Poezie şi cuvinte încrucişate

martie 21st, 2010

Despre noi nu vorbim.
Versurile nu mi le citeşti.
Descifrezi cu frenezie juvenilă
Tomuri de cuvinte încrucişate.
Parcă te-ar fi angajat serviciile secrete
Să le dezlegi şarade cu înţelesuri multiple,
Ori careuri cu grile difuze.
„Inspiraţia e o scânteie de inteligenţă
Într-o noapte diformă, într-un ocean de prostie.
Nu luminează, dar se desconspiră
Când ţi-e utilă.
Apropo, tu, care le ştii pe toate;
Află-mi un cuvânt din şase litere,
Substitut la supravieţuire!”
Mă priveşti cu ochi de ofiţer de investigaţii.
„O fi iubire?”
Brusc, privirea ţi s-a umplut de milă.

O punte de fildeș între București și Ierusalim – Marcel Iancu sionist

martie 21st, 2010

Puntea de fildes - aprilie 1925 - coperta de Marcel Iancu

In urma cu citeva luni am adresat un apel public, in scopul obtinerii unor documente relevante cu privire la viata si activitatea unor artisti plastici avangardisti, din Romania perioadei interbelice, in vederea expozitiei care va avea loc in primavara anului 2011, la Jewish Museum din Amsterdam. Comisarul acestei expozitii este Radu Stern, istoric de arta din Lausanne, care, inca din anii 70, s-a dedicat cercetarii avangardei din Romania, formata, in cea mai mare parte, din artisti si scriitori evrei.

Deoarece subiectul ma pasioneaza, m-am oferit sa il ajut pe Radu in obtinerea unor materiale care s-ar putea gasi in Israel, iar amicitia care ma leaga de fiica lui Marcel Iancu mi-a permis sa descopar documente inedite, precum scrisoarea pe care pictorul, scirbit de o „Europa ofticoasa” si de o Romanie guvernata de legi rasiale, a adresat-o familiei, de pe vaporul care il purta, in 1938, catre Palestina de atunci, pentru a crea familiei un viitor, in „leaganul poporului nostru”. Putine zile dupa Pogromul de la Bucuresti ( 21-23.1.1941), cind legionarii il asasineaza, la Jilava, pe cumnatul sau Mishu Goldschlager-Costin, Marcel Iancu, impreuna cu familia sa, paraseste definitiv Romania, stabilindu-se la Tel Aviv.

Desi D-na Dadi Iancu mi-a daruit citeva manuscrise ale tatalui sau, care ii reflectau eruditia si crezul, cu toate ca am reusit sa gasesc „Shevet Romania” (Tribul Romania) – Tel Aviv-1980 -, in care marele pictor si arhitect povestea despre arta sa si sionismul, credeam ca aceasta chemare, spre Palestina, s-a manifestat doar in anii 30, cind fascismul a inceput sa prinda radacini in Romania. Si totusi, Radu Stern a remarcat referinte legate de doua publicatii evreiesti, „Adam” si „Puntea de Fildes”, si, cu ajutorul Centrului de cercetare a iudaismului din Romania, cu sediul la Universitatea Ebraica din Ierusalim, am descoperit revistele, care mi-au dezvaluit o lume fascinanta, a afinitatii artistilor si scriitorilor evrei din Romania, pentru idealul sionist.

O universitate ebraica, pentru evrei

Primul congres sionist a avut loc la Basel, in 1897, iar in 1913, in cadrul congresului al 11-lea, la Viena, s-a hotarit infiintarea unei universitati a poporului evreu, a Universitatii Ebraice, la Ierusalim. In 1918 a avut loc punerea pietrei fundamentale, dupa achizitionarea terenului de pe Muntele Scopus (Har Hatzofim), iar la 1 aprilie 1925 visul s-a materializat. La ceremonia oficiala de deschidere au participat conducatori ai miscarilor evreiesti, in frunte cu fondatorul universitatii, Dr. Chaim Weizmann, savanti de renume, lideri sionisti, demnitari britanici (Lord Balfour, Sir Herbert Samuel, Viscount Allenby), Sef-Rabinul Kook, poetul Haim Nahman Bialik si multe alte personalitati din lumea spirituala si politica.

In comitetul de conducere au fost alesi, alaturi de Dr. Weizmann, profesori, filozofi, scriitori, oameni de cultura, precum Albert Einstein, Martin Buber, Sigmund Freud, Aser Ginsberg (Ahad Ha’am), Haim Nahman Bialik, Dr. Judah Leib Magnes, James Rothschild, Sir Alfred Mond, Nahum Sokolov, Harry Sacher, Felix M. Warburg… In afara alcatuirii unei platforme academice, acestia aveau si rolul de a reprezenta universitatea si de a mobiliza colegi din intreaga lume, in scopul obtinerii de fonduri materiale necesare bunei functionalitati a acestui institut de invatamint superior.

Ecoul de la Bucuresti

Asadar ne aflam la inceputul lunii aprilie a anului 1925, in urma cu 85 de ani, la Ierusalim. De pe Muntele Scopus porneste un mesaj catre oamenii de arta si litere din intreaga lume. Il aflam citind pe prima pagina a revistei ” Puntea de Fildes”:

” Scriitorii si artistii evrei, adunati intr-o colonie infloritoare, in preajma Ierusalimului, au adresat un apel catre scriitorii evrei din toate tarile, rugindu-i sa organizeze pretutindeni, in aceeasi zi, un festival, al carui produs sa serveasca realizarilor practice din Palestina, in clipa in care se deschide acolo, o noua Universitate.

Scriitorii evrei-romani au raspuns si ei acestei chemari si au organizat o sezatoare in seara de 11 Aprilie. Cu acest prilej apare numarul festiv al revistei „Puntea de fildes”, la care colaboreaza scriitori evrei-romani cu conceptii politico-sociale diverse, aducand astfel un omagiu colegial confratilor de pe tarmurile indepartate ale Mediteranei.”

Intr-adevar, creatori de prestigiu participa la aceasta publicatie de 26 de pagini, cu versuri, proza, eseuri, desene. Voi aminti doar citeva nume, Al. Dominic, B. Fundoianu, F. Aderca, Horia Carp, Emil Dorian, Eugen Relgis, Camil Baltazar, A.L.Zissu, I. Ludo, Ion Pribeagu, F. Brunea, I. Peltz, Dr. Iosif Westfried, Marcel Iancu, Adrian Verea si altii. Coperta ii apartine lui Marcel Iancu, iar portretele sint creionate de Maxy, Maur, Ross, Marcel Iancu si Kapralik. Exemplarul care mi-a parvenit de la Ierusalim contine autografele majoritatii celor ce au contribuit la realizarea revistei.

O tara noua, ideala si moderna

Nu ma voi opri asupra textelor sau ilustratiilor, fiecare dintre ele avind propria valoare artistica, realizind impreuna un mozaic care emana entuziasm, dragoste de oameni, idealuri si sperante. Dar voi insista asupra unui remarcabil eseu, postat la pagina 22, pe care il voi reda in intregime, respectind ortografia autorului:

Recladirea Palestinei

de Marcel Iancu

Daca recladirea Palestinei sufera de ceva, este, desigur, inainte de toate, de arhitectura. Am inceput sa cladim fara plan si, orice scuze am vroi sa gasim, nu putem ascunde „orientalismul”. E un viciu de neiertat.

Nu pricepem dece tocmai pe domeniul arhitecturei se pacatueste, cand, pe toate celelalte, Palestina va dobandi cele mai moderne, practice si higienice orandueli.

E drept ca abea in ultimul deceniu s’au determinat principiile moderne ale urbanismului de azi. Alta data treceau sute si mii de ani pana ce se inchegau conglomerate de constructii. Generatii multe treceau pana ce se putea incepe o sistematizare de urbanism si, cu toate acestea, avem, din secolul al 17 si al 18, incercari de acest soiu. Orasele azi nu mai cresc ca altadata.

Un loc, un pamant prielnic, atrage, in cazul colonizarilor, atata lume, incat orasele se desvolta cu o repeziciune uimitoare. In acest soiu de desvoltare nu se poate pastra atitudinea romantica de a lasa lucrul sa creasca la voia intamplarii.

Azi se construesc orase cum se construesc case. Nicaeri imaginea unei societati nu se exprima mai bine decat in aspectul acestor constructiuni colective. Aci se oglindeste armonia sau desordinea sociala. Civilizatia popoarelor se masoara azi dupa gradul de desvoltare al „urbanismului”. Anglia si Germania au creat orasele gradini cari s’ar potrivi asa de bine cu peisagiul palestinian. America tinde spre orasele turnuri, cu organizatia comerciala concentrata intr-o serie de sgarie-nori, iar cartierele de locuinte impartite radial la o distanta mare de centrul muncei.

La crearea oraselor moderne astazi se fac planuri de sistematizare cu maximul de extensiune prevazut in decenii viitoare. Azi, cand Suedia si Finlanda proecteaza orase intregi cu planurile si fatadele pietelor publice studiate inainte de se vand sau se impart proprietatile, azi, cand America construeste orase tipuri cu cele mai perfecte instalatii de higiena si modernism, pentru a le putea inchiria „Longview” (Washington), Palestina nu se poate recladi cu metode „orientale”, cand vrem o tara noua, ideala si moderna.

Inca mai e vreme de a interveni in graba, de a salva pentru secole aspectul tarii fagaduintei. Spiritul practic rau inteles sa nu ucida arhitectura-urbanista-sociala care singura garanteaza fericirea generatiilor viitoare.”

Marcel Iancu arhitect

La prima vedere, acest text constituie preocuparea idealistului Marcel Iancu pentru modernizarea Palestinei, in stilul unei arhitecturi functionale, planificate. Cu trei ani inainte, in colaborare cu fratele sau Iuliu, deschide „Biroul de studii moderne”, la Bucuresti, revolutionind arhitectura capitalei Romaniei, prin numeroasele cladiri concepute in perioada interbelica. Zece ani dupa „Puntea de Fildes”, in 1935, Marcel Iancu scrie in brosura „Catre o arhitectura a Bucurestiului”:

” Vad nevoia urgenta de a reface Bucurestiul si am incercat sa schitez noua orientare urbanistica, care pare si azi o utopie. De altfel urbanismul este arta care trebuie sa scruteze viitorul. Cei care cladesc orase fara destula previziune se gasesc mereu depasiti de realitate.”

Fara indoiala, Marcel Iancu a fost impresionat de teoriile urbaniste ale lui Le Corbusier, pe care l-a admirat, urmarind etapele evolutiei arhitectului elvetian intre anii 1922 ( cind a prezentat schema pentru Ville Contemporaine) si 1935, cind, dupa primirea cetateniei franceze (1930), a publicat ” La Ville radieuse”. Dar textul din Puntea de fildes, din 1925, este atit de timpuriu, incit ne indica deja conceptia modernista, in aceeasi perioada cu schimbarile arhitecturale si urbanistice din Franta sau Germania ( stilul Bauhaus), fiind totodata influentat de cubism si de futurismul italianului Marinetti, enuntat in manifestul din 1909.

Intre oriental si modern

Si totusi, odata ajuns in Palestina, in 1941, in scurta perioada in care a lucrat ca arhitect, intii la sectia de urbanism al primariei Tel-Aviv, apoi la Ministerul Muncii, unde a fost insarcinat cu restaurarea centrelor istorice din Jaffa (Yaffo), Ramlah si Lod, dar si ca proiectant de parcuri naturale (in cadrul Diviziei de Planificare sub controlul direct al Cabinetului primului-ministru al Israelului), filozofia sa in arhitectura si arta a evoluat catre o armonie intre elementele orientale si moderniste.

In arhitectura israeliana, dupa infiintarea statului, Marcel Iancu a contribuit la conservarea si reabilitarea satelor arabe parasite, impotrivindu-se tendintei de demolare a cladirilor degradate, restaurind asezarile Jaffa, Ramlah, Lod si protejind relicvele antice din Acre ( Akko), Safed (Tzfat), Beith She’an, Tiberias ( Tveria).

Exemplul cel mai concludent insa, il reprezinta infiintarea coloniei artistilor de la Ein-Hod ( unde a locuit si a avut atelierul), pe ruinele satului arab abandonat, pastrindu-i farmecul oriental, culoarea locala.

Din cele doua case concepute de Iancu in Israel, doar o vila din Hertzliya, pe doua nivele, exista si astazi, diferita de cele din Romania, influentata de elementele arhitecturale mediteraneene ( arcada, acoperisul in panta). In mod paradoxal, modernistul si revolutionarul Iancu nu a neglijat traditionalismul, a respectat patrimoniul istoric, dar a introdus si elemente noi ( fereastra triunghiulara), integrind vila in peisajul inconjurator si folosind, in constructie, piatra locala.

„De te voi uita, Ierusalime…”

Revenind la „Puntea de fildes”, editata la Bucuresti, in 1925, cu ocazia infiintarii Universitatii Ebraice din Ierusalim, consider ca arhitectul si artistul Marcel Iancu si-a adus aportul cel mai consistent, pornind de la coperta, la portrete, la conceptia grafica, la eseul despre „Recladirea Palestinei”. Se simte, in cuvintele sale, o identificare cu aspiratiile poporului evreu, de a avea o tara a lui, pe acelasi teritoriu in care, cu mii de ani in urma, a existat Israelul de odinioara. Numele revistei semnifica puternica legatura a evreilor din Romania, printr-o punte spirituala, dar tenace, de duritatea fildesului, pastrata de-a lungul secolelor, transmisa de generatii, cu istoria si traditia Israelului, asa cum se exprima si in urarea ” La anul, la Ierusalim!”.

„Puntea de fildes”, numar festiv, nu va ramine izolat. Dupa un an, in seara de 2 Mai 1926, apare la Bucuresti un al doilea (si ultim) numar, simultan cu organizarea unei „sezatori”, in acelasi scop omagial, raspuns la apelul colegilor scriitori si artisti evrei din Palestina. Despre continutul Puntii de fildes din 1926 si contributia surprinzatoare a lui Marcel Iancu, in numarul viitor.

Satira – Criza din Grecia cauzata de teoria conspiratiei generalizate inventata de Babi

martie 21st, 2010

Babi este ce s-ar numi cetateanul mediu, el are doua picioare doi ochi dr care vad mai bine ca altora si o minte inventiva.

El este cauza crizei din Grecia si initiatorul teoriei conspiratiei generalizate.

El a pus in miscare un plan lucrativ simplu la care au aderat si alti oameni care ar trebui sa-i plateasca drept de autor.

Dis de dimineata Babi merge la cite un punct de plata a taxerol de trecere prin autostrade si aduna de pe jos chitantele platite de conducatorii auto care le arunca pe jos dupa ce au platiti.Aparent el are o activitate ecologica si curatare a mediului si ar trebui premiat.

Apoi stringe aceste chitante si le vind in special angajatilor de la punctele de trecere sau altor oameni interesati care le cumpara la pretul indicat de chitanta.
Lantul slabiciunilor se pune in miscare. Cumparatorii is fac foi de deplasare in interes de serviciu la care anexeaza chitantele de trece prin punctul de control care sunt dovezile trecerii la data si ora. Restul le vind la alti amatori care fac acelasi lucrul.

De la hotelurile din zona se aduna chitante de sedere pe care le cumpara la pretul taxei pe valoarea adaogata plus un ciubuc.

Apoi se adaoga cheltuieli de masa si sporuri de deplasare care sunt incasate de la caseria intrepriderii de stat sau particulara in functie de caz.

Aceasta descoperire colosala a teoriei conjuratiei generalizate a fost efectuata zilele trecute de un conoscut al lui Babi care il cauta pentru a-i cumpara chitante.

Vedeti aceasta este cauza crizei din Grecia si anume cetateanul Babi si reteaua lui.

Cunoscindu-se cauza criza este ca si rezolvata.
Nu care cunva reteta Babi se practica sau se paote exporta si in alte tari ca sa se scoata ceva bani?

Pesah – sărbătoarea eliberării naționale a evreilor

martie 21st, 2010

Ce reprezinta sarbatoarea de Pesah? Care este semnificatia si rolul ei in calendarul mozaic, precum si in istoria evreiasca? Ce explicatii istorice, filosofice si teologice, precum si nationale evreiesti, pot fi date acestei sarbatori? Ce simbolizeaza ceremonialul dinaintea sarbatorii, precum si cel din prima ei seara, ca si din ultima ei zi? Imi pun aceste intrebari in fiecare an, ca un fel de „Ma nistana” personale, individuale. Mentionez aici ca cele patru intrebari numite „Ma nistana” dupa primele cuvinte ale primeia („ce s-a schimbat”, in traducere libera: cu ce difera) sunt obligatorii tuturor in seara de ajun de Pesah („seder”). De obicei, ele sunt puse de cel mai tanar dintre comeseni. Daca nu este un copil care sa le puna, ele sunt puse de sotia celui care organizeaza „sederul”. Daca cineva este singur, trebuie sa-si puna aceste intrebari lui insusi. Personal incerc sa-mi pun asemenea intrebari intr-o forma speciala, chiar daca ele sunt diferite de cele din cartea „Hagada shel Pesah” (Povestea iesirii lui Israel din Egipt), dar cu acelasi continut.

Chiar daca unii oameni afirma ca evenimentul celebrat in seara de Pesah este o legenda, iar datele istorice si cele arheologice indruma spre alte concluzii, sarbatoarea de Pesah este incetatenita in traditia iudaica. Imi amintesc de faptul ca, in urma cu cativa ani, un arheolog israelian sustinator al tezei negarii evenimentului istoric al iesirii evreilor din Egipt a fost intervievat la postul de radio „Kol Israel” (Vocea Israelului) in ziua de 14 Nisan, respectiv in ajunul sarbatorii. Dupa ce a explicat punctul lui de vedere, a fost intrebat ce va face in seara aceleiasi zile, respective in seara de „Seder”. Raspunsul lui a fost ca va celebra „sederul”, la fel ca toata lumea, ca toti evreii, la el acasa, impreuna cu familia lui.

Sarbatoarea de Pesah si modul de celebrare al ei au un continut multiplu. Ideea dezvoltata este cea a eliberarii nationale. Dar sensul modern al aceste idei „de eliberare nationala” a aparut mai tarziu. Initial era vorba despre traditia iesirii lui Israel din Egipt, ca urmare a alegerii lui Israel de catre Dumnezeu. Aceasta era dovada ferma a faptului ca Dumnezeu isi respecta promisiunea si Legamantul incheiat cu Avraham, Ithak si Iacov, stramosii poporului lui Israel. In acest scop, Dumnezeu face orice. Minunile facute de Dumnezeu au un dublu scop. Primul este al eliberarii lui Israel din robie si de a arata poporului lui Israel ca El este Dumnezeu Unicul. Dar al doilea scop este de a arata acelasi lucru egiptenilor politeisti, deci – conform unei interpretari – tuturor popoarelor.

Numele sarbatorii („Pesah”) vine de la verbul ebraic „pasoah” (a sari). Din ce cauza? Pentru ca Dumnezeu a sarit peste casele israelitilor in noaptea in care a pus in aplicare cea de a zecea plaga, uciderea primilor nascuti. Astfel, evreii au scapat de aceasta lovitura puternica si au putut parasi Egiptul si iesi din robie. Dar acest aspect are un caracter moralizator. Dumnezeu nu este rau, ci bun. Ceea ce a facut El este un element cu caracter special. Ulterior, cand poporul lui Israel plecase, dar oastea faraonului pornisera dupa ei si ii urmareau pentru a-i ucide sau pentru a-i aduce indarat in robie, urmeaza trecerea marii. Israelitii trec, dar oastea faraonului se inneaca. Israelitii incep sa cante de bucurie, dar Dumnezeu se manie pe ei, deoarece nu au voie sa se bucure la moartea creaturilor Lui. Dumnezeu nu vrea moartea nimanui, ci corijarea morala a tuturor. Comentariile din Midrash, Talmud si literatura rabinica vin sa completeze povestirea din cartea biblica „Shemot” (Exodul). Cartea „Hagada shel Pesah”, citita in prima seara a sarbatorii (in afara Eretz-Israelului in primele doua seri), la masa de „Seder” (=ordine) vine sa explice aceasta povestire si aceste comentarii.

Deci, primul aspect al sarbatorii de Pesah este cel istoric. Ulterior, acest aspect a creat ideea sperantei lui Israel. Speranta era in Dumnezeu, ca si in ideea mantuirii. Evenimentul iesirii din Egipt (in limba ebraica: Mitzrayym, respectiv stramtorile), a capatat sensul figurativ de iesire de la stramtoare, din suferinta. Deci, Pesah a devenit sarbatoarea iesirii din robie, din suferinta. O asemenea suferinta putea capata si un sens individual, iar simbolul putea fi cel al mantuirii individuale. Intregul iudaism ca sistem filosofic si religios isi are originea in ideea iesirii din „Mitzrayym”. Unii comentatori au mers intr-atat de departe incat au interpretat-o ca pe ultima faza a creatiei divine. Fara a ne referi la aceasta interpretare – si chiar fara a o accepta – putem afirma ca mesajul mantuirii individuale si al mantuirii colective se bazeaza pe acest eveniment istoric real sau chiar denaturat. Imi amintesc o afirmatie a fostului Sef-Rabin Dr. Moses Rosen: Nu are importanta pentru mine daca Moshe (Moise) a existat sau nu, ci faptul ca eu cred ca a existat. Deci, putem interpreta si noi faptul ca, din punct de vedere filosofico-teologic (individual si colectiv) nu are importanta pentru noi daca si in ce conditii istorice a avut loc evenimentul iesirii lui Israel din Egipt: importanta lui este ca noi credem ca a avut loc si a adus mantuire lui Israel atat ca o colectivitate, cat si fiecarui om din neamul lui Israel ca individ. Deci, este vorba despre o traditie puternic incetatenita, chiar daca cercetarea istorica si arheologica propune alte variante, care pot fi analizate din punctul de vedere al stiintei istorice moderne. Cele doua aspecte pot coexista, istoria si arheologia din punctul lor de vedere, iar filosofia si teologia din punctul lor de vedere.

Istoria si arheologia analizeaza evenimentele petrecute cu ajutorul documentelor, comparand documente diferite cu cele existente in povetirea din Tora. Dar traditia ne da dreptul sa credem ca mantuirea va veni totdeauna, atat pentru colectivitate, cat si pentru fiecare om personal. Aceasta traditie este un paralelism intre speranta mesianica generala si colectiva pe de o parte si speranta mesianica individuala a fiecaruia pe de alta parte. Mai tarziu, ideea iesirii din Egipt a fost interpretata ca eliberarea nationala. Este o interpretare modernizata, partial modificata si politizata, dupa aparitia ideii de nationalitate evreiasca moderna. Idee preluata de miscarea sionista si ulterior de ideologia statului Israel contemporan. Uneori s-a vorbit chiar despre iesirea fiecaruia dintre imigrantii in Israel din „alte Egipturi”, fiind comparati cu generatia celor iesiti din Egipt, a celor 40 de ani petrecuti in pustiu. Interpretare care urmarea sa justifice dificultatile integrarii noilor imigranti in Israel, dar care este departe de a fi conforma interpretarilor traditionale ale iesirii evreilor din Egipt.

O intrebare care se pune asupra sarbatorii de Pesah este asupra timpului ei, a perioadei ei. In Tora este mentionata si cu numele „Hag Hamatzot” (Sarbatoarea Azimelor). Dupa unele interpretari, sarbatoarea de Pesah este in prima zi, in restul zilelor („Hol Hamoed” si „Ahron shel Pesah”) fiind „Hag Hamatzot”. Aceasta deorece in Tora se vorbeste despre cele 7 zile in care evreii vor manca „matzot” (azime) si nu „hametz” (paine dospita). Este adevarat ca denumirea provine de la faptul ca, in noaptea iesirii din Egipt, evreii nu au putut astepta ca aluatul sa dospeasca, ci l-au luat cu ei nedospit. Azima simbolizeaza painea saraciei („lehem ony”). Conform interpretarilor talmudice si rabinice, un om bogat este obligat sa manance painea saraciei o saptamana pe an pentru a-si aminti ca a fost sarac si a-i respecta si ajuta pe cei saraci. Consumul azimelor, a painii saraciei, poate fi interpretat si ca un simbol al unitatii poporului. Nu mai exista bogat si sarac, ci toti sunt egali in fata lui Dumnezeu. De aici si obligatia invitarii saracilor la masa de „Seder” (=ordine, fiind aranjata dupa un anume sistem stabilit de normele halahice), precum si ideea prezentei tuturor, simbolizata de „cei patru fii”, frati diferiti intre ei, asemanatori celor patru plante binecuvantate in timpul altei sarbatori, Sucot.
Pesah este si sarbatoarea primaverii, a reinnoirii. Inlaturarea „hametzului” (painea dospita) si arderea lui simbolizeaza nu numai eliminarea lui fizica, ci si reinnoirea, resuscitarea. Interesant este faptul ca Pastele crestin, bazat pe sarbatoarea de Pesah, vorbeste despre reinviere. Este de fapt reinvierea naturii, venirea primaverii, ceea ce determina denumirea sarbatorii de Pesah „Hag Ha-Aviv” (Sarbatoarea Primaverii). Este tot o forma a iesirii din suferinta, din greutatile iernii, dar si o forma a inceputului unui an nou. Sa ne amintim ca in Talmud luna Nisan este considerata prima luna a anului din punct de vedere religios. Este anul nou al regilor. Si aceeasi sarbatoare este considerata si „Hag Ha-Herut” (Sarbatoarea Libertatii). Libertatea este rezultatul iesirii din robie, dar si rezultatul iesirii din iarna, a intrarii in libertate si in primavara. De aici ideea de „Pesah casher”, in conformitate cu toate normele halahice: ideea inlaturarii a tot ce este vechi, a inceputului noului.

Pesah este una dintre cele trei sarbatori mentionate in Tora, in care avea loc pelerinajul evreiesc la Templul de la Ierusalim. Aceste trei sarbatori erau : Pesah, Shavuot, Sucot. Ele simbolizeaza eliberarea poporului lui Israel. Intre aceste trei sarbatori este o unitate profunda. Culmea lor este Shavuot, sarbatoarea primirii Torei. Pesah a deschis drumul spre aceasta inaltare spirituala, chiar daca robii eliberati ramasesera robi in gandire si inca nu stiau sa se bucure de libertate. Dar iesirea din Egipt a deschis drumul spre libertate. Unii interpreti vorbesc despre ea ca fiind prima revolutie din istoria omenirii. Chiar daca aceasta revolutie este invaluita in legenda, ea a creat ideea libertatii si egalitatii umane. Aceasta este traditia nascuta din cea a iesirii lui Israel din Egipt.

Kakaia Constituția?

martie 21st, 2010

“Dizolvarea Parlamentului este în detrimentul stabilității, dar dacă acesta nu reușește să aleagă un președinte, legislativul trebuie să fie dizolvat”.

(Comisia de la Venetia a Comsiliului Europei, 12 martie 2010)

Comisia de la Venetia a recomandat?

Si iarasi despre Constitutie. Comisia de la Venetia a pus punctul pe « i » si a interpretat pe intelesul TUTUROR dispozitiile art. 78 alin.(5) din Constitutia Republicii Moldova. Multi analisti s-au si grabit sa dezbata pozitia Comisiei, afirmand ca este vorba doar de o » recomandare ». Nimic mai fals. Nu poti sa recomanzi ceva ce scrie deja in Constitutie. De exemplu, daca un document al Comisiei de la Venetia statueaza ca potrivit art. 14 din Constitutie, Capitala Republicii Moldova este municipiul Chisinau, putem sa venim a doua zi si sa afirmam cu voce tare ca aceasta este o « recomandare » ? Ar fi absurd.

Norma constitutionala imperativa cu caracter onerativ statueaza : « Presedintele dizolva Parlamentul si stabileste data alegerilor in noul Parlament ». Nu avem nevoie de Comisia de la Venetia si nici de alti experti care sa ne interpreteze acest text. Sau, poate, dupa exemplul de mai sus, ar fi bine sa chemam Comisia de la Venetia sa ne spuna daca municipiul Chisinau este intr-adevar capitala Republicii Moldova. Pentru mai multa siguranta si rigurozitate juridica.

« Poporul nu doreste alegeri anticipate ! » « Alegerile anticipate ar fi o catastrofa pentru economia tarii ! »

Nu stiu daca abordarea este corecta. Poporul trebuie educat in sensul de a intelege multe aspecte legate de viata politica si de componentele juridice ale acesteia. Daca maine organizam un referendum in care intrebam poporul daca vrea desfiintarea Parlamentului, intrucat aceasta institutie este « ineficienta », consuma multe resurse de la bugetul statului si fara Parlament am duce o viata mai buna, oare ce va vota poporul ? Cred ca raspunsul poate fi usor anticipat. In temeiul art.75 alin. (2) “Hotararile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridica suprema.” Consecinta imediata ar fi desfiintarea Parlamentului, intrucat… “Asa a decis poporul!”. Or, nu poti sa utilizezi mecansimele democratiei in sensul distrugerii democratiei insasi. Nu poti sa folosesti niste texte constitutionale, cum ar fi cel referitor la referendum si la rezultatele acestuia [art. 75 alin.(2)], pentru eludarea si infrangerea altor dispozitii din aceeasi Constitutie, in speta cele referitoare la obligativitatea dizolvarii Parlamentului si organizarii alegerilor parlamentare anticipate, in cazul in care Parlamentul a esuat in tentativele de alegere a Presedintelui.

Aspectul riscant rezida in faptul ca tot ce se intampla in spatiul public vizavi de reforma constitutionala poate fi folosit chiar de catre comunisti. Reactia lor poate consta in abordarea comparativa a situatiei. Un exercitiu de imaginatie in acest sens poate fi util pentru a intelege riscurile pe care le comporta o interpretare si aplicare tendentioasa a Constitutiei. Sa ne imaginam ca acest lucru l-ar fi facut comunistii. Oare care ar fi fost pozitia expertilor in drept constitutional in astfel de situatii? Oare care ar fi fost pozitia politicienilor din opozitie? Politicieni care au rezistat, continuind lupta anti-comunista, tocmai beneficiind de instrumentele constitutionale si de instrumentele juridice oferite de organizatiile internationale. Oare alegerile anticipate, pe care acum le blameaza, nu au fost in beneficiul fostei Opozitii?

Daca Voronin, in iunie 2009, dupa cele doua tentative esuate de alegere a Presedintelui, NU ar fi dizolvat Parlamentul si NU ar fi organizat alegeri anticipate, spunand ca va modifica Constitutia astfel incat Presedintele tarii sa poata fi ales, pentru a “evita instabilitatea politica si posibile efecte negative asupra economiei”, am fi vorbit astazi de Mihai Ghimpu – presedinte interimar, de Vlad Filat – prim-ministru, de Iurie Leanca – Ministru al Afacerilor Externe, de Alexandru Tanase – Ministru al Justitiei si lista de personalitati poate continua? Sa intelegem ca atunci cand este in beneficiul nosru, Constitutia este buna, in rest – “Vointa Poporului este mai presus de orice!”. Comparatie incheiata.

Referendum vs. Constitutia in vigoare

Nimeni nu ne impiedica sa organizam un referendum. Nimeni nu a facut o astfel de afirmatie. Art. 2 si 75 din Constitutie raman valabile in orice situatie. Insa, acest lucru trebuie facut in perimetrul stabilit de Constitutie si cu respectarea acesteia. Or, asertiunea din care rezulta ca un referendum ne poate salva de dizolvarea Parlamentului si de alegeri anticipate destabilizeaza arhitectura constitutionala, chiar daca “stabilizeaza” societatea. Acest Parlament este deja „dizolvabil”, fiind consumate cele doua tentative de alegere a Presedintelui. Dupa cum am mentionat, aflandu-ne sub incidenta unei norme imperative cu caracter onerativ, Presedintele este obligat sa sesizeze Curtea Constitutionala pentru ca aceasta sa constate circumstantele care justifica dizolvarea Parlamentului [art. 135 alin.(1) lit.f)]. Ulterior, potrivit art. 94 alin.(1) din Constitutie coroborat cu art. 78 alin.(5), Presedintele va trebui sa emita in cursul lunii iunie 2010 decretul de dizolvare a Parlamentului si de stabilire a datei alegerilor pentru noul Parlament.

Dispozitiile noii Constitutii, rezultata im urma referendumului, in care ar fi modificata procedura de alegere a Presedintelui de catre Parlament, pot fi puse in aplicare doar de noul Parlament, rezultat in urma alegerilor anticipate. Actualul Parlament nu poate reincepe procedura de alegere a sefului statului sub imperiul unei noi Constitutii, deoarece el si-a epuizat mecanismele de alegere a sefului statului generate de actuala Constitutie si a devenit un Parlament „dizolvabil”, fiind “tinut in viata” pana in luna iune 2010 de dispozitiile art. 85 alin.(3).

Chiar daca, prin reductio ad absurdum, ar fi adoptata o noua Constitutie, acest parlament nu mai poate fi « salvat ». O situatie juridica produce acele efecte juridice care sunt prevazute de legea in vigoare la data producerii ei, conform principiului de drept tempus regit actum. Fiind vorba de niste raporturi juridice stabilite anterior intrarii in vigoare a noii Constitutii, ele vor fi guvernate de Constitutia in vigoare la acea data. Astfel, daca la acea data, Constitutia prevedea ca Parlamentul trebuie dizolvat si organizate alegeri anticipate, chiar daca producerea acestor efecte este « suspendata » pana in iunie 2010, atunci acestui raport juridic i se aplica dispozitiile acestei Constitutii si nu ale Constitutiei care ar rezulta din organizarea unui referendum.

In final, va reamintesc ca Republica Moldova a scapat de Voronin in virtutea acestei Constitutii. Aveti grija ce faceti cu ea.

India şi castele ei. Poveste subiectivă de secol XXI

martie 21st, 2010

Deşi, formal, sistemul de caste este în India în afara legii, deşi Mahatma Ghandi visase să construiască această ţară pe baza unui egalitarism care îşi propunea să abolească acest sistem, deşi s-au făcut paşi importanţi prin acceptarea la studii a studenţilor proveniţi din castele inferioare, India rămâne totuşi ţara în care casta face de multe ori legea. În mentalul colectiv al unei naţiuni de peste un miliard de locuitori, schimbările se produc lent şi în niciun caz sub imperiul legilor elaborate de Guvernul de la New Delhi.

Poate că vă întrebaţi cum funcţionează concret acest sistem de caste?! Nu e suficient ca el să fie în afara legii, nu e suficient ca sistemul să recunoască la nivel oficial că fiecare indian, indiferent de casta din care provine, are acces la educaţie şi poate ocupa orice funcţie publică doreşte?! Ei bine, nu. Cel puţin în India nu e suficient! Pe stradă, în traficul haotic din marile oraşe indiene poţi vedea frecvent mici tamponări între maşini (mai toate pline de zgârieturi) şi ricşe. De multe ori, chiar fără nicio vină, cel care îşi conduce ricşa este pălmuit în plină stradă. Cu rare şi pitoreşti excepţii, oamenii aceştia aparţin castelor inferioare pe când posesorul unei maşini e deja mai bine plasat în această patriarhală ierarhie socială. Ceea ce uimeşte privitorul neobişnuit cu asemenea scene e: 1. gratuitatea actului în sensul că de cele mai multe ori vinovăţia nici măcar nu aparţine celui pălmuit şi 2. lipsa de reacţie a celor din castele inferioare. Imaginea e înspăimântătoare şi greu de redat în cuvinte. Victima îşi acoperă faţa şi aşteaptă ca şoferul maşinii să se plictisească sau să obosească tot aruncând pumni în stânga şi în dreapta. În mintea acestor oameni este exclusă orice idee de rezistenţă. Nu vorbesc neapărat de rezistenţa fizică, ci de o gamă întreagă de forme de protest la care cel din castele inferioare nici măcar nu visează. Oricum, nu ar avea multe opţiuni: îmi şi imaginez faţa unui poliţist care primeşte o plângere pentru astfel de agresiuni… Cât despre justiţie, în ţara în care termenele de judecată se stabilesc în funcţie de „atenţia” pe care o acordă petiţionarul slujbaşilor statului, cu siguranţă plângerea ar fi repede pierdută prin sertarele încăpătoare ale birocraţilor indieni.

Cum marea majoritate a căsătoriilor sunt încă aranjate de părinţi sau diverse alte rude, tinerii din castele inferioare nu au multe şanse de a se căsători cu cineva din afara castei. Mizeria şi nedreptatea pe care aceşti oameni s-au obişnuit să le considere ca fiind un fel de implacabil destin colectiv se transmit din generaţie în generaţie. Dacă aveţi vreodată curiozitatea de a privi arborele genealogic al politicienilor indieni sau al vedetelor de la Bollywood aţi putea constata că funcţiile şi talentul cinematografic sunt chestiuni de familie. Inutil să vă mai spun că acestea nu pot fi coincidenţe.

În universitatea la care predau învaţă mulţi studenţi care aparţin castelor inferioare. O vreme am crezut că aceasta este soluţia salvatoare. Desigur, ca de multe ori în India, am fost naiv. O prietenă îmi reda nu cu multă vreme în urmă o conversaţie cu un bărbat matur care conducea o ricşă cu toate că avea un masterat în economie. Nimeni nu îl angajase. În sectorul public, e nevoie de mită şi relaţii iar în sectorul privat familiile indiene sunt destul de numeroase pentru a-şi selecta angajaţii nu doar pe baza competenţei. Omul despre care vă vorbesc avea o soţie şi câţiva copii pe care trebuia să îi întreţină cu ceva mai mult de o suta de dolari pe lună (asta dacă era norocos!). În acelaşi timp, unul dintre studenţii mei, un tânăr de bună credinţă, dar cu foarte multe lacune, este deja contabil la o firmă destul de mică ce aparţine rudelor lui. Îi privesc pe toţi aceşti studenţi prin sălile de curs sau prin biblioteci şi mă întreb câţi dintre ei vor muri mai târziu de foame (la propriu!). Există, desigur, excepţii. Nu am date statistice care să îmi permită să vorbesc despre dinamica lor. Cu toate astea, e clar că sistemul de caste în India nu poate fi abolit prin decret.

Aproape orice indan adult are în propriul său sistem de valori sertăraşe speciale pentru fiecare castă. Totul e organizat acolo, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Faţă de străini (în special, europeni şi americani), indianul despre care vorbesc are un respect nemărginit. Străinul poate încălca reguli, multe lucruri îi sunt permise pe de o parte pentru că din start e asimilat omului bogat iar pe de altă parte pentru că, derutaţi de faptul că nu-i pot aşeza într-o castă anume, indienii pleacă de la presupoziţia că străinul trebuie să aparţină castei superioare.

Câteva cuvinte despre „untouchables”… Desigur, oficial ei nu mai există, însă între realitatea străzii şi cea a hârtiilor oficiale se naşte o prăpastie care nu poate fi acoperită uşor. În Varanasi, de pildă, unul dintre locurile sacre din India, pe malul Gangelui există crematorii unde, oficial, oricărui decedat i se acordă minimul respect de a fi incinerat conform tradiţiei. Cine merge în Varanasi, însă, vede plutind pe Gange cadavre descompuse ale oamenilor care, evident, nu au avut rude care să le plătească incinerarea. Cei care se ocupă de incinerarea cadavrelor sunt de multe ori copii. Ei sunt, desigur, „untouchable”… în lumea lor, rare sunt contactele sociale cu ceilalţi. Acesta este un univers în sine, care nu se amestecă niciodată cu lumea cartierelor verzi şi răcoroase din Delhi, Kolkata sau Mumbai, cu lumea hotelurilor de cinci stele, cu India văzută de pe geamurile maşinilor „Ambassador” pe care le folosesc politicienii. Este o altă Indie, la fel de „incredible” ca şi cea din pliantele turistice, dar într-un cu totul alt sens, bineînţeles. Este o Indie atemporală. Oricum, pe continentul acesta timpul trece cu totul şi cu totul altfel…

Teodor Mărieş: „Am avut cel puţin un glonţ pe cap de locuitor, împărţit de Armată populaţiei”

martie 21st, 2010

La conferinţa de presă, organizată duminică, 21 martie, Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie, a anunţat că informaţiile descoperite în dosarele Revoluţiei din 1989 îl îndreptăţesc să se adreseze justiţiei

„O să fac o completare la plângerea depusă în 2004 la Parchetul General, în baza căreia s-a redeschis dosarul 97/P/1990, unde o să adaug un nou capăt de acuzare, respectiv trădare de ţară şi subminarea economiei naţionale, împotriva lui Ion Iliescu şi Petre Roman”- a spus Teodor Mărieş.

Cu acelaşi prilej s-a prezentat declaraţia relevantă a unui martor.

„După lansarea primului atac asupra Televiziunii, am distribuit pe baza de semnătură armament şi muniţie unor cadre militare din MApN şi Ministerul de Interne, precum şi unor persoane civile cărora le-am reţinut documentele de legitimare. Distribuirea armamentului s-a făcut la apelul domnului Ion Iliescu. Au fost de faţă, şi pot confirma cele spuse de mine, domnul Petre Constantin, Mihai Lupoi, Roşoga Vladimir, Negruţi Paul, colonelul Tache Sorin, maior Şerban, domnul Alexandru Stark, avocatul Opait şi alti membri ai Consiliului Frontului Salvarii Nationale”.

Teodor Mărieş a arătat că această mărturie este cuprinsă în volumul XII „Rapoarte Cadre” al Ministerului de Interne. Ionuţ Matei, avocatul Asociaţiei 21 Decembrie a precizat că filele care conţin declaraţia nu erau cuprinse în copia iniţială transmisă Parchetului General. Potrivit celor declarate de Teodor Mărieş la conferinţa de presă din 21 martie, în perioada 22 – 27 decembrie 1989, militarii au tras peste 13 milioane de gloanţe, la care s-au adăugat cele trase de Securitate şi Gărzile Patriotice.

„Am avut cel puţin un glonţ pe cap de locuitor împărţit de Armată populaţiei, indiferent că era sugar sau batrân. Nu mai zic că doar în Capitală s-au tras două milioane de gloanţe”, a spus Marieş, care a mai anunţat că luni, 22 martie, un grup de revoluţionari de la Timişoara va picheta Parchetul General şi Ministerul Justiţiei pentru a protesta împotriva tergiversării dosarului Revoluţiei.

Cartierul Uranus

martie 21st, 2010

Dragii mei, nu sunt un abil povestitor, prin urmare ceea ce voi spune acum sunt doar ganduri insirate fara a avea pretentia ca ele au si valoare literara. Sunt doar amintiri si impresii cotidiene, deci o parere.

Exista bucurestean nascut inainte de revolutie care sa nu cunoasca povestea cartierului Uranus ? Poata ca da, poate nu, dar in fond e firesc sa nu ceri oricui sa memoreze suferinta colectiva, suferintele altora. Fiecare dintre noi avem suficiente motive de intristare, de ce sa le mai adunam si pe ale altora ? Imi permit totusi astazi sa evoc pe scurt un destin – cartierul Uranus din Bucuresti.

Am realizat cateva fotografii zilele trecute cand orasul meu inca se afla sub nametii unei ierni pe care nu ne-am dorit-o. Iernile in Bucuresti nu sunt niciodata motiv de bucurie. Ele aduc trafic infernal, mizerie, gropi in asfalt, nervi si timp irosit, masini ridicate de pe carosabil de catre politie etc.

Am inceput plimbarea de la intersectia 13 Septembrie si am incheiat-o destul de rapid la intersectia Rahova – Chirigiu. Odinioara pe aici trecea tramvaiul are facea legatura intre Intersectia Bellu – Soseaua Viilor si Soseaua Panduri, respectiv Cartierul Uranus, coborand apoi spre Izvor. Fiind locul in care am copilarit mi-a fost usor sa recunosc drumul si sa imi aduc aminte …. de copilarie, de bunici, de parinti, de scoala, de stadion si Institutul de Educatie Fizica si Sport, de Monumentul Pompierilor, de Fabrica de Paine, Arhivele Nationale, Muzeul Militar, tramvaiul 11, tramvaiul 9 sau tramvaiul 8 cu doua vagoane sau chiar cu trei, cu taxatoarea mereu agitata, biletele de tramvai de 65 de bani.

!poza185!D Mergeam des cu bunicul meu prin cartier pe la diversi oameni. Ma tinea de mana si imi povestea despre fiecare casa, stia totul. Bunicul era depanator de radio-TV cu lampi si confectiona si antene. Era unic prin felul in care le realiza. Aduna tevi de aluminiu subtiri pe care le curba pe trunchiul uniui visin din curte, le dadea o forma circulara. Atasa apoi o savoniera la locul de intalnire al celor doua capete in care monta cateva componente electronice necunoscute mie. Ansamblul era apoi montat pe o tija de lemn care se fixa apoi pe suportul metalic de pe casa. Un fir lung „bifilar” aducea semnalul TV in casele oamenilor, fericiti astfel ca pot prinde si TVR1 si TVR2 dar si televiziunea din Bulgaria. Facea acest lucru de ani de zile. Prin tot Bucurestiul existau asemenea antene rotunde. Cand priveam in sus si descopeream cate una, stiam sigur ca pe acolo trecuse bunicul si eram fericit. Am ramas cu acest obicei si acum, de a privi pe acoperisurile caselor si caut instinctiv acele antene. Au disparut. A disparut aproape si cartierul Uranus, s-a dus la cer si bunicul Niculaie. Anul acesta se implinesc 9 ani.

Acum pasesc cu greu printre mormanele de zapada gri si gunoaie de pe calea Viilor, ma indrept spre Chirigiu. In stanga se mai disting cateva case care au scapat ca printr-o minune de isteria lui Ceausescu.
!poza182!Mai departe se distinge silueta amenintatoare a Casei Poporului, acest oras interzis al romanilor. Oribila constructie, respingatoare care striveste pana si privirea trecatorului neimplicat emotional. Dar cei care au trait aceasta poveste ? Oare ei cum resimt aceasta prezenta ? Pe mine ma ingrozeste. Un simbol al suferintei, al umilintei, al raului in stare pura. Alaturi, se distinge o alta cladire mamut cu o destinatie inca incerta, se pare ca era candva destinata armatei.

Peste toata acesta mizerie se ridica pe ici si pe colo cate un bloc modern acoperit cu sticla si inconjurat evident de obiectele devenite simbol ale romanilor de astazi: limuzinele Mercedes, BMW ori Jeep-urile „elegante” care inunda trotuarele cu opulenta lor.

!poza183!D Acesta este orasul meu ? Acesta este Bucurestiul anului 2010 ? Da, acesta este. Un amestec incredibil de frumos absolut si vulgar pana la abject. Oameni frumosi, oameni rai, oameni buni, oameni simpli, oameni calzi … amintiri, sperante. Incerc sa adun in cele cateva zeci de minute cat dureaza plimbarea mea, toate imaginile care mai pastreaza ceva din copilarie, informatii care au valoare pentru sufletul meu. Imi este frica pentru ca pana la urmatoarea mea vizita aici si aceste cateva case superbe si strazi razlete, vor dispare.

Imi aduc aminte de o casa din cirpici cu una sau doua camere in care pe vremuri, fruntasii comunisti se intruneau pe ascuns. In anii 70-80 nu mai era locuita dar purta o inscriptie ca acolo fusese un loc conspirativ al lor. A disparut si ea. Ce ironie, si-au demolat propria istorie oricum falsificata !

Imi trec prin minte si alte ganduri, amintiri frumoase legate de acest cartier. Mergeam duminica la IEFS ca sa fac sport. La pranz cand terminam antrenamentul obisnuiam sa cobor pe o strada in trepte. Jos se afla fabrica de paine. Mirosea fantastic. Imi cumparam o paine fierbinte si o mancam aproape toata pana acasa. Alteori curiozitatea ma impingea sa sar gardul in zona inchisa unde se afla o antena imensa vopsita in alb si rosu. Era pazita dar eu stiam cum sa fac sa nu ma vada nimeni. De pe acel platou puteam privi pana departe spre Piata Unirii. Privelistea era superba mai ales noaptea. In stanga, coborand spre Arhivele Nationale se afla un teren viran (era prin anii 70). Acolo era locul care pe mine ma atragea atat de mult incat riscam oricat pentru asta. Se spunea ca fusese un cimitir al leprosilor. Gandul ca acolo sunt ingopati oameni care au murit de lepra ma ingrozea dar ma si atragea ca un magnet. Era o fascinatie pe care o savuram cat mai des. Imi alimenta mereu imaginatia mea de copil. A diparut si acel loc, probabil acum se afla parcul Izvor acolo sau o parte din Casa Poporului.

As putea vorbi mult despre cartierul meu. Nu stiu daca este un subiect de actualitate, daca mai intereseaza pe cineva ceea ce spun eu. Este poate doar o amintire starnita de o plimbare de 30 de minute pe Calea Viilor.

Apel umanitar – ajutați-l pe Laurențiu Stan, de Mirela MANOLE

martie 21st, 2010

Multumesc tuturor celor care au donat pentru pacientul meu dar, din pacate, trebuie sa va dau o veste proasta – a murit in spital la Viena cu 4 ore inainte ca tatal sau sa ajunga la el si cu cateva zile inainte de a primi organele pentru transplant ( nu stim daca ar fi fost compatibile dar era prima incercare- desi banii nu se stransesera in totalitate ar fi fost totusi operat gratie romancei de acolo care ne-a ajutat si pana acum…).

Mi-as fi dorit foarte mult sa va spun ca este bine!!!!!!

VECHI ȘI NOU ÎN ARHITECTURA ORAȘELOR LUMII: Ruse, Bulgaria

martie 21st, 2010

De ce prefer să fiu un „nimeni” la Londra decât „cineva” la București

martie 21st, 2010

Am fost câteva zile la București, orașul unde m-am născut, dar de care mă leagă din ce în ce mai puține lucruri. Nu mai am de mult pretenții atunci când revin aici și m-am obișnuit cu mutrele acre și triste de pe stradă, cu reacțiile ca speriate de bombe ale oamenilor pe care îi întreb cum se poate ajunge într-un anumit loc.

Mi-am asumat deviza din titlu chiar din 1991, anul când am părăsit Bucureștiul pentru Londra. Știam că plec într-un oraș de 7,5 milioane de locuitori în care nu aveam practic nicio șansă să ies din anonimat, să fiu „cineva”, ca la București, unde eram deja un ziarist cunoscut, la unul dintre ziarele de varf ale României.

Am explicat ce m-a determinat să plec într-un articol publicat în revista ACUM „Zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața” http://www.acum.tv/articol/7966/ și că nu regret deloc, ba dimpotrivă, acea decizie.

Am lucrat la BBC, făcând jurnalism la cel mai înalt nivel, fără să devin o vedetă media. Când am plecat de la BBC am refuzat toate ofertele de colaborare cu mass media din România (chiar acum câteva zile am refuzat colaborarea cu o rețea de televiziune), acceptând doar temporar să fiu corespondent al Radio România la Londra, iar acum sunt corespondentul Radio France Internationale (RFI).

Nu-mi mai câștig existența din jurnalism și nu-mi lipsește deloc acest lucru. Co-editez de plăcere împreună cu Ștefan Maier și cu o întreagă echipă de oameni pe care îi stimez și apreciez săptămânalul electronic ACUM, preferând să am o audiență lunară de 30000 de persoane și să urmez o politică editorială în perfectă concordanță cu principiile mele, decât să am o audiență în România de trei milioane și să fiu nevoit să fac compromisuri așa cum sunt obligați să facă majoritatea jurnaliștilor din România.

Am primit recent un email de la o persoană pe care o rugasem să contribuie cu un articol la ACUM și care s-a scuzat că nu poate să scrie, motivând:

„La noi se fac restructurari. Asta nu ar fi cine stie ce, ca am mai vazut asta in viata si caut alternative. Problema e ca trebuie sa imi gasesc de lucru si nu mai e cum stii tu. Cine nu e cu Basescu e pe lista neagra. Nu mai e angajat nicaieri. In afara de Adevarul si Jurnalul National nu mai e niciun ziar care sa critice iubitul conducator, iar ca televiziuni au ramas Realitatea – pe butuci – si Antena, unde nu am loc, din motive de Felix…

Acum imi dau seama ca pe vremea lui Iliescu era ceva asemanator cu timpurile lui Dej, cu ranga in cap. Acum esti barat. Singura metoda de a supravietui ca ziarist in tara asta e fie sa taci si sa vorbesti despre flori, fie sa lauzi conducatorul. Asa ca aleg florile. Din cind in cind ma mai ia flama, dar e trecator…

Nu ti-am facut niciodata un tablou despre cum e aici .La fel ar fi fost daca ar fi cistigat Nastase. Ne-am temut de aroganta si dictatura lui, pentru ca pusesese piciorul pe grumaz. Asta nu ne sufoca, ne falimenteaza …

Asa ca traiesc in ceva ce seamana cu Ferma animalelor si te rog sa imi ierti lasitatea, dar macar e sincera…”

Poate e o exagerare, dar ce m-aș fi făcut dacă eram în locul acestei persoane azi? Foarte probabil că plecam din mass-media, asta admițând că mai eram jurnalist în România după 20 de ani. Ei bine, la Londra n-am fost niciodată obligat la asemenea compromisuri. La BBC erau reguli stricte, dar niciodată arbitrare și când devii jurnalist BBC știi exact la ce să te aștepți.

Prefer codaș la oraș

Londra e un oraș imens, față de București care e un sat ceva mai mare. Iar eu, invers față de cum zicea Creangă, prefer să fiu codaș la oraș decât în satul meu fruntaș.

Poate de aceea personalitățile mele preferate din cultura română sunt Caragiale și Cioran, care s-au auto-exilat (sigur, nu din aceleași motive ca mine, care sunt oricum un nimeni, ei erau și au rămas celebri sau poate au devenit chiar mai celebri după plecarea în exil) dintr-o anume exasperare cauzată de nivelul mediocru al societății în care trăiau, al provincialismului sufocant care îi înconjura.

Sigur, pot fi acuzat că de fapt am preferat confortul material în schimbul anonimatului. Poate fi și așa ceva, deși nu cred că aș fi murit de foame dacă trăiam în România. Pur și simplu nu am vrut să-mi pierd ani de viață așteptând ca societatea românească să binevoiască să-și recunoască și mai apoi să recupereze handicapul față de Occident. Prefer o viață în normalitatea londoneză, decât în anormalitatea bucureșteană. Căci după 20 de ani de democrație originală societatea românească nu a reușit să-și revină decât parțial din devastarea morală și materială cauzată de o jumătate de secol de regimuri totalitare.

Unii mă vor acuza că am abdicat de la obligația morală de a contribui la propășirea societății românești și ce-ar fi dacă toți ar gândi ca mine. Le voi da dreptate. Da, am „fugit”, ca să folosesc expresia din vremea regimului comunist pe care unii, spălați pe creier, o folosesc în continuare.

Cum am oroare de demagogie (“românul înainte de a se fi născut poet s-a născut demagog”, scria unul dintre cititorii revistei ACUM) am să spun că nu am vrut să fac nimic în mod expres pentru țara în care m-am născut, prin declarații sforăitoare. Am considerat că promovându-mi interesul personal – adică practicând jurnalismul la Londra, la BBC – contribuiam mai eficient la promovarea interesului general – ridicarea nivelului civic al audienței din România – decât dacă aș fi rămas în țara mea de baștină încercând în presa locală să fac același lucru. Cu alte cuvinte, “mâna invizibilă” de care vorbea celebrul economist Adam Smith în cartea sa “The Theory of Moral Sentiments” în secolul al XVIII-lea.

Nu încerc să schimb neapărat mentalitatea oamenilor din România. Nu am aroganța de a crede că voi reuși acolo unde mulți alții au eșuat. Împreună cu colegii mei din afara României încercăm doar să împărtășim și altora din experiența noastră, a normalității traiului pe alte meleaguri, unde suntem niște „nimeni” în comparație cu ce eram când am plecat din România. Colegii din România, pe de altă parte, contribuie nemijlocit la acest tablou prin scrierile lor.

Majoritatea nu vor accepta, prostia fudulă fiind un impediment major la mulți dintre cei care resping de plano orice sugestie – așa cum sugerează vestitul proverb românesc, care e de o actualitate deprimantă. Vor fi totuși unii, oricât ar fi ei de puțini, care vor cădea pe gânduri și-și vor da seama că nu trebuie neapărat să reinventeze roata și că poate e bine să se se inspire de la niște neica-nimeni din Occident ori chiar de la semeni de lângă ei care și-au depășit condiția de „fruntași la sat” ori de „cineva”, oriunde s-ar afla.

Ce ați prefera: să trăiți anonim în străinătate sau ca cineva cunoscut în România?

Votați în sondajul revistei ACUM http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: Praga

martie 20th, 2010

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: Cairo

martie 19th, 2010

Fața nevăzută a străzii care duce spre Piramide, simboluri legendare ale trecutului Egiptului.
Pământul faraonilor.
Misterul unei mari civilizații…

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: București

martie 18th, 2010

La intersecția dintre Calea Griviței și Strada Berzei, în zona Buzești, se află un imobil din care a rămas doar fațada. Înainte de 22 decembrie 1989 acolo funcționa librăria „Șt O Iosif”, lipită de Hotelul Marna, după cum se poate vedea aici http://tramclub.org/Static/SerbanLacriteanu/221_19781118_Str._Buzesti_V56_linia_20_2.jpg.
Imobilul a ars în zilele ce au urmat răsturnării lui Nicolae Ceaușescu și de atunci este în această stare. Zona, aflată la mai puțin de un kilometru de Piața Victoriei, unde se află sediul guvernului, este una dintre cele mai sordide din zona centrală a Bucureștiului, având uneori aspectul Beirutului din anii războiului civil libanez, 1975 – 1990.

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: Poduri suprapuse peste Wienfluss

martie 17th, 2010

Dunărea albastră este emblema Vienei. De fapt, Viena e străbătută nu de o singură Dunăre, ci de patru: Canalul Dunării (Donaukanal), Dunărea (Donau), Dunărea Nouă (Neue Donau) şi Dunărea veche (Alte Donau). Am surprins cu obiectivul camerei, un curs de apă mai modest, din capitala Austriei – Pârâul Vienei (Wienfluss) – într-o vedere de pe două poduri: unul pentru metrou şi unul pentru pietoni.

SAINT PATRICK’S DAY: Portrush, Ireland

martie 16th, 2010

Saint Patrick’s Day has come to be associated with everything Irish: anything green and gold, shamrocks and luck. Most importantly, to those who celebrate its intended meaning, St. Patrick’s Day is a traditional day for spiritual renewal.
St Patrick’s Day is an official holiday in Ireland, schools and workplaces are all closed so that families can celebrate together.
In most North American cities with a large Irish population, St. Patrick’s Day is a very big deal. Big cities and small towns alike, celebrate with parades, „wearing of the green,” music and songs. Traditional Irish food is available in Irish restaurants and pubs.
Saint Patrick is the patron saint of Ireland.

Ziua Sfântului Patrick este asociată cu tot ceea este irlandez: verdele și auriul, trifoiul alb şi norocul. Cel mai important însă, pentru cei care o sărbătoresc în mod tradițional, aceasta este o zi de reînnoire spirituală.
Ziua Sfântului Patrick este o zi de sărbătoare oficială în Irlanda; şcolile şi locurile de muncă sunt toate închise, astfel încât familiile să poată sărbătorii împreună.
În cele mai multe oraşe din America de Nord, cu populaţie irlandeză numeroasă, Ziua Sfântului Patrick este un eveniment foarte important. Oraşe mari şi mici deopotrivă, sărbătoresc prin parade, muzică şi cântece, fiecare poartă ceva de culoare verde. Mâncarea tradițională irlandeză este oferită în restaurante irlandeze şi pub-uri.
Sfântul Patrick este patronul spiritual al Irlandei.

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: Măștile Veneției

martie 15th, 2010

Măști vesele, triste, mirate, terminate cu un cioc, combinate cu pene…alegi ce dorești. Măștile sunt grotești, unele triste, altele vesele, uneori exprimă aroganța, alteori grația, dar și urâțenia reflectată în trăsături.

Interziceți organizațiile fasciste românești și ungurești!

martie 15th, 2010

14 martie 2010, Cluj, colțul Pieței Unirii

Organizația neofascistă română Noua Dreaptă scandează lozinci naționaliste românești și șovine anti-maghiare.

Un video mai detaliat puteți vedea aici

http://kukker.manna.ro/showvideo/2162

15 martie 2010, Cluj, centrul Pieței Unirii

Plutonului Secuiesc al Noii Gărzi Maghiare scandează lozinci naționaliste maghiare și șovine anti-românești.

Da, extremiștii români sunt mai mulți, se plimbă mai lejer în centrul Clujului, maghiarii sunt puțin mai timizi și mai puțini.

Dar vedeți vre-o diferență ideologică? Că eu nu văd. Șovinismul, ura etnică, fascismul arată și sună la fel în amândouă limbi. Păcat că nu s-au întâlnit. Se merită unul pe celălalt.

Rușine să le fie la amândouă grupuri pentru incitare la ură etnică. Rușine să fie Poliției clujene care discriminează amendând întotdeauna numai pe extremiștii maghiari. Vezi azi, vezi și de 1 decembrie 2009. Toți ar trebuii amendați pentru discriminare, pentru incitare la ură etnică – până nu se satură. Nu avem nevoie de așa ceva la Cluj. Noi trebuie să ne uităm în ochii celuilalt în fiecare zii. Nu vrem mizeria voastră de nici o parte!

Interziceți Noua Dreaptă, interziceți Garda Maghiară! Aplicați naibii odată legea!

Ordonanţă de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii

Art. 9. – (1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătorească persoanele juridice care desfăşoară una sau mai multe dintre următoarele activităţi:
a) activităţi specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit. a);
b) răspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe sau deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;
c) promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public.
(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusă de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate.

Art. 2. – În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă:
a) prin organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist. În această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale, precum şi orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerinţele prevăzute la prezenta literă;

http://tihiczika.wordpress.com/2010/03/15/de-ce-nu-se-aplica-legea/

Despre Arta în Spaţiul Public

martie 15th, 2010

Dezvoltarea oraşelor, schimbările survenite în existenţa şi structura comunităţilor umane, evoluţia formelor arhitecturale, noile modalităţi de expresie artistică, generate de noile tehnici / tehnologii şi materiale, au influenţat şi au transformat, în ultimul secol, tipologia Artei Urbane / Artei în Spaţiul Public. Arta Tehnologică, Arta Temporară şi Arta Efemeră sunt câteva forme de artă actuală care se intersectează şi coabitează în Arta Urbană unde materialele inteligente şi ecologice diversifică posibilităţile de remodelare estetică a ambientului citadin.

Oraşul actual abundă în imagini pe suport concret şi efemer, realizate în tehnici tradiţionale şi noi media. Opera unică şi produsul artistic de serie, monumentul care aspiră la veşnicie şi performance-ul stradal sau evenimentul media şi proiecţiile urbane cu caracter temporar şi efemer, toate acestea fac parte din arealul artelor vizuale în oraş – interfaţa noului vizual citadin. Relaţia tradiţională arte vizuale-arhitectură, regăsibilă de-a lungul secolelor în forme de artă monumentală, comemorativă / celebrativă şi decorativă, ca sculptură, pictură murală, tapiserie, compoziţii modelate în ceramică, metal şi sticlă, îşi revendică, în a doua parte a secolului al XX lea, un nou statut prin site specific art / artă specifică unui sit – Urban Environmental Art. Lucrările din această categorie remodelează spaţiul urban într-o abordare complexă artă-urbanism. Dimensiunile estetice se ramifică în zona socialului. Locuitorul cetăţii nu rămâne doar un spectator care contemplă opera artistică. Profund relaţionat arealului artistic multidimensional al spaţiului contemporan cetăţeanul / spectatorul / trecătorul oraşului abordează o atitudine participatorie / interactivă, iar în cazul unor forme de artă precum Live Art, Land Art, performance stradal, proiecţii pe clădiri, graffiti, teatru alternativ, evenimente media, devine actant şi coautor al spectacolului artelor vizuale în oraş.

Numeroase fundaţii guvernamentale şi particulare europene şi americane au studiat, încă din a doua parte a secolului al XX lea, complexitatea acestui fenomen şi au elaborat strategii de abordare, promovare, eligibilitate şi diseminare a problematicilor legate de Artele Vizuale în Oraş / Arta în Spaţiul Public / Arta Urbană. Politicile urbanistice contemporane înseamnă planificare – viziune şi reprezintă rodul unor cercetări ştiinţifice – artistice, a unor echipe interdisciplinare, care asigură direcţiile de dezvoltare urbanistică şi conferă echilibru volumetric, ecologic oraşului, cartografiând-ul cu posibile şi necesare intervenţii de Artă în Spaţiul Public. Politicile urbanistice devin realitate doar printr-o armonizare conştientă, etică şi profesionistă între specialişti – factori de decizie, instituţii – fonduri de stat şi particulare.

Din prisma strategiilor culturale preocuparea pentru dimensiunile estetice ale oraşului, într-un discurs vizual coerent şi care să promoveze arta contemporană şi noile medium-uri artistice, îşi are începuturile, în spaţiul american încă din perioada Roosevelt. După 1970, în America, a fost dezvoltat un proiect, sub patronaj guvernamental, numit Works Progress Administration (WPA), care utiliza un procent din fondul de construcţii pentru realizarea unor lucrări de artă. Scopul declarat era ca aceste lucrări de artă să nu fie doar inserţii vizuale în peisajul urban ci Artă în Spaţiul Public / Public Art care să contribuie la crearea unui spaţiu public comunitar identitar în care să se regăsească cultura locală cu moştenirele, aspiraţiile şi simbolurile lumii actuale.

Intervenţiile de artă în spaţiul public american şi european au motivaţii comune, şi acestea ţin de integrarea în planificarea urbană a lucrărilor de artă de for public, cu focalizări evidente în diversificarea modalităţilor de expresie artistică, tehnică, prin alăturarea noilor tehnologii electronice. Alte scopuri, a căror dimensiune umanistă / culturală, constând în grija pentru cetăţean şi viaţa sa spirituală, atât de trunchiată şi contorsionată, prizonieră a mecanismului oraşului-fabrică în care trăim, le găsim evidenţiate în implicarea comunităţii, care este beneficiarul lucrării, şi în permanenta preocupare pentru redefinirea spaţiului citadin aflat într-o continuă schimbare.

În Europa ultimilor ani s-au înmulţit evenimentele de Artă în Spaţiul Public şi proiectele comune interdisciplinare de elaborare şi promovare, diseminare a practicilor artistice de Urban Art. Familiarizarea unui public larg şi a factorilor de decizie, din domeniul management-ului teritorial urbanistic şi cultural, a dus la înfiinţarea unor Fundaţii care să se implice în acest fenomen ce-şi dezvoltă rhizomatic structurile multimediale în definirea noului vizual urbanistic contemporan. Programul The Nouveaux Commanditaires, Foundation de France (1991) şi pe aceleaşi principii configurat programul Nouvi Committenti, Fondazione Adriano Oliveti (2001, Italia), sunt programe axate pe activităţi şi practici artistice interdisciplinare, multimediale legate de problematicile contemporane arte – urbanism – oraş. Politica lor este de a considera cetăţeanul / beneficiarul ca pe un comanditar iar rolul acestor organizaţii ar consta şi în medierea acestor opţiuni culturale cu proiectele artistului chemat să realizeze lucrarea.

Toate aceste fundaţii au în strategia lor, ca obiectiv fundamental, conştientizarea partenerilor, fie ei factori administrativi, sponsori sau comunităţi urbane şi public larg, de necesitatea Artei în Spaţiul Public în toate formele sale de manifestare de la concret la efemer. În acest scop sunt organizate expoziţii şi promovate proiecte educaţionale accesibile care includ vizitarea unor situri artistice specifice, conferinţe, workshop-uri în care oameni cu categorii diferite de vârstă sunt familiarizaţi cu practicile artistice contemporane, emisiuni TV şi web-uri specializate. Numeroase intervenţii artistice în spaţiul public se datorează iniţiativelor private şi programelor bazate pe voluntariat artistic şi comunitar.

Evenimentele artistice, cu caracter permanent / temporar / efemer, dedicate artelor vizuale în oraş, în România, sunt puţine şi anemic organizate. Am putea spune că este vorba de lipsă de fonduri şi de incapacitatea factorilor culturali responsabili să se implice, dar nu putem să nu remarcăm şi faptul că Arta în Spaţiul Public, demers artistic cu multiple valenţe estetice – culturale, nu beneficiază, pe cât ar fi necesar, de o argumentaţie teoretică din partea specialiştilor şi de o conştientizare, în acest sens, a tuturor celor care vieţuiesc în mediul citadin. Deasemenea manifestările care au loc nu sunt promovate de către massmedia, cu excepţia celor câteva publicaţii culturale şi a canalului TV Cultural care le menţionează. Tematica rolului artelor vizuale în cetate este vastă şi coabitează cu multe domenii ale vieţii urbane. Ea depinde de profesionalismul factorilor administrativi şi de cunoaşterea modalităţilor de expresie artistică specifice Artei Urbane de către factorii de decizie culturali. Politicile culturale adecvate, strategiile ce ar trebui să existe, nu pot fi importate automat. Este necesar un efort conjugat în echipe mixte de arthitecţi, urbanişti, peisagişti, artişti, designeri, sociologi, antropologi, scriitori, filozofi, ingineri, factori din administraţia publică locală şi administraţia culturală care să conlucreze în cadrul unei platforme de dezbateri asupra legislaţiei în domeniul Artei Urbane / Artei în Spaţiul Public, platformă care să funcţioneze şi să genereze idei, proiecte, sisteme contributive, viabile de a organiza şi monitoriza Arta în Spaţiul Public.

Bucureştiul este dezlânat urbanistic şi sărac în intervenţii de Artă în Spaţiul Public. Sunt forme de artă care lipsesc cu desăvîrşire şi mă refer la Neon / Light Art, Cinetic Art, environment mixt media, Locative Art, obiecte şi instalaţii de Artă Urbană cu caracter temporar şi Ephemeral Public Art. Şcoala de arhitectură românească este recunoscută internaţional şi avem arhitecţi şi birouri de arhitectură capabile să elaboreze proiecte şi programe urbanistice care să remodeleze ţesutul urban al oraşelor noastre. Există însă o legătură fragilă între arhitecţi şi artiştii vizuali creatori de Artă Urbană ceea ce a dus, şi din păcate se continuă, la o precară ambientare urbană cu intervenţii de Artă în Spaţiul Public.

Cooperarea şi parteneriatul, cu factorii de decizie din administraţia locală, guvernamentală, cu comisiile de urbanism şi patrimoniu, cu fundaţii de artă şi prieteni ai artelor / posibili sponsori, reprezintă pârghii, ale unui mecanism complex, care face posibilă realizarea operei de Artă Urbană / Artă în Spaţiul Public. De la alegerea proiectului la transpunerea in situ, etapele, unei lucrări de artă de for public cu caracter permanent / temporar / efemer, sunt gestionate de artist şi specialişti, factori din administraţie şi parteneri sociali.

Artiştii vizuali cunoscători ai domeniului Artă Urbană /Artă în Spaţiul Public şi ai legislaţiei şi politicilor culturale administrative specifice locale / europene trebuie să facă parte din comisiile de specialitate pentru a se evita erorile / ororile precum cele apărute în ultimii ani ca Artă în Spaţiul Public în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară.

Artistul vizual se implică frecvent într-un activism cultural articulat la politicile culturale, generate de putere, cu care interacţionează şi le influenţează. Opera de artă are capacitatea de a rezista şi de a nu fi asimilată ci integrată unei culturi, foarte adesea, supusă unor presiuni colonizatoare, guvernată de factori de decizie mediocri sau supusă mai recentului tăvălug al globalizării. Politicile arhitecturale, estetice, sociale, culturale, educaţionale urbane capătă o dezvoltare coerentă numai printr-o preocupare constantă şi competentă în elaborarea unor strategii de proiectare şi realizare a unei ambientări citadine cu intervenţii artistice.

Arta în Spaţiul Public impune o planificare a spaţiilor care pot fi integrate într-un plan urbanistic de dezvoltare citadină. Relaţionarea ambientului de Artă Urbană la alte proiecte zonale poate fi făcută profesionist numai prin cooperarea mai multor factori – administraţie / parteneri şi actori sociali / posibili sponsori, oportunităţi evenimenţiale şi voluntariat vizionar artistic şi voluntariat comunitar.

Arta în Spaţiul Public reprezintă un capitol esenţial în programa de învăţământ a Catedrei de Artă Murală şi se constituie ca obiect de cercetare / creaţie teoretică şi practici artistice, temă de studiu fundamentală în cadrul Studiilor de Master – specializarea Artă Murală – Artă în Spaţiul Public în cadrul Facultăţilor şi Universităţilor de Arte din Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

Intervenţia de Artă în Spaţiul Public cu caracter permanent / temporar / efemer joacă un rol important în scenografia citadină prin polisemantica şi multidimensionalitatea conţinută în interfaţa sa estetică, educaţională, funcţională, ca parte a mecanismului social-politic-cultural urban.

Consider ca fiind o necesitate înfiinţarea în Bucureşti şi în oraşele din România a unor Asociaţii / Fundaţii Guvernamentale / Private de Urbanism şi Artă în Spaţiul Public / Artă Urbană, în care să activeze specialişti care să monitorizeze acest domeniu.

În acest sens în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România un grup de artişti au iniţiat constituirea Filialei Arta în Spaţiul Public a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Membrii Filialei Arta în Spaţiul Public pot fi artişti vizuali cu diferite specializări care au semnat lucrări de Artă în Spaţiul Public cu caracter permanent, temporar şi efemer. Membrii Filialei Arta în Spaţiul Public pot face parte din alte Filiale UAPR cu condiţia să-şi achite obligaţiile ce le revin prin respectarea Statutului UAPR şi a Filielei din care fac parte.

Marcel Iancu – intre Bucuresti, Ein-Hod si Ierusalim

martie 15th, 2010

In dupa amiaza zilei de 10 martie, la Ierusalim, in cladirea Rabin a Universitatii Ebraice, Centrul de cercetare a iudaismului din Romania, condus de D-na Ditza Goshen, a organizat o conferinta cu subiectul \” De la Bucuresti la Ein-Hod, Marcel Iancu – Arta si Dada ca drum in viata\”.

Tinara conferentiara, Emma Azriel-Gashinski, cercetatoare si istoric de arta, s-a ambitionat, in 90 de minute, sa treaca in revista etapele din viata si creatia lui Marcel Iancu ( 1895-1984), plecind de la revista Simbolul, trecind prin Cabaret Voltaire, la Zurich, in anii primului razboi mondial, unde a fost unul dintre fondatorii miscarii Dada, amintind de scurta perioada pariziana, pentru ca apoi sa se opreasca in detaliu la perioada interbelica, cind Marcel Iancu a revenit la Bucuresti, unde a revolutionat arhitectura ( impreuna cu fratele sau, Iuliu) si a fost promotorul avangardei din Romania, in arta plastica si in publicistica ( editind, alaturi de Ion Vinea, revista Contimporanul).

Conferentiara a exemplificat in imagini schimbarile de stil ale marelui pictor, care, plecind de la o arta figurativa, influentata de impresionism, a evoluat in cadrul miscarii Dada, desprinzindu-se de tiparele clasice, de normele estetice care limitau libertatea expresiei, de academismul acceptat la inceputul secolului XX, pentru a crea un nou limbaj, cu mesaj universal. Marcel Iancu nu s-a lasat, dupa perioada Dada, atras de mirajul suprarealist adoptat de multi dintre colegii sai de la Cabaret Voltaire, in frunte cu Tristan Tzara, ci a reusit sa imbine liniile aspre cu curburi, influentat de constructivism si de cubism, intr-o paleta de culori originala, unde armonia era intrerupta de elemente ironice, expresioniste, dar care transmit o arta sinestezica si o filozofie de viata optimista, in ciuda subiectelor abordate, de multe ori dureroase.

Promotor al artei abstracte, Iancu nu abandoneaza figurativul, desenele sale pe subiectul Holocaust si Pogromul de la Bucuresti ( dupa care a emigrat, impreuna cu familia sa, spre Palestina mandatara – 1941- , stabilindu-se la Tel Aviv si infiintind colonia artistica de la Ein-Hod), sint caricaturale, dure, grotesti.

Meritul D-nei Emma Azriel-Gashinski consta in faptul ca nu s-a oprit la anii 40, ci a descris in detaliu si perioada israeliana a lui Marcel Iancu, cind pictorul a fost unul dintre liederii miscarii artistice \” Ofakim Hadashim\” – Noi Orizonturi, imprimind artei locale o originalitate de expresie, cu elemente orientale, dar si occidentale moderne, legate de evenimentele specifice istoriei zbuciumate a poporului evreu, inainte si dupa infiintarea statului Israel. Conferinta D-sale a reusit performanta dificila de a crea o imagine generala a carierei lui Marcel Iancu, atit in pictura, cit si in arhitectura, scenografie, eseistica, didactica. Iar in spatele relatarii cursive si informate, se simtea pasiunea tinerei conferentiare pentru acest mare artist. Publicul, in cea mai mare parte format din originari din Romania, a urmarit, cu interes, parcursul artistic al Lui Marcel Iancu, raminind cu gust de \” inca\”. Sper ca acest eveniment sa nu ramina izolat, iar Emma Azriel – Gashinski sa continuie cercetarea, aducindu-ne, in viitor, noi aspecte ale artei acestui titan, din pacate prea putin cunoscut in Israel, spre deosebire de Europa, unde numele lui Marcel Iancu este un punct de reper pentru cunoscatorii de arta.

15 martie 2010: Libertate, egalitate, impotență

martie 15th, 2010

Urmăresc știrile despre marșul Noii Drepte respectiv a Gărzii Maghiare (aripa ardelenească) din Cluj și nu înțeleg un lucru. 15 martie, ziua națională a maghiarilor de pretutindeni ar fi un candidat excelent de zi națională și pentru români. Oare de ce nu se profită de ocazie?

Chiar, ce bună idee. Am putea să sărbătorim noi toți, grandios, cu parade militare, statui, coroane, artificii, mulți-mulți tricolori roșii-albe-verzi și roșii-galbene-albastre (sau invers, ne-am înțelege noi cumva privind ordinea) și multă euforie – dar oare pentru ce?

Aș paria într-o sumă foarte mare că dragii mei cititori toți s-au gândit la idealul măreț de a lupta și jertfi pentru libertate, egalitate și aspirație națională. Ei, nu. Motivele mele de sărbătoare ar fi mult mai prozaice: aș celebra

Sărbătoarea (Multi)Națională a Impotenței.

Mai pe bune: sărbătoarea asemănării noastre izbitoare – a românilor, maghiarilor, germanilor și altor naționalități – în impotență. Impotența care a făcut ca ideile pașoptiste să se prăbușească în mod tragi(comi)c din cauza încercării grabnice, crispate și exagerate de a pune totul în slujba statului etnonațional.

Tocmai citeam un articol (apărut pe Transidex, portal autohton de știri în limba maghiară de orientare liberală), despre greșelile grave comise de statul major ai revoluționiștii maghiari. Din articol s-a înțeles foarte clar că revoluția maghiară pașoptistă ar fi avut șanse considerabil mai mari dacă Kossuth ar fi căzut la învoială cu reprezentanții minorităților, renunțând din timp la ideea unui stat etnonațional maghiar. Un comentator n-a ezitat să sublinieze faptul că putem să fim deștepți acum, dar ar fi curios dacă am fi fost la fel de deștepți chiar și cu 150 de ani în urmă…

Ei, aș fi curios și eu ce s-ar întâmpla dacă am teleporta deștepții noștri de serviciu înapoi în timp, în miezul evenimentelor. Și nu sunt deloc convins că

Maghiarul și Românul nostru de astăzi

modern, euroconform și cu învățăturile istoriei ultimelor 150 de ani în cârcă ar reuși totuși să pună pe locul doi orgoliul național de dragul situației-limite – și pentru a evita repetarea aceluiași greșeli istorice.

Acel Maghiar (să zicem, din secuime) care probabil n-ar rata o eventuală (și ipotetică) mare ocazie de a uni Țara Secuiască cu Ungaria, chiar asumându-l și „efectul colateral“ de a se arunca orbește într-un dezastru economic, moral și politic fără precedent în istoria recentă a Ungariei – doar pentru un ideal de stat etnonațional mare, mândru și glorios? Sau acel Român, care

ar vota și Diavolu’ întruchipat

pentru primăria din Tg. Mureș, numai ca orașul să nu ajungă din nou pe „mâna ungurilor“ și nu ar suporta la Cluj nici măcar o tăbliță bilingvă la intrare în oraș – darămite să accepte limba maghiară ca o a două limbă oficială?

Nici vorba, camarazi. Trebuie să recunoaștem că reflexele național(iste) – vechi de mai bine de 150 de ani – se cam observă și de sub mascara Euroeuforiei machiate mai bine sau mai rău pe faț(ad)a elitei politice și culturale din țara noastră – să fim sinceri, cam indiferent de culoare (politică) și națonalitate. Moda tăblițelor „informative“ de pe monumentele pașoptiste cu referiri la omorârea a x români de către y maghiari în ziua Z și viceversa s-a apus – din fericire (deși urmele mai persistă ici-colo). Dar oare reușim să achităm datoria față de cei care și-au jertfit viața în ’48–49

literalmente de prisos?

Prima parte a secolului XIX era epoca firească
pentru formarea națiunilor și trezirii identităților naționale, mai ales în Europa Centrală și Balcani. Însă condiționarea acestui proces de niște formațiuni statale etnice – artificiale și aberante chiar la prima vedere, date fiind regiunile cu caracter multietnic pronunțat deja în vremea respectivă – era o ideologie nu numai nefericită, dar și infantilă, cu repercusiuni dezastruoase. Vorbim aici nu numai de eșecul revoluției, dar și de goana nebună a făuririi și rivalizării statelor etnonaționale. Rezultatele sunt arhicunoscute: lipsiri de drepturi elementare, atrocități, pierderea simțului realității care au escalat inevitabil în două războaie mondiale – în loc de o Elveție est-europeană, prosperă și democratică. Da, comentatorul amintit are dreptate: e mult mai ușor să fii deștept ulterior. Dar atunci măcar

hai să reducem un pic din sonor

când e vorba de comemorări, recitaluri, slujbe festive (UDMR, cultele specific maghiare) respectiv mesajele și urările oficiale nu totdeauna lipsite de clișee (Guvern, Președenție). Și să reflectăm puțin – măcar între două salve de tunuri – și asupra acelor umbre din „glorioasele“ evenimente pașoptiste care încă mai persistă: incapacitatea de a trece peste ideea statului etnonațional și al etnicității über alles, care a făcut atât de mult rău Europei – și sunt gata să facă ravagiu în continuare, vezi doar conflictele rearmate din Bosnia, Kosovo sau chiar din „statul-model“ al Uniunii Europene, numit Slovacia!

Să recunoaștem măcar odată că – sărbătoare sau nu – am fost impotenți, am ratat ocazia unică și seculară, am greșit amarnic. E un moment unic pentru așa ceva, care se ivește odată pe an. Să învățăm din păcatele noastre și ale vecinului nostru cu care, vrem sau nu vrem, trebuie să împărțim resursele acestei regiuni în pace și spirit de toleranță. Și să facem o sărbătoare adevărată pentru toți ardeleni din această mare învățătură istorică. Celebrarea faptului că poți să fii deștept – dacă nu ulterior, privind cele petrecute în trecut, măcar pentru prezent, și nu în ultimul rând, pentru viitor.

http://limbacailor.wordpress.com/2010/03/15/libertate-egalitate-impoten%c8%9ba/

Teodor Baconschi: „Unirea Republicii Moldova cu România nu este de actualitate”

martie 15th, 2010

„Din discuţiile cu partenerii noştri de la Chişinău nu a rezultat ca problema Unirii cu România ar fi de actualitate, nici pentru elita şi nici pentru cea mai mare parte a cetăţenilor Republicii Moldova.”

Declarația aparține ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, lansată în cadrul unui interviu, realizat de către vizitatorii portalului de știri UNIMEDIA.

„Dacă va fi exprimată dorinţa de unire, doar atunci vom putea discuta serios pe marginea acesteia. Este dreptul suveran al cetăţenilor R. Moldova de a decide în aceasta privinţă”, a mai adăugat Baconschi.

„România şi Republica Moldova împărtăşesc un întreg patrimoniu de valori, vorbesc aceeaşi limbă, iar acest fapt reprezintă un avantaj pentru Republica Moldova în efortul său de integrare europeană. Odată cu integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, moment pe care ni-l dorim cât mai apropiat, beneficiile acestui proces vor fi vizibile pentru cetăţenii ambelor state”, a subliniat ministrul de Externe al României.

Teodor Baconschi a precizat că România susţine ferm şi prin acţiuni concrete apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană şi parcursul european al Chişinăului: „E un lucru cert şi definitoriu că Uniunea Europeană reprezintă un spaţiu comun de prosperitate şi de liberă circulaţie”.

Interviul integral îl puteți citi aici http://unimedia.md/?mod=face2face&id=48

Constantin Secara: MUZICA BIZANTINA – TRADITIE SI IDENTITATE

martie 15th, 2010

In aceste zile binecuvantate ale Postului Mare avem placerea de a va invita la evenimentul intitulat MUZICA BIZANTINA – TRADITIE SI IDENTITATE desfasurat sub genericul CONVORBIRILOR MUZICALE. Cercetatorul CONSTANTIN SECARA de la Institutul C. Brailoiu al Academiei romane va sustine o conferinta despre muzica bizantina LUNI, 15 MARTIE 2010, ORA 17, la MANSARDA CASEI BAIULESCU din Brasov. Maestrul va aborda legatura profunda dintre credinta si muzica, exprimarea sonora si vizuala a iubirii de Dumnezeu. Expunerea va contine proiectii de icoane si exemplificari muzicale. Cu aceasta ocazie se va lansa volumul despre MUZICA BIZANTINA al maestrului C. Secara.

Intrarea este libera.

Doleanţele maghiarilor clujeni, înmânate primarului S. Apostu

martie 15th, 2010
Biserica Sf. Mihail şi statuia lui Matei Corvin - emblema ClujuluiBiserica Sf. Mihail şi statuia lui Matei Corvin – emblema Clujului

Propunerile Uniunii Democrate Maghiare din România în legătură cu realizarea unor politici de asumare oficială a multiculturalității municipiului Cluj-Napoca

Stimate Domnule Primar Sorin Apostu!

În conformitate cu cele expuse de noi în ședința consiliului local din data de 10 noiembrie 2009, răspunzând cererii Dumneavoastră enunțat în aceeași ședință și mai târziu și în presă de a primii o listă cu propuneri concrete, vă prezentăm 10 propuneri prin care credem că Primăria Cluj-Napoca ar putea în sfârșit să își asume real prezentul și trecutul multicultural al acestui oraș, nu numai în cuvântări politice ci și prin fapte reale, vizibile, trăibile:

1. Instalarea indicatoarelor de localitate trilingve la intrarea în oraș: română, maghiară şi germană, în conformitate cu HCL nr. 99 din 7 martie 2002, respectând astfel cu adevărat multiculturalitatea Clujul. De asemenea afișați vă rugăm pe lângă rusă, sau chineză și în maghiară: Bine ați venit la Cluj! / Üdvözöljük Kolozsváron!

2. Tăblițele indicatoare de monumente istorice să conțină și limba maghiară, reflectând astfel moștenirea construită a orașului la care a contribuit masiv și comunitatea noastră. După cum știți chiar Ministerul Culturii v-a transmis că acest lucru este posibil.

3. Printați materiale informative, pliante turistice şi hărţi oficiale și în limba maghiară, care să prezinte și moștenirea construită și culturală maghiară a orașului. Introduceți mențiuni despre aceste valori și în pliantele românești și cele în limbi internaționale. Astfel respectați cu adevărat moștenirea multiculturală, trecutul și prezentul real al Clujului.

4. Afișele oficiale ale evenimentelor organizate sau co-organizate de primărie să fie printate și afișate şi în limba maghiară. Sunt angajați ai primăriei, care vă pot ajuta cu traducerea. Dacă nu sunt disponibili, angajați pe cineva special pentru a traduce acestea și celelalte lucruri despre care vorbim mai jos. Vă ajutăm cu plăcere.

5. Pagina de web al primăriei să fie disponibilă şi în limba maghiară. Nu numai pentru clujenii maghiari, dar și pentru zecile de mii de turiști maghiari care vin anual la Cluj (majoritatea turiștilor care vin în orașul nostru). Jurnalul Primăriei să conţină informaţii de interes public şi în limba maghiară.

6. În numirea străzilor noi (dar și în cazul renumirii celor vechi) respectați diviziunea etnică a orașului, puneți nume de persoane cunoscute maghiare la 1/5-me a acestor străzi. Pentru început redaţi-ne strada Dsida Jenő, care a fost un mare și apreciat poet clujean care a scris la Cluj, și se odihnește și azi în Cimitirul Central din orașul nostru.

7. Invitați și formaţii sau cântăreți maghiari la diferitele evenimente organizate sau co-organizate de primărie. În Cluj locuiește cea mai mare comunitate maghiară din România la număr (60.000). Și ei ar dorii să audă la evenimente muzica lor contemporană. Puteți să începeți cu evenimentul de Revelion, pentru măcar un concert de început (primul sau al doilea din eveniment). Vă stăm la dispoziţie cu nume de trupe în vogă, cu contacte, cu organizare, tot ce aveți nevoie.

8. De sărbători dați și colinde maghiare în muzica de sărbători din centrul orașului (difuzoarele de la patinoar, de pe Eroilor). Vă putem pune la dispoziţiei 2-3 CD-uri de calitate cu cea mai mare plăcere. Și maghiarii sărbătoresc Crăciunul.

9. Afișați urări de sărbători fericite de crăciun și de paște și în limba maghiară pe autobuzele RATUC. Vă ajutam cu textul cu cea mai mare plăcere.

10. Schimbați tăblițele instigatoare la ură etnică din oraș. Să punem tăblițe în amintirea unor evenimente în care am lucrat împreună pentru bunul comun al tuturor. Să ne amintim de lucrurile care ne leagă, nu de cele care ne separă. Acesta este adevăratul spirit al unui oraş multicultural.

11. Solicităm ca reprezentanţii comunităţii maghiare din consiliul local să fie consultaţi în prealabil cu privire la elaborarea programelor şi evenimentelor din Piaţa Unirii (prima consultare s-ar impune cu privire la programele culturale preconizate în luna decembrie).

Dorim ca aceste propuneri să fie discutate una câte una la următoarele ședințe a consiliului local Cluj, într-o manieră decentă, rațională. Dovediţi-ne ce aţi afirmat: perioada Funar s-a terminat. Dacă într-adevăr aşa este, putem discuta fără probleme despre aceste lucruri. Nimic de aici nu încalcă nici o lege. Sunt chestiuni de bun simţ, o dovadă de deschidere şi europenism.

László Attila,
președinte UDMR Cluj

Csoma Botond,
lider al grupul UDMR din Consiliul Local Cluj-Napoca

Irsay Miklós, Molnos Lajos, Somogyi Gyula
consilieri locali UDMR, Cluj-Napoca

Czika Tihamér,
membru al Consiliului Reprezentanţilor Unionali al UDMR

De câte ierni ?

martie 14th, 2010

De câte ierni am căutat cu sete
ca să descopăr orele târzii
firave ierburi de lumină bete
să mă înţepe iarăşi în priviri ?

De câte ierni am ascultat nebună
devreme-n dimineţile rotunde
s-aud cum freamăt crengile răzbună
şi explodează mugurii-n secunde ?

Dor tălpile pe-ntinderile ninse,
de când alerg, şi mâinile de frig,
de când tot caut, ard parcă-s aprinse
şi glasul mi se-neacă, de când strig.

De câte ierni sălbatice şi hâde
învăţ cu câtă trudă se aşteaptă
o clipă primăvara să-mi surâdă
printre ferestre ‘naltă şi-nţeleaptă ?

98 de ani de la nasterea lui Wolf von Aichelburg

martie 14th, 2010
Wolf la Paris in 1985Wolf la Paris in 1985

La 03 ianuarie 1912 s-a nascut poetul sibian de expresie germana, Wolf von Aichelburg.
Ma simt dator sa dezmint zvonul ca acesta s-ar fi sinucis in Mallorca.
Viata cumpatata, alegerea unei alimentatii sanatoase, drumetiile montane, placerea inotului i-au mentinut o vigoare continua, o vioiciune in deplina armonie cu spiritual sau universal.
Deprinderea latinei si ale altor limbi straine, talentul de pictor si compozitor de muzica simfonica, gustul pentru calatorii in tari departate ca America de Nord, Africa, Asia i-au consacrat un titlu de baron nomad.
Motivul “oaspetului uitat” si al “hanurilor in vant” se contureaza intr-un portret de caminante dornic sa recupereze din anii de temnita stalinista (Aiud, Gherla, Poarta Alba si domiciliile fortate din Baragan, din Moldova). Se imbraca modest, bagajul sau se limita doar la cateva obiecte de stricta trebuinta. Nu-i lua mult sa purceada la drum.
Nu-si uita prietenii trimitandu-le ilustrate de prin locurile vizitate.
L-am cunoscut indeaproape. Am calatorit impreuna in multe locuri. Am inotat impreuna in Marea Neagra, lacul Geneva, in raul Douve, in lacul din spatele locuintei sale din Freiburg (Landwasser) etc. Mi-l amintesc ca pe un iscusit inotator sfidand geamandurile si avertismentele salvamarilor. Ca orice temerar sfida riscurile adancurilor, si ale varstei de octogenar.
Calitatile sale de sportiv disciplinat apar in mentiuni biografice si mai ales in romanul epistolar Radu Stanca, Ion Negoitescu.
In ultima noastra convorbire telefonica din 1994, cu putin timp inaintea sfarsitului sau tragic i-am depanat impresiile mele dupa primul voiaj in Romania de la plecarea mea din tara. Mi-a replicat usor ironic : “ Tu te-ai intors din Romania, eu de la Roma.”
Refuz sa accept judecatile pripite pe seama unui posibil suicid.
Alti prieteni apropiati ca Emil Hurezeanu, Dan Danila, Johannis Zultner, Contele Nicolas de Sainte Agathe, medicul Gheorghe Telea si atatia altii ar putea fi referinte contestatare la presupunerile celor ce cred ca Wolf von Aichelburg si-a pus el insusi capat zilelor.

Voi, oameni de zăpadă

martie 14th, 2010
La Muzeul Literaturii Romane - Lansare de carteLa Muzeul Literaturii Romane – Lansare de carte

De ce atâtea întrebări
Că nu am fost, că nu mai sunt
Şi-atâtea gânduri au urmări
În paradisul muribund?

Că nu mai sunt ce-am vrut să fiu
Îndestulat cu îndoială,
Priviri ce lăcrimau pustiu
Şi-un gol ce nu-l mai pun la socoteală?

De unde vin atâtea întrebări?
Cuvintele-mi rămân paralizate-n glas;
Răspunsul crud e pleavă pe cărări
Zbătându-se agonic sub fiecare pas.

Că nu am fost, că nu mai sunt
Secunde desenate în păcat?
Că nu răspund chemării părului cărunt
Pe sufletu-mi mereu resuscitat?

Din a cui viaţă să vă dau răspuns
Avidul ego, hâd să-l mulţumească?
Am doar ispite înecate-n plâns,
Târzii speranţe ce nu vor să-mi plătească.

De ce să mă dezbrac de taină
Şi trupul vlăguit să nu miroas-a Rai?
Neînţelegerea e singura mea haină
Cu căptuşeli de vină, de iarnă-n luna mai.

Azi, ca şi ieri, cu visul sugrumat
Purtat în paşi de vals, pe braţe de tenebră
Am vrut să cânt şi m-aţi împiedicat
Voi, oameni de zăpadă dezgheţaţi de febră.

FAȚA NEVĂZUTĂ A ORAȘELOR LUMII: Colț de rai în Sighișoara

martie 14th, 2010

Mergând către partea veche a oraşului am zărit această casă „ camuflată” de flori…Ar fi părut lipsită de personalitate cu zidurile ei cenuşii şi poate chiar ar fi rămas neobservată. Ştiţi la ce m-am gândit ? Mi-am imaginat că fiecare veşmânt floral poartă amprenta unei aripi de înger…. Pentru orice suspin şi gând împărtăşite în taină florilor…Asemenea unei spovedanii făcute într-un Colţ de Rai…. Mi-am imaginat că aici trăieşte un…om bun. Şi mi-am amintit … Un copil pe care îmbrăţişându-l, l-am întrebat : „ Unde-ţi sunt aripile, îngeraş ? ” Mi-a răspuns fară să stea pe gânduri : „ Le-am lăsat acasă ”….

LA CURTE (1-10)

martie 14th, 2010

Ady Ross

La curte (1-10)

1.Zgomote la curte

Parcă mă văd şi-acum ieşind din apartament…
Închid uşa uşor, proptind umărul de ea să nu facă zgomot. De mic copil eram timorat de ideea că vecinii nu iartă, stau ascunşi dupa uşă şi-aşteaptă micile mele greşeli la orele de odihnă pentru a se napusti cu gura pe mine. Era una, d-na Cioclov, care excela prin simţurile ei de felină de pradă. Avea un suflet bun femeia. Nu mă certa…se ducea direct la mama să mă pârască, ritual ce se petrecea de cel putin două ori pe săptămână. Am fost învaţat de tata, locotenent la M.A.I, care asculta nopţile postul EUROPA LIBERĂ, să mă feresc …ssstt să nu audă vecinii. Dar întotdeauna dădeam greş. Culmea am atins-o pe la 6 ani când am încercat cu bravură să opresc o piatră de vreo cinzeci de kilograme care dădea să se desprindă dintr-un gard provizoriu pe care-l mişcasem din greşeală, aceeaşi greşeală, la aceaşi ora, 14.30, ora de linişte. Bolovanul n-a facut zgomot, a cazut pe moale. Trei ani n-am mai atins mingea de fotbal…
Dar am crescut repede. La zece ani eram vedetă la „fotbal la gaoace”: doua porţi miniaturale desenate cu smoală, zece paşi intre ele, eu si alt „geniu” încercam să ne trecem mingea dezumflată printre picioare.
…şi iar d-na Cioclov, fire nobilă ce nu ne certa direct. Se adresa doamnei Negru, fosta aristocrata cu studii la Sorbona:
– Nu-i pot intelege pe parinţii aştia…
N-au nici o raspundere faţa de progeniturile lor. Aşa cresc derbedeii…
(progenitura eram eu, probabil şi derbedeu in creştere…)
-Puţin respect pentru cei mai în vârsta care robotesc clipă de clipă pentru acele două ore de odihnă la prânz.(Doamna Cioclov era casnică şi-avea o droaie de pisici ).
Vremea trecea iar eu ma transformam din copil plăpând dar zgomotos, într-un derbedeu mândru însetat de aventură. Aşa m-am trezit furând liliacul din curtea vecină, liliac „bătut” cu miros nemaipomenit ce te mâna la păcat.
La început furam pentru mama. Mă mustra de „mama focului”, dar fugea repede sa umple vaza cu apă, să nu se usuce liliacu’ saracul…
Apoi furam pentru Liliana, fata cu genunchii groşi, care când râdea, sânii-i săltau de zor şi nu se-mpotrivea când interveneam să-i liniştesc să se oprească…
– E ora zece! Oamenii dorm la ora asta! se auzeau insinuarile d-nei Cioclov către D-na Negru. Surzeam pe moment şi ne reveneam doar când harnica vecină vărsa ultima oală cu lături pe banca pubertaţii noastre.
Apoi venea noaptea…Din nou spre casă…Palierul lucea de curaţenie, treaba domnului Mitache, fost profesor universitar ce fusese dat afară pentru mici scăpări…

2. Arome de curte

Deci unde eram ? Aha, la palierul facut „lună” de Mitache…
Nu-l vedeam prea des, curaţa noaptea să nu-l vadă lumea. Nici pe fiul sau Ţuţu nu-l prea întâlneam pe lumină. Complexat de oribila cocoaşă pe care o „moştenise” la doua luni când i-a scapat mă-sii din braţe, se furişa pe-ntuneric lipindu-se de ziduri, privind bănuitor în spate, lăsând în urmă un nor de parfum fin. Uneori, când ne-ntâlneam „bot în bot”, îşi cobora privirea şi-şi tragea nasul, spiritual. Îmi arunca o frază începută de la mijloc şi se îndepărta de-andărătelea, cu geaca sa roşcată de piele, dichisit si elegant ca un mire. Nimeni nu-i ştia vârsta…treizeci, patruzeci…Garnisit, cu o tunsoare Cicero impecabilă şi perciuni a la Elvis, îşi traia viaţa lui stranie, învaluită de mister.
Era să uit ! Mai era si motocicleta, o piesă superbă, neagră, din anii razboiului. Niciodată n-o încălecase. Noaptea, era a lui, o îngrijea şi-o lustruia cu meticulozitate. Ziua, devenea parte integrală din peisajul curţii. Uneori îl zăream ascuns după perdeaua ferestrei de la etajul unu, urmărindu-ne mişcările, fericit că-i admirăm „jucaria”. Îi simţeam parfumul în nări, senzaţie obsedantă ce înceta doar cand ajungeam la ieşirea din curte unde mă aştepta o altă experienţa înmiresmată: Heda, „femeia visurilor”…
Cum s-o descriu pe Heda? Femeia fără chip, o abnegaţie controlată de sistemul meu de apărare a esteticii. I-am vazut faţa o dată şi de-atunci, dezamăgit, i-am şters-o…
Memoria funcţionează ca un aparat de fotografiat ce-ţi serveşte doar secvenţa aleasă de el. Oricât te-ai chinui tu să scoţi din el noi şi noi poze, te reîntoarce la clişeul ales de el. Deci, poza Hedei din spate (singura din aparat): suplă şi înaltă, părul lung si negru ce-i atingea talia, îmbrăcată cu un deux-pieces gri mulat pe corp ce-i scotea in evidenţa formele de Şeherazada. Fusta ei mini avea un efect obsedant asupra noastra. Lungimea picioarelor părea ireală, dar totuşi cât de reală era !
Apariţia ei ne fâstâcea pe noi toţi golanii.
Încetam orice preocupare si rămâneam fascinaţi, adulmecând parfumul ei cu iz de pudră HR.
… şi tot noi, lupii, urlam la lună îndureraţi că nu ne putem atinge prada… Nu era a noastra. Nici Heda n-avea vârstă, dar ce ne păsa nouă? Ea rămânea visul nostru umed, manechinul şi actriţa de film căreia i se ţinea minte singura replică jucată:
-„Va rog frumos, închideţi uşa!”…

3. Bâlbâiri la curte

„Sabia, biciuşca si pistolul !” singurele cuvinte consecutive pe care Adrian Popescu, „bâlbâitu”, reuşea să le rosteasca fără să se poticnească. Era nou in curte şi încerca să se facă popular. Cele trei cuvinte le declama dintr-un film de „capă şi spadă” care era la modă pe-atunci. Vorbea de unu’ singur, nu prea era luat in seamă şi le „trântea” la nimereală…
Radu, vecinul lui de palier, era şi el nou si făcea un mişto crunt de el, iar asta îl făcea pe sărmanul băiat să se bâlbâie şi mai tare. Era penibil şi nu o dată m-am simţit dator să-i iau apărarea, nu că-l simpatizam pe Adrian, ci mai mult că eram gelos pe Radu ăsta, c-avea succes la „chinezoaică „.
Uf, ce nervi ! Ce dracu’ găsea la el ? Se credea Alain Delon. Şi ce ? Belmondo îmi plăcea mai mult…
Tipa asta mă-nebunea: uşor saşie, cu un păr negru, scurt, tuns breton, care se unea cu genele ei extrem de lungi. Mai avea şi un zâmbet din ăla impertinent dar care te făcea să vibrezi. Răzbunarea mi-a sosit dintr-o direcţie complet neaşteptată…
Vizionam un film la şcoală, când de-odată s-a rupt filmul, s-a aprins lumina si toată şcoala (şi Radu ) a vazut-o pe chinezoiaică pupându-se de zor cu colegul meu de bancă, băiatul cu cel mai formidabil nume din lume: Papagiu Epaminonda… Asta m-a vindecat şi de gelozie şi de chinezoaică, „fata tuturor”…
În curte m-aştepta „bâlbâitu”, dornic să-mi povesteasca ceva:
– Vivi se ..se f…se fu –fu…
– Hai, calmeaza-te şi nu mai vorbi prostii!
– Nu, nu, sss, sserrios, am v..vazut ppe ggeam…
– Eşti nebun, tâmpitule ? Aiurezi! Dar tare-aş fi vrut să fie adevarat…
Vivi!Vivi, vecina de vis-à-vis, de la parter, fata de 21 de ani (proaspat împliniţi) ce-şi etala sânii goi la fereastră, întinzându-se în fiecare dimineaţă, ciufulită şi somnoroasă, făcându-l pe adolescentul povestitor să se caţere pe pereţi cântând în esperanto. Până şi-acuma sunt convins c-o facea intenţionat, că o făcea pentru mine.
Vivi îşi serba onomastica neieşind de trei zile din casă, închisă cu o ceată obscură. Era deja peste puterile d-nei Cioclov, legendara vecină de la etajul unu. Pe înserate, anunţă miliţia…
Adrian bâlbâitu’, aflând asta, o lua la goană prin curte ţipând:
– Sabia, biciuşca si pistolul, fără să se balbaie, iar vestea ca vine miliţia, bâlbâindu-se tare…
Trebuia s-o salvez pe fata cu cei mai minunaţi sâni, idolul secretului meu, al secretului nostru. I-am bătut la uşa cu pumnii şi cu picioarele…Într-un târziu mi-a deschis şifonată şi cu un sân pe-afară.
-Miliţia, vine miliţia!! mă agitam, privind fascinat acea sferă perfectă cu un punct roz, obraznic, la mijloc…
Vivi o luă la goană instinctiv, şi după ea nişte umbre apărate de farurile puternice ale motocicletei lui Ţuţu ce orbeau miliţienii…
O linişte ciudată se aşternu pe alee. Duba se îndeparta într-un nor de fum cenuşiu în timp ce doamna Cioclov se agita înca, gesticulând în van:
– Mai mare ruşinea! Mai mare ruşinea!..
Ţuţu îşi lustruia nichelul ţevii de eşapament şi din când in când ne mai arunca câte-o ocheadă, trăgand nasul, spiritual…

4. Paparudele

„Paparude, rude, cine să ne ude ?”
„Paparude, rude, cine să ne …” Continuarea nu rima, dar noi lăsam mintea noastra febrilă de adolescenţi să creeze versuri stâlcite, adaptate urcării bruşte de testosteron.
Şi cum să nu urce? Închipuiţi-vă pe Adrian „balbaitu”, veşnic vânător de senzaţii, intrând fuga-n curte, urlând emoţionat :
– P..paparudele ! p…app..arudele !G..gaggiilor, vin alea g..goale!
Aerul stătut al dimineţii de vară dogoritoare se umplea de izurile sălbatice, aproape uitate, ale trecutului. Strada de cartier stilat, încatuşată de liniştea decenţei, devenea decorul carnavalului colorat al şatrei de ţigani…
– SPOIESC TINGIIIIIIIIIIIIRI! ţipau bărbaţii şatrei fluturând în aer tigăi strălucitoare, ca acoperişurile palatelor lor de-acum.
– Haide fă, doamnă, n-ai un cazan, o oală, o tigaie mânca-ţi-aş !Nu te zgârci! îi acompaniau femeile, mândre şi impertinente…
Iar ţiganul mai în vârstă trăgea la o scripcă scorojită, o sârbă nebună care le facea pe tinerele paparude să sară ca nişte saltimbanci.
Cu feminitatea acoperită de frunze si ramuri, îşi unduiau trupurile în ritmul scripcii, provocând ocheadele masculilor de toate vârstele…
Le lăsam să danseze „dansul ploii şi al fertilităţii” şi-aşteptam clipa când ritualul ne cerea să le stropim. Ele ţipau râzând, cu poftă, iar noi ne gândeam în timp ce ţopaiau, la ce poartă sub …frunze.
Apoi meseriaşii aprindeau focul, topeau cositor şi-l frecau de fundul tăvilor împuţite ale cucoanelor, până le faceau oglindă.
După un timp, se strângeau: bărbaţii de la spoială, femeile de la cerşit, iar paparudele cu cateva frunze în lipsă, de la săltat. Bătrânul scripcar conducea şatra ce se-ndepărta obosită de la „lucru” în cânt de dor si jele…Trei zile de-acum încolo urma încă să mai simţim în nări şi suflet un amalgam de bucurie crudă şi patimă primitivă, relicve ale unei epoci pierdute în fum si cositor…
Doar doamna Cioclov avea părerea ei personală :
– Eu nu i-aş fi lăsat să ne intre-n curte…

5. Giorgiana

Georgiana era cea mai veselă fiinţă pe care-am întalnit-o în viaţa mea. Râdea, dar ce râdea ! Râdea până ce făcea pe ea. Da, nu e doar o vorbă, chiar fugea sărmana sus să-şi schimbe chiloţeii… Fetiţa cu vezica nervoasă. Un singur deget de-i arătai, se producea o explozie ilariantă. Devenise un mit. Făceam deja pariuri: la al căruia deget fuge sus!

Georgiana a fost prima mea pacientă când am devenit doctor , doctor precoce ce-i drept, pe la 6 anişori. Ei bine, banditul de mine, curios din fire şi neavând vreo soră, am vrut cu tot dinadinsul să vad prin ce se deosebesc fetiţele de noi. Iar pentru că aveam un aer foarte convingator, i-am fixat Georgianei un consult pe înserate, în timp ce pe Bebiţa, fecioraşul d-nei Cioclov l-am numit „paznic şef” la ţinutul de „şase”. Consultul a început prin scoaterea limbii (ce şmecher eram!) şi a înaintat cam peste tot, până când am fost nevoit să-mi concediez paznicul: nu o observă pe mă-sa ce se apropiase tiptil, descoperindu-ne în flagrant delict tocmai când era mai interesant…
– Ce faceţi voi aici? zbieră de mi se-ncreţii pielea capului…Las’ca va spun eu la parinţi.! Uffff! Cea mai grea ameninţare pe-acele timpuri…
– Păi, tanti Cioclov, Bebiţă mi-a spus să stau cu Georgiana, că se duce s-aducă stletioscoplul…
Nu ştiu cum a sunat acea minciună (de care mă simt jenat până azi şi nu numai pentru pronunţarea greşită), dar ştiu ca Bebiţă s-a ales cu o scatoalfă şi-a fost dus de o ureche, smiorcăind spre casă.
Georgiana a crescut şi s-a facut frumoasă pe zi ce trecea. Curios, dar acum când mă gândesc, ea n-a facut niciodată parte din grup. Apărea pe scurte perioade şi dispărea râzând, cu tot felul de pretexte.
Era cea mai îngrijită fată din curte şi-avea de la cine lua exemplu. Mă-sa, care mai toatâ viaţa şi-a petrecut-o făcându-şi unghiile în balconul de la etajul trei, traversa din când în când curtea spre o direcţie necunoscută, parfumată rău şi elegantă ca scoasă dintr-un jurnal de modă. Un timp, am crezut că-i văduvă şi eram aproape convins că are tot felul de întâlniri amoroase (ceea ce nu era exclus). Într-o zi însă, am văzut-o cu un domn cu figura stearsă, mult mai în vârstă decăt ea, de care am aflat mai apoi că-i soţul ei şi e inginer forestier. Nu ştiu ce-o fi făcut tipul ăsta prin pădure, ştiu doar că se ratăcea de zor , altfel nu-mi explic cum de l-am vazut numai de vreo trei ori, lăsând-o pe mama Georgianei mai toată viaţa singură.
Când se facu chiar mare, vesela Georgiana ieşea cu studenţi, iar noi puştii de vărsta ei, ne ofticam si ne mulţumeam doar cu arătatul degetului pentru a obţine si noi măcar un zâmbet… Giorgiana nu suporta discuţii serioase, astea o întristau, iar ea din principiu, nu accepta tristeţea în viaţa ei .
Visa să plece în America, dar s-ar fi mulţumit cu orice alt loc, aşa ca-i propuse lui Daniel, un baiat din curte căruia i se aprobase plecarea in Israel, s-o ia de nevastă (chiar fictiv)doar s-o scoată din comunism.
La cei 19 ani, Daniel, ce cunoştea doar drumul spre bunica lui, se temu de-aceasta Scufiţă Roşie mai mult decât de lupi, aşa că Georgiana fu nevoită să caute pe alte meleaguri…
De-atunci n-am mai văzut-o…
În omagiul GIORGIANEI…fetiţa care râdea
Georgiana s-a sinucis aruncându-se de la etajul 46( echivalent vârstei ei), al unui zgârie-nori din Manhattan.
N-a lăsat nici o notiţa. Se spune că n-a putut s-accepte să i se ciopârţească îngrijitul ei trup, în operaţiile impuse de boala de care suferea…

6. Beţie la curte

-Ţâcăăăăăăăăăă! Ţâcăăăăăăăăăăăăăăăă!…
Asta am auzit mulţi ani, cam de doua ori pe săptămână, când Ion se-ntorcea de la crâşmă paradit de tot. Nu-i ajungeau două cărări: se-nvârtea ca un titirez încercând să-şi menţină echilibrul. Zidurile îi deveniseră prietenii de suflet pe care se putea baza la ananghie. Întotdeauna erau acolo, de partea lui…
La început tremuram de frică când intra beat criţă în curte. O luam la fugă cu toţii pentru că-l consideram imprevizibil. Cu timpul ne-am obişnuit cu idea că Ion nu era violent. Doar pe nevastă-sa o bătea deşi ea se jura că petele albastre de sub ochi sunt cearcăne de nesomn. Obişnuia să-şi anunţe venirea strigând-o de jos : „Ţâcăăăăăăă…!”
Stăteau la mansardă, un fel de catacombă la înălţime, învaluită in întuneric şi mister.
Silvia, Ţâca lui Ion, avea timp jumătate de oră să se organizeze pentru primirea nepreţuitului soţ. Acesta se târa pe treptele celor patru etaje, vorbind cu fiecare treaptă-n parte de organele genitale care au adus-o pe lume. Le făcea faţă mai la toate, dar câte una mai rebelă o făcea pe invizibila şi-l obliga pe bietul bărbat s-o ia de la-nceput. În final, ajuns la ţintă, îşi căuta sacul de box pe care îl altoia cu sete, mai ratând pe ici pe colo. Oricum, era mulţumit de machiajul albastru al iubitei lui soţii şi din când în când o ajuta să-l accentueze…
Silvia era o femeie bună, harnică si miloasă. Lucra la o fabrică de oţet şi îi simţeai prezenţa de la o poştă. Mirosul acru se-mbiba în pielea, părul şi hainele ei. Sărmana, femeie simţită, se scuza la toţi că oricâte tone de săpun ar folosi, mirosul nu iese aşa uşor. Dar era mulţumită. Îşi câştiga salariul ei modest cu care îşi procura minimul necesar ce includea si băutura imaculatului ei soţ.
Era micuţă şi plăpândă cu picioare ca doua paranteze ce-o obligau la un mers legănat, puţin comic.
Era respectată de baieţii din împrejurimi. Îi iniţia pe drumul spre bărbăţie…Nu le lua bani, ci doar îi învăţa primul drum spre placerile cărnii. Era tandră cu ei şi-i îndruma cu nuanţe materne pe-un drum de care mamele lor evitau să vorbească. Silvia se bucura aşa, de căldura şi gingaşia de care era frustrată în viaţa cu Ion. Rămânea câteva clipe zâmbind, visând la ceva frumos, neconturat,dar plin de lumină ce inunda dintr-odată opaca mansardă.
Nimeni n-a indrăznit s-o numească „curvă” sau s-o bârfească. Era o relicvă a primitivismului ce încerca o integrare în societatea cosmopolită, în schimbare (oare?)…

7. Mersuri

Ţi s-a întâmplat vreodată să te-ndrăgosteşti de defectele sau obiceiurile cuiva până într-atât încât să vrei să le adopţi? Aveam un amic, Jovi, ce-şi schimba mersul după al fiecărei persoane care-l impresiona, până ce-n final s-a axat pe acela al lui John Wayne, şi-aşa a rămas.
Gina ce locuia la parter, în fundul curţii, era o puştoaică cu mersul „câş”: genunchii se loveau între ei când paşea şi-i aruncau fusele în toate direcţiile. Era comic dar şi înduioşator în acelaşi timp, pentru că această Gina, era culmea bunătăţii şi a naivitaţii, iar dacă aş fi trebuit să-i îmbin un mers, exact aşa l-aş fi conceput.
Radu Enciu, acela cu succes la fete, mergea legănat. Asta-i dădea posibilitatea de a-şi scutura zulufii în direcţii contrare, un fel de dans forţat cu care parcă sugera la toţi: „Hei, priviţi-mă!” şi… mama lor ! fetele-l priveau.
Daniel, sărmanul, avea un mers obişnuit dar îşi dezvoltase un tic ce cu anii devenea din ce în ce mai vizibil: îşi arunca capul spre stânga de parca vroia s-alunge privirile persoanelor imaginare ce se uitau la el. La început, făcea asta cu o singură mişcare, imperceptibilă unora, apoi a ajuns la două, trei, iar când era nervos nu mai înceta şi aveai impresia că urmareşte mingea la un meci de ping-pong.
Daniel era victima căsătorii târzii al tatalui său cu „blonda” dintre cele două surori, domnişoare bătrâne, ce trăiau într-o locuinţă de două camere la etajul doi. Mama lui Daniel murise de cancer când avea şase ani, iar tatăl lui, inginer chimist cu mers nervos, s-a grăbit să-şi gasească o parteneră de viaţa, căci era prea distrat pentru a se ocupa singur de un copil. Era tipul de om care luat de gânduri, l-ar fi putut uita pe băiat la cumpărături…Trăia într-o lume a lui, vorbea uneori de unul singur şi nu o dată, vizitându-l pe Daniel, l-am surprins dirijând, înzestrat cu un creion pe post de baghetă, o muzică imaginară ce i se-nvârtea în cap. Masa era plină de partituri cu piese de Bach, Beethoven si Mahler, ca nişte fluturi mari, albi, printre sobrele cărţi de chimie.
Pe Daniel îl puteai întâlni doar după ce-si termina obligaţiile impuse (şi erau multe…).
Plăcerea sadică a mamei lui vitrege era să-l strige tocmai când Daniel se simţea mai bine cu noi :
– Daaaaaaaany, ai uitat că trebuie sa cureţi cartofii? Şi vasele, cine crezi tu c-o sa le facă?..aici trecea la germană şi singurul cuvânt pe care îl mai înţelegeam era Ady (numele meu) şi deduceam că-i displace că Daniel se ia după un derbedeu ca mine, în loc să-şi facă treaba. Iar Daniel, supus şi ruşinat, pleca la datorie…
Familia lui era înstărită dar el era purtat în zdrenţe. În discuţiile între mame, o auzeam pe-a lui explicând că-i păcat să investească în „ţoale” pentru un copil în veşnică creştere. Dickens modern, copilărie ucisă…
Eram veşnic indignat de exploatarea lui Daniel. Îl îndrumam să se revolte, să-şi ceară drepturile, dar Daniel mă privea trist, nu replica şi-aştepta să-ncetez cu subiectul dureros. Iar eu, simţeam cât sunt de fericit si mulţumit de mersul meu, de viaţa mea, de micul meu Rai ce-l primisem în dar, în acea curte colorată, cu aromele , zgomotele si efervescenţa ei.
Daniel nu va mai vizita România! Chiar după 40 de ani, ideea de a se-ntoarce în trecut îl terorizează.
A reuşit în viaţă… S-a căsătorit cu o femeie care-i dirijează viaţa şi din când în când mai aruncă cate-o privire-n stânga…

8. Spaime

– ‘scultă bă, gagiule, ‘scultă fără să te holbeşti la mine că-ţi bag nasu-năuntru, mama ta de căcănar cu fason !
– Uite bă ce am pe frunte! Asta-i de la Surdu. Să nu-mi spui că n-ai auzit de el ca te bag în pământ!
– Taci bă că n-am terminat! Mut să rămâi când eu vorbesc!..Mut şi chior…
Uite bă, ce-am pe pept! Ştii cât sânge a curs d’aci? Ochelaristu’ dracului, zgâieşte-te la mine când îţi spun!
-O faci pe desteptu’, închizi ochii, ha? Faci mişto de mine c-am zis să nu te holbeşti? Holbeşte-te că te paradesc ! Auzi bă, gheată? Dă o ţigară că m-ai inervat, futu-ţi neamul de făcuţi la grămadă! Cum n-ai? Cum n-ai bă, că dau cu mine-n tine de zici ce-i aia…Păi tu când mă vezi, scoţi derect pachetu’, ţânţaru dracului ce eşti…păi da, ţânţar, uite la tine cum araţi…ţânţar cu ochelari! O faci pe intelignatu’ cu mine? Da, bă?
Bă, da’ tu chiar cauţi cafteală…
Aici, Dinu făcea o pauză şi ştergea cu mâneca tunicii stropii de saliva ce se adunaseră pe oglindă…Uneori relua textul de la capat, alteori scuipa oglinda nemulţumit şi ieşea trântind uşa.
Robust cu spatele pătrat şi membre dezvoltate de la sine dar şi de la cutiile umplute cu plumb pe care le manevra ore întregi pe zi, intimida orice fiinţă ce trecea pe lânga el. Se spunea că la „răcoare”, unde petrecea din când în când, se antrena pe feţele celorlalţi deţinuţi pe care-i întărâta intenţionat.
Era spaima curţii…Nu i se ştia vârsta exactă dar era clar că petrecuse câtiva ani suplimentari pe la şcoală, încercând să „aprofundeze materia”.
Merita să te ai bine cu el, nu de alta dar cealaltă alternativă era mai dureroasă. Locuia vis a vis de mine, iar înainte de-a ieşi din casă, mă uitam precaut prin găurica din uşa să nu mă-ntâlnesc cu namila. Din apartamentul lui se auzeau mustrările în ungureşte ale mamei lui, care în verva disputei îl urmărea pe scări, goală şi cu buzele făcute, fără vestimentaţia albă de soră de spital pe care şi-o uita prin casă. Dinu nu prea era iute la vorbă şi prefera să tacă. Îşi făcuse un obicei de a învaţa texte pe de rost şi le trântea uneori fără noimă indiferent de situaţia în care se afla. Dar cine se punea cu el?
De mine nu se lua. Poate pentru că nu eram ochelarist, că „ţânţar”, cam eram…

9. Păpuşa

Mă-sa o poreclise „Păpuşa”…Pentru frate-su mai mare, Biţă, era „dobitoaca dracului” asta în timp ce-o altoia să nu mai „facă gură”…Alt prenume nu cunoşteam…
Era o puştoaică hiperactivă care reacţiona la toate instinctiv, considerând gândirea, mare povară.
Lungă şi slabă, cu ochi negri şi sălbatici, o gură mare (şi la propriu şi la figurat), păr negru lins şi un breton obraznic, cam ăsta era conturul acestei fete care sfida toată curtea şi spunea ce-i venea…
Clar că unui copil nu-i poţi cere tact, însă ea chiar toate le nimerea „ca nuca în perete”. Când îi spuneai să ţină un secret, puteai fi sigur că va deveni subiectul ei preferat de discuţie cu tot satul, iar gafele veneau în avalanşa, una după alta.
Biţă era exasperat şi o expedia de frică imediat ce se apropia de noi :
– Du-te sus „dobitoaca dracului „, du-te sus!
– Da’ ce, că mama mi-a spus să fiu cu tine (d-na Cioclov, o mai ţineţi minte?).
O consideram „securista” curţii…Ne feream de ea ca de dracu’.
Tot ce-auzea la noi lua direcţia doamnei Cioclov iar de-acolo, moaaaamă!:”Scânteia” , „România Liberă”, „Informaţia Bucureştiului”…ş.a.m.d. Exagerez? Poate, dar ideea e mai clară aşa.
Supliciul ne aştepta duminica, ziua noastra de film. Primeam de la babaci suma sadică de 4 lei. De ce sadică ? Păi hai să vedem la ce ajungeau acei 4 leiuţi: biletul de film 1,75, o „violetă” 1,75 şi ne mai rămâneau 50 de banuţi pentru troleibuzul care costa 80 , dus şi-ntors. De depaşit bugetul, nici vorbă, aşa că trebuia s-alegem ori dusul ori întorsul , pe jos. Asta n-ar fi fost mare scofală dacă n-ar fi trebuit s-o suportăm patru kilometrii pe „Papuşa” d-nei Cioclov între noi. O acceptam mai mult pentru sărmanul Biţă. D-na Cioclov, flămândă de noi ştiri, îi condiţiona banuţii de Duminică cu luatul odraslei ei feminine la film. În acel moment,”Păpuşa” devenea brusc pentru noi toţi, de comun acord, „dobitoaca dracului”…
– Hai la brâu, la brâu, la brâu…Ei, na ! O apuca făra vreo introducere, pe neaşteptate, pe bulevardul 6 Martie … Lumea se oprea din mers iar noi căutam o groapă sa ne-ascundem de ruşine. Cascade de râs îi acompaniau mişcările saltimbance şi cu cât stupoarea era mai mare, cu atât se dădea mai mult în spectacol…Nu ştiu ce ne scotea din sărite mai mult, noncomformismul ei sfidător pe stradă, sau întrebările pe care ni le punea cu glas tare la film, pentru ca nu întelegea o iotă. Te mai şi simţeai în capcană: dacă îi explicai, pierdeai acţiunea filmului, dacă o ignorai, ridica vocea şi era greu s-o calmezi in continuare, să nu mai vorbim de protestele celora din sală, aşa că…Cu timpul surprizele au încetat pentru că şi „Papuşa” a încetat să ni se alăture. Crescuse…Urâtul pui de raţa se transformă în lebădă… Baieţii mai mari o curtau, iar d-na Cioclov avea acum o noua ocupaţie…
Gafe încă mai făcea, dar cu nuanţe sexoase de genul:
– Băi bulangeală! Scoate vata din chiloţi ! Crezi că-s proastă şi nu mă prind?…

10. Manoleştii

Domnul colonel în rezervă Manolescu păşea ca proaspăt coborât de pe cal, lovindu-şi cizmele uşor cu o biciuşcă imaginară, cu acel aer superior şi arogant al ofiţerilor de cavalerie. Habar n-am dacă asta a facut omul în armată, cert e că rămăsese cu acea alură distinsă care atrăgea privirile. Adăugaţi la asta şi costumele lui elegante, pantofii lustruiţi (de parcă erau de lac), părul îmbibat cu briliantină şi iată, imaginea unui bărbat stilat „de vitrină”, care desigur avea un succes nebun la femei…
Sofia, nevasta, încerca să-i faca faţa îmbrăcându-se puţin cam excentric la vârsta de cincizeci plus, reliefându-şi în special picioarele cu ajutorul modei mini, „en vogue” pe-atunci şi a pantofilor cu toc cui, cu caţiva centrimetrii buni peste normă…
Mai erau şi-acele rochii de mătase înflorată ce fluturau în vânt de-aveai impresia că e chestie de timp până când se vor desprinde de trupul ei şi se vor lua la întrecere cu fluturii ce invadau cerul în lunile de primavara…
Ce mai lipsea în decor ? A da ! Pumpi, superba Bichon Bolognese pe care Sofia o ţinea sub braţ să nu-şi murdarească pernuţele roz de la picioare…
O mai dădea şi cu Chanel 5 ca să aibă aroma familiei…Când erau văzuţi împreună, Manoleştii erau doar „zâmbete” lucru ce se potrivea excelent cu ţinuta lor impecabilă. Nimic însă din ţinuta aceasta nu amintea ţipetele zilnice ce şuierau din locuinţa lor, ca nişte cartuşe pe câmpul de luptă.
– Dacă te mai prind cu piţipoanca aia, jur că o las fără păr, auzi?
– Care piţipoancă? Ăsta-i rezultatul că o faci pe tinerica şi te-nvârţi fără ochelari…Mai ţine-ţi fleanca aia, că ne-aude tot blocul…
– Să ne-audă, să ne-audă , curvar bătrân ce eşti! Să ţi se usuce cum mi s-au uscat ochii de lacrimi, animaaaal….
Colonelul Manolescu nu-şi ţinea nasul pe sus în societate:
– Saru’mâna doamna Cioclov! Ce mai faceţi? Să avem o zi însorita …
– Mda, da, aşa-i…bolborosea asta, neobişnuită cu vorbele frumoase ce o intimidau…Intra repede în casă dar se furişa imediat dupa perdea aşteptând ca Sofia cu javra ei bolognese să i se alăture colonelului, iar împreună, să se îndepărteze în sunete de blacheuri, tocuri cui şi lătrat cu falsete în octavele de sus.
Atunci reapărea şi ea privind în jur în căutare disperată de companie care să-i aprobe fraza ce dădea să-i explodeze in gură:
-Ntz, ntz, ntz…

Sfaturi practice pentru „Viaţa de familie”, într-un volum semnat Iosif şi Elisabeta Ţon

martie 14th, 2010
Coperta Viata de familieCoperta Viata de familie

Poate nimic nu este mai supus ameninţării în societatea contemporană, decât viaţa de familie. Stilul de viaţă grăbit şi agitat pe care-l imprimă ritmul trepidant al zilelor noastre conduce la solicitarea extremă a relaţiilor dintre oameni, cu consecinţe de multe ori, nu tocmai fericite. Astfel, viaţa de familie ajunge fie inexistentă, fie alterată în conţinutul ei. Tocmai din această cauză, cel care ne-a obişnuit cu lecţii memorabile privind caracterul creştin, pastorul Iosif Ţon, ne-a pus la dispoziţie, prin intermediul cărţii „Viaţa de familie”, zece paşi către armonie, prin care putem rezolva provocările din prezent.
Chiar dacă mesajele din această carte, dedicate subiectului vieţii de familie, au fost transmise prin Radio Europa Liberă în perioada 1986-1987, totuşi vom constata cât de actuale sunt sfaturile pe care ni le adresează autorul. „În aceste zece predici transmise prin Radio Europa Liberă în anii 1986-1987, am căutat să descriu căsnicia în primul rând, ca pe ceva conceput de Dumnezeu. Atunci ea funcţionează bine, numai în unire cu Dumnezeu şi numai dacă sunt respectate legile fixate de Dumnezeu. Dacă cititorii vor învăţa din ele cum să trăiască în unire cu Dumnezeu şi cum să trăiască împreună în căsnicie după îndrumările date de Dumnezeu soţilor şi soţiilor în Sfânta Scriptură, atunci vor face cei mai hotărâtori paşi spre împlinire şi fericire.”

„Un colţ de paradis”

Ca orice carte creştină despre familie, începutul este aşezat în Geneza, atunci când Dumnezeu a hotărât că nu este bine ca omul să rămână singur. Din nefericire, idealul divin este departe de a se împlini în lumea timpului nostru, dar aducerea aminte a planului lui Dumnezeu reprezintă o cale eficientă şi sigură pentru a restabili ceea ce se află în decădere, adică viaţa de familie.

„Scopul nostru principal în aceste studii este cel de a descoperi regulile fixate vieţii de familie de către Dumnezeu şi să vedem cum trebuie aplicate pentru a face din căsnicie ceea ce a intenţionat Creatorul: „un colţ de paradis”. Un scop al nostru va fi să arătăm cum ori de câte ori ceva merge rău în căsnicie, acest lucru se întâmplă datorită faptului că unul sau ambii parteneri au încălcat o regulă sau mai multe reguli fixate de Dumnezeu”.

„Sub autoritatea comună a lui Hristos”

Primul principiu aplicat în mod extensiv cu privire la viaţa de familie este cel al supunerii reciproce. „Ce înseamnă să te supui? Cuvântul „supunere” rezultă din contopirea cuvintelor „sub” şi „punere”, ceea ce înseamnă că cineva în mod voluntar se pune sub autoritatea altuia.” Explorând acest concept al supunerii reciproce dintre soţ şi soţie, autorul reuşeşte să sublinieze învăţăturile biblice destinate aducerii armoniei în viaţa de familie. Cu siguranţă că sfaturile şi îndemnurile sale au valabilitate şi azi.

„Să ţineţi minte că amândoi (soţ-soţie) trebuie să vă supuneţi, iar supunerea înseamnă sub-punere, adică să te pui pe tine sub interesele celuilalt, să îl vezi pe celălalt mai sus şi să te bucuri slujindu-i şi dăruindu-te. Supunerea înseamnă dăruire de sine celuilalt; soţul nu-şi mai aparţine, ci soţiei; soţia nu-şi mai aparţine ei, ci soţului. Dar aceasta se poate realiza numai dacă amândoi aparţin lui Hristos. Abia atunci când ştii că celălalt aparţine lui Hristos, îndrăzneşti cea mai mare aventură a vieţii: să te dăruieşti fără rezerve şi fără regrete celuilalt. Numai sub autoritatea comună a lui Hristos este adevărata dragoste, adevăratul respect şi adevărata încredere reciprocă.”

„Fericirea în cămin”

Un alt principiu important pentru o viaţa de familie autentică este cel al ascultării de Dumnezeu, fără de care nu va fi posibilă niciun fel de armonie durabilă. Se poate spune că o cauză principală a problemelor de familie este aceea că se dă prea puţină atenţie ascultării de voinţa lui Dumnezeu. „Fericirea în cămin vine din cunoaşterea voiei lui Dumnezeu, a poruncilor, a regulilor de convieţuire pe care ni le dă Dumnezeu şi din trăirea după acestea. Când începem să nu-L mai ascultăm pe Dumnezeu, când ajungem să facem lucrurile altfel decât ne spune El, între noi începe discordia şi apare nefericirea.”

„Un nou început”

Bineînţeles că lecţiile privind viaţa de familie presupun învăţarea şi a altor subiecte, în genul menţinerii unităţii cunoaşterii şi acceptării diferenţelor, rezolvării conflictelor, având drept ţintă armonia în viaţa de familie şi atingerea standardului pus de Dumnezeu – de a fi fericiţi în relaţiile dintre noi, sub autoritatea Sa. Dacă sunt probleme, atunci ele apar din cuază că nu respectăm voinţa divină. Soluţia nu este decât una singură – să ne întoarcem la Scriptură, la ceea ce spune Dumnezeu şi să trăim astfel. „Cu toţii putem face un nou început. Atâta vreme cât Dumnezeu ne mai lasă aici, pe pământ, înseamnă că El ne aşteaptă să-I spunem unde am greşit şi obţinând iertarea Lui şi iertarea partenerului căruia i-am greşit, să facem cu Dumnezeu şi cu partenerul nostru de căsnicie un nou început. Stă în puterea noastră să decidem să ne reaprindem iubirea şi să o ţinem mereu aprinsă. Dumnezeu ne dă tot ajutorul.”

Principii practice pentru viaţa de familie

Principiile pe care astfel, ni le descoperă cartea „Viaţa de familie” au valabilitate, indiferent de timp sau loc, fiindcă în mod fundamental, problemele au rămas aceleaşi. La fel ca în alte lucrări ale sale, pastorul Iosif Ţon ne provoacă, ne somează, ne îndeamnă şi ne dă sfaturi realiste, aplicabile diferitelor situaţii în care ne-am putea găsi. Condiţia este ca dacă vom citi cartea, să nu rămânem doar simpli cititori ai unor cuvinte frumos meşteşugite. Talentul pastoral al lui Iosif Ţon stă tocmai în faptul de nu ne lăsa indiferenţi atunci când suntem pe o cale greşită.

Şi încă un detaliu important – această carte nu ar fi apărut fără contribuţia substanţială a celei ce este tovarăşa de viaţa a autorului – Elisabeta Ţon, fapt ce demonstrează încă o dată autenticitatea celor scrise de Iosif Ţon.

Trezirea in poezie

martie 14th, 2010

Un poet stabilit in California, poate mult prea departe de colinele transilvane si de ciobanii de altadata – umbre disparute si reinviate intr-un flux liric molcov, interiorizant asemenea unei zile ploioase in care la o cafea sau la un ceai dialogul si schimbul de ganduri ne sprijina in uitarea de sine, si mai mult decat atat de durerea pricinuita de rostogolirea timpului.
Autorul ajunge la o maturitate poetica egaland printr-un imaginar introspectiv familial pana la cel cosmic. Poetul parcurge treptele in sens invers incercand sa invinga caderea nisipului din clepsidra.
Dan David se infatiseaza asemenea cavalerului ce nu depune armele si in ciuda greutatii scutului ne transmite mesajul ca spunerea sa nu este joc, ci o trezire in poezie.
Mi-ar place sa stiu ca poezia lui Dan David, un roman din diaspora, sa fie lecturata si in presa din tara, cu precizarea ca si dintre cei plecati in lume isi scriu gandurile in limba materna si pledeaza pentru recastigarea timpului pierdut.
Tema nu este unicizata, poetul nu incearca o singularizare a abordarii poetice. De la Ovidiu, Francois Villon si pana la TS Eliot, Lucian Blaga trecem prin consacrarea tematicii in sine, aceasta dovedind ca poezia in generozitatea ei nu e nicicand defrisata de motivele importante ale existentei umane: copilaria, dragostea, moartea.
Poezia sa nu e vaicareala, este o inscriere in poezia contemporana de tip ivanescian unde poetul –eu si martor detasat de frica si de resemnare- are curajul sa calce promisunea de a se abate de la conventii si sa intre in Valea Plangerii cea interzisa.
Felicit aparitia volumului de poezie Cersetorul de timp, (publicat de catre http://www.lulu.com/ 2010) si insist asupra citirii a unui poem sau doua ca intitiere in arta lui Orfeu, seducere si incantare intr-o lume in care nu mai avem timp pentru umplerea sufletului cu placerile estetice.

A treia vale

Nu mai ştiu ajunge la a treia vale.
Dacă urc pe aleea pe care brazii dorm,
Gândind la câtă lume le trece pe sub coroane,
Mă opresc dezorientat.
Nu mai am pe cine întreba.
Bătrânii s-au mutat departe cu tot cu casele lor
Şi cu amintirile din care făceam şi eu parte.
Loveam conurile brune cu picioarele goale.
Veveriţele râdeau legănându-şi cozile stufoase
Ca degetele părinţilor, ameninţătoare.
Nu îmi terminasem tema la istorie.
Negru Vodă abia aştepta să-mi încerce urechile.
În poarta bisericii din deal
Mă aşteaptă cerşetorii ca pe o salvare.
Preotul bătrân coboară târşâindu-şi picioarele.
Scot mărunţişul rămas prin buzunare.
Îi mulţumesc pe câţiva.
Nu toţi au şanse la Paradis.
„Să trăieşti o mie de ani, boierule!
Să fii sănătos!”
Îmi pare rău că nu m-a recunoscut popa.
Odată îi cântasem în cor.
Îi duceam coliva supus.
– Cum aş putea ajunge la a treia vale, părinte?
– Urcă fiule, urcă!
– Nu mai ştiu drumul, părinte.
– Mai sus, mai sus.

Strada Umbroasă

Am urcat la Cetate.
Luna tocmai se certa cu pietrele din turnuri.
Se plângeau că nu sunt luminate destul, şi se tem;
Chiar acum când e ora sosirii fantomelor.
Jos la cafenea, sub Strada Umbroasă,
Pacea nu se instalase printre mesele răsfirate.
Gustav beţivul extrăgea esenţele
Din zaţul de pe fundul ceştilor
Şi îi spunea fiecăruia ce îl aşteaptă.
De la masa mea şchioapă privesc pe fereastră.
Luna mângâie tandră turnul;
Piatră cu piatră.

Plictiseli

martie 14th, 2010

Dialoguri sterile,
Vorbe aruncate în vânt.
Fraze fără început şi fără sfârşit;
Doar să fie.
Privim acelaşi soare, dar nu ne scaldă aceeaşi lumină.
Istoriile vechi le-am uitat amândoi.
Să facem altele, nu mai suntem în stare.
La apus, ochii se întrabă:
Unde e lumina care ne perfora pleoapele,irişii?
Sunt serile, iată, jumătăţi ale nopţilor noastre.
– Icoana de deasupra şemineului e gata să cadă.
– Plasa de la uşa balconului e spartă.
Ţânţarii intră până la miezul nopţii;
Sătui, se duc la culcare.
– Sforăie vecinul de la parter, sau raşchetează parchetul blonda de la doi?
– Sună telefonul.
O fi Florica; vrea să vorbească iar cu tine,
la ora aceasta târzie.
– Mâine e ultima zi pentru plata luminii.
Dacă nu plătim, ne deconectează;
N-o să mai poţi sta toată ziua la televizor.
– Dar citeşte şi tu ziua, dragă;
nu toată noaptea ca o bufniţă fără somn.
– Da, ţie îţi vine uşor! Dormi și ziua şi noaptea;
Ca un urs aşezat să hiberneze la Polul Nord.
Dialoguri sterile,
Vorbe aruncate în vânt.
Fraze fără început şi fără sfârşit;
Doar să fie.

Oscarurile și strîmbatul din nas

martie 14th, 2010

Ipocrizia galopantă e o formă de a dota cititorul cu un soi de prăjină pentru a nu ajunge la nasul criticului, de obicei european sau, și mai catolic decât el, cel român, fără de care nu se mișcă nimic în cultura mondială. Strîmbatul din nas, unul superior desigur, face parte din panoplia culturală a intelectualului autohton de sorginte mai mult sau mai puțin protocronică și asezonează savant zeama acră a judecăților de valoare pe care ne-o servește pe post de supă fină din apropouri luate de la bibliotecă.

Duminică 7 martie a fost gala decernării premiilor pentru filmele anului 2009 de către Academia Americană de Film, supranumită gala Oscarurilor. Nimic nou, nici măcar unele polițe plătite la vedere sau pur și simplu nici măcar n-au lipsit deciziile discutabile. De-a lungul vremii au fost capodopere văduvite de statuetă, unii care au primit recunoaștere tîrziu și nume sau titluri de care nu se mai știe nimic acum în ciuda premierii. Fiind un soi de juriu format și din oameni care lucrează-n domeniu, dar care n-au habar de estetică, e normal să se întîmple așa. Uneori e păcat și-ți vine să muști, alteori o nimeresc și te bucuri. Pentru mine primirea unui Oscar nu e un argument decît pentru a ști în ce an au brodit-o. Totuși mă uit la gală cînd pot pentru că e interesant ca spectacol uneori și-mi place să văd o breaslă măcar aparent unită, în care a fi civilizat înseamnă să ai umor, chiar unul de bună calitate.

Anul acesta nu am avut ceva spectaculos de văzut și nici perechea Steve Martin & Alec Baldwin nu au fost geniali. Pe scurt a fost o ediție cenușie, dar la anul mă voi uita din nou pentru că sunt curios. Cititnd în schimb cronici românești constat aceeași aroganță și același stil din care aflăm că americanii sunt proști și inculți. Pentru cine nu știe cum arată o bibliotecă publică în Boston sau cum sunt acolo librăriile Barnes&Nobles o fi vreo mare șmecherie să bată cîmpii, dar din păcate pentru publicul neștiutor nu stă nimeni să facă diferența între cum e la noi și cum e la ei. Cine a văzut jalnica prestație a cinematografiei românești de mai ieri, tot o ”gală” de premii poate să-și dea seama de diferențele notabile.
În primul rînd am remarcat lipsa noastră de interes. O sală pe jumate goală. Un public plictisit și ațos. Premii date cam la toată lumea. De ce? Pentru că n-avem bani. E adevărat, dar nici bunăvoință n-avem.

Nu mor de plăcere să privesc covorul roșu din față lui Kodak Theatre, dar nu cred că a veni îmbrăcat precum te duci la piață e un mod de a sărbători. Nu e vorba aici de un stil vestimentar, ci de o decență, care poate face parte din spectacol. Ne plîngem că românii nu se uită la filme românești, că nimeni nu sponsorizează, că actele culturale sunt ignorate. Nici pe departe nu sunt singurele cauze ale stării de facto. De fapt nu avem capacitatea de a prelua lucrurile bune, suntem suficienți și superiori, iar organizarea constă de cele mai multe ori în a da cîteva telefoane. Mă uitam la televizor și aveam impresia că e o întrunire la care puținii veniți au fost strînși cu de-a sila.

Mai gravă în povestea asta e lipsa de ponderație în a-i înjura pe alții. BAFTA a dat cam aceleași premii cu mici sau mari excepții. Nimeni n-a urlat. Dacă e Oscar, e de bonton să fii critic și acru. De ce? Festivalurile europene au mari probleme de credibilitate pentru că afișează un antiamericanism desuet. Nu orice e american e prost și nici invers. Jurizarea estetică s-a transformat în una politică, dar tipărirea unei statuete pe afișul unui film aduce în continuare bani. Și o fac toți, deși strîmbă din nas.

Și la urma urmei, domnilor critici, dacă tot nu vă place de Oscarul, de ce vă uitați și comentați gala an de an?

Românii şi cruciada (I) Uz și abuz de termeni

martie 14th, 2010

Cu valenţele sale spirituale, etice şi politice, cruciada se înscrie în seria conceptelor care au supravieţuit realităţilor medievale care le-a generat, au dat substanţă celor mai sugestive imagini pe care publicul interesat le are în legătură cu Evul Mediu clasic. Figuri emblematice pentru spiritul cruciat precum Richard Inimă de Leu al Angliei sau Ludovic al IX-lea al Franţei, Guy de Lusignan sau Ioan de Hunedoara, sunt mult mai sugestive decât interminabilele conflicte jurisdicţionale între regi şi vasalii lor sau speculaţiile teologice, prea puţin inteligibile chiar şi pentru oamenii Evului Mediu.

Uzul şi de cele mai multe ori abuzul discursului public i-au asigurat o carieră pe care nici pelerinii plecaţi spre Locurile Sfinte la jumătatea secolului al XI-lea, nici prelaţii care au încercat să legitimeze fenomenul cruciat nu ar fi putut-o anticipa. Istoricii medievişti insistă să recupereze această fascinantă secvenţă a domeniului pe care îl consideră rezervat, insistând pe clarificări terminologice şi analize contextuale, fără a putea repurta un succes deplin în lupta cu tentaţia de a echivala provocări ale lumii contemporane cu realităţi ale începutului celui de-al doilea mileniu creştin.

Specialiştii insistă pentru o diferenţiere clară între aşa-numita cruciadă clasică, reprezentată de cele opt expediţii din perioada 1095-1270, urmată de cruciada târzie, constând în efortul naţiunilor creştine de a contracara ameninţarea islamică devenită acută odată cu stabilirea turcilor osmani în sudul Peninsulei Balcanice.

Chiar dacă o astfel de abordare corespunde exigenţelor ştiinţifice, ea nu poatelimita instrumentalizarea sintagmei de cruciadă şi plasarea sa în contexte prea puţin medievale şi dificile chiar pentru dimensiunea creştină pe care fenomenul a încorporat-o. Idealul moral pe care purtarea crucii l-a reprezentat pentru mentalul colectiv medieval şi modern a făcut din cruciadă o tentaţie pentru orice atitudine sau acţiune publică ce friza intransigenţa şi rigoarea. Zelul religios al ţăranilor din Vendee, revoltaţi împotriva Parisului iacobin a avut dimensiunile unei cruciade antiliberale elogiate de autorii Restauraţiei, un mesaj similar a fost avut în vedere de Sfânta Alianţă şi într-o măsură diferită de susţinătorii rolului civilizator al colonialismului.

Legitimare istorică

La începutul secolului trecut s-a vorbit de o cruciadă anticomunistă, iar în imediata contemporaneitate ideea unei cruciade împotriva terorismului a devenit aproape oficială în abordările neoconservatoare. În replică, termenul cruciat şi-a găsit locul în retorica mişcărilor radicale islamice, în efortul lor de a se legitima prin incompatibilitatea milenară dintre cele două lumi. Conduita reală sau elaborată de literatura vremii a unor eroi cruciaţi a devenit parte integrantă a discursului identitar, iar sacrificiile în serviciul cauzei creştine confereau un plus de legitimitate morală naţiunii căreia îi aparţineau aceştia din urmă.

Participarea la cruciadă a fost încorporată în propaganda patriotică iniţiată de statele teritoriale la finele Evului Mediu, iar discursul naţional modern a asumat nuanţe ale abordărilor prelaţilor medievali. Naţiunile din Europa Centru-Orientală, implicate episodic în evenimentele cruciadei propriu-zise, au propus echivalarea propriului efort antiotoman cu cauza cruciată, iar expresia politică şi livrescă a acestui demers este motivul avampostului creştinătăţii, predecesorul cordonului de securitate al civilizaţiei europene împotriva ameninţărilor din Răsărit. Cazul românesc se distinge printr-o serie de particularităţi din acest punct de vedere. Avem de-a face cu singura naţiune ortodoxă care îşi revendică, în mod absolut justificat dealtfel, un rol în cruciada târzie, chiar în condiţiile naşterii acelui Bizanţ după Bizanţ la nord de Dunăre, atât de cunoscut din scrierile lui Nicolae Iorga. Pe de altă parte, românii au fost rând pe rând interlocutori ai cruciaţilor, obiect al acţiunii militare a acestora atunci când fenomenul devenise o componentă a misiunii catolice şi au sfârşit prin a deveni participanţi la acţiunile ce vizau, în teorie cel puţin, alungarea infidelilor din Europa.
Acest sincretism ideologic şi interpretativ nu aparţine raţionalistei reflecţii moderne şi contemporane, coexistenţa între idealul cruciat şi repudierea exceselor care au însoţit transpunerea sa în realitate a reprezentat o provocare chiar pentru protagoniştii evenimentelor, laici sau oameni ai bisericii. Cruciada medievală poate fi considerată, oricât de exagerat ar putea părea conceptul, o primă tentativă de globalizare, cel puţin la nivelul lumii cunoscute, prin faptul că a adus în contact Orientul şi Occidentul, cu cele trei religii monoteiste: creştină, musulmană şi mozaică. Efectele acestei tangenţe au fost şi ele contradictorii, iar în momentele-cheie au avut mai curând aspectul unei ciocniri a civilizaţiilor.

Admiratori și detractori

Admiratorii cruciadei tind să pună pe seama contactelor cu lumea arabă o serie de inovaţii tehnice şi ştiinţifice care au asigurat progresul Europei, propensiunea pentru arhitectura monumentală şi pentru vitraliile catedralelor gotice, amintind de imaginea cerului Ierusalimului. Detractorii cruciadei au subliniat caracterul distructiv al campaniilor spre Locurile Sfinte, rivalităţile intestine care îi animau pe principii uniţi sub stindardul creştin şi masacrarea fără discernământ a sarazinilor şi evreilor. Această ambiguitate a definit fenomenul cruciat încă de la primele sale episoade, în care controlul bisericii, în accepţiunea sa instituţională, a fost mult mai redus decât ar lăsa să se înţeleagă desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

Geneza cruciadei se află într-una din expresiile cele mai răspândite ale pietății individuale în primele secole creştine, pelerinajul la Locurile Sfinte. Creştinismul medieval a încorporat o dimensiune tangibilă, manifestată prin venerarea locurilor şi relicvelor sacre, investite cu atribute protective sau taumaturgice. Lucrarea lui Peter Brown despre cultul sfinţilor şi implicaţiile socio-economice ale acestuia continuă să fie un reper pentru cercetarea de specialitate.

Ierusalimul, locul Sfântului Mormânt şi primul scaun apostolic, s-a situat obiectiv în centrul acestei forme de devoţiune, iar convulsiile pe care le-a cunoscut lumea musulmană şi cea bizantină odată cu apariţia turcilor selgiucizi în Orientul Apropiat puneau în pericol rutele tradiţionale de tranzit ale pelerinilor spre Ţara Sfântă. Relaţia determinativă între pelerinaj şi cruciadă se reflectă şi în terminologia utilizată în documentele papale, în care cruciada este numită passagium generale, chiar şi într-o perioadă în care eliberarea Ierusalimului nu mai era socotită de actualitate. Organizarea unor expediţii militare menite să asigure securitatea credincioşilor şi să garanteze controlul creştin al Ierusalimului a fost mai curând o iniţiativă a mediilor monastice şi a elitei laice, iar rolul papalităţii a fost iniţial limitat de precaritatea mijloacelor de influenţă de care Sfântul Scaun dispunea la jumătatea secolului al XI-lea. Deţinătorii puterii pontificale şi prelaţii din anturajul lor au reuşit să-şi asigure patronajul spiritual asupra cruciaţilor, în contextul mai general al eforturilor de reformare a bisericii şi de a da normative morale societăţii medievale apusene, abia ieşite din marasmul provocat de al doilea val migrator şi eliberată de obsesiile milenariste.

Alături de sinoadele provinciale şi de decretarea păcii lui Dumnezeu, cruciada a devenit un instrument al bisericii în transpunerea în fapt a primatului moral pe care iniţiativele papale încercau să-l reafirme la nivelul creştinătăţii. Faptul implica o schimbare la nivelul grilei de valori tradiţionale, pentru care violenţa şi atrocităţile războiului erau repudiate în termeni duri. A luat fiinţă astfel o întreagă literatură care a acreditat tema războiului legitim, purtat în serviciul crucii, iar participarea la cruciadă a ajuns să presupună absolvirea de păcate. Discursul justificativ elaborat de intelectualii ataşaţi Curiei Romane, cu apeluri la Vechiul Testament şi la tradiţii patristice, a însemnat în durată lungă un pas în direcţia instrumentalizării unor trăiri mistice în serviciul unor finalităţi ţinând de politica ecleziastică. Legitimarea cruciadei şi implicaţiile sale patrimoniale a făcut-o tentantă şi pentru vasalii laici ai papei, iar de la sfârşitul secolului al XII-lea, chemarea la cruciadă a avut în vedere şi, spre exemplu, lupta împotriva unor supuşi italieni aflaţi în rebeliune faţă de suveranul lor.

Cruciadă transnațională

Timpul de glorie al cruciadei este şi momentul în care s-a operat o schimbare a ordinii de priorităţi, în sensul integrării sale în cadrul mai general al programului misionar al papalităţii. În acest sens, merită invocate reflecţiile cardinalului Henric de Sussa, care considera că aşa-numita cruciadă cismarină, combaterea ereticilor şi păgânilor dinăuntrul frontierelor christianitas este mai utilă decât lupta împotriva infidelilor din Orient. Astfel de consideraţii au prelininat asumarea mandatului cruciat de către suveranii teritoriali, interesaţi să-şi consolideze superioritatea ideologică în lupta cu potenţialii contestatari din interiorul frontierelor.

Erezia religioasă, reală sau prezumată, a început să servească drept justificare pentru confiscarea proprietăţilor şi pierderea condiţiei libere. Rezultatul cel mai cunoscut al acestor practici a fost anihilarea individualităţii politice şi culturale ce se consolida în sudul Franţei, în contextul cruciadei împotriva ereziei cathare.
Dimensiunea transnaţională a luptei pentru Ţara Sfântă nu a anihilat disputele dintre principii şi naţiunile creştine, primele cruciade fiind pline de exemple ale mefienţei reciproce dintre francezi şi germani, sau dintre cei dintâi şi vasalii lor englezi. Astfel de momente încorporează şi evidente note personale, de care trebuie ţinut seama în efortul de reconstituire a evenimentelor, iar mărturiile contemporane sunt extrem de generoase din acest punct de vedere. De un impact mai semnificativ pentru efortul papalităţii de reunificare a bisericii au fost însă conflictele ireductibile cu creştinii de rit grec.

Cunoaşterea sumară reciprocă nu îngăduise perceperea dimensiunilor faliei ce separa cele două lumi, dincolo de diferenţele rituale. Descinderea maselor de ţărani, clerici şi cavaleri la Constantinopol a prilejuit reacţii de diferenţiere de ambele părţi. Lectura cronicilor latine şi a istoriilor bizantine surprinde naşterea unor imagini care şi-au păstrat forţa de sugestie dincolo de limitele Evului Mediu, cea a grecilor efeminaţi, versatili şi trădători, şi cea a francilor barbari, lipsiţi de maniere şi de cultură, dominaţi de violenţă şi emfază. Larga difuzare de care s-au bucurat astfel de relatări în ambele tabere şi incompatibilitatea dintre agenda bizantină şi interesele cruciaţilor vor avea efect în planul general al relaţiilor est-vest, iar în ultimă analiză vor pune în eşec tentativele de lichidare a schismei din 1054 sau de colaborare politică.

Un autentic cărturar umanist: Virgil Nemoianu, la 70 de ani

martie 14th, 2010

La 70 de ani, Virgil Nemoianu este autorul unei opere impunătoare, originală ca arhitectură ideatică, deschizătoare de punţi spirituale, ostilă prejudecăţilor reducţioniste şi miopiilor tabuizante.

Primordialismul îngust, misticismele gregare, patimile nebuloase îi repugnă acestui cărturar umanist şcolit în cea mai curată tradiţie a spiritului central- european. Patriot demn şi cetă ţean al lumii, profesorul Nemoianu iubeşte deopotrivă România şi America, ştie să vadă şi să susţină acele valori pe care se poate mereu reclădi vocaţia şi şansa libertăţii.

Profesor înăscut, pedagog al libertăţii, estetician, filosof al religiei şi al culturii, comparatist de înaltă ţinută, Virgil Nemoianu continuă tradiţia Cercului de la Sibiu de care a fost atât de legat (ex.: Ion Nego iţescu, I. D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş sau Cornel Regman).

Este un veritabil li beral-conservator pentru care capitalismul este un spaţiu al inovaţiei necontenite, al unui dinamism mereu alert, al interacţiunilor culturale care se sustrag oricărei matrici indigeniste constrângătoare. Asemeni lui E. Lovinescu şi discipolilor acestuia, Virgil Nemoianu detestă ideologiile „hard”, este un spirit antitotalitar prin definiţie.

L-am întâlnit pentru prima oară, cred, în 1990, dar corespondăm de prin 1986. În 1988 a scris o generoasă şi pătrunzătoare cronică, transmisă la „Europa Liberă” despre cartea mea „The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” care tocmai apăruse la Editura londoneză Routledge.

Am purtat de-a lungul anilor numeroase discuţii despre ideologie, utopie, intelectuali, revoluţii, sincronism, modernism, marxism, fascism, religii seculare şi câte altele. Pentru Virgil Nemoianu mo – dele culturale sunt tot atâtea perdele de fum cărora el refuză a le sucomba.

Iată de pildă cum defineşte, în volumul „Tradiţie şi libertate” (Curtea Veche, 2001), una din patologiile spirituale ale timpurilor recente, un fundamentalism care se pretinde expresie a toleranţei fiind, în fapt, exact opusul acesteia: „«Political correctness» este o utopie – ea încearcă cu ob sti naţie să secularizeze ceea ce este şi trebuie să rămână o prerogativă a transcendentului. Încearcă să realizeze grăbită, aici şi acum, acest model de perfecţiune şi binecuvântare cerească care nu se poate obţine decât treptat, prin graţie, de la originile pământeşti şi imperfecte, prin suferinţe şi agonie, către plenitudinea prezenţei lui Dumnezeu”.

Acest text de o rară fineţe teoretică a fost publicat iniţial în revista „Crisis”, în aprilie 1996. Virgil Nemoianu nu este doar un discret, însă extrem de influent director de conştiinţe în România. Contribuţiile sale apărute în prestigioase reviste engleze şi americane l-au consacrat drept unul dintre cei mai subtili exegeţi ai tensiunilor lăuntrice ale modernităţii.

Menţionez aici remarcabilul volum, elegant ca structură şi persuasiv ca linie argumentativă, „Imperfection and Defeat: The Role of Aesthetic Imagination in Human Society”, apărut în 2006 la Central European University Press. Temele explorate în această carte sunt de o vitală semnificaţie pentru destinul spiritului critic într-o lume a atâtor alienări, abdicări, măsluiri şi abandonuri: dialectica literaturii şi religiei; dialectica literaturii şi istoriei; Europa de Est şi Centrală ca studiu de caz ce confirmă existenţa unui ethos diferit de acela examinat de Max Weber în „Etica prote stantă şi spiritul capitalismului”; literatura ca alegorie a per secuţiei şi supravieţuirii umane.

Tocmai pentru că nu în ţelege să susţină vreo formă de gândire unidimensională, profesorul de la Catholic University, din Washington, insistă asupra unor surse adeseori ocultate ale proiectului emancipator al Luminilor. Cheia filosofiei sus ţinute de Virgil Nemoianu, atât de înrudită cu universul reflexiv creat de Mihai Şora, se află în cultivarea unei etici a cumpătării epistemice şi a civilităţii politice, în respingerea proiectelor despotictotalizante, oricum s-ar deghiza acestea.

Profesorul Nemoianu îndeamnă în opera sa la conştientizarea im perfecţiunii, a înfrângerii şi dezamăgirii drept antidoturi esenţiale împotriva unui triumfalism materialist care uită dimensiunea sufletului, a supliciului, a incertitudinilor adeseori năucitoare.

Textul complet al acestui articol poate fi citit în numărul din această săptămână al „Revistei 22”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Scandalurile bugetare din cultura locală

martie 14th, 2010

Se vorbeşte despre proiectele europene derulate de autorităţile locale şi judeţene: că sunt sau nu bani pentru ele, că decizia e prea centralizată sau, dimpotrivă, prea lăsată pe mâna unor primari analfabeţi (zice guvernul).

Mai nou, de când a început criza, vedete au devenit statul de funcţiuni, care trebuie redus la sânge conform noilor directive ale ministrului Blaga; sau sectorul educaţie, unde se fac economii şi nimeni nu mai visează la idilicul 2008, cu promisiunile de creşteri salariale de 40%. S-a dat mai puţină atenţie evoluţiilor (sau involuţiilor) în cultură, unde descentralizarea, vrând-nevrând, s-a cam produs.

E domeniul cel mai neuniform şi puţin observat: dacă în şcoli, salubrizare sau poliţie locală se face peste tot cam acelaşi lucru, bine sau prost, cum poate fiecare, în cultură vedem o diversitate de aranjamente, experimentări şi niveluri de finanţare. Nici măcar lipsa de bani nu e o caracteristică generală, cum ai putea crede dacă te iei după văicăreala neinformată.

Există biblioteci orăşeneşti unde ultima carte s-a cumpărat în 1976 sau case memoriale prăfuite, cu custozi plătiţi la limita subzistenţei, cu care nimeni nu prea ştie ce să facă. Dar ele coexistă cu sifonarea de bani publici pe drepturi de autor, la nivel de salariu de preşedinte de bancă, pentru (re)editarea vreunei monografii agramate care se trage în 1.000 exemplare şi zace prin depozite, scrisă de ambiţioasa cumnată a viceprimarului.

În vreme ce patrimoniul istoric moştenit – sărăcuţ ca densitate în România, în special în zona Muntenia – e neglijat sau agresat la modul pro-activ, în anii de boom economic pre-2008 bugetele locale au permis finanţarea a tot felul de exotisme, poate bine intenţionate, dar pe care criza le-a lăsat pe uscat.

Şi nu doar sâmbre ale oilor sau târguri de meşteşuguri aşa-zis tradiţionale, unde artizanii îşi dezlănţuie creativitatea demnă de o cauză mai bună, ci şi instituţii profesioniste – teatre, filarmonici, galerii de artă – înfiinţate de câte un animator local cu relaţii, în oraşe mici sau chiar comune unde nu prea există un public pentru ele. Şi, mai nou, nici bani. De aici, scandalul.

Dilema de alocare a resurselor e dureroasă. Bugetele sunt prin definiţie limitate şi trebuie să dea un echilibru între arta înaltă, care educă şi formează, şi spectacolele cu priză la popor. Între necesitatea de a avea continuitate, deci un minim de personal angajat permanent, şi lucrul pe proiecte creative.

Echilibrul e dificil într-un domeniu dominat de orgolii, fiecare regizor imaginându-se Peter Brook şi fiecare şef de orchestră, Zubin Mehta, neînţeles şi persecutat de autoritatea locală care nu-i dă exact atâtea fonduri cât crede el. Venind din sistemul socialist, unde toată lumea avea contract pe viaţă, e convenabil să nu observi că nici în Occident a fi artist nu e un huzur, ci presupune riscuri, incertitudine şi multă concurenţă.

Regiunile şi primăriile în Franţa nu finanţează state de salarii, ci cumpără proiecte culturale selectate la licitaţii, cu obiective, un anume profil, început şi final. La noi, s-a ajuns la situaţia ciudată ca pe alocuri subvenţia pe bilet vândut la concerte locale să fie în jur de 150 de euro – ţinute în săli improprii, luni sau marţi, pentru că artiştii sunt oricum navetişti, cu cartea de muncă în alte trei părţi.

Cu aceşti bani, cu rezervări din timp, se pot cumpăra fiecărui spectator un zbor low cost la Milano şi un bilet de calitate media la Scala, rămânând şi timp pentru un tur al oraşului. Sigur, trebuie susţinută producţia locală la Filiaşi, dar nici consumatorul de cultură nu trebuie uitat, pentru că banii sunt până la urmă ai lui.

Şi e de discutat ce contribuie mai mult la luminarea maselor: o improvizaţie locală sau un proiect de plimbat 2.000-3.000 de cetăţeni pe an pe la Scala. Acest exemplu exagerat (dar rupt din viaţă) arată că întrebarea corectă pentru consilierii locali este nu „ce finanţăm”, ci „ce obţinem de banii cheltuiţi”? Ce rezultate reale, la nivelul publicului consumator şi al brandului cultural local.

Dacă am prins nişte fonduri PHARE şi reabilităm două monumente, muzeul de etnografie şi trei case memoriale în care nu intră nimeni, se cheamă că am pus oraşul pe hartă?

Cine este în stare la nivel local să construiască nişte produse integrate atractive, să creeze emulaţie şi cerere, să iasă din rutina bugetară şi să facă actul de cultură să fie cool? Astea sunt întrebări nu doar pentru criză, ci şi pentru perioada de după.

Zece motive pentru referendumul constituţional

martie 14th, 2010

Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – coaliția de guvernare – a decis modificarea Constituţiei RM prin referendum, încercând astfel evitarea alegerilor anticipate. Decizia este esenţială nu doar din perspectivă juridică – noua Constituţie trebuie să intre în vigoare până la 16 iunie pentru a se respecta termenele legale -, ci pentru că poate deveni o hârtie de turnesol pentru opţiunile reale ale politicienilor, dar şi ale cetăţenilor din RM. Acesta este motivul pentru care argumentele în favoarea referendumului constituţional depăşesc aspectele strict tehnice.

1. Referendumul nu încalcă nicio normă europeană. Decizia AIE este corectă şi firească, inclusiv din perspectiva relaţiilor RM cu instituţiile europene. Chiar dacă nu a existat de la început o bună gestionare a relaţiei cu Comisia de la Veneţia – „Ar fi trebuit să stabilim întâi de toate priorităţile noastre şi apoi să consultăm membrii acestei instituţii” (Alexandru Tănase, ministrul Justiţiei) -, ulterior lucrurile au intrat pe un făgaş firesc. Actuala decizie a AIE nu ignoră nici Comisia, nici Consiliul Europei, al căror rol de certificare a euroconformităţii juridice a noului text rămâne în vigoare, după cum s-a exprimat prompt premierul Filat: „Toate acţiunile noastre vor avea loc doar cu suportul partenerilor externi”.

2. Modificarea Constituţiei este necesară. Comisia pentru revizuirea Constituţiei, înfiinţată de preşedintele interimar Mihai Ghimpu, a pus deja pe masă o serie de neajunsuri de fond, structurale, care indică limpede ce trebuie schimbat (blocajul în ceea ce priveşte alegerea şefului statului este doar un aspect). Pentru nevoia revizuirii s-au pronunţat şi experţii Comisiei de la Veneţia. În plus, comentatorii de la Chişinău au demonstrat deja inadecvarea Constituţiei RM la provocările şi cerinţele integrării europene.

3. Constituţiile nu sunt „tablele lui Moise”. Orice Constituţie este o creaţie umană, juridico-politică, deci perfectibilă, iar modificarea ei devine un exerciţiu democratic esenţial. Constituţiile nu sunt „texte sacre” – ele trebuie respectate, dar nu idolatrizate. Aşa cum acestea răspund unor necesităţi de moment, tot aşa trebuie modificate când contextul se schimbă (Constituţia SUA, de pildă, a fost amendată în ultimii 200 de ani de vreo 30 de ori). Ideea că nicio persoană, instituţie sau lege nu e deasupra scrutinului public este o idee crucială într-o democraţie şi trebuie acceptată senin de politicieni şi electorat.

4. Doar regimurile totalitare ignoră Constituţia. Adecvarea dintre Constituţie şi realitate este esenţială în democraţie şi este irelevantă doar în regimurile totalitare, unde nimeni nu ţine seama de spiritul şi litera legii. Cine citeşte astăzi legislaţia statelor lagărului comunist – denumite „democraţii populare” -, constată că principiile enunţate acolo, cu câteva excepţii, sunt perfect compatibile cu democraţia. Doar că nimeni nu se sinchisea de ele, pentru că esenţa totalitarismului comunist tocmai asta era: impunerea voinţei liderului sau a partidului, dincolo de lege şi spiritul ei. Este ceea ce un stat de drept, democratic, nu îşi poate permite în niciun fel.

5. …iar majorităţile parlamentare o pot ignora. Un alt caz în care această adecvare este ignorată e cel ilustrat de regimurile „democratice” în care s-a instaurat „verticala puterii” şi majoritatea funcţionează implacabil în parlament. Nici aici guvernanţii nu sunt deranjaţi de eventuale contradicţii constituţionale sau inadecvare la realitate, pentru că au mecanisme juridice şi politice ca să le folosească în interesul propriu ori să le oculteze (cazul Rusiei). Aşa a funcţionat şi „regimul Voronin”. Dar la Chişinău nu mai vorbim nici despre dictatură, nici despre totalitarism sau „verticala puterii”. În aceste condiţii, confecţionarea unui cadru juridic apt să reflecteze şi să susţină noile (şi viitoarele) realităţi politice pluraliste ale unei societăţi cu aspiraţii europene este vitală.

6. Modificarea Constituţiei este o educaţie pentru democraţie. Constituţia RM este, practic, o necunoscută pentru cetăţeni. Adoptată fără consultare populară în 1994, modificată în 2000 fără a se ţine seama de opinia majoritară a populaţiei, textul juridic esenţial al republicii nu a fost niciodată discutat şi asumat cu adevărat la nivel public. Modificarea Constituţiei ar putea deveni un prilej excelent pentru implicarea populaţiei (experţi, ONG-uri, presă, lideri politici) la o dezbatere deschisă şi care să reflecte, cu adevărat, starea democraţiei dintr-un stat aspirant la UE. Orice modificare constituţională implică participarea publică, ceea ce sporeşte disponibilitatea şi apetitul democratic al unei societăţi.

7. Responsabilitatea media şi constituirea spaţiului public. Discutarea în parlament a fiecărui articol în parte trebuie reflectată just şi prompt de către presă, inclusiv sau mai ales când e vorba despre articolele controversate (denumirea limbii, alegerea preşedintelui, neutralitate etc.). Cetăţenii RM au acum posibilitatea să reflecteze la ele, iar reprezentanţii societăţii civile – să se exprime pe marginea lor. Presa este obligată să reflecte dezbaterea şi diversitatea opiniilor. Iar prin asta, va face un pas esenţial în configurarea acelui „spaţiu al dezbaterii publice” care lipseşte deocamdată în stânga Prutului.

8. Clarificarea opţiunilor membrilor AIE. Elaborarea noii Constituţii este şi o şansă pentru clarificări în interiorul AIE. Va fi nevoie, fireşte, de unanimitate şi de atingerea unui numitor comun. Dar asta nu înseamnă că publicul din RM sau din afara ei nu trebuie să ştie, dincolo de orice speculaţie, cum se raportează partidele AIE, dar şi membrii partidelor AIE, la chestiunile deocamdată delicate şi care nu întrunesc consensul.

9. Clarificarea opţiunilor populaţiei. Dar şi societatea basarabeană va avea un test important de trecut. Modul în care se va raporta societatea la noua Constituţie, mai ales la aspectele controversate, va fi semnificativ. Chiar decisiv. Au existat, desigur, dificultăţi în relaţia bilaterală Bucureşti-Chişinău. Multe dintre reproşurile basarabenilor faţă de funcţionarea instituţiilor de la Bucureşti sunt îndreptăţite, poate; şi viceversa. Dar o serie de probleme au fost şi sunt generate, dincolo de aspectele tehnice, de percepţii deformate şi prejudecăţi. Referendumul constituţional poate fi o şansă excelentă pentru a dovedi că multe dintre reticenţele care există pe malul drept faţă de ceea ce cred cu adevărat cetăţenii RM să fie spulberate.

10. Referendumul constituţional în sine nu creează precedent. Ideea falsă lansată la Chişinău este că modificarea Constituţiei ar crea precedente periculoase în practica guvernamentală. Îngrijorarea este prost plasată. În primul rând, modificarea unei Constituţii prin referendum nu este un lucru ce contravine practicii democratice. În al doilea rând, orice modificare trebuie explicată şi justificată opiniei publice interne şi externe. Astăzi, este evident că legislaţia RM este inadecvată şi creează blocaje, de aceea, trebuie corectată. Dar, în lipsa unei asemenea justificări credibile, ideea că orice guvernare care ajunge la putere schimbă Constituţia, prin referendum, fără niciun motiv şi după bunul plac, dă naştere unei alte speculaţii, şi anume că, pur şi simplu, cetăţenii RM sunt „idioţi utili” care nu ştiu pe ce lume se află şi nu înţeleg nimic şi niciodată ceea ce li se întâmplă.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Dărâmarea zidului Berlinului a început la Șopron

martie 14th, 2010

PICNICUL PANEUROPEAN DE LA SOPRON

Daramarea zidului berlinez a inceput in Ungaria

Au trecut deja 20 de ani de atunci… Eram mai tineri, iar acum se afla in jurul nostru atat cei care atunci erau mult prea mici pentru a intelege , cat si cei care inca nu se nascusera in 1989. Cu ce cuvinte si imagini le putem povesti celor curiosi cum a fost atunci, odata ca niciodata…

In acel an, tinerii din estul Europei se angajasera intr-o aventura ale carei roade pot sa fie cantarite in zilele noastre. O evaluare a situatiei se impune, caci vietile lor nu s-au inseninat dintr-o data, dupa pasii hotaratori pe care ii facusera. Hotarat lucru, ei si fratii lor mai mici de atunci sunt mai liberi si viata lor curge mai navalnic, fara a fi nevoita sa treaca prin niste obligatorii ecluze.

In anii 70, un american care se afla in vizita in Romania, dupa inevitabilele intrebari despre Dracula, ii spunea unui localnic : « Eu pot sa afirm orice imi trece prin minte despre presedintele nostru, Gerald Ford. » « Care-i problema ? » ii raspundea interlocutorul sau roman, « Si eu pot sa spun tot ce vreau despre Ford.» In zilele noastre, un roman poate formula critici privind politica interna a tarii, cu referire directa, dupa caz, la primul ministru sau la presedinte Romaniei. Autocenzura nu mai joaca rolul hotarator dinainte. Dar a crescut si libertatea unor patroni de a-si concedia subordonatii, iar acestia din urma trebuie sa invete sa faca uz de posibilitatile de miscare si de alegere care li se ofera in prezent. Stim ca multi o fac cu pasapoartele in maini. In plus, in zilele noastre ei nu se mai lovesc de faldurile cortinei de fier.

Metafora lui Churchill

In ziua de 5 martie 1946, Churchill remarca intr-un discurs memorabil cǎ : ” De la Stettin, la Marea Baltica, pana la Trieste, la Marea Adriatica, o Cortina de fier a coborat de-a curmezisul continentului.” Nu el inventase sintagma ,dar discursul acesta i-a dat valoare de circulatie si percutanţǎ, caci raceala si duritatea metalului corespundeau naturii relatiilor dintre fostii aliati, Uniunea Sovietica si Statele Unite. Se intamplǎ un lucru interesant cu expresia aceasta, intrucat se stie ca o cortina separǎ o scena de spectatori si se pune intrebarea :care dintre cele doua spatii, cel « imperialist » sau cel « socialist », juca rolul de scena ? Este de presupus ca Europa rasariteana, cu experimentele de creare a unui om nou, multilateral dezvoltat, a atras o vreme atentia spectatorilor occidentali, chiar daca sistemele educative erau deseori aberante, precum la Pitesti si numai rareori senine, optimiste – ma gandesc acum la ziaristii lui Mirodan, mai ales la Cerchez. Dar destul de curand, lumea cu standardul de viata mai ridicat, care fusese ocolita si de marile distrugeri din timpul razboiului, a devenit scena, sau mai bine spus vitrina spre care priveau cu jind spectatorii socialisti.

Imi aduc aminte de o anecdota din anii 70, cu o cetateana sovietica care izbucneste in plans dupa ce este strivita de opulenta dintr-un supermagazin occidental, dar care spune dupa aceea, incrancenata : « La noi nu gasesti asa o varietate de produse, insa voua va lipseste sufletul ! » Am folosit intentionat cuvantul « vitrina », caci bunastarea era la distanta de spectatorii amintiti mai sus, atat sub raport geografic, cat si financiar.

Mitul lui Platon

Este putin ironic ca tocmai in dialogul « Republica » al celui mai idealist filozof – Platon – gasim acea imagine care ilustreaza situatia unui rezident al lagarului socialist. Precizez ca analogia se opreste doar la o punere in scena si nicidecum la substratul filozofic sau ideologic. Oricum, se impune acum o digresiune pentru care imi cer scuze, cu toate ca sunt convins ca ea isi are rostul. In primul rand, titlul dialogului nu trebuie sa ne induca in eroare, caci pentru Platon un rege-filozof intruchipeaza conducatorul ideal. Lumea marelui filozof grec se compune din doua domenii : vizibilul (perceptibil cu simturile) si inteligibilul ( obiectul intelectului nostru).

Lumea inteligibila cuprinde ideile absolute, care fac posibila lumea vizibila. Astfel, un lucru este frumos in masura in care participa la ideea de frumusete. Filozofii stiu asta, insa cei mai multi oameni seamana cu niste prizonieri intr-o pestera, imobilizati pe scaunele lor si incapabili sa realizeze ca figurile pe care le vad in fata lor sunt proiectii, umbre ale fiintelor sau lucrurilor reale ( ideile) care trec prin fata unui foc aprins in spatele lor.

Sa le spunem acelor tineri curiosi de care vorbeam la inceput ca noi eram ca acei prizonieri care trebuiau sa se multumeasca cu lumea de amagiri proiectate pe ecranul din fata lor ? Sa amintim aici ca personajul lui Mirodan, Cerchez, isi permite – la un moment dat – urmatoarea remarca cu rezonanta semnificativa : « Ai grija, da-le baietilor un avans in contul fericirii din comunism ! » Mai trebuie sa le spunem tinerilor ca noi – prizonierii din pestera – totusi traiam, invatam, iubeam si, mai ales, ne caleam sufletele.

Saltul calitativ

Evenimentele din 1989, care au culminat cu daramarea zidului din Berlin – adica a transpunerii in materie a cortinei lui Churchill – si cu revolutia din Romania au avut antecedente precum : tulburarile din Berlin, in 1953, revolutia din Ungaria din 1956, in cursul careia setea de libertate s-a asociat cu fantome ale trecutului fascist , primavara de la Praga (1968), presiunea exercitata de evenimentele din Polonia , la inceputul anilor 80, dar si perestroika si glasnost aplicate de Gorbaciov in Rusia. Sa ne oprim putin la un alt moment critic din 1989 : in ziua de 19 august , la ora 3 :20 dupa-amiaza, cateva sute de tineri est-germani au trecut granita dintre Ungaria si Austria , langa Sopronpuszta. Cred ca este inutil sa precizez ca destinatia lor a constituit-o Austria. Sa examinam succesiunea de evenimente care au condus, in cele din urma, la acest salt peste cortina de fier.

Aniversarea revolutiei din 1848, in martie 1989, a prilejuit numeroase demonstratii in intreaga Ungarie. Se milita pentru alegeri libere, libertatea de expresie, democratie. Doua luni mai tarziu, la Debretin, este lansata ideea unui miting paneuropean si se subliniaza ideea unei Europe fara granite. O alta data importanta, 16 iunie , marcheaza sfarsitul erei Kadar prin mutarea ramasitelor pamantesti ale martirilor revolutiei din 1956 ( Imre Nagy si tovarasii sai) dintr-un cavou comun ,situat in provincie, in morminte personalizate, la Budapesta.

Ideea mitingului, formulata la Debretin, este reluata in iulie si se stabileste locul unde va avea loc evenimentul –Sopron- precum si data (19 august). In jur de 20000 de mii de oameni s-au adunat in pitoreasca localitate, depasind cu mult asteptarile gazdelor.Atmosfera din Ungaria era , pe de o parte plina de gravitate, iar pe de alta parte ,cat se poate de exploziva. Comemorarea martiriului din 1956, cand tancurile sovietice blocasera marsul spre libertate al unei aliante destul de multicolore, din care nu lipseau forte reactionare, clericale si horthy-iste, mobilizase si de aceasta data –in 1989 – un spectru politic atat de variat incat se poate afirma ca reprezenta intreaga natiune.

Sangele varsat cu 33 de ani in urma le conferea maghiarilor un statut special, insa la Sopron s-au distins prin curaj participantii din Republica Democrata Germana. Ei au investit multa energie in daramarea gardului de sarma ghimpata de la granita cu Austria , iar in dupa-amiaza zilei de 19 august, cateva sute de tineri est-germani au deschis poarta care separa cele doua tari la punctul de control si au pasit pe pamantul Austriei. Acest eveniment neprevazut a fost raportat de ziarele din intreaga lume si este consemnat in manualele de istorie. In Ungaria , el a fost imortalizat in fotografiile lui Tamás Lobenwein si intr-un film video al doctorului György Kárpáti.

In toamna aceluiasi an, in jur de 60.000 de cetateni est-germani se aflau in Ungaria. Nici unul dintre acesti oameni nu mai voia sa se intoarca in tara sa. Dupa expirarea vizelor, maghiarii ii gazduira in tabere de refugiati improvizate. Grupuri mai mici treceau peste granita care acum era denumita « verde » si paseau pe solul Occidentului. La inceputul lunii noiembrie a fost declansata o campanie de demonstratii in Germania rasariteana, cu milioane de participanti. Acest tsunami social nu a putut fi zagazuit de declaratia premierului Erich Honecker, potrivit careia zidul din Berlin avea sa subziste inca cel putin 100 de ani. In ziua de 10 noiembrie, oamenii l-au daramat cu lopeti, ciocane, ba chiar si cu mainile goale. Lothar de Maiziere, cel din urma prim- ministru est-german a declarat ca « daramarea zidului a inceput – de fapt – la Sopron », iar cancelarul Helmut Kohl remarca ca « solul de sub poarta Brandenburg este pamant maghiar ». Exista momente astrale , cand vointa unor popoare coincide pe de-a-ntregul cu cea a providentei.

Politicienii moldoveni “indiferenți” față de problema persoanelor cu dizabilități

martie 14th, 2010

Concentrarea actului de guvernare pe abordarea unor probleme de ordin politic distrage atentia de la subiectele sensibile si importante ce vizeaza categoriile sociale vulnerabile ale populatiei tarii.

Omiterea lor de pe agenda publica are mai multe explicatii, care numara in primul rand rationamentul politic. Potrivit lui, partidele politice actioneaza in functie de efectul imediat pe care il vor genera initiativele lor in societate. Din acest punct de vedere, nicio formatiune din cadrul legislativului curent, cu exceptia democratilor, nu a pus in discutie sub nicio forma problema respectarii deficitare a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, inclusiv ca urmare a neratificarii Conventiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabiliti. Pe langa angajamentul doctrinar, PDM sustine ideea ratificarii documentului dat si pentru ca aceasta Conventie a fost semnata (in anul 2007) in perioada cand presedintele democratilor M. Lupu detinea manadatul de spicher al Parlamentului R. Moldova. In rest, nici comunistii si nici oricare alt partid parlamentar, dar si extraparlamentar , nu militeaza pentru cauza persoanelor cu dizabilitati.

Totusi, aditional la ”logica politica” un rol major il are conjunctura politica, care reduce intensitatea atentiei asupra intrebarilor cu o incarcatura strategica modesta. Astfel, atat legislativul, cat si executivul, per ansamblu, cu exceptia componentei mentionate, urmaresc obiective non-sociale legate de amenajarea puterii si distribuirea parghiilor de influenta in noile ecuatii de puteri. Or, grija fata de amplificarea ponderii politice primeaza fara rezerve in fata solidaritatii fata de paturile sociale in dificultate.

Spre deosebire de R. Moldova, Ucraina care a semnat Conventia privind respectare drepturilor persoanelor cu abilitati, la sfarsitul anului 2008, desi a fost criticata pentru criza politica cronica intretinuta de clasa sa politica, a ratificat de la inceputul anului curent documentul in cauza, precum si Protocolul aditional la acesta. Or, necatand la disensiunile serioase intre eterogenele formatiuni parlamentare, Rada ucraineana s-a pronuntat favorabil asupra celor doua documente. Totusi, in cele din urma interesul public/social/comunitar a prevalat in exercitiul legislativ/executiv si cel politic, pe de alta parte, in conditiile unei rivalitati considerabile intre ramurile puterilor in stat, dar si a unui colapas economic enorm.

In R. Moldova, nici in conditiile in care spicherul Parlamentului este si Presedintele interimar al tarii nu avem ratificat aceasta Conventie, iar Protocul aditional esential pentru realizarea plenara a protectiei drepturilor celor cu dizabilitati – nici macar semnat. In schimb avem o serie de actiuni strict politice sau politizate, care au importanta pentru categorii aparte ale electoratului formatiunilor detinatoare a controlului asupra procesului de guvernare in stat (in special, PL si PLDM).

La fel ca si alte subiecte importante (Codul European de Securitate Socială; Convenţia Europeană de Securitate Socială etc.), Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilitati sunt captive ale unor angajamente anterioare neobservate acum, care sunt extrem de vitale pentru asigurare bunastarii sociale a celor mai neajutorati si antrenarea intregii populatii, celor cu si fara dizabilitati, in procesul complex de dezvoltare a tarii.

Grecia: valul de greve continuă, dar participarea e în scădere

martie 14th, 2010

Desi grupuri de activisti sindicali au organizat un mars in centrul Atenei la care auparticipat sustinatorii cei mai afectati de masurile anuntate de guvern, greva nu a avut participarea anuntata. In general firmele straine nu au fost afectate de greva si numai sectorul de stat a fost in principal afectat.

Au mai facut greva ziaristi si astfel nu a existat o informare live pe posturile de radio si televiziune. La acestia s-au adaugat angajatii caselor de asigurari sociale amenintati de planul de restructurare, angajatii intreprideriolor de stat neprivatizate, tren, firma de producere si distributie curent electric, cit si pensionari si tineri in special someri.

Gruparea sindicala GSEE sub influenta Partidului Socialist (PASOK) la putere a organizat un mars care pornea dintr-un parc unde a avut loc un miting la care a vorbit liderul sindical Giannis Panagopoulos care a considerat ca s-a realizat un front comun de actiune dintre angajatii din sectorul de stat cu cei din sectorul privat.

In realitate miscarea sindicala este impartita in trei fractiuni una a puterii, cealalta a opozitiei – Partidul Noua Democratie (conservator) – si celalata mai mica sub influenta Partdidului Comunist.

Asa cum este in traditia marsurilor de protest au avut loc incidente in special in centrul orasului care s-au soldat cu arestari in special pentru distrugerea unor magazine si pe alocuri violenta.

La Salonic au avut loc incidente provocate de anarhisti care s-au alaturat marsului sindicalistilor.

Desi postruile de televiziune straine au aratat cadre cu explozii de sticle molotov si au aratat imagini de violenta, ziau de ieri a fost o proba pe care ministrul de resort a demonstrat ca este stapin pe situatie si poate gestiona unele grupuri de extremisti care incearca sa deturneze o demonstratie.

In aceeasi zi s-a efectuat o operatie anti terorista prin soldata cu succes fapt care arata ca exista pozitie hotarita a guvernului de mentinere a ordinei pubice.

In principal greva de vineri nu a fost o infruntare hotarita intre grupari sociale si intre patronat si angajati ci o tatonare a pozitiilor.

Adevarul este ca sectorul privat nu este afectat de pierderea unui salariu pe an si ca numai in sectorul de stat se taie un salariu.

Grevisti din sectorul de stat au vrut sa avertizeze ca nu mai vor alte masuri.

Cu o zi inainte reprezentantul patronal a anuntat ca nu se va taia un salariu si prin urmare acest punct nu avea nici o importanta in greva.

De luni TVA se mareste cu doua procente si atunci cumparatorii vor vedea alte preturi in rafturi.

Atit grevistii cit pe de o parte cit si statul si gruparile patronale sunt in asteptarea rezultatelor masurilor de austeritate si mai ales cu ochii la piata finanaciara si posibilitatea ca Uniunea Uropeana sa ajute Grecia prin imprumuturi.

Acestea sunt elementele care vor determina evolutia situatiei din Grecia.

Atita timp cit guvernul se bucura si de sprijinul unor partide din opozitie in implementarea masurilor de austeritate iar sondajele arata si un sprijin majoritar al populatiei nu ramine decit sa se implementeze aceste masuri.

Este posibil ca in timp grupurile de angajati din sectorul de stat sa mai obtina sprijinul unor categorii de angajati dar nu vor putea sa influineteze mersul evenimentelor.
Guvernul se mai bucura si de sprijinul aproape total al editorilor de ziare si al canalelor de televiziune si al ziaristilor, asa ca infruntarea la nivel teoretic este deja cistigata.

Singurul element neprevazut este evolutia somajului care se apropie de 11 %. Daca se va putea stavili tendita actuala de crestere necontrolata a somajului, atunci linistea sociala va putea fi asigurata.

Biserica in scoala – pericol sau necesitate?

martie 14th, 2010

Patrunderea religiei in sistemul de invatamant sub egida solutionarii problemelor socio-comunitare poate avea repercusiuni, pe care actualele autoritati le trec cu vederea sau le accepta asumandu-si riscuri, deocamdata imprevizibile.

Surprinzator, dar pentru prima data cele doua Mitropolii ale Bisericilor Ortodoxe din Republica Moldova au convenit asupra unui obiectiv comun, discutand cu actualul guvern asupra problemei introducerii obiectului religios in scoli. Ambele Biserici sunt pregatite sa conlucreze pentru a atinge acest scop. Desi, la prima vedere, cele doua institutii religioase sustin o pozitie unica, exista totusi diferente esentiale de abordare.

Mitropolia Basarabiei – sobordonta canonic Bisericii Ortodoxe Române – este adeptul unei pozitii mai liberale, acceptand caracterul facultativ al studierii religiei. Pe cand, Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove – subordonata Patriarhiei ruse – insista asupra necesitatii obligatorii a religiei in scoli, ba mai mult, Inaltul Preasfintit (IPS) Vladimir a sugerat in cadrul reuniunii cu premierul moldovean, Vladimir Filat, ca ar fi binevenit supunerea initiativei date unui plebescit.

Pe langa aceasta, mitropolitii celor doua biserici au afisat premise diferite care generat acest imperativ. Mitropolitul Basarabiei a explicat decizia de a include religia in programul de invatamant (incepand cu septembrie 2009) ca o modalitate de a educa populatia “bolnava” si inculta. IPS Vladimir justifica insa necesitatea acestei masuri ca rezultat al gradului crescand de criminalitate, care prin intermediul predarii scripturii sfinte poate fi combatut.

Lasand la o parte, dividendele politice obtinute de PLDM, al carui lider apare in ipostaza unui impaciuitor al Bisericilor Ortodoxe din Moldova, urmeaza sa evidentiam care sunt conditiile in care s-a impus aceasta initiativa.

•Guvernarea doreste mobilizarea/incurajarea electoratului confruntat cu grave probleme de ordin socio-economic. Apropierea populatiei de institutia bisericii mereu a jucat rolul de tranchilizant, in prezent, avand menirea de a slabi presiunea publica asupra actualei conduceri.

•Autoritatile nationale de varf urmaresc consolidarea dialogului religios intre cele doua metropolii ale R. Moldova. Primul semnal in acest sens este afirmatia ISP Vladimir de a solicita asistenta Patriarhiilor ruse si romane in problema studierii religiei. Or, doua institutii rivale ajung la un consens pentru a promova in comun implicarea religiei in procesul educational. In pofida scopurilor “nobile” urmarite de acestea, obligativitatea predarii religiei este insa un prim pas pentru intensificarea influentei asupra populatiei.

•Mitropolia Moldovei a solicitat asistenta Patriarhiei ruse in vederea elaborarii materialelor educationale pentru obiectul religios. Or, aceasta incearca sa replice la scara mai mica modelul rusesc.

Ingerinta factorului religios in sfera educationala poate cauza o serie de consecinte si riscuri legate inclusiv de securitatea nationala:

•Studierea religiei, fie optional sau obligatoriu, incalca legislatia care prevede neimixtiunea bisericii.

•Incercarea de a prelua modelele straine pentru predarea religiei in scolile din RM nu va reprezenta o valoare aadaugata pentru mecanismele educationale, contribuind in mod principal la raspandirea factorului religios in discursurile publice decat la abordarea si solutionarea de facto a unor probleme stringente.

•Lipsa unui obiect de studiere a civilizatiilor, in conditiile impunerii religiei Bisericii Ortodoxe, trezeste nedumeriri serioase. In primul rand, este clara situatia cand majoritatea parintilor vor accepta acest obiect din rationamente morale. Odata ce unii copii vor studia acest obiect, iar altii altii vor evita apartinand unor familii cu parinti care fac parte din miscari religioase alternative, apare riscul aparitiei unei discriminari si a unei intolerante in randul celor scolarizati.

•Riscul major consta insa in amplificarea prezentei religioase in viata publica (inclusiv a celei straine), care eventual va asigura mentinerea R. Moldova in sfera de influenta fie a Romaniei sau a Rusiei, radicalizand societatea.

În atenția potențialilor infractori români (cu sau fără voie) în Marea Britanie

martie 14th, 2010

Cum întotdeauna este mai eficient să previi o infracțiune decât să o pedepsești, am să-mi permit să fac câteva recomandări celor care se gândesc să încalce legea în Marea Britanie sau acelora care fără voie ar putea-o încălca. Fac aceasta bazându-mă pe experiența mea de translator și pe sporirea numărului de români și proporțional a infracționalității cauzate de români în această țară.

• Dacă vă gândiți că e ușor să furați din magazine țineți cont de faptul că în marile magazine mărfurile sunt alarmate electronic și declanșează o alarmă sonoră la tentativa de părăsire fără a plăti. Majoritatea magazinelor au camere de luat vederi și paznici de securitate care sunt antrenați să sesiseze orice comportament suspect din partea persoanelor care intră în magazin.

• Dacă intenționați să furați de la persoane, fie din magazine, restaurante sau prin diversiuni de la bancomat, mai ales în centrul Londrei, e bine să știți că pe acolo se află polițiști în civil care numai asta fac, pândesc hoți de buzunare. În plus, aceste zone sunt pline de camere de luat vederi.

• Nu fiți tentați să cumpărați telefoane mobile de la colțul străzii cu 20 de lire: sunt clar furate, iar infracțiunea pe care o comiteți se numește “handling stolen goods” – mânuire de bunuri furate și se pedepsește adeseori la fel de sever ca și furtul.

• Nu practicați “alba-neagra” – este ilegal – practicare de jocuri de noroc fără licență – și riscați să ajungeți la închisoare. În plus puteți fi observați foarte ușor, din nou, de către polițiști în civil.

• În mod similar, nu plasați carduri care fac reclamă la prostituție în cabine telefonice – este ilegal.

• Intrarea neautorizată în locuințe particulare sau sedii ale unor instituții și firme constituie spargere și se pedepsește aspru, de cele mai multe ori cu închisoarea. Nu vă imaginați că dacă nu sunteți prinși în flagrant delict nu puteți fi prinși ulterior, dat fiind că poliția poate preleva amprente digitale sau ADN, care vă incriminează cu o probabilitate covârșitoare. Acestea sunt păstrate într-o bază națională de date și la fiecare arestare amprentele și ADN-ul sunt confruntate cu cele din baza de date.

• Folosirea celei mai mici forțe într-un furt transformă infracțiunea în tâlhărie care se pedepsește extrem de aspru. Nu folosiți niciodată violența împotriva unor persoane, cu excepția legitimei apărări. Chiar și atingerea neautorizată a unei persoane poate fi încadrată la “common assault” – atac. Dacă în plus cauzați răni persoanei respective, atunci puteți fi urmărit în instanță pentru “actual bodily harm” – vătămare corporală – sau “grevious bodily harm” – vătămare corporală gravă. Se pedepsește de asemenea limbajul insultător sau amenințător.

• Frauda se pedepsește foarte aspru: fie cea de identitate, fie cea de la bancomat sau pe internet. Nu fiți tentați să cumpărați permis de conducere românesc falsificat, se detectează extrem de ușor și riscați o pedeapsă cu închisoarea de minimum șase luni. Frauda la bancomat e foarte tentantă, dar nu uitați că în ea sunt implicate bande de crimă organizată și riscați ani grei de închisoare dacă sunteți prinși scoțând bani prin fraudă de la bancomat.

• Nu cumva să vă suiți la volan în stare de ebrietate. Poliția este necruțătoare cu cei prinși și în funcție de alcoolemie instanțele suspendă permisul de conducere pe perioade chiar până la doi ani. Refuzul de a sufla în fiolă se pedepsește la fel de aspru ca și conducerea în stare de ebrietate. Chiar dacă vehiculul e staționar și sunteți la volan în stare de ebrietate acest lucru constituie o infracțiune.

• Nu conduceți automobilul fără asigurare valabilă. Poliția are acces prin computer la baza națională de date și poate prin introducerea numărului de înmatriculare să verifice dacă aveți asigurare valabilă, în caz contrar puteți fi arestat și trimis în judecată.

• Dacă sunteți eliberat de poliție și reconvocat la o dată ulterioară sau trimis în judecată în stare de libertate (bail), prezentați-vă la data și ora fixată, în caz contrar comiteți o infracțiune separată pentru care se poate emite un mandat de arestare, iar aceste mandate apar pe computerele poliției din toată țara, precum și la punctele de trecere a frontierei.

• În caz că sunteți arestat(ă) nu încercați s-o faceți pe deșteptul. Aveți dreptul să fiți reprezentat de un avocat și să aveți translator gratuit. Exercitați-vă acest drept. Nu mințiți în interviu cu poliția. Aveți dreptul să nu răspundeți la întrebări, dar nu insultați inteligența polițiștilor și a judecătorilor cu povești mirobolante, își vor da seama imediat că mințiți.

• Pe termen lung, cea mai bună politică în caz de urmărire penală este adevărul. Când începeți să mințiți, nu știți niciodată unde veți ajunge și în ce belea intrați.

• În final, vă atrag atenția că, deși numărul Românilor din Marea Britanie a crescut foarte mult în ultimii trei ani, aici nu se învârt câinii cu covrigi în coadă. Nu veniți aici câine surd la vânătoare, așa cum am întâlnit destui care s-au trezit fără un ban în buzunar după trei-patru zile și în disperare de cauză au fost nevoiți să fure de mâncare. De asemenea, nu vă luați după diverși “binevoitori” care vă învață modalități de scurt-circuitare a legii. În Marea Britanie, spre deosebire de România, legea se aplică și încălcând-o aveți toate șansele să sfârșiți cu cazier penal.

„Pietrele de hotar ale vieţii mele” – mărturiile unui preot greco-catolic (Prima parte)

martie 14th, 2010
Ioan Vasile Botiza - preot greco-catolicIoan Vasile Botiza – preot greco-catolic

Preambul: L-am cunoscut pe părintele Ioan Vasile Botiza în 1992, odată cu angajarea mea la Studioul TVR Cluj. Pe vremea aceea principala mea atribuţie era traducerea în română şi subtitrarea emisiunilor maghiare, care aveau o tematică foarte variată. Textele cu subiect religios erau cel mai greu de tradus. O cunoştinţă mi-a sugerat să apelez la preotul Ioan Vasile Botiza, profesor la Institutul Teologic Greco-Catolic, care cunoştea la perfecţie atât limba maghiară cât şi terminologia teologică, fie ea catolică sau protestantă.
Întâlnirea cu părintele Botiza a fost benefică nu numai pentru calitatea traducerilor din limba maghiară, ci şi pentru îmbogăţirea mea spirituală. Consultaţiile telefonice nu se rezumau la traducerea termenilor ci se transformau în adevărate lecţii de religie şi istorie. Părintele preda Vechiul Testament şi limbile ebraică, greacă şi latină şi publica lucrări teologice în revistele ecleziastice române şi maghiare. Absolvise politehnica şi, până la pensionare, fusese cercetător la ICPIAF, un institut de cercetări pentru utilaje frigotehnice. Era un om tonic şi sfătos şi nu prea povestea despre lucrurile triste, aşa că am aflat absolut întâmplător că în anii 1950 făcuse puşcărie pentru convingerile sale religioase. Aşa s-a născut ideea unui film portret. Filmul întitulat „Pietrele de hotar ale vieţii mele” conţine crâmpeie din povestea vieţii părintelui Botiza, relatate cu detaşare şi chiar cu o urmă de umor, de un om înţelept, profund credincios şi nerăzbunător. Îmi propusesem să stau de vorbă pe îndelete cu părintele pentru a completa cele povestite atunci, dar sănătatea sa din ce în ce mai şubredă, nu-i permite efortul unei discuţii mai lungi şi evocarea unor amintiri dureroase. Vă propun spre lectură transcrierea interviului din film, care conţine mărturii tulburătoare despre o epocă sinistră: comunismul.

Cedarea Ardealului şi descoperirea vocaţiei preoţeşti
În 9 mai 1940 a murit tata şi puţin după aceea s-a produs schimbarea de putere. Dintr-odată m-am trezit însingurat şi stingher pentru că majoritatea colegilor mei de şcoală s-au refugiat în Ardealul de Sud. Eu am rămas la Cluj, considerând că ştiu destul de bine ungureşte şi am să mă descurc cumva. Toamna, la începutul anului şcolar, ne-am regăsit foarte puţini colegi şi este foarte greu de imaginat în ce stare sufletească eram. Totul se schimbase de la o zi la alta. Nu numai limba oficială, ci chiar şi faptul că după intrarea ungurilor circulaţiei pe dreapta a fost înlocuită cu circulaţia pe stânga, care era în vigoare în Ungaria. Dacă nu mă înşel, a rămas în vigoare până în 1941. Era ciudat şi acest lucru, dar cel mai mult m-a afectat lipsa prietenilor. Această perioadă a fost decisivă, întrucât după câteva luni de nesiguranţă, mi-am dat seama că singurul punct de sprijin din existenţa mea de atunci era biserica greco-catolică. Aşa încât în anii 1943-1944 am ajuns la convingerea că cel mai frumos mod în care puteam sluji oamenii era să îmbrăţişez cariera preoţească.

Ziua de 1 octombrie 1948 şi consecinţele ei
La 1 octombrie 1948, când a avut loc celebrul sinod care a proclamat ruperea bisericii noastre de Roma şi unirea cu Biserica Ortodoxă, eu eram un modest funcţionar la episcopie. Dimineaţa, pe când veneam de la catedrală către episcopie, am observat nişte persoane dubioase care patrulau în faţa clădirii, iar trotuarul era suspect de pustiu. Citisem câteva romane poliţiste şi am observat că bărbaţii cu pricina erau bine făcuţi, cu pieptul umflat de cele două revolvere pe care le purtau sub haină şi mi-am dat seama că erau în misiune.
Am ţinut un timp strada sub observaţie şi am văzut că persoanele care doreau să intre pe poarta episcopiei erau bătute discret pe umăr şi invitate să-i însoţească. Atunci m-am gândit să le dejoc intenţiile şi socotind timpul necesar ca patrulele să se intersecteze în faţa porţii, m-am furişat pe poartă în momentul în care ele se aflau cel mai departe. Cei din clădire mă aşteptau pentru că mă zăriseră dinainte. Episcopul scrisese o circulară prin care îi îndemna pe protopopi să protesteze împotriva desfiinţării, bisericii, iar scrisoare trebuia distribuită. Pe poartă nu putea să iasă nimeni fără a fi percheziţionat şi dacă circulara s-ar fi găsit asupra cuiva, ar fi fost confiscată şi persoana respectivă arestată. Atunci mi-a venit ideea salvatoare să ies prin curtea episcopiei trecând peste Canalul Morii. Trebuia să sar gardul şi să trec un podeţ. Am sarit gardul şi m-am pierdut în Parcul Central. Am reuşit să înmânez circulara episcopului, mai multor protopopi. Acesta a fost un episod palpitant din viaţa mea. După aceea au urmat vremurile grele. O perioadă am fost şomer pentru că atunci când cei de la Oficiul Forţelor de Muncp mă întrebau ce meserie am şi răspundeam „student la teologie”, nu prea aveau ce să-mi ofere. Totuşi, de la 1 februarie 1950, am reuşit să mă angajez ca muncitor la Uzinele Unirea unde am lucrat vreo doi ani. Apoi m-am angajat ca strungar la Carbochim, la secţia de întreţinere, pentru că învăţasem, pe furate, meseria de strungar. Acolo am lucrat vreo lună de zile, până în 29 februarie 1952. În ziua aceea, când am ieşit din casă să plec la lucru, doi tineri mi-au aţinut calea (erau tot băieţi cu pieptul umflat) şi mi-au spus: „Dumneata vii cu noi”. M-au dus în beciul Securităţii şi am înţeles că s-a ănchis un capitol din viaţa mea şi începea un altul. Nu şi-au bătut prea mult capul cu mine, ci m-au trimis la Canal.

Momentele fericite din iadul de la Canal
În lagărul de la Periprava stăpânii absoluţi erau deţinuţii de drept comun. Stăpâni pe viaţă şi pe moarte. Ei erau şefii de detaşamente. Majoritatea deţinuţilor erau politici, însă şeful deţinuţilor, care se numea „primul”, era unul de drept comun. El avea puteri depline şi confisca tot ce voia din pachetele care ni se trimiteau, uneori tot pachetul. Bătăile din partea deţinuţilor de drept comun erau la ordinea zilei. Nu răspundeau în faţa nimănui. Aveau o singură responsabilitate – efectivul nostru. Dacă cineva murea noaptea, şi asta se întâmpla des – mai ales deţinuţii mai în vârstă mureau de epuizare – dimineaţa erau scoşi în faţa barăcilor ca să fie prezent la apel. Pentru că trebuia să iasă la numărătoare. Totuşi am avut parte şi de două momente fericite. Primul a avut loc atunci când, după un timp, pe când săpam acel canal infernal… Cu lopata şi cu roaba fireşte, pentru că excavatoare nu existau, am observat că în vecinătatea mea se afla un cunoscut foarte drag mie, preotul dr. Alexandru Nicula, care trăieşte şi astăzi la Dej
(în anul 1998 n.r.) şi are vârsta de 86 de ani. Un om excepţional care a absolvit teologia la Strasbourg. Am sărit în sus de bucurie când l-am văzut. Într-un moment când nu ne auzea nimeni l-am întrebat:”Părinte, pot să mă spovedesc ?” „Sigur, fiul meu, te şi poţi împărtăşi pentru că am asupra mea Sfânta Euharistie”. Aşa încât de câte ori ne întâlneam mă împărtăşeam. Al doilea moment fericit a fost când am descoperit că numai la trei barăci de a mea, se afla preotul romano-catolic din Cluj, Csibi Karoly. Şi el oficia, în taină, Sfânta Liturghie şi mă puteam împărtăşi şi acolo. În fiecare dimineaţă, după ce suna deşteptarea, aveam vreo 20 de minute pentru a ne îmbrăca, a ne aranja şi a ne prezenta la apel. Între barăci erau garduri de sârmă ghimpată. Mă strecuram pe sub ele şi mă duceam să mă împărtăşesc. Mă întorceam cu sufletul împăcat şi mă aşezam în rând cu ceilalţi. Aceste două evenimente au marcat şederea mea la canal.
(Continuarea în numărul viitor)

Mihai Vioreanu, fostul fundaș al României – chirurg voluntar în Haiti

martie 14th, 2010

Mihai Vioreanu este prototipul rugbystului care a facut ca acest sport sa devina unul dintre cele mai populare din lume. Doctor, component al echipei nationale, promotor al diverselor actiuni de caritate si in permamenta in cautare de noi provocari, el nu putea sa lipseasca de acolo de unde a venit cea mai dureroasa incercare umana din ultima vreme: cutremurul din Haiti. Chirurg in Dublin, Vioreanu aplecat alaturi de alti colegi sa ii ajute, voluntar, pe suferinzi. A fost o saptamana cu adevarat plina in care, deloc susprinzator, rugbystul nostru s-a simtit exact ca intr-un cantonament de odinioara. Un om care merita respectul nostru.

Rugbystii sunt oameni duri in meci, dar in afara terenului au inima mare. Fostul component al reprezentativei, Mihai Vioreanu, acum chirurg in Irlanda, a dat o mana de ajutor victimelor cutremurului distrugator din Haiti.

Mihai Vioreanu a acumulat 30 de selectii si a marcat 11 eseuri pentru echipa nationala. A reprezentat Romania la Cupe Mondiale, in ’99 si 2003. Vioreanu a fost jucator amator. Pentru a juca pentru Romania, el trebuia sa isi ia concediu fara plata. Intre antrenamente si meciuri, rugbystul roman a studiat medicina si a devenit chirurg la Dublin in Irlanda. In urma cutremurului care a zguduit Haiti, Mihai Vioreanu nu a putut sta spectator. A plecat alaturi de alti chirurgi sa ii ajute, voluntar, pe suferinzi.

„A fost o saptamana foarte interesanta, care a dus la ambele extreme, si cu bune si cu rele. E un sentiment deosebit cand poti sa iti aplici calitatile pe care le-ai dobandit in timpul unor ani de zile si sa te duci sa faci diferenta in viata unor oameni. Acolo s-a simtit intr-adevar prezenta noastra. A fost o picatura intr-un ocean, dar macar am facut ceva pentru cativa oameni”, spune Mihai Vioreanu.

El adauga ca lucrul in echipa invatat la rugby l-a ajutat in aceasta experienta. „Intr-o asemenea situatie ai nevoie de oameni care nu numai ca pot sa faca mai multe lucruri in acelasi timp, dar trebuie sa ai decizicii dificile in conditii dificile si intr-un timp foarte scurt. Si mai ales trebuie sa fie o echipa.”

Fostul rugbyst s-a simtit in Haiti ca intr-un cantonament la rugby. „Cand mi-am facut geanta de plecare in Haiti, ma simteam ca atunci cand imi faceam bagajul pentru a pleca intr-un stagiu de pregatire cu echipa de rugby. Doar ca in geanta nu mai erau acum tricourile de rugby, ci halatele si lucrurile medicale”.

Vioreanu nu este la primul act de caritate. El a mai alergat in cateva maratoane, iar fondurile stranse le-a donat lui George Balta, rugbystul roman care a suferit un grav accident in urma cu 4 ani.

http://www.rugby.ro/articol/mihai-vioreanu-fostul-fundas-al-romaniei_chirurg-voluntar-in-haiti-14968/

Mircea Dinescu. Personajul și poetul. Pe la marginea României mai fâlfâie și aripi de inger.

martie 14th, 2010

Mircea Dinescu este un personaj arhicunoscut . A devenit celebru prin aparitia bulversanta si cu putin iz apocaliptic din dupaamiaza zilei de 22 decembrie ‘89 la TVR.

Si-a cultivat celebritatea fulgeratoare(ca personaj ) prin o serie de aparitii picante la posturile de televiziune unde il vedem in postura de gica contra guraliv, hatru, pus pe sotii, cu o exprimare de multe ori fara perdea. Gandul si mintea o iau inaintea cuvantului spus si de aceea il auzim demulte ori bolborosind cuvinte care se inghesuie sa iasa la lumina de-a valma ca sa poata prelua si transmite mesajul. Este perceput drept un personaj care face lumea sa rada. De multe ori auzi: „hai sa vedem ce mai zice nebunul de Dinescu”.

Nimic mai fals! Dinescu asa cum va ramane el in istoria literaturii este cu totul altul decat personajul creat(cu buna stiinta ) de acelasi. Dinescu si-a creat aceasta alura de personaj la margine de real, aparent certaret, de ins care le spune verde-n fata fara a tine cont de situatie, aparent golanas, aparent venit direct din mahalaua lumii balcanice.

Cu buna stiinta si pe baza unei strategii de marketing bine pusa la punct. De poet sau de altcineva nu conteaza. Personajul s-a vandut, se vinde bine si Dinescu a castigat bani frumosi de pe urma asta. Pe care i-a investit cu folos.

Astfel a ajuns un poet care nu moare de foame.

Nu cred ca Mircea Dinescu sa nu sesizeze aceasta imensa falie intre personajul Dinescu si poetul Dinescu. Si sa nu aiba o strangere de inima constatand ca personajul a luat-o cu mult inaintea poetului in receptarea lumii.

Pentru ca dincolo de toate Mircea Dinescu ramane poetul care a avut un debut extraordinar la 21 de ani cu volumul “Invocatie nimanui”(1971) recunoscut si recompensat cu premiul Uniunii Scriitorilor. Ca sa iei un astfel de premiu atunci trebuia sa fi intradevar bun,talentat,sa produci o explozie cu versurile tale… Intrat in lumea literara, recunoscut si sustinut de o serie de personalitati ale literaturii romane , de la Marin Preda la Fanus Neagu de la Stefan Banulescu la Nicolae Manolescu si multi altii, Dinescu a avut parte de o formare intelectuala(neinstitutionalizata ) care s-a suprapus peste talentul sau si care face cat absolvirea unei universitati.Cei ce cunosc mediul intelectual scriitoricesc si personalitatile acestuia de la inceputul anilor ‘70 stiu ce spun. Asa ca absolvirea facultatii de jurnalism la” Stefan Gheorghiu” de care se tot leaga dusmanii si cei ce vor sa-l trimita in derizoriu trebuie vazuta doar ca o forma de a avea o diploma necesara ocuparii si retribuirii pe un post cat de cat decent in sistemul de atunci.

Dinescu a produs aceasta explozie la debut si a continuat la nivel foarte inalt prin : Elegii de când eram mai tânăr, 1973, Proprietarul de poduri, 1976, La dispoziţia dumneavoastră, 1979, Teroarea bunului simţ, 1980, Democraţia naturii, 1981, Exil pe o boabă de piper, 1983, Rimbaud negustorul, 1985, Moartea citeşte ziarul, 1989.

Amintind aceste volume de pana in 1989 cred ca va recunoasteti multi dintre dvs. intre cei ce prin aranjamente de tot felul cu librarii reuseati sa intrati in posesia lor.

Acesta si aici este adevaratul Dinescu . In aceste volume de poezii care raman. Un timid care descopera lumea sau reactioneaza la aceasta lume lovind-o cu niste imagini extraordinare . Un seismograf al sufletului care are capacitatea de a transpune in imagini singuratatile si nelinistile noastre . Nu veti gasi in poezia lui absolut deloc imaginea personajului de azi.

Restul si” Catavencu” si “Plai cu boi” si “Aspirina saracului” si zecile de aparitii televizate tin de personaj. Ele vor dispare odata cu personajul. Dupa cum vor dispare si presupunerile si acuzatile (voalate ,nedovedite ) de agent vandut puterilor straine si soparla lansata de unii ca tabletele celebre din SLAST(ante ‘89) au fost scrise de altul etc, etc.

Poetul Dinescu vrea sa creasca ingeri undeva pe la marginea unei Romanii prea infratita cu dracul.Din pacate la imaginea acestei Romanii prea ” draculizata” a contribuit si personajul Dinescu.

Astept dar ma si intreb daca poetul Dinescu va mai avea forta si rabdarea sa pastoreasca acesti ingeri (care sa-si falfaie aripile diafane macar la margini de Romanie)?

Poveşti de cartier: „lupuşor”

martie 14th, 2010

A devenit o regulă de cartier în Piteşti, ca pe lângă fiecare bloc să se aciueze mai mulţi câini.

Deşi sunt sterilizaţi, neexistând spaţii special amenajate pentru ei, aceştia vagabondează pe unde pot.

Un astfel de exemplar s-a apropiat de blocul în care locuiesc. Baiatul meu l-a numit „lupuşor”. I s-ar potrivi „lupiţa” pentru că este fetiţă.

La şcoală elevii primesc pe lângă corn şi un pahar cu lapte. Dino a renunţat să mai bea laptele şi el constituie hrana zilnică a lupiţei.

Aceasta este un frumos exemplar de câine lup…. abandonat de stăpâni.

În fiecare dimineaţă ne aşteaptă pe strada care duce spre şcoală şi ne escortează până acolo.

La ora prânzului este prezentă lângă gardul şcolii, îşi primeşte recompensa şi ne aduce din nou acasă.

Are nişte ochi atât de umani, încât când te fixează cu privirea realizezi că doreşte un stop de afecţiune. Nu poţi să n-o iubeşti.

Când vine seara, coborâm să-i ducem mâncare lupiţei.

Înainte de culcare, Dino se uită pe geam în speranţa că o va vedea şi îi va ura „noapte bună”…uneori chiar o vede.

„Mami, eu iubesc mai mult animalele decât pe oameni”.

Sunt un muzician româno-suedez

martie 14th, 2010

Numele meu este Mario Ovidiu Madius sunt nascut in Romania, naturalizat in Suedia fiind locuitor din 1969 al frumosului oras Göteborg.

Cred despre mine ca sunt un om simplu, un iubitor de oameni sinceri, care prin educatie si autoeducatie dar si imbinind spiritul practic cu curiozitatea caracteristica familiei mele, am ajuns sa pot intelege sensurile vietii si sa doresc ca sa las ceva in urma mea.

Sunt un mare iubitor al muzicii, si am cochetat cu poezia, dar sunt si un creator de cozerii, avind o emisiune saptaminala cu acestea, aici la postul de radio local, Radio Göteborg P4 .

Sunt mindru de originile mele romanesti si cred ca am putut sa aduc cu mine o parte din cultura tarii unde m-am nascut si am trait o parte a tineretii mele. Cred ca am ajuns in toti acesti ani sa ma integrez foarte bine in societatea suedeza, devenind unul din cei mai cunoscuti artisti de origine romana care activeaza aici in Suedia. Cea mai mare contributie in domeniul muzical pe aceste meleaguri Scandinave este traspunerea pe note a 20 de poezii foarte cunoscute ale poetilor Karin Boye si Mihai Eminescu.

Am avut deosebita onoare sa am concerte atit in Suedia cit si in tara mea natala Romania, iar cu ocazia centenarului Eminescian am avut un program la Radio Romania, condus de Titus Andrei unde am imprimat aceste compozitii.

O mare bucurie a fost pentru mine in anul 2004, si invitatia facuta de colegul si prietenul meu Horea Moculescu de a cinta aceste compozitii ale mele pe versuri de Mihai Eminescu, acompaniat fiind de bunul meu prieten Laurentiu Cazan, impreuna cu care apoi am fost apoi intr-un turneu, alaturi de Oana Sirbu, Crina Matei si de formatia prietenului meu Adi Manolovici.

Aceste melodii le dedic prietenului meu care nu mai e acum printre noi, Aurelian Andreescu cu care am colaborat, dar si verisorului meu, regretatul actor Boris Olinescu, tatal Malinei Olinescu, nepotica mea.

Prin aceste melodii am încercat sa fac o altfel de traducere a versurilor scrise de acesti mari poeti, Karin Boye si Mihai Eminescu.

Activitatea mea artistica ca si muzician a fost recunoscuta si rasplatita si prin decernarea Premiului Culturii pe anii 2002, 2003 si 2006

Dupa lansarea discului meu in luna aprilie 2002, am avut parte doar de critici pozitive din partea criticilor culturali suedezi, fapt ce m-a bucurat pentru ca in faza de inceput al acestui proiect am avut destule emotii.
Marea mea dorinta si in continuare este punerea pe muzica a poeziilor unor mari poeti.Muzica care gaseste inspiratia si are influenta in radacini mele care am emingrat pe aceste frumoase meleaguri.

Cred ca orice om cu suflet este se gandeste la ceea ce se intimpla in tara unde s-a nascut mai ales dupa evenimente asa de tragice cum a fost asa zisa Revolutie din 1989.

Atunci dorinta mea a fost de a ajuta si s a concretizat in a ajuta copii din casele de copii din Romania. Cu mandrie pot spune ca am fost prima persoana din Suedia care prin forte proprii am revenit in Romania cu primul transport de ajutoare, transport care a cumprins 20 de europaleti cu alimente, medicamente si haine dar si cu o suma de bani.

Dorinta de a mea a fost de a incerca sa redau zambetul pe fetele chinuite al acelor copii uitati de parinti prin orfelinate si neglijati de regimul comunist apus.Am sperat sa pot ajuta un pic sa arat ce inseamna cuvintele de „iubire de oameni”dar dorint ca prin toate acesta sa diminuez din cruzimea acelor imagini pe care canalele de televiziune din Suedia le aratau in acei ani.

Activitatea mea artistica din Romania a inceput in orasul meu natal Arad, activind in anul 1960 in cadrul Clubului Teba ca si solist de muzica alturi de Fratii Mãcinic

Apoi intre anii 1961 – 1964 am fost in componenta formatiei Fraþii Turdeanu, ca si tobosar acesta fiind prima trupa de ghitari din Romania, ca o amintire placut din acele vremuri mi a ramas in memorie concertul de la Palatul Cultural – Arad 1964 si deschiderea primului club de POP 1964.

Componenta formatiei Fratii Turdeanu:
Relu Turdeanu – chitara solo,
Jean Turdeanu – armonie,
Crucianu ” Birlic” Gheorghe – bas
Ovidiu „Tam-Tau” – tobe, vocal.

Incepind din 1965 am avut onoarea de a fi cuprins in componenta formatiei, Qvintetul Davoli, condusa de raposatul Adi Serban, eu cintind la ghitara bas, activam la faimosul club din acele vremuri, Gheorghe Dimitrov din Piaþa A. Iancu. O placuta amintire din acea perioada1965 este imprimarea de la Centrul de Radioficare al orasului Arad dar si contractul avut pe litoral la Hotelul Aurora din Mamaia.

Componenta Qvintetului Davoli:
Adi Serban – ghitara,
Vicky Frank – orgã,
Matu Draga – saxofon,
Puiu Cernuº – tobe,
Ovidiu – bas, vocal.

Din 1966 am facut parte din formatia renumita in acele vremuri Trio Alpin. Una din cele mai frumoase amintiri ramine aceasta perioada in care impreuna cu împreun? cu Sandu Grozavu si Puiu Stoica am ajuns sa fim foarte cunoscuti si prin cintecul nostru Campiile verzi, care a fost hitul nostru in aceea perioda.

Am avut o multime de turnee cu acesta formatie, concerte la Sala Palatului, dar si multe aparitii la show-uri de televiziune amintind acum doar doua dinre ele: emisiunea Varietati de la Floreasca care in aceea perioada era difuzata duminica, si programele celebrului Titi Ax.

Componenta formatiei Trio Alpin:
Sandu Grozavu – citara, vocal,
Puiu Stoica – clavinet, vocal,
Ovidiu – bas, vocal.

Tot in acest an 1966 am inceput sa cint si la teatrul I. Vasilescu in componenta Qvintetul Cristal condus de marele dirijor si compozitor Edmond Deda.

Cu mare placere imi aduc aminte de doi prieteni buni ai mei din aceea perioada, regretatii Aurelian Andreescu cu care am colaborat si de marele ghitarist roman Alecu Radulescu.

Pentru o perioanda am activat si in cadrul Sextetului Gigi Stoian ,apoi din anul 1966 am trecut in componenta formatiei Qvintetul Mamaia, condusa de Horia Ropcea avind reprezentatii permanente la gradina de vara Mon Jardin din Bucuresti.

Componenta Qvintetului Mamaia:
Bebe Lambertini – pian,
Radu Mircea – chitara,
Horia Ropcea – orga,
Paul Man – tobe,
Bebe Lambertini – trombon,
Ovidiu – bas,vocal.

O mare prietenie m-a legat si de raposatul Dan Spataru alaturi de care am cintat in multe spectacole si turnee in strainatate.

O amintire placuta , ramine pentru mine si ultimul turneu avut in URSS, unde alaturi de Qvintetul Mamaia. DAN SPATARU a cintat si solista Mihaela Mihai.

Tot in acel an 1967 am trecut in componenta formatiei Gigi Stoian cu care am plecat din Romania in anul 1968 si am avut deosebita bucurie sa cint la binecunoscutul Chattanooga Club Viena in1969, iar tot in acel an am ajuns intr-un turneu in Suedia si Finlanda unde am cintat la hotel Adlon din Helsinki.

Componenta formatiei Gigi Stoian :
Kim Japonia – vocal,
Colan Cristian – pian,
Meke Primaru – tobe,
Gigi Stoian – saxofon,
Radu Mircea – chitara,
Victor Sirbu – ax-bariton,
Ovidiu – bas, vocal.

In acei ani In Suedia am avut mai multe colaborari pe care doresc ca sa le enumar aici:BLOOJACKS Bloojacks intre anii 1971 – 1973 , Swinging Apples -1972, Bebo Valdez Trio – 1972,,Gold Man Band – 1974.
Alex Combo este formatia in care am activat mutla vreme, fiind infiinta in 1967, eu devenind liderul ei din 1982 si avind impreuna multe succese pina in anul 1996, in tot acest timp am participat la nenumarate spectacole in tara in Suedia si pe plan international.

O mare bucurie in viata mea a fost singelul Disco Polka, compus de mine si interpretat alaturi de baiatul meu Costi, discul aparind in anul 1979.

Actualmente de ani buni am doua colaborari, una din ele fiind noua mea formatie Bojes Band, alaturi de care am concertat in toate tarile Scandinave, dar totodata si cu formatia Svarta Safirer, binecunoscuta aici in Suedia pentru muzica tipica zonei Balcanilor, muzica ce a fost coloana sonora la trei filme, unul turnat in Romania – Sintana.

In descursul carierei mele artistice am avut onoarea si deosebita placere sa cint alaturi de mari nume atit din muzica suedeza cit si internationala, poze cu ei puteti gasit pe paginile mele, amintiri dragi mie, incerc ca sa amintesc citiva dintre ei:

DR.FEELGOOD, Julitte Greco The Platters, Bebo Valdez, Los Paraguayos, Les Angeliques, Lars Berghagen, Peter Holm, Claes Göran Hedenström, Bosse Parnevik, Magnus Härenstam, Lill Babs , Lill Lindfors, Stig Caldeborn, Jörgen Mörnbäck, Dizzie Tunes, Sonya Sternnqvist, Ebbe Jolarbo, Tom Pals, Bloojacks, ALEX COMBO dar si multi altii carora le cer scuze pentru ca nu i-am amintit aici.

In anul 2005 am avut placerea sa inregistrez in studioriile CC Recording din Arad, sub conducerea prietenului meu Constantin Femming, o piesa pe care o dedic mentorului meu, marele muzician Adi Serban.Am fost acompaniat de muzicieni tineri din orasul copilariei mele, Arad :
Teo Boar – ghitara,
Lucian Nagy – altosax,
Paul Tipei – keyboard,
Panici Radoie – contrabas

Anul 2007 a adus ca activitate in Romania, o imprimare alaturi de prietenul meu Adrian Daminescu a unei parodii antimaneliste numita Pecica Blues.

Aceste piese dar si multe altele le puteti descarca si asculta de aici de pe paginile mele.

Cu mindrie pot spune ca am fost parte in componenta juriului international de la Cluj la finala pe tara GBOB, cistigata de formatia clujana Grimus, apoi participind si la finala de la Londra ca membru in juriu. Detalii despre aceste evenimente puteti gasi pe pagina dedicata GBOB.

Sper ca prin internediul acestor pagini prin cele scrise si aratate aici sa pot arata celor care le viziteaza cite ceva din despre mine si despre cei pe care i-am intilnit si am avut privilegiu sa ii am alaturi in viata.

Sibiu – oraș european, cu primar neamț

martie 14th, 2010
Sibiu 2009Sibiu 2009

Scurt istoric al Sibiului

Primele așezări umane în zona râului Cibin datează din paleolitic conform cercetărilor istorice, însă prima datare a orașului Sibiu apare în secolul XIII într-un document al Papei Celestin III unde Sibiul poartă denumirea sa latinească Cibinium ; iar în 1366 apare sub numele german de Hermannstadt. Tot în Sibiu se află prima biserică din Transylvania datată din jurul anului 1100 și a fost manastire, apoi spital și din păcate acum e aproape o ruina…însă există speranță deoarece se dorește refacerea ei exact după original. Primele locuințe au apărut pe străzile 9 Mai și Faurului, iar pe platoul de sus se afla o bazilică romanică, pe al cărui loc, actualemnte se ridică Catedrala Evanghelică Lutherană Sfânta Maria – o frumoasă bijuterie gotică a Sibiului.

Perioada medievlă a Sibiului s-a caracterizat din punct de vedere economic, printr-o permanentă dezvoltare care a avut în prim plan ascensiunea breslelor. În secolul XIV aceste bresle erau déjà extrem de bine organizate. Produsele lor vânzându-se în toată Transilvania precum și în piețele unor orașe din Ungaria. Asociațiile meșteșugărești și negustorești sibiene au obținut o serie de drepturi și privilegii determinând o înflorire neasemuită a vieții urbei.

Odată cu înfrangerea turcilor de către austrieci la sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic. Puterea administrativă este exercitata de către guberniul care și-a avut sediul la Sibiu între 1692 si 1790. 
Cel mai important, în anul 1745 se inaugureaza linia postala Viena-Sibiu care efectua curse de doua ori pe luna.

Norii negri se abat peste Sibiu

Sibiul și-a continuat dezvoltarea înfloritoare timp de secole până în anul 1945, an fatidic pentru sibieni și pentru romani de pretutidndeni când nori negri s-au abătut de la București cu venirea Partidului Comunist la putere, partid ce a adus numai distrugere orașului de pe Cibin. Tot în acest nefast an au început deportările sașilor din Transilvania, fiind duși în Siberia de unde cei mai mulți nu s-au mai întors nciciodată. Acest lucru îl știu bine de la Dl. Filker Hermann, un bun prieten de familie ceasornicar extraordinar și renumit în oraș și nu numai, al cărui tată a fost dus cu forța în nordul URSS-ului… « nu se știe ce s-a ales de el » mi-a spus o dată ceasornicarul având ochii ușor umezi și clipind încet.

Orașul care odinioară se putea lăuda ca fiind al trreilea oraș iluminat electric din Imperiul Austro-Ungar și al doilea care avea tramvai electric este acum lăsat în paragină, parcă părăsit de gloria de odinioară, trăiește umbrit, înnegurat, abandonat. Frumosul lui centru dotat cu o fântână din fier forjat și stâlpul infamiei (de care erau legate vrăjitoarele în Evul Mediu) este acum înlocui de comuniști cu un kitsch de parc cu pomi și flori, ca mai apoi din ordinul prim-secretarului comunist Elena Nae să fie ras parcul și Piața Mare pietruită pentru ca tovarășii să poată ateriza cu elicopterul drept în centru. Sibienii i-au urât pe comuniști dintotdeauna astfel că în 21 decembrie 1989, este al doilea oraș după Timișoara care se ridică împotriva dictaturii roșii malefice.

În era postdecembristă la conducerea orașului au rămas tot puii comunismului, iar aceștia în afară de plimbări prin Europa și SUA nu au știut să facă nimic…lăsând Sibiul să se degradeze. Vecinul meu era chiar viceprimar și exceptând excursiile și delegațiile n-a făcut nimic, e normal pentru un fost comunist cioban care a ajuns edil – de menționat este că pentru păstrarea pasajului scărilor care ruină fiind era cât pe ce să se prăbușească, a conceput o idee ingenioasă de a-l propti cu proptele de lemn…o adevărata grozăvie, grotescă de-a dreptul.

Mântuirea Sibiului

Și iată că a venit anul 2000 și a venit salvarea Sibiului tot de la sângele care l-a consacrât atâta vreme…tot de la un sas : Klaus Johannis Werner.

Johannis a încheiat numeroase contracte cu investitori străini, aceștia creând noi locuri de muncă pentru sibini și contribuie și la bugetul local, a mai încheiat contracte cu oficiile Uniunii Europene atrăgând fonduri pentru renovarea Sibiului. Și pot aminti renovarea Pieței Mari în stilul ei original, exceptând stâlpul infamiei și statuia Sf. Ioannes Nepomuck, străzile orașului și parcurile / zonele de agrément (ex : Parcul Tineretului care era doar « bălării » înainte), a pus în valoare edificiile istorice pe care le-a restaurât în întregime făcând astfel un Sibiu european cu o fațadă nouă, demnă de numele Capitala Culturală Europeana în 2007 alături de Louxemburg.
Pe bună dreptate auzi azi românii spunând despre Johannis că „neamțul e neamț și se vede ce a făcut din orașul nostru”.

Mergând azi pe străzile Sibiului poți vedea un oraș cu adevărat occidental, curât, frumos, reînnoit…o urbe de care să fie mândru orice locuitor.

Proiectul Catedralei „Mântuirii Neamului” este un model impus?

martie 14th, 2010

Pe 26 ianuarie 2010 Patriarhia Romana a iniţiat o procedura de selectare a proiectantului Catedralei \”Mântuirii Neamului\”. Acestuia nu-i revine misiunea de a concepe o soluţie arhitecturala proprie, ci de a dezvolta si detalia tehnic un proiect prestabilit si agreat de către conducerea Bisericii Ortodoxe Romane.
Dc-a lungul ultimilor doi ani, Ordinul Arhitecţilor din România si Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România au susţinut necesitatea organizării unui concurs de soluţii pentru proiectul Catedralei si al ansamblului aferent. Existau motive cal se poate de întemeiate pentru a solicita un concurs deschis tuturor arhitecţilor: (1) terenul este public; (2) finanţarea lucrărilor este si ca parţial publica; (3) importanta obiectivului si a amplasamentului reclama o soluţie arhitecturala si urbanistica de maxima calitate, care nu poate fi obţinută decal printr-o competiţie profesionala; (4) noilor generaţii de arhitecţi nu li se poate refuza şansa afirmării prin invocarea unor criterii de calificare discriminatorii si irclcvantc (cifra de afaceri, biserici deja realizate ctc).
Din păcate, disponibilitatea Ordinului Arhitecţilor din România de a coopera cu Patriarhia Romana pentru reuşita acestui proiect a rămas tara re/ultat: mai mult chiar, in mod absurd, nu existau comentarii ostile sî afirmaţii tendenţioase referitoare la susţinerea de către Ordinul Arhitecţilor din România si filiala sa bucuresteana a procedurii concursului.
Din acest motiv, considerând ca faptele trebuie cunoscute in adevărul lor, prezentam cronologia evenimentelor si o suita de documente legate de acest subiect.

1. Pe 22 noiembrie 2007 Ordinul Arhitecţilor din România si filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România solicita Prefericitului Patriarh Daniel o întâlnire in legătura cu viitorul proiect al Catedralei \”Mântuirii Neamului\” (Anexa 1).
2. Pe 5 decembrie 2007 reprezentanţii Ordinului Arhitecţilor din România (Serban Sturdza. preşedinte) si ai Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România (Mircea Ochinciuc preşedinte) sunt primiţi de către conducerea Bisericii Ortodoxe Romane – Preafericitul Patriarh Daniel). In cursul discuţiei s-a ajuns la un acord de principiu cu privire la colaborarea pentru realizarea proiectului Catedralei.
3. Pe 20 decembrie 2007 Ordinul Arhitecţilor din România si Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România propun printr-o scrisoare adresata Patriarhiei Romane Organizam in comun a unei expoziţii de biserici recente (reali/ari si proiecte), ca modalitate concreta de incepere a colaborării. Scrisoarea ramane fara răspuns (Anexa 2).
4. Pe 15 decembrie 2008 Patriarhia Romana organizează un prim simpozion intitulat \”Noua Catedrala Patriarhala – Catedrala Mântuirii Neamului’, ocazie cu care sunt prezentate primele planuri ale viitoarei catedrale (Anexa 3).
5. Pe 23 februarie 2009 Ordinul Arhitecţilor din România si filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România organizează o conferinţa dc presa si dau publicităţii o scrisoare adresata Patriarhiei Romane prin care isi manifesta surprinderea fata dc aceasta iniţiativa unilaterala a Patriarhiei Romane, contrara înţelegerii iniţiale (Anexa 4).
6. Pe 24 februarie 2009 tara a răspunde argumentelor Ordinul Arhitecţilor din Romania, Patriahia Romana respinge printr-un comunicat de presa ideea concursului. In titlul comunicatului se insinueaza faptul ca Ordinul Arhitecţilor din România ar urmări, prin organizarea concursului, un anumit \”interes\” (Anexa 5).
7. Pe 25 iunie 2009 intr-o noua scrisoare adresata Patriahiei Romane, filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România isi manifesta rezervele fata de proiectul prezentai si reiterează ideea concursului (Anexa 6).

8. Pe 26 iunie 2009 Patriarhia Romana organizează un al doilea simpozion la care este prezentata deja macheta Catedralei. La solicitarea Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România de a fi menţionata ideea de concurs. Preafericitul Patriarh Daniel a confirmat intenţia de a recurge la aceasta procedura.

9. Pe 9 si 10 decembrie 2009 Patriarhia Romana organizează al treilea simpozion. \”Prezentarea publica a principiilor de proiectare ilustrate in Tema stabilita de Beneficiar, a Caietului de sarcini si a Criteriilor de selecţionare a Proiectantului\”. Ceea ce sc prezintă nu sunt insa principii, ci un proiect deja stabilit, incluzând planurile de arhitectura, volumetria si expresia plastica ale noii catedrale, afişate si pe site-ul Patriarhiei Romane sub denumirea de \”Tema ilustrata\”(Anexa 7)
In baza ei, pe 26 ianuarie 2010 se declanseaza procedura de selectie a proiectantului. Nu este o confruntare libera de idei, un concurs de concepţie arhitecturala organizat conform normelor internaţionale, ci o licitaţie de proiectare pentru detalierea tehnica a modelului impus de Patriarhia Romana sub denumirea de \”Tema ilustrata\”.
10. Pe II ianuarie 2010 Ordinul Arhitecţilor din Romania si Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din Romania trimit o ultima scrisoare Patriarhiei Romane, in care critica soluţia de arhitectura stabilita prin \”Tema ilustrata si procedura de selecţie a proiectantului (Anexa 8).

Preşedintele Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România a fost prezent la toate cele trei simpozioane, solicitând de fiecare data organizarea unui concurs deschis pentru alegerea soluţiei arhitecturale si a proiectantului ansamblului Catedralei \”Mântuirii Neamului\”. Ignorând sistematic aceste solicitări. Patriarhia Romana a impus prin \”Tema ilustrata\” soluţia arhitecturala si a lansat o licitaţie de proiectare restrictiva.

Cu organizatie profesionala, nu putem fi de acord cu aceasta procedura, care a exclus din competiţia pentru un obiectiv public major cea mai mare parte a arhitecţilor din Romania.
De asemenea, ne disociem categorie de modelul impus de \”Tema ilustrata\”, care nu are nici o legătura cu traditia autentica a arhitecturii ortodoxe romaneşti, dar nici cu o necesara inscriere in contemporaneitate, cu semnificaţia culturala pe care ar fi trebuit s-o incorporeze edificarea catedralei. Din păcate, este doar un conglomerat de forme st de elemente decorative istoricizante, departe de a constitui \”o expresie a demnităţii naţionale (…) in secolul al XXI-lea\”, asa cum afirma Patriarhia Romana.

4 martie 2010

sursa: comunicat de presa OAR Bucuresti

La vârsta de poante

martie 14th, 2010

Fiica mea a început orele de balet la vârsta de trei ani. Abia ieșită din scutece, a sărit direct în opincuțele de balet. Primul \”tutu\” (fustița de balet) a fost alb, din tule, pe mai multe rânduri. Nor de spumă. Fundulețul încă grăsuț, coapsele durdulii, părul lung, adunat în coc, obrăjorii trandafirii, toată un zâmbet și o floare.

Așa a început totul…plăcerea, joaca ei era bucuria părinților și a bunicilor.

Au urmat ore de balet săptămânale, zeci de costume, spectacole, care mai de care mai elaborate. Pregătiri, invitații, aparate de fotografiat, camere de filmat, după-amiezi petrecute în repetiții, părinți-șoferi, telefoane, alergătură mare…

În urmă cu doi ani, pentru spectacolul de sfârșit de an, ni s-a cerut nouă, mamelor, să ne machiem odraslele, să apară mai bine pe scenă, în lumina reflectoarelor. Să vedeți atunci, femei în toată firea întrecându-se, unele pe altele, în creioane de ochi, rujuri de buze, spray-uri de păr cu sau fără sclipici. Fiecare mamă își descoperise undeva, în adâncul ființei, o latură artistică.

Prima dată a fost mai greu. De anul trecut, nu mi s-a mai cerut ajutorul; fiica mea și-a luat din cabinetul meu toate cele necesare; evident că a uitat să le returneze. De atunci mă întreabă mereu, dacă mai sunt ocazii, înainte de viitorul spectacol de balet, care ar necesita machiajul…

În Septembrie a început un nou an de balet. Fetița mea a ajuns acum la poante. O întreagă poveste. A trebuit să mergem la un magazin specializat, unde poantele sunt încercate pe fiecare picior (de catre o specialistă), și apoi ajustate. Programare necesară ! Pe lângă prețul pipărat pe care îl plătești pentru poante, mamele trebuie să contribuie și ele cu ceva…Astfel am învățat să cos elastice și panglici. Noroc cu internetul, care îți sare în ajutor la greu…E o întreagă filozofie această operațiune… cusutul. Totul e însă bine, când se termină cu bine. Am trecut și acest examen în ochii fiicei mele, care s-a declarat atât de fericită! \”Mommy, you are the best!\”

Și de ce aș vrea să îmi opresc bătaile năvalnice ale inimii, văzându-mi fetița care a ajuns pe primele ei poante?!

Ospat medieval

martie 14th, 2010

Madeleine Pelner Cosman s- a stins din viata in 2006 la varsta de 63 de ani, in plina activitate de cercetator si profesor in domeniul medievalisticii. Fost director al Institutului pentru Studii Medievale si Renascentiste din New York, autoarea ne-a lasat scrieri ample, documentate din gastronomia unui timp al razboaielor, al ciumei si al intunericului.
„Festinuri fabuloase: bucatarii si ceremonii medievale” (editat de George Braziller inc, 1976) reprezinta mai mult decat o incursiune bazata pe date si descrieri detailate in arta culinara a unui timp reincarnat in pagini captivante cu banchete, obiceiuri si retete uitate.
Aceasta carte nu se vrea un tratat sec de istorie ori de transcriere a unor manuscrise sterse de colbul arhivelor, ci este o exegeza a gustului pentru frumos si pentru petrecere in efemera noastra existenta umana.
Suita de iluminari culinare au in vedere si dictonul : « spune-mi ce mananci, sa-ti spun cine esti. »
Am ales cateva retete care sper sa surprinda prin indrazneala lor, dar si prin gradul de fuziune a ingredientelor.

Praz cu nuci

Prazul se bucura de o larga popularitate in Evul Mediu, denumit „dorintele Afroditei” tocmai pentru virtutile plantei ca afrodisiac.
Ingrediente :
10 sau 12 fire de praz proaspat
400 ml supa de vita, strecurata
200 ml de vin alb
1 varf de cutit de sare
30 gr de zahar
250 gr de nuci faramitate
1 lingurita de otet
125 gr jumatati de nuci
Metoda de preparare :
Spalati bine prazul, il taiati foarte fin.
Puneti la foc domol supa si vinul, adaugati prazul si lasati sa dea in clocot timp de 12 de minute.
Adaugati sarea, zaharul, nucile faramitate si otetul. Mai lasati la foc domol inca alte 7 minute.
Portionati continutul in boluri mici de supa. Garnisiti fiecare bol(portie) cu jumatatile de nuca.
Mancarea se serveste calda.

Chiftelute din carne de vitel

Ingrediente :
500 gr de carne tocata de vitel
250 gr smochine uscate maruntite f fin
15 gr scortisoara in pudra
30 gr marar proaspat taiat f fin
1 varf de cutit de nucsoara
sare (dupa gust)
200 gr de pesmet, de preferinta din paine de secara
3 oua
ulei
200 gr de dulceata de zmeura pentru garnitura
Metoda de preparare :
Intr-un castron amestecati carnea cu mirodeniile mai sus enumerate. Bateti ouale pana la omogenizare si adaugati-le amestecului impreuna cu pesmetul.
Preparati mici crochete pe care le prajiti intr-o tigaie (in ulei) pana devin crocante.
Pe fiecare chifteluta se presara putina dulceata de zmeura la servire.

Mancare de peste cu migdale

Ingrediente :
250 migdale feliate
250 ml de lapte dulce
250 carne de crabi (pot fi folosite cu succes si imitatiile de crabi, in absenta celor veritabili)
250 gr somon fiert (putem folosi si somonul pacific din conserva, nu cel in ulei)
Sare dupa gust
150 ml de vin alb sec
50 gr de faina
100 gr de zahar
125 gr rodii proaspete in felii f subtiri
Intr-un vas de ceramica ori Jena (Pyrex) in bain marie (peste un vas cu apa in clocot) fierbeti domol laptele cu migdalele. Adaugati somonul si carnea de crabi amestecandu-le timp de doua minute. Intre timp amestecati faina fie cu putin lapte fierbinte fie cu putina zeama de supa de peste si adaugati compozitia peste amestecul de lapte-peste-crabi si amestecati usor pana cand lichidul se ingroasa. Separat amestecati vinul incalzit cu zahar pe care il adaugati mancarii si mai lasati sa mijoteze alte doua minute.
Mancarea se serveste in mici boluri de supa . Presarati pe fiecare portie(bol) cateva felii din rodiile proaspete.

(sursa Madeleine Pelner Cosman, Fabulous Feasts: Medieval Feasts: Medieval Cookery and Ceremony, George Braziller, 1976)

Mirodan: șeful sectorului suflete

martie 14th, 2010

In noaptea de 10 spre 11 martie 2010, la Tel Aviv a incetat din viata dramaturgul, publicistul si istoricul literar Alexandru Mirodan.

Nu are rost sa punem intrebarea: cine era disparutul. El este cunoscut publicului cultivat de limba romana. Generatia mea si-l aminteste ca „seful sectorului suflete”. Sau, ca „celebrul 702”, dar nu ca „autorul (care) moare azi”, ci ca autorul care traieste prin scrisul lui, chiar daca acum a coborat in pulbere, a revenit in tarana. Pentru ca si redactorul lui „Minimum”… „e (sau era) om ca toti oamenii”…

Alexandru Mirodan este un reprezentant atipic al generatiei lui. Reprezentatnt atipic, pentru ca pe de o parte a urmat drumul generatiei careia ii apartinea, pe de alta a ales o cale personala, individuala, specifica. De la „realismul socialist” de care probabil ca fusese vrajit, ca toti tinerii generatiei sale, el a ajuns la non-conformism intelectual in Romania comunista si apoi la orientarea nationala evreiasca exprimata in limba romana in Israel, dar redeschizand si mentionand dialogul intelectual intre evrei si romani prin intermediul unei reviste israeliene de limba romana. O revista plina de prospetime, vigoare si…tinerete, desi editorul ei urma sa implineasca varsta de 83 de primaveri in luna iunie. „Minimum”.

Alexandru Mirodan s-a nascut in comuna Budeasa din judetul Arges la 5 iunie 1927, sub numele Alexandru Zissu Saltman. Adolescenta si prima tinerete si le-a petrecut in perioada Holocaustului si a celui de al doilea razboi mondial. A urmat liceul la Bucuresti, iar apoi Facultatea de litere si filozofie in cadrul universitatii din acelasi oras. La sfarsitul anilor 40 debuteaza in publicatiile de tineret ale epocii, precum „Tanarul muncitor”, „Scanteia tineretului” si altele. In anul 1956 debuteaza in dramaturgie cu piesa „Ziaristii”, care se bucura de un succes deosebit, ajungand la 900 reprezentatii si o traducere in limba rusa.

Piesa era scrisa in spiritul timpului, in forma „realist-socialista”, dar totusi prezenta realitatea intr-o forma cenusie. In transmiterea ei la radio, cateva fraze au fost anulate. Dar succesul cu aceasta piesa a atras atentia asupra autorului ei. Alexandru Mirodan devine secretar de redactie la revista „Gazeta literara” si continua sa scrie piese de teatru, precum si proza literara. De asemenea, el colaboreaza la publicatii literare si culturale diferite, iar ulterior devine redactor al revistei „Teatru”. Printre piesele care il fac cunoscut publicului se numara „Celebrul 702, sau Autorul moare azi” (1961), „Seful sectorului suflete” (1963), „Camuflaj” (1969), „Primarul lunii si iubita sa ” (1970), „Tovarasul feudal si fratele sau”. Piesa „Celebrul 702”, care a fost tradusa in limbile spaniola, engleza, franceza, sarba, ceha (iar ulterior, in 1981, in limba ebraica) a fost jucata la prima stagiune a Teatrului de Comedie din Bucuresti, inaugurat de Radu Beligan in calitate de director, la 5 ianuarie 1961, regia fiind semnata de Moni Ghelerter. Dupa aceasta piesa a fost turnat si un film cu acelasi titlu, in regia lui Mihai Jacob, Alexandru Mirodan fiind co-scenarist al filmului.

Ulterior, Mirodan incepe sa se indrepte spre teme partial incomode pentru autoritatile comuniste romanesti. Fara a deveni un dizident fatis, el cauta forme de orientare protestatara. Dificultatea conta in faptul ca, daca uneori anumite idei protestatare se puteau strecura in scris – era cu mult mai greu ca ele sa patrunda in teatru si cu mult mai greu in emisiunile de radio („teatru la microfon”) si televiziune, precum si in cinematografie. Motivul era ca publicul spectator sau auditor era mult mai larg decat publicul cititor. Piesa „Camuflaj”este un exemplu in acest sens. Publicata in anul 1969, ea a putut fi jucata numai la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti, in traducere in limba idis: autoritatile comuniste romanesti au interzis prezentarea ei in limba romana, pe scenele altor teatre din oras. Acest fapt s-a petrecut in perioada „liberalizarii”, care s-a dovedit insa relativa si partiala.

Piesa „Tovarasul feudal si fratele sau” a fost scoasa de pe afis. Piesa „Contract special de inchiriat oameni”, care se opunea antisemitismului, a fost interzisa chiar si publicarii: ea fost publicata de autor mai tarziu, la Tel Aviv, in anul 1983. In Romania ea a fost publicata si difuzata numai dupa prabusirea dictaturii comuniste, in anul 1993.
Alexandru Mirodan si-a adunat piesele de teatru in doua volume, publicate de Editura Eminescu din Bucuresti in anul 1972, sub titlul simplu „Piese de teatru”.

Referitor la perioada romaneasca a lui Alexandru Mirodan, trebuie sa mentionam si proza lui, precum si faptul ca a fost un harnic traducator literar. El a tradus romane politiste de Agatha Christie, dar si piese de teatru de Jean Anouilh, Leonid Andreev si altii. Mai mult decat atat: el a dramatizat romanul „Evreica din Toledo” de Lion Feuchtwanger, realizand o piesa de teatru originala de inspiratie feuchtwangeriana. De asemenea, ca iubitor al operei lui Mihail Sebastian, Alexandru Mirodan a fost co-scenarist al filmului „Steaua fara nume”, bazat pe piesa cu acelasi titlu a acestui dramaturg; regia filmului a fost semnata de Henri Colpi.

Treptat, Alexandru Mirodan a devenit un deceptionat al regimului comunist. Jucarea numai in limba idis a piesei sale „Camuflaj”, precum si respingerea piesei sale „Contract special de inchiriat oameni” l-au indreptat tot mai mult spre comunitatea evreiasca. Dar el nu putea avea forme variate de manifestare in cadrul acesteia: singura publicatie evreiasca din Romania comunista era „Revista Cultului Mozaic”, ea insasi controlata de autoritati. Mirodan se indreapta spre un exil interior, spre izolare partiala treptata. In cele din urma, el decide sa paraseasca Romania si sa se stabileasca in Israel.

Ajuns in Israel, in anul 1977, el colaboreaza la presa de limba romana din Tel Aviv si incepe sa lucreze la Muzeul „Casa Diasporei” („Beith Hatefutzoth”) din acelasi oras. In cele din urma, spiritul lui independent reactioneaza si de data aceasta. El critica modul de acordare a premiilor literare pentru scriitorii de limba romana din Israel si ajunge in conflict cu directorul concernului de ziare „in limbi straine”, Shabtay Himmelfarb, necunoscator al limbii romane si care folosea aceste ziare in interesul propagandei electorale a Partidului Muncii, ascunzand cazuri de coruptie, venalitate si necinste politica. Din acest motiv este nevoit sa inceteze colaborarea la ziarul „Viata noastra” si la saptamanalul „Revista mea”, la care colabora cu articole de istorie literara si note satirice. Dupa o perioada de timp inceteaza si lucrul la „Casa Diasporei”, unde reusise sa adune material documentar bogat pentru realizarea unui „Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana”. In anul 1986 el reuseste sa publice primul volum al acestui dictionar; in anul 1997 – cel de al doilea, iar in anul 2009 – cel de al treilea.

In anul 1987, Alexandru Mirodan editeaza si publica revista lunara „Minimum”. Ea devine cea mai buna publicatie de limba romana din Israel si – contrar tuturor previziunilor – rezista. Ultimul numar – numarul 275 – a aparut la 1 martie 2010. Revista a imbratisat teme diverse: literare, culturale, politice, chiar si gastronomice si „de barfa si mahala”, dar prezentate intr-o forma frumoasa, literara,civilizata, plina de humor si totodata cinica. Mirodan a reusit sa adune colaboratori diferiti, din Israel si din Diaspora evreo-romana si romaneasca, iar dupa 1989 si din Romania. Orientarea revistei era de dreapta, nationala, laica, dar de asa natura incat sa nu jigneasca pe nimeni, fiind acceptate si alte puncte de vedere. Desi dispunea de colaboratori, Alexandru Mirodan scria el insusi cea mai mare parte a revistei. In mod paralel, el a intemeiat si o editura in limba romana, numita tot „Minimum”.

Concluzia finala asupra lui Alexandru Mirodan este ca, in calitate de dramaturg, a creat piese de teatru in care personajele, foarte reale si viabile, ajung in situatii neprevazute, dar posibile. Personajele lui Mirodan sunt oameni ca toti oamenii, care au de infruntat situatii speciale, dificile. Aceste personaje au simtul humorului, precum si o gandire si o filozofie a lor, ca si parintele lor literar. Trebuie sa mentionam ca Alexandru Mirodan si-a manifestat un simt specific al umorului si in proza lui literara, ca si in publicistica lui. Poate ca acesta a fost unul dintre secretele reusitei revistei „Minimum”, care a circulat atat in Israel, cat si in afara acestei tari. Se poate chiar spune ca, asa cum afirma insusi Mirodan, „Minimum e altceva” in cadrul presei israeliene de limba romana. Regretatul ziarist si publicist Simon Schafferman a afirmat inca in 1987 ca „Minimum” este o revista buna, „are nerv”. Dar meritul cel mare al acestei reviste consta in faptul ca a restabilit dialogul intre evrei si romani, dialog care fusese intrerupt, fusese anulat de nationalismele ambelor parti. In Israel, anterior, un asemenea dialog era extrem de redus, politicienii patrunsi in domeniul culturii afirmand ca „noi am fost in exil in Romania, aici suntem acasa”, deci nu avem pentru ce sa colaboram cu „legionari si taranisti din exil” si „nu ne amestecam in problemele interne ale Romaniei”. Dar Mirodan a dovedit tuturor ca acest dialog nu numai ca este posibil, dar este neaparat necesar, pentru intelegerea intre oameni, pentru construirea unor punti culturale, pentru identificare culturala si pentru democratie si prietenie.

Ca o confesiune, mi-a placut piesa „Seful sectorului suflete” atunci cand eram elev. Ca si filmul „Celebrul 702”. Iar in anul 1988, anul centenarului scriitorului ebraic Shmuel Yosef Agnon, laureat al Premiului Nobel, cand am vrut ca centenarul acestui scriitor sa fie celebrat si in presa de limba romana din Israel, am tradus in limba romana o povestire a lui despre evreii din Romania si m-am adresat lui Mirodan, propunandu-i-o pentru publicare. Mirodan a acceptat imediat, desi nu ma cunostea si a publicat-o in „Minimum”. Ii multumesc si pe aceasta cale.

Poate ca ar trebui ca un cercetator literar sa ia asupra lui continuarea „Dictionarului neconventional al scriitorilor evrei de limba romana”. Dictionar care cuprinde nu numai scriitori, ci si editori, anticari, librari, titluri de reviste, curente si cenacluri literare, opere principale, termeni diferiti care trebuie pastrati in istoriografia literara. Acum, cand sufletul „seful sectorului suflete” a urcat in ceruri, sa intelegem ca ceea ce a facut el a fost un minimum necesar si obligatoriu. Si, macar in parte, sa ii continuam opera, bineinteles in functie de necesitatile culturale de astazi, ale noii generatii.

Dumnezeu sa-l odihneasca.

Beţia de cuvinte reloaded. Intelectuali „preţioşi” în căutare de cuvinte pompoase

martie 14th, 2010

Românul s-a născut poet şi a devenit blogger

Când în 1873, Titu Maiorescu scria “Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, probabil că nu intuia actualitatea pe care o va avea articolul său peste mai bine de un secol. În epoca în care internetul este cel mai „democratic” mijloc de răspândire a ideilor, oferind tuturor şansa de a-şi vedea cuvintele „publicate”, în fiecare român posesor de internet se naşte un scriitor, un om cu opinii. Românul, deci, după ce „s-a născut poet”, îşi trăieşte maturitatea ca blogger de profesie. Ce poate fi mai frumos decât să îţi vezi propriile cuvinte pe monitor, ce poate fi mai sublim decât să îţi imaginezi că te afli deja cu un picior în eternitate, că vecinii tăi de palier sau stradă, seara, după ce au terminat de înjurat guvernul, te citesc cu admiraţie, pregătindu-şi hârtia şi creionul pentru a-ţi solicita a doua zi un autograf?!

Şi totul e atât de simplu… Primul lucru pe care trebuie să îl faci este să încerci să arunci toate cuvintele pe care le cunoşti într-un singur articol. De preferat, adjective… Dacă nu posezi destule, ai la dispoziţie DEX-ul online. Adjectivele se aleg după câteva criterii clare: să aibă multe litere, să fie greu de pronunţat şi să obnubileze cu transcendenţa lor spiritele mundane. Apoi, nu uita să strecori proverbe străvechi, ziceri celebre, de preferat în latină sau franceză. Nu te întreba niciodată dacă ele au sau nu sens. Pentru Dumnezeu, sună atât de bine încât e păcat să îţi pierzi vremea încercând să aşezi în spatele cuvintelor un înţeles anume. Iată, de pildă, un exemplu:

„eu cred ca e nevoie de un plus de discernamant, nu mult. care sa derive din stravechea zicala greceasca pe care o stim pe filiera latina: ‘est modus in rebus’. pe scurt, ca sa nu plictisesc: pe fondul globalizarii, caci asta e notiunea in cadrul careia ‘nu mai exista independenta reala’ (si felicit autorul ca vorbeste implicit de globalizare fara s-o numesca, accentuind aerul de autentic al demonstratiei sale), asadar poe fondul globalizarii, nici o greseala n-ar fi mai mare decat a ignora diferentele specifice”.

Bravos, bine zis, adânc gândit… În efuziunea mirobolantă a gândurilor care îl asaltau proteic, cinstitul autor al acestui comentariu uită să aşeze semnele de punctuaţie şi ortografie acolo unde trebuie, dar acesta este, cred că sunteţi de acord cu mine, un amănunt. Un alt simptom al noii beţii de cuvinte este sărăcia de predicate. E de înţeles… În vreme ce predicatul (şi verbul în sine) sunt coloana vertebrală a unei fraze, adjectivul şi substantivul (de preferat, selectate din gama neologismelor) sunt mărci ale individualităţii autorului. Să privim cu admiraţie şi invidie către următorul exemplu:

„O violenţă generatoare de violenţă, chiar şi pentru apostolii non-violenţei, pelerinii coborâţi de pe ‘acoperişul planetei’, cu preţioasa intenţie de a orienta lumea occidentală, aceea a muşchilor şi a complexului de putere, spre o gândire blândă, spre nobila filozofie aşa-numitei ‘lasă priză’, ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, indiferenţă, cum s-ar putea crede”.

Observaţi dumneavoastră cum se aglomerează apostolii, complexele şi filozofiile nobile într-o frază care, susţinută de două predicate aruncate undeva în final, gâdilă în mod plăcut auzul! Poate vă întrebaţi care e subiectul articolului, care este, care va să zică, mesajul. Ce întrebare naivă! Credeţi cumva că o asemenea frază are nevoie de un mesaj?! Aparent, în acest text este vorba despre Tibet, dar Tibetul e un pretext pentru desfăşurarea de forţe stilistice aşa cum nu s-a mai văzut de la Troia încoace. Finalul materialului este… apoteotic (va jur că nu am căutat cuvântul în DEX):

„Simpatia pentru Tibet pare a nu fi limitată în spaţiu, iar eu, admirator necondiţionat al acestei cugetări, nu mă pot împiedica să nu strâng pumnii, atât pentru Tibet, cât şi pentru spiritul olimpic dătător de speranţe în mai bine al făpturii umane”.

Combate bine onorabilul, trebuie să admitem! Înţelegem de aici că simpatia faţă de Tibet are proporţii cosmice, că până şi dincolo de Calea Lactee orice fărâmă de praf cosmic vibrează la gândul tragediei trăite de tibetani.

„Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic…”

Schimbăm registrul şi ajungem la românii adevăraţi, care semnează ecouri la mai toate articolele care pun în discuţie biata noastră ţărişoară, lăsată în bătaia vânturilor imperialiste. Un oarecare X, venerabil intelectual de altminteri, este încă indecis: pe de o parte, domnia sa consideră că România nu poate fi cucerită militar, pe de altă parte admite că această cucerire este posibilă în anumite condiţii… Curat-murdar!

„Romania nu poate fi cucerita nici militar si nici nu poate fi dezmembrata decat prin incalcarea principiilor fundamentale dupa care actualele institutii internationale se conduc”

Avem, de altfel, de a face aici cu un enunţ simptomatic: autorul începe prin a nega vehement o ipoteză (de cele mai multe ori propria ipoteză) pe care, în a doua parte a enunţului o admite ca fiind totuşi posibilă în anumite contexte. E o tehnică a discursului preluată din Epoca de Aur. Activiştii „subtili”, „luminaţi”, îşi începeau discursurile cu fraze de genul: „noi apreciem munca dumneavoastră şi vă considerăm un element de nădejde al societăţii noastre”… Finalul nu era tocmai încurajator şi era de regulă prefaţat de un „dar” ameninţător.

Să nu-i uităm cumva pe intelectualii… mistici al căror discurs e plin de transcendenţe, percepţii extra-, intra-, supra- şi sub-senzoriale, intelectuali care se află în legătură directă cu zonele ancestrale ale făpturii umane, intelectualii transcendenţei depline. Oameni prin excelenţă superiori, aceştia, chiar şi atunci când se află sub influenţa beţiei de cuvinte, descind din „illo tempore” pentru a lumina minţile bieţilor muritori. Iată-l, de exemplu, pe domnul Y:

„Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof, sau poet şi trecerea la condiţia secundară, superioară, de intelectual”.

Conform domniei sale, există o condiţie „primară” de inginer, condiţie care trebuie depăşită, idealul fiind, probabil, condiţia secundară sau condiţia terţiară de inginer.

De vorbă cu astrele

Printre intelectualii transcendenţei depline, de departe cel mai… iniţiat este prolificul, misticul, unicul şi irepetabilul descoperitor al secretelor lui Zamolxe, domnul PC. Domnia-sa a descoperit că:

„Oamenii posedă corpuri energetice (suflete) nemuritoare. La deces, sufletele părăsesc trupurile fizice şi pleacă în alte lumi universale”.

Şi asta încă nu ar fi nimic. Ascultaţi mai departe:

„Corpul omenesc este capabil să se autoperfectioneze şi să se autovindece de orice boală, cu
forţe şi mecanisme neuro-hormonale proprii, descrise detaliat în această lucrare. Ne putem conserva tinereţea şi maturitatea până la 90 de ani şi ne putem prelungi viaţa activă până către 110 ani, cu metodele explicate în carte”.

Cumpărând cartea lui PC, veţi trăi aşadar până pe la 110 ani. Vă imaginaţi ce presiune pe sistemul social de pensii! Dacă toţi cititorii domniei sale vor atinge această vârstă matusalemică, statul român ar putea intra în colaps. După informaţiile mele, domnul PC lucrează în prezent la o carte care vă va ajuta să trăiţi 110 ani şi trei luni. Cumpăraţi cartea chiar dacă, după această aventură, nu vă vor mai rămâne bani pentru mâncare!

Ion Heliade Rădulescu le spunea contemporanilor săi prin secolul XIX „scrieţi, copii, numai scrieţi”. Marele înţelept al popoarelor roşii, tovarăşul Lenin, spunea vizionar: „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Convertit şi eu la neo-beţia de cuvinte, voi realiza un arc peste timp, contribuind odată în plus la înfrăţirea intelectuală a popoarelor român şi rus. Vă voi spune, deci, în finalul acestui articol: „Învăţaţi să scrieţi, copii, învăţaţi să scrieţi”. Am zis!

S-a votat „oficializarea” limbii maghiare şi a zilei de 15 Martie, în Ţinutul Secuiesc

martie 13th, 2010

La cea de a doua Adunare a aleşilor locali din Ţinutul Secuiesc, desfăşurată în 12 martie, la Sfântul Gheorghe, s-a votat un memorandum care stipulează ca în Secuime limba maghiară să aibă acelaşi statut cu limba română, devenind cea de a doua limbă oficială. Adică orice cetăţean cu domiciliul în Ţinutului Secuiesc să poată folosi liber ambele limbi, atât în scris cât şi verbal.

Comisia Permanentă a Adunării Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc împreună cu specialiştii şi autorităţile publice urmează să stabilească funcţiile publice a căror ocupare va necesita cunoaşterea ambelor limbi. Primarii şi consilierii locali din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, care fac parte din Adunarea Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc, au votat şi pentru declararea zilei de 15 Martie – Sărbătoarea Maghiarimii de Pretutindeni – sărbătoare oficială cu caracter local, precum şi depunerea unui memorandum la Parlamentul Europei, pentru numirea unui raportor european pentru această zonă.

Árpád Antal, preşedintele UDMR Sfântu Gheorghe şi primarul municipiului, s-a delimitat de memorandumul adoptat de reuniunea aleşilor locali, afirmând că în prezent „În Secuime limba maghiară este de facto limbă oficială”. „Important este ca ea să capete şi de jure acest statut” a completat el, transmiţându-le liderilor Partidului Civic Maghiar, co-organizatori ai Adunării Aleşilor Locali, să demonstreze cu fapte, nu cu vorbe, că doresc oficializarea limbii maghiare.

Liderul UDMR Csaba Takács a arătat că România a semnat Carta Limbilor Regionale şi Comunitare, utilizarea limbii materne fiind legiferată, în relaţiile cu autorităţile în comunităţile unde minorităţile au o anumită pondere. În consecinţă cele solicitate la Adunarea Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc nu reprezintă ceva nou.

Deciziile au stârnit nemulţumirea politicienilor şi liderilor organizaţiilor civile româneşti din zonă, care au anunţat că în 20 martie vor organiza la Topliţa o adunare populară de protest împotriva a ceea ce ei consideră a fi demersuri separatiste maghiare.

„Este un nou 15 martie, deci asistăm la o nouă adunare, la o nouă listă, la o nouă manifestare de fuziune emoţională… Deci nu-i nimic nou sub soare. În afară de faptul că este emoţională, este şi una politică şi nu ar trebui cuantificată ca o cerere a întregii comunităţi maghiare”, a afirmat Dan Manolăchescu, liderul local al PDL.

Declarația nu are o valoare oficială, dat fiind faptul că Ținutul Secuiesc nu este recunoscut ca atare de autoritățile centrale.

Rugby: România învinge Georgia și păstrează șanse de calificare la Cupa Mondială

martie 13th, 2010
Stejarii au dominat pe înaintare dar nu au știut să fructificeStejarii au dominat pe înaintare dar nu au știut să fructifice

Echipa de rugby a României a învins Georgia cu 22 – 10 pe Stadionul Arcul de Triumf din București și a pus astfel capăt degringoladei care amenința să-i priveze pe tricolorii cu frunză de stejar pentru prima oară în istoria lor de calificarea la Cupa Mondială.

“Stejarii” au administrat prima înfrângere georgienilor în acest turneu de calificare și pentru a se menține în cursa pentru un loc la Cupa Mondială din 2011 din Noua Zeelandă trebuie să învingă Portugalia sâmbătă 20 martie la Lisabona, pentru a ocupa locul trei și astfel a juca meciul de baraj cu o altă echipă din recalificări pentru ultimul loc din cele 20 de la Cupa Mondială.

Georgia și Rusia sunt deja calificate și-și vor disputa în aceeași zi cu meciul România – Portugalia supremația în această grupă de calificare, răsplătită cu Cupa Europeană a Națiunilor. E un meci de ambiție nu numai din punct de vedere sportiv dar și național și politic, date fiind relațiile extrem de încordate dintre cele două țări.

Poate de aceea nu e de mirare că “Lelos” – rugbyștii georgieni – au părut mai puțin competitivi în meciul cu “Stejarii”, știindu-se deja calificați și fiind mai degrabă cu gândul la meciul de la Tbilisi cu Rusia de săptămâna viitoare.

Meciul de pe stadionul Arcul de Triumf n-a excelat prin spectaculozitate, fiind mai degrabă o înfruntare aprigă între cele două pachete de înaintare, din care au ieșit în avantaj românii, care au și înscris rapid un eseu prin taloneurul Tincu, eseu transformat de Dumbravă.

Georgienii au replicat rapid cu eseu, egalând scorul, dar acesta a fost și ultima încercare a meciului, până la sfârșit nu s-a mai marcat decât din lovituri de picior, capitol la care a excelat mijlocașul la deschidere Dănuț Dumbravă, care pe lângă transformarea eseului a mai marcat de patru ori din lovituri de pedeapsă și o dată din drop-goal.

Revelația acestei partide a fost jucătorul din linia a doua, Valentin Ursache, care joacă la Baia Mare, unul dintre puținii care au încercat să câștige teren cu balonul în mână și care a reușit două cavalcade solitare în terenul advers, nereușind însă să paseze balonul înainte de a fi placat.

În final, o victorie meritată a Stejarilor, chiar dacă maniera de joc a lăsat mult de dorit. Un amănunt care spune multe: către sfârșitul meciului, crainicul stadionului a anunțat că în tribune se află 1094 de spectatori plătitori, prețul biletelor fiind de 10 lei la tribuna întâi și 5 lei la tribuna a doua. La puțin timp după încheierea meciului România – Georgia a început meciul Irlanda – Țara Galilor din Turneul celor Șase Națiuni în prezența a peste 80000 de spectatori. O prăpastie care o completează pe cea dintre nivelurile de joc din cele două partide.

Downtown Toronto

martie 13th, 2010

Azurul cerului și al lacului Ontario îmbrățișând arhitectonica metropolei…Rogers Center, zgârie nori, a căror înălțime pălește în comparație cu impozantul CN Tower. O imagine pașnică a capitalei provinciei Ontario.

Shanghai

martie 12th, 2010

Îmbinare a modernului cu tradiția…fermecător.

Traian Băsescu – academician – alături Louis de Broglie, Werner Heisenberg şi George Emil Palade

martie 12th, 2010

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, întrunită în 11 martie, l-a ales membru onorific pe Traian Băsescu. După cum a arătat Valeriu Tabără- deputat PD-L şi membru al acestei academii – titlul onorific a fost conferit pentru „sprijinul acordat de şeful statului, activităţii AOSR, inclusiv în ceea ce priveşte sediul instituţiei”.

Ion Basgan, vicepreşedintele AOSR a precizat că în perioada când era primarul Capitalei, Traian Băsescu a sprijinit Academia Oamnilor de Ştiinţă. Regulamentul de funcţionare al AOSR are un articol prin care se poate acorda „titlul de membru de onoare neindemnizat” preşedintelui în funcţie şi foştilor preşedinţi ai României.

AOSR este continuator şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România (1936 – 1948) şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, înfiinţată în 1956, care în 1996 şi-a schimbat numele în Academia Oamenilor de ştiinţă din România. O cerere de reexaminare şi completare a Legii privind reorganizarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, iniţiată de preşdintele Băsescu în 2007, a avut ca efect majorarea substanţială a indemnizaţiilor unor categorii de membri.

În urma votului din 11 martie al membrilor AOSR, Traian Băsescu se alătură unor nume celebre, distinse cu Premiul Nobel precum: Louis de Broglie (fizician francez), Werner-Karl Heisenberg (fizician german) sau medicul de origine română George Emil Palade.

Aceeaşi titulatură i-a fost acordată anterior şi lui Ion Iliescu, care a făcut următorul comentariu: Nu ştiu care este fundamentul ştiinţific al acestei… Aşa a fost primit şi Ceauşescu… şi Elena Ceauşescu în Academie, deci eu pot să mă jenez că sunt membru într-o asemenea Academie”.

Administrația prezidențială a precizat între timp:

Cu privire la propunerea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România ca preşedintele Traian Băsescu să devină membru de onoare, Administraţia Prezidenţială precizează că iniţiativa nu a primit acordul Preşedintelui sau al instituţiei prezidenţiale.

Preşedintele Traian Băsescu consideră că acordarea unui sediu şi promulgarea unei legi sunt obligaţii de serviciu care nu trebuie răsplătite cu titluri academice.

Preşedintele mulţumeşte membrilor AOSR pentru iniţiativa lor, dar din motivele expuse anterior nu poate accepta titlul de membru de onoare al AOSR.

Proclamația de la Timișoara – 20 de ani

martie 12th, 2010

S-au împlinit 20 de ani de la elaborarea Proclamaţiei de la Timişoara. Scrisă aproape integral de regretatul George Şerban şi inspirată de Alexandra Indrieş, Proclamaţia a costituit port-drapelul unei mişcări ce nu a fost (cum vor să acrediteze unii) doar o revoltă anticeauşistă; a fost începutul unei revoluţii anticomuniste. O revoluţie rapid deturnată – prin crime, manipulare şi preluarea controlului.

Nucleul de foc al acelui document a fost Punctul 8, prima şi ultima încercare de a enunţa limpede nevoia lustraţiei şi de a o vedea fapt împlinit. Numai că pierderea dreptului de a candida pentru trei legislaturi consecutive (una peste alta, un deceniu), a stârnit puternicul instinct de conservare al foştilor activişti de partid şi al tovarăşilor lor de fapte – foştii ofiţeri de Securitate.

În schimbul unui deceniu de lustraţie aplicată celor două eşaloane atât de vinovate, s-a ajuns la două decenii de lustrare a statului de drept. Democraţia original-aplicată a îngăduit apariţia instituţiilor statului de drept, dar a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca temelia, pereţii şi acoperişul construcţiei să fie din cel mai suspect dintre materiale – corupţia. Doar geamurile arată şi izolează bine – termopane.

Dinăuntru în afară, totul se vede încurajator. Din afară înăuntru, nu se vede nimic, din cauza transparenţei. Democraţia originală poartă întotdeauna cu ea transparenţa originală.

Cu doi ani înaintea Timişoarei, portretul dictatorului fusese dat jos în central Braşovului de greviştii porniţi de la Intreprinderea de Autocamioane. Scânteia a izbucnit în timpul schimbului III şi s-a întins repede. Represiunea a fost pe măsura curajului braşovenilor.

La 2 ianuarie 1990, cei întorşi de unde fuseseră izgoniţi şi privaţi de libertate, au înfiinţat Asociaţia “15 Noiembrie 1987″. La constituirea Alianţei Civice, noiembrie 1990, Asociaţia “15 Noiembrie” devenea membru fondator. Protestul lor, desfăşurat în faţa clădirii Senatului – prin care cereau demiterea conducerii TVR pentru acte de manipulare şi învrăjbire a românilor – rămâne un exmplu de răspuns ferm în faţa manipulării.

Acest gen de reacţie a dispărut. Stăm cu mâinile încrucişate şi ne întrebăm – care mai de care mai “filozofic” — dacă Teodor Mărieş face bine ori nu supunându-se acestui martiriu.

Tot atunci, devenea Redactor-şef al revistei braşovene ASTRA, un poet, prozator şi eseist, ce terminase Facultatea de Filozofie la Cluj. Fusese în miezul agitat al lui decembrie 1989 şi m-am amuzat o vreme amintindu-mi o primă informaţie pe care o primisem despre el – fragilul, delicatul dar încăpăţânatul Vasile Gogea, trecuse prin multe meserii, inclusiv prin cea de “preparator de produse explozibile” la Combinatul Chimic din Făgăraş. Dar nimic din ce a făcut Vasile Gogea nu este mai explosiv decât multe din scrierile sale.

Fiindcă ne-am văzut din ce în ce mai rar după intrarea în drepturi depline a democraţiei atât de originale, bunul meu prieten mi-a trimis de curând o fotografie. Aşa, ca să nu uit, că a fost o vreme în care mulţi dintre noi mai sperau.

O public aici, cu o emoţie ce-mi aminteşte că nimic nu e gata, până nu e gata cu adevărat.

De la stânga la dreapta: Mircea Sevaciuc, liderul de atunci al Mişcării 15 Noiembrie, Dorin Tudoran, Vasile Gogea şi regretatul George Şerban.

http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/03/10/proclamatia/#more-518

Primăvara în alb-negru

martie 11th, 2010

Venirea primăverii este anunțată de delicateţea ghiocelului care peste ani rămâne mereu acelaşi credincios şi discret prieten. Albul său nealterat mi-a amintit de cămăşile de borangic ţesute cu vise… Fetele acestea sunt înveşmântate în câmpii de flori peste care aleargă fericit vântul, risipind în cascade multicolore susurul râurilor.

…” Sâmbătă, 24-II-1934 “…
Printre ele se află şi bunica mea, originară din Vălenii de Munte (a doua din dreapta, rândul de sus ). M-a impresionat căldura care a unit acest buchet de fete frumoase şi, pentru o clipă, am invidiat floarea din cosiţă ! Tinereţe …

Liniște

martie 10th, 2010

MUZEUL DE ARTĂ BRAŞOV- Recital de muzică şi poezie de dragoste

martie 9th, 2010

MUZEUL DE ARTĂ BRAŞOV

vă invită

Miercuri, 10 martie 2010, ora 18

la

Recitalul de muzică şi poezie de dragoste

SPUNE-MI, IUBITO, UNDE-ŢI E POPASUL ?

cu

CVARTETUL GAUDEAMUS al Filarmonicii Braşov

Lucia Neagoe – vioara I,
Raluca Irimia – vioara a II-a
Leona Varvarichi – violă
Sebastian Vârtosu – violoncel

şi

ADRIAN MUNTEANU – sonete în interpretarea autorului

Intrarea Liberă

Câteva referinţe :

Cvartetul Gaudeamus :

„Gaudeamus este un grup cu o grozavă imaginaţie şi iniţiativă. Am fost impresionat de profesionalismul şi integritatea lor, sunt încrezator în succesul lor”. (Dr. Hugh Maguire, Advanced Musical Studies Britten-Pears School of Aldeburgh, UK)

„A fost o plăcere să-i ascult. Am fost impresionat de seriozitatea cu care abordează lucrările de muzica de cameră, de abilităţile tehnice şi muzicale, şi de felul concentrat în care interpretează opere ale diferiţilor compozitori”. (Thomas Kakuska, Alban Berg Quartet)

„Tenacitatea, disciplina şi exercitiul şi-au arătat rezultatele, şi acum quartetul Gaudeamus este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune grupuri de interpretare artistică din România”. (Dan Prelipceanu, Cvartetul Voces)

sonetele lui Adrian Munteanu :

“Sonetele poetului Adrian Munteanu au multe alte calităţi pe lângă simpla stăpânire a meşteşugului şi a formei fixe. Sunt sonete moderne, de o manieră viguroasă şi acidă, care dau prospeţime formei clasice de sonet. Nu lipsesc însă nici suavităţile, nici sentimentul melancolic al trecerii timpului şi-al degradării încete a tuturor lucrurilor. Mai ales poemele cu temă erotică excelează în expresivitate”.

Mircea Cărtărescu

“In sonetele sale, Adrian Munteanu cultiva ardoarea erotică specifică acelui \”dolce stil novo\” despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli. El reuşeşte să menţină treaz interesul cititorului pentru un gen liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoşi. Nu mă îndoiesc că virtuozitatea sa prozodică va stârni plăcerea îndrăgostiţilor şi nu numai a acestora”.

Marin Mincu

“ Adrian Munteanu este un maestru al endecasilabului. Am sub ochi \”experimentele\” pangramatice şi remarc, admirativ, că maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei…”

Şerban Foarţă

Mulţumiri artistului plastic Dmitry Brodetsky din Timişoara, pentru permisiunea de a reproduce lucrarea sa pe afişul recitalului

Ghiocei

martie 9th, 2010

Albul imaculat și verdele nealterat vestind primavara!

Guvernul a hotărât declasificarea documentelor secrete privind Revoluţia din 1989

martie 9th, 2010

La sfârşitul şedinţei de guvern de marţi, 9 martie, primul ministru Emil Boc a anunţat hotărârea declasificării ultimelor documente din Dosarul revoluţiei din decembrie 1989. Premierul a declarat că documentele vor fi la dispoziţia celor interesaţi, după publicarea în Monitorul Oficial.

Prin hotararea de guvern adoptată, am declasificat documentele din Dosarul Revolutiei care aveau calificativul secret de stat, secret si strict secret, a declarat Emil Boc, potrivit Agerpres, precizând că informaţiile dezvăluite nu mai pot prejudicia persoanele implicate.

În 10 februarie Guvernul Românieia hotărât ca la solicitarea Ministerului Apărării Naţionale să declasifice mai multe documente privind Revoluţia din decembrie 1989. Tot atunci MAPN a precizat că au fost declasificate 7617 file din documente MAPN, clasificate „secret de stat”. În 15 ianuarie MAPN declasificase 1989 de documente totalizând 2684 de file, referitoare la Revoluţia din 1989. Ministrul Gabriel Oprea informase, la 1 martie, că în 10 martie aveau să fie declasificate ultimele dintre documentele solicitate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Asociaţia 21 Decembrie 1989.

Teatrul Masca la Festivalul internaţional de teatru vizual QuestFest

martie 8th, 2010

Teatrul Masca din Bucureşti va participa la ediţia din acest an a Festivalului internaţional de teatru vizual QuestFest, cu spectacolul Intrusa.

Înfiinţat la 24 mai 1990, Teatrul Masca este singurul teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală din Romania. Cu o echipă de tineri actori profesionişti, Teatrul Masca este condus de actorul şi regizorul Mihai Mălaimare.

Programul spectacolelor:

* miercuri, 10 martie 2010, ora 20.00
* joi, 11 martie 2010, ora 10.30
* vineri, 12 martie 2010, ora 20.00
* duminică, 14 martie 2010, ora 16.00

Spectacolul este recomandat publicului peste 16 ani.

Locaţie: Gallaudet University – Theatre Malz, 800 Florida Avenue, NE Washington, DC 20002

Despre spectacol:

Doi fraţi îşi dau seama că s-au îndrăgostit de aceeaşi femeie. Amândoi o iubesc cu pasiune, furie, disperare şi patimă, dar reuşesc să conştientizeze faptul că legătura lor de sânge este mai puternică decât sentimentele pentru acea femeie. În cele din urmă, o vând la bordel şi sfârşesc prin a se târî scheunând la picioarele ei. Moartea ei pare a fi singura soluţie posibilă, pentru că, fără să vrea şi fără să ştie, ea nu a fost decât o Intrusă.

Intrusa este joc de 84 de minute fără cuvinte, un spectacol în care personajele principale sunt Culoarea, Muzica şi Mişcarea, un spectacol care redefineste lumea lui J. L. Borges. (detalii : http://www.questfest.org/performances/theintruder.htm sau www.masca.ro )

Pentru informaţii suplimentare referitoare la spectacole, locaţie şi rezervarea biletelor, vă rugăm să accesaţi următorul website: http://www.questfest.org/performances/theintruder.htm

(Comunicat de presa al Ambasadei Romaniei la Washington)

Poveste cu happy end

martie 8th, 2010

Un buchet de trandafiri pe care i-am adunat de la coșul de gunoi, la facultate anul trecut, iar povestea lor este urmatoarea:

\”A trecut Sf.Ion și dintr-un buchet de trandafiri aruncați de cineva la un coș de gunoi, am ales florile pe care le-am fotografiat. Florile fuseseră oferite cadou, dar sărbătorita a uitat, sau poate nu a dorit sa le ia acasă. Le-a abandonat la birou lângă un coș de gunoi, în aceiași zi. Am trecut pe lângă ele întâmplător, și mi-au atras atenția, mă durea frumusețea lor. Chiar dacă mor și ele, florile, de ce nu am considera că se pot transforma în îngeri, dacă sunt oferite cuiva care nu le duce acasă, ci le aruncă la coșul de gunoi înainte de a se ofili ?\”

Teodor Mărieș se află într-o stare extrem de gravă

martie 8th, 2010

Starea sănătăţii lui Teodor Mărieş este extrem de gravă. Greutatea acestuia a ajuns la aproape 56 kg, el având o înălţime de 1,85 cm (!).

Doi dintre membrii de onoare ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989, prof. Vladimir Tismăneanu – liderul noului institut de investigare a crimelor comuniste şi neocomuniste, şi jurnalistul Ştefan Niculescu Maier – fost deţinut politic anticomunist, au publicat recent apeluri cutremurătoare pentru salvarea vieţii lui Teodor Mărieş care se află în a 57-a zi de grevă a foamei pentru respectarea de către statul român a deciziei CEDO referitoare la adevărul despre genocidul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990.

În finalul comunicatului, prezentăm integral aceste apeluri.

Menţionăm că Teodor Mărieş a fost în greva foamei şi anul trecut, timp de 74 de zile, între 4 august şi 16 octombrie, reuşind să obţină circa 800.000 de file din dosarul revoluţiei, dar fiind nevoit să reia greva foamei în 12 ianuarie a.c., întrucât în perioada în care nu s-a aflat în greva foamei (17 oct.2009 – 11 ian.2010) autorităţile nu i-au predat nici una din filele restante.

Recent, MApN a desecretizat peste 7.600 de documente, urmând ca la data de 10 martie a.c. să desecretizeze restul de peste 1.000. Dar în urma prinderii în flagrant a procurorilor militari ce ascundeau încă 14 volume, s-ar putea ca ministrul Apărării Naţionale să afle ca are de descretizat probabil în jur de 10.000 de file.

STS a promis de mult că va preda documentele care nu sunt secrete de stat, dar totuşi nu a predat nimic, parcă aşteptând să nu mai aibe cui să predea (în situaţia în care reclamantul ar dispărea).

Dosarul Mineriadei din iunie 1990, conţinând 80.000 de file, încă nu a fost predat.

Constatăm că, spre ruşinea lor, autorităţile „statului de drept” postcomunist consideră că au datoria să respecte „cu ţârâita” dreptul reclamantului garantat de decizia CEDO din toamna anului 2008, numai dacă acesta recurge la protestul extrem, şi numai după peste o lună sau peste două luni de grevă a foamei.

Menţionăm că, recent, peste 40 de organizaţii civice şi sindicale s-au solidarizat din nou cu Teodor Mărieş în lupta lui pentru adevăr şi dreptate. Cităm din comunicatul acestora: „De peste şapte luni de zile,Teodor Mărieş nu-şi mai aparţine. El aparţine dezideratului nostru: o Românie a adevărului şi a dreptăţii. Asemenea unui sfânt, se dăruieşte împlinirii unui ideal al semenilor lui. Să nu-l lăsăm să moară!”

Comunicat redactat de Sorin Ilieşiu – membru de onoare ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989

Revizionism, neo-nazism și negaționism: cazul Ernst Zundel

martie 7th, 2010

Recent a avut loc o intamplare care ne-a facut sa ne punem din nou cateva intrebari: eliberarea activistului politic si publicistului neo-nazist, revizionist istoric si negationist al Holocaustului Ernst Zundel din inchisoare, la Mannheim, in Germania, la 1 martie. Zundel fusese condamnat la inchisoare pentru negarea Holocaustului si activitate neo-nazista, interzise in Germania.

Condamnarea lui la inchisoare activa avusese loc la 15 februarie 2007, pe baza a 14 capete de acuzare. La eliberarea lui, el a fost salutat de un grup mic de sustinatori, circa 20 de persoane. Totusi Zundel, in varsta de 70 de ani, s-a abtinut de la declaratii publice. Singurul lucru afirmat de el este dorinta de a se reintoarce in Canada. Dar guvernul canadian i-a refuzat viza de intrare. Ministrul canadian al securitatii interne, Vic Toews, a justificat acest refuz, reluand decizia Curtii Supreme a Canadei, din anul 2005, cand Zundel a fost expulzat din Canada in Germania: el reprezinta un pericol pentru securitatea Canadei.

Cine este Ernst Zundel? Ce activitate a desfasurat? Din ce cauza este atat de periculos pentru securitatea Canadei? Acestea sunt primele intrebari pe care si le pune cineva care nu cunoaste cazul sau in mod amanuntit.

Ernst Zundel (Zuendel) s-a nascut la 24 aprilie 1939 in orasul Bad Wildbad din Germania. Prima copilarie si-a petrecut-o in perioada nazista. Probabil ca amintirile acestei perioade i-au marcat gandirea. In anul 1958 el a emigrat in Canada – dupa afirmatiile sale, pentru a nu presta serviciul militar in Republica Federala Germania. Zundel a afirmat ca este crestin si pacifist. In Canada, la Montreal, a lucrat ca artist grafic si fotograf, s-a casatorit cu o canadiana francofona (in anul 1960), si tinerei perechi li s-au nascut doi fii. Perechea a divortat in anul 1977. De asemenea, Zundel a fost activ in domeniul luptei imigrantilor pentru drepturi egale si integrare in societatea canadiana. In anul 1966 el a cerut cetatenia canadiana, dar cererea lui a fost respinsa fara un motiv justificat. El a continuat sa locuiasca in Canada, in calitate de refugiat devenit rezident. In anii 60 si-a inceput si activitatea publicistica, dar nimic nu vestea orientarea lui ulterioara. Insa, in aceasta perioada a cazut sub influenta unui activist fascist canadian, Adrien Arcand.

Cultul lui Hitler

In anii 70, Zundel incepe sa se remarce ca propagandist neo-nazist si negationist al Holocaustului. Treptat, el a devenit o figura importanta, apoi figura centrala in acest domeniu in Canada. Activitatea lui s-a desfasurat in domeniul editorial, publicistic si organizatoric. Zundel a intemeiat casa de editura Samisdat Publishers Ltd., in care au vazut lumina tiparului carti propagatoare ale intunericului, unele scrise de el, (precum „The Hitler we loved and why”) altele de catre autori neo-nazisti si negationisti cunoscuti, printre care Austin App („The six million swindle”), Arthur Butz (The hoax of the 20th century”)”, Richard Harwood („Auschwitz, Dachau, Buchenwald: the greatest fraud in history” si „Did six million really die?”) . Zundel a publicat articole pe tema revizionismului istoric si a negarii Holocaustului in revista-magazin „Liberty Bell”, publicata de alt neo-nazist, George Dietz, in Statele Unite ale Americii. In mod paralel, Zundel a dezvoltat o teorie conform careia „farfuriile zburatoare” ar fi o arma secreta germana, iar baza pentru lansarea ei ar fi undeva in Antarctida, propunand chiar o expeditie pe acest continent pentru cautarea bazei respective. Publicistica lui Ernst Zundel din anii 70 si din prima jumatate a anilor 80 reuneste ideologia neo-nazista cu teza suprematiei omului alb, ataca evreii si sionismul, neaga Holocaustul, cultiva teoria conspiratiei si acuza presa occidentala si guvernele occidentale pentru distrugerea Germaniei si a poporului german. In mod paralel, in aceeasi perioada el a intemeiat organizatii politice al caror scop era negarea Holocaustului si propaganda anti-sionista, „German-Jewish Historical Commission” si „Concerned Parents of German Descent” . Scopul lui era de a influenta publicul american si canadian si de a-l atrage spre ideologia neo-nazista, revizionista si negationista. Pentru a-si procura banii necesari, el a inceput sa vanda obiecte-cadouri neo-naziste, printre care insigne, bluze cu inscriptii, casete cu inregistrari muzicale. Ulterior a primit si donatii banesti din partea adeptilor lui.

Deoarece difuzarea de materiale neo-naziste era interzisa in Republica Federala Germania, Zundel a inceput sa tipareasca pliante, brosuri si carti in limba germana in Canada si sa le expedieze in aceasta tara. In anul 1981, sursa lor a devenit cunoscuta. Autoritatile postale canadiene au anulat scutirile postale acordate editurii Samisdat.

In anul 1985, Zundel a fost deferit justitiei canadiene, sub acuzarea publicarii de stiri false, facuta cu buna stiinta. In apararea lui au venit ca martori suedezul Ditlieb Felderer, francezul Robert Faurisson, canadianul James Keegstra, cu totii istorici revizionisti neo-nazisti si negationisti. Zundel a fost condamnat la 15 luni inchisoare efectiva (la 26 februarie 1985), dar procesul l-a facut celebru. In iunie 1987 i-a fost dresat un nou proces, tot in Canada, fiind acuzat de difuzare de material negationist, accentul fiind pus pe „raportul Fred Leucther”. Acest raport, de un negationism virulent, fusese publicat de editura Samisdat. Printre cei care au depus marturie in favoarea lui Zundel era si istoricul neo-nazist, revizionist si negationist David Irving. Totusi marturiile istoricilor neo-nazisti cunoscuti nu au ajutat mult. La 13 noiembrie 1988, Zundel a fost condamnat la 9 luni inchisoare. Procesul a ajuns la Curtea de Apel. Zundel a stat o saptamana in inchisoare, dar a reusit sa creeze atmosfera ca este arestat politic si a fost eliberat pe cautiune, in februarie 1990. In cele din urma, in 1992, Curtea de Apel a Canadei a decis ca raspandirea de informatii false nu este un act contrar constitutiei. Zundel a scapat, devenind nevinovat. Cazul mi-a amintit de proverbul latin :Bene vixit quid bene latuit (A trait bine cine s-a fofilat bine). El nu mai era un oarecare publicist si editor, sau un activist politic sters, ci devenise o personalitate, respectat si omagiat de intreaga comunitate internationala neo-nazista, revizionista si negationista.

Nedorit in Canada

In anul 1994, Ernst Zundel a introdus o noua cerere de cetatenie canadiana. El nu se incadra in categoria celor respinsi de a fi incetateniti. Dar cererea de cetatenie i-a fost respinsa din motive de securitate. Lupta lui pentru primirea cetateniei canadiane a continuat, in fata tribunalelor, ajungand la Curtea Suprema. Un judecator a cerut chiar amendarea legii incetatenirii, cerand ca faptele comise de Zundel sa fie introduse in categoria celor care interzic incetatenirea. Atunci cand a inteles ca nu are nici o sansa de a primi cetatenie canadiana, Zundel a plecat din Canada in Statele Unite ale Americii, stabilindu-se la Pigeon Forge, in statul Tennessee, in anul 2001. Dar imigrarea lui in Statele Unite nu a fost in conformitate cu legile americane de imigrare, iar in luna februarie 2003 el a fost expulzat in Canada.

Zundel si-a continuat activitatea publicistica negationista si in anii 90. De data aceasta nu s-a limitat la presa si la editura Samisdat: in anul 1995 el a intemeiat un site special in Internet, dedicat propagandei negationiste. El a difuzat si texte care incitau la ura impotriva evreilor. Reactia a fost darea lui in judecata. Deoarece site-ul intemeiat de el a fost numit „Zundelsite”, procesul sau a fost numit „cazul Zundelsite”. In afara procesului, in anii 1996-1997 a inceput o polemica impotriva lui, din partea unor organizatii evreiesti si democrate din Canada si SUA, tot prin Internet.

In mod paralel, Zundel s-a casatorit cu Ingrid Rimland, organizatoarea site-ului sau, o americana de origine germana. Activitatea lor comuna – careia i s-au alaturat si alti adepti ai ideologiei negationiste si neo-naziste – a continuat. Aceasta desi Zundel era dat in judecata, iar procesul lui era in curs de judecare incepand din anul 1997. Audierea martorilor a continuat timp de 4 ani. La 18 ianuarie 2002, Tribunalul canadian in probleme ale drepturilor omului a decis ca site-ul lui Zundel incita la ura impotriva minoritatii evreiesti si este ilegal din punctul de vedere al legislatiei canadiene. Acest tribunal i-a ceut lui Zundel sa inceteze publicarea de materiale incitatoare si insultatoare cu caracter antisemit in site-ul sau. Dar decizia tribunalului nu a putut fi pusa in aplicare de autoritatile canadiene, deorece site-ul depindea de o societate americana. Zundel si sotia lui au continuat campania negationista si neo-nazista pe acelasi site, pe care il dirijau din locuinta lor particulara, din Tennessee, unde se stabilisera.

In anul 2002, Zundel a reunit site-ul sau cu alte site-uri negationiste, revizioniste si antisemite, printre care cele apartinand lui Institute for Historical Review din California si lui Vrij Historisch Onderzoek din Belgia. Teoriile proferate de el erau asupra asa-zisei puteri evreiesti mondiale, precum si atacuri impotriva luptei anti-teroriste dusa de guvernul american. Justificarea lui Zundel era libertatea de expresie. El se autodeclara „Gandhi al dreptei”. Asemenea afirmatii au fost facute de el cu ocazia noului proces care i-a fost dresat, dupa expulzarea lui din SUA in Canada. De data aceasta, justitia canadiana l-a tratat drept periculos pentru securiatatea Canadei. La 2 mai 2003, ministrul canadian pentru probleme de cetatenie si imigrare a anuntat ca accepta punctul de vedere al serviciului canadian de securitate si a decis expulzarea lui Zundel din Canada si anularea certificatului de refugiat pe care il primise. A urmat procedura complicata a punerii in aplicare a deciziei minstrului canadian. In luna februarie 2005, dupa circa doi ani de dezbateri, Curtea de justitie federala a Canadei a decis sa accepte hotararea ministrului si sa-l expulzeze pe Zundel in tara a carei cetatenie o detinea, Germania.

Bratul lung al justitiei germane

In viata lui Ernst Zundel a inceput un capitol nou. Expulzat in Germania in martie 2005, el a fost judecat de un tribunal german. Procesul a inceput la 8 noiembrie 2005. Deoarece negarea Holocaustului, glorificarea hitlerismului si sustinerea ideologiei neo-naziste sunt interzise in Germania, Zundel a fost condamnat la pedeapsa maximala pentru aceste delicte: 5 ani inchisoare activa. El a ramas in detentie pana la sfarsitul pedepsei, la 1 martie 2010.

Neo-nazistii si negationistii antisemiti l-au vazut pe Zundel ca pe un erou. In anul 2004, Institute for Historical Review din California a organizat un simpozion in onoarea lui. Organizatii neo-naziste si revizioniste, precum si activisti negationisti au organizat manifestari diferite in favoarea lui, cerand eliberarea lui, atat atunci cand era in arest in Canada, cat si in arest in Germania. Este de asteptat ca asemena manifestari sa reapara in noile conditii, cand problema sionismului, a statului Israel si a memoriei Holocaustului este repusa la ordinea zilei.

Este interesant ca edituri cu numele Samisdat au aparut in unele tari, publicand literatura negationista, neo-nazista, antisemita si anti-israeliana. O asemenea editura – nu cunosc cine este sau cine era proprietarul ei initial – a functionat si in Romania, publicand carti interesante alaturi de maculatura antisemita si neo-nazista, uneori tradusa din engleza si germana, aparuta initial in edituri de aceeasi coloratura, inclusiv in Samisdatul canadian al lui Zundel. Insa nu toate cartile negationiste au fost traduse, ci doar cele care puteau prezenta interes si influenta locala, alaturi de alte asemenea „lucrari originale” nationaliste si antisemite cu caracter local. (Atentiune, a nu se confunda cu asa-zisa editura Samizdat, respectiv cu scrierile dizidentilor sovietici in perioada brejneviana, aparute in mod ilegal; in limba rusa, „Samizdat” inseamna cel care isi editeaza cartea el singur).

Ce va urma? Nimeni nu stie. Deocamdata, Ernst Zundel este deceptionat. Vrea sa revina in Canada, insa i se refuza viza de intrare. Adeptii lui incep sa manifesteze zgomotos. El insusi este insa prudent si tacut, desi afirma ca a suferit mult, a suportat 7 ani de inchisoare in trei tari pentru exprimarea parerilor lui individuale politice. Si-a schimbat Zundel macar o parte a parerilor lui? Nu stim; cel putin nu pare sa fie asa; se pare ca, mai curand, se teme de o noua arestare si nu vrea un nou proces, o noua confruntare cu justitia. Va incerca sa devina mai diplomat, mai atent in afirmatii? Va astepta momentul oportun pentru a-si exprima parerile periculoase inca o data? Va mai beneficia de influenta publica? Sau va trebui sa ramana in Germania de astazi, patrandu-si dorul pentru Germania de ieri, dar sa taca? Sau, poate, vrea sa-si refaca sanatatea (conform propriilor lui afirmatii) si sa se retraga din viata publica, avand in vedere varsta, oboseala si sanatatea probabil subrezita dupa ani de detentie? Ce atitudine va adopta sotia lui, Ingrid Rimland? Si care va fi atitudinea neo-nazistilor in viitor, in privinta revizionismului istoric si al negationismului? Intrebari la care nu putem raspunde. Deocamdata.

Pe Sfântul Ilie nu l-am iubit niciodată (A 96-a aniversare)

martie 7th, 2010

Cobor de pe dealul vrăjit,
Fugărit de apa sălbatică după o ploaie rea, de un ceas.
Mi s-au legat de picioare paiele holdei culcate,
Șerpii care nu au mai ajuns să intre-n pământ.
Din spate mă împing tunetele înfundate
Bum, bum, tun,
Şi îndemnurile tatei:
Să nu cazi copile, că te înneacă!
Aş vrea să-l văd pe Sfântul Ilie,
Să-i tai pleazna biciului de foc;
Durere vie, limbă despicată
În gura dragonului de porţelan de pe scrinul bunicii.
Să-l văd pe Dumnezeu aş vrea!
Ce dacă sunt mic?
Să-l întreb de ce ne-a pedepsit,
De n-a mai rămas în urmă nimic.
Disperarea m-a cuprins mai târziu,
Când s-au speriat caii.
Au pornit la vale în galop.
Fulgerul a atins lama coasei.
Tata ţinea hăţurile cu mâna arsă.
Fumega ca o cioată scoasă din foc
În ploaia care nu se oprea.
Am plâns în braţele mamei până la miezul nopţii
Când au venit cu o căruţă să-l ducă la spital,
Să se facă bine.
Tata a rămas fără mână.
Eu am rămas fără vise.
Mama a rămas cu lacrima neştearsă.
Pe Sfântul Ilie nu l-am iubit niciodată.
Dumnezeu a rămas;
Fulger, lumină, ascunse undva adânc în mine.

Dan David, Los Angeles, aprilie-07-2007.

Acuarela de martie

martie 7th, 2010

Ninge peste mare, jos pe dig
pescarusii chirciti in frig,
patrie nedeslusita-n larg
se inchide pe catarg.

Drapelul zdrentuit, la Itaca in gand
inmugureste, stravezimea pe rand
o coboara vara
din stampe. Fanfara

in gradina jilava cu scutece de nea
alunga faurarul sterp ca un astru,
lespedea cea grea

o surpa. Copilul iesi in pridvor
pleoapele ii surad in albastru,
clopoteii-i tese o zana in covor.

Laurent Binet, premiul Goncourt 2010

martie 7th, 2010

Premiul Goncourt pentru primul roman 2010 a fost atribuit marţi 2 martie 2010 lui Laurent Binet pentru „HHhH”, în care este prezentat, de-o manieră excelentă, în care romanescul se îmbină cu adevărul istoric, cazul unui monstru nazist Reinhard Heydrich, şeful Gestapo-ului, artizanul soluţiei finale precum şi misiunea „Operaţiunea Andropoidul” întreprinsă de doi cehoslovaci din rezistenţă trimişi de Londra pentru a-l elimina.

Enigmaticul titlu: „HHhH” se referă la unul din diminutivele date lui de către SS-işti lui Heydrich, „Himmlers Hirn heisst Heydrich” (Creierul lui Himmler se numeşte Heydrich), considerat cel mai periculos individ al celui de-al III-lea Reich, cu mult mai mult decât şeful său Heinrich Himmler.

Laurent Binet s-a născut la 19 iulie 1972 la Paris unde şi-a făcut studiile. A publicat:
• 2000 : Forces et faiblesses de nos muqueuses, Le Manuscrit
• 2004 : La Vie professionnelle de Laurent B., Little Big Man
• 2010 : HHhH, Grasset

Programul CANTEMIR – Lansarea sesiunii de finanţare 2010 – 2012

martie 7th, 2010

Din 26 februarie a.c. se lansează ediţia 2010 – 2012 a Programului CANTEMIR – program de cofinanţare al Institutului Cultural Român pentru acţiuni şi proiecte culturale desfăşurate în străinătate.

Obiectivele Programului CANTEMIR sunt creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii culturii române pe pieţele străine şi încurajarea cooperării culturale la nivel internaţional.

Programul se adresează organizaţiilor din România şi din străinătate, precum şi artiştilor români (numai în cadrul SECŢIUNII FESTIVAL), singuri sau ca parte a unui grup artistic.

Proiectele se pot încadra în trei secţiuni diferite, fiecare dintre acestea având obiective şi priorităţi de finanţare specifice:

SECŢIUNEA I – FESTIVAL/Culture by Request
SECŢIUNEA II – PROMOVARE/Culture to Go
SECŢIUNEA III – COOPERARE/Culture to Share

DOMENII ARTISTICE
Proiectele se pot înscrie într-unul sau mai multe dintre următoarele domenii: literatură, arte vizuale, arhitectură şi design, teatru, muzică, dans, film sau patrimoniu cultural.

BUGETUL TOTAL multianual alocat finanţării acţiunilor şi proiectelor culturale prin Programul CANTEMIR, sesiunea 2010 – 2012, este de 5.532.440 RON/1.286.614 EUR din care:
în 2010 – maximum 3.320.000 RON/772.093 EUR;
în 2011 – maximum 1.569.800 RON/365.070 EUR;
în 2012 – maximum 642.640 RON/149.451 EUR.

PERIOADA DE DESFĂŞURARE A PROIECTELOR
Pentru SECŢIUNILE PROMOVARE şi COOPERARE
Activităţile proiectului pentru care se solicită finanţarea se pot desfăşura astfel:
a) pot începe la 15 iunie 2010 şi se pot finaliza până la 31 decembrie 2010;
b) pot începe la 15 iunie 2010 şi se pot finaliza până la 31 decembrie 2011;
c) pot începe la 15 iunie 2010 şi se pot finaliza până la 15 iunie 2012.

Pentru SECŢIUNEA FESTIVAL
Activităţile proiectului pentru care se solicită finanţarea se pot desfăşura în perioada 26 martie – 31 decembrie 2010.

TERMENE LIMITĂ PENTRU DEPUNEREA PROIECTELOR
Pentru SECŢIUNILE PROMOVARE şi COOPERARE – 26 martie 2010.
Pentru SECŢIUNEA FESTIVAL – cu minimum 30 de zile înainte de data participării la festival, dar nu mai târziu de 15 noiembrie 2010.

Dosarul de aplicaţie poate fi depus la sediul Institutului Cultural Român din Bucureşti, Aleea Alexandru, nr. 38, sector 1, între orele 10:00 – 16:00, sau poate fi transmis prin poştă/curier la adresa menţionată, cu confirmare de primire.

VALOAREA MAXIMĂ A FINANŢĂRII
Pentru Secţiunile PROMOVARE şi COOPERARE
1. 172.000 RON/40.000 EUR per proiect – pentru proiectele care se desfăşoară oricând între 15 iunie 2010 şi 31 decembrie 2010.

2. 344.000 RON/80.000 EUR per proiect – pentru proiectele care se desfăşoară oricând între 15 iunie 2010 şi 31 decembrie 2011.
Valoarea totală a finanţării trebuie eşalonată pe ani bugetari şi nu poate să depăşească suma maximă de 172.000 RON/40.000 EUR (1 RON = 4,3 RON) per an financiar.

3. 516.000 RON/120.000 EUR per proiect – pentru proiectele care se desfăşoară oricând între 15 iunie 2010 şi 15 iunie 2012.
Valoarea totală a finanţării trebuie eşalonată pe ani bugetari şi nu poate să depăşească suma maximă de 172.000 RON/40.000 EUR (1 RON = 4,3 RON) per an financiar.

Pentru Secţiunea FESTIVAL
Valoarea maximă a finanţării care se poate acorda unui proiect este de 25.000 RON.

Valoarea finanţării este condiţionată de aprobarea, prin legea bugetului de stat, a bugetului anual al Institutului Cultural Român.

Finanţarea nerambursabilă nu se acordă pentru activităţi generatoare de profit.

COFINANŢARE
Finanţarea nerambursabilă se acordă pe principiul cofinanţării cheltuielilor eligibile ale proiectului de către solicitant, din surse proprii sau atrase, în numerar şi/sau în natură, în procent de minimum 10% din valoarea finanţării acordate de ICR.

DATE DE CONTACT
Regulamentele celor trei secţiuni, precum şi documentele aferente acestora pot fi consultate şi descărcate de pe pagina de internet a programului – www.programulcantemir.ro

Pentru detalii suplimentare ne puteţi contacta la numerele de telefon +40317100639/ +40317100618 +40317100618 sau ne puteţi scrie la adresa cantemir@icr.ro

Scrisoare deschisa adresată președintelui Federației Române de Rugby

martie 7th, 2010

Daca recentul joc cu Rusia din preliminariile Cupei Mondiale (21 – 21 la Soci) a produs nemultumire si chiar mirare la putinul si precarul rugby ce il aratam, este fara indoiala un motiv in plus de a privi cu mai mare atentie si responsabilitate spre activitatea de baza a rugbyului nostru.

Neavand vreun semn ca s-a produs o dezbatere pe marginea problemelor fundamentale ale jocului de rugby la noi, ce am intentionat sa o provoc, si presupunand ca nu am atras suficient atentia responsabililor federali, revin cu o sinteza a sugestiilor recent facute, adresata personal presedintelui federatiei.

Dintr-un inceput mentionez vidul de conducere la nivel federal fata de activitatea de baza, respectiv: cluburi, activitate de copii si juniori, corpul de tehnicieni. Am luat in considerare trei directii in care federatia, din totdeauna si cu pregnanta acum, si-a manifestat incapacitatea (dar si mai grav, dezinteresul) in determinarea unei emulatii in teritoriu, pentru consolidarea si perfectionarea activitatii. Acestea sunt in plan organizatoric (a), in metodologia de instruire sportiva (b) si sub aspect managerial (c).

Sustin afirmatia cu vidul in conducerea federala or prin faptul ca dupa 1990 au disparut 2/3 din activitate fara ca federatia sa miste macar un deget, or ca acum nu exista nicio preocupare, niciun proiect federal, pentru consolidarea structurilor teritoriale, pentru dezvoltarea si perfectionarea activitatii. Intrebati reprezentantii oricarui club, de cum resimt ajutorul, sustinerea, in fine, tutela federatie si veti constata invariabila nemultumire fata de interesul zero al federatiei pentru situatia si problemele cluburilor.

Pentru ca am criticat afirmatiile d-stra ametitoare din interviuri (prin care va arogati merite pentru o adevarata revolutie ce ati produs in rugbyul nostru, luat in presedintie in aprilie trecut de la zero, dupa cum spuneati) si v-ati ascuns sub perdeaua tacerii, iata va fac o sinteza a problemelor ce le-am ridicat in seria de 7 articole detailate.

Si nu vreau sa va nedreptatesc: cred ca ati alergat mult dupa sponsori, ca v-ati preocupat si chiar ati investit la echipa nationala. Dar, consider ca eronat v-ati epuizat capacitatile in treburi care ar putea sa le faca altii. Tot asa cum nu manager al echipei nationale este aportul de conducere al unui vicepresedinte, sau al celorlalti care nu stiu ce responsabilitate au; mai sunt si membrii ai biroului federal care fara treaba, poate, se mira, de ce sunt in acel for.
Fac aceasta sinteza pentru a va usura privirea de ansamblu asupra multelor probleme la care probabil nici nu v-ati gandit.
Astfel:

1. Despre activitatea corpului federal am mentionat (revedeti aricolul „ar putea rugbyul romenesc sa fie sabotat de oamenii lui”/1si 2):
• lipsa de viziune, de proiecte si programe eficiente pentru revigorare, lipsa de competente si responsabilitati la nivelul Biroului Federal;
• lipsa unei activitati complexe, pertinente, la nivelul Comisiilor Federale;
• ineficienta, lipsa de operativitate si randament ale organigramei salariate federale, supra dimensionate.

Am sugerat:
• modificari in Statutul FRR prin care competenta si responsabilitatile sa fie exigente definitorii ale unui corp federal activ; adug, excluderea paragrafului antidemocratic privitor la sanctionarea criticii la adresa forului federal;
• restructurarea activitatii federale pe 3 departamente: organizare-dezvoltare, metodologie-instruire si management.

2. Despre restructurarea organizatorica si functionala a cluburilor am mentionat (revedeti articolul „ar putea rugbyul romanesc sa fie sabotat de oamenii lui”/3):
• cluburile noastre, ignorate in preocuparile forului federal, pastreaza, anacronic, structura organizatorica a anilor ´50; acestea sunt din ce in ce mai fragilizate si retardate fata de configuratia actuala a rugbyului mondial;
• toata activitatea cluburilor, de organizare si de instruire sportiva, se desfasoara lipsita de indrumarea, controlul si exigenta federala.
Am sugerat:
• evaluarea capacitatilor cluburilor si esalonarea valorica a acestora, cu redimensionarea activitatii, in perspectiva imediata si indepartata;
• dinamizarea cluburilor prin amplificarea consiliului de conducere, ales anual, cu proiect si raport de activitate;
• cluburile sustinute organizatoric, metodologic si managerial de forul federal intervin operativ in cresterea ariei de practicare a jocului, in largirea corpului de tehnicieni si promoarea sociala a rugbyului.

3. Despre activitatea de copii si juniori am mentionat (revedeti articolul “ar putea rugbyul romanesc sa fie revitalizat de oamenii lui”/4, 5 si 6):
• aria extrem de limitata la aceste esaloane, cu numarul echipelor de seniori mai mare decat al categoriilor inferioare (vezi, 24 seniori – 10 juniori U19, si tot cam asa si la copii)
• fara o metodologie de formare adecvata varstelor, iesita complet de sub indrumarea, controlul si exigentele federale;
• fara proiecte viabile, fara investitii adecvate.

Am sugerat:
• definirea activitatii de copii si juniori drept “obiectiv prioritar al frr”;
• definirea conceptului de rugby educativ – de divertisment si rugby de performanta, cu obiective si metodologii proprii de instruire
• crearea unui sistem national in structura: cluburi nationale – cluburi satelit – nuclee scolare;
• concentrarea preocuparilor in divulgarea jocului de rugby in mediul scolar;
• adoptarea unui sistem competitional economic si stimulativ pentru dezvoltarea activitatii si perfectionarea jocului.

4. Despre corpul de antrenori am mentionat (revedeti articolul “ar putea rugbyul romanesc sa fie revitalizat de oamenii lui”/7):
• desconsiderarea profesiunii de antrenor de catre forul federal, lipsa de exigente si control, lipsa recompenselor morale si materiale;
• numarul limitat de tehnicieni, fara specializare (mai ales pedagogica) pentru interventia la diferite esaloane de instruire si categorii de varsta; am sesizat “bluf-ul” cu Academia de Rugby.
Am sugerat (mai ales pentru categoria de antrenori de copii si juniori):
• desfasurarea unor campanii de promovare a profesiunii de antrenor, desfasurate prin cluburi, la nivel de echipe de juniori, sau printre studentii de la facultatile de educatie fizica;
• elaborarea unui sistem de exigente de volum si calitate a activitatii antrenorale, controlat si evaluat de structurile federale;
• o salarizare suplimentara a antrenorilor, corespunzatoare volumului de activitate si a unor impedimente specifice jocului de rugby.

Recomand dlui presedinte urmatoarele termene si actiuni ce nu pot fi ratate, decat cu prejudicii tot mai grave aduse activitatii pentru care sunteti principalul responsabil:
 Adunarea Generala anuala, programata probabil in termen apropiat, trebuie sa decida cadrul national de redresare, structurat de forul federal central si adoptat de AG. Pentru aceasta, in regim de urgenta, 3 brigazi de specialisti conduse de vicepresedinti, ar trebui sa faca in teren evaluarea cluburilor, in vederea esalonarii valorice si a redimensionarii activitatii acestora;
 Sfarsitul anului scolar, cu identificarea prin cluburi a scolilor unde se poate face cerc sportiv de rugby; obtinerea partenariatelor intre federatie si cluburi cu MECTS-inspectorate-scoli; instruirea antrenorilor-educatorilor pentru impactul jocului de rugby, organizarea si initierea sportiva in cadrul scolar.
 Sfarsitul anului calendaristic, cu structurarea activitatii la nivel de seniori (deja am azut schitata), si asigurarea cadrului organizator; definirea si aplicarea din anul 2011 a Sistemului National pentru Copii si Juniori.

Nu-mi fac iluzia ca am vazut cele mai realiste solutii. Cum insa in majoritatea aspectelor nu sunt semne de stabilirea conceptelor si nici a programelor de actiune, nu vad de ce sugestiile facute nu ar fi luate in seama. Am vazut insa clar, si vedem cu totii, deprecierea continua, in esenta si in competitivitate, a jocului la noi. Refuz sa cred neputinta forului federal de a oferi rugbyului nostru un cadru organizator stimulativ de redresare, mizand in continuare totul pe echipa nationala si lasand scapata de sub control restul activitatii. Nu rugbyul este al federatiei ci invers, si ca atare este obligata prin statut sa dezvolte si perfectioneze activitatea pe care o reprezinta. Or izolata, fara transperenta, chiar cu un aer de infatuare la varf, federatia continua o traditie de obstructionare a spiritului rugbystic adevarat.
Au creat insa acest statut de for inchis, autocrat, iresponsabil si necomunicativ, conducatori de federatie interesati mai mult de profitul material si de propria promovare sociala, decat de soarta acestuia. Unul dintre acestia de la inaltimea functiei, infatuat, spunea mai zilele trecute ca o sa facem o echipa puternica de rugby in 7 pentru Jocurile Olimpice/2016. Declaratie gratuita care nu poate tine loc de actiuni ample de organizarea structurala, sau de edificarea metodologiei de instruire, ce, daca eram seriosi, ar fi trebuit declansate imediat dupa decizia de olimpizare a rugbyului. Si iata cum in stilul presedintelui de onoare, de a promite fara nicio acoperire, va recunosteam domnule presedinte prin starea de satisfactie la cea ce ati facut pana acum in fruntea federatiei (deci, nimic pentru activitatea de baza), ca sa nu mai vorbesc de “glumita” ca peste 8 ani vom fi capabili sa-i invingem pe francezi cu 15-0 (!)

Cu sperante la mai bine,
Vasile Constantin-Mao

Amintiri despre Dan Mizrahy

martie 7th, 2010

În 25 februarie s-a stins din viaţă la Bucureşti, oraşul în care se născuse în 28 februarie 1926, mult îndrăgitul pianist Dan Mizrahy . A fost înmormântat a doua zi, 26 februarie, la Cimitirul Belu Spaniol (al evreilor de rit sefard) Numeroşi admiratori şi prieteni s-au alăturat rudelor pentru a-şi lua adio de la marele dispărut. Dan Mizrahy a fost o figură foarte bucureşteană,dar atipică. Numele lui ebraic:
Dan -tribul biblic, Mizrahy – orientalul .L-a purtat cu demnitate toată viaţa.
În România a existat o importantă comunitate sefardă (spaniolă), adică descendenţi ai evreilor alungaţi de Inchiziţie. Cei mai mulţi se aflau in Muntenia şi Oltenia. Erau evrei mândri, cultivaţi, poligloţi, organizaţi in comunităţi cu şcoli şi spitale proprii. Au dat României o elită care a strălucit în multe domenii intelectuale şi de afaceri. Ultimele vestigii din Bucureşti sunt Spitalul Elias şi cimitirul la care Dan îşi cumpărase locul lângă familia sa.
Considerat, pe drept, o figură de seamă a artei interpretative româneşti din secolul XX, Dan Mizrahy a rămas in memoria multor generaţii de melomani, ca ambasadorul muzicii compozitorului evreu-american Gerorge Gershwin (1898-1937), în România. Gershwin a fost un deschizător de drum al fuziunii dintre elementele melodico ritmice ale jazz-ului american şi formele muzicale clasice. „Rhapsodie in blue ( New York,1924) pentru piano solo si jazz band”, este o lucrare vizionară in literatura muzicală, care a influenţat puternic dezvoltarea muzicii in general şi a celei americane in special.

Dragostea pentru Gershwin şi detenţia
Dan Mizrahy s-a îndrăgostit, de tână, de această muzică şi a cântat-o cu mare dăruire până la sfârşitul carierei. Mizrahy a simţit in accentele sincopate ale cântecelor triste ale negrilor, înrudirea sentimentală cu cântecele de dor din minunatul folclor românesc. Însă repertoriul gershwinian a lui Mizrahy nu se limita la Rapsodie, chiar dacă avea o vădită preferinţă pentru ea. Dan a interpretat remarcabil integrala Gershwin, pe care a imprimat-o pe două CD-uri.
A cânta muzica lui Gershwin, în anii dictaturii proletariatului, era sinonim cu a te declara pro-american; un act de curaj, de opinie liberă, de rezistenţă spirituală. Dan Mizrahy l-a plătit cu internarea în „lagărul de reeducare” de al Bicaz.
În Israel l-am întâlnit prima oară, pe Dan Mizrahy şi pe soţia sa, Cici, in casa prietenilor noştri comuni pianista Gerta şi violonistul Elimeleh Eidelstein (z’l) pe atunci membru al Orchestrei Filarmonice Israeliene. Cei doi se cunoşteau bine si aveau o mare afecţiune reciprocă. Împărţiseră aceeaşi celulă in anii ’50. Pentru prima oara in Israel. Înainte de Bicaz (mijloc machiavelic de a-i distruge mâinile de pianist) Dan Mizrahy a fost încarcerat într-o închisoare severă ca deţinut politic.. Ely era Asir Zion, ( deţinut politic pentru sionism), membru al mişcării de tineret Bnei Akiva (organizatie de tineret sionistă) şi fusese aspru pedepsit, purtat in lanţuri in curtea penitenciarului, pentru că postise de Yom Kipur. Dan cântase „subversivul” Concert pentru pian de Gershwin.
Autorităţile comuniste au îngrădit cariera lui Mizrahy, dar nu au putut stăvili admiraţia şi dragostea de care se bucura. Îl iubea publicul, îl iubeau elevii, îl iubeau confraţii.

Amintirile unui prieten din copilărie şi adolescenţă
Uzia Galil, binecunoscutul inginer şi inventator, mi-a scris despre copilăria şi adolescenţa lui Dan Mizrahy. Speriaţi, pe bună dreptate, de Rebeliunea legionară din 21 Ianuarie 1941 din Bucureşti, câteva familii evreieşti s-au organizat sa-si salveze copiii.
29 martie 1941 e o zi pe care am să mi-o amintesc întotdeauna…Împreună cu prietenul meu cel mai bun din copilărie, Dan Mizrahy. Am plecat din Bucureşti cu trenul la Constanţa, de acolo cu vaporul la Istambul , apoi cu trenul la Alepo şi in cele din urmă cu autobuze, am ajuns în 4 aprilie la Naharia, in Palestina Mandatară . Nu a fost simplu. aveam 16 ani , mă numeam Osias Rolling. Cu Dan eram prieten bun şi coleg la liceul Spiru Haret unde fusesem colegi de bancă. Eram foarte legaţi unul de celălalt şi eram împreună foarte mult şi in
afara şcolii. Ajunşi in Palestina am fost repartizaţi să ne continuăm studiile potrivit aptitudinilor. Descoperindu-se că Dan era un pianist si muzician foarte talentat, a fost îndreptat către Conservatorul de muzică din Ierusalim. Eu am fost admis la şcoala Max Pine, locuind la Kibuţul Habachrut, acum Glil Yam .Ne mai întâlneam din când in când, până ce Dan – după război – s-a întors in România …Şi fiecare şi-a continuat cariera. Ne-am revăzut după mulţi ani, când Dan a vizitat Israelul. Revederea noastră, în 29 martie 2007, când am revenit la Bucureşti, exact după 66 de ani, a fost un eveniment de neuitat! Atunci am avut ocazia să reînnoim relaţiile cu Dan si cu soţia sa Cici. Am urmărit ultimele luni de suferinţă ale lui Dan, dar tot timpul am sperat că vom mai avea ocazia de fi impreună…Mi-e greu să accept că Dan Mizrahy nu mai e cu noi, dar sufletul lui va fi mereu cu mine.

Amintirile unui prieten din tinereţe

Regizorul Andrei Călăraşu, un alt prieten vechi al lui Dan Mizrahy . Amintirile lui datează perioada postbelică: Filme, filme, filme. când vedeta vremii, superba actriţa Aurelia Sorescu era soţia lui Dan Mizrahy.
L-am cunoscut in 1954 când turnam filmul „Şi Ilie face sport” in care am distribuit-o si pe Aurelia Sorescu. Dan venea pe platoul de filmare in fiecare zi, Noi filmam la Buşteni şi la Predeal. Încet – încet ne-am împrietenit. Trebuie să spun că mi-a dat şi câteva acorduri muzicale pentru filmul realizat. În 1982 l-am cooptat in filmul despre Purim realizat pentru Israel, iar in 2002 l-am filmat pentru Televiziunea Israeliană, in studiourile din Ierusalim, pentru a-l face cunoscut şi celor din Tara Sfântă. Am fost prieteni buni cu Dan Mizrahy, ne iubeam ca fraţii. Era un om special. În ultima vreme a suferit mult. Dumnezeu
să-l odihnească!

Confraţii din România deplâng moartea lui Dan Mizrahy
Stingerea din viaţă a pianistului Dan Mizrahy a întristat lumea muzicală românească.
CompozitorulTheodor Grigoriu declară : Este într-adevăr o ştire deosebit de tragică. L-am numit pe dragul meu prieten de o viaţă „cel mai iubit dintre pământeni”. Oricum , dintre pământenii muzicieni. E imposibil de explicat ce însemna căldura unui om, ce însemna apropierea de el, ce însemna să-l admiri fără să scoţi o silabă….E o pierdere mare pentru muzica românească, pe care el a slujit-o intr-un fel colosal de original, reuşind să ne facă să înţelegem şi să cunoaştem întreaga operă a lui Gershwin, pe care l-a divinizat .Era in Dan Mizrahy un dor de viaţă muzicală superioară, de muzica pe care ne-o transmitea prin harul lui cu totul excepţional. E o mare pierdere o mare văduvire de un prieten pe care l-am iubit mult,l-am stimat si am petrecut multe clipe ce nu pot fi evocate decât in lacrimi.
Prof.Dr.Grigore Constantinescu, remarcabil critic muzical care posedă o calitate de exprimare rară, dacă nu unică prin caleidoscopul ei de nuanţe în publicistica românească actuală, fusese rugat de Dan să-i citească (critic) manuscrisul cărţii sale „Aşa a fost…’ înainte de a o încredinţa tiparului. Încrederea lui Dan Mizrahy în Grigore Constantinescu nu se limita la competenţele sale muzicale şi lexicale ci vădea şi stima pentru înalta moralitate pe care. pe drept i-o atribuia şi la care mă alătur. Iată ce scrie prof. dr. Grigore Constantinescu, care a recitit cartea autobiografica a lui Dan Mizrahy „Aşa a fos…t” scrie: Vestea despărţirii de Dan Mizrahy este, intr-adevăr, un moment care ne întunecă aceasta speranţă de primăvară pe care o trăim cu toţii .Ne despărţim de un artist care a iubit muzica şi frumosul mai mult decât orice, şi a avut un cult al prieteniei, a creat şi a lăsat oamenilor muzici deosebite şi a încântat publicul prin arta sa interpretativă. În cartea sa autobiografică „Aşa a fost”, Dan Mizrahy se mărturiseşte. De-abia acum înţelegem această mărturisire şi ii dorim, din inimă, liniştea pe care o merita un om nobil care şi-a iubit semenii .
Pianistul Dan Grigore scrie: Pierderea lui Dan Mizrahy este o durere ireparabilă pentru cultura românească. L-am admirat de când eram copil: a fost un mare interpret, un om de o generozitate absolut fantastică. Să ne aducem aminte că l-a ajutat pe Eugen Ciceu când a fost persecutat de puterea comunistă. I-a întins o mână atunci când nimeni nu mai îndrăznea să se uite la el. Am fost martor la concertele lui, am fost prieteni, îl iubesc şi-mi va lipsi enorm.
Criticului şi muzicologul Petre Codreanu : Îmi pare rău să aud că s-a dus dintre noi un spirit, un artist un pianist şi un om deosebit, care mi-a fost prieten şi care m-a onorat cu prietenia lui. Dan Mizrahy a fost un propagator convins şi convingător al muzicii unui mare autor de spiritualitate care a fost Gershwin. Dan Mizrahy a fost şi compozitor. A compus lieduri si romanţe. A făcut sa dispară diferenţa dintre lied şi romanţă. Dan Mizrahy a fost un om care, aşa cum mărturiseşte prin cartea sa de memorii „Aşa a fost…” aşa a fost şi aşa va să fie în amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut., l-am iubit şi-l iubim.
În amintirea mea Dan Mizrahy va rămâne aşa cum l-am văzut la Bucureşti, in 2007. Cântând – desigur, Gershwin, – la Baraşeum. Aşa cum l-am văzut la Festivalul Enescu – asistând la un concert de cameră la Atheneu, alături de Lory Walfish – şi schimbând remarci acide si pline de umor, de abia-mi reţineam râsul; Onorându-mă cu prezenţa sa la referatul din cadrul Simpozionului muzicologic şi, mai ales, – parcă era ieri – la Tel Aviv la Gan HaYr mulţumit, felicitându-mă că am adus omagiul meritat lui Mindru Katz. Ultima data am vorbit cu Dan la telefon înainte de Anul Nou. Am auzit ca era bolnav şi l-am sunat să-i urez grabnică însănătoşire. Era acasă, cum mi-a zis el „in concediu de la spital”. S-a bucurat nespus să schimbăm câteva vorbe în ebraică, limba învăţată in adolescenţă, pe care octogenarul se străduia să nu o uite.
Acum ne despărţim cu mare tristeţe de prietenul şi de muzicianul Dan Mizrahy.
Tanuah be shalom ! (Odihneşte-te in pace !)
(Ruth Ben Zwi şi-a publicat articolul despre Dan Mizrahy, în ediţia din 4 martie al hebdomadarului Jurnalul Săptămânii din Israel)

VA MULTUMESC,, DOMNULE CARTARESCU

martie 7th, 2010

VA MULTUMESC,DOMNULE MIRCEA CARTARESCU !
(O intarziata reactie la articolul O VINA ISTORICA din Jurnalul National –
2005-07-06)

M-am gandit de multe ori la intrebarea pusa de unul din fiii rabinului Zvi
Gutman,in ianuarie 1941,atunci cand in casǎ navalisera cativa legionari: “Nu
putem sa ne intelegem?Trebuie sa existe o cale… “Absolventul Facultatii de Litere si Filozofie nu primise nici un raspuns.,desi, la drept vorbind si un glonte este o reactie,cat se poate de contondenta,invaziva si definitiva ,venita parca din alta lume si cautandu-l pe cel pentru care nu mai este loc in lumea aceasta.Am descoperit o posibila reactie verbala la intrebarea tanarului Gutman intr-un film american din 1996 ( Independence Day).Si aici intrǎ in coliziune doua lumi si atunci cand presedintele american Whitmore il intreaba pe extraterestrul capturat : « Ce ati dori sa facem ? » ,acesta din urma îi spune : « Sa muriti !Sa muriti ! »
Acceptarea sau respingerea comunicarii este temelia constructiei sociale si îi defineste menirea : rai sau iad.
Plina de invataminte este istorioara pe care o citati la inceputul eseului Dvstra.
Daca cineva mi-ar cere sa localizez stana acelui cioban dascal,la care este adus copilul evreu pentru a invata o limba romana curata,nealterata as spune ca ea se afla in
depresiunea dintre doi « munti ».De o parte se gaseste imensa dorinta de mai bine a parintilor copilului , iar de cealalta parte uriasa ingaduinta a ciobanului.Sarcasmul rezida in rezultatul procesului de predare–invatare/dezvatare ,in urma caruia
« ciubanul »(cum se prezinta el insusi in final)) este victima lingvistica a « cupilului ».Fara aceasta deformare,inca o pagina ar fi fost adaugata unui poem pedagogic.Ma intreb daca teama de o reala –numai in contextul anecdotei- dar,la drept vorbind, imaginara deformare sa fie acel blocaj care ii face pe multi sa respinga deschiderea si comunicarea.Nu spunea Sartre ca a fi antisemit –citez din memorie- inseamna a opta pentru impenetrabilitatea si insensibilitatea unei pietre ?
Si pe mine m-au ars niste scantei din focul la care m-am incalzit timp de treizeci
si sase de ani,pana la plecarea in Israel.M-am nascut la Timisoara,am copilarit la Cluj si am studiat la Iasi,unde am si lucrat.Respectul pentru invatatoarea Elena Pop din Cluj,care m-a invatat sa scriu si sa citesc, este in mai mare siguranta in sufletul meu decat –glumesc-in seif-ul unei banci elvetiene..Fiicei mele,care s-a nascut la Iasi,i-am dedicat un volum de versuri ale unui mare poet iesean,o carte aparuta la scurt timp dupa nasterea ei.Dupa cativa ani,l-am intalnit pe poet in Statele Unite,eu fiind succesorul lui la catedra de limbi straine a unei universitati.Am ajuns cu discutia la Kurt Waldheim,pe atunci secretar general al ONU Poetul,ale carui simpatii de dreapta imi erau oarecum cunoscute,era oripilat de acuzatiile aduse fostului ofiter SS.Apoi am derapat spre Romania si ,la un moment dat,l-am intrebat de ce aruncau studentii legionari si cuzisti din Iasi pietre in geamurile (apoi si capetele) mestesugarilor evrei ai urbei,care–nu-i asa ?–nu erau plutocrati. »Am gresit ! » mi-a raspuns poetul. Aceasta a fost,cum ar veni, o scanteie care s-a stins pe orbita.Inainte de plecarea in Israel,cautam ambasada si am cerut indrumari de la un bucurestean mai in varsta. « Pai, mergeti pana la capatul acestei strazi,apoi la stanga si o sa vedeti niste soldati.Stau de paza,ca nu va iubeste lumea. »Si mai devreme,in iunie 1967,la sfarsitul asa-numitului razboi de sase zile,un coleg de serviciu l-a intrebat pe tatal meu,inginer la Fabrica de antibiotice din Iasi : « Ce faceti,mǎi,acolo… ?!? Si,in sfarsit,un fulger mai discret,fara tunet : « Fiecare pasare se intoarce in cuibul ei . » mi-a spus un cunoscut,afland ca am depus actele pentru plecare.
D-le Cartarescu,sper ca nu v-am plictisit cu incercarile mele. de a ilumina fatete ale fenomenului pe care il tratati in eseu ,adica antisemitismul romanesc.Demersul
dumneavoastra se intemeiaza pe compasiune ,in deplinul inteles al cuvantului.Au englezii un sfat pentru orisicine care incearca in mod sincer sa-l priceapa pe seama-
nul sau : « Mergi o mila cu pantofii lui. » Se stie ca o asemenea actiune poate fi dureroasa,chiar si atunci cand ghetele sunt de cea mai buna calitate,apartinand unei
« rasfataturi bucurestene ,unui baiat de bani gata,becher romantic,ovreias frantuzit ».
L-am citat pe N.Steinhardt cu prezentarea pe care si-o face inainte de botezul intru ortodoxie,pe cand era unul din (multii ???) « evrei razgaiati,trisori,scamatori,pehli-
vani si odiosi ».Saruturile depuse de parintele Nicolaie ,intai pe obrazul unui legionar-in inchisoare – si mai tarziu pe un zid al casei lui Goga ,marcau adeziunea lui la o alta credinta ,cea care-i oblojise ranile sufletesti in cei doisprezece ani de munca silnica.
Impulsuri mult timp inabusite îl indrumasera in directia aceasta.Dar galeria de personaje din lumea pe care o parasise,plina de escroci si prestidigitatori, trebuie intregita cu o imagine din Iasiul interbelic.Imi povestea socrul meu ca in iarna anului 1937 vazuse o fetita evreica trimisa de parinti sa cumpere o legatura de lemne.
Copilul era descult in peisajul citadin dominat de zapada si polei.
Revin la ideea de compasiune si citez din eseul Dvstra : « …miile de glume,bancuri si aluzii despre evrei cu care am fost bombardati toata adolescenta au lasat urme si in sufletele celor mai curati dintre noi.Au sadit o suspiciune difuza,o obisnuinta de a-l privi pe evreul de langa noi cu un alt fel de privire ,ca pe un animal ciudat si potential periculos.Îi explicam succesele prin conspiratia semenilor lui.Îi reprosam ca pe o tradare asumarea evreitatii si ca pe o viclenie asumarea romanitatii.TREBUIE SA FIE CUMPLIT DE GREU SA FII EVREU,SA SIMTI CLIPA DE CLIPA POVARA PRIVIRII SUSPICIOASE A CELORLALTI. »(nn-sublinierea imi apartine)
Nu este vorba numai de compatimire ca stare de gratie-de cele mai multe ori vrermelnica – a sufletului.Compasiunea isi pierde validitatea daca nu este asociata cu o doza de pasiune,in sensul de intensitate a sentimentului. Pentru toate acestea va multumesc !
Atuinci cand se verifica autenticitatea unui metal pretios sau a cristalului se apeleaza si la o proba sonora.Atingerea obiectului trebuie sa fie insotita de un sunet adecvat,sau cum spun englezii,de sunetul adevarat : « It RINGS TRUE ».Acesta este si efectul pe care îl are in eseu progresiunea de la concret (enumerarea unor cazuri « clinice » la inceput)pana la generalizare(vezi citatul). Pe mine m-a convins aceasta prezentare a unor cauze mici cu efecte mari,care in acest caz expune mecanismul de formare a unei mentalitati colective,Nu ne aflam in sala unui tribunal in care
Profesorul Coja vrea sa demonteze ideea unui Holocaust romanesc ci ,folosind cuvintele lui Marin Preda,in forul interior al fiecaruia dintre noi,cititorii textului Dvstra,caci oameni suntem cu totii,nu ingeri sau demoni.
Evolutia unor « vulturi justitiari » precum Ion Coja si Paul Everac,desfasurandu-se in aerul tare al generalitatilor ,nu are darul de a convinge.In textul Dvstra,copilul este dus de parintii sai la ciobanul –profesor de romana,apoi « puiul de dac » este deconspirat si devine elevul Goldenberg.in vreme ce un scriitor face un microrecensamant al evreilor carora li se pune la dispozitie spatiu tipografic in « Romania literara » ,constatand ca nu mai incape de atata strainatate. Articolul lui Coja despre Vina istorica cuprinde deja in titlu un atac la persoana..(Vina noastra sau vina lui Cartarescu ?)Stiu ca intr-un interviu consemnat de Nichita Vancea in ianuarie 2008,Profesorul Coja v-a provocat la un duel mediatic.E drept,in toate aceste initiative se afla un contact cu cotidianul si existenta terestra,chiar daca sunt sigur ca pentru argumente el va fi nevoit sa se avante in aerul de la inaltimi,cu putinul oxigen si preaplinul de imaginatie si fandacsie de acolo.Fostul ( ?) Director al Televiziunii Romane,dramaturgul Paul Everac evitǎ,cel putin in articolul Chestiunea evreiasca,orice contact cu solul.Iata cateva citate :”Au agitat idei generoase,fara sa-si uite niciodata interesul,nevoia de dominatie….Si-au creat mereu,cu o rabdare neobosita,retele interstatale,internationale…Secole de aparenta umilinta au camuflat o superbie fara seaman… »(nn- Ma gandesc din nou la superba fetita desculta din Iasiul inzapezit).Sunt convins ca nici Coja si nici Everac nu s-ar folosi de terapia pe care o propuneti la sfarsitul eseului : « Azi inteleg bine ca,decat sa-mi fac iluzia ca sunt total liber de antisemitism (nn- as indrazni sa generalizez,vizand eliberarea de orice tip de anti-,de neacceptare a priori a celui care este diferit de mine),e mult mai bine sa caut antisemitismul in cele mai ascunse zone ale mintii mele,sa-l localizez.sa-l inteleg si sa-l izolez.Abia in acest fel voi fi liber de el. »

GRANDE CRISE ? par Georges Subovici

martie 7th, 2010

Ce n’est pas seul et grâce à eux,

Ces responsables grands irresponsables,

Que toute notre planète Hôte

Tremble à en gonfler ses eaux,

Que tout d’un coup milliers d’individus se organisent

Pour soit disant mieux gérer cette grande et unique « CRISE » !

De bas en haut de l’Est à l’Ouest,

Religions et intérêts qui se disputent depuis que l’HOMME existe

Cherchent cette trêve à anamorphoser

Dans un débat public, dont tout individu doit exprimer

Son point de vue politiquement correct

Conditions sinéquanon, qu’il garde

Son fort accent à caractère pacifiste… !

Et la je dis, que ça c’est faux et hypocrite !

Ce minuscule espoir qu’on nous inculque

De croire pouvoir participer en tant que responsable acolytes !

Rien n’est vrais en réalité !

Les VINGT sont la pour nous représenter

Et bien trouver encore un compromis,

Ce résultat des UTOPIES, que nous avons nourrit,

Par les plus doux de rêves de nos années « HIPPIES » !!!

Soixante huit ans plus tard, l’HUMANITE

Pourra encore rêver, si rien n’est fait pour s’attaquer

Aux causes réels du mal, ces grands SUJETS TABOUS,

Les MAFIAS, Les DROGUES, Les GUERRE de TRIBUS !!!

Si nos chers CHEFS d’ETATS, si fort médiatisés

Resteront si IMPUISSANTS et MOUS

Et faire toujours que des promesses,

Comme DIEUX en font par voie de prêtres à la MESSE !!!

Ecrit à la veille de la rencontre des 20 CHEFS d’ETATS à PARIS, pour décider de ce qu’on fait !?

Paris 7 avril 2009

Cercetarea comunismului în România (II)

martie 7th, 2010

Memoria e un fragment din binele comun al unei naţiuni, care se împotriveşte amneziei colective.

Dimensiunea sa profilactică se împotriveşte banalizării şi bagatelizării experienţei totalitare, sesizează ambiguităţi le nostalgiei, combate mistificările deliberate şi se opune negaţionismului.

Ca şi în cazul Holocaustului, crimele împotriva umanităţii comise de regimurile comuniste sunt imprescriptibile şi trebuie cunoscute, urmărite în justiţie, pedepsite. Victimele trebuie onorate, inclusiv prin compensaţii, ca şi în cazul supravieţuitorilor crimelor naziste. Pledez, şi nu doar eu, pentru sincronizare teoretică, metodologică şi analitică, pentru coerenţa conceptuală, pentru multidisciplinaritatea şi polivalenţa investigaţiilor: de la sociologie, economie şi istorie, la politologie, filosofie, teologie, critica ideologiilor şi antropologie.

Este necesară aplicarea recomandărilor din Raportul Final al CPADCR: pe plan ştiinţific, juridic, educaţional şi prin memorializare. Este esenţială implementarea unui proiect insti tuţional deschis colaborării constante cu Memorialul Sighet, cu CNSAS, cu Arhivele Naţionale, cu institutele Academiei, cu toţi cei care lucrează în spiritul a ceea ce Monica Lovinescu a înţeles prin etica neuitării.

Este fundamental ca acest demers să fie lipsit de sectarisme resentimentare şi ostil oricărui amatorism demagogic. Singurul lucru cu adevărat important este continuarea consecventă a demersulul de investigare onestă a dictaturii comuniste din România şi a con secinţelor sale.

Cercetătorii din cadrul IICCRMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Memoriei Exilului Românesc) au realizat proiecte excelente. Am fost, de la bun început, membru al Consiliului de Onoare al INMER. Am subliniat fără ezitare meritele IICCR. Dar trebuie să mergem mai departe, trebuie să extindem obiectivele, capacităţile şi ariile de cercetare pornind de la structura instituţională deja existentă.

Am urmărit cu tristeţe modul în care dl Marius Oprea a decis să distorsioneze în ultimele săptămâni realitatea relaţiilor dintre IICCR şi Comisia Consultativă Prezidenţială. Cu deosebire deprimant este că oameni pe care îi respect au intrat într-un joc în care calomnia, insinuarea şi insulta brutală s-au intersectat cu mania persecuţiei dusă la extrem.

În ultimele săptămâni, un domeniu care ar fi trebuit să fie unul al conlucrării sincere şi al colaborării interinstituţionale a suferit o personalizare absurdă şi nejustificabilă. Este timpul să discutăm idei, nu persoane, proiecte, nu fixaţii, valori, nu interese individuale. Este nevoie de o abordare sistematică şi comparativă a instituţiilor comunismului românesc.

Trebuie să investigăm acest fenomen din perspectiva dimensiunilor sale economice, ideologice, organizaţionale, propagandistice, represive, legal- juridice, sociale, cotidiene. Nu trebuie să uităm şi problema opoziţiei, rezistenţei, disidenţei, a memoriei şi a nostalgiei comunismului. În plus, cum s-a insistat în Raportul Final, cred că abordarea trebuie să includă minorităţile naţionale şi cultele în anii comunismului.

Este un lucru ce trebuie rostit răspicat: dictatura comunistă nu i-a afectat doar pe etnicii români. Comunismul a fost, spre a relua termenul sociologului Georges Gurvitch, un fenomen social total şi totalizant. A fost o religie politică, o gnoză revoluţionarmesianică, o „partocraţie ideocratică” (Martin Malia), o enormă minciună, un set de tehnici teroriste, un atentat la demnitatea u mană, dar şi o promisiune emancipatoare.

Între cele mai grave consecinţe ale comunismului au fost obliterarea memoriei, ocultarea dimensiunii subiective, şi lichidarea moralităţii tradiţionale. Studierea comunismului aşadar nu poate fi redusă la o singură perspectivă fără riscul major de a pierde pe drum autenticitatea situaţiilor explorate, tragismul suferinţelor trăite de atâtea milioane de oameni „condamnaţi la fericire”.

Aşadar, un institut de cercetare a comunismului în România, gândit în direcţiile precizate mai sus, ar avea doar de beneficiat desfăşurându-şi activitatea în spiritul unei viziuni ştiinţifice moderne asupra comunismului şi a consecinţelor sale (inclusiv crimele din perioada Revoluţiei ori mineriadele), cu o fundamentare deopotrivă empirică şi teoretică, conectată la marile dezbateri din comunitatea intelectuală internaţională.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Pensia lu’ Gigel – studiu de caz

martie 7th, 2010

Am primit acest material redirecționat prin e-mail. Am încercat să aflăm cine e autorul, pentru a-i cere permisiunii republicării, dar nu am reușit să aflăm. Ca atare, facem o excepție de la regulă și publicăm articolul anonim, dat fiind faptul că autorul e necunoscut și temele abordate sunt de larg interes public.

Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim într-o lume în care nu există inflaţie şi în care preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum).:

Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1100 de lei.

Gigel are 23 de ani. Întrucât e criză şi criza va dura – să presupunem! – multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1100 de lei.

Ia să vedem însă câţi bani plăteşte Gigel CAS-ul timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1100 de lei. Păi la valorile actuale va plăti 491 de lei x 60 de luni, 29.460 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România.

Cum aşa? Păi să facem un mic calcul. Dacă nu mă înşel pensia medie din România e undeva pe la 750 de lei. Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 29.460 lei /750, 39,28 de luni. Adică peste 3 ani. Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni. Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 491 lei, 218.004 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură. Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei? Cum e posibil ca după numai 5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel? Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare? Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

Taxă pe fast-food sau mărirea TVA?

martie 7th, 2010

Noi nu reuşim să scoatem şarlatanii intelectual nici din guverne sau instituţii de cultură, unde presa bulevardieră îi ţine în braţe, îi cultivă şi îi încurajează ca mari somităţi.

Ce să ne mai mirăm atunci de ofensiva obscurantismului şi isteriei care ne-au invadat bucătăria de când un domn cu idei originale s-a apucat să ne numere ouăle la televizor, ca să vadă dacă a fost găina stresată, după însemnul cu cifra fatidică trei.

Ce bună e câte o mică teorie conspiraţională (food scare, cum le zice americanul) ca să se activeze brusc toate milioanele de băutori de apă vie, tratată cu cristale energetice, care şi-au facut educaţia de ştiinţele naturii în anii ’80 din revistele lui Adrian Păunescu. El era singurul pe vremea aceea cu voie să pomenească de Mudava, bioenergie şi în general de domeniul ăsta misterios al forţelor nevăzute, ce nu cadra cu linia partidului. Dar Securitatea înţelesese şi ea că mulţimile au nevoie de o supapă spirituală şi că, după ce le-ai luat biserica, trebuie să pui în loc măcar un vraci, un şaman, ceva.

De când cu democratizarea exprimării, cererea a explodat, aşa că asistăm la o competiţie acerbă între înghiţitori de flăcări violete, analişti neuro-verbali şi inventatori de diete-minune, bazate pe colesterol vegetal. Totul spre binele public şi sănătatea naţiei. Pe aşa un fond, este greu să discuţi o idee serioasă, cum e cea a ministrului sănătăţii, de suprataxare a alimentelor „dăunătoare”.

Trec peste dificultatea practică de a le defini: unii se leagă de locul unde se consumă („fast-food”), alţii de compoziţie („conservanţi, coloranţi, etc.”). Cu o listă-anexă la lege, care va fi veşnic contestată şi făcută armonică de grupurile de lobby, dificultatea s-ar putea depăşi, ca şi în statele occidentale.

Trec şi peste ideea de bază, care este una fundamental paternalistă: adulţii nu ştiu ce bagă în gură, riscă să-şi facă rău singuri şi e nevoie de o elită luminată care să le dirijeze comportamentul. Cu un efort eroic, m-aş abate de la principiile libertăţii naturale şi aş accepta, că doar nu e singurul exemplu de măsură paternalistă (vezi taxele pe vicii – tutun, alcool, jocuri de noroc – sau politicile pro-nataliste).

Necazul e că o asemenea suprataxă pe alimente indezirabile ar fi în România şi mai puţin relevantă decât în Occident, unde oricum nu rezolvă mare lucru. Cum zicea un guru al teoriei guvernării, e un exemplu de soluţie nefuncţională, bazată pe un diagnostic greşit, care îşi caută problema.

În primul rând, marea deosebire faţă de Franţa, Danemarca sau SUA este că în România fructele şi legumele proaspete sunt oricum cumpărate de majoritatea consumatorilor din pieţe, de la producători, sau din iarmaroace rurale. Adică sunt practic nefiscalizate, purtând TVA 0%, spre deosebire de grisinele cu E-uri din supermarket sau pizza şi carbogazoasele cu coloranţi, contra cărora se poartă cruciada.

În al doilea rând, poate că există costuri sociale ale unei alimentaţii proaste (în sensul că tu mănânci porcării şi apoi eu trebuie să-ţi plătesc spitalizarea), dar dacă privim lucrurile aşa, asta e o problemă creată de sistemul de asigurări medicale, nu de alimentaţia ca atare. În plus, suntem o ţară mediu dezvoltată, dar cu buzunare mari de sărăcie şi înapoiere, în care stilul de viaţă nesănătos nu este încă strict legat de fast-food şi Coca-Cola.

Bolile cardiovasculare, cirozele şi diabetul se fac foarte bine şi la sat, din cauza prăjelilor în untură (mai ieftină ca uleiul vegetal) şi excesului de ţuică, produse perfect naturale. Opinia generală că la ţară se trăieşte mai mult şi mai sănătos e un mit: în medie, oamenii sunt mai bolnavi şi mor mai repede la sat, chiar fără fast-food şi dulciuri colorate. Dilema este evidentă atunci când iniţiatorii se încurcă în explicaţii privind rostul măsurii.

Ca să nu iasă prost politic, dl ministru Cseke se grăbeşte să asigure că „preţul alimentelor nu va creşte”, ceea ce este absurd. Ori acceptăm să punem o suprataxă pe unele dintre ele, tocmai ca să le creştem preţul şi să descurajăm consumul (de către oameni care nu sunt chiar elita societăţii), nereuşind să influenţăm categorii mari de cetăţeni care au un stil de viaţă nesănătos, dar nu din vina hranei de fast-food – ori nu vrem de fapt să schimbăm comportamentul nimănui, caz în care e bine să fim oneşti şi să venim cu măsura cinstită de creştere a TVA, pentru că ce ne interesează e de fapt bugetul.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Puterea exemplului: Nana Mouskouri

martie 7th, 2010

Inspirata din exemple din istorie fosta deputata in Parlamentul European pina in anul 2000 si cintareata cu puternica activitate de sprijin a democratiei in Grecia, Nana Mouskouri da un exemplu puternic de sprijin a tarii sale si doneaza pensia de parlamentar in folosul acoperirii deficitului bugetar, ca un mic gest de sprijinire a tarii si compartiotilor aflati intr-una din cele mai grave crize financiare din istorie.

Astfel se initiaza o initiava de colectare de fonduri in contul acoperiri unei perti din deficitului statului. Personalitati din interior si exteriror, greci din toat alumea sunt chemati sa urmeze acest exemlu.
Legenda spune ca dupa cucerirea Constandinopolei sultanul a chemat reprezentatii partidului pro-otoman in frunte cu amiralul byzantin Notara care a oferit cuceritorilor sume mari de bani si comori.

Sultanul a intrebat de ce nu au fost donate aceste sume statului pentru a se intari armata de aparare a cetatii, iar raspunsul a fost ca banii si comorile au fost pastrate petnru sultan.

Un o de afaceri grec a propus un plan de reveniment economic promintind sa string la un loc un numar mare de oameni de afaceri si fonduri pentru investitii si sa se plateasca taxele si impozitele de fiecare dintre ei anticipat pe anii urmatori.De asemenea el a exprimat si masura reventii la moneda nationala pentru o perioada limitata de timp.

Exista oameni activi care doresc sa ajute la redresarea tarii si initiaza masuri de combatere a crizei.

Expoziţia retrospectivă Medi Wechsler Dinu – Bucureşti 2010

martie 7th, 2010

Galeria Anticariat Curtea Veche din Bucureşti ( Strada Franceză, nr. 54) găzduieşte în perioada martie-aprilie 2010 expoziţia de pictură şi grafică „Medi, tu nu faci Grecia…!” a artistei Medi Wechsler Dinu.

Pe 15 martie 2010, ora 17.00, în prezenţa artistei, va avea loc vernisajul acestei expoziţii şi lansarea albumului monografic MEDI WECHSLER DINU de Luiza BARCAN, apărut la editura Ars Docendi.

În prezent, Medi Wechsler Dinu, născută în 1909, este decana de vârstă a artiştilor plastici din România. Studentă a lui Jean Al. Steriadi şi Ipolit Strâmbulescu, a activat în perioada interbelică şi cea postbelică, ultimele ei lucrări datând din anii ’80. A pictat la Balcic, în colonia artistică, alături de maeştrii picturii interbelice, dar arta ei a rămas aproape necunoscută până la începutul mileniului trei. În 2008 artista a deschis două mari expoziţii personale la muzeele de artă din Constanţa şi Tulcea şi a donat acestor instituţii o parte dintre lucrările sale. În ianuarie 2009, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţe şi Artă a Academiei Române a fost gazda expoziţiei retrospective Medi Wechsler Dinu, organizate de Fundaţia HAR, cu ocazia centenarului artistei.

Expoziţia „Medi, tu nu faci Grecia…!”, organizată de Fundaţia HAR în cadrul programului „Restituiri”, este alcătuită din lucrări de pictură şi grafică semnate Medi Wechser Dinu şi realizate în anii ’30, la Balcic (între 1934-1939) şi în Grecia, unde a călătorit şi a lucrat împreună cu prietena ei, pictoriţa Victoria Constantinescu, în 1937. Lucrările de grafică şi pictură expuse la Galeria Anticariat Curtea Veche pot fi acum văzute pentru prima oară de public.

Expoziţia poate fi vizitată apelând 0744 351 649 (Marius NICOLESCU)

Persoană de contact: Luiza BARCAN, tel. 0740 055 385, e-mail luizabarcan@gmail.com.

Din cartea „LA CURTE”…editura DACIA

martie 7th, 2010

AROME DE CURTE Cap.2

Deci unde eram ? Aha, la palierul facut \”lună\” de Mitache…
Nu-l vedeam prea des, curaţa noaptea să nu-l vadă lumea. Nici pe fiul sau Ţuţu nu-l prea întâlneam pe lumină. Complexat de oribila cocoaşă pe care o \”moştenise\” la doua luni când i-a scapat mă-sii din braţe, se furişa pe-ntuneric lipindu-se de ziduri, privind bănuitor în spate, lăsând în urmă un nor de parfum fin. Uneori, când ne-ntâlneam \”bot în bot\”, îşi cobora privirea şi-şi tragea nasul, spiritual. Îmi arunca o frază începută de la mijloc şi se îndepărta de-andărătelea, cu geaca sa roşcată de piele, dichisit si elegant ca un mire. Nimeni nu-i ştia vârsta…treizeci, patruzeci…Garnisit, cu o tunsoare Cicero impecabilă şi perciuni a la Elvis, îşi traia viaţa lui stranie, învaluită de mister.
Era să uit ! Mai era si motocicleta, o piesă superbă, neagră, din anii razboiului. Niciodată n-o încălecase. Noaptea, era a lui, o îngrijea şi-o lustruia cu meticulozitate. Ziua, devenea parte integrală din peisajul curţii.
Uneori îl zăream ascuns după perdeaua ferestrei de la etajul unu, urmărindu-ne mişcările, fericit că-i admirăm \”jucaria\”. Îi simţeam parfumul în nări, senzaţie obsedantă ce înceta doar cand ajungeam la ieşirea din curte unde mă aştepta o altă experienţa înmiresmată: Heda, \”femeia visurilor\”…
Cum s-o descriu pe Heda? Femeia fără chip, o abnegaţie controlată de sistemul meu de apărare a esteticii. I-am vazut faţa o dată şi de-atunci, dezamăgit, i-am şters-o…
Memoria funcţionează ca un aparat de fotografiat ce-ţi serveşte doar secvenţa aleasă de el. Oricât te-ai chinui tu să scoţi din el noi şi noi poze, te reîntoarce la clişeul ales de el.

Deci, poza Hedei din spate (singura din aparat): suplă şi înaltă, părul lung si negru ce-i atingea talia, îmbrăcată cu un deux-pieces gri mulat pe corp ce-i scotea in evidenţa formele de Şeherazada. Fusta ei mini avea un efect obsedant asupra noastra. Lungimea picioarelor părea ireală, dar totuşi cât de reală era !
Apariţia ei ne fâstâcea pe noi toţi golanii. Încetam orice preocupare si rămâneam fascinaţi, adulmecând parfumul ei cu iz de pudră HR.
… şi tot noi, lupii, urlam la lună îndureraţi că nu ne putem atinge prada… Nu era a noastra.
Nici Heda n-avea vârstă, dar ce ne păsa nouă? Ea rămânea visul nostru umed, manechinul şi actriţa de film căreia i se ţinea minte singura replică jucată:
-\”Va rog frumos, închideţi uşa!\”…

Balcon cu vedere la Mall

martie 7th, 2010

Deschiderea unui supermarket in Bucuresti a ocazionat afluenta vizitatorilor purtati de mirajul mall-ului.

Mediatizarea atractiei clientilor in cautarea de chilipiruri s-a axat in termeni critici, chiar ironici la adresa masei imbulzindu-se in incinta noului complex commercial Sun Plaza din Berceni.

Nu impartasesc opinia proliferata ca nebunia celor ce se lasa purtati de ofertele comerciale ar fi specifica numai romanilor.

Din nefericire spre deosebire de alte tari din lumea civilizata a Europei poporul roman a cunoscut o perioada de ingenunchiare continua, daca nu o prosteala.

Statul la coada in perioada comunista si acel slogan « se da ceva » s-a implantat adanc in traditia consumatorului.
Mall-ul se situeaza intr-o zona saracacioasa (Giurgiului, Berceni) si vine sa confrunte aspiratiile rastignite ale locuitorilor zonelor cu raioanele imbelsugate.
Supermarketul constituie in ultima instanta un spectacol gratuit. Mic si mare se pot plimba pe aleile acoperite in sticla si beton, pot privi in voie la produsele inaccesibile achizitionarii.

Se dau baloane multicolore, vreun biscuit ori vreo acadea. Boala supermarketurilor a impanzit tara intreaga.
Constructia lor a ucis arbori, parcuri, linii de cale ferata, terenuri agricole si cine stie cate alte visuri.

Muzeele, plimbarile prin parcuri, concertele din chioscurile fanfarei se sterg in sepia timpului trecut, in timp ce generatii noi rasfoiesc fluturasii cu ultimele reduceri de preturi.

Frustrarea creste cu cat salariile si pensiile acestora se departeaza numeric de cele ale omologilor europeni din Occident.

Nu-mi place 8 Martie !

martie 7th, 2010

Nu contest importanţa ei, dar nu-mi place ! Ştiu că a fost stabilită în memoria femeilor care au luptat pentru drepturi egale şi şanse egale cu bărbaţii, înţeleg raţiunea existenţei unei astfel de zile, dar asta nu mă împiedică să nu-mi placă.

8 Martie e ziua în care toată lumea se achită de obligaţiile faţă de educatoare, învăţătoare, profesoare, doctoriţe şi asistente medicale, când se dau cadouri convenţionale şi kitschoase şi flori stătute care se ofilesc în câteva ore. Femeile fac cinste la serviciu cu sanvişuri, prăjituri şi lichior, iar bărbaţii se pilesc şi se revanşează cu cosmeticale ieftine şi bibelouri de un gust îndoielnic. Sunt şi firme unde petrecerea de 8 Martie se ţine la restaurant şi colegele proaspăt coafate şi îmbrăcate elegant sunt dansate de colegii galanţi şi chercheliţi. Sindicatul oferă cadouri, după buget.

Mai nou cărţile poştale desuete cu „Felicitări de 8 Martie, Ziua Internaţională a Femeii!” au fost înlocuite cu e-carduri.

Până la urmă de ce nu mi-o fi plăcând să primesc cadouri şi flori, şi să fiu sărbătorită de Ziua Femeii ? Pentru că am senzaţia acută a disjungerii formei de conţinut. Deşi s-a realizat visul sufragetelor şi femeile au drept de vot, egalitatea de şanse e departe de a se fi realizat, cel puţin aici, pe plaiurile mioritice. Şi nu numai din cauza economiei precare , ci şi a educaţiei prin care se inoculează dominaţia masculină în societate. Prea puţine femei acced în funcţii de conducere, iar rata şomajului este mult mai ridicată în rândul femeilor, decât al bărbaţilor.

Atâta timp cât zi de zi cohorte de femei împovărate de sacoşe se îndreaptă obosite spre schimbul al doilea (sau al treilea) la coada cratiţei şi a măturii, la poalele maldărelor de vase murdare, a munţilor de haine de spălat şi de călcat, lângă bărbaţii beţivi, brutali şi indiferenţi, atâta timp cât drumul multor tinere către un loc de muncă trece prin patul patronului sau al şefului, nu-mi tihneşte ziua de 8 Martie.

Dar nu pot să nu observ că există o desţelenire a minţilor, că sunt organizaţii civile care şi-au asumat îmbunătăţirea situaţiei femeilor, că se derulează proiecte pentru ocrotirea femeilor abuzate şi se întreprind studii privind condiţia femeii. Nu pot să nu observ că tot mai multe cupluri tinere îşi împart povara îndeletnicirilor casnice. În speranţa unei lente schimbări de mentalitate, la care pot contribui şi eu, privesc pe geam la femeile vesele şi coafate cu tăvi de prăjituri în braţe şi la bărbaţii, poate tot mai mulţi, care măcar o dată pe an duc un fir de floare soţiei sau iubitei. De 8 Martie. Până la urmă îşi are rost şi această Zi Internaţională a Femeii…chiar dacă mie nu-mi place.

Comentatori cu târnăcopul în mână

martie 7th, 2010

Urmăresc pagina dumneavoastră unde dezbateţi entuziasmul şi satisfacţia unor cetăţeni de origine română care se bucură de două identităţi.

Să beneficiezi de două identităţi e una şi a te simţi „acasă” la tine acasă e cu totul altceva!

Citisem entuziasmul Marianei Gott-Shmilovitch într-o vizită în România. Se simţise acasă. Unde? Probabil în noianul amintirilor care au învăluit-o!

Atât de comentat subiectul „acasă” a devenit confuz, poate din superficialitatea firii omeneşti în veşnică căutare de originalităţi…
Dacă doamna M.Juster a scris acel recent volum (pentru că i-am uitat titlul îmi voi permite să-l definesc „amintiri de-acasă şi bucătăria de acasă”), îşi are explicaţia firescă, nevoia evocării atmosferei evreieşti de altădată de pe meleagurile de unde am venit: dacă prof. A. Strihan a scris cartea „The same play, differents maskes” a evocat lumea teatrală românească, mare parte din zilele vieţii noastre, justificând lucrarea ca o operă istorico-literară.

Am urmărit tema „ACASĂ” a dr. Vlad Solomon, explicată cu luciditate de Zeev Lucian Herşcovici şi, ultima aproape delirantă a Marianei Got Şmilovici.

Toate aceste „comentarii” ale noastre mi se pare ca o insultă la propria noastră persoană.

La ce mai avem nevoie de biata noastră ţară? N-ar fi îndreptăţiţi duşmanii noştri în afirmaţiile lor? Nu ştiu care e numărul acelora care, veniţi din România au depăşit uliţa (oraşul natal), dacă au cunoscut măcar Ţara românească exceptând una sau alte două opraşe? Mariana Gol şi mulţi alţii au cunoscut-o.

Eu, în scurta mea viaţă cu M.B. am vizitat câteva oraşe şi mai multe staţiuni din lanţul carpatic şi totuşi, când am fost la Bucureşti am trecut pe lângă casa în care atâţia ani am trăit şi n-am avut curajul să ridic privirea spre balcolnul casei noastre unde erau cândva două glastre cu garofiţe…

La Iaşi, în casa în care am locuit vis-a-vis de Biserica Golia (Cuza Vodă 64) am privit iarba care creştea pe terenul celor trei odăiţe unde-am crescut, unde împărtăşisem în ele atâtea întâmplări. Mai sus, în cartierul Tătăraşi pe strada Baş Ceauş 7 la casa bunicilor mei am găsit doar numărul 7 atârnat pe un gard de sârmă ghimpată. Buruieni, buruienile verzi mi-au amintit că la intrare erau doi lilieci mauve bogaţi, din care mama venea în fiecare Vineri să culeagă câteva buchete de liliac să le pună în casă în aşteptarea Sămbetei..

În cimitirul lui Iaşi – Păcurari am găsit monumentul mătuşei mele (sora mamei) dar, când ridicasem ochii să văd împrejurimile am văzut tractorul care cobora la vale… Abia atunci înţelesem că oasele întâlnite în drum, nu erau simple oase de păsări moarte… Când am venit acasă – singura mea casă, Israelul – am înscris numele mătuşii mele pe mormântul mamei şi chiar jurasem că niciodată nu voi mai călca în acel cimitir.

La Holon, unde m-am aşezat de la venirea în ţară întâlnesc oameni a căror nume le-am şi uitat (senzaţie neplăcută) şi retrăim acea firească bucurie a omului care se regăseşte cu celălalt. În fiecare dimineaţa obişnuiesc să fac aliha şi nu odată mi se întâmplă să aud un boker tov şi, imediat depăşită de drumeţul care nu vrea să-şi strice ritmul mersului şi mi-o ia înainte.

Am exemplificat doar ce înseamnă să te simţi acasă. Comentariile ACASĂ sper să ţină cât un sezon şi mai sunt convinsă că mulţi confundă starea cu sensul verbelor „a fi” şi „a te simţi”.

În viziunea mea, pe toţi aceşti comentatori îi văd cocoţându-se pe acoperişul casei cu tărnăcopul în mână.

Holon, Israel

Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Mihai Ghimpu: „Vorbim limba română!”

martie 7th, 2010

Mircea Snegur, Petru Lucinschi, foști președinți ai Republicii Moldova, și Mihai Ghimpu, președinte interimar al țării, au căzut de acord în cadrul unei emisiuni televizate de la Jurnal TV că vorbesc limba română.

În același timp, președintele țării din perioada anilor 1996-2001, Petru Lucinschi, afirmă că discuțiile despre limbă de la ora actuală nu indică decât faptul că am rămas cu mentalitatea de 20 de ani în urmă.

\”Trebuie să analizăm realitățile zilei de astăzi. Dacă vom organiza un referendum cu privire la modificarea limbii din Constituție, vom avea rezultatul așteptat?\”, s-a întrebat al doilea președinte al R. Moldova, lăsând să se înțeleagă că discuțiile despre limba vorbită nu sunt o prioritate, iar organizarea unui referendum s-ar putea să arate alte rezultate decât cele așteptate.

În Constituție este stipulat la art. 13 că limba de stat este \”moldovenească\”.

http://www.unimedia.md/?mod=news&id=17241

“Jandarmul român” de ieri şi birocratul român de azi

martie 7th, 2010

\”Fără interbelicul românesc, RM ar fi fost astăzi o Transnistrie mai extinsă…\”

Valentin Mândâcanu

Ziarul TIMPUL a readus salutar în dezbaterea publică, direct sau indirect, două teme cruciale pentru modul de abordare a relaţiilor dintre cele două maluri ale Prutului. Pe de o parte, recuperarea şi revizuirea memoriei interbelice a acestei relaţii („palma jandarmului” versus „glonţul sovietic”). Pe de alta, dificultăţile inadmisibile ce apar astăzi în funcţionarea eficace a relaţiei Bucureşti-Chişinău (cazul Acordului de mic trafic). Aparent disparate, cele două problematici sunt periculos de apropiate. Nu doar pentru că vor fi puse, abuziv, în paralel de către cei care nu vor ca relaţiile moldo-române să funcţioneze senin, dar şi pentru că, indirect, favorizează astăzi perpetuarea unor clişee – mai periculoase decât cele de ieri – despre prestaţia Bucureştiului în stânga Prutului. Dar să le luăm pe rând.

Resurecţia unei mize

Activitatea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM, numită şi „Comisia Ghimpu”, repune pe tapet o temă esenţială, mereu trecută în penumbra dezbaterilor de partea oficială sau oficioasă a istoriografiei de extracţie sovietică de la Chişinău – atrocităţile comise de regimul comunist de ocupaţie. Recentele apariţii în presă ale unor voci autorizate ce vorbesc despre numărul real al basarabenilor care au decedat prin înfometare, au fost deportaţi sau executaţi (peste 300 de mii) nu pot fi ignorate sau trecute cu vederea. În plus, istoria recentă a acestui spaţiu va trebui serios reevaluată, indiferent cât de persistentă rămâne în mentalul public „palma jandarmului român”. Chiar şi pentru acei care încă se încăpăţânează să creadă în ea neclintit, dilema ridicată de Constantin Tănase în ceea ce priveşte consecinţele ocupaţiei sovietice rămâne imposibil de evitat: „Voi ce aţi fi preferat – o palmă sau un glonte în cap?… Să nu uităm niciodată: palma jandarmului român a salvat de la moarte sute de mii de basarabeni”. Fie şi numai din această perspectivă (care a primit, de altminteri, o nuanţare ulterioară chiar în paginile aceluiaşi cotidian), reevaluarea celui mai puţin discutat interval istoric din spaţiul dintre Prut şi Nistru va trebui făcută.

Apostoli, aventurieri, pedepsiţi

Nu e cazul să reluăm aici lucruri deja discutate. Dar câteva chestiuni rămân esenţiale pentru conturarea unui cadru just, în care discuţia despre interbelicul românesc trebuie purtată. Moştenirea ţaristă lăsa în 1918 o Basarabiei cu o populaţie preponderent ţărănească: 13% urban, 87% rural, iar dintre cei 56,2% de români, doar 31,5% trăiau în oraşe. Gradul de alfabetizare al provinciei era extrem de redus, procentul cel mai mic fiind al românilor. Compatibilizarea instituţională a fost problema cea mai dură cu care s-a confruntat administraţia românească atunci. Funcţionarii treceau greu Prutul, iar cei din Basarabia, urmaşii vechiului regim, boicotau masiv iniţiativele Bucureştiului şi refuzau să vorbească altă limbă decât rusa. În aceste condiţii, trei sunt tipurile de „administratori” care ajung în Basarabia după 1918: apostolii, aventurierii şi pedepsiţii.

Apostolatul îl fac, înainte de toate, dascălii. Numărul şcolilor primare din Basarabia a crescut simţitor după Unire, iar despre acest fenomen au scris frumos şi competent istoricii de la Chişinău. Un absolvent de Sorbona, de pildă, în calitate de „luptător” şi „intelectual”, vroia să predea italiana şi franceza în Basarabia pentru a aduce românii rusificaţi şi burghezia rusă mai aproape de limba şi cultura română, latină ca fond. Proiectul educaţional declanşat şi derulat de apostoli peste Prut a fost de succes: sintagma „şcoală la români” s-a bucurat de consideraţie o perioadă lungă, chiar şi anii ’50-’60 în ceea ce devenise RSSM.

Aventurierii sunt categoria inevitabilă în acele circumstanţe. Fără să ştie mare lucru despre ce se petrece acolo, cu o mentalitate de conchistadori, de colonişti imperiali în Africa (sintagma s-a folosit explicit), se duc în Basarabia şi încearcă lovituri spectaculoase. Numărul lor nu este însă semnificativ, iar fenomenul dispare treptat după câţiva ani. Pedepsiţii Vechiului Regim care ajung în Basarabia sunt categoria cea mai popularizată de istoriografia sovietică (apoi moldovenistă). Trimiterea funcţionarului public, a soldatului sau jandarmului în Basarabia pentru incompetenţă sau încălcarea regulamentelor era o practică frecventă în epocă. Nu erau de fiecare dată sau obligatoriu rău intenţionaţi, dar nu vroiau sau nu ştiau ce să facă. Lipsa de comunicare şi de înţelegere a zonei sau excesul de zel sunt cauze care trebuie să fie şi ele cuantificate în conturarea unei imagini nu tocmai favorabile şi, ulterior, abundent manipulată ideologic.

Primul proiect european de modernizare

Dacă înainte de 1918 nu exista nicio şcoală românească, după 1918 s-a produs o adevărată „revoluţie culturală”, după cum avea să spună Alexandru Boldur. Numărul şcolilor creşte sensibil, astfel că, în ianuarie 1939, existau 2718 şcoli, cu 7581 de învăţători şi 346.747 copii. Progresul industrial a fost evident şi aici: dacă înainte de război existau 207 stabilimente industriale care produceau 250 milioane de lei; în 1932 existau deja 213 fabrici care produceau 800 milioane de lei. S-au înfiinţat bănci: Banca Basarabiei (1920) cu sucursale peste tot; Banca Dacia, Banca Românească, Banca Uniunea Română, Banca Iaşilor, Banca Viticolă a României, Banca Moldova etc. Comerţul s-a dezvoltat şi el: în 1938, existau peste 20.576 de firme individuale şi comerciale, dar structura etnică s-a păstrat: 5209 româneşti (17%), 8136 evreieşti şi 5584 de alte naţionalităţi.

Înapoiata provincie ţaristă a Basarabiei avea să resimtă cel mai puternic şocul proiectului de modernizare derulat la scara României Mari în domeniul comunicaţiilor şi al transportului. După război exista în Basarabia o cale ferată deplorabilă (plus ecartament diferit de cel românesc, la fel ca şi astăzi). Progresul a fost evident şi cuantificabil. În 1919, drumul Galaţi-Chişinău se făcea în 19 ore – în 1938 se făcea în opt ore; dacă, înainte de război, în Basarabia circulau 29 de locomotive, în 1920 circulau 130. România a fost printre primele ţări din lume care a folosit transport aerian, în Basarabia construindu-se trei aeroporturi – la Chişinău (1921), Cetatea Albă (1935) şi Ismail (1935).

Pleacă jandarmul, vine funcţionarul?

Paradoxal, dar tocmai când reevaluarea ocupaţiei sovietice deschide uşile unei dezbateri oneste despre intervalul interbelic, apare o miză nouă, care oferă doritorilor de a bloca respectivele reevaluări şi dezbateri muniţie nesperată. În locul „jandarmului român” de ieri va fi aşezat, tacit sau explicit… „birocratului român” de astăzi. Şi el va deveni, pentru perpetuatorii de ieri ai mitului ocupaţiei româneşti, chintesenţa dezinteresului, a dispreţului şi a lipsei de consideraţie a Bucureştiului faţă de basarabeni! Asta este miza reală a bâlbelor inexplicabile ale unor decidenţi din România în ceea ce priveşte, de pildă, gestionarea Acordului de mic trafic la frontieră. Dar este un subiect la care vom reveni cu alt prilej.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Orhidee

martie 7th, 2010

Orhideea – simbol al dragostei, luxului și al frumuseții, „planta parfumului regal”.

Concursul de artă plastică „Oraşul meu, Braşov”

martie 7th, 2010

Muzeul de Artă Braşov organizează a X-a ediţie a Concursului de artă plastică „Oraşul meu, Braşov”, organizat cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului, cu tema “Braşovul istoric” (case vechi şi noi, curţi interioare, străzi, cetatea, bastioane, monumente istorice, biserici şi case memoriale). La concurs se pot înscrie elevii claselor V-VII din oraşul Braşov. Lucrările pot fi predate personal la Muzeul de Artă Braşov sau expediate prin poştă pe adresa muzeului până în data de 15 mai 2010. Prezentarea şi premierea lucrărilor va avea loc în data de 1 iunie 2010, ora 13, la sediul Muzeului de Artă Braşov din B-dul. Eroilor nr. 21 (lângă Hotel Capitol). (Sfârşit)

Mai multe amănunte pe http://www.muzeulartabv.ro/Evenimente.

PERSOANĂ DE CONTACT – Muzeul de Artă Braşov

Bartha Arpad

Tel. 0268477286

E-mail: bartha.arpad@muzeulartabv.ro

Scrisoare către Mircea D., fostul meu anchetator de la Securitate

martie 7th, 2010

Dragă Mircea, câţi ani să fie de când nu ne-am mai văzut sau auzit? 20? Mai degrabă vreo 19 ani, după ce deveniseşi Directorul Direcţiei Comerciale a Municipiului Bucureşti – o funcţie pe care, desigur, nu experienţa comercială ţi-o favorizase prin vreun concurs, ci calitatea de fost anchetator al Securităţii în care te-am cunoscut, eu fiind cel anchetat.

Nu îţi scriu astăzi pentru a-ţi reproşa trecutul tău îndepărtat, pe care l-ai rezumat atât de bine în secvenţele realizate de „Independent TV” pentru televiziunea britanică, în 1990. Acest film de o ora din seria „And The Walls Came Tumbling Down”, câte un episod despre fiecare ţară pentru care căzuse Zidul Berlinului nu a fost niciodată difuzat in România (nu este de mirare, având în vedere că apăreaţi acolo şi tu (deşi, la cererea ta, filmat în penumbră şi cu vocea distorsionată) şi colonelul de securitate care m-a supravegheat în timpul domiciliului forţat la Craiova şi Alin Burea, fostul Director al Direcţiei Consulare, cel care a instrumentat procesul fals împotriva lui Petre Mihai Băcanu. Ai spus atunci, şi a rămas filmat pentru istorie, că tu şi majoritatea celor de vârsta ta pe care-i cunoşteai vă alăturaserăţi Securităţii pentru avantaje materiale şi nu din convingeri politice.

Nu îţi scriu astăzi pentru a-ţi reproşa trecutul tău apropiat, din care bănui că te-ai ales cu bunuri materiale deosebite, care te ridică deasupra a cel puţin 95 din 100 de români: casă sau case somptuoase cu mobilă scumpă, maşini de lux, deplasări în străinătate, vacanţe cum nici în visele tale cele mai îndrăzneţe nu visai că vei avea.

Îţi scriu pentru a-ţi cere să te salvezi, Mircea. Salvează-te de la moartea lui Teodor Mărieş.

Tot ce ai astăzi, tot ce eşti astăzi, datorezi celor care, ca şi Teodor Mărieş, au crezut în nebunia şi naivitatea lor, că pot deveni liberi dărâmandu-l pe Ceauşescu. Dacă ei n-ar fi existat, cine ştie câţi ani ai fi continuat să torturezi oameni în anchete, cine ştie cât sânge s-ar fi adunat pe mâinile tale, azi albe, imaculate şi poate purtând vreun distinctiv ghiul de aur.

Îţi scriu, Mircea, ca să te rog să-mi răspunzi delimitându-te de crima care se petrece sun ochii tăi, venind în faţa societăţii şi afirmând că eşti de acord, ca fost anchetator al Securităţii ceauşiste ca dosarele secretizate abuziv pentru a proteja pe cei care au ucis oameni nevinovaţi în decembrie 1989 să fie imediat desecretizate şi predate Asociaţiei „21 Decembrie” iar viaţa lui Teodor Mărieş, aflat pentru a doua oară în mai puţin de un an într-o prelungită grevă a foamei, să fie salvată. Repet, îţi scriu ca să te salvezi de la moartea acestui om, cu menţiunea că dacă totuşi această nenorocire se va produce, în mintea mea vei fi şi tu responsabil de ea. Scrie şi voi publica rândurile tale!

Dacă nu răspunzi acestei invitaţii – e drept fermă şi fără echivoc, dar ce este o astfel de invitaţie faţă de un interogatoriu? – vei fi, dragă Mircea, mai responsabil de moartea lui Teodor Mărieş decât grupurile de expatriaţi prin care mă învârt eu, plecat dintr-o Românie în care saltul de la activitatea de anchetator al Securităţii la cea de înalt funcţionar public a fost regula şi nu excepţia, sub oblăduirea lui Ion Iliescu. Nu-ţi ascund dezamăgirea mea ca urmare a faptului că-i văd discutând despre orice în afară de soarta acestui Teodor Mărieş care moare şi pentru demnitatea lor. Pe ei însă îi înţeleg şi am să-i iert, pentru că n-au câştigat nimic din ceea ce au sau sunt astăzi fără să sacrifice enorm de mult. E dreptul lor să se prefacă a nu şti de Teodor Mărieş şi chiar dacă eu personal consider asta o laşitate şi o capitulare ruşinoasă nu atât din condiţia de român cât din cea de om, am să-i iert totuşi.

Pe tine, Mircea D., dacă nu vei răspunde acestei scrisori aşa cum te rog pentru prima şi ultima oară, n-am să te iert. N-am să iert pe nimeni dintre cei care, ca şi tine, sunt astăzi acolo unde sunt datorită unor Mărieşi aflaţi în morminte de peste 20 de ani. Ei sunt familia mea ucisă mişeleşte şi familiile lor sunt familia mea.

E ultima ta şansă să dovedeşti că nu ai minţit în filmul acela şi că întreaga ta viaţă nu este de fapt o mare minciună.

Insula Saona – Republica Dominicană

martie 6th, 2010

Insula a fost „botezată” Saona de către Cristofor Columb, care a descoperit-o în Mai 1494, în timpul celei de a doua expediții; numele a fost dat în onoarea localitații Savona unde Cristofor locuia în acea vreme.

În apropierea Insulei Saona există o zonă în care adâncimea apei este mai mică decat statul unui om. Turiștii sunt cei care se bucură de toate avantajele oferite de această „piscină naturală”; înoată, admiră și fotografiază stelele de mare, își scaldă ochii în albastrul apei și al cerului care se contopește într-un unic „larimar” (piatra semiprețioasă specifică Republicii Dominicane).

Liniște, frumusețe, relaxare…Timpul parcă se oprește din curgere…trăim doar clipa, absorbim prin toți porii binecuvantarea oferită de natură.

„Just another day for you and me in paradise”

Crin Antonescu a fost reales preşedintele PNL

martie 6th, 2010

Viorel Cataramă s-a retras din cursă, iar competiţia dintre Crin Antonescu şi Ludovic Orban s-a încheiat la scorul de 986 : 357 voturi. Iată noua conducere PNL
În urma votului de astăzi noua conducere a PNL arată astfel:

Crin Antonescu – preşedinte

Radu Stroe – secretar general

Vicepreşedinţii: Aristotel Căncescu, Daniel Chiţoiu, Mircea Diaconu, Victor Paul Dobre, Relu Fenechiu, Răducu Filipescu, Lucian Iliescu, Rareş Mănescu, Vlad Moisescu, Norica Nicolai, Cornel Popa, Dan Radu Ruşanu, Romeo Stavarache, Varujan Vosganian şi Mihai Voicu.

Membri simpli în BPC: Florin Alexe, Cristian Anghel, Teodor Atanasiu, Cristian Bâgiu, Ilie Bolojan, Mariana Câmpeanu, Andrei Chiliman, Andrei Marga, Mircea Moloţ, Mircia Muntean, Marius Nicoară, Marian Petrache, Octavian Popa, Nicolae Robu, Adrian Semcu, Radu Stroe şi Marcel Vela.

Membri supleanţi ai BPC: Cristian Adomniţei, Cristian Buican, Ioan Ciugulea, Cristina Pocora, Nini Săpunaru şi Ovidiu Silaghi

Din BPC mai fac parte preşedintele re-fondator Radu Câmpeanu şi preşedintele de onoare Mircea Ionescu-Quintus.
Din echipa de conducere a PNL lipsesc nume grele precum Călin Popescu Tăriceanu şi Teodor Meleşcanu. Ludovic rban a declarat că nu are de gând să părăsească PNL, ci dimpotrivă, va dovedi şi mai mult zel pentru ca partidul său să câştoge alegerile din 2012.

Autorul lunii martie 2010 – Marina Nicolaev

martie 5th, 2010

Experiment în faţa oglinzii

dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective

în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn

de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.

La nuit de l’hippogriffe IV

L’Imaginarium
l’hippogriffe regardait l’oasis cachée parmi les dunes
comme un dernier acacia qui se dévoile lentement dans la nuit

et il sentit jusque dans les plus petits recoins du temps
le silence du désert agrandissant
sous l’ œil implacable de l’éternité
l’océan du sable au repos

les véritables exilés moururent de fatigue
sauf le sphinx qui exhala, avide, le souffle du désert
parmi les vagues blanchies des rochers

l’hippogriffe s’approcha du guerrier
cet éternel étranger à lui-même
qui ne trouve jamais sa place
au fil de son exode sans but
autour d’une étoile lointaine

il n’est donné qu’un seul voyage au coeur de soi, murmura-t-il
s’envolant jusqu’aux mers célestes
un jour il s’émerveillera devant un lever de soleil
nu comme tous les autres

La nuit de l’hippogriffe V

les métamorphoses
l’Hydre traversait les failles du temps jusqu’au désert
et sa voix était plus proche du Tout
que les rayons solaires des murs éphémères
enlevant les sables comme cette lumière vénéneuse
de la répulsion à la fascination

la tempête de rochelles noircissait le monde
et derrière eux restaient les voyelles pétrifiées
des sons bizarres

ce sont des succubes atrophiées
qui ne touchent jamais les autres
elles cessent d’influer sur le monde des vivants
pressentit la licorne d’or

un jour tu trouveras l’archétype de l’âme
dans ce tremblement de ruines rougies

l’hippogriffe entendait encore la licorne invisible
et restait calme car son cœur se voyait
parmi l’ossature des dunes
ses diglyphes tremblaient dans l’air
comme une esquisse sonore vivante
suivie de métamorphoses
dérobées déjà par un être étrange.

La nuit de l’hippogriffe VI

Abandon hope, all ye who enter here

l’Hydre tua d’un seul regard
quelques mortels et rajeunit
le sable devint gris foncé
puis rouge comme ses yeux
son visage d’enfer s’imprégna partout
et le désert soupira comme un vivant incolore
jusqu’au bout du monde

tout simplement
les épiméliades mangèrent
les pommes d’or empoisonnées
et l’oasis se métamorphosa,
tremblant longtemps

les âmes perdues
emportées par la tempête
restèrent sans équilibre

il n’y a aucune espérance dans le désert
sauf la Voix du Sable
sauf la Mort du Soi
et l’hippogriffe pensa aux sages peupliers noirs
vus sous d’autres cieux
écoutant la chanson des psamides insouciantes
alors ses ailes laissèrent tomber
une seule plume
comme un cri bleu
de solitude.

\”Abandon hope, all ye who enter here\” = \”Vous qui entrez, laissez-là toute Espérance\” (Dante in The Divine Comedy).

La nuit de l’hippogriffe VII

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”

tes ailes perdent enfin l’éclat purpurin
des mâles pensées
mais j’ai oublié les lueurs de l’aube
gémit la licorne d’or
et le sable se détachait de l’horizon
en prenant son âme en une seule fois

un jour nous regarderons ensemble
la mer derrière toutes les dunes
entendit l’hippogriffe
les mots sont comme le vent dans le sable
la présence invisible lui fera du bien
parmi l’odeur de jardin empoisonné

ceci n’est pas une pomme
ni le sommeil
c’est la difficulté d’être dedans et dehors en même temps

ils se vêtirent de la peau d’arc-en-ciel
et trouvèrent à mi-chemin
l’espérance

\”Il mio cuore batte più forte quando intravedo l’arcobaleno\”
= \”My Heart Leaps Up When I Behold The Rainbow\”
(by William Wordsworth)

La nuit de l’hippogriffe VIII

L’étoilerie

Le temps n’est pas le bout du rêve
il est du rêve
contempla l’hippogriffe
et le désert gémit au-dessous de lui
comme une âme
à travers des vécus d’abandon

le temps prit des étoiles de plus en plus
cette tempête de sable en arrière de l’espace
et l’effet qui en découla
dans toute la maladresse du hasard

le son était tour à tour choisi par l’espace informe
dévoré paisiblement
quand il perçut le frisson du sable

le prône céleste tomba
parmi les murs du vent
qui sont astreints foudroyants
en donnant la matrice de formes abyssales

les pensées de l’hippogriffe accouchaient
lentement
ses novas de la solitude

La nuit de l’hippogriffe IX

Disclosure – Révélation

nous ne sommes pas seuls dans le désert
comme les guerriers sans abri
et les traces de la licorne d’autrefois
imprègnent la voix amère des mortels enterrés vivants
ressemblante aux pierres bleues
d’un seul jardin aux pommes d’or
plus éloignées que les étranges mégalithes
sans souffle au-delà du ciel

les chemins abandonnent
l’ombre de l’hippogriffe en survolant
ses eaux blanches du silence
dont le sphinx mange inlassablement les échos
nous ne sommes pas seuls dans le désert

les îlots du vent tremblent griffonnés
toute la faiblesse de son essor
et n’étaient plus en mesure d’entendre
les récits des témoins qui ont été perdus
à travers les sillages de l’espace

la clairière des étoiles lointaines
affleure tardivement

en tant que l’hippogriffe plongeait
dans les ondes des cumulus

vu de derrière au poitrail ensablé
son souvenir s’éteignit ce jour-là
au solstice d’hiver.

La nuit de l’hippogriffe X

Emptiness Vide

les silences s’affalaient lentement
sous le plafond des cieux
près d’un nuage égaré en plein jour

et l’hippogriffe mangeait l’amertume étrange
en tant que le vent
s’échouait à la mer du sable
comme un ange ébène

les échos
d’un autre tremblement de ruines rougies
cassaient les failles de l’espace
entre les deux mondes inconnus

soudain
l’hologramme de la licorne d’or
se matérialisa
pour quelques secondes
devant lui

un jour tu trouveras l’archétype de l’âme
entendit encore et encore l’hippogriffe
et l’armorial du temps
prit une teinte insolite d’amarante

tous les vivants incolores
tombaient abîmés
comme des semences d’eau en flammes

sans éclat
les larmes du sable enlisaient
imperceptiblement
les ailes de l’hippogriffe

despre altă călătorie

from us to you (editor’s diary)

punctul forte al compromisului nu este aroma terapy
câteodată destinul are soluţii inefabile
inventează o sanie de poveşti
pe noi zone cultural-geografice
dar nu poţi prinde toţi iepurii copperfield

cum te strigă îngerul copilăriei pe numele vechi
prin camere de suflet cu muşcate în fereastră
bunica văruie alt timp din moldova ei înflorită dincolo de prut

cele mai bune răspunsuri nu le cunosc
lipsa de stabilitate are conturul arid divertis mall
călătoria rămâne un decalog într-o singură inimă bicamerală
ignorând predicţiile zilei

neliniştea melcilor creşte peste noi malign
mai întâi cochilia transparentă
înăuntrul ei adulmecă orbii somnul de veci
portret în alb nostalgia

bătrâni ne îndepărtăm de sărbători
sinceritatea păstrează acelaşi tratament simptomatic
scări de paing pentru altă generaţie
expaţii vor scrie o nouă istorie sub târguri apocrife de cuvinte
selecţie ambiguă prin zilele noastre mainstream

traditionally, Christmas trees
were not brought in and decorated until Christmas Eve
and you know it

despre altă călătorie II

from us to you (editor’s diary)

anotimpuri
sens giratoriu neliniştea
peste iarna veche atârnată din desăgile mari cu mere şi covrigi
cu nostalgia picioarelor goale zăpada îmblânzită
basta cosi
parcă se aude lătratul câinelui prin curte
să îi dau şi lui un covrig

vara învăţam să desenez
cât de convins privea liniile: erau perfecte
ore întregi stătea nemişcat lângă bancă să nu greşesc paginile
nu suporta să-mi fie rupte
mon pauvre Piflechien

c’est bien ce que j’avais compris

it is what it is
the english translation of in bocca al lupo is “good luck.”
e’ quello che e’

Milady de Winter, “la valeur n’attend point le nombre des années; la connerie si. ”
în altă ordine de idei, “you can run, but you can’t hide.”
şi dacă ar fi doar atât…

nu există nicio tundră în care să fugi
niciun oraş cât o pădure
înlăuntrul meu e o mină de sare
noaptea se aud bulgării rostogoliţi în gol
poartă chipul tău-sau-al-meu

“Et là, c’est le drame: ”
Questo è tutto. Or ”non c’è altro da dire”.

si, un amico, con una casa piena di libri, non come quelle arredate da architetti di tanti divi
you will find wisdom in sharing with each other and finding your own independent inner strength
I would like to write it in Italian, but I don’t know Italian.
my question is: could you translate this simple text?
“I shall eat the wolf”

Cheers

Norman Manea a primit prestigioasa decoraţie franceză de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres

Norman Manea a primit prestigioasa decoraţie franceză cu titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres.
L’Ordre des Arts et des Lettres a fost creat în 1957 de către Ministrul francez al Culturii, cu scopul de recompensa persoanele care s-au distins prin creativitatea şi prin contribuţia la promovarea artelor şi literelor. Ordinul include trei ranguri: Cavaler (Chevalier), Ofiţer (Officier) şi cea mai înaltă onoare, Comandant (Commandeur).

Celebrul scriitor emigrat român Norman Manea, membru al Facultăţii Bard din 1989, este autorul a 22 de volume de ficţiune şi eseuri.
Printre multe onoruri, a primit Bursa MacArthur şi Guggenheim, în Franţa Premiul Medicis Etranger şi în Italia Premiul Internaţional pentru Literatură, Nonino.
A fost ales membru al Academiei de Arte Plastice din Berlin.
În 2007, a primit Ordinul Meritul Cultural de la Preşedintele României şi, în 2008, a primit diplome de onoare în literatură de la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
În 2009, a primit de la Ziarul Observator Cultural Premiul Gheorghe Crăciun pentru întreaga activitate şi premiul anual pentru literatură din partea Fundaţiei franceze de iudaism.
Opera sa a fost tradusă în 20 de limbi. Locuieşte împreună cu soţia sa la New York.

Norman Manea (n. 19 iulie 1936, Burdujeni, Suceava) este un romancier român, evreu, fost dizident, trăind din 1986 în SUA. Este unul dintre cei mai traduşi romancieri români, fiind considerat totodată unul din marii scriitorii români din exil.

Copil fiind, a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Transnistria de unde s-a întors în România în 1945 cu membrii familiei sale care au supravieţuit.

A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunţe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din ţară a publicat zece volume, în care descrie aspectele vieţii într-un stat totalitar, fără să critice însă direct regimul comunist din România.

A părăsit România în 1986 şi s-a stabilit în Statele Unite ale Americii unde a devenit writer in residence la mai multe universităţi americane, inclusiv la Bard College din New York.

Opere selective
Povestea vorbii, 1966
Noaptea pe latura lungă, 1969
Captivi, 1970
Atrium (roman), 1974; ed. a doua, 2008
Primele nopţi, 1975
Cartea fiului, 1976
Zilele şi jocul, 1977
Anii de ucenicie ai lui August Prostul (roman), 1979; ed. a doua revăzută, 2005
Octombrie, ora opt, 1981; ed. a doua, 1997
Pe contur, 1984
Plicul negru, 1986; ed. a doua, 2007
Despre clovni: dictatorul şi artistul (un roman parabolic), 1997
Întoarcerea huliganului, ed. întâi, 2003; ed. a doua, 2006; ed. cartonată, 2008
Plicuri şi portrete, 2004
Fericirea obligatorie, colecţie de nuvele; ed. a doua, 2005
Casa melcului, colecţie de interviuri, 1999
Vorbind pietrei, 2008
Variante la un autoportret (proză scurtă), 2008.

Scrisoarea de comunicare a fost trimisă domnului Norman Manea în 14 iulie 2009 cu prilejul zilei naţionale a Franţei din partea doamnei ministru al culturii franceze Christine Albanel.
Ceremonia decorării este programată în această toamnă la New York.

surse: ICR Paris & Wikipedia

de dragoste şi gândaci de Colorado

it’s only my song about it

ţi-am cumpărat nişte macrou congelat nu somon norvegian
şi mi s-a făcut lehamite de câte autobuze aş lua până în centru
să privesc luminile scorpionului by night
poate mâine o să ajung la târgul de umbre
deşi nu am mai văzut demult urmele solstiţiului rău-famat
printre atâţia poeţi beţivi obezi epigoni în costume gotic punk
pierduţi în staţii de metrouri graffiti murdare şi anoste

– e o letargie generală
nimeni nu-şi mai aminteşte de nimic
ca în urma unui naufragiu ipotetic al conştiinţei colective
nici vorbă de revoluţii erori conflicte greve ecuaţii
nici de morţii din cavouri cu termopane cărora le-am rămas datori la intersecţii –

bună dimineaţa domnule ceaiul e servit
în seminţe de fluturi măsluite noaptea de îngerii rhythm and blues
poate ne aşteaptă un deluviu de toamne palimpsest
sau numai gândacii de Colorado emigrează sentimental spre sud
când ninge vremelnic dincolo de munţi
doar cât visezi să te plimbi gol prin ultima euroninsoare

de dragoste şi gândaci de Colorado am răscolit cazărmile cuvintelor
piaţa norilor liniile imaginare de centură
rezervaţiile aeriene de litere mari stacojii
îmi voi incinera gândurile în seara asta la marginea oraşului
la groapa de gunoi ecologică
în numele patetic al unui bolero de noapte

de dragoste şi gândaci de Colorado II

noaptea se aud
sucubi reciclaţi prin ţevi de canalizare
3d horror
departele leandrilor
somnolează veşnicia pe mare
vecinii din cartier economisesc
kilowaţii mileniului oficial
umbrele nu se mai întorc niciodată
resemnarea ne locuieşte cronofag
acoperişurile muzeelor
inaugurează ieşirea din gripa glockenspiel
sărut fugar grădini suspendate
linţoliu zen
agonia maternitate lacustră
medicii expun deontologic
scenografia lăuzelor
eternitatea

amiază Palette Express Color
brunch la Maxim’s
amurg rythm&blues

I can’t stop loving you

tant qu’il y aura des ailes

enfin je connais
la face cachée de la seconde
tandis que j’étais derrière lui
quand j’ai connu la perte d’un proche
tandis qu’il y a une autre guerre
vouloir – être – ensemble

ni haine ni pardon entre nous
jamais la banalisation du mal
seulement
le temps et ses ailes

la mémoire des témoins au-dessous des dunes de sable avant l’aube
hors de l’échelle comme les porteurs d’eau dans le désert
rêvant des fleurs de la solitude d’une apprentie sans âge

tu as besoin d’un seul mot d’amour par jour pour vivre mieux
me disait-il parfois
tant qu’il y aura des ailes

Anatomia unei singurătăţi ilustre

iată succesiunea de tablouri
autoportret în alb atonal
printre coagulări radioactive
inocenţa sacrificată Necunoscutului
învineţind trupurile dezarticulate
abandonate
lirism de operetă
umbrele sonore compromit amiaza
fiecare ecou se desprinde
încet dintr-o lume închisă derizorie
iluzia alimentează logaritmic euforia aripilor
o altă biografie romanţată
acest echinocţiu impredictibil
prin vechea urbe
trec la nesfârşit
androizi de cristal
într-o alegorie funebră
ferestre întunecate vechiul patio gri arid

plăcerea împrumută
fardul infestat al morţii programate
singur
le-a digerat zilnic pe rând metodic
într-un ritm sacadat
nu e decât efectul alotropiei confesionale
el unicul arheolog al existenţelor damnate
underground
eul superofertă la cele mai mici tarife
dodecafonic

Liniște la Rânca

martie 5th, 2010

Momente de visare :
Liniștea unei seri de vară într-un amurg la poalele Munților Parâng, la Rânca.

Opriți abuzurile Parchetului și salvați-l pe Teodor Mărieș!

martie 4th, 2010

Catre
Consiliul Superior al Magistraturii – PLENUL CSM
SECTIA PENTRU PROCURORI
SECTIA PENTRU JUDECATORI

In atentie:
Doamnei Florica BEJINARIU, Presedintele CSM

In copie:
COMISIA EUROPEANA
PARLAMENTUL EUROPEAN
PRESEDINTELE ROMANIEI
PARLAMENTUL ROMANIEI – SENAT si CAMERA DEPUTATILOR
AVOCATUL POPORULUI
GUVERNUL ROMANIEI
MINISTERUL JUSTITIEI
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
Ambasadele SUA, statelor membre UE,

Avand in vedere dispozitiile Curtii EDO, date in dosarul aflat pe rolul sau, inregistrat sub nr.33810/2007, de liber acces la intregul dosar de instructie interna privind evenimentele din Decembrie 1989 [denumit Revolutia],

Cunoscand abuzurile de la nivelul Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatiei si Justitie, in principal de la Sectia Parchetelor Militare unde s-a augmentat tergiversarea deja reclamata, in contextul in care am cerut demiterea din functii a sefilor sectiilor implicate in instrumentarae dosarelor revolutiei si mineriadei – sectii de la nivelul carora criminalii au fost favorizati – va solicitam sa ne comunicati rezultatul verificarilor/controlului prevazut in propunerea COmisiei Juridice a CSM, insusita de plen in toamna anului 2009.

Reamintind ca, intr-un mod salutar, plenul CSM, sub presedintia domnului Virgil Andreies, si-a insusit in octombrie 2009, punctul de vedere al Comisiei Juridice a CSM prezidate de domnul Dan Lupascu (care Comisie a respins punctul de vedere eronat al directiei juridice din aparatul csm, care-si insusise mecanic pozitia Parchetului – o secretomanie greu de inteles), delimitandu-se net de atitudinea abuziva a Parchetului si chemand aceasta institutie sa respecte intocmai dispozitia CEDO de predare a intregului dosar nr. 97/P/1990.

revenim cu solicitarea ca Inspectia CSM sa verifice corespunzator, cauzele acestui blocaj in transmiterea copiilor potrivit Dispozitiei CEDO precum si cauza refuzului Parchetului de a ne transmite lista procurorilor care au instrumentat dosarele revolutiei si mineriadelor incepand cu 1990.

De asemenea, va solicitam, si de aceasta data, sa organizati o intalnire cu reprezentantii Parchetului si Ministerului Justitiei si cu Agentul Guvernamental la CEDO, precum si cu reprezentanti ai institutiilor emitente/purtatoare ale arhivelor in care se pastreaza originalele acestor documente – pentru lamurirea tuturor aspectelor si predarea in cel mai scurt timp a intregului dosar de instructie penala.

Aceasta intalnire va putea fi utila pentru a se putea institui, dupa precedentul creat de cauza Maries&Asociatia 21 Decembrie 1989 c. Romaniei, un mod de lucru transparent al parchetelor/procurorilor, in relatia cu partile vatamate, ca si pentru stabilirea de reguli de conduita ale parchetelor/procurorilor, in relatia cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului – avand in vedere numeroasele condamnari ale Statului, imaginea Justitiei si apropiata publicare a raportului de tara privind Justitia.

O a doua problema ar fi una de administrare adecvata la nivelul acelor instante competente sa judece cauzele privind revolutia sau mineriada, unde sa se stabileasca un complet care sa judece cu celeritate, corect avand si timp pentru studierea dosarelor, tinand cont de volumul important de documente.

Va reamintim ca fata de tacerea Procurorului general si refuzul Parchetului de a transmite toate documentele, dl. Teodor MARIES se afla din nou in greva foamei incepand din 12 ianuarie a.c. greva foamei – si avertizam ca, dupa alte 53 de zile de protest starea sanatatii sale este intr-o continua si accentuata depreciere.

Regretam faptul ca pana in prezent, de la nivelul CSM nu s-a gasit un moment de ragaz pentru discutarea acestor teme care, asa cum au aratat numerosi observatori, reprezinta, deocamdata, o pata de rusine pe obrazul Justitiei din Romania si nici pentru comunicarea unui raspuns care sa salveze macar aparenta ca procurorii militari, de exemplu, isi pot permite orice abuz si nu dau nimanui socoteala sau ca nimeni nu are curajul sa le impute ceva sau sa-i sanctioneze.

In asteptarea unui raspuns urgent din partea Dvs, care sa nu lase litera moarta textul constitutional \”nimeni nu este mai presus de lege\”

[presedinte Teodor Maries]
Pt. Conformitate: Av. Antonie Popescu

Gândacii Domnului

martie 4th, 2010

La congresul PNL se va vota pe moţiuni

martie 4th, 2010

Delegaţia permanentă a PNL, care a avut loc ieri, 4 martie, a adoptat modul de alegere a noii conduceri, cu o majoritate consistentă. 42 de voturi contra, din totalul de 180. Totuşi, printre aceste 42 de voturi se numără şi cele ale fostului premier Călin Popescu Tăriceanu şi a deputaţilor Adriana Săftoiu, Dan Motreanu şi Cristina Buşoi. Teodor Meleşcanu, fost ministru al apărării, s-a abţinut alături de alţi patru participanţi. Crin Antonescu va candida cu o moţiune susţinută de o echipă alcătuită din 30 de persoane, pe care încă nu a făcut-o publică. Deşi victoria lui Crin Antonescu pare sigură, contracandidaţii săi Ludovic Orban şi Viorel Cataramă sunt optimişti şi în condiţiile alegerilor pe liste. Congresul PNL începe azi, 5 martie.

Ice fishing

martie 3rd, 2010

Undeva în Quebec – gheață, pești, Vodka, Metaxa

Burse de excelenţă la Universitatea din Geneva

martie 3rd, 2010

La Faculté des sciences de l’Université de Genève est une institution scientifique internationale de premier rang couvrant un large champ de disciplines scientifiques : astronomie, biologie, chimie et biochimie, sciences de la Terre et de l’environnement, informatique, mathématiques, sciences pharmaceutiques, physique. Les priorités de la Faculté sont fortement axées sur la recherche de pointe et la Faculté héberge deux Pôles de recherche nationaux du Fonds National Suisse de la Recherche Scientifique (Frontiers in Genetics; MaNEP) ainsi que de nombreux projets de recherche européens. Les Masters de la Faculté des sciences constituent une entrée idéale dans des carrières professionnelles et académiques.

La Faculté des sciences, en collaboration avec d’autres partenaires externes, a établi un programme de bourses d’excellence afin de soutenir des candidats exceptionnels et très motivés qui veulent poursuivre un Master en science dans l’une des disciplines couvertes par la Faculté1. Les critères d’admission peuvent être consultés sur les pages Web des différents Masters2. Certains programmes de Master sont intégralement en anglais, d’autres en français, la majorité en anglais et en français (voir détails dans les descriptifs de chaque programme).

La candidature pour une bourse d’excellence est ouverte à tous les étudiants de n’importe quelle université qui ont réussi ou sont en train de réussir brillamment leurs études de Bachelor et qui font partie des meilleurs de leur année3. La sélection des candidats sera basée sur l’excellence. Une évaluation sera faite sur la base des documents envoyés par les candidats.

Les demandes (en français ou anglais) doivent inclure les documents suivants :

Un Curriculum Vitae incluant le procès-verbal des examens passés durant les études en Bachelor, avec les notes.
Une lettre de deux pages dans lequel le/la candidat-e décrit ses intérêts scientifiques spécifiques et explique sa motivation pour poursuivre un programme de Master en science à l’Université de Genève.
Si possible : les lettres de référence de deux professeurs attestant que le/la candidat-e remplit les conditions du programme de bourses d’excellence (voir plus haut).
Toute autre information utile, comme les résultats du GRE (General requirement examination), du TOEFL ou d’autres examens de langues.
La bourse d’excellence consiste en un montant de CHF 10’000.- à CHF 15’000.- par année; cette bourse est allouée pour une année et prolongée pour la durée normale du programme de Master choisi (trois ou quatre semestres) en cas de succès du/de la candidat-e à la fin de son premier semestre d’études.

Le prochain délai est le 15 mars 2010 (pour les Masters commençant le 20 septembre 2010). Les candidatures sont à envoyer par e-mail sous la forme d’un fichier pdf au Décanat de la Faculté des Sciences : Excellence-Master-Sciences@unige.ch

Parallèlement, chaque étudiant doit s’immatriculer selon la procédure décrite sur le site de la DASE.

Des informations complémentaires sur les Masters à la Faculté des sciences sont disponibles sur http://www.unige.ch/sciences/Masters.

source: http://www.unige.ch/sciences/Enseignements/Formations/Masters/ExcellenceMasterFellowships.html

Amintiri despre Dan Mizrahy

martie 2nd, 2010

În 25 februarie s-a stins din viaţă la Bucureşti, oraşul în care se născuse în 28 februarie 1926, s-a stins din viaţă, la 25 februarie, mult îndrăgitul pianist Dan Mizrahy . A fost înmormântat, a doua zi, 26 februarie, la Cimitirul Belu Spaniol (al evreilor de rit sefard) Numeroşi admiratori şi prieteni s-au alăturat rudelor pentru a-şi lua adio de la marele dispărut. Era pe drept considerat o figură de seama a artei interpretative româneşti din secolul XX. Dan Mizrahy a rămas in memoria multor generaţii de melomani, mai cu seamă ca ambasadorul muzicii compozitorului evreu-american Gerorge Gershwin (1898-1937), în România. Gershwin , compozitorul care a făcut fuziunea intre elementele melodico ritmice ale jazz-ului american şi formele muzicale clasice. Rhapsodie in blue ( New York,1924) pentru piano solo si jazz band, este o lucrare vizionară in literatura muzicală, care a influenţat puternic dezvoltarea muzicii, in general, şi a celei americane in special. Gershwin

Dragostea pentru Gershwin şi lagărul de reeducare
Dan Mizrahy s-a îndrăgostit, de tânăr, de această muzică şi a cântat-o cu mare dăruire până la sfârşitul carierei. Mizrahy a simţit in accentele sincopate ale cântecelor triste ale negrilor inrudirea sentimentală cu cântecele de dor ale minunatului folclor românesc. Însă repertoriul gershwinian a lui Mizrahy nu se limita la Rapsodie, chiar daca avea o vădită preferinţă pentru ea. Dan a interpretat remarcabil integrala Gershwin, imprimată pe două CD-uri.
În anii dictaturii proletariatului a cânta muzica lui Gershwin, era sinonim cu a te declara pro-american. Era un act de curaj, de opinie libera, de rezistenţă spirituală. Dan Mizrahy l-a plătit cu internarea într-un lagăr de reeducare.
În Israel, l-am întâlnit pentru prima oară pe Dan Mizrahy, şi pe soţia sa Cici, in casa prietenilor noştri comuni pianista Gerta şi violonistul Elimeleh Eidelstein (z\’l) pe atunci membru al Orchestrei Filarmonice Israeliene. Cei doi se cunoşteau bine si aveau o mare afecţiune reciprocă. Împărţiseră aceeaşi celulă in anii \’50. Ely era Asir Zion,membru al mişcării de tineret Bnei Akiva, care fusese aspru pedepsit, purtat in lanţuri in curtea penitenciarului, pentru că postise de Yom Kipur. Dan cântase \”subversivul\” Concert pentru pian de Gershwin.
Autorităţile comuniste au îngrădit cariera lui Mizrahy, dar nu au putut stăvili admiraţia si dragostea de care se bucura. Îl iubea publicul, îl iubeau elevii, îl iubeau confraţii.

Amintirile unii prieten din copilărie şi adolescenţă
Despre copilăria şi adolescenţa lui Dan Mizrahy mi-a scris prietenul lui de demult, bine cunoscutul inginer Uzia Galili; Speriaţi pe bună dreptate de Rebeliunea legionară din 21 Ianuarie 1941 din Bucureşti, câteva familii evreieşti s-au organizat sa-si salveze copiii.
29 martie 1941 e o zi pe care am sa mi-o amintesc întotdeauna…Împreună cu prietenul meu cel mai bun din copilărie, Dan Mizrahy. Am plecat din Bucureşti cu trenul la Constanta, de acolo cu vaporul la Istambul , apoi cu trenul la Alepo şi in cele din urma cu autobuze am ajuns in 4 aprilie la Naharia, in Palestina Mandatară . Nu a fost simplu. aveam 16 ani , mă numeam Osias Rolling. Cu Dan eram prieten bun şi coleg la liceul Spiru Haret unde fusesem eram colegi de bancă. Eram foarte legaţi unul de celălalt şi eram împreună foarte mult şi in
afara şcolii. Ajunşi in Palestina am fost repartizaţi să ne continuăm studiile potrivit aptitudinilor fiecăruia .Descoperindu-se că Dan era un pianist si muzician foarte talentat a fost îndreptat către Conservatorul de muzica din Ierusalim. Eu am fost admis la şcoala Max Pine, locuind la Kibuţul Habachrut, acum Glil Yam .Ne mai întâlneam din când in când,până ce Dan – după război – s-a întors in România …şi fiecare şi-a continuat cariera. Ne-am revăzut după mulţi ani când Dan a vizitat Israelul. Revederea noastră, în 29 martie 2007, când după 66 de ani, am revenit la Bucureşti, a fost un eveniment de neuitat! Atunci am avut ocazia sa reînnoim relaţiile cu Dan si cu soţia sa Cici. Am urmărit ultimele luni de suferinţă ale lui Dan, dar tot timpul am sperat că vom mai avea ocazia de fi impreună…Mi-e greu să accept că Dan Mizrahy nu mai e cu noi, dar sufletul lui va fi mereu cu mine.

Amintirile unui prieten din tinereţe

Un alt prieten de demult a lui Dan Mizrahy e marele regizor de filme Andrei Călăraşu. Amintirile lui datează perioada postbelică: Filme, filme, filme.
când vedeta vremii, superba actriţa Aurelia Sorescu era soţia lui Dan Mizrahy.
L-am cunoscut in 1954 când turnam filmul \”Şi Ilie face sport\” in care am distribuit-o si pe Aurelia Sorescu. Dan venea pe platoul de filmare in fiecare zi, Noi filmam la Buşteni şi la Predeal. Încet – încet ne-am împrietenit. Trebuie să spun că mi-a dat şi câteva acorduri muzicale pentru filmul realizat. În 1982, l-am cooptat in filmul despre Purim realizat pentru Israel, iar in 2002 l-am filmat pentru Televiziunea israeliană in studiourile din Ierusalim pentru a-l face cunoscut si celor din Tara Sfântă. Am fost prieteni buni cu Dan Mizrahy, ne iubeam ca fraţii. Era un om aparte. În ultima vreme suferit mult. Dumnezeu sa-l odihnească!

Confraţii din România deplâng moartea lui Dan Mizrahy
Stingerea din viaţă a pianistului Dan Mizrahy a întristat lumea muzicală românească.
Compozitorul Theodor Grigoriu declară : Este într-adevăr o ştire deosebit de tragică. L-am numit pe dragul meu prieten de o viaţă „cel mai iubit dintre pământeni”. Oricum , dintre pământenii muzicieni. Nu putem explica ce însemna căldura unui om, ce însemna apropierea de el, ce însemna să-l admiri fără să scoţi o silabă….E o pierdere mare pentru muzica românească, pe care el a slujit-o intr-un fel colosal de original, reuşind sa ne facă să înţelegem şi să cunoaştem întreaga operă a lui Gershwin, pe care l-a divinizat .Era in Dan Mizrahy un dor de viaţă muzicală superioară. Muzica pe care ne-o transmitea prin harul lui cu totul excepţional. E o mare pierdere o mare văduvire de un prieten pe care l-am iubit mult,l-am stimat si am petrecut multe clipe ce nu pot fi evocate decât in lacrimi.
Muzicologul Prof. dr. Grigore Constantinescu, care a recitit cartea autobiografica a lui Dan Mizrahy \”Aşa a fost\” scrie: Vestea despărţirii de Dan Mizrahy este,
intr-adevăr, un moment care ne întunecă aceasta speranţă de primăvară pe care o trăim cu toţii .Ne despărţim de un artist care a iubit muzica şi frumosul mai mult decât orice, şi a avut un cult al prieteniei, a creat şi a lăsat oamenilor muzici deosebite şi a încântat publicul prin arta sa interpretativă. In cartea sa autobiografică \”Aşa a fost\”, Dan Mizrahy se mărturiseşte. De-abia acum înţelegem această mărturisire şi ii dorim, din inimă, liniştea pe care o merita un om nobil care şi-a iubit semenii

Pianistul Dan Grigore a scris: Pierderea lui Dan Mizrahy este o durere ireparabilă pentru cultura românească. L-am admirat de când eram copil: a fost un mare interpret, un om de o generozitate absolut fantastică. Să ne aducem aminte că l-a ajutat pe Eugen Ciceu când a fost persecutat de puterea comunistă. I-a întins o mână atunci când nimeni nu mai îndrăznea să se uite la el. Am fost martor la concertele lui, am fost prieteni, îl iubesc şi-mi va lipsi enorm.
Criticului şi muzicologul Petre Codreanu: Îmi pare rău să aud că s-a dus dintre noi un spirit, un artist un pianist şi un om deosebit, care mi-a fost prieten şi care m-a onorat cu prietenia lui. Dan Mizrahy a fost un propagator convins şi convingător al muzicii unui mare autor de spiritualitate care a fost Gershwin. Dan Mizrahy a fost şi compozitor. A compus lieduri si romanţe. A făcut sa dispară diferenţa dintre lied şi romanţă. Dan Mizrahy a fost un om care , aşa cum mărturiseşte prin cartea sa de memorii
\”Aşa a fost\”…aşa a fost şi aşa va să fie în amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut., l-am iubit şi-l iubim.

În amintirea mea Dan Mizrahy va rămâne aşa cum l-am văzut la Bucureşti, in 2007 cântând – desigur, Gershwin – la Baraşeum; aşa cum l-am văzut la Festivalul Enescu – asistând la un concert de cameră la Atheneu, alături de Lory Walfish – şi schimbând remarci acide si pline de umor, de abia-mi reţineam râsul; Onorându-mă cu prezenţa sa la referatul din cadrul Simpozionului muzicologic şi, mai ales – parcă era ieri – la Tel Aviv la Gan HaYr mulţumit, felicitându-mă ca am adus omagiul meritat lui Mindru Katz. Ultima data am vorbit cu Dan la telefon înainte de Anul Nou. Am auzit ca era bolnav şi l-am sunat să-i urez grabnica însănătoşire. Era acasă, cum mi-a zis el \”in concediu de la spital\”. S-a bucurat nespus să schimbăm câteva vorbe în ebraică, limba învăţată in adolescenţă, pe care octogenarul se străduia să nu o uite.
Acum ne despărţim cu mare tristeţe de prietenul şi de muzicianul Dan Mizrahy.
Tanuah be shalom !

Ludovic Orban candidează la preşedinţia PNL

martie 2nd, 2010

Printre principalele obiective pe care şi le propune actualul prim vicepreşedinte al PNL se numără şi obţinerea unui scor de 30% din sufragii, la alegerile locale din 2012. Ludovic Orban a intrat în cursa pentru şefia PNL, în semn de protest faţă de alegerile pe liste sau pe moţiuni, agreată de Crin Antonescu, preşedintele PNL. „Lista mea este a celor 200.000 de membri PNL, echipa mea este cea a PNL. Consider că pot sa fac echipă atât cu Crin Antonescu, pe care il consider cel mai potrivit candidat la preşedinţie, cât şi cu Călin Popescu Tăriceanu, cel mai potrivit in funcţia de premier. “ a declarat Ludovic Orban. Crin Antonescu a salutat candidatura lui Ludovic Orban. \”E o candidatură pe care o salut. Consider că este absolut normală. E o decizie pe care o vom vedea în Delegaţia Permanentă şi în Congres, modul statutar de alegere. Eu îmi voi susţine solicitarea pentru o competiţie de moţiuni şi dacă această formulă va fi adoptată, atunci nu cred că există vreo problemă ca Ludovic Orban să prezinte o moţiune şi o echipă cu care să ne confruntăm în Congres\”, a declarat preşedintele actual al PNL. Un alt candidat care va intra în competiţia pentru preşedinţia PNL, la congresul extraordinar care va începe în 5 martie, este Viorel Cataramă.

 
3.84.7.255