din costurile proiectelor de microîntreprinderi şi pensiuni turistice, acoperirea a 30% din creditele pentru producţie, program de investiţii în spaţiul rural de 13,7 mld. Euro etc.

După nici două luni, promisiunile au intrat din nou la apă, odată cu Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale, PD-L şi PSD uitând nu doar de promisiunile electorale, ci şi de propriul program de guvernare. Astfel, bugetul alocat educaţiei a fost de numai 4,5% din PIB, faţă de promisiunea electorală de 6%; bugetul alocat sănătăţii a scăzut la 3% din PIB faţa de nivelul asumat de 6%, cu aproape 1% din PIB mai mic faţă de cel alocat efectiv în anul 2008. În domeniul transporturilor, alocările bugetare s-au redus la 3,4% din PIB în 2009, faţa de 4,2% în 2008. Pentru cercetare a fost alocată o sumă de 0,3% din PIB, faţă de 1% asumat în campania electorală şi 0,7% din PIB efectiv realizat în 2008. De asemenea, în domeniul apărării s-au prevăzut numai 1,3% din PIB, faţă de 1,7% în 2008 şi aproape la jumătate faţă de promisiunile electorale.

În cele din urmă, promisiunile s-au scufundat de-a binelea odată cu OUG nr.34 de rectificare bugetară. Prin diminuarea bugetelor de cheltuieli la Ministerul Agriculturii (2 miliarde lei – 24%), Ministerul Apărării (700 mil. lei – 9,1%), Ministerul Educaţiei (676 mil. lei – 5,6%), MAI (427 mil lei. – 4,2%), Ministerul Mediului (139 mil. lei – 5,3%), Ministerul Justiţiei (61,2 mil. lei – 3,1%), Ministerul Public (30 mil. lei – 4,63%) si Ministerul Transporturilor (203 mil. lei – 1,9%), subfinanţarea se agravează, iar reforma şi investiţiile în agricultură, educaţie, justiţie, apărare, ordine publică şi infrastructură sunt compromise. În ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor bugetare prevăzute prin aceasta rectificare, constatăm că actualul Guvern, a tăiat sume de peste 800 de milioane de lei de la nivelul unităţilor descentralizate, respectiv de la comune, orașe, municipii, în condiţiile în care, deja, primăriile din mediul rural acuzau că nu au deloc bani pentru continuarea investiţiilor sau pentru cofinanţarea proiectelor europene, iar fondul de salarii nu le ajunge, decât pana in luna august. In schimb, fondurile alocate cu dărnicie Ministerului Turismului si Comunicaţiilor (clientele politice ale PD-L) sunt de peste 10 -12 ori mai mari faţă de bugetele alocate acestor ministere în anii anteriori.

Şi, de parcă asta nu era destul, ultima redută a demagogiei guvernamentale, cea privind menţinerea alocărilor pentru investiţii, se prăbuşeşte, la rândul ei. Nu s-a uscat bine cerneala de pe semnăturile guvernamentale pe OUG nr 34, că Preşedintele României, secondat – mai e nevoie să o spunem – de primul ministru, avertiza că e posibil ca finanţarea externă, principala sursă investiţională, să fie utilizată pentru plata pensiilor şi salariilor. Această joacă de-a promisiunile, marcată de un profund dispreţ la adresa românilor, este fără egal în ultimele decenii.

Guvernul invocă, pentru toate acestea, criza economică. Dar tocmai criza economică este cea care obligă la realism şi fermitate. Să vedem, mai întâi, despre ce realism e vorba. Legile bugetare au fost construite pornind de la premisa că în anul 2009 veniturile bugetare vor fi cu 18% mai mari decât în anul 2008. În momentul votării în Parlament a proiectelor respective era cunoscut faptul că veniturile pe luna ianuarie a.c. erau cu 20% mai mici decât cele prevăzute și nici pentru luna februarie auspiciile nu erau mai favorabile. Guvernul a ignorat complet aceste semnale evidente venite din economie. La acestea s-au adăugat erori grave în configurarea cheltuielilor bugetare, prin subfinanţarea evidentă a unor domenii, cum ar fi educaţia şi cercetarea, siguranţa şi ordinea publică, protecţia socială, armata sau agricultura. Pentru ca cifrele „să dea bine”, produsul intern brut a fost „umflat” cu zeci de miliarde de lei. La vremea respectivă, de la tribuna Parlamentului, primul ministru şi ministrul de finanţe au garantat pentru menţinerea pe anul 2009 a unui deficit al bugetului consolidat de 2% din PIB. Toate avertismentele pe care le-am adresat Guvernului potrivit cărora abaterea de la realitate e de cel puţin opt miliarde de euro au rămas fără rezultat. Iată că, după doar câteva săptămâni, de această dată în urma expertizei Fondului Monetar Internaţional, Guvernul a trebuit să se supună acestei evidenţe. Din erorile sale de previziune, Guvernul „recunoaşte” o diferenţă de peste şase miliarde de euro. Fără nici o stânjeneală, Guvernul taie cheltuielile cu 1,5 miliarde de euro şi reduce veniturile cu 4,5 miliarde de euro, majorând astfel deficitul bugetar cu peste 3 miliarde de euro. Cine e de vină pentru această uriaşă eroare, potrivit maşinăriei propagandistice a guvernului? Nu cei care au ignorat evidenţele şi au alcătuit greşit bugetul ci, fireşte, criza economică şi guvernarea liberală.

Rectificarea bugetară agravează situarea Guvernului în afara realităţii economice. Deficitul bugetului consolidat ar urma să fie de 4,6% din PIB adică 24,3 miliarde de lei. Ministerul Finanţelor Publice a ţinut sub straşnic secret rezultatele primului trimestru pentru a nu se constata cât este de aberantă această previziune. Căci deficitul bugetului consolidat după trei luni este deja, de 10 miliarde de lei, adică aproape 1,9% din PIB! Aşadar 42% din deficitul anual!!! Şi asta în condiţiile în care din cele 10 miliarde de euro investiţii promise nu a fost utilizată nici a zecea parte, iar pentru domeniile subfinanţate ar mai trebui completate cheltuielile cu cel puţin 10 miliarde de lei până la sfârşitul anului.

Lipsa de realism a guvernării este convingător ilustrată de faptul că, pentru dânşii, prioritară nu este îmbunătăţirea activităţii de colectare ci răzbunarea politică, umilirea funcţionarului public. Cifrele sunt elocvente în acest sens: conformarea voluntară la plata lunară a obligaţiilor fiscale datorate de agenţii economici a scăzut în timpul guvernării Boc cu 10 puncte procentuale, de la 83% la 73% si trendul este în scădere de la o lună la alta, probabil „dorind” sa se ajungă la nivelul anului 2004, când numai 58% din obligaţiile fiscale declarate de contribuabili se încasau lunar. Este evident ca actualele conduceri ale Ministerului Finanţelor Publice si ANAF nu deţin expertiza necesară de a se adapta noilor condiţii şi de a îmbunătăţi administrarea fiscală. Ceea ce nu înţelege guvernul PD-L – PSD este că problema realizării veniturilor bugetului nu se rezolvă fiscalizând suplimentar contribuabilii şi terorizând proprii salariaţi, ci îmbunătăţind administrarea şi colectarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor reglementate de actualele legi fiscale.

Pe cine vreţi să păcăliţi, stimaţi guvernanţi? În condiţiile în care trendul acesta, în ce priveşte veniturile, se păstrează, e limpede că veţi abandona proiectele investiţionale. Ceea ce înseamnă nu doar că nu veţi fi în stare să începeţi proiecte noi, dar veţi abandona şi mare parte din proiectele aflate în derulare, cu deosebire pe cele din mediul rural. Pentru că, nu-i aşa, cum bine spunea preşedintele Traian Băsescu şi-l încuviinţa cu promptitudine premierul Boc, banii abia ar putea ajunge pentru salarii şi pensii.

Aţi încercat să abateţi atenţia de la aceste realităţi, care vă pun în situaţia penibilă de a vă recunoaşte incapacitatea de a guverna resursele publice ale ţării, printr-o campanie nedemnă de defăimare a guvernării liberale. V-aţi justificat abandonul de la principiile morale prin faptul că “visteria era goală”. Această acuză vă descalifică, pentru că sugerează că nu ştiaţi că bugetul pe anul 2008 a fost aprobat de Parlament cu deficit, că un buget nu poate avea deficit şi excedent în acelaşi timp, şi fireşte, nu ştiaţi că, şi în situaţia în care s-ar fi înregistrat din execuţie un excedent, ar fi fost interzis ca excedentul respectiv să fie reportat şi utilizat în anul următor.

Aţi acuzat facturi neplătite de guvernarea liberală, dar nu aţi prezentat niciodată lista lor. Cât despre volumul acestor facturi, aţi prezentat de fiecare dată alte cifre, scăzând de la 8 miliarde de lei la mai puţin de 2 miliarde de lei şi neinformând corect opinia publică privind procedurile legate de plata facturilor şi de faptul că între emiterea unei facturi şi plata ei de către ordonatorii de credite e nevoie de un anumit timp pentru îndeplinirea acestor proceduri. Dumneavoastră, însă, aţi rezolvat în stilul care vă e caracteristic această problemă. Aţi prevăzut prin OUG de rectificare bugetară că nu plătiţi decât la sfârşitul fiecărei luni. O acuză nefondată la adresa noastră s-a transformat, în ce vă priveşte, într-un merit consacrat prin lege!

Aţi acuzat, în frunte cu Preşedintele ţării, că am majorat cu 180 mii numărul salariaţilor din administraţie şi apărare, în perioada 2005-2008, ignorând cu rea-credinţă datele Institutului Naţional de Statistică ce arată că, în aceeaşi perioadă, numărul acestora, din contră, a scăzut de la 538.000 la 470.000 de persoane.

Ne-aţi acuzat că am cheltuit fondurile din privatizare, fără să explicaţi naţiunii române că aceste sume sunt, în continuare, la dispoziţia voastră, şi că evoluţia ratei dobânzii a făcut ca, de fapt, deciziile Guvernului liberal să economisească banii ţării şi nu să-i risipească. De altfel, chiar dumneavoastră, prin acte normative şi prin declaraţii publice, ne spuneţi cum veţi cheltui banii care spuneaţi că nu mai sunt: pentru compensarea amputării fondurilor la agricultură, pentru plata unor datorii ale Autorităţii Naţionale a Drumurilor. Când e să inventaţi ţinte de carton, să defăimaţi pe alţii ca să vă ascundeţi în spatele colbului stârnit de calomnii, banii nu mai sunt. Când e să acoperiţi propriile găuri, brusc, banii reapar. Ce alchimie e asta, domnii mei, alta decât cea a minciunii?

Şi dacă tot e să comparăm guvernările, hai să recurgem la cifre. Pe primele trei luni ale anului, deficitul bugetului consolidat era anul trecut de cca. 1 miliard de lei, acum este de 10 miliarde de lei. Adică de aproape zece ori mai mare!!! Anul 2008 s-a încheiat cu un deficit al bugetului de stat de 19 miliarde de lei. Dumneavoastră asumaţi din pornire 29 miliarde de lei, adică 5,6% din PIB, cu peste 50% mai mare decât cel de anul trecut! Cât despre deficitul pe întregul an, vă propuneţi un deficit total de 4,6% în acest an, despre a cărui realism am vorbit deja. Dar nu informaţi în mod corect că deficitul pe anul trecut, raportat la cheltuielile anului respectiv, a fost în jur de 3%, restul până la 4,8% fiind reprezentat de alocarea de titluri nominative la Fondul Proprietatea foştilor proprietari, deci fără implicaţii financiare directe, de utilizarea de către primării a economiilor din anii precedenţi pentru investiţii, acestea urcând la peste 30% din totalul cheltuielilor administraţiei locale, şi din plata unor sume către funcţionari de stat, în urma unor hotărâri judecătoreşti definitive ce sancţionau erori ale guvernului din perioada 2001-2004. În bugetul guvernării liberale acest capitol, al investiţiilor a fost unul foarte important în buget. Da, este vorba de investiţii în sănătate, mediu, agricultură, educaţie, infrastructură, etc., astfel încât, practic, nu există localitate care în cei patru ani să nu fi avut o investiţie în şcoli, în grădiniţe, în drumuri, nu există un judeţ să nu fi primit bani mulţi pentru investiţii.

Toate aceste comparaţii arată că nu aveţi dreptul să daţi lecţii guvernului precedent şi că ar trebui, în loc să fiţi aşa „buni” specialişti în guvernare liberală, să vă corectaţi propriile erori, altminteri evidente. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în ceea ce priveşte deficitele, cel puţin în perioada liberală s-au văzut şi rezultate precum o creştere economică de 6% în 2007, peste estimările specialiştilor, România fiind în 2007 anul cu cea mai mare creştere economică din Europa; o creştere a PIB de 9% pe primul semestru 2008, cea mai mare creştere economică din istoria României pentru respectiva perioadă a anului. În 2007-2008 investiţiile străine directe erau situate la un nivel dublu faţă de întreaga perioadă 1991-2006. Veniturile bugetului consolidat au fost de 2,5 ori mai mari comparate cu cele din 2004. În perioada guvernării PNL – UDMR, salariul mediu net s-a dublat, s-au creat peste jumătate de milion de locuri de muncă; iar pensiile au crescut de 2,5 ori, valoarea punctului de pensie ajungând la 697,5 lei. În schimb, deficitele dumneavoastră, mult mai mari, aduc, în mod paradoxal, nu mai multe rezultate, ci mult mai puţine.

Anii de guvernare liberală au fost cei mai buni ani, din punct de vedere economic, din întreaga istorie modernă a României, în condiţiile în care, de la jumătatea anului 2007, economiile occidentale au început să resimtă efectele crizei financiare și economice.

Da, veţi spune, dar acum e criză şi în România. De acord. Şi ce-i de făcut? Ne-aţi anunţat

acum cinci luni că faceţi o mare coaliţie, mare, mare de tot pentru a salva România de criză. Care este bilanţul acestor luni de guvernare ? O criză în faţa căreia se vede limpede că nu aveţi niciun fel de răspuns. Lipsa de viziune şi de fermitate a actualului cabinet este evidentă în această privinţă. Un şir neîntrerupt de ambiguităţi, de ezitări, de retractări care au creat panică şi confuzie printre funcţionarii publici, profesori şi medici, oameni de afaceri, pensionari. Drepturile de autor ba se impozitează, ba nu se impozitează. Cumulul pensiei cu salariul a trecut printr-o adevărată odisee, încheindu-se cu o formulă care discriminează persoanele cu grad ridicat de pregătire. Salariile ba au îngheţat, ba s-au dezgheţat, ba s-au indexat, ba nu s-au mai indexat. Punctul de pensie a devenit virgulă, creşterile fiind comparabile cam cu ce se află îndeobşte după virgulă. Veniturile de la stat mai mari decât ale preşedintelui – ce impietate! – ba s-au supraimpozitat, ba au îngheţat. Câştigurile directorilor de companii s-au micşorat şi au crescut la loc. Cât despre taxa de poluare, pe care o tot tăiaţi anul trecut prin moţiuni de cenzură, vă şade acum foarte bine cu ea dublată faţă de momentul depunerii moţiunii de cenzură.

Ceea ce este cel mai grav e faptul că încercaţi să rezolvaţi prin creşterea impozitelor problemele pe care nu le puteţi rezolva altminteri. Un prim exemplu îl constituie contribuţiile la asigurări sociale, care au crescut în acest an cu 3,5%, anulând printr-o atitudine de dispreţ la adresa mediului economic ce se câştigase în ultimii ani. Un al doilea exemplu îl constituie impozitul minim garantat, care introduce pentru prima oară în România un impozit pe existenţa firmelor. De când a avea profit e obligatoriu, stimaţi guvernanţi, mai ales în condiţiile crizei? Impozitul pe profit e doar 8% din totalul veniturilor bugetare, restul îl formează impozitul pe venit, TVA, accizele etc. De ce dumneavoastră aveţi, prin lege, dreptul de a termina exerciţiul bugetar cu deficit, iar firmele sunt obligate să aibă excedent? Ce-ar fi să dăm o lege prin care să vă obligăm şi pe dumneavoastră, guvernanţii, să veniţi cu bani de-acasă dacă bugetul se încheie cu deficit?

Guvernul Boc încearcă acum prin luarea unor măsuri administrative disperate, necorelate între ele, cu efecte de multe ori contrare scopului pentru care au fost luate, să-şi respecte propriul angajament luat în faţa FMI-ului. Acum, înţelege toată lumea de ce iniţial au fost trecute la secret condiţiile acordului cu FMI-ul. Pentru ochii lumii, Ministerul de Finanţe aruncă pe piaţă diferite idei cum ar fi acest „impozitul forfetar”, ca să aflăm acum, că în angajamentul semnat, din start era vorba de impozit minim obligatoriu, plătit anticipat.

Aţi justificat introducerea acestei măsuri prin faptul că ea există şi în Franţa. Atunci hai s-o aplicăm ca-n Franţa. Acolo firmele cu o cifră de afaceri de până la 1,5 milioane de euro sunt scutite de acest impozit, iar celelalte plătesc 1.000 de euro. În România, o frizerie sau un butic de la ţară, cu o cifră de afaceri de 7-8 mii de euro, va plăti cel puţin 500 de euro. O astfel de măsură, care loveşte mai ales în micii întreprinzători, anihilează toate teoriile guvernului Boc privind grija faţă de cei săraci. Pentru că săraci sunt şi printre cei care muncesc, nu numai printre pensionari sau printre asistații social. Realitatea este că acest tip de impozit este actualmente pe cale de eliminare atât în Franţa, unde din 2010 vor fi scutite firmele cu o cifra de afaceri sub 15 milioane de euro, iar din 2011 acest impozit va fi eliminat complet, cât şi în Ungaria, unde guvernul maghiar va elimina această taxa din 2010. În ambele state, acest tip de impozit a fost introdus în perioade de boom economic, nicidecum în perioada de criză economică, când,dimpotrivă, se lucrează la eliminarea acestui tip de impozit.

Acest tip de impozit împovărează contribuabilii, marcând, practic, sfârşitul cotei unice de impozitare, de 16%. Astfel, micul contribuabil cu o cifra de afaceri de 52.001 lei, care, în condiţiile cotei unice de 16% ar fi avut de plătit numai un impozit pe profit de 832 lei (la o rată a profitului de 10%, respectiv la un profit de 5.200lei), va fi obligat în actualele condiţii la plata “IMPOZITULUI MINIM” de 4.300 lei, (adica 82,7% din profitul său de 5.200 lei) la care se adaugă şi celelalte obligaţii fiscale (TVA, impozit pe venit şi contribuţii sociale aferente salariilor, etc.).

Atitudinea Ministrului de Finanţe de a considera toţi operatorii economici evazionişti fiscali denotă lipsa de respect faţă de contribuabili şi este o încercare disperată de a masca incapacitatea de a organiza controlul corect al colectării taxelor şi impozitelor. Mai mult, obligarea microîntreprinderilor, care oricum după fiecare factura emisă plătesc impozit de 3% (chiar dacă nu încasează contravaloarea facturii), să mai plătească impozit minim obligatoriu este dovada clară că lozinca nemajorării impozitelor nu corespunde adevărului.

Consecinţa introducerii acestui impozit va fi dezastruoasă, atât din punct de vedere al bugetului, pentru că veniturile ce ar trebui colectate din celelalte impozite si taxe datorate de aceste firme (impozit pe venit, contribuții sociale, TVA, etc.) vor scădea semnificativ, dar si pentru ca va creste considerabil si numarul somerilor in Romania, de la 400.000 in decembrie 2008, la peste 800.000 de mii someri la sfarsitul anului 2009 (practic o dublare a numarului), din care peste 90% provenind din mediul privat, așa cum preconizează Ministerul Muncii.

Se creează astfel un obstacol in calea mediului de afaceri, deoarece acest impozit nu este corelat cu capacitatea de plată a firmelor. Aplicat asupra veniturilor totale, el distorsionează activitatea economică, ceea ce va conduce, în perioada imediat următoare, la falimentarea a sute de mii de întreprinderi mici si mijlocii din comerț și servicii – cele mai afectate domenii în perioada de criză economică. În actualele condiţii de criză, dar şi de guvernare haotică, s-a înregistrat deja o creştere semnificativă, respectiv de 19% faţă de decembrie 2008, a numărului de dosare aflate pe rolul instanţelor ale societăţilor comerciale unde a fost deschisă procedura de insolvenţă de către organele fiscale; dar să ne imaginam cum va fi după împovărarea fiscală a contribuabililor mici cu noile măsuri!!!

Eliminarea deductibilităţii cheltuielilor cu carburanţi auto şi a TVA-ului aferent reprezintă tot majorări mascate de taxe şi impozite. Excepţiile formulate pe genunchi de către guvernanţi, în urma protestelor diferitelor categorii de operatori economici creează noi inechităţi. De exemplu, de ce nu sunt exceptate şi autoutilitarele şi automobilele mixte utilizate la aprovizionare, dacă cele ale agenţilor de vânzări beneficiază de această scutire? Exemplele şi întrebările ar putea continua şi cu alte categorii nenominalizate la excepţii, cum ar fi, ca să folosim un exemplu morbid, autoutilitarele din dotarea serviciilor funerare.

Citându-i pe actualii guvernanţi, trebuie reţinută următoarea exprimare: „Statul trebuie să asigure un sistem fiscal echitabil şi corect pentru toata lumea” (Expunerea de motive, cap. E, lit. A) şi să o coroborăm cu prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora ,,Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi “proporțională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni”, după cum spune o decizie a Curții Constituţionale, 3/1994. Dar despre ce corectitudine şi echitate este vorba? Este vorba de echitate atunci când un mic contribuabil, ce se încadrează în primele două categorii de venituri prevăzute de Ordonanţă, ajunge să plătească o cota de impozitare până la 80% din profitul realizat, în timp ce acei contribuabili cu o cifra de afaceri de peste 1 milion de euro sunt foarte puțin afectați de nivelul taxei? Este oare vorba, în această situaţie, de tratament egal între firme, sau economia de piaţă concurenţială dispare în România tocmai datorită acelora care ar trebui sa o reglementeze şi să vegheze asupra ei?

Tot in cap. E, lit. A, din Expunerea de motive, sunt prezentate si o serie de date complet neadevărate, pentru inducerea în eroare atât a opiniei publice, cât şi a Parlamentului României. Potrivit acestor date, „din analizele efectuate de Ministerul Finantelor Publice rezulta că, la nivelul anului 2007, din cei 617.525 de contribuabili persoane juridice, 2.000 au asigurat peste 85% dintre veniturile publice”. De fapt, realitatea este că, la nivelul anului 2007, numărul celor ce au asigurat aceste venituri a fost de peste 100 ori mai mare. Mai mult de atât, la nivelul anului 2008, 52% din veniturile publice au fost aduse de peste 10.000 contribuabili mijlocii (9.000) si mari (1.273), iar 48% din veniturile publice au fost asigurate de contribuabilii mici, cu cifra de afaceri sub 1 milion euro. Rezultă că peste 600.000 contribuabili mici contribuie cu circa 48% din veniturile bugetului general consolidat, reprezentand aproximativ jumătate din veniturile Statului.

Aşadar, constatăm lipsa de profesionalism a conducerii Ministerului Finantelor Publice în a analiza activitatea şi contribuţia celor peste 600.000 contribuabili mici la buget. Or, prin aplicarea acestui impozit minim pe profit, Guvernul nu numai că nu va înregistra venituri mai mari, dar va pune în pericol activitatea desfăşurată de aceste firme. Practic va pune in pericol jumatate din veniturile bugetului general consolidat al statului, pentru că îi va afecta în principal pe contribuabilii de bună credinţă care reprezintă peste 90% din cei 600.000 contribuabili mici.

Este regretabil faptul că, datorită incompetenţei şi lipsei unei viziuni strategice, actuala coaliţie guvernamentală pasează responsabilitatea luării măsurilor de reducere a bugetelor ministerelor precum si de creștere a fiscalităţii organismelor financiare internaţionale (FMI) şi Comisiei Europene, asa cum rezultă şi din Expunerea de motive a OUG cu privire la rectificarea bugetară. Reamintim guvernului că alegătorii au votat în campania electorală PSD şi PD-L şi nu FMI, astfel încât responsabilitatea guvernării vă aparţine integral.

După guvernarea PNL-UDMR, care a consemnat cea mai spectaculoasă creştere economică din istoria României, românii retrăiesc experienţa tristă a anilor 1990: nesiguranţa zilei de mâine, spaima de sărăcie, de statul atotputernic şi lacom. Guvernarea de stânga a coaliţiei PDL-PSD, populistă şi demagogică, a dat, în numai patru luni, măsura incompetenţei şi a relei-credinţe care caracterizează cele două partide-surori. PD-L şi PSD au dovedit că interesul lor pentru revigorarea economiei româneşti, prin stimularea muncii şi a creativităţii românilor, este egal cu zero. În actul guvernării, singura preocupare reală a celor două partide „cununate” politic de preşedintele Traian Băsescu, o reprezintă adunarea cu orice preţ a resursei bugetare, indispensabilă hrănirii clientelei politice.

În acelaşi timp, firmele private trag obloanele, iar nivelul investiţiilor scade dramatic, ca şi nivelul de trai al românilor. Sub guvernarea stângii populiste a lui Traian Băsescu, România înregistrează creşteri doar la birurile impuse celor mai active şi productive segmente ale societăţii, la numărul de şomeri şi la datoria externă a ţării. Cea mai spectaculoasă creştere reală o găsim la capitolul minciuni şi promisiuni neonorate ale guvernanţilor faţă de cetăţeni. Ajunse la guvernare, PD-L şi PSD au acţionat în buna tradiţie a moştenitorilor partidului comunist, ignorându-şi propriile angajamente şi înşelând încrederea românilor. Au preferat să se spele pe mâini şi să ridice din umeri, invocând o criză economică din care nu ştiu şi nu pot să scoată România. Au ales să guverneze prin spectacole mediatice menite să-i înşele pe cetăţeni, dar al căror efect este slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului.

Stimați colegi, senatori și deputați,

În Monitorul Oficial numărul 264 din data de 22.04.2009 a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. Un titlu frumos, am putea spune, chiar pompos, dar care ascunde măsuri cu consecinţe deosebit de grave atât asupra evoluţiei şi tendinţelor din ultimii ani din administraţia publică cât şi asupra a ceea ce trebuie să fie până la urmă o administraţie publică aflată în slujba cetăţeanului.

Prin aplicarea OUG 37 se anulează întregul proces de reformă pe care l-a făcut România, începând cu 1999, în privinţa modernizării administraţiei, a constituirii corpului funcţionarilor publici, a depolitizării corpului funcţionarilor şi a administraţiei publice.

Această ordonanţă reprezintă un atentat grav împotriva democraţiei în România şi riscă să scoată statul român din cadrul european în ceea ce priveşte reforma în domeniul administraţiei publice.

De fapt, prin acest act normativ nu se prevede altceva decât politizarea tuturor serviciilor deconcentrate. Ceea ce nu a putut obţine coaliţia majoritară în Parlament – prin promovarea şi adoptarea unui proiect de lege cu acelaşi conţinut – a făcut executivul dintr-un şut, prin adoptarea acestui act normativ. Sigur, ştim cu toţii că există posibilitatea ca legea aprobată în Parlament să fie declarată neconstituţională de Curtea Constituţională şi atunci Executivul, fără a aştepta decizia Curții, deşi aşa era logic şi conform principiilor de drept, a rezolvat problema prin adoptarea acestui act normativ.

Că este imorală o asemenea procedura este evident, problema e însă că e şi contrar spiritului Constituţiei şi a funcţionării democratice a instituţiilor de drept din România. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea prevederilor art. 115 alin (6) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora, „Ordonanţele de Urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie…” În context trebuie subliniat că prin acest act normativ sunt afectate drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivel de trai decent, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.41 şi art. 47 alin. (1).

Or, aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 are ca efect imediat încetarea raporturilor de serviciu ale celor vizaţi (potrivit art. III alin. 11), cu pierderea tuturor drepturilor salariale aferente. În acest sens, trebuie amintit că, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1.189/2008, sensul juridic al verbului „a afecta” cuprinde mai multe nuanţe, precum pe cel de „ a suprima”, „ a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza” sau „a antrena consecinţe negative”. Or, potrivit acestor conotaţii, prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009, s-ar suprima veniturile obţinute de actualii ocupanţi ai funcţiilor vizate, ceea ce, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, reprezintă o afectare a dreptului la muncă, în însăşi substanţa lui, drept care, prin conţinutul lui, este un drept complex care include şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor.

Prin prisma aceleiaşi critici, privind încălcarea dreptului la muncă, considerăm ca este încălcat şi art. 20 din Constituţie prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă.

Întrucât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 nu satisface exigenţele constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (6), rezultă că aceasta este viciata de neconstituţionalitate. Nerespectarea acestor norme constituţionale atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin.(5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În aceste condiţii, motivele de ordin financiar invocate de Guvern că ar fi stat la baza emiterii ordonanţei nu pot justifica încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 37/2009 are şi prevederi cel puţin bizare care permit Guvernului ca, prin interpretarea sistematică a Statutului Funcţionarilor Publici şi fără a recurge la reglementări subsecvente, să poată transforma din nou funcţiile contractuale de director coordonator şi de adjunct al acestuia in funcţii publice, după o anumită perioadă, potrivit intereselor sale din acel moment.

Dar ce să facem când cele două săptămâni erau considerate prea lungi pentru nerăbdarea clientelei politice PD-L – PSDdin teritoriu care şi-a împărţit posturile mult râvnite.

În anexa acestui act normativ în cauză sunt enumerate nu mai puţin de 40 de servicii deconcentrate din subordinea a 11 ministere (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerului Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Economiei şi Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) cărora li se aplică măsura desfiinţării funcţiilor de conducere.

Practic, tot ceea ce este în subordinea acestor ministere se politizează. Câteva exemple, până unde va coborî valul de schimbări din funcţie, pe lângă cele consacrate de: direcţii de sănătate publică, de cultură, de muncă, inspectorate teritoriale de muncă, case de pensii, direcţii de finanţe, secţii ale Gărzii Financiare, direcţii pentru agricultură, direcţii silvice, direcţii de statistică, inspectorate teritoriale de stat in construcţii – până la altele, înţelegem, „foarte importante pentru îmbunătăţirea actului managerial în administraţia publică”, aşa cum justifică executivul măsura: case de cultură ale studenţilor, oficii de studii pedologice şi agrochimice judeţene, inspectorate teritoriale pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor sau cluburi sportive municipale sau orăşeneşti. Am dat doar câteva exemple până la ce nivel va coborî politizarea administraţiei publice din România.

Se pare că există o meteahnă a guvernanţilor – în relaţia aparent diametral opusă: descentralizare versus politizarea funcţiilor – şi anume că, una cântăm şi alta dansăm pe melodie.

Consecinţele adoptării acestui act normativ sunt previzibile: vor fi schimbaţi toţi conducătorii serviciilor publice deconcentrate, vor fi numiţi oameni politici şi se va crea o relaţie inedită între conducători din administraţia publică centrală şi locală – o struţo-cămilă românească în administraţia publică, prin care prefectul, înalt funcţionar public, va coordona serviciile publice deconcentrate conduse de oameni politici, care nu mai sunt funcţionari publici.

O consecinţă însă şi mai gravă este că se cam termină astfel, înainte de a începe, mult trâmbiţata descentralizare. Exact serviciile deconcentrate care trebuia transferate autorităţilor administraţiei publice locale (consiliilor judeţene si consiliilor locale) vor fi superpolitizate şi nu va mai exista nici un interes de supunere a acestora autorităţilor locale. Deşi executivul susţine sus şi tare că va descentraliza, cu această măsură a politizat şi a centralizat tot ce se putea în administraţia publică.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Eşecul politicii fiscal-bugetare al Guvernului Boc nu este singular. El se încadrează într-un context mai larg, marcat de incapacitate strategică şi managerială, de ezitări şi de lipsă de voinţă politică, de populism şi dispreţ faţă de valorile democratice. Eşecul politicii fiscal-bugetare este însoţit de scăderea nivelului de trai, de creşterea şomajului la nivele comparabile cu cele de acum un deceniu, când PIB-ul României era la nici un sfert faţă de cel de-acum. El prefigurează eşecul proiectului investiţional, lipsit de resurse financiare şi afectat de clientelism. Nivelul infracţionalităţii şi gravitatea faptelor infracţionale sunt fără precedent, însoţite de o adevărată debandadă în structurile instituţionale de ordine publică. Administraţia locală este agresată prin politizare şi subfinanţare, prin tot felul de acte normative care încalcă principiul autonomiei locale. Atacurile sistematice la adresa unor largi categorii profesionale, împotriva justiţiei clatină statul de drept.

Eficienţa guvernării se reflectă în eficienţa politicilor sale publice. Şi, fireşte, prin resursele financiare mobilizate pentru derularea acestor politici. Ceea ce înseamnă că, dacă politicile publice sunt bazate pe o viziune strategică adecvată, cu cât banii sunt mai mulţi, cu atât şansele ca ele să fie eficiente sunt mai mari. Ce constatăm, însă? Exact pe dos. Cu bani mai mulţi, bugetul domnului Boc este mai sărac!!! Cheltuielile efective ale guvernarii PNL-UDMR, în ce priveşte bugetul de stat al anului 2008, au fost de 80 miliarde de lei, cu un deficit de 3,8% din PIB. Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2009 sunt de 92 de miliarde de lei, corespunzător unui deficit de 5,6% din PIB. Cum de guvernarea noastră, cu un nivel al cheltuielilor de 80 miliarde de lei a putut să asigure la timp drepturile salariale și pensiile și să le crească neîncetat, să asigure din resurse proprii peste 5 miliarde de euro investiţii, iar guvernul Boc, cu un nivel al cheltuielilor de 92 miliarde de lei nu reuşeşte nici măcar să menţină veniturile bugetarilor la nivelele de anul trecut şi nu poate asigura din resurse bugetare investiţii de măcar 2 miliarde de euro? Răspunsul la această întrebare este unul singur: actualul guvern este incapabil să realizeze o construcţie bugetară solidă, să-şi stabilească în mod corect priorităţile, nicidecum să le gestioneze.

Se tot dă vina pe criza economică. Să încetăm cu această justificare. Cea mai mare parte din observaţiile cuprinse în prezenta moţiune de cenzură nu au drept cauză criza economică, ci modul în care o guvernare defectuoasă naşte noi surse de criză. România are nevoie de un guvern care să depăşească efectele crizei, nu de un guvern care să-şi justifice eşecurile prin criză.

România este în criză economică, dar actualul Guvern PSD-PDL este un factor de agravare a crizei. Motiv pentru care, ca o primă măsură eficientă de luptă împotriva crizei ecocnomice, propunem demiterea actualului Guvern.

La Cluj s-a comemorat genocidul armenilor

aprilie 29th, 2009

Şirul de masacre şi deportări soldat cu un milion şi jumătate de victime a început în 24 aprilie 1915, când guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni. Până în 1923 guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte câteva sute de mii. Deşi faptele au fost cunoscute încă din aprilie 1915, marile puteri de atunci au ezitat să intervină, iar conjunctura politică internaţională ulterioară a făcut ca genocidul armenilor să fie ignorat decenii la rândul. Nici astăzi, după 94 de ani, Turcia nu recunoaşte că uciderea unui milion şi jumătate de armeni a fost un genocid.

Comemorarea organizată de Uniunea Armenilor din Cluj, la care a participat şi ambasadorului Armeniei la Bucureşti Yeghishe Sargsyan, a avut loc marţi 28 aprilie, în sala mare a casei de cultură municipale, în prezenţa unui public numeros. „Dacă uciderea în masă şi deportările armenilor ar fi stârnit reacţia şi intervenţia comunităţii internaţionale, probabil că nici Holocaustul nu ar mai fi avut loc.” a spus pictoriţa Azaduhi Varduca, preşedinta uniunii armenilor clujeni, descendenta unei familii refugiate în România, în timpul masacrelor din 1915. Cristina Popa s-a îmbrăcat în costum tradiţional armenesc şi a interpretat un cântec de jale despre uciderea armenilor din Adanah. Tânăra s-a străduit să înveţe limba armeană, pe care prea puţini dintre descendenţii armenilor transilvăneni o mai vorbesc astăzi. Centrul Cultural Italian din Cluj a susţinut evenimentul, punând la dispoziţia organizatorilor o copie a filmului Ferma Ciocârliilor, ecranizarea romanului scriitoarei italiene Antonia Arslan. Ambasadorul Armeniei şi-a exprimat speranţa în reconcilierea dintre Armenia şi Turcia, concretizată prin recunoaşterea genocidului şi deschiderea graniţelor dintre cele două ţări.

Armenii, stabiliţi în Transilvania în veacul al XVII-lea şi trecuţi sub jurisdicţia religioasă a Romei, au contribuit la înflorirea comerţului şi prosperitatea oraşelor Gheorgheni, Târgu Mureş şi Dumbrăveni. La Gherla întemeiată de armeni sub numele de Armenopolis, se află o maiestuoasă catedrală armeano-catolică în stil baroc.

Majoritatea armenilor ardeleni au emigrat risipindu-se prin lume. Puţinii rămaşi fac diligenţe pentru retrocedarea patrimoniului armenesc şi restaurarea edificiilor monument aparţinând acestei minorităţi spoliate în timpul regimului comunist.

Ministerul Justiției ignoră interpelarea cu privire la negaționistul Ion Coja

aprilie 28th, 2009

Intr-o corespondenta adresata lui Catalin Predoiu, ministrul justitiei, senatorul Raymond Luca considera neserios raspunsul Ministerului Justitiei la interpelarea facuta in legatura cu lipsa autosesizarii institutiei Procurorului General la repetatele negari ale Holocaustului de catre Ion Coja.

Repetatele aparitii media si in diverse alte scrieri ale lui Ion Coja prin care acesta neaga insasi existenta Holocaustului sunt amestecate cu o pologhie de fel de fel de actiuni, care toate se incheie prin NUP!

“Una am interpelat eu si alta mi se raspunde” – conchide senatorul. Domnul Luca promite ca acest raspuns (il puteti gasi atasat, in format PDF) va ajunge acolo unde trebuie si va fi urmat de alta interventie.

Cernobîl: Comemorând… un simbol al comunismului

aprilie 27th, 2009

Catastrofa de la Cernobîl este probabil unul dintre acele simboluri monstruoase ale comunismului, alături de Gulag, NKVD, Komintern, noţiunea de “duşman al poporului”, vânătoarea de “duşmani ai poporului”, foametea organizată etc., care ne poate face să ne dăm seama de adevăratele dimensiuni ale pericolului pe care comunismul îl prezintă. De ce o tragedie, datorată, în fond imperfecţiunii umane, devine simbolul vinovăţiei unui sistem întreg? Simplu, pentru că, acel sistem, dominat de ideologia comunistă, care tindea să controleze până şi ultima celulă a creierului cetăţeanului sovietic, s-a substituit întregului mecanism de protecţie socială, s-a autoproclamat stăpân peste vieţile omeneşti şi a admis o catastrofă cu milioane de victime (de fapt, tot din vina sistemului comunist, a secretomaniei care devenise o regulă în societatea sovietică, nu putem şti cifra reală a victimelor), care, într-o societate normală, netotalitaristă, ar fi putut fi evitate sau salvate.

O explozie a reactorului 4 al Centralei Atomice de la Cernobîl, în noaptea de 26 aprilie 1986, în apropierea oraşului ucrainean Pripiati, urmată de contaminarea radioactivă a regiunii, afectând suprafeţe întnse din Ucraina, Bielarus, Rusia, dar şi Europa şi America de Nord. Populaţia a fost informată, superficial, abia la 28 aprilie, la două zile după catastrofă, iar despre adevăratele dimensiuni ale dezastrului s-a spus mult mai târziu, după ce tările vecine au dat alarma, sesizând nivelul ridicat al radioactivităţii. În acele zile în care radioactivitatea atinsese cote maxime, inadmisibile, “poporul sovietic” era “instructat” cum să defileze cât mai fericit şi mai convingător, la “parada de 1 Mai”, în faţa conducătorilor “partidului iubit”, partid care ştia despre dimensiunile reale ale dezastrului, dar ne zâmbea perfid şi ne făcea cu mâna de la tribunele îmbrăcate în roşu. Copii şi adolescenţi, cei mai vulnerabili în asemenea cazuri, erau scoşi să facă exerciţii în spaţii deschise, aflate în calea norilor radioactvi – urma Parada, şi Parada era mai importantă decât vieţile şi sănătatea lor. Copiii Cernobylului, victimele cinismului comunist, aveau să devină, mai târziu, simbolul acestui regim – incapabil să guverneze sau să producă ceva valoros, capabil doar să distrugă şi să paraziteze…

Ciudat este faptul că nici după ce am aflat despre această crimă a ”iubitului partid” nu am ieşit în stradă să ne arătăm indignarea, să cerem o schimbare. Partidul, care venise la putere printr-o lovitură de stat, pe care a numit-o impropriu “revoluţie”, avusese grijă să ne sădească adânc în suflete şi în creiere frica şi obedienţa, un fel de nonreacţie, o apatie autodistructivă. Homo sovieticus este acela care nu ştie să se revolte, nu reacţionează nici atunci când îi este pusă în pericol însăşi exitenţa.

Unii sovietologi spun că explozia de la Cernobîl a generat implozia de mai târziu a URSS şi apoi a întregului sistem socialist. Se mai spune că în “partid” s-au căutat vinovaţii pentru acea crimă şi chiar au fost pedepsiţi nişte responsabili anonimi. N-a păţit însă nimic niciun şef de partid de la vârf, niciunul dintre cei responsabili de tăcerea criminală a presei sovietice, aservită partidului. Într-o societate normală deciziile se iau nu de politruci, care, se ştie, nu au nicio pregătire, decât indoctrinarea cu o teorie utopică, ci de specialişti, în cadrul unor dezbateri transparente, în faţa întregii societăţi. De pildă, contaminarea cu iod radioactiv putea fi uşor prevenită, dacă deciziile nu le-ar fi luat nişte cadre de partid ignorante, ci medici cu studii. Sau dacă, cel puţin, problema s-ar fi discutat în presă şi medicii ar fi fost lăsaţi să-şi spună cuvântul.

Nu ştiu ce pedeapsă ar fi meritat omul sau oamenii care au greşit, fiind angajaţi ai centralei atomice. A greşi este omeneşte şi nimeni nu este scutit de greşeală. S-ar putea ca vinovatul direct nici să nu fi supravieţuit catastrofei. Dar sistemul şi ideologia care permit asemenea crime merită, cu siguranţă, pedeapsa capitală: merită să fie scoase în afara legii.

Comemorarea zilei de 26 aprilie, simbol al comunismului, nu este sinceră şi nu are niciun rost, dacă nu ne propunem să nu mai lăsăm ideologia comunistă să ne afecteze vreodată conştiinţa civică.

http://argribincea.wordpress.com/

Autonomiile „neexistente” ale Europei

aprilie 27th, 2009

Controversa autonomiei pe criterii etnice durează în România de ani buni. Unul dintre cele mai populare argumente contra este următorul: “Europa nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice”. În alte variante se mai poate auzi şi “UE nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice” sau “În ţările europene/UE nu există autonomii teritoriale pe criterii etnice”.

În primul rând să clarificăm ce înseamnă autonomie teritorială pe criterii etnice. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.

Din start trebuie să ştim că nu există o reţetă unitară pentru autonomii teritoriale pe criterii etnice. Din definiţia de mai sus reiese că este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni diferă de la caz la caz.

Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia). În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.

Poziția UE față de autonomie

Întorcându-ne la enununţurile politice pompoase de la care am pornit: în primul rând, UE nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al UE acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor membre. UE recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul UE. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu UE.

În al doilea rând, trebuie de asemenea clarificat faptul că nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene” în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime (!) în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.

Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este faimoasa Recomandare 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:

“În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”.

Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest faimos articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.

În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol, încercând să analizăm numai ideea autonomiei teritoriale.

Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).

Să vedem care sunt teritoriile autonome etnice ale Europei:

Belgia:

• Autonomia germanilor din Valonia. (Pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii

Danemarca:

• Insulele Feroe (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: feroezii

Finlanda:

• Insulele Aland (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: suedezii

Italia:
• Tirolul de Sud (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii tirolezi

• Vallée d’Aoste (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: francezii, provansalii

• Friuli-Venezia Giulia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: friulii

Rep. Moldova:

• Găgăuzia (pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: găgăuzii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord:

• Scoţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: scoţienii

• Ţara Galilor (Wales) (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galezii

• Irlanda de Nord (detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: irlandezii, Ulster Scots

• Insula Man (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: manxii

• Insula Guernsey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: guernésiais, francezii

• Insula Jersey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: jèrriais, francezii

Serbia:
• Voivodina (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: maghiarii, românii, slovacii, coraţii, rusinii

Spania:
• Ţara Bascilor (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: bascii

• Catalunia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii

• Galiţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galiţienii

• Comunitatea Valencia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii valencieni

Ucraina:

• Crimeea (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: ruşii, tătarii

De asemenea în Europa există două state federale care sunt formate din etnităţi autonome formate pe baze etnice:

Belgia:

• Flandra (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: flamanzii neerlandofoni

• Valonia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: francezii valoni

Bosnia-Herţegovina:

• Republica Srpska (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: sârbii

• Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (detalii pe pagina Wikipedia: ) – - minoritatea care constituie entitatea: bosniacii musulmani, croaţii

Pe continentul European există deci 19 teritorii autonome etnice, 4 teritorii autonome etnice constituitoare de stat şi 15 republici autonome etnice ruseşti. Chiar dacă lăsăm Federaţia Rusă deoparte din cauza sistemului statal diferit, tot putem zice că în Europa există un total de 23 de autonomii teritoriale etnice, din care 17 pe teritoriul UE.

Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.

ANUALA DE ARHITECTURĂ BUCUREŞTI, EDIŢIA a VII-a 2009

aprilie 27th, 2009

Filiala Teritorialã Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România anunţã organizarea ANUALEI DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – ediţia a VIIa
2009. Evenimentul se va desfãşura în perioada 14-28 mai 2009 în spaţiul expoziţional Sala Dalles aflat pe Bulevardul Nicolae Bãlcescu nr. 18.
În scopul de a reflecta cât mai corect activitatea profesionalã a membrilor filialei, ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI cuprinde, ca eveniment central, o expoziţie – concurs, conþinând lucrãri finalizate pânã în luna aprilie 2009.
Toţi membrii Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România, inclusiv cei din Diaspora, sunt invitaţi sã participe la aceastã manifestare expoziţionalã la una sau mai multe secţiuni, cu una sau mai multe lucrãri reprezentative. Participanţii trebuie sã aibã cotizaţia achitatã la zi (inclusiv pe anul 2009 – se achitã pânã la 30 aprilie 2009).
La secţiunea “Proiecte de diplomã” pot participa numai absolvenţii facultãţilor de arhitecturã bucureştene din promoţia 2008 (sesiunea iulie 2008- februarie 2009).
SECŢIUNILE EXPOZIŢIEI – CONCURS
Expoziţia-concurs este organizatã pe 7 secţiuni:
1. Arhitecturã
2. Amenajãri şi design interior
3. Restaurare şi reabilitare
4. Studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã
5. Fotografie de arhitecturã
6. Carte de arhitecturã
7. Proiecte de diplomã
JURIZAREA EXPOZITIEI – CONCURS
Jurizarea proiectelor participante la expoziţia – concurs va fi fãcutã de trei jurii specializate, propuse de către Consiliul Director al Filialei. Juriul principal, compus din 5 membri, va avea ca preşedinte un arhitect strãin invitat, doi arhitecţi români activând în strãinãtate şi doi arhitecţi români activând în ţarã. Pentru ediţia 2009, componenţa juriilor este urmãtoarea:
JURIUL PENTRU SECŢIUNILE 1,2,3,4 şi 7
prof. arh. Juhani Katainen (Finlanda), Preşedinte ACE – Preşedinte juriu
arh. Alex Florin Colpacci (Olanda)
arh. Ştefan Mãnciulescu (Franta)
arh. Ştefan Paskucz (Baia Mare)
arh. Ioan Strãjan (Alba Iulia)
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 5 – Fotografie de Arhitecturã
Mihai Oroveanu – Preşedinte juriu
arh. Mihail Moldoveanu (Franţa)
Şerban Bonciocat
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 6 – Carte de Arhitecturã
prof. dr. arh. Mihail Caffe – Preşedinte juriu
arh. Mihaela Criticos
arh. Radu Drãgan (Franţa)
1
PREMII ACORDATE
1. Premiu secţiunea arhitecturã 1.000 Euro
2. Premiu amenajãri şi design interior 750 Euro
3. Premiu restaurare şi reabilitare 750 Euro
4. Premiu studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã 750 Euro
5. Premiu fotografie de arhitecturã 500 Euro
6. Premiu carte de arhitecturã 750 Euro
7. Premiu proiecte de diplomă 500 Euro
8. Premiul preşedintelui Filialei 1.000 Euro
De asemenea, pãstrând tradiţia anilor precedenţi, se va acorda Premiul de Excelenţã, Opera Omnia, unui arhitect senior, pentru întreaga activitate
(1.000 Euro).
PARTICIPARE ŞI PREZENTARE LUCRÃRI
Înscrierea în Anualã se face numai pe bazã de Formular de Înscriere (anexa) însoţit obligatoriu de CD-ul continând materialele solicitate pentru realizarea CATALOGULUI ANUALEI 2009.
Acestea vor fi predate la sediul OAR Filiala Bucureşti – secretariat, cu menţiunea “pentru Expoziţia – concurs a Anualei de Arhitecturã Bucuresti 2009”.
Lucrãrile vor fi prezentate pe panouri din carton muss 70x100x5mm. Panourile prezentate la Anuala rãmân în custodia filialei.
Fiecare lucrare va fi prezentatã pe maxim 2 panouri, paginate vertical, cu o graficã la alegere.
Panourile vor respecta paginarea oficialã al Anualei de Arhitecturã. (paginarea constituie o cerinţã obligatorie pentru înscrierea panourilor de expoziţie; formatul oficial de paginare va putea fi descãrcat de pe site-ul Anualei de Arhitecturã Bucureşti – www.anuala.ro).
Panourile vor fi numerotate pe spate, în ordinea în care se doreşte expunerea pe simeze.
Depunerea panourilor pregãtite pentru expunere se va face la sediul OAR Filiala Bucureşti, Str. Academiei nr. 18-20.
Eventualele intrebãri vor fi adresate Comisarului Anualei, d-lui Arh. Bruno Andreşoiu, pe adresa de email a OAR Filiala Bucureşti oarbuc@rdsmail.ro
Juriul poate respinge înscrierea în concurs a lucrãrilor care nu întrunesc standardele tehnice şi calitative ale Anualei. Conducerea filialei îşi rezervã dreptul de a face o selecţie a proiectelor care vor fi expuse în funcţie de rezultatele jurizãrii şi de spaţiul expoziţional disponibil. Toate proiectele prezente în expoziţie vor fi incluse în Albumul Anuala de Arhitecturã Bucureşti 2009.
CALENDAR EXPOZIŢIE – CONCURS
20.04.2009 Termen limită adresare întrebãri
01.05.2009 Termen limitã pentru depunerea lucrãrilor pt secţiunea 6, Carte de Arhitecturã
06.05.2009 Termen limitã depunere lucrãri pt secţiunile 1,2,3,4,5,7 (formular inscriere + suport elecronic CD + panouri de expoziþie)
14.05.2009 Deschidere expozitie
21.05.2009 Festivitate decernare premii
28.05.2009 Inchidere expozitie
CATALOGUL “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI 2009”
Toate lucrãrile prezentate în expoziþie vor apãrea în Catalogul “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – 2009”. Pentru editarea în condiţii bune a Catalogului, participanţii vor depune o datã cu panourile şi un CD conţinând imaginile lucrãrii expuse. CD-ul trebuie neapãrat sã conţinã:
1. Imagini ale proiectului – foto la 300 dpi, format TIFF sau JPEG.
2. Scurt text prezentare a lucrãrii, eventual cu date tehnice – 2500 caractere.
3. Planuri format EPS (vectoriale sau nu).
4. Scurt CV al autorului proiectului – maximum 2000 caractere.

14 aprile 2009 Comisar al Anualei de Arhitecturã
arh. Bruno Andreşoiu
2

Festivalul ‘Primăvara poeziei’ 2009

aprilie 27th, 2009

Sâmbătă şi duminică, 25-26 aprilie 2009, a avut loc la Zalău cea de-a IX-a ediţie a Festivalului ‘Primăvara poeziei’, tradiţionala întâlnire a poeţilor români şi maghiari din România şi Ungaria.

Sala cea mare a muzeului, unde a debutat manifestarea, a găzduit expoziţia de pasteluri a artistului şi arhitectului Wagner Peter vernisată cu această ocazie.

Tot acolo, a fost lansat volumul bilingv ‘Primăvara poeziei/ A kolteszet tavasza’, realizat ca supliment al revistelor ‘Caiete silvane’ şi ‘Hepehupa’ din Zalău.

Ilustraţia cărţii ii aparţine regretatului artist prof. Szabo Vilmos. Traducerea textelor din română în maghiară şi din maghiară în română aparţine poetei Simone Gyorfi.

Singur pe lume

aprilie 26th, 2009

Destinul nefericit al copiilor din Romania se alatura inrautatirilor sociale survenite in ultimii ani din cauza deteriorarii nivelului de trai.

M-am referit in cateva articole anterioare la destinul copiilor Romaniei contemporane sesizand ca saracia e principala cauza a noului sindrom al Spaniei sau al Italiei, adica al celor condamnati la privarea unei copilarii senine.
Fenomenul de migratie a muncii a apartinut intr-o prima faza la inceputul anilor ’90 doar barbatilor. Dupa cativa ani femeile au inceput sa se alature celor plecati la munca. Dupa un studiu de analiza UNICEF &AS, 2008 procentajul cel mai ridicat in randul parintilor de varsta cuprinsa intre 30-39 ani. O treime din gospodariile din Romania au cel putin un membru din familie plecat la munca in strainatate, insumand un numar 2.5 milioane de gospodarii(sondaj 2006).

In Italia si Spania migratia romana reprezinta procente de peste 15 % din suma imigrantilor.

Plecarea imigrantilor fara acte de munca legale, deci ca turisti sau chiar in clandestinitate sporeste un impact emotional, negativ asupra celor ramasi acasa, mai ales asupra copiilor.

Copiii lasati in grija bunicilor sau ai altor membri ai familiei traiesc traiesc sentimentul de claustrare, se rup de climatul social (scoala, biserica, comunitatea rurala ori de cartier) in care traiesc. Absenta parintilor ii determina sa se simta neprotejati. Nimic nu va putea inlocui dragostea si asistenta directa a parintilor. In multe din cazurile parintilor plecati la munca intervine divortul, separarea parintilor sporind si mai mult in capsorul copilului ideea ca este abandonat.

Nesupravgherea copiilor duce in mod direct la pregatirea scolara cu slabe rezultate, la indisciplina (fuga de la ore, manifestari criminale etc.) In acelasi timp li se dezvolta ideea ca oricat ar studia, nu au un viitor in Romania, ca emigrarea ramane o evadare, asigurarea unui viitor mai decent.

Controlul parental asupra a ceea ce vizioneaza la televizor si pe internet redus fiind, contribuie la deturnarea interesului specific varstei juvenile catre pornografie, filme de violenta sa. Nu mai vorbim de alimentatia proasta, inadecvata, excesul de bauturi racoritoare al caror efect nociv il stim cu totii. Deprinderea fumatului, consumul de alcool si chiar de droguri sunt la indemana elevilor.

Parintii copiilor plecati vin o data pe an sa-si vada familia ramasa, sau mai rar. Se multumesc cu trimiterea de bani si de bunuri. Majoritatea celor ce lucreaza in strainatate refuza ideea unei reveniri in tara. Conformul studiului mai sus mentionat 44% dintre cei intorsi in tara doresc sa plece din nou la munca in strainatate. Dintre acestia doar 65% vor sa lase copiii in grija bunicilor, a familiei si doar 10% intentioneaza sa ia copiii cu ei.
Starea sanatatii, a igienei copiilor ne da de gandit. Chiar daca in ultimii ani mortalitatea infantila s-a redus simtitor , procentul existent ne situeaza intr-o pozitie negativa in raport cu celelalte tari europene.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului( ANPDC) detine rolul de monitorizare si de privire de ansmablu asupra situatiei din intreaga tara.
S-ar cere o conlucrare a forurilor locale de protectie sociala cu cadrele didactice din scoli.

Crearea de programe, de strategii trebuie sa fie in primul rand o datorie de prima urgenta a institutiilor, dar nu numai in dezbateri, consum verbal la modul conditional-optativ ci prin acordarea fondurilor necesare suportului educational si de corectare a miilor de copii in cauza.

Chiar pe fondul crizei economice ar exista resursele necesare si prioritare generatiilor de copii abanadonati din punct de vedere social. Zecile de mii de dolari consumati in aducerea luminii sfinte cu un charter de la Ierusalem ar fi fost primite cu mai mult drag de catre Domnul Iisus in scopuri caritabile, umanitare. Nu poate obliga nimeni si nimic in afara de propria constiinta pe cei mai instariti sa fie aproape de cei mici, de cei mai expusi la relele societatii. Nu de multa vreme un om de afaceri roman a impus invitatilor la petrecerea aniversara sa cumpere cadouri pentru copiii saraci ori din orfelinate, si nimic sarbatoritului. Un gest minunat demn de mentionat, dar si de urmat.

Numarul copiilor cu un parinte sau ambii plecati in strainatate ajunge cifra ridicata(cca 400.000 in 2006-2007) . Motivarea plecarii este pusa mereu pe seama dorintei de a asigura un viitor mai bun copiilor, dar si pentru faptul ca in tara nu sunt apreciati dupa munca depusa (salarial si ca resursa umana).

Ultimul raport oferit de un organsim britanic Child Poverty Action Group (CPAG) situeaza Romania cu un procent alarmant al copiilor nefericiti. Sondajul este elaborat pe un numar de 29 tari din UE. Romania reprezinta locul 25 deasupra Bulgariei, a Letoniei, a Lituanei si a Maltei. (informatii preluate din Newsin).
In ianuarie 2008 doi copii din Judetul Iasi, frate si sora au pornit-o la drum, pe jos, prin frig si viscol sa-si vada tatal si fratiorii aflati la 50 km. Au ratacit 5 km prin zapezi si au fost gasiti inghetati si infometati. Au fost salvati doar cu interventii medicale. Copiii sunt lasati in grija unei institutii maternale. Tatal copiilor este recastaorit, iar mama asisjderea in Italia cu un italian.
Tot in urma cu un an Andreea Constantinescu, o eleva de clasa V a dintr-o scoala din Focsani ca a fost batuta, agresata si batjocorita de catre proprii-i colegi.
Fetita ramasa fara parinti si crescuta de o bunica devotata reprezinta victima parintilor plecati in Spania ori in Italia la munca. Elevii o admonesteaza cu apelativul de traseista, pe motiv ca mama ei ar fi in Spania “la produs”. Cazul a fost sesizat in presa de catre Adevarul (Editia: 5447 Vineri, 18 Ianuarie 2008) .

Alte cazuri de abuzuri sexuale, agresiuni de tot felul vin sa amplifice tragedia altor copii din Romania.
Daca Massmedia relateaza cazurile acestor copii, nu stim ce masuri eficiente sunt luate de catre autoritati. Interventia comunitatii in care traiesc acesti copii nu exista. Acesti sarmani si singuri pe lume ca micutul Remi sufera sub ochii vecinilor, ai profesorilor. Ideea ca nu e problema mea, ca nu e indicat sa te amesteci in familia altuia vine sa completeze caracterul civic al nepasatorilor.

Solidaritatea maghiară – genericul Congresului UDMR

aprilie 26th, 2009

Congresul al IX-lea al UDMR, organizat în 25 aprilie la Cluj, a reunit cele mai sonore nume ale vieţii politice din România: preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc, preşedintele Partidului Naţional Liberal Crin Antonescu, preşedinta, nou aleasă, a Partidului Socialist Ungar Ildikó Lendvai şi preşedinta Forumului Democrat Ungar Ibolya Dávid. Nici PSD şi nici FIDESZ, principalul partid de opoziţie din Ungaria, nu au fost reprezentate la nivel de preşedinte. Deşi nu au avut loc alegeri şi congresul părea fără miză, preşedintele Béla Markó l-a considerat important pentru clarificarea situaţiei UDMR, aflată actualmente în opoziţie.

În cuvântarea rostită la congres preşedintele Băsescu a spus, printre altele: “Mulţumesc UDMR pentru echilibrul adus în politică. Fără UDMR în Parlament, puteam greşi de multe ori in politica. Afirm aici, la Congresul UDMR, că sunt un susţinător fără rezerve al unui proces rapid de descentralizare”.

Către finalul discursului preşedintele a menţionat, totuşi, că: “Procesul descentralizării poate fi afectat de abordări extreme, abordări care vizează elemente ce nu figurează în Constituţia României.”

Dacă discursul preşedintelui Băsescu a fost primit cu moderaţie de delegaţii prezenţi în sală, în schimb Crin Antonescu, preşedintele PNL, a stârnit ropote de aplauze atunci când a spus: “Adesea şi eu m-am simţit şi mă simt minoritar în România şi mă tem că foarte mulţi oameni au senzaţia şi în aceste zile ca şi altă dată că încercând să fie decenţi, încercând să spună lucruri de bun simţ, să preţuiască şi competenţa şi onoarea, sunt în minoritate. Adevărul pare în minoritate uneori în România, dreptatea e cam stingheră, libertatea a început să se uite prudentă peste umăr. Din aceste motive ai uneori senzaţia că modelele oficiale ţin de cu totul altceva decât aceste valori care nu mai par a fi de actualitate şi te simţi minoritar”.

Din mesajul liderilor partidelor din Ungaria a reieşit că UDMR este apreciată pentru că a găsit calea spre solidaritatea maghiară şi nu a importat dezbinarea caracteristică vieţii politice actuale din Ungaria.
În mesajul adresat congresului László Tőkés, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT), a apreciat soluţia „solidarităţii maghiare” (concretizată în alcătuirea listei comune pentru alegerile europarlamentare) exprimându-şi speranţa într-o colaborare şi mai bună după ce maghiarii ardeleni vor fi obţinut patru locuri în Parlamentul Europei.
Congresul UDMR a adoptat proiectele listelor de modificare a statului, printre modificări figurând şi aceea ca reprezentanţii CNMT să poată candida pe listele UDMR, şi a programului uniunii care vizează economia, educaţia, biserica, sănătatea şi administraţia teritorială (cu accent pe descentralizare şi dezvoltare microregională, regională şi transfrontalieră a zonelor locuite de maghiari precum şi extinderea utilizării limbii materne în administraţia locală. De asemenea s-a adoptat şi documentul „Uniunea noastră, Europa noastră” şi au fost prezentaţi oficial candidaţii pentru alegerile europarlamentare. Pe primul loc al „Listei solidarităţii maghiare” pentru Parlamentul Europei, se află László Tőkés, preşedintele CNMT, urmat de Iuliu Winkler, actual europarlamentar al UDMR.

Rita-Levi Montalcini, laureata a premiului Nobel, a implinit 100 de ani!

aprilie 26th, 2009

Rita-Levi Montalcini, laureata premiului Nobel pentru medicina in anul 1986, este este si astazi directoarea institutului italian de studiu a creierului. Acest institut pe ca l-a fondat ea insasi cu zeci de ani in urma, in perioada cand Mussolini a interzis evreilor sa lucreze in domeniul stiintei in Italia, este o dovada a spiritului ei practic. Ceea ce este caracteristic pentru aceasta doamna este faptul ca dansa a incercat si a reusit sa utilizeze obstacolele vietii pentru rezolvarea in mod diferit a problemelor care ii stateau in fatza. Poate ca acest lucru constituie si explicatia sarbatoririi de acum a centenarului sau!

Trebuie sa recunoastem ca nu oricine poate face asa-ceva. Dar dansa, fiind specialista in studierea creierului, stie mai mult decat restul lumii despre potentialul urias al organului pe care il studiaza de atatia ani.

Mai precis, cand i-a fost interzis accesul in institutiile publice de cercetari, doamna Montalcini si-a “mutat” laboratorul in dormitorul sau!

De atunci Rita-Levi Montalcini a desfasurat o activitate stiintifica continua, fara sa fie afectata de regimurile politice vremelnice care s-au perindat in Italia.

Cu toate acestea, dansa nu a renuntat la activitatea politica participand la deciziile importante luate in Italia in calitate de senator.

Astfel, in anul 2004, cand un val de credincioslac parea sa impinga factorii politici sa elimine evolutionismul din scoli, dansa a avut rolul principal in eliminarea acestui pericol, astfel ca Italia nu a parasit ideea sanatoasa de a preda in scoli numai adevarul stiintific. Alta tara situata mai la rasarit ca Italia, Romania, nu a avut norocul de a fi ghidata de intelectuli care inteleg stiinta, si a cazut victima “creationismului religios”.

La aceasta varsta rotunda, ar fi interesant sa cunoastem care este atitudinea dansei fata de moarte. “Nu mi-e frica deloc de moarte” a spus dansa. In aceasta privinta se pare ca filosofia antica a epicureicilor si cea a stoicilor este la ea acasa in constiinta doamnei Moltalcini. “Cand eu exist, moartea mea nu exista; iar cand moartea mea devine realitate, eu nu mai exist” spunea Socrate. “Nu eu voi muri, ci corpul meu. Personalitatea mea nu moare” spune la randul sau aceasta distinsa doamna.

Nu putem decat sa-i uram doamnei Rita-Levi Montalcini un “La multi ani!” din toata inima!

Patapievici: “Naționalismul românesc este complet neproductiv”

aprilie 26th, 2009
Gabriela Massaci și Horia Roman Patapievici inaugurează sala “Constantin Brâncuși ” la ICR LondraGabriela Massaci și Horia Roman Patapievici inaugurează sala “Constantin Brâncuși ” la ICR Londra

Cum să promovezi cultura română pe plan internațional – iată o dilemă cu care s-au confruntat și încă se confruntă oficialități române din domeniul cultural. În cursul săptămânii care a trecut, această cultură a fost prezentă la Londra, la Târgul de carte – Bookfair, precum și la Institutul Cultural Român (ICR), unde a fost inaugurată o expoziție de fotografii despre sculptorul Constantin Brâncuși.

La Bookfair, unul dintre cele mai mari din lume, la standul României, a avut loc o discuție pe marginea cărții scrise de Jessica Douglas-Home “A fost odată în alte vremuri”, discuție moderată de președintele ICR, Horia Roman Patapievici, la care au participat pe lângă autoare alți doi buni cunoscători ai României încă de pe vremea comunismului, politologul Mark Almond și medicul Anthony Daniels.

În ziua următoare, la sediul ICR Londra, a fost inaugurată sala de expoziții Constantin Brâncuși. A fost prezentă și a ținut o scurtă alocuțiune Sanda Miller, critic de artă și unul dintre cei mai mari experți în opera sculptorului român care a trăit în Franța. La un moment dat, cineva din audiență a ținut să o corecteze pe Sanda Miller, care pronunța “Brancusi” și nu “Brâncuși”. După un moment de jenă, doamna Miller a explicat că aceasta este pronunția numelui care l-a consacrat pe marele sculptor.

Am stat de vorbă cu președintele ICR pe care l-am întrebat dacă s-a depășit faza provincială în promovarea culturii române peste hotare.

Horia Roman Patapievici: Da, s-a depășit și ăsta a fost unul dintre obiectivele pe care ni le-am propus.

Și care e rețeta, pentru că nu numai cultura românească are nevoie de așa ceva.

Rețeta e foarte simplă: trebuie să ai un om bun ca director al Institutului. Trebuie ca acest om să-și reflecte competența în capacitatea de a pătrunde pe piața culturală. Trebuie să te duci la evenimente culturale, trebuie să interacționezi cu oameni de tipul tău – directori ai institutelor culturale, responsabili de proiecte culturale în zona cu pricina, te faci cunoscut și asta o faci prin anumite evenimente pe care le construiești.

Dar știi, aici e o mare problemă: am remarcat că românii nu strălucesc la capitolul relații publice…

Gabriela Massaci vine de la British Council și experiența ei de acolo se simte. La New York o am pe Corina Șuteu, care vine din zona managementului cultural, ea a condus teatrul Mundi, a pus pe picioare o instituție de învățământ, ECUMEST, este un om care se pricepe. Iar cei care vin din alte zone învață să se priceapă, confruntându-se cu mediul de acolo. Deci la întrebarea ta, Petru, ce s-a schimbat cu adevărat, este felul de a privi prezența noastră. Încercăm să ne afirmăm nu cu o agendă care e tipică naționalismului românesc de totdeauna, care este “noi, cu valorile noastre naționale”, ne suim pe o tribună și începem să ne batem cu pumnii în piept, iar lumea trebuie să se extazieze de prestația noastră. Nu, suntem niște oameni ca toți oamenii, o cultură ca toate culturile…

Mai degrabă mică, cum spunea Cioran, nu?

Dacă ești obsedat de ce-l obseda pe Cioran și anume să aibă o Românie cu populația Chinei și cu destinul Franței, atunci da, suntem o cultură mică. În termeni culturali, adică în termeni de valori, mic și mare nu-și are sensul, ci afirmat și neafirmat. “4-3-2” de exemplu, filmul lui Cristian Mungiu care a luat Palme d’Or la Cannes, vine dintr-o cultură, din sensul lui Cioran, mică, dar dintr-un alt punct de vedere vine dintr-un tip de cultură care imediat a atras atenția și e cerut, odată ce s-a afirmat.

A propos de ce ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta, e mai important să pronunțăm “Brancusi” decât să pronunțăm “Brâncuși”, dacă miza e promovarea culturii române…

Eu cred că trebuie să respectăm ceea ce deja s-a încetățenit. În Franța dacă pronunți “Cioran” cu “ci” și nu cu “si” nu te înțelege nimeni. Dacă pronunți “Ionescu” și nu “Ionesco”, e disonant, cu sugestie … dar “Eliade”, mai degrabă decât Eliad. Brancusi așa s-a impus și ca atare respectăm acest lucru, dar în Italia sau Spania nu încurajez pronunția franceză pentru Cioran ci pronunția românească și ei așa pronunță. Prin urmare, dacă a apucat să se încetățenească, îi spunem așa, dacă nu, trebuie pronunțat așa cum se pronunță în țara de origine. E o formă de cosmopolitism să respecți pronunțiile.

Aș vrea să revenim la discuția de la London Bookfair, pe marginea cărții Jessicăi Douglas-Home. Uneori am impresia că sunt străini, în speță englezi, care țin mai mult România decât românii. Nu ți pare, câteodată?

Felul în care ei țin la România este mai eficace decât felul în care românii țin la România. Dacă ar fi sub specie eternă să aduc obiecții naționalismului românesc, nu este că e naționalism, ci că este completamente contra-productiv, nu își slujește obiectivele. Occidentalii care ne iubesc o fac într-un fel în care ne promovează și într-un fel ne restituie propriei noastre esențe mai bine decât știn noi s-o facem.

Ce trebuie să învățăm de la acești occidentali, din felul în care iubesc ei România?

Eficacitatea.

Bun, asta e o noțiune foarte abstractă, dar concret?

Concret este asta: ești îndrăgostit de România, trebuie să ai o cale practică de a o face. Bunăoară, Jessica Douglas-Home este îndrăgostită de patrimoniul țărănesc. Cum face asta? A pus pe picioare o fundație care întreține ori renovează elemente ale patrimoniului țărănesc din Ardeal. Ei îi plac elementele maghiare și săsești din Ardeal care după părăsirea în masă de către germani a României au rămas în paragină, ori au fost luate în pradă de diferite comunități rome, care le-au adus într-o stare de distrugere cvasi-totală sau se distrug prin nefolosire, prin părăsire, or Jessica Douglas-Home a pus pe picioare o fundație care se ocupă de întreținerea acestui patrimoniu.

Noi românii ne mulțumim să spunem “Avem un extraordinary patrimoniu” și nu mai facem nimic. Asta e diferența. Eficacitatea e ceva foarte practic. Bunăoară, dacă mie-mi place literatura română în poziția în care sunt nu este suficient să spun că-mi place și să mă bat în piept în parlament spunând că avem cea mai bună literatură din sud-estul Europei, ci trebuie să fac ceva fără să trăncănesc. Adică: să identific o editură pe care am convins-o că scriitorii noștri sunt buni, editura occidentală vrea să publice astfel de lucrări și pentru că sunt în poziția de a conduce ICR-ul să imaginez programe care să facă posibil acest lucru.

Pe mine nu mă auzi ținând tirade naționaliste, dar practic fac mult mai mult decât naționaliștii români.

Am scris un articol în revista ACUM care se numea “Patriot sau patriotard?”, nu crezi că asta este de fapt problema?

Sigur că da. La noi a fi patriot a fost identificat cu adoptarea unui anumit limbaj, unui anumit tip de discurs și un fel de aderență retorică la marile valori naționale, în timp ce occidentalii de care ai pomenit își concep patriotismul mai degrabă sub raport practice, sub raportul inventării unei politici care să promoveze valorile sub care se recunosc.

Ce v-a cășunat pe Principele Radu?

aprilie 26th, 2009

Intrarea în cursa prezidențială a Principelui Radu și mai ales sprijinul explicit pentru această candidatură al Regelui Mihai a produs mai multe reacții de iritare din partea unor cititori ai revistei ACUM.

Acuzațiile – că Principele ar fi omul lui Dinu Patriciu, că e o manevră a Securității ca să-l discrediteze pe Regele Mihai și Casa Regală, că nu are partid propriu, etc – constituie ceea ce englezii numesc \”a knee-jerk reaction\” sau pe românește o reacție pavloviană.

Este un automatism de gândire, o reacție leneșă, inspirată de cele mai multe ori de la fel de pavloviana presă din România.

Este comic să-i vezi pe foștii securiști complotând ca să-l discrediteze pe Regele Mihai, de parcă reinstaurarea monarhiei (dacă ăsta e pericolul) ar mai avea vreo șansă în România… Și pe urmă, în Bulgaria, fostul monarh Simeon a greșit candidând în alegeri, devenind prim ministru și aducându-și o contribuție decisivă la aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană? Era mai bine să viseze la cai verzi pe pereți, așteptând reinstaurarea (imposibilă) a monarhiei?

Este comic și să te gândești că magnatul Dinu Patriciu, care a depus eforturi serioase să-l promoveze pe Crin Antonescu în fruntea PNL și prin implicație candidat al partidului la președinție, ar miza acum pe încă un candidat, teoretic din aceeași zonă de electorat, ca să ce? Să-i netezească candidatului PSD (probabil Mircea Geoană) accesul în turul doi, unde ar fi foarte probabil surclasat de dușmanul de moarte al lui Dinu Patriciu, actualul președinte Traian Băsescu? Scuzați-mă, dar nu-l cred chiar atât de inept pe Patriciu.

Apoi Principele Radu nu are partid. Ei și? Să presupunem că ar ajunge președinte. Poate că ar fi o ocazie să schimbe practica constituțională și să transforme funcția de președinte în ceea ce ar trebui să fie: un arbitru imparțial, un șef de stat al tuturor cetățenilor, un reper moral și nu un jucător politic așa cum au fost Iliescu, Constantinescu și Băsescu.

Deranjează cumva faptul că Principele Radu nu are limbajul de băiat de cartier pe care-l practică toți potențialii săi contra-candidați Băsescu, Geoană, Antonescu, Vadim Tudor sau Becali? Că nu frecventează Golden Blitz, nu consumă mici la Cocoșatu și nu comentează meciuri de fotbal? Asta se așteaptă de la președintele care reprezintă România?

Aici trebuie să repet o precizare pe care am mai făcut-o: nu susțin niciun candidat la președinție și nu am votat niciodată altfel decât alb în alegerile prezidențiale din România la care m-am prezentat la vot (nu mai votez în aceste scrutinuri din anul 2000 încoace – ca cetățean sunt interesat de alegerile din Marea Britanie, unde locuiesc la ora actuală.) așa cum am promis în 1991 în România liberă, deoarece din principiu nu sunt de acord cu alegerea președintelui prin vot direct.

Așa că, oameni buni, relaxați-vă, gândiți cu mintea proprie și nu mai practicați microbismul politic care v-a adus atâtea dezamăgiri în ultimii 20 de ani. Fiți mai detașați și realizați faptul că n-o să vină niciun Mesia pe calul său alb sau chiar un tătuc să vă salveze. Și, la urma urmei, e chiar amuzant: un Prinț într-un scrutin prezidențial!! Nu vi se pare că e altceva decât plictisul înfiorător reprezentat de Iliescu, Constantinescu, Băsescu… Fie și măcar că are nu nume care nu se termină în “escu”…

Națiunile Unite… antisemite?

aprilie 26th, 2009

La a doua conferință a antisemitismului organizată de ONU, se pare că au dat bir cu fugiții chiar țările susținătoare infocate a combaterii antisemitismului: SUA, Germania, Israel…și nu numai.

Nici prima conferință de acest gen ce a avut loc în 2001 nu a fost scutită de evenimente…și atunci SUA și Israel s-au retras de la lucrari din cauza musulmanilor care au asociat sionismul cu rasismul. În anul 2009, istoria s-a repetat, dar conseciințele au fost mult mai radicale.
Aceasta s-a petrecut pe motivul că invitat a fost și președintele Iranului, antisemit notoriu, Mahmud Ahmadinejad care nu a pierdut niciodată ocazia să critice Israelul și să-și exprime ura față de acesta. Ahmadinejad a afirmat în nenumărate rânduri că Holocaustul nu a existat niciodată, numindu-l “mit”, că sionismul e rasist și cel mai (“Duşmănia, ocupaţia, teroarea şi toate celelalte sunt înrădăcinate în ideologia rasismului, iar sionismul este, astăzi, promotorul rasismului în întreaga lume”) grav că Israelul trebuie șters de pe fața pământului.

Iată câteva citate cu privire la conferința ONU
Președintele SUA, Barak Obama afirmă: “noi ne-am exprimat, în pregătirea acestei conferinţe, îngrijorarea că dacă se va introduce, dacă se va adopta limbajul din 2001, asta va fi un lucru cu care noi pur şi simplu nu putem fi de acord”

Franco Frattini, ministrul de externe al italiei: „Să mergi acolo şi să joci rolul actorului tăcut nu serveşte niciunei cauze: rişti doar să devii complice, în final”
Navi Pillay, înalt comisar ONU pt drepturile omului: „Sunt şocată şi profund decepţionată de decizia SUA de a nu participa la o conferinţă a cărei ţintă este combaterea rasismului şi a formelor de discriminare. Acestea sunt probleme globale şi este esenţial ca ele să fie discutate la nivel mondial, oricât de sensibile şi dificile ar fi subiectele atinse”

Ronald Lauder, președintele Congresului Mondial Evreiesc: „Este cât se poate de clar faptul că întrunirea de la Durban a devenit o platformă girată de ONU pentru răspândirea antisemitismului şi a propagandei anti-Israel”

Aceste evenimente ce pot atinge cote tragice mă conduc cu gândul la un articol din revista noastră ce punea întrebarea dacă israelul va mai rezista 20 de ani? Eu unul, sper să reziste mulți ani la fel ca toate țările lumii și la fel de mult sper sa fie pace în lume.

O propunere: “10 Mai – Ziua națională a Românilor de Pretutindeni”

aprilie 26th, 2009

10 mai este a 130-a zi a calendarului Gregorian

Pentru ortodocși…

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului apostol Simon Zilotul, adică râvnitorul.

Acesta este Simon, care se numeşte şi Natanael, cel ce a fost mire la nunta cea din Cana, unde a fost chemat Hristos cu ucenicii Săi şi a prefăcut apa în vin. Deci văzând Simon minunea aceasta a lăsat mireasa, nunta şi casa, şi a urmat după Hristos, prietenul şi făcătorul de minuni şi aducătorul de mireasă, şi Mirele sufletelor celor curate. El a fost cu apostolii în foişor, când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, şi umplându-se de Acesta şi înconjurând mai tot pământul, a ars toată înşelăciunea mulţimii zeilor, şi trecând prin toată Mauritania şi prin Africa a propovăduit pe Hristos. Şi după aceea mergând în Britania, şi luminând pe mulţi cu cuvântul Evangheliei, a fost răstignit şi îngropat acolo; şi precum a avut râvnă fierbinte spre Atotţiitorul Dumnezeu, a dobândit şi numele după chipurile şi obiceiurile sale.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi: Alfiu, Filadelf şi Ciprian.

Aceştia erau din locul Vascanilor din cetatea Prefacta de bun neam şi străluciţi cu averea, fii fiind lui Vitalie, domnitorul acelei cetăţi. Au fost crescuţi în religiozitate şi în citirea dumne-zeieştilor Scripturi de un oarecare sfânt bărbat Onisim, care propovăduia pe Hristos. Mai întâi fiind cercetati de un oarecare Anghelion, ce era trimis de la Roma cu scrisori împărăteşti, au fost trimişi la Roma de către Lichiniu, iar acesta i-a dat spre cercetare lui Valerian, de care au fost trimişi la Potiola, către guvernatorul Diomid, iar acesta i-a trimis către Tertil, care cârmuia Sicilia. Deci de la fiecare guvernator din cei zişi au suferit sfinţii felurite chinuri, iar din chinurile la care i-a supus Tertil şi-au primit fericitul sfârşit. Şi aşa aceşti trei purtători de biruintă s-au mutat la cele cereşti.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Isihie mărturisitorul.

Acest cuvios Isihie era din cetatea Adrapinilor şi era bărbat bun şi blând şi se purta potrivit cu numele. Rugându-se el lui Dumnezeu ca să-i arate lui un loc în care să slujească şi să fie bineplăcut Lui, i s-a descoperit să se ducă spre părţile mării, la muntele ce se zice Maion, unde a şi petrecut multă vreme. Apoi de acolo pogorându-se spre mare, şi făcând aproape casă de rugăciune sfântului Andrei şi restul vieţii petrecându-şi întru sihăstrie şi răbdare şi multe lucrări de minuni săvârşind, s-a mutat către Domnul

Tot in 10 mai dar in anii 535 dIC: Este ales Papa Agapet I 946 Papa Agapet al II-lea este încoronat papă ca succesor al papei Marin al II-lea

In 1866: Carol I al României depune jurământul în faţa Parlamentului României

1877: Senatul României votează proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman, independenţă recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878

1881: Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen este încoronat Rege al României 1881–1914, după ce anterior fusese Principe al României 1866-1881

Tot de 10 mai s-a sarbatorit :Ziua naţională a României între 1866-1948

10 mai este a 130-a zi a calendarului gregorian

Comunitatea Romanilor din Spania Interese Bilaterale va propune sa dezbatem sa adaugam “pro “ sau “contra” idei prin care sa fim sau nu sprijiniti in a prezenta prin intermediul senatorului Badea Viorel si a deputatului Willyam Branza a paginei nostre : www.spaniaromaneasca.com – proiectul de a declara aceasta zi ca :

“Ziua Internationala a Romanilor de Pretutindeni”

Consideram ca sunt suficiente moment de mandrie care sa ne sprijine ca aceasta propunere sa devina o Lege prin care noi toti romanii din afara granitelor tarii sa putem sarbatori aceasta .Credem ca aceasta sintagma ne poate justifica odata in plus data aleasa: “În această lună, în ziua a zecea, pomenirea sfântului apostol Simon Zilotul, adică râvnitorul”

Deci :

Unii dintre noi se afla intr-un exil permanent, altii sunt pierduti in aceasta lume a tuturor,altii sunt in afara granitelor pentru ca flamande creioane si meschine interese ne-au sters idealuri si granite…Credem ca 10 mai a fost momentul nostrum de glorie perpetuua de care comunistii, bolsevicii ne-au facut a uita.Dar speram ca acesta sarbatoare sa ne redea acel ceva care ne uneste pe toti macar odata pe an.

Alexandru Petrescu este coordonatorul Comunității Românilor din Spania.

Cine se teme de cetăţenia europeană pentru basarabeni?

aprilie 26th, 2009

\”O cercetare a istoriei contorsionate a acestui teritoriu ne ajută să înţelegem originile acestei confuzii legate de identitatea moldovenească… Problemele identităţii moldoveneşti trec dincolo de geografie şi cetăţenie; ajung chiar la nivelul limbii şi al conştiinţei\”.

(Louis O’Neil, „The World Street Journal”, 21 aprilie 2009)

Poticnirea Bruxellesului pe Prut

Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională demonstrează astăzi că nu doreşte să intre în nicio bătălie majoră în numele vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. Din această perspectivă, Summitul Parteneriatului Estic (PE) de la Praga este un veritabil test. RM va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în PE – alături de state şi lideri pentru care democraţia este doar un decor – spune multe. RM e plasată, ferm şi deliberat, în cadrul acestui pachet fără şanse de integrare. Un stat latin, cu proximitate euroatlantică, care vorbeşte o limbă oficială a UE, cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri a integrării fără europenizare şi stabilităţii fără dezvoltare. Asta înseamnă, de fapt, invitaţia RM la Summitul de la 7 mai. De azi înainte, Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice, ci cu Belarus, Armenia sau Azerbaidjan.

Moldova cade de pe hartă. Dar cetăţenii ei?

În faţa acestei crase lipse de proiect faţă de RM, poziţia României, exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, pivotează în jurul ideii de cetăţenie română. Subiectul – ştim asta – stă deseori sub semnul unor distorsiuni sau clişee. Doar un exemplu, din multele care stau la îndemână şi care arată cât de falsă este percepţia noastră faţă de asumările identitare din RM. În cadrul Barometrului de Opinie publică (IMAS – IPP), fiind întrebaţi care e motivul principal pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5% din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32% – pentru că se simt români, 10,2% – pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7% – pentru a pleca să muncească peste hotare. Asta spun cifrele. Problema este următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că basarabenii vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că ea este unică sau chiar dominantă, nu. În esenţă, chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorsetată de niciun aquis communitaire (după cum arată istoria UE sau recenta decizie a Franţei de a modifica procedurile de acordare a cetăţeniei). Cu toate acestea, este nevoie ca măsura să fie bine şi convingător argumentată, iar clişeele – eliminate.

Nu este doar o problemă naţională

Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii RM trebuie pusă în contextul europenizării RM, ca o soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în interiorul societăţii din RM care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deocamdată de unde ar apărea ea… E vorba despre acel factor dinamizator ce mişcă societatea sau generează o tensiune pozitivă în interiorul ei. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar e mult mai relaxat – psihologic, înainte de toate – pentru viitorul lui şi al copiilor săi. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în raport cu autorităţile, instituţiile şi birocraţia de stat – fie că este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător – dispare ori se diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o protecţie – element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel psihologic. Şi care nu trebuie neglijat nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici, iar europenizarea şi modernizarea merg atât de dificil…

Nu „goleşte” R. Moldova

Al doilea clişeu ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli” RM. Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special, ruşi. Afirmaţia este aberantă, nu doar pentru că nimeni nu a făcut o demonstraţie legată de ce anume ar genera un „exod” al ruşilor acolo, dar şi pentru că statisticile din anii trecuţi arată limpede că aşa ceva nu există. Dincolo de aceste argumente, afirmaţia că cetăţenia română goleşte RM este o eroare. Nu cetăţenia goleşte RM, ci mecanismul vizelor generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei persoane nu mai este cum să plece mai repede din RM, dacă vrea să facă asta, căci obsesia plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca oricând. Prim urmare, chiar şi când pleacă să muncească, este mult mai probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo, chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în Occident sau în România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când. Această protecţie psihologică nu o are posesorul (doar) de viză pentru UE – o viză ce nu se obţine uşor şi care, odată obţinută, nu ai întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat de fiecare dată când aplici, oriunde aplici.

Nu are legătură cu problema transnistreană

Al treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evoluţiilor acestui conflict, vom vedea că problematică cetăţeniei române nu a jucat niciun rol. Cei care insistă, totuşi, asupra acestui lucru ar trebui să ne explice cum se face că, deşi poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a PCRM a coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a fost blocată, nu s-a sesizat niciun progres în soluţionarea conflictului transnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi rezultatul a fost nul. A lega acordarea cetăţeniei române de soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă. În plus, faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi irelevant.

Dacă ar fi să construim politici euroatlantice exclusiv pe ce spune Igor Smirnov, ar trebui, ca prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de personae non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Cehiei din RM, precum şi reprezentantului UE pentru RM, a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Frica de viitor

aprilie 26th, 2009
foto: Cato Leinfoto: Cato Lein

Azi ar putea suna cinic dacă aş spune că fac parte dintr-o generaţie norocoasă. M-am născut după război, după perioada deportărilor şi marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioadă de oarecare deschidere când, tănără fiind, îmi amintesc mai degrabă anii fierbinţi din liceu decât persecuţiile politice care se petreceau în jurul meu. Am plâns odată cu mama pe genunchii ei când a fost asasinat Kennedy şi m-am bucurat prosteşte când americanii au ajuns pe lună deşi nu aveam nicio legătură nici cu una, nici cu alta. Cum nu aveam stofă de erou, îmi era mai frică de întuneric decât de securitate, profesorul de geografie mă înfricoşa mai mult decât sectoristul din colţ, îmi plăceau crenvurştii calzi după defilarea de 1 Mai, iar mai târziu, când dictatura mi-a arătat colţii ca unui adult, am ales dispreţul ca pe o formă când de rezistenţă, când de frondă.
Mă mai simt norocoasă şi pentru că pe parcursul vieţii mele am văzut cum a căzut comunismul, şi că am ajuns peste câţiva ani la New York, oraşul pe care continui să-l iubesc şi să-l recunosc şi azi ca fiind locul meu. Un timp am trăit cu senzaţia că mă aflu în cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie politică, economică sau socială, care puteau avea loc oriunde în altă parte, doar aici nu. Ne instalasem în prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri şi vise şi ele se îndeplineau pe rând unul câte unul, încât singurul meu regret era că nu am ajuns mai devreme în ţara asta.

Amintirile din România se voalau încetul cu încetul, atenuându-şi asperităţi şi rotunjind colţuri în care odată mă lovisem. Distanţele funcţionează salvator, oceanul spală, depărtarea ajută la reconciliere, se estompează stridenţe, insatisfacţii, umilinţe, şi începe să bată un fel de briză generoasă, superioară, în care uiţi şi ierţi şi îndulceşti de bună voie trecutul ştiindu-te acum în siguranţă şi la adăpost. America era acel uriaş cu capul în cer şi tălpile în ocean la umbra căruia te simţeai protejat.
Atacul din 11 septembrie 2001 i-a retezat nu doar doi dinţi din faţă, dar a modificat şi psihologia imperiului clădit pe siguranţă, încredere şi pe sentimentul că ar fi inviolabil. Dintre toate relele din Cutia Pandorei deschisă în acea dimineaţă de septembrie, frica s-a instalat cu un evantai amplu de nuanţe bine speculat de administraţiile care au urmat.
Dacă până atunci americanilor le era frică mai ales de moarte ori de insomnii, iar anxietăţile lor erau mai mult legate de alienarea tipică societăţii de consum competitive şi de presiunea de a ţine pasul cu un mecanism performant, în era post- World Trade Center au apărut forme de frică necunoscute şi neexperimentate istoric de către un popor căruia nu i s-au refuzat prea multe şi pentru care noţiunea eterică de vis… avea materialitate şi consistenţă verificată de generaţii. Uriaşul îşi arăta vulnerabilitatea, iar în momente de slăbiciune se instaurează patologii chiar în pereţii marilor imperii, asemeni bolilor gata să lovească un organism sănătos şi puternic al cărui sistem imunitar e la un moment dat afectat.

Au urmat timpuri de incertitudini şi tensiune. Ne era frică să luăm metroul, să întârziem prea mult în locuri aglomerate, să deschidem corespondenţa după ce sute de plicuri se dovediseră infectate cu antrax, să zburăm cu avionul, să urcăm cu liftul în zgârâie-norii din Manhattan, ne era frică de un alt atac, iar mass-media ne întreţinea bine spaima anunţându-ne în fiecare zi care este nivelul de pericol.

Administraţia Bush şi-a consolidat şi ea puterea pe frica noastră, luându-şi avantaje politice nemeritate, instaurând forme de control şi dominaţie fie pe faţă, fie camuflate, de la crearea unor instituţii noi de securitate naţională, la libertatea de a supraveghea telefoane ori mijloace de comunicare a celor bănuiţi a fi suspectaţi, de la declanşarea războiului în Afganistan şi mai târziu în Irak, la identifcarea unei axe a răului şi reintroducerea torturii în Guantanamo Bay. Un val de anti-americanism s-a răspândit în toată lumea şi numărul aliaţilor Statelor Unite a scăzut vizibil odată cu măcinarea sistemului pe dinăuntru, pe de o parte din cauza propriilor erori economice şi financiar-bancare, pe de altă parte datorită datoriilor masive către China şi dependenţei de petrolul străin.

Divide et impera! s-a transformat în Sperie şi domină! Manipularea maselor se face mai uşor dacă sunt ţinute în frică şi ameninţări. Şi americanii s-au conformat. L-au reales pe Bush în 2004 şi au dat credit acţiunilor Americii de apărare şi ofensivă sub pretextul protecţiei securităţii naţionale.
Pentru noi care am venit dintr-o ţară fost comunistă, metodele nu erau noi, deţineam un mecanism de apărare şi în plus fusesem obişnuiţi să trăim în frică. E adevărat că era o altfel de frică, în interiorul unei dictaturi, care putea duce la acte abuzive sau absurde. Diferenţele de mentalitate şi de situaţii între cele două culturi sunt însă evidente. În America, din frică oamenii apelează la credinţă, nouă ne era refuzată, aici puterea şi-a luat aici ca aliat biserica, la noi a fost negată sau fiind deja compromisă nu ar fi reprezentat oricum o autoritate, revolta noastră era una tăcută, oscilând între ironie, blazare, resemnare sau laşitate, şi era aruncată de multe ori în derizoriu, în timp ce aici frica e luată în serios şi tratată ca atare.

În paralel, sub adminstraţia Bush – Cheney s-au dezvoltat acte de corupţie şi multe dintre ele au fost bine ascunse până când criza economică a izbucnit cu accente dramatice la câteva săptămâni înainte de alegerile din noiembrie 2008 propulsându-l la Casa Albă pe Barack Obama care promitea schimbări politice radicale şi reinstaurarea visului american. Din păcate până acum bulgărele prăbuşirii economice pornit vertiginous în jos nu pare să poată fi oprit.

În aceste zile americanii trăiesc în frică. Nu una generală, că imperiul şi-a măcinat energiile din interior, că urmează o eră cu alianţe noi politice şi economice în care America nu va mai deţine supremaţia absolută şi va trebui să facă probabil loc la masa puterii şi altor naţiuni, nu criza mondială îi sperie care va reformula poate valorile şi standardele de viaţă, nu efectul de bumerang al globalizării care secătuieşte economia naţională, ci o frică punctuală, concretă, de fiecare zi. Le e frică să se ducă dimineaţa la serviciu ca să nu afle că tocmai au fost daţi afară, le e frică să deschidă scrisorile de la companiile de investiţii sau asigurări ca să nu vadă cât au pierdut din pensie sau din stocuri, le e frică să facă împrumuturi de la bancă, să cumpere o casă sau s-o vândă, să cumpere o maşină nouă, le e frică să nu se îmbolnăvească pentru că şi-au pierdut asigurarea medicală sau n-au avut-o niciodată, le e frică să accepte aprobarea de a urma o facultate pentru că nu îşi pot plăti taxee, le e frică să deschidă televizorul pentru că ştirile proaste curg una după alta, zilnic sunt confiscate case, falimentează businessuri, bursa cade şi numărul escrocilor pe scară mare dezvăluiţi în ultimul moment este în creştere.

Emigranţilor veniţi în ultimii ani le e frică să nu fie nevoiţi să se întoarcă înapoi în ţările lor care nici ele nu se simt mai bine, şi descoperă cu amărăciune ironia sorţii, să fugi spre mai bine şi să descoperi că e mai rău decât în locul de unde ai plecat.
Celor ajunşi la vârsta pensionării le e frică să se retragă pentru că nu vor avea din ce trăi, tinerilor proaspăt absolvenţi le e teamă că nu-şi vor găsi de lucru, clasa mjlocie e speriată că va sărăci, şi toţi se tem că standardul lor de viaţă se va deteriora dramatic, că nu îşi vor mai putea permite case şi maşini mari, confort şi bunăstare şi, mai grav, le e teamă că visul american s-a evaporat şi că pe parcursul vieţii lor nu vor apuca să mai prindă o redresare substanţială, că America nu va mai fi niciodată aceeaşi.
Pe fondul nostru de frică, politicienii îşi fac netulburaţi jocurile mai departe, cei aflaţi la putere ameninţă cu dezastre şi catastrofe, cei din opoziţie îşi pregătesc alegerile viitoare aşa că doar acuză şi se opun oricărei încercări de ieşire din marasmul economic. Frica de viitor a modificat psihologia americanului şi a sădit neîncredere în instituţii şi în autorităţile care le guvernează viaţa, lucru de neconceput până de curând pentru un popor cinstit, muncitor, credul şi sigur pe valorile lui. Dacă până acum înghiţeau painkillers, pilule de slăbit, somnifere şi antidepresive pentru psihicul atacat de fobiile societăţii de consum, probabil vor fi identificate boli noi legate de psihologia crizei iar companiile de medicamente vor apărea în curând cu pilule împotriva spaimei de viaţă şi de viitor.
Vecinul meu, armean specializat în politici bancare şi spiritualizat cât să-şi păstreze mintea sănătoasă şi umorul viu, m-a liniştit cum s-a priceput mai bine: Dacă ţi-e frică de viitor înseamnă că trăieşti cu sentimentul că el ar exista. Greşit. Timpul numit de noi şi perceput ca viitor, e acum. Următoarea clipă este viitor şi peste două clipe viitorul va fi deja trecut. Viitorul se consumă instantaneu, dar noi îl proiectăm mai departe de clipa de faţă ca să ne aruncăm o iluzie înainte şi apoi să pedalăm cât ne ţin puterile s-o atingem. Masochism. Dacă nu suferim, nu ne simţim utili sau responsabili. Dacă nu ne chinuim, înseamnă că lăsăm impresia că n-am înţeles nimic.
Mulţumită de idea vecinului meu că viitorul ar fi cu fiecare clipă deja trecut, m-am concentrat pe prezent. Dar dacă nici el nu există? m-a fulgerat spaima. E de la sine înţeles că prezentul trece în trecut şi mai repede decât viitorul. Ce mai rămâne atunci? Clipa. Anticii au ştiut şi ne-au spus-o de la început. Carpe diem. În momente de criză recursul la filosofie e salvator. Când ţi-e cel mai greu, filosofia, cu cât e mai pesimistă, cu atât face mai bine, îţi ridică moralul şi îţi menajează orgoliul aruncând vina eşecului personal pe umerii universului incapabil să se optimizeze. Iar din pesimism şi catastrofă, cu o picătură de cabotinism, se poate trăi foarte bine. Reţeta am încercat-o pe vremea comuniştilor dar funcţionează bine şi azi, şi aici. Am adoptat deci disperarea şi din perspectiva asta lucrurile se văd îmblânzite iar ştirile îşi atenuează gravitatea.

Cinic vorbind, da, trăim vremuri interesante, cine ştie ce ne mai pune la cale viitorul, acea clipă de neatenţie care trece cu repeziciune în trecut.

www.carmenfiran.com

Fundatia Bill & Melinda Gates finanteaza programul Biblionet in Romania

aprilie 26th, 2009

Bucuresti, 22 Aprilie 2009 – Fundatia Bill & Melinda Gates asigura o finantare de 26,9 milioane dolari pentru programul Biblionet, care va creşte capacitatea bibliotecilor publice de a raspunde nevoilor cetatenilor.
Lansarea oficiala a programului va avea loc joi 23 aprilie 2009, intre orele 10:30 si 12:30, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare (BCU), Corp Fundaţie, Calea Victoriei, nr. 88, sector 1.
Jurnalistii vor avea posibilitatea sa intervieveze reprezentanti ai Fundatiei Bill & Melinda Gates si ai IREX, organizatia care implementeaza acest program in Romania.

International Research & Exchanges Board (IREX) lanseaza joi 23 aprilie programul Biblionet – lumea in biblioteca mea. Acest program cu durata de 5 ani, in valoare de 26,9 de milioane de dolari, care are ca scop dezvoltarea unui sistem modern de biblioteci publice in Romania, este un parteneriat intre IREX, Fundatia EOS (Educating for an Open Society) ca furnizor de formare in domeniul IT, Asociatia Nationala a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din Romania (ANBPR) şi bibliotecile publice romaneşti. Microsoft Corp., care este partener al programului Global Libraries la nivel mondial, va dona software in valoare de aproximativ 15 milioane de dolari catre biblioteci pentru facilitarea accesului public la Internet, in cadrul initiativei globale de a aduce beneficiile tehnologiei la nivelul comunitatilor.

„Suntem foarte incantati ca Fundatia Bill & Melinda Gates a ales sa implementeze şi in Romania programul Global Libraries, care va fi cunoscut sub numele de Biblionet – lumea in biblioteca mea. Milioane de romani vor beneficia de acces gratuit la calculatoare şi Internet in bibliotecile publice din comunitatile lor şi vor fi ajutati de bibliotecari profesionişti şi bine instruiti. Impreuna cu partenerii noştri de la Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului National, ANBPR şi furnizorul de formare EOS vom continua sa construim o serie de servicii moderne şi relevante de bibilioteca, de care va beneficia intreaga comunitate”, a precizat Paul-Andre Baran, directorul programului Biblionet.

Prin acest program:
• Mai mult de 1.500 de biblioteci publice vor primi calculatoare pentru accesul publicului la Internet printr-un proces de selectie competitiva;
• Peste 2.500 de bibliotecari vor participa la cursuri de formare pentru a putea utiliza la maximum potentialul noilor resurse tehnologice in beneficiul comunitatii;
• ANBPR va extinde aria serviciilor pe care le va furniza bibliotecarilor; şi
• Administratia centrala şi locala va acorda mai mult sprijin bibliotecilor.

In Romania, 80% din populatie, mai ales din zonele rurale, nu are acces permanent la Internet. Din aceasta cauza, pentru multi dintre cetatenii tarii nu sunt disponibile beneficiile economice şi sociale ale accesului la Internet, cum ar fi serviciile de e-administratie, gasirea unui loc de munca, informatii din domeniul sanatatii, servicii bancare şi de administrare online a afacerilor sau comunicarea cu rudele din strainatate.

”Prin asigurarea accesului la Internet şi a cursurilor de formare pentru utilizatori, bibliotecile publice deschid calea catre noi cunoştinte şi oportunitati,” a explicat Deborah Jacobs, directoarea programului Global Libraries al Fundatiei Bill & Melinda Gates. „Credem”, a continuat doamna Jacobs, „ca acest parteneriat cu IREX, administratia centrala şi locala, mediul de afaceri şi bibliotecarii din Romania va duce la crearea unei retele de biblioteci care se autosustin şi care asigura legatura dintre oameni, informatie şi servicii ce le pot imbunatati viata.”

Pentru mai multe informatii va rugam sa o contactati pe Monica Grecu, Specialist Relatii Publice in cadrul programului Biblionet – lumea in biblioteca mea.

www.biblionet.ro

Gramatica demnităţii: Pasiunea Monicăi Lovinescu

aprilie 26th, 2009

S-a scurs un an de la încetarea din viaţă a celei care a fost cea mai credibilă voce a liberalismului anticomunist românesc, Monica Lovinescu.

Împreună cu Virgil Ierunca, alături de Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N. C. Munteanu, Şerban Orescu, Monica Lovinescu a ţinut treze idealurile libertăţii în timpuri ce păreau să îndemne mai degrabă la o stoică resemnare. Când nu puţini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre şansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr. Graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, limba românească şi-a păstrat tâlcurile sale fireşti, ameninţate de vacarmul propagandistic susţinut de trâmbitaşii dictaturii.

Nimic nu a contat mai mult pentru Monica Lovinescu decât salvarea memoriei. Ştia că obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea şi infectarea interiorităţii cu virusul duplicităţii şi laşităţii. A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţân, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru antigonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana), s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu).

A scris texte justificat indignate despre infamiile tribului protocronist, anexat aparatului ideologic al dictaturii. A veştejit în scrierile sale îngenuncherile mizerabile ale unui Mihai Beniuc, dar şi pe cele ale unor autori altminteri respectabili care acceptau să pactizeze cu sistemul în perioada Ceauşescu pe baza unor raţionalizări specioase (Cioculescu, Zoe Buşulenga). Monica Lovinescu a fost o mare moralistă, fraza ei este una a gravităţii etice şi a sobrietăţii principiilor. Când se întâlnea cu neruşinarea, cu abjecţia, cu delaţiunea, înceta să mai aibă umor. Toate aceste dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu transpar cu diamantină claritate din articolele cuprinse în antologia Etica neuitării pe care am alcătuit-o şi prefaţat-o în cadrul colecţiei „Zeitgeist”, la Editura Humanitas.

Trei mi se par atributele capitale ale reflecţiei Monicăi Lovinescu: mai întâi, faptul că libertatea este indivizibilă, autoconstituită şi non-negociabilă. În al doilea rând, insistenţa pe relaţia dintre supravieţuire şi memorie. În fine, refuzul de a găsi vreo scuză pentru complicitatea cu forţele infernului. Pe aceşti trei piloni s-a clădit o operă pe cât de durabilă din punct de vedere estetic, pe atât de rezistentă din perspectiva unui ethos al libertăţii. Am purtat, de-a lungul anilor, numeroase discuţii cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca. Îmi amintesc cum am agonizat împreună încercând să ne închipuim o istorie contrafactuală, una în care intelectualii români ar fi acţionat împotriva sistemului în 1956, asemeni confraţilor lor din Polonia şi Ungaria. De ce s-a putut trezi un Tibor Dery şi nu un Petru Dumitriu? De ce a fost posibilă apostazia atâtor marxişti în Europa Centrală, câtă vreme la Bucureşti un Paul Georgescu, un H. Wald ori un Ov. S. Crohmălniceanu au rămas fideli obsesiilor leniniste?

La începutul anilor ‘90, Mircea Mihăieş a avut ideea antologării unora dintre interviurile mele în volumul Ghilotina de scrum (apărut iniţial la Editura de Vest, condusă pe atunci de Vasile Popovici, o nouă ediţie a apărut în 2002 la Polirom). Le-am trimis, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca acea carte a mărturisirilor sfâşietoare, în fond o abia mascată autobiografie. Iată ce-mi scriau, pe 5 iulie 1992, aceşti doi mari intelectuali de care m-a legat una dintre cele mai vibrante prietenii ale vieţii mele: „Distanţele pe care le iei faţă de propria dumitate formaţie sunt de o autenticitate, un tact rarisime. Izbuteşti o rupere radicală, fiind în acelaşi timp participativ, negând doar după ce ai înţeles, care te desparte şi de rolul de judecător şi de acela de avocat”.

Cât despre situaţia din ţară, iată cum o vedeau: „Altfel, în România, ştii probabil… cât de prost stau lucrurile. Cel mai interesant ar fi de văzut cât şi ce ţine de postcomunism în general (vezi surprizele actuale în evoluţia din Cehoslovacia sau Polonia, cele cu societăţi civile şi disidenţi de mulţi ani) şi cât-ce de ceauşismul şi caragialismul autohton”. Reţin îndemnul final, pe care mi l-am asumat întru totul: „… continuă să dai studenţilor dumitate în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea din urmă, stă sigur acolo”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Horia-Roman Patapievici intreaba, Andreea Vass raspunde

aprilie 26th, 2009

In articolul publicat in Evenimentul Zilei pe 23 aprilie 2009 aici (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/848326/SENATUL-EVZ-Europarlamentarul-roman-o-forma-fara-fond/), HRP intreaba, pe buna dreptate, care e fondul activitatii europarlamentarilor romani? Fireste, voi raspunde la cele patru intrebari ridicate la fileu, prezentand lucrurile asa cum stau pe hartie si asa cum ar trebui sa si fie. In realitate insa, conteaza enorm cum intelege fiecare europarlamentar sa se achite de sarcini. In pofida regulilor foarte stricte, se poate trage mata de coada si aici. Doar ca, spre deosebire de Parlamentul Romaniei, in cayul absentei la mai mult de jumatate din sedintele plenare si de la vot a PE duce la taierea indemnizatiei. Or, pentru romani nu e suficient sa avem doar un mobilier estetic care sa populeze salile uriase de sedinta. Avem nevoie de voci puternice care sa poata valorifica oportunitatile pe care le au in acest complex si democratic for decizional. Care sa poata negocia in favoarea noastra, a romanilor, intr-un cadru in care totul se negociaza, in care aliantele sunt flexibile, iar guvernare si opozitie nu exista. Cehii, polonezii, ungurii, chiar si bulgarii au inteles repede care sunt oportunitatile si au ales sa trimita persoane politice cu greutate profesionala si forta de negociere.

HRP: Ce si pe cine reprezinta europarlamentarul roman?

AV: Asa cum prevede Tratatul CE, europarlamentarii sunt reprezentanți ai popoarelor statelor reunite in Comunitate. Fiecare europarlamentar ii reprezinta pe cetatenii tarii din care provine. In cazul nostru Romania si direct pe cei din euroregiunea care l-a propulsat pe lista si pe care o reprezinta. Dar, fiindca in Parlamentul European nu sunt grupati in functie de nationalitate ci in functie de apartenenta politica, europarlamentarii romani reprezinta implicit partidul european din care provin si electoratul acestui partid. Participarea deputatului – si, prin intermediul lui, a cetatenilor pe care ii reprezinta – la definirea unei politici europene conditioneaza functionarea armonioasa a Uniunii Europene, respectand valorile si interesele celor 27 de tari membre. Ce reprezinta un europarlamentar? Interesele electoratului din tara sa.

HRP: In ce consta mandatul unui europarlamentar?

AV: In a auzi vocea cetatenilor pe care ii reprezinta, a negocia, a face lobby, in a fi activ prin propuneri, amendamente, rapoarte, in a identifica problemele cu care se confrunta cetatenii UE. In a propune solutii, in a accepta, modifica sau respinge legislatia europeana. De pilda, ultimele luni ale actualului mandat legislativ sunt foarte dense pentru europarlamentari in domeniile liberalizarii pietelor de electricitate si gaz, facilitarea accesului pacientilor la servicii medicale in toata Uniunea Europeana. Alte puncte esentiale negociate de curand includ costuri mai reduse pentru SMS in roaming, concilierea legata de directiva timpului de lucru si o serie de rapoarte in contextul crizei economice (ex. reguli pentru agentiile de rating, supravegherea sectorului bancar si modalitaati de calculare a cerintelor de capital).

Capacitatea de a intelege bine problemele europene si de a negocia, presupune competente clare profesionale, probate in domeniile abordatesi, dar si lingvistice.

Deputatul intocmeste, in cadrul unei comisii parlamentare de specialitate – cum e de pilda cazul afacerilor economice si monetare sau cel al industriei, energiei si cercetarii – un raport privind o propunere de „text legislativ” prezentata de catre Comisia Europeana. Un eurodeputat face parte, in general, din doua astfel de comisii. In una ca membru plin care ii da drept de vot, in alta doar ca membru supleant care ii da drept de vot doar in absenta unui alt europarlamentar din grupul sau politic.

Cu cat mai mult se implica europarlamentarul in acest proces decizional de congruenta a intereselor diferitelor natiuni europene (prin rapoarte, luari de cuvant, declaratii, motiuni) cu atat mai important este considerat mandatul sau.

HRP: Ce puteri si ce drepturi are un europarlamentar roman?

AV: Are aceleasi drepturi, puteri si obligatii ca oricare alt europarlamentar, indiferent de tara. Populatia sau marimea unei tari nu ii dau unui membru al PE mai multe/mai putine puteri sau drepturi.

In primul rand, are obligatia de a respecta valorile europene, regulile PE, inclusiv pe cele de a-si concentra discursul intr-un minut sau doua, doctrina grupului politic din care face parte si a partidului care l-a trimis.

In al doilea rand, are dreptul de a consulta dosare, consacrat in Regulamentul de procedura al Parlamentului, are dreptul sa faca propuneri de acte comunitare in contextul dreptului de inițiativa al Parlamentului (Comisia Europeana fiind cea care detine monopolul initiativei legislative), de a fi raportor sau raportor din umbra, de a se retrage si a demisiona. Au drept de vot individual si personal, potrivit statului, dar cu respect fata de doctrina grupului din care fac parte si a intereselor tarii pe care o reprezinta (acestea putand intra in conflict, iar in acest caz se solicita o explicatie din partea grupului politic). Au dreptul sa foloseasca aparatura de birou, echipamentele de telecomunicații și autovehiculele oficiale ale Parlamentului, dreptul la o indemnizație adecvata menita sa ii asigure independența. La incheierea mandatului, are dreptul la indemnizație tranzitorie și la pensie. Drepturile din Statutul Deputatilor in PE intra in vigoare in prima zi a legislaturii Parlamentului European care incepe in anul 2009.

Puterile lui sunt legate de puterile conferite Parlamentului European. Atributiile acestei institutii au crescut constant. Acum detine competente legislative egale cu cele ale Consiliului UE in aproximativ 60% din propunerile legaislative legate de mediu, transport, protectia consumatorilor, imigratie ilegala si toate aspectele legate de piata interna. Asta inseamna, ca europarlamentarii au puteri egale cu cele ale ministrilor din cele 27 de state membre in aceste domenii. Parlamentul European poate accepta, modifica sau refuza propunerile de directive sau regulamente ale Comisiei Europene („procedura de codecizie”). De exemplu, pe durata acestei legislaturi, Parlamentul a refuzat categoric propunerile de directiva cu privire la brevetele pentru programele de software.
Chiar si in domenii precum agricultura si politica externa, in care Parlamentul este doar consultat sau informat, dezbaterile si rezolutiile adoptate pot deseori influenta agenda Uniunii si chiar deciziile Consiliului. In aceste domenii, alaturi de impozitare, politica industriala, noi membri ai zonei euro, Parlamentul European isi da doar avizul consultativ (\”procedura de consultare\”). Chiar si in acest caz, amendamentele propuse de Parlament influenteaza deseori rezultatul final al discutiilor din Consiliu. Este cazul, de pilda, al modularii voluntare pentru fermieri.

Anumite acorduri necesita doar unda verde din partea Parlamentului, care nu poate modifica textul propriu-zis al unui acord, dar il poate respinge. Procedura de „aviz conform” se aplica acordurilor de asociere si acordurilor de aderare la UE. Prin urmare, extinderea UE poate avea loc doar cu acordul Parlamentului European.

De asemenea, Parlamentul adopta rapoarte \”din initiativa proprie\” prin care se solicita Comisiei sa propuna legislatie intr-un anumit domeniu sau se indica, inaintea prezentarii unei propuneri legislative, aspectele majore pe care legislatia trebuie sa le contina.

Parlamentul mai detine si competenta bugetara si exercita controlul democratic asupra institutiilor europene. Parlamentul European, impreuna cu Consiliul, stabilesc bugetul anual al Uniunii, Parlamentul avand ultimul cuvant in ceea ce priveste mai mult de 50% din bugetul UE. De asemenea, el poate decide asupra cheltuielilor din domeniile: fonduri sociale si regionale, energie, cercetare, transporturi, asistenta pentru dezvoltare, mediu, educatie si cultura. In sectorul agriculturii Consiliul are ultimul cuvant de spus.

In ceea ce priveste planificarea multianuala a bugetului UE, planificare ce indica nivelul maxim de cheltuieli pe o perioada de sapte ani, cadrul financiar multianual nu poate fi adoptat fara acordul PE.

In materie de politica externa, securitate si aparare, Comisia si Consiliul sunt obligate sa informeze Parlamentul European. Astfel, deputatii europeni participa activ la dezbaterile politice si publice. Prin rapoartele, recomandarile si intrebarile adresate diferitilor actori institutionali europeni, europarlamentarii exercita influenta politica. De exemplu, ei pot solicita Comisiei si Consiliului sa intreprinda masuri in domeniul drepturilor omului.

Parlamentul mai poate infiinta o comisie temporara cu scopul de a investiga presupuse contraventii, de a clarifica orice eventual caz de administrare defectuoasa din activitatea institutiilor UE sau sa abordeze o anumita chestiune pe o perioada limitata de timp.

Odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, competentele PE ar creste, deoarece procedura de codecizie ar include si domenii precum agricultura, pescuitul, migratia legala, spatiu si sport. Competenta bugetara a PE s-ar extinde asupra tuturor cheltuielilor Uniunii, inclusiv agricultura. In plus, Parlamentul ar avea o influenta mai mare asupra numirii presedintelui Comisiei Europene.

HRP : Cum poate fi controlat un europarlamentar şi de către cine?

AV : De catre propriul partid, care l-a trecut pe liste, in primul rand. In al doilea rand, in agenda unui europarlamentar exista saptamanile de teritoriu (una pe luna), in care acesta sa intalneste cu electoratul. Europarlamentarul are ragazul sa ia contact direct cu cetatenii si incearca sa gaseasca solutii la nivel european pentru probleme locale si nationale. Prin contact direct cu cetatenii exista si un oarecare control direct asupra activitatii lui.

Rezultatul „controlului” poate fi un vot favorabil sau unul negativ la urmatoarea candidatura. Feedbackul pe care cetatenii il primesc de la un deputat pe care il contacteaza reprezinta o forma de control.

Sa nu uitam insa ca, la noi, o prima selectie o fac regulile privind numarul de sustinatori pentru inregistrarea candidaturii, respectiv partidele politice care propun listele electorale inchise. Alegatorii au, ca de obicei, libertatea de a se informa cu privire la activitatea anterioara a candidatilor pentru a alege arpacasul de neghina. Ramane doar ca atat decidentii, cat si alegatorii sa se comporte cat mai responsabil cu putinta.

Alte state membre au ales votul pe liste deschise, astfel ca reusesc sa apropie semnificativ mai mult candidatul de alegator si sa-l responsabilizeze. Spre o astfel de lege electorala ar trebui sa ne indreptam si noi.

Andreea VASS este Consilier Personal al Primului Ministru,
Lector universitar, dr.,
Facultatea de Relatii Economice Internationale
Academia de Studii Economice

Ce este acela un intelectual?

aprilie 26th, 2009

De la oarece distanţă de ţară constat că iar a fost dezgropată chestiunea angajării intelectualului. Poate pentru că e un an dublu electoral.

Cum mă aflu într-un loc în care, atunci când a trebuit, din plină teroare stalinistă şi până la Legea marţială, intelectualii chiar s-au angajat, individual, în KOR, în Solidarnosc, cred că pot aproxima câteva răspunsuri. Să fii anticomunist în plin comunism e un lucru, să devii după dispariţia acestuia, să te asociezi populismului e cam de râsu’-plânsu’! Dar, mai întâi, ce este acela un intelectual? Pe rând, am renunţat la o mulţime de definiţii, de la cea care leagă condiţia intelectualului de studii şi diplome, prea largă, până la cea camusiană, care o lega de capacitatea de a spune „nu“. Ultima este mai aproape de una ideală, dar e prea restrictivă, pentru că există şi situaţii în care „da“ e mai dificil de pronunţat decât „nu“! Până la urmă, cred că o pot adopta pe cea a lui Foucault dintr-un interviu de acum 30 de ani: „În schimb, eu ştiu ce este acela un intelectual, adică un individ cerebro-spinal. Să am creierul atât de suplu cât e posibil, iar coloana vertebrală atât de dreaptă cât e necesar“. Creierul e aşa cum ţi-a fost dat, natura fiind mai mult sau mai puţin generoasă, deşi nu strică să-l exersezi pe cât îţi stă în putere, însă rectitudinea coloanei vertebrale este clar o chestiune de opţiune şi de voinţă. Nu poţi da vina pe lipsa de amabilitate a naturii!

Privind din această perspectivă, de bună seamă că problema angajării – sau nu! – a intelectualului nu se pune în termeni imperativi şi definitivi, ci mai degrabă circumstanţiali.

El nu optează „din principiu“ pentru angajare sau izolare, pentru solidaritate sau solitaritate, ci în funcţie de contextul în care fiinţează. Dacă sistemul de valori la care a aderat şi pe care şi l-a asumat este în pericol şi coloana sa vertebrală riscă să fie încovoiată, de bună seamă că va face tot ce este posibil să-şi salveze integritatea coloanei, inclusiv se va angaja. Dacă nu, nu! Oricum, nu poţi vedea un asemenea intelectual angajat, precum vechilul la moşier, în slujba vreunui puternic al zilei decât cu riscul pierderii condiţiei de intelectual. Nu „la stăpân“, fizic sau instituţional, se angajează intelectualul, ci doar în serviciul valorilor fundamentale, în frunte cu libertatea!

Alegeri europene – cel mai mic număr de candidați de după 1990

aprilie 26th, 2009

Pe 7 iunie electoratul din România (pentru acest scrutin cetățenii români cu drept de vot și cetățenii statelor Uniunii Europene rezidenți pe teritoriul României) își va alege, pentru prima oară concomitent cu toate celelalte state membre UE, reprezentanții în Parlamentul European.

Șapte partide și alianțe politice și doi candidați independenți vor concura pentru ocuparea celor 33 de mandate de europarlamentar (din totalul de 736) rezervate României – cu două mai puțin decât la scrutinul din noiembrie 2007.

Votul va fi unul de listă națională, cu reprezentare proporțională și prag de intrare de 5%. Pentru a fi reprezentați în parlament, candidații independenți trebuie să obțină in procentaj cel puțin egal cu 1/33, deci 3%.

De această dată un număr extrem de redus de partide au intrat în competiție. În ordinea încscrierii ele sunt: Partidul Democrat Liberal (PDL), Partidul Național Liberal (PNL), Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), Alianța Electorală PSD + PC, Partidul România Mare, Forța Civică, Elena Băsescu și Pavel Abraham.

Este numărul cel mai redus de candidați la un scrutin național din 1990 încoace. La precedentul scrutin european din 2007 participaseră 13 partide și un candidat independent. Atunci PD (nu fuzionase încă cu Partidul Liberal Democrat – PLD) a obținut 28,8% și 13 mandate, PSD 23,1% și 10 mandate, PNL 13,4% și 6 mandate, PLD 7,8% și 3 mandate, UDMR 5,5% și 2 mandate și episcopul reformat maghiar Laszlo Tokeș 3,4% și 1 mandat.

Acum, pe lângă fuziunea PD – PLD, PSD candidează împreună cu PC, care obținuse în 2007 aproape 3% din voturi.

Candidați notorii

Lista PLD este condusă de Theodor Stolojan, eurodeputat și candidat efemer la funcția de prim ministru în 2008. El este secondat de fostul ministru al justiției, Mondica Macovei și de doi jurnaliști pro-prezidențiali, Traian Ungureanu și Cristian Preda – consilier al președintelui Traian Băsescu.

Lista PSD + PC îl are în frunte pe eurodeputatul Adrian Severin, urmat de alți șase eurodeputați, printre care fostul ministru al apărării, Ioan Mircea Pașcu.

Lista PNL o are ca lider pe Norica Nicolai, fostă senatoare PNL, care nu a reușit să fie aleasă în parlamentul României în noiembrie 2008, urmată de alte trei femei, printer care eurodeputata Renate Weber, una dintre cele mai active reprezentante ale României în Parlamentul European.

Lista UDMR e condusă de Laszlo Tokeș, reintegrat în sânul Uniunii, și urmat de eurodeputații Iuliu Winkler și Scaba Sogor. Pe poziția 35 (evident ne-eligibilă) figurează colaboratorul revistei ACUM, Tihamer Czika.

Lista PRM este condusă, ca de obicei de liderul partidului Corneliu Vadim Tudor, pentru prima oară din 1992 rămas pe dinafara Paralementului României. Inovația constă în cooptarea pe poziția a doua a omului de afaceri George Becali, președinte al Partidului Noua Generație Creștin Democrat, care, ca și PRM nu a reușit să depășească pragul de 5% nici la europarlamentarele din 2007, nici la parlamentarele din 2008.

Lista PNȚCD este condusa de președintele partidului, Marian Miluț, candidat țărănist la președinția României în 2004. PNȚCD nu a mai reușit după anul 2000 să depășească 2% în niciunul dintre scrutinurile naționale la care a participat.

Lista Fortei Civice este condusă de Adrian Iurașcu, fost lider al PROPACT, organizație care luptă pentru restituirea proprietăților confiscate abuziv de stat.

În sfârșit, la 7 iunie au intrat în competiție și doi candidați independenți: Elena Băsescu, fiica președintelui României, care în urma reacțiilor negative din PDL nu a mai candidat pe lista partidului, și Pavel Abraham, care a fost timp de șase luni în 1997 inspector general al Poliției.

Arlechin în camera albastră

aprilie 26th, 2009

Ninge cu fulgi de lumină
În camera albastră.
Strecuraţi prin sitele cerului,
Bălăciţi în spumele norilor,
Ninge peste ochii tăi.
Fiecare fulg e un înger albastru.
O muză care coboară,
Un gând care luceşte o clipă
Şi se aşează, vers pe fila albă.
Arlechin caraghios cu sprâncenele arcuite,
Priveşti uimită.
Un ochi râde, celălalt plânge;
Pentru acelaşi motiv.
Ochii tăi albaştri nu se mai disting.
Într-o zi vei ieşi atârnată de gâtul violinei albastre,
Pe ritmul cuvintelor unor poeme
Închegate din fulgi de lumină.

Dan David, Los Angeles, aprilie-23-2007.

Se intampla doar in martie ( Sotiei mele, in loc de Martisor)

aprilie 26th, 2009

E ca si cum deschizi fereastra trenului in noapte.
cu mult inainte de sosirea trenului
si magnolii ningand ninsoarea
implozia atator gesturi nespuse,
sfiala primaverii te orbeste cum doar lumina perlei in ocean naste din sidef adanc,

privesti in noapte si dincolo de intuneric, de osiile metalului – ceasornic stramb croit
topindu-se ca in visul lui Salvador, asemenea orbului ghicesti colina cu mii de clopote doar de el auzite,
degetele vantura clapele miresmei dinspre stresinele cu magnolii,
lampioanele cantoanelor muribunde sub panourile digitale ca niste stele obraznice,

gara solitara coboara in zapada ultima a iernii,
petalele in orasul cu parcuri isi proclama biruinta in piata aurarilor,
in burgul de piatra.
in cantecul orbului vestind primavara ca pe o poveste cu zeite dezgolind raul de cristaluri,
iesind din albia matasoasa pe care doar trubadurul fara vaz
o prevede
sus la castel sub degetele ce vantura dorinta,
primavara cu trupul dezlantuit in parauri,
catre fluvii,
catre mare.

Viziune I

aprilie 26th, 2009

Aş vrea să fiu o stalactită.
Picături de dragoste ar cădea din mine
Şi te-ai forma tu, o stalagmită.
Apoi vom încerca să ne atingem.
Din mine va porni întreaga-mi dragoste;
Ne vom apropia uşor, uşor…
Apoi ne vom uni într-un singur trup,
O singură fiinţă,
O coloană de calcar…
Şi vom susţine cu iubirea noastră
Întreaga boltă a lumii – peşteră.
Nimeni nu ne va putea despărţi:
Nici timpul, nici întunericul,
Nici chiar noi înşine!
Ci ne vom întări iubirea cu picături de calcar
Dizolvat în apă de suflet:
Soluţie de intersecţie de om cu om.

Dar vai!
Am uitat că oamenii sunt curioşi…
Ne vor descoperi lumea,
Vor lumina peştera
Şi ne vor arăta cu degetul.
Iar un ghid cu mustaţă din materie şi atomi
Va spune:
“ – Priviţi o coloană formată prin voinţa naturii,
Pipăiţi-o, nu vă fie teamă,
E doar calcar: Apă şi carbonat de calciu.”

Iar liliecii vor zbura în jurul nostru,
Lovindu-ne cu aripile lor reci.

[din volumul \" In noi e un cer mai adevarat\", Tel Aviv - 1984,(C)]

AURE ALB-STRĂLUCITOARE

aprilie 26th, 2009

el a visat la sufletul
unei magnolii de oţel!
şi mica lui bănuială, balon
colorat cu roşu marţian…
a vrut să zboare cât mai sus!
pe vers de lună plină, verde,
romantică… ochi de Venus.
şi-aşa, fragil, şi-a făcut
infuzie de dragoste…
din cele o mie de petale
ale lotusului…
nimic nu este imposibil!
de fapt, oţelul are aromă
de santal…

18 februarie 2009, 00:21
ORPHIKA, 2009

poeme

aprilie 26th, 2009

IN TIMP CE LUNA PE CER…

Cu limbi bifurcate de serpi,
Batrane cu sanii pungiti,
Lipsiti de vigoare si sterpi
Blesteama ficiorii itit
La portile fetelor blonde
Lipite de negre uluce;
Iar eu scriu cu litere ronde
In timp ce luna pe cer, se trece, se duce…

TROICA

Troica
E o doica,
Cu trei sani
Sau o sanie latrata de caini
Mistuidu-se-n stepa inghetata
Printre chiuturi de rusnaci lasati la vatra

România ca stat unitar nu există

aprilie 26th, 2009

Cu ceva vreme în urmă am citit cartea lui Radu Paraschivescu, “Ghidul nesimţitului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2006). Un text în care autorul trecea în revistă câteva profiluri de nesimţiţi români dezvoltate după 1989. După lectură, am simţit că ceva e în neregulă cu nesimţiţii lui Radu Paraschivescu; cum n-am ştiut imediat ce, am lăsat cartea, au venit alte şi alte lecturi şi se părea că senzaţia trăită atunci va rămâne doar una din multele pe care o carte le trezeşte inexplicabil cititorului ei. Zilele trecute însă, am călătorit în Oltenia şi atunci am înţeles brusc ce anume era nelalocul lui cu nesimţiţii “cartografiaţi” de Radu Paraschivescu: ei aveau circulaţie regională. Autorul, trăitor în Bucureşti (născut în 1960 în capitală) adusese în discuţie -evident- exclusiv nesimţiţii care se aflau în raza sa vizuală. Spre exemplu, se vorbea acolo despre nesimţitul care organizează o nuntă pe casa scărilor. Nu am auzit ca vreodată o asemenea specie să bântuie prin Ardeal sau Moldova. M-am gândit apoi la delirul lui Sabin Gherman, un jurnalist care a publicat un manifest submediocru ca scriere în care propunea independenţa Transilvaniei. Concluzia e una singură: România nu e un stat unitar, dar asta nu ne împiedică, evident, să trăim formal în graniţele aceluiaşi teritoriu. Căci, ce-are a face una cu alta ? Dacă statele s-ar constitui numai pe principiul unităţii absolute între cei care le populează, atunci nu ştiu câte sau dacă ar exista multe asemenea state.

Cine coboară de la Sibiu către sudul ţării sesizează imediat diferenţa. De la modul de verbalizare şi până la aspecte culinare sau de educaţie, ea e vizibilă. În aceiaşi termeni ai diferenţierii se înfăţişează Banatul, Maramureşul istoric sau Moldova. Întrebarea care se pune este dacă nu cumva aceste diferenţe au existat dintotdeauna. Citind textele călătorilor străini care trec prin Ţările Române la început de secol XIX (cf. “Călători străini prin Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române ), s-ar părea că răspunsul e afirmativ. Şi atunci de unde această încrâncenare la unii “patrioţi” români de ieri şi de azi? Ce motivează această idee a existenţei unui stat unitar? Sunt adică mai puţin român (sau chiar antiromân) dacă nu cred că din nord până în sud şi de la est la vest vorbim despre aceeaşi Românie? Eu cred că nu, mulţi alţii cred că da.

Paradoxal, cei care au făcut cel mai mult pe linia estompării până la dispariţie a diferenţelor între diferitele regiuni româneşti au fost comuniştii. Propunerea lor a fost simplă: cu toţii eram egali în faţa abjecţiei traiului de zi cu zi, cu toţii trebuia să devenim o imensă turmă îngrămădită în blocuri gri şi insalubre, muncind împreună, “frăţeşte”, pentru instaurarea aceleiaşi Epoci de Aur. Rezultatul a fost departe de a fi satisfăcător. În istoria acestei ţări, de normalitate am avut parte atunci când fiecare regiune istorică s-a dezvoltat organic, conform propriilor opţiuni şi în acord cu propriile raportări la existenţa de zi cu zi. Câtă ipocrizie se ascunde astăzi în spatele acelor politicieni care vorbesc despre o Românie unitară şi în spatele camerelor de luat vederi îşi spun bancuri despre olteni, ardeleni sau moldoveni! Cu alte cuvine, ştim cu toţii că diferenţele există, ele sunt atât de vizibile încât nu pot fi ignorate nici de către cei cu miopie severă.

E adevărat, însă, că atunci când vorbeşti despre o singură şi unitară Românie poţi justifica fără prea mare bătaie de cap mutarea funcţionarilor dintr-o parte în alta a ţării în funcţie de mişcările politice de moment, având, spre exemplu un prefect maghiar la Mehedinţi şi unul român la Harghita. Până să se obişnuiască unul cu ciorba oltenească şi altul cu gulaşul unguresc, se schimbă puterea şi stomacul domnilor funcţionari trebuie să aibă parte de alte experienţe culinare.

Damian Stănoiu, un scriitor-călugăr scos din rândul clerului în 1932 de către Patriarhul Miron Cristea, scrie un roman în 1929, “Duhovnicul maicilor” (Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Acolo, un călugăr de la Muntele Athos ajunge duhovnicul unei mănăstiri de maici din Oltenia. Venit dintr-o lume în care canoanele sunt dure şi austeritatea extremă, călugărul încearcă să aducă in mănăstire aceleaşi reguli. Evident, nu va reuşi, sfârşind prin a renunţa. Încăpăţânându-ne să tratăm România ca stat unitar, vom ajunge în situaţia bietului călugăr atonit. Ştiţi, e ca la un transplant. Câteodată, deşi totul decurge normal, organismul refuză transplantul. Îl simte străin şi atunci nu mai e nimic de făcut. E chiar atât de greu de înţeles?

Vizita lui Topolanek în RM şi dedesubturile ei politice

aprilie 23rd, 2009

Misiunea diplomatică a Preşedintelui UE, prim-ministrului ceh Mirek Topolanek la Chişinău reiterează câteva elemente centrale pe care UE le păstrează în relaţie cu RM:

- Susţinerea orientării europene a RM pe care Bruxellul o va asigura prin intermediul Parteneriatului Estic.

- UE nu are de gând să renunţe la solidaritatea faţă de România, cel puţin la nivel politico-diplomatic, chiar dacă recenta iniţiativă a lui Traian Băsescu de încetăţenire simplificată a moldovenilor/românilor basarabeni creează noi controverse în interiorul UE față de de ”constuctivismul”, adecvateţea şi pragmatismul Bucureştiului în privinţa vecinătăţii sale/europene estice. Făcând abstracţie de acest subiect sensibil, oficialul european a făcut demers pe lângă preşedintele moldovean pentru normalizarea relaţiilor moldo-române, invocând în special prioritatea garantării unei bune vecinătăţi viabile. Totodată, Topolanek a evitat să se focuseze pe alte aspecte legate de România, chiar dacă Voronin a făcut noi declaraţii denigrătoare în privinţa acesteia (”Pentru noi [RM] este înjositor să ne integrăm în UE prin România”). Deşi, România în ultima perioadă a confirmat cu mai multe ocazii că susţine perspectiva de integrare europeană pentru RM.

- UE nu recunoaşte oficial dacă ştie sau nu ce a avut loc în realitate în RM ante şi post alegerile din 5 aprilie 2009, soldate în final cu pierderi materiale substanţiale, violenţe, arestări, încălcări ale drepturilor omului etc. Totuşi, afirmaţiile lui Topolanek despre faptul “că fiecare parte are adevărul ei” nu par credibile, dar nici serioase, deoarece Bruxellul atât prin intermediul Delegaţiei sale, Reprezentantului său, dar şi via reprezentanţelor dimplomatice ale statelor membre, este suficient de informat şi deci apt să dea aprecieri sincere la adresa guvernării comuniste. În schimb, Topolanek s-a limitat doar la exprimarea unor aluzii (Topolanek: “nu cred practic nimic din ce am auzit şi doar vreo 50% din ce am văzut”). Prin urmare, comunicarea dintre acesta şi opoziţia moldoveană, pe lângă întrevederea oficială cu autorităţile centrale, poate fi echivalată cu intenţia UE de a pune bazele unui “consens politic naţional” de natură fictivă.

Declaraţia de presă a lui Topolanek în urma consultărilor cu Voronin/opoziţia atestă o atmosferă în linii generale constuctivă, pe calea căreia UE doreşte să gestioneze criza politică din RM. Conform declaraţiilor lui Topolanek, a fost elaborat un set de “instrumente” europene pentru atenuarea instabilităţii din mediul socio-politic moldovenesc, care ar consta din: reluarea dialogului politic, asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor, terminarea atacurilor şi a violenţei, instituirea unei comisii de monitorizare, în care să fie prezentă şi opoziţia şi organizaţiile internaţionale. Deşi aceste scopuri par a fi esenţiale, o parte din ele nu pot fi realmente realizate (asigurarea funcţionării statului de drept, asigurarea şi respectarea libertăţilor), deoarece ar însemna îngustarea pârgiilor utilizate de comunişti pe parcursul a ultimilor 8 ani, pentru a se menţine la putere. În plus, nimeni nu poate garanta că aceste principii vor fi respectate ca atare ulterior, deoarece niciun raport european sau cele realizate de organizaţiile internaţionale, foarte critice faţă de aceleaşi subiecte, nu au implicat acţiuni din partea UE anterior. Fapt ce a contribuit indirect şi parţial la fărădelegile întâmplate în perioada 2008 – 5 aprilie 2009 şi 7-10 aprilie 2009.

Alte obiective sunt lipsite de raţionament (reluarea dialogului politic), dat fiind faptul că relaţie constructivă dintre opoziţie şi putere nu poate avea loc în principiu.

În primul rând, pentru că funcţiile şi rolul opoziţiei au fost reduse premeditat de “majoritatea” comunistă odată cu venirea sa la putere. Or, comuniştii au nevoie de opoziţie doar pentru a muşamaliza crimele comise recent şi de a-şi peria imaginea de regim “totalitar şi poliţienesc”. Mai ales, în ajunul lansării Parteneriatului Estic, intensificării acţiunilor României “pan-basarabene”, conturării premiselor eventualei crize economice în RM.

Al doilea motiv constă în faptul că opoziţia actuală de facto va fi incapabilă să “spargă” cercul vicios prin care aceasta a fost exlusă efectiv din procesul decizional şi cel legislativ al RM, cimentat cu tenacitate de PCRM. Pe lângă aceasta, factorul european nu este capabil să rezolve această problemă, dar şi nu face destule eforturi, pentru că este insuficient motivat (atenţia prioritară faţă de “Balcanii de Vest” şi o politică externă estică timidă, încă dezechilibrată şi lipsită de condiţionalitate eficientă – atât ca urmare a crizei instituţionale şi integrării defectuoase a noilor membri UE, dar şi din cauza impotenţei regionale a statelor europene estice), slab comparativ cu influenţa rusă, reticent din cauza actualităţii problemei transnistrene şi a conjucturii economice regionale critice.

În orice caz, susţinătorii interni şi externi ai aspiraţiilor europene moldovene nu trebuie să se decepţioneze, deoarece RM a primit acceptul de facto din partea UE de a participa la Parteneriatul Estic, care ar putea să fie destul de dinamic datorită Preşedinţiei Suediei în cadrul UE, care va succeda Cehia şi care este unul din statele co-autor al acestei iniţiative.

Regele Mihai sprijină candidatura la președinție a Principelui Radu

aprilie 23rd, 2009

Mesajul Majestății Sale Regelui Mihai I referitor la candidatura Alteței Sale Regale Principele Radu la Președinția României

Palatul Elisabeta, 23 aprilie 2009

Români,

Familia mea a trăit o jumătate de secol de exil și încă zece ani de îngrădiri în propria noastră țară. Au fost ani grei pentru noi și poate și mai grei pentru România. Am pus toată viața în slujba țării și ne-am dorit să o vedem puternică, bogată și mândră în Europa. Speranțele românilor au fost risipite, rând pe rand, timp de peste șase decenii.

Am chibzuit îndelung, în ultimii ani, la propunerile de a ne implica din nou în mersul statal al României. Au fost idei ale intelectualilor, ale oamenilor politici sau ale tinerilor. Am făcut mereu bine țării noastre, nu am forțat niciodată lucrurile și nu am profitat personal de întorsăturile istoriei recente. Actul potrivit pentru țară vine la momentul potrivit. Cred că acest moment a sosit.

Prin prezența în alegerile democratice pentru instituția șefului Statului, Familia mea încearcă să unească și să însănătoșească România de astăzi. Vrem să arătăm cum trebuie slujit un popor cu adevărat.

Am toata încrederea că Principele Radu va putea să poarte această responsabilitate importantă și acest ideal înalt.

Nu este un lucru obișnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viața ne-a pus în fața multor situații neobișnuite, pe care am reușit să le trecem cu bine.

România trece prin momente grele. Nu ne putem juca de-a statul, punând la încercare destinul unui popor.

Vă chem pe toți să sprijiniți acest pas important pentru România. În asemenea momente, țara are nevoie să fiți uniți și generoși, solidari și responsabili.

Noi românii avem nevoie să fim din nou respectați în Italia, în Spania, peste tot în Europa și America, oriunde în lume. Dar mai mult ca oricând, trebuie să ne respectam noi înșine, acasă la noi.

În acest an greu, să dăm împreună speranță României!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

N.Red. Vă invităm să votați în sondajul nostru Ce părere aveți despre intrarea în cursa prezidențială a Principelui Radu? http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=530

Epistolie premergătoare la letopisețul (sondajul) BCS

aprilie 23rd, 2009

Boieri Dumneavoastra,

Dam stire prea cinstitei tale fete ca noi, sociologii de la Biroul de Cercetari Sociale am hotarat sa ne unim eforturile pentru a da la iveala o izvoditura noua si orighinala despre cum se randuiesc lucrurile prin ceasta tara, care sa ramaie feciorilor si nepotilor de-acum si pana-n veci si sa le fie de invatatura. Cu multa nevointa am tremis oastea noastra de cercetasi in toate colturile tarii sa asculte si sa noteze parerile oamenilor mai mari sau mai mici, sa inteleaga profunzimea mintii lor si s-o incondeieze pre chestionare. Si unindu-le cap la cap toate cestea, am obtinut nalta cugetare si ale neamului virtuti. La fel cum s-a tamplat de am ghecit ale norodului intentii de vot la toate alegerile cu asa preciziune cum nu s-a mai vazut pre la noi la alte cete de sondatori, la fel ne-am pornit cu sarg sa izvodim acest letopiset asa cum n-a facut nimenea inaintea noastra.

Ceea ce veti ceti nu sunt basme ori povesti si nici scorneli ale vreunor nemernici, ci opinii cu grija alese din toate cetele sociale, asa incat sa fie reprezentative pentru toate neamurile acestei tari. Fiind in preajma Pastelui, am ticluit cu slove moderne niste intrebari despre mantuire si reincarnare, despre incinerare si cipuri biometrice, alaturi de cele despre naltii nostri oameni de stat.

Cugetand la cronicile altor case de sondaj si fiind oameni cu frica de Dumnezeu, am hotarat sa iti trimitem Mariei Tale toate intrebarile fara a-ti ascunde vreuna si toate raspunsurile primite, nemasluite si intru-totul adevarate, asa cum te-am obisnuit de ani indelungati.

Osteneste-te si ceteste predosloviia bataliei politice ce va sa vina, asa cum se simte ea in popor si ai sa vezi ca parca timpul se-ntoarce cu sute de ani in urma. Grigore Ureche povesteste ca acu vreo 650 de ani, un crai a vazut ca o hiara stapanea intinse pamanturi. Dupa multa istovire si hartuire, dupa ce au gonit-o prin munti, au scos-o intr-un tarziu la ses. Acolo fiind si hiara obosita, au rapus-o si au descalecat, punand stapanire pe acele tinuturi, poruncind tocmeli si legi fara strambatati.

Sondand cu intelepciune de la milostivul Dumnezeu adancurile mintii acestui neam, am descoperit ca el crede ca este stapanit de un animal salbatic. Unul din zece oameni crede ca la Cotroceni stapaneste o sireata vulpe. Atii spun ca e un leu sau un caine, cativa il vad ca un lup, hiena, sarpe sau sacal. Oricum, cei mai multi il asemuiesc cu o hiara salbatica pe al lor Voda, de a carei istetime unii sunt incantati si altii sunt infricosati. Vuieste insa prin targuri ca un print, un fat frumos sau o creatura nobila s-a pornit din tabara liberala sa vaneze hiara de la Cotroceni. Observam ca in scurt timp a strans oaste mare in cetatea de scaun si prin Banie, convingandu-i pe multi din tabara socialista sa dezerteze si sa i se alature. Desi a pornit la vanatoare cu oaste mica, decimata si speriata de salbatecul Voda, craiul liberal e incurajat de pe margine de norod, iar la bursa pariurilor fortele lor sunt aproape identice. Inca puternic si plin de surprize, Voda si-a pierdut o parte din oaste inainte de inceperea bataliei, caci taberei lui i-a cam pierit pohta de a se entuziasma la auzul rasului lui, asa cum era pe vremuri si multi dintre ai lui il cred de pe acum sortit Iadului.

Vazand mare freamat prin targurile tarii si intelegand ca lumea ie nelamurita despre fortele capeteniilor tuturor partidelor care intra in bataliile apropiate, trimitem Mariei Tale acest letopiset cu rugamintea sa buciumi la telefon la toti prietenii tai din toate giudetele sau sa le trimiti ravas electronic ca sa-i faci sa cunoasca starea norodului. Deoarece am vazut ca multi uneltesc sa slabeasca fortele partidelor adverse prin dezinformare, neinformare sau trunchiata informare cu sondajele, de multa vreme ne-am ostenit sa le incurcam planurile diavolesti si sa facem publice adevaratele ganduri ale neamului nostru. Dar nu e de nici un folos acest efort daca Maria Ta nu te apuci repejor de lucru sa spui tuturor adevarul masurat de noi. Te indemnam dara sa-ti faci timp si sa-ti arunci ochii pe ceasta zamislire, ca-i pacat ca oamenii sa-si fi spus de pomana ofurile. Zbate-te sa-i faci pe oamenii de rand sa priceapa cum gandesc cei de langa ei, caci bataliile ce vor veni pentru ei se duc si viata le-o vor afecta.

Pre urma, trimite-ne si noua slova ta mestesugita ca s-o ducem departe, in toate zarile, caci poate deasupra ta s-au revarsat multe scantei din focul ceresc al muzelor si randuiesti vartos si cu mult talc maiastre articole despre ceasta alcatuire sociologica. Si zamisleste si tu noi intrebari pre care sa le adresam norodului intr-o viitoare cercetare si trimite-ni-le degraba, ca sa aratam lumii alte aspecte ale gandirii acestui neam.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Bruno Stefan – doftor si invatator de sociologie

Modificările aduse Legii Cetățeniei

aprilie 22nd, 2009

OUG nr. 36/2009 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991. Ordonanta de urgenta 36/2009

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 21 aprilie 2009

Avand in vedere necesitatea imbunatatirii procedurii de redobandire sau acordare a cetateniei romane si importanta solutionarii cu celeritate de catre Comisia pentru cetatenie a cererilor de redobandire si acordare a cetateniei romane,
data fiind necesitatea crearii cat mai rapide a instrumentelor legale prin care Comisia pentru cetatenie sa poata solutiona in termene rezonabile dosarele cu cererile de redobandire si acordare a cetateniei romane,
luand in considerare dificultatile practice cu care se confrunta Comisia pentru cetatenie in solutionarea numarului mare de cereri de redobandire si acordare a cetateniei romane potrivit art. 101 din Legea cetateniei romane nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,
tinand seama de necesitatea eliminarii, in termen cat mai scurt, a oricarei prelungiri nejustificate a procedurii de redobandire si acordare a cetateniei romane,
avand in atentie importanta crearii tuturor premiselor necesare unei respectari reale si eficiente a drepturilor si intereselor legale, astfel cum au fost ele concepute si garantate de legiuitor,
avand in vedere ca in lipsa instituirii unor masuri legislative se vor crea blocaje in solutionarea cererilor de redobandire si acordare a cetateniei romane potrivit art. 101 din Legea nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,
in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata,

Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. I
Legea cetateniei romane nr. 21/1991, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 98 din 6 martie 2000, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:
1. La articolul 10^1, alineatul 1 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
\”Art. 10^1. – Fostii cetateni romani care au dobandit cetatenia romana prin nastere sau prin adoptie si care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceasta cetatenie le-a fost ridicata fara voia lor, precum si descendentii acestora pana la gradul III pot redobandi ori li se poate acorda cetatenia romana, la cerere, cu pastrarea cetateniei straine si stabilirea domiciliului in tara sau cu mentinerea acestuia in strainatate, daca indeplinesc conditiile prevazute la art. 8 alin. 1 lit. b), c) si e).\”
2. Articolul 10^2 se modifica si va avea urmatorul cuprins:
\”Art. 10^2. – Persoanele prevazute la art. 10^1, care au domiciliul sau resedinta in Romania, pot depune cererea de redobandire ori ‘acordare a cetateniei romane la Directia cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei si Libertatilor Ceta’tene~ti, dupa obtinerea dreptului de ~edere:potrivit legk\”

3. La articolul 13, alineatul 3 se modifica si va avea urmatorul cuprins: \”Comisia are activitate permanenta, este formata dintr-un presedinte si 8 membri, personal de specialitate juridica asimilat magistratilor din cadrul Ministerului Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, numiti prin ordin al ministrului justitiei si libertatilor cetatenesti. Lucrarile Comisiei nu sunt publice, acestea se desfasoara in prezenta a cel putin 3 membri si sunt prezidate de presedinte, iar in lipsa acestuia, de catre un membru desemnat de acesta.\”
4. Dupa articolul 14 se introduce un nou articol, articolul 14^1, cu urmatorul cuprins:
\”Art. 14^1. – Cererea de acordare sau de redobandire a cetateniei romane, formulata potrivit art. 10^1, este inregistrata la secretariatul tehnic al Comisiei.
Presedintele Comisiei pentru cetatenie, prin rezolutie, dispune:
a) solicitarea de relatii de la orice autoritati cu privire la indeplinirea conditiilor prevazute la art. 8 alin. 1 lit. b) si e);
b) completarea dosarului, in termen de cel mult doua luni de la primirea solicitarii secretariatului tehnic al Comisiei de catre petent, in cazul in care se constata lipsa unor documente necesare solutionarii cererii, sub sanctiunea respingerii cererii ca nesustinuta;
c) fixarea termenului la care Comisia va verifica indeplinirea conditiilor necesare acordarii sau redobandirii cetateniei romane potrivit art. 10^1, termen care nu va depasi 5 luni de la data inregistrarii cererii.\”

Art. II
Cererile depuse in temeiul art. 10^1 din Legea nr. 21/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta vor fi solutionate potrivit prevederilor prezentei ordonante de urgenta.

Materialul de fata reprezinta o prelucrare si formatare neoficiala a prevederilor oficiale, avand la baza texte publice preluate de la: Monitorul

Poate fi de interes si:
Ordin nr. 962/2009 pentru modificarea Regulamentului de punere in aplicare a Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiliei nr. 710/C/1995, si a Regulamentului de organizare si desfasurare a
OUG nr. 147/2008, ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991
Legea nr 21/1991 republicata in 2000, legea cetateniei romane
Ordonanta de urgenta nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991
Lege privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991, lege nr. 70/2008

http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_modificarea_completarea_legii_cetateniei_romane_36_2009.php

Ministrul de externe al României explică noua lege a cetățeniei

aprilie 22nd, 2009

Ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu, a făcut precizări cu privire la legea cetățeniei, modificată săptămâna trecută prin ordonanță de urgență pentru a permite ușurarea procedurii de redobândire de către persoanele care au fost private fără voia lor de cetățenie.

Aflat în vizită la Londra, domnul Diaconescu a liniștit unele îngrijorări exprimate în anumite țări ale Uniunii Europene că aplicarea legii va duce la o invazie de cetățeni ai Republicii Moldova care ar redobândi cetățenia română.

În presă și unele medii politice s-a vehiculat un număr de un milion de persoane, dar ministrul de externe al României a afirmat că multe dintre aceste persoane nu îndeplinesc condițiile puse de lege pentru redobândire.

“Se confundă, sper nu premeditat, numărul de apelanți cu numărul celor care ar trebui să li se acorde cetățenia. Din estimări preliminare, trei sferturi dintre cei care au apelat la cetățenia română, nu se înscriu în categoria acelora care au avut ei, sau antecesorii lor, cetățenia română. Deci, față de ei, procedura simplificată nu se poate aplica,” a declarat ministrul de externe, răspunzând unei întrebări a revistei ACUM.

În fapt, domnul Diaconescu a ținut să precizeze că modificările legii cetățeniei nu vizează esențialul care, spune el, a fost convenit mai de mult cu UE.

Domnul Diaconescu a spus că în întreaga Uniune se atribuie anual milioane de noi cetățenii, așa încât România nu face o abatere de la normă.

El a adăugat că România este confruntată și cu pierderea unor procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în dauna unor persoane care acuză lungimea nepermisă a procedurii de redobândire a cetățeniei.

Domnul Diaconescu a spus și că România nu dorește un statut prilvilegiat din partea Uniunii Europene când vine vorba de Republica Moldova, ci dorește exprimarea unei poziții ferme cu privire la încălcările drepturilor omului într-o țară care dorește să se asocieze la UE.

Un jurnalist cu contacte la nivelul Uniunii Europene îmi spunea, în chiar ziua în care premierul Cehiei, țară care deține președnția rotativă a UE, Mirek Topolanek, se află în vizită la Chișinău, că atitudinea României față de Republica Moldova a generat nervozitate și chia iritare la Bruxelles.

UE trebuie să facă echilibristică între România țară membră, aflată în conflict cu Republica Moldova, și autoritățile de la Chișinău, pe care nu ar vrea să le vadă apropiindu-se și mai tare de Moscova.

Ministrul Diaconescu a spus că înțelege și reținerea Marii Britanii în a deschide total piața muncii pentru cetățenii români și că speră într-o rezolvare favorabilă la sfârșitul acestui an, fără să facă însă nicio promisiune.

“Pe de o parte este o decizie suverană, pe de altă parte există o responsabilitate europeană. Uneori, vectorul politic este extrem de important. Vă pot da exemplul Spaniei, unde, deși au fost unele situații mai puțin fericite, guvernul de la Madrid nu a ezitat să ia măsura liberalizării pieței forței de muncă. Aici, din câte știm noi, sub 1% din forța de muncă o reprezintă cetățenii români. Deci sub aspectul impactului nu putem discuta de o problemă deosebit de complicată,” a concluzionat domnul Diaconescu.

Cetăţenia română simplificată pentru basarabeni, dar riscantă pentru UE

aprilie 22nd, 2009

Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă prin care se intenţionează modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, creându-se premise pentru simplificarea atât a procedurii de acordare, cât şi cea de redobândire a cetăţeniei. Deocamdată, proiectul de lege în această privinţă se află la faza incipientă de procedură legislativă. Pe lângă supapele procedurale de ordin intern, iniţiativa preşedintelui român Traian Băsescu va fi subiectul unor dezbateri în cadrul instituţiilor europene. Deşi oficialii europeni nu pot interveni direct în afacerile de competenţă strictă a României, poate fi prognozată activizarea lor întru blocarea sau cel puţin revizuirea serioasă a iniţiativei date. Obiectul de tranzacţie dintre autorităţile române şi cele europene va constitui termenele de accedere la Zona Schengen, dar şi posibile restricţii particulare din partea statelor europene membre în privinţa accesului românilor pe pieţele lor de muncă.

UE – pragmatism, mai mult ca solidaritate

Tentaţia Uniunii Europene de a minimiza importanţa principiului de solidaritate în defavoarea României este condiţionată de faptul că ordonanţa de urgenţă lansată de Bucureşti poate genera probleme europene de ordin general.

Din perspectiva legislaţiei naţionale europene, cazul României este unul riscant, deoarece impulsionează motivaţii etnico-culturale în problema oferirii cetăţeniilor în cadrul UE. Astfel, cei mai mari ofertanţi europeni de cetăţenii – Marea Britanie şi Franţa (câte 150.000 în 2006), Germania (125.000 persoane în 2006), aplică procedura de naturalizare efectuată în condiţia unei anumite perioade de rezidenţă, dar şi asigurarea respectării de către aplicanţi a legislaţiei ţării de domiciliu. Raţionamentul României însă ar putea reprezenta un precedent ireparabil şi costisitor pentru integritatea şi stabilitatea frontierelor europene. Or, noua ordonanţă de urgenţă vizează persoanele de origine “română” din Serbia – ţară inclusă în Parteneriatul de Asociere şi Stabilitate, dar în special din RM şi Ucraina – vecini europeni incluşi în Parteneriatul Estic (etc.). Reieşind din faptul că problemele identitare (RM şi Ucraina) şi cele ale minorităţilor naţionale (Serbia, RM şi Ucraina) sunt sensibile în aceste state, UE este reticentă faţă de o atare iniţiativă legislativă a Bucureştiului care poate duce la dinamitarea relaţiilor interstatale în regiune şi eventuala ei „balcanizare”.
În termeni de securitate, oficialii europeni discută oficial despre piaţa europeană de muncă care poate fi ţinta unor noi ameninţări.

Recent, liderul Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), Nigel Farage, s-a opus acestei iniţiative pentru că ea va permite “moldovenilor să se stabilească oriunde în Uniunea Europeană, inclusiv în Marea Britanie” (Euroactiv.ro, 21 aprilie 2009). Această temere este şi mai imperioasă ca urmare a corupţiei persistente atât în instituţiile româneşti, cât şi cele moldovenşti (România este pe locul 70 şi RM – 109, conform Indicelui de Percepţie a Corupţiei, Transparency International), ceea ce poate provoca o simplificare controversată a procedurilor de acordare şi redobândire a cetăţeniei României. Totodată, în urma incidentelor multiple şi crizei referitoare la cetăţenii români din Italia (acutizată în 2008), România a căpătat o imagine discreditată în ce priveşte capacitatea de a supraveghea şi gestiona în mod eficient problemele cetăţenilor români emigraţi în ţările europene. Din aceste considerente, ideea unei viitoare „facilitări depline” a procesului de obţinere a cetăţeniei române pentru aproximativ 1 mln. de locuitori ai RM continuă să mărească tabăra opozanţilor printre statele membre ale UE, în special cele din Zona Schengen.

Abordarea superficială faţă de viitorii solicitanţi de paşapoarte româneşti observată în prevederile ordonanţei de urgenţă este alarmantă pentru europeni, deoarece este extrem de permisivă: “cetăţenii români şi descendenţii acestora până la gradul 3 pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate”. Prin urmare, solicitanţi ai cetăţeniei româneşti ar putea deveni pe căi legale, dar şi în eventualitate ilegale (din cauza corupţiei încă destul de influente în România, RM, dar şi Ucraina- unde locuiesc aplicanţi potenţiali pentru cetăţenie românească în proporţie de 258,8 mii moldoveni şi 151 mii români) aproximativ 1,5 mln. de persoane, care vor avea dreptul să circule nestingherit pe întregul teritoriu al UE (conform unor date deja în 2014, Euroactiv.ro).

Pe lângă această latură a securităţii se impune cea de „hard policy” legată de lipsa tratatelor bilaterale moldo-române fundamentale (Tratatul de bază şi cel cu privire la frontierele de stat), conflictul transnistrean nesoluţionat şi factorul rusesc activ în regiune. Lipsa unor relaţii interstatale pe deplin formalizate şi a unor frontiere de stat nereglementate pe plan juridic ar putea duce la implicarea şi mai mare a jurisdicţiei româneşti asupra RM, în cazul în care va fi acordată masiv cetăţenia română. Totodată, aceasta ar putea complica relaţiile „cetăţean-stat” în RM (interdicţii în privinţa posesorilor de cetăţenie românească care doresc titulari sau aspiră să deţină o funcţie publică etc.), dar şi în România (cetăţeanul RM/României în relaţie cu responsabilităţile sociale de stat: pensii, asigurări sociale, idemnizaţii de şomaj etc.), cauzând tensiuni atât de ordin interstatal (cazul ultimelor alegeri parlamentare româneşti desfăşurate pe teritoriul RM), cât şi intern (nemulţumirea cetăţenilor români cu privire la realocările financiare din bugetul de stat al României pentru “noii” ceteţeni).

Reacţia neprietenoasă a oficialilor europeni derivă din scenariile pesimiste vizavi de reglementarea transnistreană, în care după revoltele „unioniste” post-electorale de la Chişinău vor apărea noi sincope. Cetăţenia furnizată de către România populaţiei din RM va constitui un argument suplimentar pentru regimul separatist de la Tiraspol, diminuând impactul eforturilor depuse de UE începând cu 2005 în vederea soluţionării conflictului transnsitrean (în 2005, UE a devenit parte componentă a formatului de negocieri „5+2”) şi respectiv securizarea şi stabilizarea frontierei sale estice. În consecinţă, aceasta ar putea cauza fortificarea factorului rusesc în RM, în urma unei combinaţii de circumstanţe: emigrarea în masă a populaţiei economic şi politic active pro-europene din RM prin intermediul cetăţeniei româneşti; consolidarea poziţilor forţelor politice pro-ruse şi ca urmare realizarea unui plan de rezolvare a conflictului transnistrean în avantajul intereselor ruse (inclusiv desfăşuararea proceselor de federealizare şi transnistrizare a RM). În plus, europenii sunt îngrijoraţi de posibila multiplicare a numărului mare de cetăţeni europeni-ruşi (de exemplu, legislaţia română nu exclude păstrarea cetăţeniei ruse, în cazul obţinerii celei româneşti), care în situaţia „naturalizării” anevoiase ar putea deveni problematici pe termen lung pentru securitatea europeană (mai ales în lumina imperativului privind apărarea cetăţenilor ruşi invocat de Moscova în contextul acţiunilor armate împotriva Georgiei, 7-12 august 2008).

În altă ordine de idei, UE este contrariată de decizia României, deoarece aceasta creează discordanţe în planurile europene de extindere axate actualmente pe Balcanii de Vest. Perspectiva oferirii cetăţeniilor româneşti/europene pentru jumătate din cetăţenii unei ţări neincluse în politica europeană de extindere pe termen scurt sau mediu reprezintă o derogare gravă de la înţelegerile politice oficiale la care România este de asemenea parte. Mai ales că, Uniunea Europeană riscă să fie atrasă involuntar în gestionarea mai responsabilă şi proactivă a problemelor din RM. Atunci când aceasta nu are alte strategii clare vizavi de această regiune, decât cele vizate de PEV (în special Black Sea Sinergy şi Parteneriatul Estic). Iar problema kosovară şi cea cipriotă nu sunt soluţionate definitiv şi durabil de către UE, care cu atât mai mult nu cunoaşte soluţia pentru conflictul transnistrean şi celelalte „conflicte îngheţate” de pe spaţiul ex-sovietic, în care Rusia deţine supremaţia.
În final, mişcarea Bucureştiului poate pune în pericol buna desfăşurarea a anumitor componente ale Parteneriatului Estic, care în cazul RM prevede desfăşurarea proiectului pilot a Parteneriatului de Mobilitatea Europeană, cu scopul unei facilitări mai mari a regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni (în final a unei liberalizări). Dar cel mai mult, aceasta va afecta iniţiativele cuprinse în Parteneriatul de Mobilitate legate de migraţia circulară, dezvoltarea unor capacităţi administrative şi instituţionale ale RM de gestionare a fluxului migraţionist, atragerea remitenţelor în activităţi economice etc. În schimb, UE va intra în posesia a peste 1 mln. de „noi” cetăţeni români greu gestionabili şi controlabili atât de către autorităţile moldovene, cât şi de cele româneşti şi europene.

Pe marginea celor evidenţiate mai sus putem anticipa conturarea unei situaţii complexe faţă de care UE va trebuie să-şi manifeste poziţia în cel mai apropiat timp, dacă intenţionează să prevină anumite surse de instabilitate în relaţiile interstatele din regiune, asigurând desfăşurarea conform agendei a activităţilor ulterioare de extindere europeană (concentrate pe Balcanii de Vest).

Salon de recrutare MULTICULTURAL la Paris, dedicat romanilor din Europa

aprilie 21st, 2009

Cea de-a sasea editie a Salonului profesional de recrutare din Paris dedicat romanilor cu studii superioare din Europa este organizata pe 24 aprilie 2009 la Palais de la Decouverte in cadrul programului Club de Bucarest Celidea demarat de Celidea Consultanta SRL in scopul de a sprijini tinerii romani cu studii superioare in Europa sa-si valorifice competentele multiculturale in cadrul companiilor implatate deja in Romania.

«Am gazduit cu placere la Issy-les-Moulineaux, orasul fetis al pionierilor aviatiei romanesti, doua editii ale Congresului studentilor si profesionistilor romani in Europa. In cadrul acestui Congres, romanii din Europa pot intalni responsabili ai companiilor franceze si europene care au facut pariul castigator de a se implanta in Romania. Este un moment intens de schimb de experienta, de promovare a valorilor francophone de valorizare a diversitatii dar si de promovare a imaginii Romaniei, partener istoric al Frantei. Sprijin cu mare fervoare acest eveniment si multumesc initiatorilor acestui Congres ca ne ofera o ocazie pentru a sarbatori la Paris, inainte de toate si amicitia franco-romana » a declarat Secretarul de Stat André Santini, Primar al Issy-les-Moulineaux si presedinte al Global Cities’ Dialog.

Acest eveniment anual la Paris (care reuneste peste 350 de candidati romani din Europa pentru joburi cu responsabilitate in Romania) cat si alte actiuni ale Celidea Consultanta Srl (Forumul European RH din Bucuresti si Conferintele de presa anuale de la Paris) au contribuit inca din 2004 la promovarea unei dezvoltari durabile a Romaniei prin incurajarea si promovarea investitorilor straini care contribuie la ameliorarea conditiilor de munca si de cariera in Romania pentru a genera intoarcerea romanilor din diaspora.

« Evenimentul de astazi este o piatra de temelie in dezvoltarea vietii economice a Romaniei. As dori sa multumesc initiatorilot Club de Bucarest Celidea pentru invitatia de a vorbi despre cea mai importanta resursa a Romaniei : oamenii sai » declara Ambasadorul Donato Chiarini, Seful Delegatiei Comisiei Europene in Romania in 2007 in cadrul European HR Forum organizat in paralel cu Congresul din Paris de catre Celidea Consultanta Srl.

Programul Club de Bucarest Celidea grupeaza astazi peste 40 000 de beneficiari, romani cu studii superioare in Europa, leaderi de afaceri si politici care au lucrat sau sunt interesati de dezvoltarea Romaniei, parinti si profesori ai acestor romani plecati la studii in strainatate, etc.

Inca din 2004 Congresul European de la Paris care gazduieste Salonul de recrutare anual dedicat romanilor, a incercat sa promoveze calitatea romanilor cu studii superioare din Europa intr-un context politic si de imagine defavorabil acestora avand in vedere imaginea negativa a Romaniei in Europa inainte de integrare.

Pentru a-si atinge obiectivele, Club de Bucarest Celidea a creat si un site de recrutare dedicat studentilor romani care vor sa studieze in Europa, studentilor europeni care vor sa faca un stagiu in Romania si romanilor din Europa care vor sa se intoarca in Romania : www.StagiiJoburi.com.

Ziarul internet al acestei retele independente de beneficiari este accesibil in romana, engleza si franceza : www.InterviewFrancophone.net.

« Romania are nevoie de profesionisti bine pregatiti. Contam pe tineri si suntem gata sa primim in cadrul nostru pe tinerii romani licentiati ai scolilor franceze sau europene care decid sa se intoarca in Romania” a declarat Patrick Gelin presedinte director general al BRD Societe Generale, unul din partenerii principali ai Congresului inca din 2004.

Congresul multicultural de la Paris a contribuit astfel la promovarea imaginii Romaniei si romanilor in Europa prin marturiile invitatilor europeni care apreciaza competentele romanilor si dorinta lor de reusita si prin promovarea succeselor romanilor din diaspora.

«Voi, tinerii romani din Franta si alte tari europene, aveti un rol important in dezvoltarea proiectelor europene.» declara Dominique Strauss Kahn, actualul Director General al FMI, invitat de onoare la prima editie a Congresului in 2004.

O mare parte din romanii plecati la studii in Europa doresc astazi sa se intoarca in Romania pentru a contribui la dezvoltarea unor proiecte importante aducand experienta lor si competenete multiculturale complementare cu cele ale romanilor din tara.

« Multiculturalitatea romanilor care au studiat in strainatate si competentele lor reprezinta o valoare complementara pentru dezvoltarea unor proiecte importante pentru Romania. Vrem sa facilitam intoarcerea acestor romani in tara prin valorizarea « CV-ului Multicultural » si recomandarea lor pentru intalniri individuale du Directorii de resurse umane ale comaniilor europene si romanesti. O dezvoltare durabila a Romaniei, ca membru UE este posibila doar daca se creaza conditii de retur al romanilor plecati la studii in strainatate, pentru cei care doresc sa se intoarca. » a declarat Dr. Ing. Florin Paun, initiatorul acestui Congres.

Congresul incurajeaza tinerii romani sa-si completeze studiile printr-o experienta profesionala sau studii in strainatate oferindu-le oportunitati de retur in posturi din Romania. In plus, Congresul de la Paris promoveaza initiativa crearii unei Legi a Statutului de stagiar in Romania care sa permita studentilor romani si straini realizarea unui stagiu platit in Romania ceea ce va contribui la dezvoltarea imaginii Romaniei in strainatate si la crearea unor conditii de munca valorizante (asigurare sociala, cumularea unei experiente profesionale valorizate, etc) pentru stagiarii din Romania.

Congresul European de la Paris, care reprezinta in sine un succes story fiind un proiect al unor fosti studenti romani in Europa, va fi dedicat in 2009 actiunilor de dezvoltare durabila a Romaniei si contributiei managerilor romani si straini la indeplinirea obiectivelor Romaniei in calitate de membru responsabil al UE.

« Tin sa felicit organizatorii acestui Congres anual la Paris. Admir activitatile « Club de Bucarest Celidea » care reuseste sa reuneasca persoane diferite din diferite domenii in jurul unor subiecte de interes comun » a declarat Ambasadorul Romaniei in Franta, Excelenta Sa Teodor Baconshi in cadrul congresului din 2008.

In contextul confirmarii valorilor unor leaderi politici ce reprezinta multiculturalitatea, propunerile Cluc de Bucarest Celidea au o rezonanta suplimentara iar propunerea Congresului de la Paris pentru promovarea si valorizarea CV-ului Multiculutral de catre directorii de resurse umane si recrutare, este mai mult ca oricand pertinenta intr-un context european care se vrea un spatiu de partaj al valorilor si de protectie a diversitatii si multilingvismului.

Pentru prima data, brandurile romanesti vor fi promovate in Europa de catre romanii cu studii superioare in strainatate care pot sprijini intreprinderile romanesti cu produse si servicii de calitate sa se integreze in spatiul comercial european asigurand diversitatea ofertelor pe piata europeana. Un atelier special va fi dedicat exportatorilor romani “Romanian Brands are European Brands!”
Romanii cu studii superioare in Europa pot reprezenta angajati potentiali ideali pentru aceste companii romanesti care vor sa castige piata europeana iar Salonul de recrutare de la Paris este o ocazie unica de a-i facilita intalniri individuale in acest scop.

Pentru a beneficia de o invitatie la Congresul din Paris, cititi detalii pe www.StagiiJoburi.com

sursa: http://www.interviewfrancophone.net/news

Un milion de noi europeni

aprilie 21st, 2009

Dacă-i lăsăm deoparte pe lăudătorii din oficiu şi pe înjurătorii calificaţi ai preşedintelui, discursul acestuia privind situaţia din Moldova a fost primit de opinia politică şi de cea civică cu interes şi nuanţat.

Unii dintre receptorii oneşti, fără parti-pris-uri declarate ale acestuia, se întrebau, de pildă, dacă, aşa „patriotic“ cum părea la suprafaţă, discursul nu risca să rămână suspendat cumva în zona pur declarativă, dacă nu demagogică. Prin urmare, consistenţa acestuia nu poate fi măsurată decât prin consecinţe. Cred că se întrevăd deja măcar două dintre acestea, care îl scot din zona exclusiv declarativă. Mai întâi, înregistrez una de natură externă – UE şi-a înăsprit puţin vocea în privinţa autorităţilor de dincolo de Prut, cerându-le acestora încetarea represiunii şi respectarea drepturilor omului, abia după discursul ţinut de preşedinte în Parlament. Sigur, UE nu şi-a înăsprit vocea chiar de tot, cerând, de pildă, respectarea Tratatului semnat de statul moldovean în chestiunea introducerii vizelor pentru români, nici nu a cerut repetarea alegerilor falsificate – când numărul votanţilor morţi aproape îl egalează pe al celor vii, e greu să vorbeşti despre alegeri corecte! -, dar aşa este birocraţia UE, nu-şi forţează brusc vocea ca să nu răguşească!

A doua consecinţă este internă, cu puternice ecouri internaţionale – simplificarea procedurilor legale de redobândire a cetăţeniei române de către cetățenii Republica Moldova care doresc acest lucru.

Poate este prima dată, din pricina rapidităţii cu care a promovat ordonanţa de urgenţă, când apreciez faptul că dl Boc nu este decât un pseudonim al preşedintelui! Desigur, autorităţile UE, cu preşedinţia cehă în frunte, şi-au manifestat „preocuparea“, „îngrijorarea“ etc., dar ce altă soluţie ar fi avut România pentru a-i proteja pe cetăţenii basarabeni ai României? Mai ales când însăşi „măreaţa Uniune“, cealaltă, de tip nou, n-a găsit instrumentele necesare pentru a impune respectarea drepturilor omului dincolo de Prut şi nici măcar respectarea Tratatului semnat de autorităţile de la Chişinău?

În fapt, România n-a solicitat UE şi celorlalte foruri internaţionale anularea consecinţelor Pactului Stalin-Hitler, deci reunificarea, nici n-a intervenit militar pentru a-şi proteja cetăţenii, ci a oferit o soluţie individuală de salvare din ghearele unui regim criminal pentru circa un milion de persoane. Care vor deveni un milion de cetăţeni europeni. Cred că bătrâna UE ar trebui să vadă în asta mai degrabă un câştig (şi demografic!), nu o pierdere. De altfel, în ciuda primelor declaraţii, „îngrijorate“, cum nu au fost faţă de represiunea brutală de la Chişinău, UE va adopta punctul de vedere exprimat în articolul din „Financial Times“ – aşa „indisciplinată“ cum e România, trebuie susţinută de structurile UE şi, în general, în transformarea aderării în veritabilă integrare, dar şi în chestiunea specifică legată de absorbţia a circa un milion de noi cetăţeni, români şi europeni totodată! Nu ştiu dacă autorităţile române s-au consultat cu cele europene în chestiune – nu am acces la diplomaţia secretă ori discretă, iar la suprafaţă am asistat doar la întâlnirea ministrului de Externe cu omologul ceh -, dar
cred că au procedat bine. Nu poţi negocia mereu în genunchi!

Articolul a apărut inițial în cotidianul.ro

Festivalul filmului românesc “All Change” la Londra

aprilie 20th, 2009

ALL CHANGE!
The Romanian Film Festival in London, 6th Edition
1 – 4 May 2009
Curzon Mayfair, 38 Curzon Street, London W1J 7TY

Dear Friends,

ALL CHANGE! The Romanian Film Festival in London is ready to open its doors to the public. There is so much news we would like to impart to you, that instead of having a trickle of information coming your way, we decided to publish it all in a comprehensive Festival Newsletter. Please see details below.

The programme is published, the guests invited – what else could be said to entice you to our Festival? We thought hard about this and came up with a list of reasons:
- You will see some of the best and newest productions from Romania, land of the new ‘New Wave’;
- You will have the chance to meet and talk to some of the most important people in Romanian film: veteran director Stere Gulea, acting legend Victor Rebengiuc, actor-turned-director Horatiu Malaele;
- What better way to celebrate 1 May than by attending the Opening Night of the Romanian Film Festival! Join us for the ‘Silent Wedding’ and do your patriotic duty! Traiasca 1 Mai! (Long live 1 May!);
- You will also meet the charismatic star of new Romanian cinema, Andi Vasluianu, as well as young documentary film director Andrei Dascalescu;
- All films in the programme benefit from either a Q&A session or an introduction (see below);
- And, finally, all your friends will envy you for being up-to-date with world cinema’s hottest ticket (that is, if they are not coming as well).

Well, we trust that for the reasons listed above, as well as for the very high quality of the films on offer you will decide to join us. We are looking forward to seeing you at the Curzon Mayfair cinema for the most exciting first days of May for Romanian culture in this country.

With best regards,

Ramona Mitrica

WEBSITE NOW ONLINE
PROGRAMME OF FILMS AND Q&A SESSIONS
SPECIAL EVENT –Working Lunch with The Festival’s Guests
COMPETITION
INTERNSHIP OPPORTUNITY
FIND US ON FACEBOOK
TICKETS AVAILABLE NOW!
ORGANISERS

WEBSITE NOW ONLINE
We are happy to give an on-line shout and let the world know that the dedicated website of ALL CHANGE! is now on-line. You can read on it, besides the full synopses of the films, a warm welcome from Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, two special introductions from Verena von Stackelberg, the Festival Curator, and Ramona Mitrica, Director of Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London. We also have a news section, thank yous, contacts, and for our friends in the Media community, a press and media page.
Please go to www.romanianculturalcentre.org.uk/filmfestival and check it out for yourselves.

PROGRAMME OF FILMS AND Q&A SESSIONS

FRIDAY 1 MAY 2009
6.20pm / Opening Film
SILENT WEDDING
Dir. Horatiu Malaele / Romania, 2008
Followed by Q&A with director Horatiu Malaele and actor Victor Rebengiuc

SATURDAY 2 MAY 2009
2pm
WAVES
Dir. Adrian Sitaru / Romania, 2007 (short)
followed by
HOOKED
Dir. Adrian Sitaru / Romania-France, 2008
plus Introduction

4pm
THE OTHER IRENE
Dir. Andrei Gruzsniczki / Romania, 2008
Followed by Q&A with actor Andi Vasluianu

6.15pm
CONSTANTIN AND ELENA
Dir. Andrei Dascalescu / Romania, 2008 (documentary)
Followed by Q&A with director Andrei Dascalescu

8.45pm
EXCHANGE
Dir. Nicolae Margineanu / Romania, 2008
Followed by Q&A with actor Andi Vasluianu

SUNDAY 3 MAY 2009
2pm / Shorts Programme
plus Introduction, in the presence of actor Andi Vasluianu
• TIGER DANNY
Dir. Radu Potcoava / Romania, 2008
• YELLOW SMILEY FACE
Dir. Constantin Popescu / Romania, 2008
• ALEXANDRA
Dir. Radu Jude / Romania, 2007
• WATER
Dir. Constantin Popescu / Romania, 2007

4pm
MOROMETII
Dir. Stere Gulea / Romania, 1988
Followed by Q&A with actor Victor Rebengiuc and director Stere Gulea

7pm
ELEVATOR
Dir. George Dorobantu / Romania, 2008
plus Introduction

MONDAY 4 MAY 2009
6.30pm

WEEKEND WITH MY MOTHER

Dir. Stere Gulea / Romania, 2009
Followed by Q&A with director Stere Gulea and actor Andi Vasluianu

SPECIAL EVENT – Working Lunch with The Festival’s Guests
Special guests from Romania will be attending selected screenings: actor and director Horatiu Malaele, screen legend Victor Rebengiuc, veteran director Stere Gulea, charismatic star Andi Vasluianu, and documentary film director Andrei Dascalescu.
Also present in the Festival will be writer and journalist Liviu Antonesei, journalist Carmen Sandulescu from Radio Romania International, and on behalf of the National Centre of Cinematography (CNC) in Bucharest, Alina Salcudeanu, Manager / Foreign Affairs expert.

All our guests will take part in a special working lunch at the Ratiu Foundation, 18 Fitzhardinge St, London W1H 6EQ, on Saturday 2 May 2009, at 12pm. Subjects to be discussed will include the present state of Romanian cinema and its recent successes, as well as the legacy of previous generations of film directors.

This event is free of charge. Limited number of seats. Register at mail@romanianculturalcentre.org.uk

COMPETITION

For a chance to win a pair of tickets for the Opening Film ‘Silent Wedding’ by Horatiu Malaele, on Friday 1 May, you have to provide the correct answer to the following question:
What is the name of director Stere Gulea’s last film before ‘Weekend with my Mother’?
Hint: there’s a newly launched website where you can find interesting details about all films in the Festival.

Send your replies up to 5 pm on Tuesday 28 April at mail@romanianculturalcentre.org.uk. Don’t forget to include in your message your FULL NAME and a TELEPHONE NUMBER. Three winners will be selected through a raffle from all the correct answers we receive until the deadline, and will be notified in writing at the e-mail address provided.

INTERNSHIP OPPORTUNITY

With the occasion of ALL CHANGE!, the sixth edition of the Romanian Film Festival in London, the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre are looking for motivated people to join the Festival’s team as interns / volunteers.

This is a position requiring a hands-on approach, working behind the scenes for the smooth running of the most important Romanian cultural event of the year in the UK.
You will have the chance to work in a challenging environment alongside a small and dedicated team of professionals in the field of cinema, cultural promotion and event organising. You will meet some of the biggest names in Romanian cinema, as well as a host of film professionals and journalists from the UK.
The entire activity will be carried out on a voluntary work basis. Some of the duties will include leaflet distribution, welcoming guests, assisting with the special events, etc.

The rewards of an intern / volunteer post with the Romanian Film Festival are:
- Access to the Festival films and events
- A very good learning experience
- A working environment with lots of colleagues who are into films
- Work experience within the cultural promotion / event organising domain
- Strong CV material
- Festival volunteers are listed by name on the Festival’s website in recognition of their dedication and service
- Invitation to the private Opening Party for all our staff

Due to the nature of the work to be done, good knowledge of English is essential. Romanian comes as a bonus. Good organising skills, ability to work with people and to tight deadlines, as well as friendliness are a must. A love of cinema – and Romanian cinema especially – is necessary.
To apply, send us a cover letter accompanied by an up-to-date CV on mail@ratiufamilyfoundation.com

FIND US ON FACEBOOK

For those of you who use internet social networks, our Festival’s curator, Verena von Stackelberg, created a special Facebook page. Join the group, spread the news, become our friends! Please find the page by clicking here or searching on Facebook using the term “Romanian Film Festival in London”.

TICKETS AVAILABLE NOW!

Tickets for the films in the Festival are now available, at a price of £12.00/£9.00 Curzon members (see details below)
You can book in person, online at www.curzoncinemas.com or by phone 0871 7033 989
Venue: Curzon Mayfair, 38 Curzon Street, W1J 7TY. See map for exact location.
Curzon Membership: Become a member of Curzon Cinemas and receive: discounted admission for you and a guest at all times (two guests for joint membership), two free tickets on joining (four for joint membership), exclusive free members’ previews (applies to cardholder only), priority booking on selected events, Curzon magazine delivered to your door, DVD when you renew, and discounted renewal price. All members are able to bring a guest at the member’s price.
Annual Price: £40 Single/£70 Joint/£30 Concessionary (Retired, registered disabled, unwaged and full time student. Only available in person with proof of status).
Please call 0871 703 3988 to purchase membership.

ORGANISERS

The Romanian Film Festival is organised by the Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London, the National Centre of Cinematography (CNC) in Bucharest, and Curzon Cinemas.
Supported by The Prodan Romanian Cultural Foundation. Sponsored by RoExport Ltd.
Media partners: Romani-Online.co.uk, Wallflower Press, The Embassy of Romania in the UK

In Memoriam: ANDREI CHINTILĂ– Elogiul discret al cotidianului

aprilie 20th, 2009

În perioada 24.04.2009 – 24.05.2009 la Muzeul de Artă din Craiova, Palatul Jean Mihail, va avea loc expoziţia de artă plastică «In Memoriam Andrei Chintilă» organizată de fratele artistului Matei Chintilă, alături de criticul de artă Adrian Guţă si pictorul Mircea Novac.
Întrucât din motive obiective, nu pot participa la vernisajul acestei expoziţii cu totul deosebite consacrate pictorului Andrei Chintilă unde sunteţi de-altfel invitaţi, toţi cei care iubiţi arta, vă prezint impresiile mele de la retrospectiva din 2008, prezentă la Galeriile Apollo, Teatrul Naţional din Bucureşti.
Intrând, nu întâmplător, prin câteva săli de expoziţie bucureştene, între două călătorii, am reuşit să văd retrospectiva artistului plastic Andrei Chintilă în ultima zi. Impresionată de tablourile prezentate în această expoziţie, poate şi pentru că vedeam într-un singur loc atâtea lucrări reprezentative din cariera acestui pictor plecat prea devreme dintre noi, m-am gândit o vreme la ele altfel. Greu de spus în câteva cuvinte, însă mai mult ca sigur, cu o nostalgie acută greu definită şi cu sentimentul unei pierderi iremediabile. Deşi nu l-am cunoscut personal niciodată, sunt sigură că am avut multă vreme aceleaşi locuri comune, prin acelaşi oraş ce ne-a macerat gândurile, lumi artistice paralele, poate chiar din perioada când Andrei Chintilă a absolvit grafica la Institutul de arte plastice «Nicolae Grigorescu» clasa profesorului Octav Grigorescu din Bucureşti.

Andrei Chintilă în atelier

«A fost unul din oamenii care au văzut lumina şi întunericul la intensităţi greu egalabile» avea să spună prof. univ. şi cunoscut critic de artă Adrian Guţă, unul dintre cei care au contribuit afectiv şi efectiv la organizarea acestei retrospective la Galeria Apollo de la Teatrul Naţional.

\"Photobucket\"

Andrei la fereastră, 2000
ulei pe pânză 67×106 cm

Târzie revelaţie pentru mine aceste amprentări stranii cromatice cu subiecte tributare unei palete neliniştite, mereu în căutare de inefabil, târzie întâlnire cu Andrei Chintilă cel care «a atins acel prag metafizic al picturii pure neapelând la athanor sau la ramificaţiile culturilor magice contemporane» cum va sublinia şi artistul plastic Gheorghe Rasovszky.

\"Photobucket\"

Oglindire, 2002
ulei pe carton, 80×50 cm

Încadrat sau nu câteodată de către critici într-un neoimpresionism autohton, Andrei Chintilă a trecut discret de la un figurativ tradiţional spre o poezie autentică a paletei, copleşit de secvenţele cotidianului şi căutând cu obstinaţie, natura, înţelegerea ei.
In creaţia sa nu se poate vorbi de influenţa profesorilor săi şi mă gândesc şi la Octav Grigorescu sau Ivancenco şi nici a familiei sale, cunoscuţi artişti plastici, întrucât Andrei Chintilă îşi construise pe lângă propria personalitate, un excelent vocabular artistic în care adusese un plus de candoare narativă compoziţională eşafodajului acestui nou univers.

\"Photobucket\"

Margine de Bucureşti, 1995
ulei pe pânză, 40×81 cm

Vor surprinde poate pe cei mai mulţi peisajele citadine în care se simte o fervoare neobosită de a înţelege şi a accepta scenografia cotidianului anost, cu accente vădit bacoviene, depresive chiar, imaginile terne urbane, în care artistul totuşi căuta obsedant aproape, o partitură existenţială cu rezonanţe profunde.
Multe din compoziţiile sale au perimetrul sufletesc prestabilit al melancoliilor metropolei păstrând o vitalitate perenă, imaterială dincolo de timp.

\"Photobucket\"

Nuferi pe lac, 2002
ulei pe hârtie, 79×68 cm

În deplin contrast, sunt exuberante însă peisajele din natură, caracterizate de o lumină asimilată de acea tinereţe unică a filonului creator.
«Tema fundamentală, unificatoare, a acestei picturi este libertatea» va scrie la rându-i despre Andrei Chintilă, Călin Dan în 1986. Libertatea spiritului va fi cea care se va impregna iremediabil în structura creativă a acestui pictor nedreptăţit de soartă.
Telurice încercări de a exterioriza propriile stări spectatorilor creaţiei sale, cărora le conferă un drept de coautor la tensiunile existenţiale, ceea ce de alfel Virgil Mocanu sesiza în 1986 deja, la prima expoziţie personală a artistului, scriind în paginile «României literare» despre «decisa revenire la morfologii figurative, în dorinţa obţinerii unui flux de comunicare deschis şi relevant».

\"Photobucket\"
Nud neterminat, 1999
ulei pe pânză, 100×70 cm

Remarcabile sunt la rândul lor, tablourile din tematica nudului. Impresionant este ultimul nud, neterminat, expus astfel, ce are o senzualitate coloristică demnă de o reală vibraţie spre autenticitate, imprimând modelului, o altă dimensiune sufletească oferită cu resemnare şi tandreţe de acest poet al culorii.
Retrospectiva lui Andrei Chintilă rămâne nostalgic într-un album expresiv de înaltă ţinută, reprezentativ, al generaţiei optzeciste, iată, mai singură cu un Artist.

Biobibliografie

Născut în Bucureşti 6 august 1958, decedat 29 iunie 2007.Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu\” secţia grafică, profesor Oclav Grigorescu. Între 1985 -1990 profesor de pictură la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. Din 1990 membru definitiv al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia pictură.

Activitate:
1981 Expoziţia Republicană de Tineret, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţia Municipală de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1982 Expoziţie de pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1983 Expoziţie de gravură, Muzeul Tulcea

1983 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1984 Expoziţia Naţională de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti

1986 Expoziţia internaţională Arts of Today Budapesta, Ungaria

1986 Expoziţia Republicană de Pictură, Sala Dalles- Bucureşti

1986 Expoziţie personală de pictură, Sala 35 Orizont – Bucureşti
1987 Expoziţia Municipala de Pictură, Sala Dalles – Bucureşti
1987 Expoziţia de grup .Alternative\”, Sala Orizont – Bucureşti

1988 Bienala de Pictură, Sala Dalles Bucureşti

1988 Expoziţia de grup „Cinci pictori şi un desenator\”, Galeria Simeza Bucureşti

1988 Tineri pictori români Budapesta, Ungaria

1989 Expoziţia de grup „Atelier 35\”, Sala Orizont – Bucuresti

1990 Expoziţia de Tineret. Muzeul Teatrul Naţional – Bucureşti

1990 Expoziţia de grup „5 pictori români\”. Van der Geen Gallery Olanda

1990 Expoziţia de Tineret Budapesta, Ungaria

1990 Expoziţia Salonul de Iarnă, Teatrul Naţional – Bucureşti

1992 Expoziţie personală de pictură, Galeria La Source – Bruxelles, Belgia

1994 Expoziţia Lineart, International Art Fair Gent – Belgia

1998 Expozitia de grup, Centrul Cultural American – Bucureşti

Expoziţia de pictură „Chintila si Rasowski\”, Galeria Simeza – Bucureşti

2000 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen\” – Germania

2000 Expoziţia de grup „Nudul” Teatrul Naţional Bucureşti

2001 Expoziţia de grup, tabăra şi simpozionul „Beretzhausen\” – Germania
Lucrări de pictură în muzee din ţară, Belgia, Franţa, USA, Germania, Ungaria, Italia etc.

Lucrările au fost reproduse din catalog cu acceptul doamnei Simona Vasiliu-Chintilă.

CONFLUENCES POETIQUES – O Antologie a poeziei româneşti contemporane: Despre ceea ce este şi nu este poezia, un articol de Angela Nache Mamier

aprilie 20th, 2009

O antologie este un florilegiu în sensul literal al cuvântului, care ascultă de criterii estetice, ceea ce o distinge de simple «morceaux choisis».
Linda Maria Baros şi Magda Cârneci, scriitoare binecunoscute, au publicat în voluminoasa revistă anuală Confluences poétiques N°3 dec. 2008 (a asociaţiei Confluences poétiques, care reuneşte o reţea activă de poeţi străini la Paris) editată cu concursul Institutului Cultural Român o «Anthologie de la poésie roumaine contemporaine». (Lansarea a avut loc pe 28 februarie 2009 la Maison de la Poésie la Paris).
Revista are un sumar variat, pluriartistic: traduceri din poezia lumii, despre experienţa picturală a artiştilor români de la Paris şi o Anthologie de la poésie roumaine contemporaine, conţinând poeme traduse de către Linda Maria Baros, Magda Cârneci şi Andrei Cadar din operele celor 20 de poeţi selectionaţi ( cărora li se rezervă un spaţiu de 150 de pagini !)
Autorii selecţionaţi merită enumeraţi pentru a pătrunde mai bine sensul în care această selecţie a fost ordonată: Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Serban Foarţă, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Marian Draghici, Gabriel Chifu, Traian T.Cosovei, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Simona Popescu, Dan Coman, Serban Axinte, Dan Sociu, Cosmin Perta, Claudiu Komartin.
Bineînţeles că aceşti poeţi nu acoperă marele număr de poeţi talentaţi (care depăşesc acest număr, limitat de spaţiul editorial), dar fără îndoială că acest efort lăudabil va continua din alte unghiuri posibile.
Mobilul este entuziast din partea lor: a dovedi că România nu este doar ţara lui Ceauşescu, că această ţară are o cultură considerabilă, insuficient cunoscută.
O parte din autorii români au fost traduşi şi înainte, dar faptul ca traducerile sunt puţine reprezintă o pierdere pentru cele două culturi. Deci această antologie are meritul de însufleţi sensibilitatea poetică, obligându-ne să ne punem mereu întrebarea despre ceea ce este şi nu este poezia.
Avant-propos-ul antologiei scris de către Magda Cârneci, (poet si critic de artă, doctor în istoria artei ) unde se subliniază că autorii au încercat să pună în balanţa poezia română cu un puternic potenţial emotiv şi impulsiv cu poezia franceză reflexivă, decantată, ceea ce o face să avanseze (visătoare) ipoteza unei sinteze viitoare între cele două maniere de a trăi poezia !
Linda Maria Baros a primit Le Prix Apollinaire 2007 (şi alte numeroase premii) pentru «La Maison en lames de rasoir» considerat ca unul din cele mai importante premii de poezie în Franţa (un veritabil Goncourt de la Poésie, decernat de un juriu ales pe viaţă de poeţi consacraţi).
In «En guise d’introduction» poeta Linda Maria Baros, explică metoda de selecţie şi autorii propuşi de fiecare poetă.
Pentru Linda Maria Baros aceşti poeţi aparţinând unor generatii literare diverse, adepţi a unor stiluri diverse au fost consideraţi ca reprezentativi pentru starea actuală a poeziei române contemporane.
Această antologie se lasă traversată ca un fir roşu de frisonul existenţial, de beţia creatoare şi vitală, de dragostea totală de poezie a autorilor.
Divinul, cotidianul, meditaţia, vorbăria etc. poeţii trăiesc în trupurile lor sensibile această rezistentă evidentă la agresiunile vieţii ori ale superficialităţii, pe fond de haos politic, social şi economic, un « iad modern » ca cel denunţat de Aragon.
Magda Cârneci într-o analiză judicioasă, profundă şi sensibilă, subliniază « obsesiile » şi umorile care ne bântuie după lectura textelor selecţionate: ele pot fi ecoul unei descurajări, decepţii care îmbracă « toate nuanţele posibile, de la tragic la burlesc ». De asemenea, ale unui « ton direct », a unei sonorităţi uneori brutală în această poezie de azi, care renunţă aproape definitiv la metaforă şi chiar la imagine, preconizând o « sinceritate teribilă şi teribilistă, uneori până la greaţă”, Magda Cârneci remarcă « un abandon brusc, catastrofic al reconfortului religios, al uverturii metafizice şi chiar a poeticului ».
Vom analiza şi prezenta câţiva din poeţi din acest punct de vedere, dar numai parţial, căci 20 de autori sunt dificil de analizat într-o simplă recenzie.
O altă direcţie luată de scrisul contemporan în general ar fi cea « narcisiacă, le moi, moi, moi »,
Ileana Mălăncioiu deschide aceasta Antologie, cu poeme care ating culmi ale resorbţiei angoaselor psihice. Virtutea cuvântului scris consistă în această constiinţă a eliberării prin scris, chiar efemeră, în nucleul surd al angoaselor: « Je frissonne quand les yeux pétrifiés épouvantés /Roulent et deviennent tout blancs/Et quand pareils aux grains de maïs/D’autres oiseaux viennent les picorer ».
Angela Marinescu, poetă şi eseistă de valoare, scrie febril, pe meterezele disperării, ale vidului, tocmai pentru că poeta resimte că nu se poate trişa cu cuvintele. In expresia sa poetică, această angoasă duce la Frumos, la Sublimul trăirii emoţionale : « il fait noir mes yeux se sont bridés/comme un tigre qui se tient prêt pour sauter/à la gorge de sa proie/et en fait qu’importe maintenant/lorsque je ne peux plus rien toucher/sans que cela prenne feu… ».
Serban Foarţă, poet si profesor universitar, traducător eminent de poezie, este prezent în aceasta antologie ca un inovator, provocant, subversiv, care împinge frontierele limbajului comun, trece cu usurinţă de la un registru intim la unul social, coroziv, aluziv, o adevărată “jouissance » a găselniţei ideatice.
Un poet « lucrat » de către cuvinte şi forme pe care le pune « au travail », observă progresia lor, dându-le o nouă dimensiune (a patra ?) : « VIZITEZ L’ABYSSE DE PASCAL§/Ouvert tous les jours (sauf le lundi/quand s’est fermé pour nettoyage/ainsi que pour la Saint-Clément/pape et martyr)/entre laudes et vêpres &complies./Belle perspective fontainière /des esplaces infinis/Mise abyme. Trompe l’œil… (ANNONCE IMPORTANTE).
Paul Aretzu, poet cu premii este un autor interesant, reprezentativ pentru poezia religioasă ,deşi discursul mistic nu este o simplă confesiune monocordă. Se simte fibra unui poet angajat, mizericordios, versul sau frapează printr-o vibraţie sinceră, cum să exist şi să spun vocea Fiinţei, cum să străbat în lumina Cerul în care poetul mistic, se simte dus şi scurs într-un infinit universal : «Mon Dieu, je ne suis qu’un homme,/j’essaie d’être droit .Toi,/mon Dieu, tu m’as donné /le manuscrit hébreu de l’âme. Le mot est un pays./Le psaume est l’esprit mis par écrit» …Acest poet ne trimite la psalmii poetului braşovean Adrian Munteanu, care şi el aspiră la pacea interioară prin cuvântul îmbălsămat al acestui gen literar vechi de când lumea.
Liviu Ioan Stoiciu, poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist (cu care am fost comparată de catre Mircea Iorgulescu pe vremea debutului meu în poezie) scrie o poezie cotidianistă directă, nervoasă de « écorché vif », care a marcat generaţia sa ca un porta voce puternic, tragic: « sortis de l’hypocrisie et rentrés dans /un musée de sciences naturelles,/libres, un musée transformé en église –soyez /tous bénis, « le néant demeure au –dedans de moi-même »(Musée transformé en église)
Mihail Gălăţanu este prezent cu poeme abrazive, ludice şi pline de vivacitate spirituală :
1. Si tu n’aimes pas le sexe, tu es un con. Le sexe, comme le salut, illumine ma vie/Le sexe est un salut plus petit. Le sexe par amour, je veux dire. C’est un salut temporaire (Le SEXE livresque-burlesque).
Nu pot să nu subliniez prezenta în această antologie a poetei originară din zona Braşovului, unde a făcut primii săi paşi de ucenicie literară la Liceul din Braşov şi la Cenaclul 19 şi unde am avut plăcerea să o remarc şi să susţin primii paşi a unui talent nedezminţit şi deja original, alături de talentaţii săi colegi de generaţie Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea etc… autori care au cunoscut de-asemenea o consacrare apreciabilă. Profesor universitar, poetă, romancieră, eseistă, tradusă în numeroase limbi, poeta Simona Popescu este prezentă aici cu poeme care revelă un autor exigent, ambiţios, care rescrie definiţia poemului, riscă, trăieşte poezia ca o experienţă de scriitură pură dar şi în raport cu limbajul. Autoarea resimte cu umor si ironie fină un fel de decalaj între lentoarea limbii şi a vitezii de gândire, o superpoziţie de senzaţii, de corespondenţe culturale, simte şi resimte un perpetuu telescopaj de senzaţii, sentimente gînduri, pierdute uneori în acest « tsunami » lingvistic, traversat de ştiri contradictorii, adesea într-un registru ludic, până la cinism.
Poemul este adesea, la Simona Popescu un « sediment », ceea ce rămâne între scris şi cuvânt, ceea ce îi conferă un fond şi un anumit dinamism : Travaux en vert; Mon plaidoyer pour la poésie »(fragments) Beautiful Thing
La Bonté est une belle chose /C’est le « pouls de la libération/pour ma pensée/attentive et soumise »…
Claudiu Komartin, născut în 1983, este un poet şi un traducător din limba franceză…Este cel mai tînăr poet al antologiei, o voce nouă, al «noului Val», poet decomplexat, care se mişcă cu uşurinţă şi credinţă în cuvântul scris, conştient că numai prin cuvânt o eliberare este posibilă, chiar dacă efemeră; este o poezie care recoltează ce este transmis de către generaţiile anterioare. Intre răspunsuri multiple, certitudini şi incertitudini, Claudiu Komartin caută să lărgească spaţiul ipotetic al poeziei:
« Pensées d’hiver » :« Je sortirai de l’hiver plus ventru, plus malade, plus hypocrite. J’ai déjà beaucoup de mal à me ressaisir-/j’allume la cuisinière/Comme si j’appelais le SAMU-»
Am remarcat că unul din poemele dedicat Magdei Cârneci este opera poetului Pierre Oster, mare prieten al României, cu care am avut privilegiul rar de a discuta şi a-l asculta ca invitată în cadrul Festivalului internaţional de poezie de la Lodève ori în cadrul reuniunilor cenaclului « Humanisme et Culture » din oraşul meu actual Frontignan, la 10 minute de Sète.
Mi-a vorbit spontan de Magda Cârneci şi Linda Maria Baros, dar mai ales îmi amintesc când mi-a vorbit cu o voce stinsă şi lacrimi în ochi, de « marele poet şi om de cultură » Ştefan Augustin Doinaş şi soţia lui, cu care a cultivat o prietenie de excepţie. Citind unul din poemele sale (foarte lung dealtfel), intitulat La Terre, l-am întrebat de unde îi vine inspiraţia pentru un asemenea subiect -(el citadinul, parizianul prin excelenţă) şi mi-a răspuns ( lăsându-mă perplexă) că la origine acest poem La TERRE a fost şi este inspirat de catre Câmpia Română…România are în Pierre Oster un prieten de o remarcabilă sinceritate, spiritualitate nobilă, erudită, care poartă sus misterul artei sale sublime;
Efortul lăudabil a redactorilor acestei Antologii pune în evidenţă şi indiscutabil, un altruism de excepţie, pentru a face cunoscută « fără limite şi bariere « lirica românească contemporană », căci după cum spune Linda Maria Baros atât de bine pe coperta IV : «Traduire est un exercice de reconnaissance de l’autre».
Această antologie este cea a unor meditaţii poetice esenţiale, care dau lumină şi culoare vieţii, căci poezia este modul de expresie care convine cel mai bine la cunoaşterea lucrurilor esenţiale: dragostea, moartea, credinţa, bucuria, nefericirea. Această antologie este interesantă, convingătoare şi atinge scopul sau iniţial, de a deschide porţile lumii culturii române, de a prezenta poeţi români care ne invită la interiorizare, care între ştiinţă şi simţire fac «prizonieri» pentru noi, adevărul şi frumuseţea universului.

Duminica luminata

aprilie 20th, 2009

Duminica alba.
Sarutate de rasuflarea lui aprilie, calda,
Petalele merilor au inceput sa se scuture.
Suflul ingerilor le poarta, fluturi orbi, la-ntamplare.
Se astern la picioarele trecatorilor.
Le curata sufletele de intrebarile iernii.
Duminica alba.
Ziua luminata a Pastelui.
Alerg descult pe Bulevardul San Vicente,
Via Dolorosa gandurilor mele nespovedite.
Ma imping amintirile altor dimineti violete.
Oceanul imi pomeneste pacatele.
Imi vine greu sa mi le amintesc.
“Sunt vechi, poate le ierti, parinte!”
Mama aprinde lumanari in orbitele timpului.
Un preot batran alearga cu mine
In jurul bisericii aducerilor aminte.
De pe obrazul cerului, albastru,
Iertarea spala urmele sangelui
Sub coroana de spini
De pe fruntea Mantuitorului.
Duminica alba.
Ziua luminata a Pastelui.

Dan David, Los Angeles, 18-aprilie-2009.

 
174.129.163.183