Declarație de dragoste
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 24th, 2011Dinţii leului
iunie 24th, 2011
CNA s-ar putea autosesiza după declaraţiile preşedintelui la adresa Regelui Mihai
iunie 24th, 2011„Atacul preşedintelui Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai e o declaraţie falsă şi nedemnă„, spune la RFI vicepreşedintele alianţei civice, Christian Mititelu.
Regele Mihai in 1990
Şeful statului a declarat miercuri seară că ”
abdicarea regelui Mihai a fost un înalt act de trădare a interesului national„. “România nu îşi aşează corect valorile”, a mai susţinut şeful statului, care a precizat totodată că, în mod nedrept, mareşalul Antonescu ramâne responsabil de Holocaust şi nimeni nu spune că România avea, la acel moment, un şef de stat. Moderatorii nu au reactionat, iar „CNA s-ar putea sesiza în acest caz„, atrage atenţia Christian Mititelu.
„Consiliul Naţional al Audiovizualului se poate sesiza pentru că era o declaraţie care trebuia lămurită de moderatori, trebuiau cerute clarificări. Declaraţia contravine adevărului istoric, pe care nu îl poate contesta un om politic. Îl poate contesta un istoric„, explică la RFI Christian Mititelu. Vicepreşedintele alianţei civice subliniază: „Antonescu nu era un premier de tipul Boc. Antonescu conducea ţara, iar Regele Mihai era mai degrabă o figură simbolică„.
Christian Mititelu mai afirmă că „de fapt, a fost un act de curaj, un act patriotic al regelui, care ne-a permis să ieşim dintr-o situaţie foarte dificilă. În plus, graţie acestei acţiuni, România a avut şanse mult mai mari de a recupera nordul Transilvaniei„.
„Aşa ceva mi se pare extraordinar, chiar şi din partea unui preşedinte care are deseori ieşiri necontrolate. Nu pot să înţeleg cum s-a lăsat antrenat într-o şuetă la o televiziune şi să spună asemenea grozăvii. Într-un fel, declaraţia lui îl reabilitează pe mareşalul Antonescu, care are locul său în istorie, însă a fost condamnat pentru uciderea evreilor şi ţiganilor„, încheie vicepreşedintele alianţei civice, Christian Mititelu.
(preluare de la Radio France International)
http://www.rfi.ro/articol/stiri/societate/cna-s-ar-putea-autosesiza-declaratiile-presedintelui-adresa-regelui-mihai
Echipament sportiv
iunie 23rd, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 23rd, 2011
Puritate
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Simpozionul internaţional “Gropile comune ale Holocaustului”
iunie 22nd, 2011Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, United States Holocaust Memorial Museum – Center for Advanced Holocaust Studies şi Fundaţia Yahad – In Unum (Franţa) organizează simpozionul internaţional “Gropile comune ale Holocaustului”, în perioada 30 iunie – 1 iulie 2011, la Hotel Athenee Palace – Hilton, sala Regina Maria I.
Simpozionul se înscrie în seria evenimentelor comemorative ale Pogromului de la Iaşi din iunie 1941, în cadrul cărora s-a făcut referire şi la groapa comună de la Popricani, descoperită recent de către o echipă de arheologi şi istorici a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. În cadrul evenimentului cercetători din România, Ucraina, Franţa, Germania şi Statele Unite ale Americii vor dezbate problematica genocidului şi a gropilor comune, vor examina categoriile de victime ale acestor masacre şi implicaţiile legale, sociale şi etice ale investigării gropilor comune.
Printre cei care vor lua cuvântul se numără personalităţi în domeniu precum: Paul A. Shapiro, Radu Ioanid, Krista Hegburg (S.U.A), Patrick Desbois, Patrice Bensimon, Andrej Umansky (Franţa), Mikhail Tyagly (Ucraina), Rolf Keller, Martin Holler, Andrej Angrick (Germania), Michael Shafir, Vasile Ionescu, Viorel Achim, Adrian Cioflâncă, Andrei Muraru (România).
Program (selectiv)
Joi 30 iunie ora 18.00 – Pe scurt despre Holocaust în Europa, Patrick Desbois
Vineri 1 iulie ora 10.00 – 12.00 – Panel 1: Rapoarte ale cercetătorilor de teren
13.00 – 15.45 – Panel 2: Tipuri de victime
16.00 – 19.00 – Panel 3: Perspective de drept şi etică
Laura Degeratu
cercetator, INSHR-EW
Zeiţe
iunie 22nd, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 22nd, 2011
Luptător- Pensiunea cu cai mulţi- Covasna
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 21st, 2011
Naughty white
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Veşti proaste
iunie 21st, 2011
Victoria lui Chirtoacă sau revolta țăranilor
iunie 21st, 2011Rezultatul alegerilor locale de la Chișinău a fost cel mai strâns din istoria de 20 de ani a Republicii Moldova. Candidatul Partidului Liberal (PL), primarul în exercițiu, Dorin Chirtoacă, a fost reales cu 50,6% din voturi, învingându-l pe candidatul Partidului Comuniștilor (PCRM), Igor Dodon, cu 49,4% în cel de-al doilea tur de scrutin.
În Consiliul Municipal, PCRM va avea pentru prima oară majoritatea absolută – 26 din 51 – în timp ce PL (17 mandate) și aliații săi din Alianța pentru Integrare Europeană (AIE – coaliția de guvernare) de la Partidul Liberal Democrat (PLDM), cu 7 mandate, și Partidul Democrat (PDM), cu un mandat, vor deține împreună 25 de mandate.
Atât primarul reales cât și majoritatea comunistă din Consiliul Municipal vor trebui să coabiteze, ceea ce nu va fi ușor, date fiind nu doar diferențele ideologice dintre AIE și PCRM, dar și electoratele foarte diferite ce au votat pentru cei doi candidați.
Municipiul Chișinău este foarte întins și cuprinde, pe lângă zona urbană (cu cinci sectoare – Centru, Botanica, Râșcani, Ciocana și Buiucani) și 18 comune și orașe suburbane.
Votul a fost extrem de diferit în cele două medii: înt timp ce în orașul propriu zis (unde au votat 82% din cei care s-au prezentat la urne) Igor Dodon a obținut o victorie clară, cu 53,2% față de 46,8% cât a obținut aici Dorin Chirtoacă.
Candidatul PCRM a obținut o victorie zdrobitoare în cel mai mare sector al Capitalei, Botanica, unde a obținut aproape 60% din voturi, precum și în al doilea sector ca mărime, Râșcani (sau Râșcanovca, cum îi spune populația rusofonă), unde a obținut aproape 55%. El a mai câștigat la limită la Buiucani, în timp ce Chirtoacă a obținut victoria tot la limită la Ciocana și în cel mai mic sector al Capitalei, Centru.
Per ansmablu, Dodon a avut în oraș cu aproape 20000 de voturi mai mult decât Chirtoacă.
În schimb, în comunele suburbane, Chirtoacă a obținut o victorie zdrobitoare, cu 68% la 32%. În cea mai mare suburbie – Durlești – Chirtoacă a avut un avans de 3900 de voturi, aproape tot atât cât avansul său pe întreaga Capitală – 4424.
De altfel, când fuseseră numărate 95,67% din voturi, Dodon conducea cu 50,7% la 49,3%. Mai rămăseseră de numărat voturile din două localități – Durlești și Colonița – iar rezultatul s-a inversat ca urmare a adiționării voturilor suburbane.
Dilema primarului reales
Cu alte cuvinte, Dorin Chirtoacă își datorează în mare măsură victoria acesturi voturi suburbane și rurale. Este interesant de notat că proporția, exprimată în datele recensământului din 2004 arată că în afara orașului Chișinău proporția celor care se declară moldoveni și români este de 89%, în timp ce în oraș acești românofoni nu constituiau decât 69%.
Sigur că românofonii nu votează în bloc pentru Chirtoacă, după cum există și minoritari care nu votează pentru Dodon și PCRM, dar tendința e clară.
Cartierul Botanica, situat în sudul Capitalei are aerul inconfundabil al unui oraș sovietic și nu este întâmplător că în campania electorală Dodon și-a accentuat retorica românofobă, care încă mobilizează o bună parte a minoritarilor împotriva unui candidat perceput ca pro-român, dacă nu cumva unionist, precum Dorin Chirtoacă. Cealaltă mare componentă a electoratului PCRM, pensionarii, este mobilizată de mesajul alarmist al comuniștilor împotriva presupuselor măsuri de austeritate preconizate de AIE.
Câtă vreme teritoriul dintre Prut și Nistru a fost sub stăpânire țaristă sau sovietică, minoritățile etnice au fost privilegiate și dominante în mediul urban. Acum, în cartiere ca Botanica au rămas reminiscențe ale acelor privilegii, de unde și votul majoritar PCRM.
Suburbiile, fie orășenești, fie sătești, sunt locuite în majoritate de românofoni și au aer rural, mai aproape de satele unde locuiau în trecut majoritatea românofonilor. Lipsa de simpatie a acestui electorat pentru comuniști este ușor de înțeles, fie și datorită persecuțiilor, în special deportări, pe care multe familii le-au suferit în perioada 1940 – 1941 și după 1944.
Pentru acest electorat, votul Chirtoacă este unul natural. Problema primarului reales este acum nu doar coabitarea cu un consiliu dominat de PCRM, dar și împacarea intereselor electoratului urban, care a votat în majoritate în favoarea contra-candidatului său, cu acelea ale electoratului suburban, care și-a adus o contribuție decisivă la victoria sa din 19 iunie.
Norman Manea: A Celebration
iunie 20th, 2011THE ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK AND BARD COLLEGE CELEBRATE THE 75th BIRTHDAY OF INTERNATIONALLY ACCLAIMED WRITER NORMAN MANEA WITH TWO-DAY SYMPOSIUM
IN NEW YORK CITY, JUNE 27 TO 28
Participants Include Leon Botstein, Paul Bailey, Robert Boyers, Jonathan Brent, Joseph Cuomo, Luca Formenton, Reginald Gibbons, Edward Hirsch, Edward Kanterian, Silviu Lupescu, Valerie Miles, Carmen Muşat, Maria Nadotti,
Francine Prose, Bogdan-Alexandru Stănescu, and Corina Şuteu
NEW YORK, N.Y.—The Romanian Cultural Institute in New York and Bard College will present Norman Manea: A Celebration, a tribute to Norman Manea, Francis Flournoy Professor in European Studies and Culture and writer in residence at Bard College. The Romanian writer is a leading contemporary figure in international literature and culture. This intellectually rewarding celebration of Manea’s life and work will bring together editors, publishers, dedicated scholars, friends, colleagues, and collaborators from throughout the world to honor the 75th birthday of one of the most remarkable writers of our time. The two-day symposium will take place from June 27 to 28, 2011 at The Bard Graduate Center Lecture Hall, 38 West 86th Street in New York City. All events are free and open to the public. Registration is required. Please contact icrny@icrny.org or (212) 687-0180 to register. Visit www.icrny.org for details.
Introduced by Bard President Leon Botstein and hosted by Corina Şuteu, director of the Romanian Cultural Institute in New York, the event includes presentations, panel discussions, and a documentary film, all covering the trajectory of Manea’s life and exploring the aesthetic and ethical dimensions of his literary work before and after his exile from Romania in 1986.
Participants include Paul Bailey, Robert Boyers, Jonathan Brent, Joseph Cuomo, Luca Formenton, Reginald Gibbons, Edward Hirsch, Edward Kanterian, Silviu Lupescu, Valerie Miles, Carmen Musat, Maria Nadotti, Bogdan-Alexandru Stănescu, and Francine Prose, among others. Norman Manea will make a special appearance.
Acclaimed Romanian émigré writer Norman Manea has been a member of the Bard faculty since 1989 and is the author of 22 volumes of fiction and essays. Among numerous honors, he has received the United States MacArthur and Guggenheim fellowships, The National Jewish Book Award and the Literary Lion Medal by the State Library of New York, has been awarded Italy’s International Nonino Prize for Literature, and been elected a member of the Berlin Academy of Art. His memoir The Hooligan’s Return received France’s Prix Médicis Étranger in 2006. In 2007, he was awarded the Order of Cultural Merit by the President of Romania and in 2008 received honorary degrees in literature from the University of Bucharest and Babes-Bolyai University in Cluj, Romania. In 2009, the French Ministry of Culture conferred the most prestigious title of Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres on him. His work has been translated into 20 languages. He lives with his wife in New York City.
NORMAN MANEA: A CELEBRATION
June 27–28, 2011
The Bard Graduate Center Lecture Hall
38 West 86th Street
New York, NY 10024
Program Schedule
The symposium is hosted by Corina Şuteu, Director of the Romanian Cultural Institute in New York.
Monday, June 27
3 p.m.–4 p.m. REGISTRATION
4 p.m. OPENING REMARKS
Leon Botstein, President, Bard College
Silviu Lupescu, Director, Polirom Publishing House, Iaşi, Romania
4:20 p.m. KEYNOTE ADDRESS
“Thinking About Norman Manea”
Robert Boyers, Tisch Professor of Arts and Letter at Skidmore College, founder and editor of Salmagundi quarterly, USA
4:50 p.m.–7 p.m. PANEL CONTRIBUTIONS
Brief introduction by moderator Carmen Muşat, Associate Professor, Romanian Literature Department, University of Bucharest & Editor-in-Chief of Observator cultural weekly, Romania
“A Multiplicity of Selves: An Appreciation of Norman Manea”
Joseph Cuomo, Founding Director, Queens College Evening Readings, CUNY, USA
“The Way from Trickster to Titan, and Backwards, in Norman Manea’s Novel and Essay”
Bogdan-Alexandru Stănescu, Editorial director of Polirom Publishing House, Romania
“The Imagination of Norman Manea”
Reginald Gibbons, Professor of English, Classics, Spanish & Portuguese, Northwestern University, Chicago, USA
“The Hooligan’s Return”
Francine Prose, writer, Visiting Professor of Literature, Bard College, USA
7 p.m.–7:40 p.m. A MUSICAL AND LITERARY CODA
Cellist Sophie Shao performs Johann Sebastian Bach: Suite No. 6 in D Major, BWV 1012
Special guest Ion Caramitru reads from The Hooligan’s Return
Followed by a Reception
Tuesday, June 28
3 p.m. OPENING REMARKS
Luca Formenton, Publisher, Il Saggiatore, Milan, Italy
3:15 p.m. PANEL CONTRIBUTIONS
Brief introduction by poet and critic Edward Hirsch, President, John Simon Guggenheim Memorial Foundation, NYC, who will moderate the panel
“What Norman Manea Has Taught Me About Romania”
Paul Bailey, writer and broadcaster; Senior Researcher in Creative Writing at Faculty of Arts and Social Sciences, Kingstone University London, UK
“On Expressing the Nightmare: Paul Celan and Norman Manea”
Edward Kanterian, Lecturer in Philosophy, Trinity College, Oxford, UK
“Norman Manea: An Eight o’clock Dream”
Valerie Miles, Publishing Director of Duomo Ediciones, Barcelona, Spain
“Publishing Norman Manea in 1980s America”
Jonathan Brent, Executive Director, YIVO Institute for Jewish Research, NYC; Visiting Alger Hiss Professor of History and Literature, Bard College, USA
“The Hooligan’s Lesson in the Globalized World”
Maria Nadotti, journalist, essayist and translator, Milan, Italy
5:30 p.m. SPECIAL SCREENING
“Variations to a Portrait: Norman Manea in dialogue with Robert Boyers”
(A premiere presentation of a video produced by Bard College and RCINY,
Creative Producer: Ioana Uricaru)
6:30 p.m.–7:30 p.m. SPECIAL APPEARANCE
Norman Manea in conversation with the audience
CLOSING REMARKS
Moderated by Corina Şuteu
Concluded with a glass of wine
ABOUT BARD COLLEGE
Since 1860, Bard College, located in Annandale-on-Hudson, New York, has maintained a commitment to liberal arts and sciences education. The College offers the bachelor of arts degree with majors in more than 50 academic programs in four divisions: Arts; Languages and Literature; Science, Mathematics, and Computing; and Social Studies; as well as graduate degrees in fine arts; curatorial studies; the history of the decorative arts, design, and culture; environmental policy; teaching; vocal arts; and conducting. In addition, it offers a dual-degree program in which students receive a B.S. in economics and finance and a B.A. in another academic field. The Bard College Conservatory of Music offers a dual-degree program earning students a bachelor’s degree in music and a B.A. in a field other than music. Bard has developed a new vision of the liberal arts college as a central body surrounded by significant institutes and programs that strengthen its curriculum. For more information, visit www.bard.edu or e-mail pr@bard.edu.
ABOUT THE ROMANIAN CULTURAL INSTITUTE IN NEW YORK
The Romanian Cultural Institute in New York (RCINY) aims to promote Romanian culture throughout the U.S. and internationally, and to build sustainable, creative partnerships among American and Romanian cultural organizations. The Institute acts as a catalyst and proponent of initiatives across artistic fields, striving to foster understanding, cultural diplomacy, and scholarly discourse by enriching public perspectives of contemporary Romanian culture. RCINY is currently the president of the European Union National Institutes for Culture (EUNIC) network in New York City. For the past five years, RCINY has been an active promoter of Romanian literature in translation, and has developed a series of landmark projects involving leading Romanian-American artists and intellectual figures. For more information, visit www.icrny.org or e-mail icrny@icrny.org.
Nebun după şah
iunie 20th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 20th, 2011
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Sa gatim cu bere
iunie 19th, 2011
Berea devine un ingredient surpriza in multe retete culinare din intreaga lume.
Am ales o reteta simpla si fascinanta prin gustul final obtinut in combinatie cu berea.
Chiftele in sos de bere
500 gr amestec carne toccata pt chiftele (aici las la alegerea Dvs reteta prepararii chiftelelor)
250 ml bere blonda
400 ml sos de tomate
2 linguri de pasta de tomate
50 gr morcovi razuiti
Metoda de preparare
Incalziti cuptorul si pregatiti o tava unsa cu ulei pe care dispuneti chiftelele obtinute din carnea tocata. Le lasati 10 minute dupa care le scoateti din cuptor.
Separat intr-o cratita sau o tava de Jena puneti sosul de tomate, berea, pasta de tomate si morcovii razuiti. Puneti tava in cuptor.
Cand incepe sosul sa se omogenizeze sisa dea in clocot adaugati chiftelele. Acoperiti tava si lasati amestecul la cuptor timp de 30 minute.
Sugerez ca garnitura paste fainoase sau conopida fiarta.
Ion Sălişteanu este
iunie 19th, 2011
Sâmbătă, 18 iunie, a.c., am coborât din munţii Semenic, unde am participat la o tabără de artă plastică, pe malul lacului Văliug. Acolo, printre altele, am vorbit cu mai mulţi artişti despre pictorul Ion Sălişteanu. Ideea asupra căreia am căzut cu toţii de acord, a fost că Ion Sălişteanu este pictor. Numai despre artişti şi sfinţi se poate spune în orice vreme şi în orice împrejurare că sunt. Toţi celilalţi sunt pentru o vreme, după care au fost. Deşi, în treacăt fie spus, de la sfinţi, personal, n-am prea observat mărturii care să ateste că sunt.
Pentru că arta este imposibli de apreciat în cifre, care să-i stabilească valoarea, criticii şi istoricii se feresc să spună despre un pictor că este cel mai mare. În artă nu există locul întâi, doi, trei, ca la săritura în lungime, iar premiile se acordă cu o mare doză de subiectivitate. Totuşi, printre prietenii mei, pictorii, până înainte de 25 mai 2011, umbla vorba că Ion Sălişteanu este cel mai mare pictor român în viaţă. Acum, după moartea sa, survenită la vârsta de 81 de ani, în data de 25 mai 2011, colegii debreaslă spun despre el că este un pictor român. Paradoxal, această clasificare nu reprezintă o scădere în grad. Dimpotrivă, conform lui Nichita Stănescu, poate fi considerată o înălţarea la cel mai înalt nivel. Să mă explic. Am aflat de la criticul literar reşiţean, Gheorghe Jurma, că, o dată, Nichita Stănescu a fost întrebat de către nişte tineri cine este cel mai mare poet român. Nichita a răspuns: „Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu. Mari poeţi sunt vreo patru (respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu), dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!” Evident că despre Ion Sălişteanu nu se poate spune că este singur în capul cerului populat cu pictori, însă titlul de pictor îl merită cu prisosinţă. Aceasta nu numai pentru zecile de premii şi distincţii care i-au fost conferite, nu numai pentru miile de picturi pe care le-a realizat, pentru prezenţa lucrărilor sale în colecţii prestigioase, în muzee şi expoziţii permanente din mari capitale culturale ale lumii, ci şi pentru faptul că a trăit în şi pentru pictură. Aşadar, Ion Sălişteanu este pictor, la fel cum unii generali sunt soldaţi în slujba patriei. Cu diferenţa că generalii, după ce nu mai sunt, au fost.
Şi mai evident este faptul că nu sunt eu acela care să stabilească locul lui Sălişteanu pe bolta cerului cu pictori (despre care vorbeam). Au făcut-o mulţi alţii mai înzestraţi cu har şi mai pricepuţi decât mine, dar, pot spune, şi dovedi cu martori, că l-am cunoscut pe Ion Sălişteanu. După cum se ştie şi rezultă din biografia sa oficială, Ion Sălişteanu a participat la sute de tabere de pictură. Nu era un mofturos şi nu se ferea să accepte invitaţii în tabere modeste, în care nu participau neapărat artişti cu notorietate. Pentru prima oară l-am întâlnit în anul 1984, chiar la Văliug, în cabana în care am fost şi săptămâna trecută în tabără. Le-am arătat colegilor locul de pe terasa pe care pictam în aer liber în momentul în care Sălişteanu a venit din spate, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus că griurile mele sunt rafinate. „Bravo, tinere, sunt curios să văd cum duci lucrarea mai departe. Unde ai terminat artele?”, m-a întrebat maestrul. I-am spus că tocmai eram în ultimul an la Şcoala Populară de Artă, unde studiam pictura sub îndrumarea profesorului Petru Galiş (un pictor care a crescut mai multe generaţii de pictori reşiţeni, iar după 1990 s-a mutat la Timişoara, unde trăieşte şi în prezent). Aprecierea lui Sălişteanu m-a făcut să renunţ la ideea de a mă face inginer, aşa cum se făceau cei mai mulţi reşiţeni destupaţi la minte (şi eu mă consideram, fără vreun motiv special, destupat) şi să dau examen de mai multe ori, fără succes, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Nu e nici cea mai mică umbră de reproş în afirmaţia de mai sus, în fond, opţiunile noastre, bune, rele, ne-au făcut să devenim ceea ce suntem şi numai un nebun poate plânge pentru că este ceea ce este şi poate dori să-şi anuleze biografia, existenţa, fiinţa. Trebuie să mai precizez că atunci când Sălişteanu trecea pe terasă ori pe ponton se făcea linişte în jurul lui şi, pare-mi-se, peştii tăceau mai profund. Toţi îi pândeam gesturile şi ciuleam urechile, măcar să auzim cum îşi drege glasul. El trecea ca un moşulică zâmbitor, aparent mic şi neînsemnat, dar noi ştiam că este un profet, ale cărui semnale contează.
Fac aici un mic popas să explic, foarte pe scurt, cum picta Sălişteanu. Îşi culca lucrările pe orizontală şi folosea bidinele (pensule mari) pe care le muia în diferite bidonaşe cu culori pe care le prepara îndelung. Gesturile lui pe pânză aveau viteze diferite şi fiecare tuşă avea propria personalitate. Apoi, intervenea cu câteva gesturi nervoase, cu pensule mai mici, pe suprafaţa modulată. Apoi, iar cu bidinele, şi tot aşa, până când considera că lucrarea este gata. Trebuie să recunosc că am furat câte ceva din tehnica maestrului, desigur fără să-mi iasă vreodată vreun „Sălişteanu”, ceea ce este foarte bine, dar, mai trebuie să spun că nici să vrei nu se nimerea să-ţi iasă o lucrare „á la Sălişteanu”. Îmi amintesc că în altă tabără, la Gărâna, tot în munţii Semenic, prin anul 2004, împreună cu câţiva pictori profesionişti ne-am încumetat, aşa, ca o distracţie, să încercăm să facem „un Sălişteanu”, pe care să-l strecurăm în expoziţie, dar nu ne-a ieşit de loc, aşa că ne-am dat bătuţi. Printre pictorii „falsificatori” era şi profesorul meu Petru Galiş.
Ion Sălişteanu a fost prieten cu mai mulţi reşiţeni, printre care îi amintesc pe Iulian Vitalis Cojocaru (pictor aflat acum în amurgul carierei, fiind, poate, cel mai bine cotat pictor reşiţean), pe Ion Bobeică, actualul preşedinte al Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Reşiţa, pe Nicolae Dumitru Vlădulescu, pictor şi el, acum directorul Teatrului de Vest din Reşiţa, şi, desigur pe profesorul meu, Petru Galiş.
În anul următor, în 2005, am fost din nou în tabăra de la Gărâna, unde era prezent şi Ion Sălişteanu. Atunci am fost în calitate de reporter de radio şi i-am luat maestrului un interviu. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu interviul, înregistrat pe reportofon şi difuzat la Radio Reşiţa. Poate că este depozitat în fonotecă pe vreun CD. Ştiu că am vorbit aproape o oră cu Sălişteanu, încercând să obţin de la el declaraţii incendiare, aşa cum se cerea, şi se cere, în presa „modernă şi contemporană”, dar el îmi vorbea simplu, cu modestie, despre încercările sale de atelier, despre faptul că în tabere se împrospătează şi de aceea aproape că nu refuză nicio tabără, pentru ca apoi să lucreze cu mai multă energie, în atelier. Mai ştiu că am fost neplăcut surprins de faptul că era extrem de îngăduitor cu orice pictor. Am încercat să-l determin să facă aprecieri de valoare despre pictorii din tabără, mai ales că era acolo unul de care mie nu-mi plăcea de loc ce făcea, dar Sălişteanu zâmbea şi spunea că toţi sunt talentaţi şi lucrările lor sunt remarcabile.
Mai devreme, în anul 1997, când Sălişteanu a deschis o mare expoziţie cu o mie de lucrări, la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa, am scris despre picturile lui, în ziarul local. Maestrul prezentase atunci un ciclu vegetal şi am scris despre faptul că lucrările în care frunzele, vegetaţia, făceau trimitere la vulvele organelor genitale feminine sunt prea explicite. Apoi, m-am legat şi de faptul că semnătura lui mi se părea copilărească. Sălişteanu şi-a semnat întotdeauna lucrările cu litere de tipar, folosind presucrtarea SAL ION. După acel articol, un colecţionar din Reşiţa, pe nume Mărăscu, m-a admonestat cu violenţă şi n-a mai vorbit o perioadă de vreun an cu mine, considerând că am comis o impietate. De altfel, mai mulţi pictori din Reşiţa mi se pare că m-au ocolit o vreme. Acum sunt sigur că aveau dreptate, dar prostia şi dorinţa de afirmare a unui jurnalist încă tânăr şi necunoscut, erau fără margini. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Eu nu mai sunt tânăr şi pictorul Ion Sălişteanu a devenit nemuritor.
Colocviu internaţional sub genericul:”70 ANI DE LA POGROMUL DE LA IAŞI (28-30 IUNIE 1941): ISTORIE ŞI MEMORIE”
iunie 19th, 2011ARGUMENT
Fenomen cu multiple implicaţii politice, sociale, economice, juridice şi morale, Şoahul a însemnat exterminarea de către regimul nazist şi regimurile care au colaborat cu acesta, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a şase milioane de evrei.
Nimicirea a aproape două treimi a iudaismului european a fost precedată, în toate ţările cucerite sau aliate cu al Treilea Reich, de persecuţii metodice aplicate evreilor, o legislaţie discriminatorie, pierderea drepturilor civile, excluderea din exercitarea profesiilor, spolierea proprietăţilor, constrângerea la munci forţate, deportări şi internarea în lagăre. Acest sistem de înjosire şi ostracizare a fost impus şi evreilor din România care au suferit primul masacru gigantic al anilor de „noapte şi ceaţă”. Efectiv, începutul războiului împotriva URSS şi participarea României alături de Germania nazistă la acest conflict au avut urmări tragice asupra evreilor din Iaşi, care au fost victimele unui pogrom organizat şi înfăptuit în zilele de 28-30 iunie 1941, de autorităţile locale la ordinul guvernului de la Bucureşti şi al lui Ion Antonescu, şi cu participarea militarilor germani aflaţi in oraş.
Fotografie document: evrei ucişi în timpul pogromului de la Iaşi, iunie 1941
Pogromul care a făcut mii victime (13.266 după un raport al Serviciului Special de Informaţii din 1943, şi 14.850 după un raport al comunităţii din 1946, cifra exactă este necunoscută) dintre cei 45.000 locuitori evrei din Iaşi, a fost urmat, în vara anului 1941, de alte masacre de evrei în Basarabia şi nordul Bucovinei, de către trupele germano-române în timpul recuceririi acestor provincii, o mare parte a supravieţuitorilor, deportaţi în Transnistria, au fost masacraţi sau au murit acolo (de foame, frig şi boli).
Împlinirea a 70 de ani de la aceste tragice evenimente constituie prilejul de a comemora victimele şi de a aminti semnificaţia pogromului de la Iaşi în istoria Şoahului în România.
Organizat cu acest scop, colocviul îşi propune să abordeze mai multe subiecte, în cadrul următoarelor axe principale:
– Ideologia şi manifestările antisemitismului în perioada interbelică;
– Reconstituirea contextului istoric, cauzele imediate şi desfăşurarea pogromului în oraş, urmat de cele două „trenuri ale morţii”
– Ocultarea şi memoria pogromului în studiile istorice şi în literatură.
Colocviul intitulat „70 de ani de la pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Istorie şi memorie” are loc în zilele de 26 şi 27 iunaie, sub egida comună a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi a Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier.
Responsabilii Comitetului ştiinţific şi Comitetului de organizare sunt prof. univ. dr. Carol Iancu, de la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier, director al École des Hautes Études du Judaïsme din Franţa, şi prof.univ. dr. Alexandru Florin Platon, decan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea A.I Cuza din Iaşi
3 poeme de Silvia Caloianu
iunie 19th, 2011între digitus dei şi digitus diaboli
până la urmă nu am murit stau şi ascult prognoza meteo
şi parcă nu aud mă traversează o căldură ciudată
mănânc fructe moi de palmier pun sâmburii într-un ghiveci aştept
să răsară coloanele sacre de care să mi se sprijine lumea
se face comod în mine un fotoliu două fotolii şi nimeni şi nimeni
mă simt ca un club de noapte din care toţi au plecat
ultimii s-au cărat unii pe alţii ca la război
într-un sac se strâng obiectele de o sigură folosinţă iar în altul
ce a mai rămas între digitus dei şi digitus diaboli
pacheţele de ceai cu inscripţia trecut control radiologic
tricouri cu peter pan lenin sau che guevara secera şi ciocanul
ochelari striviţi pahare strivite rujuri brichete aici s-a fumat mult şi
totul
totul
strâns
şters
dezinfectat
de mâine ceasurile vor fi date înapoi cu o oră
va fi cea mai lungă zi din an şi va fi ca întotdeauna duminică
cea mai
singură
duminică.
/
cântec pentru vânătorul meu
pe genunchii mei doarme vânătorul meu din departe
e o tradiţie
mai întâi povestim de selecţia naturală după care îi cânt
nu îmi vorbi de zăpezi în gri dragostea mea nu îmi vorbi de
păsări ţipând împuşcate în pagini
au fost şi primăveri aşa ceva nu se uită
au fost şi dureroase
noi le-am dus fracturate în pieptul nostru
bandajate optimiste în pieptul nostru acele primăveri
au fost exaltante
le-am dat ce a fost mai frumos
am fost cei mai buni am fost în culori ecologice
am zburat în confetti
ne-am regăsit de mai multe ori şi le-am plăcut
noi am văzut fericirea
închide cartea şi taci mai departe cu mine dragostea mea
ce să ne
mai
spunem
nimic nu moare
ce voce ai ce tristă
ce ochi ai vânătorule ce blânzi ce tandri
/
eu ştiu că mă iubeşte
o mână de piatră o mână de apă un coridor verde
visul în care mă trage după sine doamna selaginella beauv
ce poate fi mai de încredere
purtăm ochelari galbeni şi umbrele noastre
în pantofi pe cuie lichide
valsul trecerii
întotdeauna e azi
cine ştie câştigă
cine nu ştie tot câştigă
deasupra un cer cu stele neterminate şi încă un cer
şi încă
şi degetele mele ning din azi în azi fulgul unghie
pe care mi-am scris iniţialele
să fiu găsită
eu ştiu că mă iubeşte
doamnă selaginella beauv eu ştiu că mă iubeşte
Ritmuri ţigăneşti în capitala Transilvaniei
iunie 19th, 2011Preambul: La Cluj, în prima jumătate a lunii iunie, la câteva zile diferenţă, au avut loc două evenimente care vizau minoritatea romă: acţiunea Grupului de Lucru al Organizaţiilor Civice desfăşurată sub genericul „Getting closer – EU strategy for Roma and local realities”( www.gloc.ro) http://gloc2011.files.wordpress.com/2011/06/raport_gloc_stocktaking_visit_iunie_2011.pdf) şi un festival internaţional de artă romani ( www.iraf.ro ). În acelaşi timp, o comunitate de câteva sute de romi primea decizia de evacuare urgentă a terenului unde îşi ducea traiul.
Artiştii şi publicul de la IRAF
IRAF: Concert nocturn cu formaţia Nadara
Timp de patru zile (16 – 20 iunie) Clujul a vibrat în ritmul muzicii ţigăneşti interpretată de formaţii renumite din ţară şi străinătate: Taraful din Clejani şi Nadara care excelează în folclorul tradiţional al romilor din spaţiul carpatic au făcut casă bună cu Dubioza Kolektiv, o formaţie din Bosnia Herţegovina care interpretează o muzică modernă, cu texte acide şi Mitsoura (Ungaria) adepta unei muzici elaborate care îmbină esenţa ritmurilor rome cu cele indiene. Spectacolele de dansuri susţinute de grupuri din Ardeal şi teatrul de lectură au fost secondate de ateliere în care tinerii au avut posibilitatea de a deprinde paşii dansurilor ţigăneşti şi elementele meşteşugului argintarilor. Printre programele conexe ale Festivalului Internaţional de Artă Romani (IRAF) s-a numărat şi o masă rotundă în care cercetătorii de la Institutul de Studiere a Problemelor Minorităţilor Naţionale, de la Facultatea de Sociologie şi reprezentanţii diferitelor organizaţii civile au dezbătut problemele sociale acute ale comunităţilor de romi. Cu acelaşi prilej a fost lansată şi o carte de cercetări sociale despre romi.
Nu ştiu în ce măsură s-au bucurat romii de acest eveniment care vorbea despre cultura şi arta lor. “Nu vă aşteptaţi ca în IRAF să vină romii pe care-i vedem şi cu care suntem învăţaţi. Romii care vin la noi sunt deja integraţi, nu sunt chiar atât de …”coloraţi” ca să mă joc puţin cu cuvintele. Dar au fost şi sunt şi romi. După cinci ani de zile noi îi cunoaştem şi-i simţim că sunt acolo– spune tânărul actor Adrian Voichiţescu, directorul festivalului care până anul trecut era găzduit de Timişoara. Şi tot el continuă „Muzica pe care am adus-o a fost o muzică pozitivă şi nu una care aminteşte de partea socială a lucrurilor.
Clujenii, mai ales cei tineri, au primit cu interes noul festival în care s-au putut familiariza cu arta romilor „ Ne ajută să ne descătuşăm”, remarca o studentă care deprindea, desculţă, ritmul unui dans ţigănesc.
…Şi puradelul din băltoaca de pe Cantonului
Cu câteva zile înaintea începerii festivalului, însoţeam cu camera de filmat delegaţia internaţională care venise să inspecteze coloniile de romi de la marginea oraşului. Ploaia torenţială dăduse naştere la băltoace adânci în drumul desfundat, astfel încât nu ne-am aventurat cu sandalele în apa clisoasă şi murdară.
Colonia de pe strada Cantonului, potopită de ploaie
Am privit şi filmat din mersul maşinii pâlcul de căsuţe de lemn, rulote şi colibe improvizate din placaj şi carton unde trăiesc câteva sute de romi nevoiaşi. În ferestruicile rulotelor am văzut ursuleţi, păpuşi, muşcate în glastre şi perdele de dantelă colorată. Ne priveau din prag mame tinere cu copilaşi de mână. Un bărbat muiat de ploaie meşterea ceva la straşina căsuţei, iar la capătul străzii în faţa ultimei rulote, un puradel desculţ bătea ritmic suprafaţa unei băltoace.
Colonia înfiinţată acum un deceniu, cu acordul municipalităţii, ca o soluţie provizorie în urma evacuării locatarilor din casele cu risc de prăbuşire din zona centrală a oraşului, urmează să fie evacuată în scurt timp. Terenul concesionat de primărie unor organizaţii umanitare pentru o durată de zece ani s-a dovedit a fi proprietatea căilor ferate. Locatarilor li s-a pus în vedere să-şi demonteze locuinţele şi să părăsească terenul în termen de trei zile (care se pot transforma în trei săptămâni sau poate mai mult, în funcţie de avocaţi, tribunal, toleranţa CFR şi, până la urmă, de primărie).
Plecarea din locuinţele izolate şi sordide, aşezate departe de oraş şi fără acces la şcoală, ar putea fi o întorsătură fericită în viaţa puradelului, a familiei sale şi a vecinilor, dar deocamdată nu se ştie unde vor fi adăpostiţi după epuizarea termenului de graţie. Acestor persoane care au contract de comodat cu ONG-urile pentru şubredele lor adăposturi, nu li s-a oferit încă un alt acoperiş deasupra capului.
Situaţia a impresionat-o şi pe Yesim Oruc, reprezentanta rezidentă a Programului de Dezvoltare a Naţiunilor Unite care a declarat următoarele: “Oamenii au fost informaţi că vor fi nevoiţi să-şi părăsească în curând locuinţele care, oricum, au condiţii precare. În astfel de situaţii, autorităţile responsabile ale oraşului trebuie să facă proiecte adecvate pentru servicii adresate persoanelor care vor fi afectate de evacuare. Aici condiţiile sunt sub orice standard. Nu am văzut nici măcar un centru comunitar, iar accesul la şcoală e de asemenea dificil. Dacă are loc mutarea în altă parte, problemele comunităţii se vor complica şi mai mult. Sper şi mă aştept ca autorităţile locale, împreună cu Agenţia Regională de Dezvoltare să ia într-adevăr măsurile adecvate. Ştiu că sunt conştiente de situaţie şi probabil au în plan să o rezolve într-un cadru corespunzător normelor legale naţionale şi internaţionale.”
În aceaşi zi (10 iunie) la primăria Clujului se semna un memorandum de colaborare pe probleme sociale cu reprezentanţii delegaţiei internaţionale. Nu ştiu când îşi va arăta efectele acest acord salutar. Deocamdată clujenii pot semna o petiţie online în favoarea acestor năpăstuiţi ameninţaţi de evacuare. http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_privind_posibila_evacuare_fortata_a_peste_120_de_familii_de_pe_strada_cantonului_din_cluj-p60638048.html (citirea si semnarea ei în preambulul concertului formaţiei Mitsoura, a fost o verigă între IRAF şi realitatea din Cantonului)
Mă întreb ce şanse are puradelul care bătea ritmic în băltoacă să străbată cei câţiva kilometri care-l despart de “capitala Transilvaniei”(cu aspitaţii de capitală culturală europeană), ca să trăiască în condiţii umane, să meargă la grădiniţă şi la şcoală şi apoi, poate, să bată ritmurile ţigăneşti pe scena unui festival?
Ziua Taților
iunie 19th, 2011
Cu cat inaintam in varsta, perceptia timpului, a existentei isi schimba proportiile si pretuim din ce in ce mai mult valorile spirituale, relatiile cu cei apropiati, apoi despartirea de cele mai dragi fiinte.
Ideal ar fi sa putem dovedi intensitatea iubirii noastre fata de parinti, fata de surori, fata de frati si fata de toti ceilalti cand sunt in viata.
Intotdeauna mi-au displacut discursurile popesti ocazionate de disparitia cuiva, lacrimile, pomana, si toata mascarada tragic-comica la care astazi nu lipesc camerele digitale si cameramanii sa.
America isi cinsteste duminica 18 iunie tatii.
Bunul meu prieten, Norman imi repeta ca parintii trebuie cinstiti cat mai mult cand sunt in viata, dupa plecarea lor nu ramane decat gustul amar al regretelor, un conditional optativ al trecutului, imposibil de redresat.
Norman si-a petrecut copilaria intr-un colt saracacios al Brooklyn-ului in anii ’50, alaturi de fratii sai. Tatal lui a ispasit ani grei de inchisoare, copiii fiind nevoiti sa-si castige existenta de la o varsta frageda.
Norman a plecat de acasa hoinarind America lucrand ca ospatar. S-a dedat jocurilor de noroc, pariurilor, cazinourilor. Dupa iesirea tatalui sau din inchisoare s-a intors acasa in Brooklyn. Apucaturile tanarului nu erau pe placul tatalui. Era greu de evitat conflictul dintre cei doi, asa ca amicul meu a parasit casa nemaivoind sa-si vada vreodata tatal.
Au trecut ceva ani. La rugamintea mamei, Norman i-a telefonat tatalui, i-a promis ca revine acasa. Au stabilit ca intr-o urmatoare duminica sa ia masa impreuna. La ora stabilita, fiul rispitor si-a facut aparitia in fata casei parintesti. La auzul soneriei, inima tatalui cedeaza. Emotia revederii ii provoaca un stop cardiac.
Isi da duhul in bratele lui Norman. In aceasta zi de sarbatoare a tatilor si nu numai astazi sa ne oprim din fuga nebuna a grijilor de tot felul si daca mai avem tati in viata sa le dam un telefon, mai ales noi cei aflati departe de tatii inca ramasi in tara si sa ii intrebam de sanatate, de una de alta si de ce nu de prunii din fata casei, de orice…
Un viitor pe care l-ar putea salva trecutul…
iunie 19th, 2011Invăţământul superior românesc este în fierbere…Se reiau procesele de acreditare pe plan intern, dar totul se va finaliza prin acreditarea de către o agenţie externă care va permite catalogarea instituţiilor academice româneşti după criterii ce nu reprezintă nici pe departe o obişnuinţă în România. Acestea sunt perfect normale, dar mediul nostru universitar nu a avut posibilitatea de a se dezvolta normal. Din 1990 şi până acum, mai firesc ori mai heirupist, promovările, acreditările şi mobilităţile profesionale au evoluat conform unor norme in permanenta modificare, in general mimetic occidentala. Cadrele didactice au încercat să facă faţă şi să se adapteze…De multe ori însă, aceste eforturi sunt la limita ridicolului. De puţine ori, la limita neputinţei…Subiectul este unul care se dezbate intens atât în mediile mai intime ale colectivităţilor academice, cât şi în cele accesibile publicului larg prin presă.
De ce? Pentru că în toate universităţile se centralizează in aceste zile, în fel şi chip, când în Word, când în Excel, când pe ultimii cinci ani, când pe o perioadă mai mare, când pentru titulari, când pentru cadre asociate, toate datele ce alcătuiesc portretul profesorului şi al universităţii: dotare, bază materială, inserţia pe piaţa muncii, număr de studenţi, număr de masteranzi, număr de manifestări, număr de publicaţii, număr de contribuţii personale ale cadrului didactic etc. Oscilaţiile si nesiguranta sunt provocate de noutatea totală a modului de lucru, de neînţelegeri ale modalitatii în care trebuie organizate datele, de termenele foarte scurte de numai câteva zile pentru a alcătui baza de date la nivel naţional. Totuşi, oricine va spune pe drept cuvant că este de bun augur, necesar şi că se va face puţină curăţenie în sistem – se simţea nevoia…Problema spinoasă este reprezentată, în principal, de faptul că majoritatea criteriilor par usor utopice pentru cateva domenii macar, avand în vedere publicarea de volume la edituri din străinătate, contribuţii ce figurează în bazele de date internaţionale, aşadar cu impact semnificativ mondial. Ţinuţi atâta timp sub interdicţie de a accesa informaţii din exterior, românii s-au dezlănţuit în ultimii douzeci de ani, dar nu s-a putut întâmpla un miracol în acest scurt timp, mai ales că, în ultima vreme, interesul pentru şcoală, facultate, pentru a urma o carieră didactică a scăzut dramatic din cauza lipsei locurilor de muncă şi a salariilor de mizerie. Cu toate acestea, nu puţini sunt cei care perseverează şi sunt real interesaţi să îşi dezvolte cariera. Lipseste, in continuare, instrumentul prin care te poti face cunoscut si nu exista destule „drumuri” de acces spre exterior.
Care sunt impedimentele? De prin 1997-1998, intreaga comunitate academica a alergat după granturi, proiecte europene, burse şi a cunoscut fiorii reci ai aflării în ultima clipă a unei oportunitati, ai nopţilor albe pentru alcătuirea dosarului ori a proiectului, ai rugăminţelor fierbinţi pentru scrisori de recomandare, ai trierii electronice şi, mai ales, ai respingerii, ai eşecului pe considerente birocratice in special. Într-un articol incisiv, cineva îşi alegea ca personaj academic pe Emil Cioran, bursierul nostru veşnic de la Paris, care ar fi, eventual, azi pus în situaţia de a obţine macar o bursă prin caile actuale…Cu ce s-ar confrunta Emil Cioran sub incidenţa acestui must have al unui profesor contemporan? „Mi l-am închipuit pe Cioran bătând silenţios la zeci de uşi (electronice) cu proiecte de genul: „Tratat de descompunere”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Cartea dezamăgirilor”… etc. Anybody? No one? Poate „Istorie şi utopie”? E mai „focalizat”? Dacă, să spunem, Cioran ar fi fost catalogat ca student român, comiţiile şi comitetele de specialişti electronici s-ar fi ofuscat la gândul că un estic nu face proiecte pe „comunism” sau pe minorităţi, cu precădere rromi (dintre aceştia, numai cei oropsiţi, fiind în mod corect politic excluşi cei care trăiesc oropsindu-i pe alţii). Şi cum uşile astea electronice nu-ţi acordă nici minima opţiune kafkiană de a te uita pe gaura cheii, mai că îl văd pe Cioran recurgând la celebrul ştreang pe care altădată îl privea doar ca pe o opţiune îndepărtată şi calmantă.”
Nu este deloc exagerat şi nici melodramatic. Criza, situaţia econimică grea a ţării combinate cu standarde inalte creează situaţii absurde, totusi, cat se poate de adevărate. E proverbiala istorisirea cuiva care se considera « norocos » de când a văzut pe uşa cofetării din apropiere următorul anunţ : „angajăm cofetar cu sau fără experienţă de preferinţă doctor în literatură comparată. Au prioritate persoanele sub 35 de ani cu minim 5 articole ISI publicate sau în curs de publicare (se acceptă şi articole sau studii apărute în publicaţii recunoscute la nivel naţional)”. Persoanele cu neuronii vrăjiţi de miracolul gândirii pozitive vor privi în continuare o astfel de situaţie ca absurdă ori exagerată. Situatia a fost dezbatuta si prin prisma altor puncte de vedere, dar avand aceeasi finalitate. Totuşi, de exemplu, profesorului William Pannapacker, care a semnat articolul „The Big Lie About the «Life of the Mind»”, unii foşti studenţi şi doctoranzi i-au răspuns făcând referire la teribila „soluţie”. Majoritatea dintre ei s-au trezit în urma mariajului academic de vreo 20 de ani cam în aceeaşi poziţie în care se treziseră Don Quijote şi Emma Bovary – ameţiţi de mincinoasele cărţi şi „cunoaşteri” pe care îşi închipuiau că işi clădesc viitorul. Numai că, în momentul crudului adevăr, nu un blând Sancho sau un blajin retardat sentimental, asemeni lui Charles Bovary, stătea să le şteargă fruntea chinuită, ci mai nemiloasa piaţă a muncii ii strângea cu uşa. Politicienii nu mai sunt cuceritori. Dacă te crezi Aristotel, nu iţi vei găsi niciun Alexandru cel Mare (deşi cu un noroc chior, te-ai putea alege cu un Gigi Becali). Moda de a „parveni” ca poet de curte a cam dispărut şi ea, căci curtea însăşi şi-a schimbat task-ul şi grupul ţintă. Pe un ton demn de un profet, William Pannapacker denunţă unele dintre mirajele învăţământului superior, ajungând la concluzia: „Ar trebui să existe un loc special în iad pentru profesorii care – la sfârşitul unui program academic de 10 ani, fără perspectiva unei angajări – spun asta e! şcoala nu-i pentru oricine”.
Şcoala nu este pentru oricine, dar avem nevoie de ea şi ea de noi. Ori aşa se pare încă…Revenind însă la studenţi, în special la cei care vor să continue parcursul academic cu un doctorat, profesori străini expun modul diabolic în care departamentele ascund nu numai faptul că majoritatea dintre ei vor deveni şomeri (rata de angajare a doctorilor Yale era de 50% înainte de criză), ci şi felul în care universităţile, reducând numărul fericiţilor titulari, produc o serie de job-uri prost plătite pentru asistenţi sau alte cadre aferente care pot funcţiona ca ataşaţi doar pe perioada proiectelor în curs. Plata cu ora sau alte modalităţi ieftine se practică la greu.
Dar pe lângă acest dezastru financiar în care universităţile se aruncă de dragul eficienţei, cel social va fi poate unul fără precedent… Culme a eşecului iluminist ! Cred că ceea ce se întâmplă cu învăţământul în zilele noastre e ceea ce se întâmplase cu arta înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Inefabilul artei a fost împrumutat unui învăţământ ce nu mai urmează traiectoria corectă într-o veşnică goană după proiecte, publicaţii, burse, uitându-şi principalul rol : acela de a forma. Ca într-un lagăr de concentrare intelectuală, doctorandul şi doctorul fug de colo-colo după “ce pică”, dupa ce e in voga, dupa ce se cere conform celei mai recente reforme. Lectorii, conferenţiarii sau profesorii fac acelaşi lucru. Să ne amintim că după 90 era “eficient” să te faci “feminist”. După aceea, au venit “studiile culturale”, “minorităţile”, “comunismul” etc. Mai nou, temele cu “activ social” şi “social studies” dau pe spate tot ce mişcă in birocratia POSTDRU ori de alt tip. Învăţământul nu numai că urmează penibila înrolare a artei în câmpul unei pieţe de speculă, dar pare să nu îşi pună (din nou, asemeni artei) nici minima problemă morală a raportului pe care îl mai are cu societatea. Ciudată este străduinţa de a recrea fostele pături sociale, împărţind indivizii într-o clasă “superioară” cu acces la fonduri şi alta “proletară” luptând şi ea pentru acelaşi lucru ; de la specialistul în fizică atomică la crescătorul de vite, toţi sunt supuşi aceluiaşi imperativ, anume al accesării fondurilor, dar fara a avea si toate mijloacele necesare.
Studenţilor, doctoranzilor şi doctorilor de la “uman” nu le rămâne decât să îşi îngraşe pe cât posibil CV-ul, să adune puncte, să migreze din bursă în bursă şi din institut în institut până uită cu totul şi ideile de la care au pornit şi unde voiau să ajungă, mai ales dacă locul în care sperau să ajungă se numeşte “loc de muncă”. Situatia acestora este cea mai vitregita, pentru ca, in acest domeniu, lipsesc publicatiile cotate ISI si trebuie sa te ajustezi la teme familiare religiei sau chimiei moleculare, sau biologiei, pentru „a trece puntea” competentei masurabile.
Situatia e grea si ciudata, optiunile lipsesc si, in viitorul care ar trebui sa fie promitator, doar revenirea generatiei interbelice, plecata fara atatea trieri si care s-a impus ISI in timp, ar inclina balanta in favoarea unei scoli romanesti de calitate. Ca de fiecare data, se procedeaza in ordine inversa: intai se cere si apoi se ofera baza necesara din cauza constatarii tarzii ca s-a cerut ceva fara corespondent posibil de accesat in societatea academica romaneasca. Trebuie timp si, mai ales, oportunitati, deschideri largi pentru a da posibilitatea celor care se straduiesc real si indreptatit sa isi dea masura valorii in afara, ridicand simultan nivelul invatamantului intern.
Remaniere de guvern in Grecia
iunie 19th, 2011In preajma unui sir de sedinte importante Europene cu subiect principal acordarea unui nou imprumut catre Grecia, primul ministru socialist elen a remaniat guvernul. Aparent, anterior, a existat o incercare de intrunire a unui guvern de salvare nationala care a esuat din cauza refuzului opozitiei conservatoare. Scopul remanierii a fost intrarea in guvern a unor ofiteri ai opozitiei interne a partidului, de nuanta traditionala si sacrificarea unor membri apropiati primului ministru.
Astfel guvernul este condus de un triumvirat in care primul-ministru G. Pamapndre este primul dintre egali, urmeaza vice-prim ministri: Th.Pangalos un veteran socialist de nuanta modernizatoare si noul primit E. Venizelos reprezentantul aripii traditionale.
Singurul scop al remanierii este unirea partidului socialist inaintea votului din data de 28 a unui program pe termen mediu de restructurare a economiei si sectorului public in vederea adaptarii la un nou acord de imprumut de care are nevoie Grecia pentru a nu intra in faliment.
Pasul urmator va fi oraganizarea de alegeri si in acest scop primul-ministru G. Papandreu are nevoie si de voturile socialistilor traditionali si a simpatizantilor care il sustin pe E.Venizelos.
Europa se lupta sa salveze Grecia pentru a evita un impact negativ asupra monedei comune euro. In fapt miza nu este salvarea Greciei ci a euro.
RUSIA: RIVALITATE POLITICĂ SAU FARSĂ ELECTORALĂ
iunie 19th, 2011Fedratia Rusa se pregateste pentru alegeri parlamentare in decembrie 2011 si prezidentiale in martie 2012. In ultimii zece ani, Duma de Stat a fost dominata de Partidul Rusia Unita, fondat si condus de actualul premier si fost presedinte rus, Vladimir Putin. Ca Partidul Comunist din perioada sovietica, Partidul Rusia Unita, lipsit de initiative proprii, s-a conformat servil instructiunilor provenite de la „seful” Putin. Desi majoritar in Duma, Rusia Unita nu are un electorat devotat, nu se bucura de popularitate si, intesat cu loialisti ai lui Putin, nu reprezinta constituentii care i-au ales. Avand la dispozitie resursele statului si sustinerea massmedia controlate de guvern, partidul lui Putin are sanse sa ramana majoritar si dupa alegeri. Liderii partidului au declarat ca ei prefera ca Putin sa redevina la Kremlin ca presedinte in 2012. Conform constitutiei, un presedinte nu poate avea mai mult de doua mandate consecutive. Dar legea nu interzice alte mandate aditionale pentru un fost presedinte dupa un oarecare interval in care altcineva a detinut functia respectiva.
In 2008, dupa ce si-a completat cele doua mandate de presedinte, Putin l-a selectionat pe fostul sau sef de cabinet Dimitri Medvedev ca succesor la presedentie. Majoritatea electoratului rus a votat in favoarea lui Medvedev fara sa stie mai nimic despre candidatul porpus de Putin. Conform intelegerilor preliminare, odata ales presedinte, Medvedev l-a numit prompt pe predecesorul sau Putin in functia de prim-ministru. Desi formal devenit „subaltern” al fostului protejat Medvedev, Putin si-a asigurat continuarea dominatiei personale prin transferarea „supravegherii” serviciilor de securitate, a guvernatorilor si primarilor regionali de la presedentie la guvern, prin consolidarea pozitiei de lider necontestat al partidului Rusia Unita si prin retinerea loialistilor personali in guvern si la Kremlin.
Pana acum, nici Putin nici Medvedev nu si-au declarat intentia de a candida la functia de presedinte in 2012. Amandoi au asigurat publicul ca decizia finala va fi luata de comun acord. Analisti, comentatori si observatori din Rusia si din strainatate incearca sa descifreze semnalele emise de cei doi lideri. Unii, mai ales in occident, cred/spera ca s-a creat o rivalitate reala intre „autocratul” Putin si „liberalul” Medvedev. Majoritatea analistilor sunt convinsi ca rivalitatea aparenta nu este decat o inscenare politica in care cei doi mimeaza o oarecare concurenta intre ei ca sa atraga factiuni electorale diferite si ca sa amageasca strainatatea. De fapt, „concurentii”, afirmand ca ei conduc „impreuna”, fac parte din aceiasi „echipa”, se inteleg perfect si intentioneaza sa mentina actualele structuri de putere. Aparenta falsa de rivalitate, incurajata de silovikii plasati de Putin in structurile puterii, nu este dacat o diversiune prin care se incearca deghizarea unei noi farse electorale in Rusia.
De cand a fost ales presedinte in 2008, Medvedev a criticat economia Rusiei ca este „primitiva”, „periculos dependenta de exporturi de materii prime” si „incapabila sa satisfaca necesitatile populatiei”. Ca presedinte, el a promis ca se va dedica unor masuri de „liberalizare economica, politica si civila”, ca va adera la principiile democratiei si ca va apara drepturile individuale. Deasemenea, el s-a angajat sa combata coruptia rampanta din Rusia „care nu permite modernizarea economiei” si abuzurile de putere ale autoritatilor fata de cetateni. Referindu-se indirect la Putin, Medvedev a atentionat publicul ca monopolizarea puterii de catre o singura persoana „indispensabila” este periculoasa pentru societate. Din nefericire, in decursul celor trei ani in care a fost presedinte, el nu a realizat mai nimic din ce a promis.
Ca sa-si cultiveze imaginea de reformator liberal cu inclinatii pro-occidentale, Medvedev, ca presedinte, a facut declaratii emfatice in favoarea ocrotirii drepturilor individuale, a respectarii legilor si a ingradirii tendintelor represive ale autoritatilor. In acelasi timp, el a amplificat puterea organelor de ordine, a extins mandatul presedintilor de la 4 la 6 ani, a permis reprmari violente impotriva protestatarilor pasnici si a tolerat maltratarea fizica a oponentilor politici. In politica externa, Medvedev s-a prezentat la alegeri in 2008 ca „presedinte razboinic”, si-a asumat cu mandrie responsabilitatea pentru infrangerea Georgiei in razboiul cu Rusia, a facut declaratii belicoase la adresa Ucrainei si a fostului presedinte Victor Iuscenko si s-a confruntat aprig cu Japonia in problema apartenentei Insuleler Kurile. Referindu-se la revolutiile recente din tarile arabe, Medvedev a acuzat „anumite forte” ca se pregatesc sa provoace o situatie similara in Rusia.
Ca presedinte si premier, Vladimir Putin a creat in Rusia ultimilor 11 ani o structura politca centralizata, netransparenta si lipsita de responsabilitate in care coruptia s-a extins de la guvernanti si birocratiile statului la intreaga societate. In octombrie 2010, Medvedev a inaugurat o campanie denumita „Rusia inainte” prin care sa combata coruptia. Succesul campaniei a fost inexistent. Birocratia si justitia ignora si saboteaza legile existente. Pe cand angajatii guvernului declara numai veniturile din salarii, ei si-au cumparat vile in strainatate, conduc automobile scumpe si umilesc cetatenii care nu achita mita solicitata. Serviciile de securitate si politia extrag ilegal „taxe de protectie” de la intreprinderi, de la organizatiile criminale si de la populatie. Coruptia si criminalitatea, prevalente in intreaga societate, denatureaza realtiile personale, viciiaza justitia si compromit legitimitatea autoritatilor.
Putin apreciaza ca „Rusia a progresat constant” si ca tara nu are „probleme majore”. Criza economica din 2009, desi a afectat defavorabil situatia interna, nu a avut nimic in comun cu ceeace se petrece in Rusia. Venita „din afara”, criza a afectat negativ dezvoltarea tarii, dar numai „marginal”. In general, economia Rusiei este „pe drum bun”. Putin admite ca exista coruptie in Rusia. Dar el sustine ca „problema” afecteaza multe alte tari si ca, desi poate ar putea fi combatuta ceva mai viguros in Rusia, „chestiunea” este dificila si „necesita evaluari aditionale”. Ceeace reprezinta un semnal funest ca actele de coruptie si conflictele flagrante de interes sunt perfect tolerabile. Tinerii rusi, in loc sa caute un loc de munca in sectorul privat, prefera sa lucreze la stat. In ultimii zece ani, in timp ce populatia Fereratiei Rusiei a scazut, numarul birocratilor din sectorul public a crescut de la 530.000 la 880.000.
Din fonduri donate de oamenii de afaceri din Rusia, Putin a acumulat o avere personala de zeci de miliarde USD. Organizatia Transparency International a estimat ca oligarhia economica si politica din Rusia colecteaza peste 300 miliarde USD anual, echivalent cu 20% din bugetul statului. In 2010, in clasamentul celor mai corupte state din lume, Rusia a coborat de la locul 146 la 154.
Criminalii responsabili pentru torturarea si asasinarea jurnalistilor „incomozi” si a activistilor civici nu au fost identificati sau trasi la raspundere. De fiecare data, Medvedev a promis ca vinovatii vor fi pedepsiti. In ultimii 11 ani, niciunul dintre asasinii celor 19 jurnalisti omorati nu a fost arestat sau condamnat.
Recent, premierul Putin, dand impresia ca se pregateste sa revina la presedentie, a acordat o avalansa de interviuri si a participat la conferinte de presa. In pregatire pentru campaniile electorale din 2011 si 2012 el a anuntat ca a creat o noua formatiune politica denumita Frontul National al Tuturor Rusilor care include partidul Rusia Unita si anumite organizatii neguvernamentale. Putin a prezentat un „program strategic” pentru Rusia in care isi expune intentiile de a dirija tara in viitor. Pe cand Medvedev a recomandat „modernizare prin liberalizare” Putin ofera „modernizare fara experimentare”. Adresandu-se audientei interne, Putin a promis ca va mari pensiile, va proteja muncitorii si va restabili statutul de mare putere al Rusiei. Programul „socialist-populist” al lui Putin este preferat de majoritatea electoratului rus care este traditional obisnuit sa traiasca intr-un regim paternalistic si sa aibe un lider „forte”. In probleme de politica externa, Putin averizeaza repetitiv publicul ca, de obicei, occidentalii sunt responsabili pentru ticalosiile mari din lume. De exemplu, dupa Putin, interventia recenta a NATO in Libia nu este decat o „cruciada medievala” deplorabila.
In interactiile personale cu massmedia, cu publicul si cu interlocutorii straini, Medvedev se prezinta corect, condescendent si amiabil. Dar nimeni nu crede ca Medvedev este un politician independent. In prelegeri publice, Putin apare increzut, belicos si necrutator. Dar prestatiile lui nu mai impresioneaza electoratul rus. O parte importanta din clasa mijlocie si din populatia urbana s-a cam saturat de capitalismul de cumetrie creat de Putin. Degradarea legitimitatii proprii nu ii permite lui Putin sa astepte cu rabdare un al doilea termen de presedinte pentru Medvedev. Temandu-se ca daca renunta la putere, ar putea avea soarta fostului presedinte egiptean Hosni Mubarak, Putin se simte obligat sa redevina oficial lider suprem in Rusia. Medvedev nu are sustinere electorala. Ca in 2008, Partidul Rusia Unita ar accepta candidatura lui Medvedev la presedentie numai daca ar fi ordonata de Putin.
Cel mai probabil scenariu este ca Putin va candida la presedentie in 2012. Crearea Frontului National al Tuturor Rusilor sugereaza ca Medvedev nu are sanse sa devina contracandidat al lui Putin in alegerile din 2012. Ca in vremea sovietica, regimul autoritarist de la Moscova aspira sa creeze o enonomie dinamica si vibranta fara sa renunte la monopolul puterii politice. Conflictul dintre necesitatea de modernizare a economiei si aspiratiile elitelor de a retine controlul politic creaza tensiuni destabilizante in conducerea Rusiei. Elita politica va prefera sa retina controlul politic fara sa reformeze economia. Daca Putin redevine „tar” la Kremlin in 2012 si completeaza inca doua mandate de 6 ani, in 2024 el va fi lider nedisputat al Rusiei timp de 20 de ani. O asemenea longevitate a unui regim corupt, clientelar si represiv probabil va duce la stagnare economica, degradare morala si nihilism social. Ca pe vremea lui Leonid Brejnev.
Coşmarul românesc: Vlad Ţepeş şi ţeapa lui
iunie 19th, 2011
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne… e poate invocaţia pe care am auzit-o cel mai adesea în ultimele decenii de la căderea formală a comunismului românesc. Mai mereu când de pe ecranele televizoarelor unii şi alţii ne vorbesc despre corupţii lor (căci, indiferent cine vorbeşte, corupţii sunt întotdeauna ai celorlalţi) se strecoară în discuţie şi regretul că noi, românii de azi, nu mai trăim în vremea lui Vlad Ţepeş când, nu-i aşa, puteai lăsa o pungă cu galbeni pe uliţă şi nimeni nu se atingea de ea. Poate că nici cel care lăsase punga nu mai avea tupeul de a o revendica mai apoi, din teama ca nu cumva să atârne fără prea multă judecată într-o ţeapă.
Ţeapa însăşi devine la noi astăzi simbolul justiţiei absolute, al unei dreptăţi în regim de urgenţă. Amuzant e că mulţi dintre cei care îl invocă fie pe Vlad Ţepeş, fie celebra lui ţeapă ar fi, dacă dorinţa li s-ar împlini, printre primii care şi-ar admira concetăţenii de la înălţimea ei. Nu asta, însă, îşi propune să aducă în discuţie textul de faţă. În definitiv, discursul public şi cel politic au pretutindeni dozele acestea de ipocrizie şi retorică goală. Spui ceea ce oamenii se aşteaptă să audă: dacă sondajele de opinie îţi arată că ei îl preţuiesc pe Ţepeş, îl invoci de fiecare dată înălţându-ţi vocea şi bălăbănindu-ţi mâinile în stânga şi în dreapta. Aşa procedează un justiţiar… Nu această vorbărie pe marginea ţepelor şi a lui Ţepeş ar trebui, deci, să ne preocupe, ci tocmai faptul că ea are o anume aderenţă, se adresează unui public destul de numeros. De unde ştim asta? Primul din multele argumente la care mă gândesc este aşa-zisa cercetare întreprinsă de Televiziunea Română în 2006 cu măreţul scop de a afla care e, în opinia românilor, cel mai mare dintre ei. Cu doar câteva luni înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Vlad Ţepeş a ocupat un (dez)onorant loc 12 din 100 de figuri de eroi şi antieroi români. De curiozitate, puteţi vedea cu ce panteon de personaje a intrat mentalul colectiv românesc în Europa!
Aşadar, ce spune despre noi invocarea cu obstinaţie a acestui model preluat, s-ar zice, direct din Evul Mediu românesc?! Poate n-ar fi rău să lămuresc rostul acelui s-ar zice… E simplu: personajul care trezeşte nostalgii justiţiare şi fior patriotic nu e domnitorul Vlad Ţepeş cu datele sale istorice, biografice, ci mitul Vlad Ţepeş, aşa cum a trecut el din legendele populare în vitrina cu eroi a romanticilor, de aici în istoriografia comunistă şi mai apoi în mentalul colectiv. Bietul Vad Dracul are parte de o posteritate ambiguă: pe de o parte fanii lui Bram Stoker îl caută printre cotloanele castelului de la Bran, trăind intense şi repetate coşmaruri sau vise erotice cu vampiri transilvani, pe de altă parte urmaşii săi îl invocă drept simbol al unui paradis pierdut, al unei Vârste de Aur când pe la noi, pe la români (sic!), domneau cinstea absolută, dreptatea şi echitatea socială (parol!).
Atâta vreme cât îl vom invoca pe Ţepeş şi inevitabila lui ţeapă, atâta vreme cât ei vor fi încă parte a unei alegorii preferate de politicieni şi de marile mase populare, suntem inevitabil condamnaţi la provincialism. Modelele noastre, oriunde în lume, răspund mereu, printre altele, la fundamentala întrebare: cum vrem să arătăm? Care este varianta noastră ideală, spre care aspirăm şi pe care eventual o putem realiza? Prin ce anume se distinge justiţia lui Ţepeş, cea pe care ne-o dorim atât şi la care visăm ca la piatra filosofală? Păi, în primul rând pe o deplasare de accent dinspre probatoriu şi prezumpţia de nevinovăţie către execuţie. Justiţia lui Ţepeş satisface o dată gustul pentru o dreptate primitivă şi a doua oară nevoia de spectacol. Câţi români nu şi-ar cumpăra sâmbăta bilete să-i vadă pe marii corupţi puşi frumos în ţeapă, etichetaţi şi aşezaţi după rang?! Ce frumos ar fi să faci un grătar la umbra corpurilor putrefacte ale corupţilor atârnând în ţepe care strălucesc în soare!!!
Să-i pune în ţeapă pe toţi fără să le dăm şansa de a-şi lua un avocat şi de a căuta vicii de procedură, nu? Asta e justiţia la care visăm… Fără nuanţe, fără subterfugii. Ţeapa e bună şi pentru cel care ucide şi pentru cel care fură o pâine. O justiţie uniformizatoare, eventual un cod penal cu un singur articol… Fără bani cheltuiţi pe judecători şi avocaţi… Ţeapa le va face pe toate; un întreg sistem juridic stufos şi alambicat înlocuit de o bucată de lemn ascuţită la vârf.
Nouă, însă, nu ne sunt de ajuns ţepele… tânjim şi invocăm figura aceluia care ştia să le folosească precum nimeni altul. Justiţia ideală e aceea care poate fi aplicată de un singur mare înţelept, un tătuc, un atoateştiutor… Vedeţi, aşadar, de ce comunismul românesc a prins aşa de bine în ciuda numărului mare de dizidenţi apărut după 1989?! Pentru că în mare parte el venea pe o aşteptare colectivă: aşteptarea lui Vlad Ţepeş. Sfertodocţi cu carnete de partid nu făceau altceva decât să-l încarneze pe Ţepeş. Milioane de Ţepeşi, clone stupide şi ridicole care împărţeau apartamente, butelii şi ani de temniţă după bunul lor plac. Căci, nu uitaţi, pentru cei care îl invocă pe Ţepeş nu există ideea de recurs. Dacă Măria-Sa hotărăşte că eşti vinovat, atunci eşti şi gata… Nicio discuţie nu mai încape aici. Păi ce, stătea el domnitorul cu ţepele gata până când condamnatul îşi epuiza toate căile de atac în justiţie?! Nuuuuuuuuuuuu. Asta e însăşi esenţa ţepei: un soi de import în spaţiul carpato-danubiano-pontic al acelui întâi tragi şi apoi pui întrebările din vestul sălbatic.
Ni se pare câteodată că modelele culturale pe care le promovăm prin şcoli şi pe la televizoare sunt doar aşa, chestiuni inutile de filozofie, fără efecte concrete în societate. Păi ce e atât de rău în invocarea repetitivă, obsedantă a lui Vlad Ţepeş? Mai câştigăm ceva voturi, devenim un picuţ mai populari iar asta nu are cum să dăuneze sănătăţii nimănui. În realitate, toţi cei care au fost părtaşi la implantarea în conştiinţele românilor dependenţi de televizor a unor modele de acest gen au contribuit din plin la slăbirea imunităţii noastre la prostie. Iar o masă critică tolerantă la prostie e din start condamnată. Democraţia rămâne simplă demagogie pentru o masă de tovarăşi deveniţi peste noapte domni , de oameni noi transformaţi brusc în cetăţeni, care, însă, în esenţă, au rămas în spaţiile gregare ale adorării aceloraşi modele culturale. Nu criza economică, nu elita noastră politică, nu ungurii care vor să ne ia Ardealul sunt adevăraţii noştri inamici astăzi. Marea noastră problemă e că visele ne sunt încă bântuite de imaginea lui Vlad Ţepeş, a ţepei lui şi a altora ca el…
Descoperiri românești: Unde le publicăm și cine ne citează
iunie 19th, 2011Pentru publicul posturilor de televiziune şi cititorii presei din Romania, performanţa ştiinţifică de vârf a medicinii din România ultimului deceniu este, fără îndoială, descoperirea telocitelor din inima şi potenţialul acestor celule de a participa la regenerarea miocardului alterat de procese patologice. Telocitele au fost popularizate intens de cel căruia i se atribuie meritul identificării lor, academicianul Laurenţiu Mircea Popescu. Deocamdata insa, descoperirea nu a avut ecou in revistele de prestigiu ale medicinii si biologiei, cum ar fi Nature, Science, Cell or New England Journal of Medicine. In acest articol, vom incerca sa deslusim scientometric cauzele acestei discrepante.
Laurenţiu Popescu este Director General al Institutului Naţional de Patologie şi Cercetări Biomedicale “Victor Babeş” din Bucureşti, profesor de medicină celulară şi moleculară, şi editor-şef (fondator) al revistei Journal of Cellular and Molecular Medicine (JCMM).”Consider ca una din dintre cele mai importante realizări personale din ultimii ani” ,scria academicianul Popescu în propriul curriculum vitae,”este apariţia (în anul 2000) şi dezvoltarea acestei reviste, care are toate atributele unei reviste internaţional ştiinţifice de prestigiu”. “Nu cunosc”, continua L.M. Popescu, “o altă revistă de asemenea valoare în Europa Centrală şi de Est”.
După câte ştiu, articolul care anunţă descoperirea telocitelor miocardice a apărut în 2005 şi, după Google Scholar, a fost citat de 32 de ori de atunci (Hinescu ME, Popescu LM. Interstitial Cajal-like cells (ICLC) in human atrial myocardium. JCMM 2005;9:972-975). În articol este prezentată dovada vizuală a unui nou tip de celule interstiţiale mici, care au câte 2-3 extensiuni moniliforme lungi care intră în contact cu miocitele, capilarele si celulele tesutului conjunctiv. Detalii ultrastructurale şi imunochimice sunt publicate un an mai târziu (Hinescu ME, Gherghiceanu M, Mandache E, Ciontea SM, Popescu LM. Interstitial Cajal-like cells (ICLC) in atrial myocardium: ultrastructural and histochemical characterization. JCMM 2006;10:243-257) într-un articol în care se indică posibilitatea că aceste celule contribuie, printre altele, la aritmogeneză şi remodelare atrială. Câteva luni mai târziu, este publicat un articol despre existenţa acestor celule în miocardul ventricular, iar autorii se declară atraşi de idea că aceste celule ar putea participa la regenerarea cardiacă (Popescu LM, Gherghiceanu M, Hinescu ME, et al. Insights into the interstitium of ventricular myocardium: interstitial Cajal-like cells. JCMM 2006; 10: 429-458).
Să ne întoarcem la Google Scholar şi să analizăm cele 32 de articole care au citat, in ultimii 6 ani, lucrarea in care cercetătorii Hinescu şi Popescu au descris in 2005, pentru prima oara, prezenta telocitelor miocardice. Vom observa mai întâi că 22 din cele 32 de articole au fost publicate in JCMM. Nouăsprezece articole (59,4%) sunt autocitări, iar alte 4 au fost scrise de cercetători din Italia şi Germania care au colaborat cu echipa de la Institutul “Victor Babeş. Dintre celelalte, 4 sunt referate generale sau disertaţii. Rămân 5 articole cu studii originale, dintre care 4 menţionează lucrarea lui Hinescu şi Popescu din 2005 mai mult sau mai puţin tangenţial. Un studiu care a adoptat modelul propus de Laurenţiu Popescu a reuşit să identifice telocite în culturi al cardiomiocitelor neonatale ale şobolanilor (Zhou J, Zhang Y, Wen X, et al. Telocytes accompanying cardiomyocyte in primary culture: two- and three-dimensional culture environment. JCMM 2010; 14; 2641-2645).
Analiza bibliografiei ultimelor 3 articole publicate de Laurentiu Popescu în ultimele 3 numere din JCMM confirmă aceiaşi practică, pentru că indică nu numai un număr substanţial de autocitări, dar şi faptul că majoritatea lucrărilor autocitate au fost publicate în JCMM. În numărul din aprilie 2011, se afla un articol (Gherghiceanu M, Popescu LM. Heterocellular communication in the heart: electron tomography of telocyte-myocyte junctions. JCMM 2011; 15 (4):1005-1011) cu 42 de referinţe bibliografice, dintre care 22 sunt autocitări, iar 15 din acestea din urmă au fost publicate în JCMM. În numărul din mai găsim un articol (Cismasiu VB, Radu E, Popescu LM. miR-193 expression differentiates telocytes from other stromal cells. JCMM 2011;15(5):1071-1074) cu 26 de referinţe bibliografice care includ 10 autocitări, dintre care 7 au fost publicate în JCMM. Articolul publicat în numărul din iunie al acestui an (L.M. Popescu et al. Identification of telocytes in skeletal muscle interstitium: implication for muscle regeneration. JCMM 2011;15 (6):1379-1392) are 76 de referinţe bibliografice care cuprind 15 autocitări dintre care 10 publicate în JCMM. Cum în aceste 3 luni JCMM a publicat 55 de articole, rezultă că autocitările academicianului Popescu au contribuit cu 0,58 la factorul de impact al revistei pentru această perioadă. Comparativ, autocitările academicianului Popescu din JCCM au o frecvenţă substanţial mai mare decât cea înregistrată în alte reviste medicale de prestigiu (Falagas ME, Kavvadia P. “Eigenlob”: self-citation in biomedical journals. FASEB 2006;20:1039-1042).
Iar acum sa privim lucrurile prin prisma producţiei ştiinţifice a academicianului Popescu. Vom merge la baza de date Pubmed din Statele Unite, care conţine 120 de articole publicate de L.M Popescu în intervalul 1970-2011 (Grafic 1). În primele trei decade ale activităţii sale, L.M. Popescu a publicat în total 45 de articole: 11 între 1970-1979, 18 între 1980-1989 şi 16 între 1990-1999, adică 1,5 articole/an. Din anul 2000 până astăzi, academicianul Popescu a adăugat 75 de publicaţii, sau 6,5 articole/an. Remarcăm însă ca 52 din cele 75 (69,3%) de articole apărute din 2000 au fost publicate în JCCM. In ultimii 10 ani, când nu a publicat în JCMM, L.M. Popescu a facut-o în reviste care au, aproape întotdeauna, un factor de impact mai mic decât al publicaţiei pe care o editează (5,22) , de exemplu Cell Tissue Research (factor de impact 2.38) si Journal of Molecular Histology (factor de impact 1,75). .
Povestea telocitelor inimii e spusa des in revista editata la institutia din Romania care le-a descoperit, dar inca nu a trecut, convingator, granita dintre celebritatea autohtona si lumea competitiei dure care caracterizeaza stiinta „mare”. Unde publicam si cine ne citeaza conteaza mai mult decat sa publicam si sa fim citati.
Dan Isăcescu – Visul francez sub glasul roţilor de tren!
iunie 19th, 2011Întotdeauna timpul petrecut în compania lui nea Mitică – pentru că de-acum întâlnirile noastre deveniseră o adevărată delectare – se scurgea pe nesimţite iar neobositul meu prieten reuşea cu abilitate să mă ţină cu atenţia trează ore întregi şi cu apetitul pentru poveştile lui adevărate mereu la cote maxime. Întâmplări şi personaje cu profiluri psihologice foarte variate, din toate categoriile sociale ale vremii reveneau în amintirile lui încă vii, deşi trecuseră mai multe decenii de când se derulaseră sub ochiul lui ager şi fuseseră analizate de mintea-i ascuţită, până în cele mai nesemnificative detalii.
Povestea lui Dan Isăcescu nu este una obişnuită şi la fel ca multe alte întâmplări îndrăzneţe şi riscante prin care au trecut atâţia şi-atâţia emigranţi români în anii ce-au urmat instaurării dictaturii comuniste, are specificitatea şi picanteriile ei…
Compartiment “de lux” spre Occident – curaj şi inventivitate!
În jurul anului 1948, numărul românilor care părăseau ilegal România dominată de comunişti era din ce în ce mai mare; ceea ce se întâmpla se considera a fi un curent pe care prietenul meu, nea Mitică, îl numea “paşoptism al secolului XX”.
Majoritatea celor care luaseră aceasta hotărâre erau foarte speriaţi de noul regim instaurat. Prigoana exercitată de comunişti asupra unui segment anume al populaţiei ţării noastre, nu avea limite. Dar totul avea un preţ şi pentru o mare parte din cei care se deciseseră să înfrunte teama şi să-şi încerce norocul în Vest, preţul plătit nu poate fi echivalat în bani niciodată… Şi-au riscat propria lor viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii şi-au uzat de înteligenţă şi mult curaj pentru a-şi atinge ţelul.
Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris.
Speriat de ceea ce se întâmpla în România anilor 1948, tânăr şi deosebit de agil, cu o minte plină de inventivitate şi ispita vieţii în libertate petrecute în Occident dându-i târcoale mereu, într-o bună zi, lui Dan Isăcescu i-a străfulgerat prin cap o idee năstruşnică: studiind atent o garnitură de tren şi dându-şi seama că ar exista o posibilitate de strecurare în afara graniţelor pe calea ferată, acesta a făcut un experiment, fixând o cutie care urma să-i servească drept compartiment “de lux” spre Occident, într-un loc identificat de ochiul lui ager sub tren.
“Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să mă duc acolo în condiţii sigure” – şi-a spus în sinea lui românul nostru, şi nea Mitică zâmbea admirativ relatându-mi întâmplarea cu lux de amănunte. Zis şi făcut, experimentul s-a dovedit a fi o posibiltate de evadare, iar la întoarcerea în ţară a trenului respectiv, cutia se afla în acelaşi loc, neatinsă. Şi astfel, Dan Isăcescu şi-a pus în aplicare planul, acel loc servindu-i drept “compartiment” în drumul său spre Paris.
“Tu câţi ani ai?” – prietenie la prima vedere!
Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino. Venise din Franţa, tot sub tren, pentru că auzise că la Torino era un grup de români, în camp. “Câţi ani ai?” – au fost primele cuvinte pe care Săcescu i le-a adresat lui Mitică. “Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?” – a continuat să-l întrebe Isăcescu, studiindu-şi atent partenerul de dialog. Ceva însă, din subconştientul lui i-a stimulat încrederea pe care i-a acordat-o prietenului meu, spunându-i pe un ton deschis: “Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine”. S-au împrietenit imediat. Într-adevăr, faptul că Dan Isăcescu venea de la Paris a stârnit interesul celor din camp, care vedeau în Franţa visul vieţii lor şi priveau spre această ţară ca spre o destinaţie finală.
Paris – “Oraşul luminilor” şi-al libertăţii!
La scurtă vreme, inclusiv refugiaţi de alte naţionalităţi au aflat că există printre ei un român care a venit din Franţa şi s-au grăbit să-l întrebe cum este acolo. Isăcescu îşi depusese cerere de azil ca şi refugiat român, exprimându-şi dorinţa de a fi trimis legal în Franţa. Italienii au fost expeditivi aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni a lui nea Mitică s-a reînchegat în “Oraşul luminilor”.
A urmat o perioadă plină de aventură şi inedit iar prietenia care a unit sufletele lor îndepărtate de ţară le-a făcut necazurile mai uşor de trecut şi totodată, bucuriile vieţii să fie savurate la maxim…
De la “cloşar” – la inginer!
Chiar dacă vântul libertăţii i-a purtat în barca vieţii spre mult râvnitul Vest, n-a fost uşor pentru niciunul dintre emigranţii români în vremurile acelea…Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la “integrare” nu erau simplu de depăşit… Intelectual sau pauper, emigrantul şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui ca cetăţean al unei ţări din Vest…
“Cum în America e bine cunoscut termenul de “homeless” sau “oamenii străzii’ din România noastră, tot cam la fel, în Parisul anilor ’50 vieţuiau cloşarii… “ mi-a spus nea Mitică, încruntându-şi involuntar sprâncenele-arcuite. Pe semne că îşi amintise el ceva anume… apoi şi-a continuat povestirea cu o tristeţe vizibilă pe faţă. Cloşarii însă, spre deosebire de homeless deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei şi făceau parte din toate categoriile sociale, dar mai ales din rândul intelectualilor. “Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Lor li se permitea să locuiască pe chei, afară” – mi-a spus prietenul meu, scormonind în cutia cu amintiri…” stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după pricepere şi mai ales după posibilităţi, de către unii dintre ei. Daniel Isăcescu citea foarte mult, era dornic de cunoaştere şi îşi dorea cu inverşunare să ajungă inginer”, a continuat nea Mitică.
Mi-a spus apoi, că nu de puţine ori el însuşi a fost întrebat de către cloşari despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea dintre ei…
“Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu…Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o bună zi, când nea Mitică repetase această frază, pe care Dan o ura de-a dreptul, i-a spus pe-n ton confidenţial: “Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!”
O floare şi…trei “grădinari” sau trei se bat, al patrulea câştigă!
Unul dintre cele mai interesante episoade care a avut loc la Paris şi de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cel legat de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine.
Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel unde şi locuiau. Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi Dumitru Sinu (nea Mitică), existau trei pretendenţi care îi faceau curte asiduu lui Nadine, în scopul căsătoriei: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu comunica cu ei, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de-ai transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu – cel care a ajuns în Franţa sub tren – e un tip “descurcăreţ” şi care deschidea cu uşurinţă orice uşă, au “aranjat” cu el să ducă scrisorile lor tinerei Nadine. La scurtă vreme, Isăcescu a ajuns un fel de curier neoficial al lui Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, binenţeles, pentru că cei trei “feţi-frumoşi” intelectuali îl plăteau pentru serviciul prestat şi pentru a transmite “misivele” lor frumoasei, misterioasei şi intangibilei fete. Nea Mitică se luminase la faţă povestindu-mi şi relata cu atâta precizie totul încât te transpunea în miezul acţiunii, fără doar şi poate!
“Hercule- Savinien” – varianta românească!
Când Dan îi ducea corespondenţa lui Nadine dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: “Ai o scrisoare de la Aerichide” o anunţa Isăcescu calm. “Păi deschide-o şi citeşte-o!” – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. “Eşti neserioasă – riposta Dan – cum să citesc eu corespondenţa ta?”. Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate. Uneori, când Dan intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… “Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?” Stilul acesta confident a început să-i placă lui Nadine… Alteori, “curierul” îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. La fel ca în piesa “Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac – unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile – încet, încet, domnişoara Nadine s-a îndrăgostit de vocea lui Dan, bătăile inimii i s-au accelerat tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase au prins contur…
Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei ajunge să aibă o familie!
Tatăl lui Nadine era român- căpitan de vas – iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa, locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o vadă pe mama lui.
“Lupu-şi schimbă păru’…da’ năravul ba!”
Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de “aventurier” în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, inevitabilul s-a produs: neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea…
Nadine a ţinut însă la el în continuare… Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a relocat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci l-a iubit enorm…
Nea Mitică s-a oprit din relatare şi parcă i-am citit pe faţă o undă de tristeţe amestecată cu nostalgia acelor vremuri…îl copleşiseră încet, încet, una câte una – amintirile…
Homofobia – primitivism, ură deșănțată și ipocrizie religioasă
iunie 19th, 2011
Aşa se manifestă "iubirea creştină" la homofobii din Chişinău
Recent am fost invitat de postul de televiziune PRO-TV Chișinău să particip la o discuție pe internet despre alegerile locale cu vizitatorii paginii lor de internet (http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/petru-clej-despre-liderii-aie-filat-abil-lupu-amator-ghimpu-vorba.html ).
Întrebările au alunecat rapid de la alegeri la șansele Republicii Moldova la Uniunea Europeană, eu exprimându-mi părerea că aceste șanse sunt practic nule.
La acest moment a intervenit cineva care a întreba ce se va întâmpla cu credința ortodoxă dacă Republica Moldova aderă la UE. Am cerut precizări la care răspunsul a venit prompt, respectivul avertizând că Europa va obliga Moldova să-i legalizeze pe homosexuali. L-am informat pe individ că raporturile sexuale între persoane de același sex sunt legale în Republica Moldova și i-am atras atenția să înceteze cu incitarea la ură, deoarece pune postul PRO-TV într-o situație dificilă, acesta riscând să fie acționat în justiție.
Și astea nu sunt vorbe în vânt. Recent, organizația Gender-DOC M, care apără drepturile homosexualilor în Republica Moldova l-a chemat în judecată pe Vitalie Marian, un cunoscut exaltat religios homofob, care a publicat pe internet o așa numită ‘listă “neagră” a persoanelor publice ce susțin homosexualitatea‘. Înfățișarea va avea loc pe 26 iulie la judecătoria sectorului Rîșcani din Chișinău și constituie o premieră în materie, într-o țară în care de patru ani homosexualii nu reușesc să organizeze un miting în capitală ca să demonstreze în favoarea libertății lor de exprimare.
E un început de ripostă din partea homosexualilor din Republica Moldova, care au sunt practic țintuiți la stâlpul infamiei de niște lideri de opinie care se prevalează în mod demagogic de preceptele creștin-ortodoxe (culmea, mai invocă și iubirea aproapelui!), care incită la ură o populație extrem de receptivă la astfel de tematici.
De altfel, legătura care se face între Europa și promovarea drenpturilor homosexualilor nu este un lucru nou. L-am remarcat personal de mai multe ori, între altele într-o discuție din 2003 cu proprietarul unui imobil, atunci când căutam un sediu potrivit pentru biroul BBC. Respectivul individ a făcut legătura între BBC, Uniunea Europeană și homosexualitate, atunci când i-am spus că imobilul nu avea scară de incendiu, așa cum prevăd standardele britanice.
Ceea ce este mai trist este faptul că propaganda homofobă și legătura cu Uniunea Europeană se face într-o țară a cărei supraviețuire economică depinde în bună măsură de banii trimiși acasă de sutele de mii de moldoveni care muncesc în țările membre UE.
Într-o țară în care un copil din trei crește fără unul dintre părinți și un copil din nouă crește fără ambii părinți (plecați la muncă în străinătate), în care traficul de persoane, mai ales în scopuri sexuale este o problemă sesizată până și de vicepreședintele Statelor Unite în timpul vizitei sale din luna martie a acestui an, în care violența conjugală este extrem de răspândită, în care au loc atentate de tip mafiot (de tipul celui căruia i-a căzut victimă recent președintele federației de tenis), în care există oameni care-și vând rinichii ca să supraviețuiască, demagogii și ipocriții religioși tună și fulgeră împotriva homosexualilor.
Când am fost în februarie la Chișinău, prietenul meu, jurnalistul Alexandru Canțîr, îmi povestea despre un caz petrecut într-un sat din Republica Moldova, unde reprezentanții unei fundații din Occident care construiește toalete în școlile din mediul rural a fost gonită de sătenii incitați de preotul local.
În aceste condiții, nu ezit să spun că toată această homofobie care invocă textul biblic și morala creștină este o ipocrizie de cea mai joasă speță.
Gala de deschidere BJFF 2011: Ultimul Supraviețuitor – luni, 20 iunie, ora 19, Cinema Studio
iunie 19th, 2011În premieră în România, filmul Ultimul Supravieţuitor, deschide
Festivalul Filmului Evreiesc Bucureşti
– 20 iunie, Cinema Studio –
Prima ediţie a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti (20-26 iunie) se deschide luni, 20 iunie, printr-un spectacol de gală care va avea loc la Cinema Studio, de la ora 19.00. În cadrul evenimentului, va fi proiectat, în premieră în România, documentarul Ultimul Supravieţuitor, premiat în 2010 la Oxford Film Festival şi Dallas International Film Festival, în prezenţa protagonistei filmului, scriitoarea de origine română Hedi Fried, supravieţuitoare a lagărelor de concentrare de la Auschwitz-Birkenau şi Bergen-Belsen.
“În fond, despre ce ultim supravieţuitor vorbim? Poate că ar fi cazul să apelăm la metafora unei uriaşe păduri care îşi înfige cu disperare rădăcinile în pământ. Este o imagine foarte dragă celor care au scăpat din ghearele morţii şi cu care am stat de vorbă”, spune regizorul filmului, Michael Pertnoy. “Este într-un fel expresia triumfului lor asupra unei lumi care a vrut să-i distrugă atât pe ei cât şi pe urmaşii lor. Sigur că timpul care ne este acordat pe pământ e limitat şi că nu ne va fi dat să ne întâlnim cu ultimul supravieţuitor, dar putem fi siguri că, dacă vorbim suficient de tare, vocile noastre vor fi auzite chiar și atunci.”
Ultimul Supravieţuitor are un palmares impresionant de premii şi nominalizări la prestigioase festivaluri de film din întreaga lume: premiul pentru cel mai bun documentar la Oxford Film Festival (2010), premiul special al juriului la Dallas International Film Festival (2010), fiind inclus în selecţia oficială a Atlanta Film Festival, Miami Jewish Film Festival, Boston International Film Festival şi Los Angeles Jewish Film Festival, anul trecut.
Mai multe detalii, precum şi trailer-ul documentarului, sunt disponibile la www.bjff.ro/the-last-survivor.html
“Deşi traim într-o lume în care este foarte uşor să ignoram catastrofele ce se petrec pe planetă, acest documentar curajos despre genocid îndeamnă publicul să conştientizeze ce se întâmplă cu o parte din populaţie, şi cât de important este să împiedicăm repetarea acestor tragedii” – Lauren Lester, Dallas International Film Festival
Tot în prima zi a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti va avea loc, la Green Hours, începând cu ora 12, dezbaterea publică Mamă, vreau să fiu artist – despre destinul artistic al evreului, în prezenţa invitaţilor Alexander Hausvater – regizor de teatru, Andrei Oişteanu – antropolog, A.G. Weinberger – muzician, Andrei Finţi – actor. Accesul este liber.
Numeroase filme, dintre care 29 în premieră în România, producţii laureate la Cannes, César, Oscar şi Sundance, vor fi proiectate, în perioada 20-26 iunie, în cadrul primei ediţii a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF), la Cinema Studio, Cinema Scala, Terasa Green Hours şi Muzeul Ţăranului Român. Evenimentul are ca scop informarea publicului român privind tradiţiile şi cultura evreiască, precum şi educarea tinerilor în sensul toleranţei interetnice şi religioase.
Programul proiecţiilor şi detalii despre filmele din festival sunt disponibile la www.bjff.ro.
Pe toată perioada festivalului, accesul va fi liber, în limita locurilor disponibile. (La Gala de deschidere, accesul se face doar pe bază de invitaţie.)
Evenimentul este organizat de NOI Media Print SA şi Fundaţia Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primariei Municipiului Bucureşti, ArCuB, Ambasadei Israelului, Ministerului Culturii si Comunitaţii Evreilor Bucureşti. Partener asociat: TVR. Festival partener: Jewish Film Festival Berlin. Recomandat de Cinemagia.
Parteneri: Intercontinental, Green Hours, Uniunea Cineaştilor din România, Artground, Design Forge.
Sponsori: Porsche, Silva Dark, bpv Grigorescu Ştefănica, RVA, Stănescu Milos Dumitru şi Asociaţii.
Parteneri media: Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Radio Shalom Romania, Cocor Media Channel, Monopoly Media/Zoom, Şapte Seri, Revista VIP, Ziarul Ring, Zile şi nopţi, Feeder, Metropotam, Port.ro, HotNews, Modernism.ro, Cinefan, Cinemarx, Videofil, Filmreporter, 121.ro, Filme şi Cărţi.
„Elenele” de consum
iunie 19th, 2011Diversitate cred că este termenul definitoriu pentru scena artistică actuală. Diversitate în sensul cel mai larg și mai permisiv cu putință. Asta pentru că originalitatea e din ce în ce mai dificilă într-un moment în care s-a discutat despre aproape orice. Dar sunt unele clișee care au devenit aproape exasperante, via mass-media. Unul dintre ele este „Elena”. Că se vorbește de EBA sau de Elena Ceaușescu, se vorbește des; opiniile sunt deja formate. Mitul național este deja construit, are rădăcini adânc înfipte și mugurașii dezvoltați.
Nu demult am citit un text semnat de Igor Mocanu în Art Act Magazin, care m-a convins să vizitez expoziția Marilenei Murariu – „Despre Elena în general” de la Galeria Simeza. Iar Elena Ceaușescu.
Marilena Murariu – The origin of the world, foto via Modernism.ro
Expoziția Elenei Murariu arăta ca un tabloid – kitsch-plastic – înșirat fără o anume noimă pe pereții galeriei. Glumele proaste despre istoria recentă, care se vor scandaloase și intrigante sunt exprimate sec, exact cum remarca Igor Mocanu: „hăhăială de la Vacanța Mare”. Dar nu tematica frapează în această expoziție, pentru că tentative eșuate de subiecte controversate au fost nenumărate. Ci tehnica. Acele ajustări recuperate din impresionismul hibrid fins de siècle XIX + etc. de la noi, tușele mici, pe alocuri pointiliste adăugate desenului stângaci, moale; scăpărilor de construcție și lipsei de acuratețe compozițională fac lucrările să pară școlărești. Pensulația bătrânească care trimite la altă epocă, altă lume, alt stil creează o discrepanță enormă între subiectul ales și limbajul plastic folosit. Paradox: o prima lipsă de maturitate artistică bătrânicioasă. Impresia pe care o lasă expoziția este că nu poți să mai râzi de Elena Ceaușescu, pentru că aceste glume iconice au alunecat deja în penibil.
Imagine din expoziția „Național Bitch”, © Anaid Art Gallery
Deja plictisită de acest subiect, pe care îl speram epuizat (cel puțin în artă), am trecut cu scepticism pragul Anaid Art Gallery. Știam că Tara nu mai are nevoie de confirmări, nici nu mai poate scandaliza opinia publică. Publicul artei este obișnuit cu Tara, deja nihilismul lui a devenit simpatic. În expoziția „National Bitch”, deschisă de Noaptea Galeriilor la Anaid, Tara (von Neudorf) apărea cu un subiect apropiat Marilena Murariu: „Elenele care au schimbat istoria României” (Diana Dochia). Asocierea inevitabilă din cauza distanței (temporale) reduse dintre cele două expoziții aduce un deserviciu nemeritat asupra percepției demersului lui Tara. Acest memorabil și atât de fascinant clișeu, pus în operă în stilul caracteristic lui Tara: grafica semiotică adăugată pe hărți, este construit atent, până în cele mai mici detalii. Expoziția stă perfect în spațiul generos al galeriei, fiind ca un memorial al sus-numitelor femei istorice. Traseul începe cu „istorica” Ileana Cosânzeana și se termină cu cele două purtătoare actuale ale acestui nume-faimos, Elena Udrea și Elena Băsescu. Alăturările sunt puțin forțate, dar expoziția în sine este plină de simboluri captivante, care fac din simpla imagine o reconstrucție a istoriei personale a fiecăreia dintre Elene. Cheia expoziției este transmisă încă de la început: Ileana Cosânzeana indică faptul că artistul se raportează ludic la subiecte, jonglează cu mituri preluate din imaginarul colectiv. Un basm nesfârșit al Elenelor, ironic-semnificativ. Cheile de citire ale expoziției sunt nenumărate, interesant ar fi faptul că artistul aduce în discuție temporalitatea. Spre exemplu în lucrări alătură simboluri atemporale (atât sacre cât și profane), unor timpuri diferite (ale personajelor): mitic, trecut, prezent și viitor (deși, personal ceva îmi spune că Elena Băsescu nu va schimba nimic).
Tara (von Neudorf), #4, 264×193.5cm, black and color marker on old map, 2011
Chiar dacă tema aleasă este de mult banalizată; Tara vine si aduce o concluzie, cumva general-valabilă: măcar pentru amuzament avem subiecte. Iar expoziția merită vizitată! Elenele își vor câștiga locul lor și în istoria artei, zâmbind. Aveam nevoie de mituri, orice societate are miturile ei. Ale noastre sunt doar ușor decadente și cam subțiri.
____
Igor Mocanu – „Despre Elena în general”, în Art Act Magazin, nr 118 din 18 mai 2011. link AICI
mai multe imagini din expoziția Marilenei Murariu, pe Modernism.ro. link AICI.
mai multe imagini din expoziția lui Tara (von Neudorf) pe pagina de facebook Anaid Art Gallery. link AICI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : ALB
iunie 19th, 2011
Pe o stradă în Paris – cuplul în alb, cu flori albe în brațe
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Mă întorc mai târziu…
iunie 19th, 2011
Rana şi rânjetul (Procurorului Toma)
iunie 19th, 2011Da, mi s-a vinde
cat rana de pe inimă;
Tăietură parşivă ascunsă în ipocrizie,
Peste care mi-au picurat saramură din lacrimi.
Am uitat lama cu care au tăiat.
Au numit-o „datorie”.
Era mânjită cu sângele meu,
Bolnav de prea multă conştiinţă de sine.
Ori de orgoliu prea mare?
Ce nu s-a vindecat, ce nu pot uita,
Sunt rana şi rânjetul.
Ochii aceia de lupi încrâncenaţi de ură
Domnind peste gurile strâmbe.
Voiau să vadă în creierul meu.
L-au anesteziat, l-au perforat, bănuindu-l.
Supurează încă un lichid galben-verzui;
Bale, resturile otrăvii rămase după ochii neruşinării.
Toma preacredinciosul, preazelosul, şi toţi ai săi,
Încă nu s-au spânzurat.
Niciodată nu-i prea târziu.
Roba neagră şi balanţa de pe masa acoperită cu pânză roşie
Erau doar decorul unei comedii negre cu final regizat.
Budapesta: 10.000 de participanţi la „revoluţia clovnilor”
iunie 19th, 2011
Aproximativ 10.000 de persoane au participat joi seara la Budapesta la o demonstraţie a forţelor de ordine – poliţişti, pompieri, gardieni de la închisori, chiar şi militari – împotriva unor măsuri de austeritate cu caracter retroactiv, luate de guvernul Orbán privind eliminarea pensionării anticipate. Acţiunea paşnică a fost denumită „revoluţia clovnilor”, ca reacţie la un răspuns ironic dat de Viktor Orbán la o cerere a protestatarilor pentru negocieri publice. Premierul declarase că îl va trimite pentru discuţii pe “secretarul de stat cu problemele clovnilor”. Demonstraţia nu a fost organizată de sindicate, ci de doi foşti reprezentanţi ai forţelor de ordine , Pėter Kónya şi Kornél Árok. Într-un apel plasat pe site-urile de socializare, cei doi au cerut membrilor nemulţumiţi ai forţelor de ordine şi tuturor celor dezamăgiţi de actualul guvern să vină să demonstreze îmbrăcaţi sau mascaţi în clovni , precizând că nu doresc prezenţa oamenilor politici. Lor li s-au alăturat şi persoane în scaune cu rotile, deoarece o altă măsură a guvernului ungar vizează reducerea numărului pensiilor acordate persoanelor cu dizabilităţi. Potrivit proiectelor propuse de guvern, membrilor forţelor de ordine pensionaţi anticipat şi care nu au împlinit vârsta de pensie li se va lua acest drept, ei urmând să fie reîncadraţi în muncă. Acelaşi principiu se aplică şi pensionarilor care nu suferă de un handicap grav. Problema este, afirmă analiştii şi specialiştii în economie, că milionul de noi locuri de muncă, promis de guvernul Orbán în campania electorală, nu a devenit o realitate; dimpotrivă, cererea pentru angajaţi se reduce. Astfel că este puţin probabil ca persoanele care, conform noii legislaţii ar trebui să se activizeze, îşi vor găsi un loc de muncă, nemaivorbind despre cele cu handicap, fie el uşor.
„Revoluţia clovnilor” a reprezentat o reacţie masivă la toate aceste măsuri, organizatorii vorbind chiar de 35.000 de participanţi. „Suntem o ţară de clovni, Viktor Orbán ne consideră clovni. Şi dacă aceasta este situaţia, să râdem, să râdem de noi, dar să fim foarte duri”, a declarat unul dintre dezamăgiţi, citat de ziarul „Népszava” Mulţi dintre cei prezenţi au recunoscut că, la alegerile de anul trecut, au votat cu formaţiunea Fidesz a lui Viktor Orbán şi că acum acesta le periclitează viitorul. Astfel, pe o pancartă purtată de un demonstrant se putea citi: „Nu sunt normal. I-am votat pe ăştia”! Curentul invers de opinie s-a putut vedea şi în cadrul unei acţiuni complementare a „revoluţiei clovnilor”.. Pe strada Alkotmány ( Constituţiei, o ironie a momentului ,deoarece prevederile în dispută ar urma să fie incluse chiar în Constituţie), vizavi de Parlament unde au început protestele, au fost instalate cabine de vot în care doritorii puteau să-şi retragă încrederea acordată formaţiunii Fidesz şi premierului.
imagine din demonstratie
Până seara au fost exprimate 20.000 de voturi de neincredere, o parte din ele pe internet, dar procesul a continuat. De-altfel, ultimul sondaj de opinie realizat de institutul IPSOS indică o reducere masivă, de 11 la sută, a popularităţii FIDESZ, comparativ cu ianuarie. Fenomenul vorbeşte, pe de o parte, de o profundă dezamăgire a susţinătorilor partidului de guvernământ (este vorba de pierderea a 800.000 de voturi din cele două milioane exprimate anul trecut), dar şi de lipsa alternativei, deoarece popularitatea partidelor de opoziţie a crescut foarte puţin.
Organizatorii i-au convocat pe participanţi la o nouă manifestare a „clovnilor”, în 29 iunie seara, când ia sfârşit preşedinţia ungară a UE. Ei şi-au exprimat speranţa că vor fi prezenţi sunte de mii de oameni care vor putea transmite Europei ceea ce gândesc despre guvern.
Paralel cu „revoluţia clovnilor”, la Budapesta şi în provincie au avut loc demonstraţii organizate de patru sindicate ale forţelor de ordine împotriva măsurilor menţionate.
„Da ce dom’le, am omorât, am dat în cap la cineva?”
iunie 19th, 2011Refrenul din titlu poate fi auzit cu regularitate din partea unor români în Marea Britanie, arestați sau chiar condamnați pentru infracțiuni mărunte : furt, practicarea jocurilor de noroc fără autorizație (alba-neagra), cerșit, etc. Unii dintre ei sunt contrariați că sunt arestați, de pildă, pentru furtul unei sticle de Coca Cola de la un supermagazin și pe deasupra mai sunt trimiși și în judecată.
Acești oameni compară infracțiunile minore pe care le comit, cu altele mult mai grave, precum omorul, vătămarea corporală, violul, tâlhăria, spargerea sau frauda. Ei nu pot înțelege că într-un stat de drept poliția și justiția trebuie să aplice legea pentru orice infracțiune, oricât de gravă sau de măruntă ar fi ea.
Este drept că infracțiuni mărunte, precum furtul din magazine, sunt extrem de costisitoare: până la urmă clienții magazinelor respective sunt cei care suportă costurile incluse în produsele pe care le cumpără ale cheltuielilor de securitate (personal, aparătură video, etc), iar contribuabilii suportă costurile cele mai mari (poliție, procuratură, instanțe, probațiune, avocați, translatori, închisori etc), pentru ca în majoritatea cazurilor pedepsele sunt niște amenzi penale derizorii.
Numărul infractorilor români din Marea Britanie a crescut simțitor de la aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. O statistică publicată luna trecută de Asociația Comisarilor Șefi de Poliție, arată că în 2010 România a primit 4343 de notificări privind comiterea de infracțiuni de către cetățenii săi pe teritoriul Regatului Unit. O singură țară din Uniunea Europeană – Polonia – a primit mai multe notificări – 6777.
La sfârșitul anului 2010 erau în închisorile din Anglia și Țara Galilor 400 de cetățeni români, doar Irlanda cu 683, Polonia cu 670 și Lituania cu 404 aveau mai mulți condamnați la închisoare dintre țările membre UE (alte țări cu mulți condamnați la închisoare erau Jamaica cu 865, Nigeria cu 649, Vietnam cu 536, Pakistan cu 435 și Somalia cu 433), potrivit statisticilor oficiale publicate de ministerul justiției.
În luna iunie a anului 2007 erau condamnați la pedepse carcerale 162 de cetățeni români, pedepsele cu închisoarea imediată reprezentând doar 8% din totalul sentințelor pronunțate de instanțele din Anglia și Țara Gaililor.
Uraganul, văzut din satelit
iunie 18th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROŞU
iunie 18th, 2011
Strop de viaţă
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROȘU
iunie 17th, 2011
Rodia
O poveste talmusică spune că un măr îşi dorea nespus de mult să fie la fel de frumos ca bolta înstelată. Dumnezeu i-a împlinit dorinţa şi fructele sale au devenit rodii. Când le desfaci au sâmburi cât stelele cerului. Se mai spune că numărul sâmburilor unei rodii este 613, egal cu îndatoririle unui evreu religios. Cred că rodia, fructul fertilităţii, exprimă foarte bine ideea şi senzaţia de roşu.
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Vis de vară
iunie 17th, 2011
Cu capul acoperit de păr
iunie 16th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROȘU
iunie 16th, 2011
I turn red when I am shy
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROȘU
iunie 15th, 2011
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Vine vara, încep discotecile!
iunie 15th, 2011
Înainte şi după operaţia estetică
iunie 14th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROŞU
iunie 14th, 2011
Roşcatul
…Roţile scârţâie uşor. Câinele a învăţat să se deplaseze ocolind cu dexteritate obstacolele. Vine blajin către vasul cu apă lăsându-se prins în mângâieri care-i ridică spre noi privirea opacifiată de cataractă. A fost găsit pe stradă. Bătrân, abandonat şi infirm…Acum Roşcatul are o familie şi este prietenul lui Mihai, un copilaş de aproape 3 ani. ”Am dorit ca Mihai să crescă avându-l aproape pe acest câine care se luptă pentru fiecare pas” , mi-a spus tatăl băieţelului.
L-am lăsat pe Roşcat tolănit la soare, adulmecând tihnit liniştea zilei de mâine…
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Spectacolul BULL la Muzeul Naţional de Artă al României
iunie 14th, 2011BULL sau spectacolul cotidianului
Ambasada Franţei în România şi Institutul Francez din Bucureşti, în parteneriat cu Muzeul Naţional de Artă al României vă invită vineri, 17 iunie, orele 21.00 la spectacolul Bull care va avea loc în curtea de onoare a MNAR (Calea Victoriei 49-53).
Bull propune publicului o privire amuzată asupra modernismului tehnologic cu care ne confruntăm în fiecare zi.
Într-o semi-sferă transparentă, în costum gri şi cu ochelari verzi, Boris Gibé nu are alţi parteneri decât o lampă de birou, un scaun înţesat cu opţiuni electronice, un puf cu peri mecanici şi, ca fundal sonor, o voce feminină, de tipul celor din anunţurile electronice.
O propunere insolită în care gestica si dansul acrobatic se întrepătrund ingenuos cu teatrul de obiecte şi cu arta marionetei, într-un performance de o veselă ironie, alegorie a relaţiilor noastre cu toate aceste obiecte electronice care ne invadează cotidianul şi ne devorează intimitatea.
Mai este oare omul stăpânul acestor roboţi meniţi să ne amelioreze confortul ?
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile
De preferat rezervare pana vineri, 17 iunie, orele 13.00 la Silvia Cazacu:
invitation@culture-france.ro, 0374 125 212
Concepţie, scenografie şi interpretare: Boris Gibé
Regie: Michel Cerda
Muzica: Chifo
Coregrafie, video şi regie tehnică: Florent Hamon
Regie tehnică: Antoine Villeret
Costume: Florinda Donga
Durata: 45 min
Un spectacol produs de compania Les Choses de Rien Franţa
Coproducători: L’Abattoir – Chalon sur Saône, La Batoude – Beauvais, Coopérative 2R2C – Paris, Ville de Pantin, L’espace Périphérique – Paris, Le Hangar – Fabrique des arts de la rue – Amiens
Cu sprijinul: Ministère de la culture – DMDTS, DRAC Ile de France, Centre expérimental multimédia ERASME – Lyon, Nicéphore Cité – Chalon sur Saône, Nil Obstrat – St Ouen l’Aumône
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROȘU
iunie 13th, 2011
Maci la Rudăria
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
„A fi sau a nu fi?”
iunie 13th, 2011
Premiera documentarului “Aripi de foc” la TIFF
iunie 13th, 2011Cluj, 13 iunie 2011. Vineri, 10 iunie, la Cinema Arta din Cluj, în prezența doamnei Dana Deac, a maestrului Radu Gabrea, a echipei de filmare și a actorilor principali, a avut loc premiera documentarului “Aripi de foc”, realizat de tânărul regizor Tedy Necula.
Tedy Necula (stanga) Radu Gabrea la premiera Aripi de foc
“Acum 9 ani l-am descoperit și l-am distribuit pe Tedy Necula în filmul “Noro”. Sunt bucuros ca i-am deschis și încurajat pasiunea pentru film. Cred că urmărim debutul unui viitor mare cineast”, a declarat Radu Gabrea.
„Aripi de Foc” spune povestea primului spectacol de dans comunitar din România, “Pasărea de foc”, organizat de asociația “Jungen Rumänen eine Chance!” și reprezentat în cadrul Festivalului Internațional “George Enescu” (ediția 2009), la București, pe scena Teatrului Național, și la Sibiu. Tedy Necula și echipa lui au urmărit pas cu pas acest proiect fără precedent. Sub îndrumarea coregrafilor de renume internațional Josef Eder (Germania) și Royston Maldoom (Marea Britanie), 100 de tineri cu vârste între 11 şi 22 de ani, provenind din medii sociale diverse (orfani, copii ai străzii, copii din familii înstărite, persoane cu deficienţe de auz sau locomotorii), tineri care nu se cunoșteau, nu aveau experienţă în arta dansului, nici calităţi fizice deosebite, au devenit o trupă de dans contemporan care a ridicat în picioare aproape 2000 de spectatori.
Echipa documentarului Aripi de foc la premiera
“Tedy a reușit să îi urmărească pe tinerii dansatori cu discreție și a realizat un film care pătrunde spiritul dansului comunitar cu sensibilitate, creativitate și inteligență. Este un film puternic și sper să fie un pas înainte pentru acest fenomen în România” a transmis, prin intermediul doamnei Dana Deac, Monique Gruber, președintele asociației “Jungen Rumänen eine Chance!” și inițiatoarea proiectului “Pasărea de foc”.
“Am reușit ceea ce am sperat împreună cu întreaga echipă: să inspirăm o nouă perspectivă asupra vieții celor care vor vedea filmul. Documentarul a avut un real succes, atât pentru noi, producătorii, cât și pentru asociația “Jungen Rumänen eine Chance!”, beneficiarul direct al acestei producții. Filmmaking Romania rămâne deschisa tuturor organizațiilor care doresc să promoveze un proiect deosebit, printr-un film aparte, care să poarte mesajul mai departe, către un public mult mai larg, prin intermediul cinematografului și al televiziunii”, a declarat regizorul Tedy Necula.
Ana Vereș și Constantin Cimpoeru, deținătorii rolurilor principale în spectacol (Pasărea de foc și Prințul) și protagoniștii centrali ai filmului, amândoi elevi în clasa a XII-a la Sibiu, au fost prezenți, alături de Tedy și echipa sa, la premieră. “Deși suntem în mijlocul probelor pentru bacalaureat, ne-am organizat în așa fel încât să fim prezenți. Nu am fi ratat această premieră. “Pasărea de foc” și filmul lui Tedy înseamnă foarte mult pentru noi.”
“Aripi de foc” este povestea adevărată a unor oameni care au redefinit imposibilul. Oameni care au dansat fără să poată auzi muzica, oameni care au ajuns, din stradă, pe una din cele mai prestigioase scene ale țării, oameni care au trecut peste limite fizice, prejudecăți și s-au redescoperit prin dans.
Ritmat de mărturiile coregrafilor, ale participanților și voluntarilor veniți din toată Europa pentru a sprijini proiectul, de scene emoționante de la repetiții și din spectacol, documentarul “Aripi de foc” impresionează prin autenticitate și talent narativ.
Trailerul filmului poate fi urmărit aici.
Pentru mai multe informații:
Tedy Necula, 0733 747 588, office@filmmaking.ro
Ada Lungu, 0720 361 628, ada.lungu@ifmagic.ro
http://filmmaking.ro www.pasareadefoc.ro
***
Tedy Necula a intrat în lumea filmului la 13 ani, ca deținător al rolului principal din filmul “Noro”, în regia lui Radu Gabrea.
Palmares–ul său regizoral cuprinde deja două documentare de lung metraj, spoturi sociale pentru ONG-uri (Young Goldfish, Junior-Oul, Fundația Licinium, Asociația Națională a Bolilor Rare, CROS), scurtmetraje și clipuri video.
Este producător Filmmaking Romania, speaker motivațional și trainer în comunicare socială și realizare de film.
Mircea Iorgulescu
iunie 13th, 2011
Laszlo Alexandru, publicist si polemist
Nu-mi iese din amintire activitatea lui Mircea Iorgulescu la România literară, în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Revista era structurată în jurul compartimentului de critici, care la rîndul lor erau divers profilaţi. Avanscena era ocupată de cronica literară a lui Nicolae Manolescu, mereu prezentă în pagina 9, urmată de rubrica fixă a lui Eugen Simion, de cele mai multe ori în pagina 11. Manolescu era “ministrul de interne”, de o uimitoare performanţă analitică a discursului, dublată de subtilele mize strategice ale evaluărilor. Simion îl talona perseverent, cu o abordare mai senină şi ponderată, care includea, în factură sintetică, bogate referinţe literare şi reflecţii la fenomenul cultural european. Valeriu Cristea apărea adeseori în preajma lor, cu meditaţii şi consemnări poate ceva mai terne stilistic, dar mereu excelent documentate.
Între aceştia, Mircea Iorgulescu era argintul viu, care îşi depăşea colegii în percutanţa analitică pe centimetru pătrat. Intervenţiile sale – foarte frecvente, dar nu permanente – denotau strategia omului care stă la pîndă spre a înhăţa momentul potrivit. Iar atunci izbea sarcastic, strălucea debordant, demonta în cuvinte bine cumpănite o ipoteză adversă, o judecată neconvingătoare, o argumentaţie incorectă. Manolescu stabilea etalonul valoric, dar Iorgulescu aducea sclipirea rece a bisturiului minţii. Tocmai acest polimorfism al spectacolului intelectual a asigurat prestigiul României literare, în acele vremuri altminteri suferind de penuria inteligenţelor.
“Rămînerea” definitivă a lui Mircea Iorgulescu în Occident, în toamna lui 1989, am înregistrat-o cumva într-o periferie a conştiinţei mele. Alte evenimente ocupau de-acum avanscena: congresul final al Partidului Comunist, de la care toată lumea aştepta miracolul debarcării paşnice a lui Ceauşescu, tensiunea socială explozivă, adierea paranoică a măsurilor de forţă etc. (Eram deja profesor în vîrful unui munte, într-un sătuc pe unde treceau maşini de două-trei ori pe zi. Mă întorceam de la şcoală, într-o amiază călduroasă de octombrie 1989, cînd am remarcat uimit că geamurile afumate ale crîşmei din sat şi acelea ale magazinului de confecţii stăteau căscate la trecători. Fuseseră demontate perdeluţele îngălbenite de timp şi storurile maronii, prăfuite. L-am întrebat pe miliţianul comunei şi alţi trecători ce se întîmplă. Mi s-a răspuns, cu toată seriozitatea, că de la Bucureşti s-a primit ordinul să fie date jos toate perdelele de la ferestre, din toate instituţiile patriei, pe perioada Congresului al XIV-lea, pentru a se preîntîmpina conspiraţiile politice şi uneltirea reacţionară! Riguros autentic.)
Ce decepţie va fi fost, pentru Mircea Iorgulescu, revoluţia din decembrie ‘89! Abia se fixase omu’ la Paris, de două-trei luni, iar acum se prăbuşea castelul de nisip care l-a obligat să-şi ia lumea-n cap. Ce să mai facă el? Să vină înapoi? Să nu? I-am citit amuzat primele interviuri în presă, cînd ne transmitea din depărtare sfaturile lui condescendente, cum să facem, cum să procedăm pe meleagurile mioritice. M-a dezamăgit pe urmă adeziunea lui la gruparea dilematicilor fripturişti, mereu disponibili în anii nouăzeci la posturile guvernamentale ale momentului, fie la dreapta, fie la stînga. Dar el nu intenţiona să revină în ţărişoară. Dacă nu interesul de carieră, atunci ce anume îl împingea spre grupul celor cu luntrea în multe cururi?
Era perioada corespondenţei mele intense cu Paul Goma. Am rămas perplex cînd am aflat de la fostul disident (o vreme redactor la România literară) că Mircea Iorgulescu fusese “omul de serviciu” al publicaţiei. În anii frenetici ai cultului personalităţii, nu mai apărea nici o gazetă fără prima pagină înţesată cu omagii la adresa Cîrmaciului. Erau de obicei texte fade, nesemnate, sau asumate global cu numele revistei. Lumea se codea să le scrie, chiar şi astfel. Însă Iorgulescu, el, se înghesuia la editoriale, pe care le aşternea rapid şi dezangajat, pe colţul mesei, ca un tricotaj banal. Se plăteau binişor, el era şofer pătimaş, avea nevoie de bani pentru benzină. Eventual, în acelaşi număr, Mircea Iorgulescu dădea un editorial linguşitor, nesemnat, şi o cronică răutăcioasă, în doi peri, împotriva realizărilor socialismului. Iată o persoană complexă.
Au mai trecut cîţiva ani. A venit epoca accesului la dosarele Securităţii. Bujor Nedelcovici a constatat cu oroare că bunul său prieten, criticul literar I.M. de la România literară l-a turnat de-a lungul anilor la oculta instituţie comunistă. Că a încercat să-l influenţeze “pozitiv”, în urma indicaţiilor primite. Că s-a străduit să-i tempereze gesturile de revoltă, să-i deturneze intenţiile de publicistică rebelă în străinătate. La confruntarea dintre cei doi, Mircea Iorgulescu a negat cu încrîncenare faptele dezvăluite de documente. Iar cînd prozatorul şi-a făcut publică indignarea, în cartea Un tigru de hîrtie, sofistul dîmboviţean de pe Sena a contraatacat sordid. Şi-a persiflat victima revoltată, arătîndu-le cititorilor că ar fi vorba de-un personaj bombastic, aiurit, fanfaron, neatent la detalii, în fine, un tip excesiv.
Din păcate pentru I.M., alte persoane şi-au consultat dosarele de la CNSAS (fiica poetului Eugen Jebeleanu, fiul prozatorului D. Ţepeneag, poetul Dorin Tudoran) şi au găsit urmele ghearelor sale în evoluţia lor biografică. Iar unii dintre ei au solicitat în instanţă stabilirea faptului că M. Iorgulescu a fost complicele poliţiei politice. În februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a decis oficial că Mircea Iorgulescu a colaborat cu Securitatea, sub numele conspirative “Dorin” şi “Mirel”. Chestionat de ziarişti ce-are de spus, criticul literar s-a prevalat de faptul că este grav bolnav. Acum, cînd aflăm că tocmai s-a stins din viaţă la Paris, acest ultim aspect s-a dovedit, din păcate, adevărat – deşi nu avea legătură cu întrebarea ce-i fusese adresată.
O privire retrospectivă pe subiectul în discuţie mă umple de jale. Mircea Iorgulescu a fost un om de-o ascuţită agerime a minţii, de-o vie curiozitate îndreptată asupra detaliilor existenţei, de-un incontestabil talent al expresiei literare. Avea forţa percutantă a unui arc încordat: silit de dictatură să se menţină în limitele ideologice ale momentului, şi-a canalizat frustrările spre o memorabilă publicistică acidulată. Scăpat în lumea largă a libertăţii şi a democraţiei, M. Iorgulescu a rămas însă văduvit de constrîngerile ce i-au modelat traiul. I-a răzbătut – ca uleiul la suprafaţa apei – carenţa principiilor etice de transparenţă şi onestitate. Duplicitatea de caracter l-a ajuns din urmă, pe cărările vieţii, şi l-a tîrît în discreditul colectiv. Imaginea sa publică va trebui să se confrunte, mai mult ca sigur, în următorii ani de postumitate, cu aceste pietre de moară.
Mircea Iorgulescu, pentru mine, e un exemplu clasic de inteligenţă orgolioasă, excesiv încrezătoare în spectacolul propriilor performanţe şi lipsită de frîna umilinţei morale. I-a fost străină virtutea pioasă a identificării cu semenii săi (“immedesimazione”), pentru a nu le fabrica răutăţi meschine, sub propulsia vanităţii ipocrite.
“Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
iunie 12th, 2011Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, simpaticul şi fascinantul meu prieten – neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil – nu-şi revărsase nici pe departe “sacul plin cu amintiri”; mă avertizase încă de la prima noastră întălnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau de fiecare dată câtă dreptate avusese! Îi priveam cu admiraţie fiecare gest, fiecare trăire şi tresărire a muşchilor feţei, fiecare licărire din privirea lui ageră şi inteligentă în momentul relatărilor pline de miez şi tâlc, minunându-mă de felul în care transmitea informaţia şi reuşea fără prea mult efort să captiveze auditoriul şi să încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-ti descreţească fruntea presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă şi potrivită contextului, astfel încât timpul scurs în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viaţa plină de inedit şi aventură pe care nea Mitică a trăit-o după plecarea din ţară.
“De acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi spun nepoate!”
Închisoarea Panciova din Iugoslavia, locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise şi el să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă…
De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a analizat îndelung cu ochi scrutători şi ageri, s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat: “De unde eşti?”. “ Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm prietenul meu. “Aha, bănuiam eu că eşti ardelean!” şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: “ Cine sunt ăştia cu tine? Sunt comunişti?”
„Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – i-a răspuns nea Mitică, cu aceeaşi faţă senină şi cu bine cunoscuta cumpătare ardelenească. Cu ochii mari de mirare şi surprins de răspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a afirmat imediat: “Păi legionarii treceau graniţa?”. “Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte, şi parcă reproşându-şi pentru această carenţă de informare, avocatul a spus cu o undă de regret în glas: “Oooo, cum n-am ştiut asta?!”
După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a spus zâmbind:”Auzi, tu de acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi spun nepoate. Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Şi aşa am făcut!
” Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie!”
Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: “Măi Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita – tu din Transilvania iar el din Bucureşti?”. „Păi el m-a facut nepotul lui”, i-a răspuns zămbind prietenul meu. Atunci profesorul a început să-i dezlege câteva din misterele ce-nvăluiau personalitatea celui cu care, parcă îi era hărăzit să se reîntâlnească mereu de-atunci înainte pe traiectoria pe care nea Mitică o va urma în exil…
”Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai”, i-a spus Ionescu destăinuindu-i câte ceva din trecutul avocatului. Nichita Tomescu era cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucureşti (îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător, deoarece ceilalţi opreau caii să nu ajungă primii la fileu). Era de-o agilitate rar întălnită şi de-un curaj nebunesc şi ceea ce îşi propunea realiza întotdeauna.
Nea Mitică şi Nichita Tomescu s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Era cunoscut în toate cercurile disporei pariziene şi activa cu abilitate în cadrul asociaţiei care se voia a fi strigătul exilat al românismului celor ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale ale acestuia…
Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai (punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti). Întotdeauna cu adrenalina la maxim, avocatul îşi vedea de drumul lui, luptând pentru ţelul vieţii sale şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcinile din care se trăgea şi ţara în care s-a format ca om şi ca profesionist.
Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, oferindu-le posibilitatea să se realizeze atât profesional cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte din românii refugiaţi acolo şi care au luptat cu mijloacele care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsescă Franţa în momentul în care a început războul din Coreea. Principalul motiv ce i-a determinat să ia această decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Aşa că au traversat Atlanticul, plecând în Canada, zona Quebec – mai exact la Montreal, unde se vorbeşte tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles şi nea Mitică şi “unchiul” său, avocatul Nichita Tomescu…
Tainele prieteniei şi secretele “succesului”!
Începută în Iugoslavia, la închisoarea din Panciova, continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu a rămas aceeaşi, ba mai mult, s-a intensificat după ce au ajuns la Montreal.
Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care ştia să ajungă acolo unde îşi doreşte, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, dar ştia să-şi direcţioneze acţiunile spre acolo unde ţintea. Aşa a ajuns ca la Montreal, Nichita Tomescu să practice avocatura. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut pentru că era neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el că este cel mai bun avocat din Montreal. Clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate rezolvate în mod profesionist, susţinut o dată în plus de o minte ascuţită împletită armonios cu un fler deosebit în meseria sa l-au făcut celebru pe avocatul român, care la un moment dat ajunsese să reprezinte doar mafioţi.
Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la cină, le povestea ore în şir despre „secretele” succesului său. „Cel mai greu este să plăteşti un judecător” – le spunea el. „Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria”. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecător care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil şi astfel faima lui a crescut şi implicit clientela s-a extins în răndurile mafioţilor, care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.
De exemplu, trei italieni furaseră un vagon de rom. Mafioţii au mers la Nichita şi i-au spus: „Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte şi numai el ne poate ajuta”. Şi Nichita a fost angajat!
”Bine, măi Nichita, dar cine plăteşte?”
Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat şi mă captivase atât de mult încât uitasem cu desăvârşire de trecerea timpului. Stăteam şi-i analizam mimica în timpul relatărilor şi observam cum muşchii feţei se contractă sau se destind, funcţie de momentele pe care reuşea să le ilustreze cu o precizie şi minuţiozitate rar întâlnită. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui nea Mitică personalitatea lui Nichita Tomescu…
“Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim”, a continuat nea Mitică şi uitându-se în gol, de parcă se reîntorcea în timp, retrăind momentele petrecute împreună cu Nichita Tomescu. “Noi întrebam: bine, măi Nichita, dar cine plăteşte? “ la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice:”Lasă, că este deja aranjat!”.
”Când plecam din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi, care la vederea noastră s-au ridicat în picioare şi l-au salutat pe Nichita, făcând o reverenţă în faţa acestuia”, a spus nea Mitică şi în ochii lui am zărit pentru o clipă o altfel de strălucire… „Vedeţi măi, cine a plătit?”, le răspundea avocatul ieşind din restaurant. Mafioţii îi plăteau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal – era un subiect tabu.
”Unde-s banii?”
Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului şi simpaticului meu prieten şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat şi eu cu un zâmbet şi am aşteptat nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu.
Îşi amintise de Radu, un român pe care-l chema aşa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se număra şi nea Mitică.
„Radu Spital” împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins pe Radu şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Nichita Tomescu pleda în favoarea acuzatului; ridicându-se în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, Nichita a vorbit destul de scurt şi în finalul pledoariei sale a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: „Păi dânsul, ca avocat, nu a ştiut că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă?” Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe “Radu Spital” de ani grei de puşcărie.
Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii?” Radu i-a răspuns spăşit: „Măi Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adică pe cai). “I-am cheltuit la cursele de cai”.
“De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: „Unde-s banii?”” – mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul “Radu Spital” din povestea lui despre Nichita Tomescu. Am aflat de la prietenul meu apoi că atât Radu cât şi Nichita erau mari jucători la cursele de cai. Nichita miza uneori şi pe sume exorbitante, cea mai mare sumă ridicându-se la 100.000 de dolari; aceia erau bani foare mulţi la vremea aceea.
“Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”
Cel mai interesant episod din relatarea lui nea Mitică a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei sale pentru că aceasta i-a spus: „Măi Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a răspuns roşu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?” şi i-a tras o palmă zdravănă, încât să-l ţină minte.
Fata l-a dat in judecată şi la proces, judecătorul i-a spus: „Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiti cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce stiţi dumneavoastră despre Cicero”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filozof iar judecătorul, foarte impresionat a afirmat: „Aşa ceva nu am auzit până acum”. La care Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului – i-a răspuns zâmbind: „Păi unde ai fi vrut să auzi, la Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte îndăzneţ. Apoi, judecătorul s-a întors către fată şi i-a spus contrariat: „Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?”.
“Toată lumea pe genunchi!”
Nea Mitică s-a oprit la un moment dat din povestit; tăcea şi se uita într-un punct în care numai el ştia ce vede… Aşteptam cu sufletul la gură să văd ce urmează pentru că deja îi simţeam emoţia şi i-o observam în tremurul abia perceptibil al bărbiei, dar şi în cele două boabe de rouă care se chinuiau să nu se rostogolească din ochii prietenului meu, care de data aceea aveau o strălucire aparte.
Calm, cu o atitudine solemnă şi admirativă, nea Mitică mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica ortodoxă pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul şi-şi povesteau bucuriile şi necazurile inerente ale vieţii trăite departe de ţară.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de alţi confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: “Toată lumea pe genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt!” Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toti cei care erau în biserică s-au plecat pe genunchi. În mijlocul lor, intimidat de atitudinea surprinzătoare a lui Nichita Tomescu, deja la o vârstă venerabilă, se afla poetul Aron Cotruş! Tomescu avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea şcoala la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Nichita Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul acestuia. Ştiau că în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.
“Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu nea Mitică. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale preţiosului meu prieten mi-au captivat atenţia şi m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor. Şi ştiu că şirul amintirilor lui încă nu a ajuns la capăt. L-am privit atent şi am simţit că mai vrea să-mi spună ceva.
“Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitică la sfârşitul întâlnirii noastre. “În momentele lui de linişte scria…Avea nişte poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: „Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei”…
Era un mare jucător la cursele de cai, era o patimă a lui, care dura de foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: „Gata, de acum n-am să mai joc” şi n-a mai jucat. Era un om tare!” – a conchis nea Mitică şi în ochii lui se vedea limpede nostalgia anilor care au trecut şi se citeau sentimentele care-l legau de-atâta amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu – omul care i-a marcat puternic existenţa şi de la care a avut ce învăţa de-a lungul timpului…
e-G8
iunie 12th, 2011Nicolas Sarkozy a organizat forumul „e-G8” incercind sa puna guvernele in controlul internetului. Ca sa parafrazez un comic: aprobam legi pe care nu le cunoastem cu o autoritate pe care nu o avem pentru motive pe care nu le intelegem in domenii de care n-avem habar.
Internetul este (numai) un mediu de comunicare (eficient), relativ recent intrat in viata noastra, inca ne-nteles. Ca orice tehnologie noua este privit cu dusmanie de cei care trebuie sa schimbe ceva ca sa ramina competitivi si este adoptat cu subinteles de cei fara tabieturi. Ce nu se intelege inca este ca morala si legile nu se aplica internetului, care este numai o unealta, ci numai oamenilor care-l folosesc.
Tiparul a dus la somaj in rindul scribilor, masina in rindul producatorilor de carute, telefonul in cel al mesagerilor… Dar progresul, oricare ar fi acela, nu poate fi oprit si in loc sa ne impotrivim ar trebui sa invatam sa-l folosim cit mai eficient.
Citeva stiri mi-au atras atentia recent:
- Dictatura si Internetul nu fac casa buna, ultimele exemple Tunisia, Algeria, Siria
- Politia din Austria a confiscat computerele unui nod Tor
- Un cetatean american vizitind Tailanda a fost arestat si acuzat de crima de lesmajestate pentru o traducere postata pe internet acum 4 ani
- Francezii vor face ordine pe internet, eventual prin eliminarea anonimitatii
- Guvernul american confisca nume de site-uri
- Iranul planuieste sa-si creeze o retea nationala neconectata la Internet pentru „protejarea” cetatenilor
- un tribunal in Marea Britanie a hotarit ca poate opri Internetul sa birfeasca despre aventura unui fotbalist (ce tocmai a pierdut o cupa cu 1-3)
- China cenzureaza stirile referitoare la incidentele din Mongolia
Cele citeva stiri arata ca nu-ntelegem inca nimic, nu stim ce vrem ca internetul sa fie, inca nu stim la ce e bun, dar vrem sa facem „reguli”. Cred ca stim cu totii cum e cind orice faci devii infractor, chiar n-am invatat nimic din asta?
Ca orice tehnologie, Internetul poate fi folosit pentru lucruri bune si pentru lucruri rele. Exista destule legi care sa ne spuna ce trebuie si ce nu trebuie sa facem iar folosirea internetului ca mediu de comunicare pentru asta n-ar trebui sa schimbe nimic.
N-ar trebui sa renuntam usor la anonimitatea utilizatorului de internet.
In primul rind ca aceeasta anonimitate nu e absoluta si folosirea internetului in activitati ilegale e de mult folosita pentru a usura prinderea faptasilor. Interzicerea folosirii lui a dus numai la ascunderea acestor persoane in medii mai putin evidente si supravegheate. Internetul inlezneste nu numai vinderea de lucruri furate ci si detectarea si prinderea celor care incalca legea. Internetul face ca o greseala sa nu fie uitata niciodata. Daca astazi bratul legii este scurt (vezi negationistii) poate nu asa va fi si miine, sau poimiine, cind vizitezi o alta tara.
Atunci de ce avem nevoie de anonimitate pe internet? Tocmai pentru ca internetul nu uita nimic. Daca azi ai fost la doctor, miine apari intr-o fotografie cu o peruca si poimiine iti cumperi vitamine nu faci nici o greseala, dar cineva poate sa-si dea seama ca ai cancer si saptamina viitoare nu mai esti angajat la noua companie care ieri nu vroia sa te scape.
Cineva zicea ca Facebook este o gigantica unealta de spionaj, si-i dau dreptate, dar pentru sutele de milioane de utilizatori avantajele estompeza riscurile. Un politician German a folosit datele strinse de operatorul sau de telefonie pentru a construi o harta interactiva cu locurile prin care a fost in ultimele trei luni si totusi miliarde de oameni au telefon mobil.
La aceste date se uita politicienii care pretind ca vor sa ne apere de necunoscut, ca vor sa protejeze fabricile de carute si orice alt motiv le trece prin minte.
Sa celebram anonimitatea pe internet si sa cerem aplicarea legii pentru cei care abuzeaza. Doar pina o mai avem.
Parcul Dendrologic Simeria
iunie 12th, 2011Unul dintre obiectivele turistice de importanță națională, Arboretumul (parcul dendrologic) din Simeria este un adevărat monument în arta parcurilor. A fost creat cu peste 250 de ani în urmă, când s-au plantat aici numeroase specii aduse din diferite colțuri ale lumii (China, Japonia, America de Sud). S-au aclimatizat perfect: magnolia, arborele de plută, coniferul oriental, bambusul, eucaliptul.
La intrare
Balta cu bambuși
Feerie de culori
Invadat de cățărători
Magnific
Platan multiplu
Rămân
iunie 12th, 2011Apele c
urg,
Râme albastre gâlgâind peste pietre,
Peste tălpile mele crăpate.
Chipul oglindit mi se leagănă strâmb.
Peşti din argint viu mă străpung fără să lase urme.
Se îndepărtează alunecând pe nişte patine tăcute.
Apele curg gâlgâind peste pietre,
Ca timpul;
Fără să se mai întoarcă.
Chipul meu strâmb, tălpile mele crăpate,
Rămân.
Trăiesc iluzia trecerii, doar.
Înşelat la târgul cu timpul,
Alergătorul necinstit.
Rămân.
O seară la Londra cu Băsescu și (mai ales) cu alții
iunie 12th, 2011
Președintele Băsescu a răspuns întrebărilor românilor din Marea Britanie
Luni 6 iunie am fost la sediul Institutului Cultural Român de la Londra unde urma să aibă loc o întâlnire a președintelui Traian Băsescu, aflat în vizită oficială în Marea Britanie, cu reprezentanți ai organizațiilor românești din Regatul Unit.
Cei peste 100 de invitaţi prezenţi (care au trebuit să fie prezenți la sediul din 1, Belgrave Square cu cel puțin 10 minute înainte de ora anunțată, 18.30) au trebuit să aștepte 25 de minute până și-a făcut apariția președintele României, care venea de la London School of Economics, unde ținuse un discurs în memoria politologului Ghiță Ionescu, decedat acum aproape 15 ani.
Fără să zăbovească, președintele Băsescu s-a referit la întâlnirea sa cu premierul David Cameron subiectul cel mai fierbinte fiind, evident, accesul (sau mai zis absența lui) cetățenilor români pe piața muncii din Marea Britanie.
În acest domeniu nu va fi nicio schimbare, a spus președintele Băsescu, piața muncii rămâne închisă românilor până la sfârșitul lui 2013, când, după șapte ani de la aderarea la Uniunea Europeană, toate țările membre vor fi obligate să deschidă accesul.
Deși s-a arătat nemulțumit de aceste bariere, președintele Băsescu a spus că nu poate face demagogie, atunci când a fost întrebat de racolarea de medici români în țările UE, declarându-se un partizan al liberei circulații a persoanelor.
După scurta sa prezentare, au urmat câteva întrebări din partea celor prezenți, mai ales medici, cadre universitare, studenți sau doctoranzi. Am avut impresia că unii au pus întrebări ca să-și dea importanță. De asemenea, printre cei care au pus întrebări nu s-au numărat lucrători în construcții sau menajere, care alcătuiesc majoritatea românilor aflați în Regatul Unit (nici nu știu dacă au fost prezenți vreunii dintre ei luni seară) și care sunt cei mai afectați de restricțiile de pe piața muncii de aici.
Cele mai pertinente întrebări le-au pus doi veterani ai diasporei românești, arhitectul Șerban Cantacuzino și politiologul Jonathan Eyal. Primul l-a întrebat pe Traian Băsescu de ce nu este protejat patrimoniul cultural în România, care poate aduce venituri mai mari prin turism cultural decât investiții ca Roșia Montană, iar al doilea a întrebat cum își onorează România obligațiile față de NATO, mai ales cele privind angajamentul față de cheltuirea unui anumit procent din Produsul Intern Brut pentru armată.
Președintele Băsescu a răspuns parțial la prima întrebare, spunând că România a angajat spoturi publicitare pe CNN și Eurosport, iar la a doua a recunoscut că încă nu este alocat procentul la care s-a angajat, dar a enumerat participările militare ale României în Afganistan, Kosovo și Libia.
Discuții interesante
Din punctul meu de vedere, seara a fost mai utilă deoarece am avut ocazia să stau de vorbă cu vechi cunoscuți și să-mi fac noi cunoștințe.
Peste 100 de persoane au participat la eveniment. Prima din stânga - Anamaria Marinca
L-am revăzut pe profesorul și istoricul Dennis Deletant , cu care am vorbit despre apariția noi cărți a istoricului american Larry Watts, care promovează ideea (deloc nouă, de sorginte ilieceaușistă, de fapt ceaușisto-securistă) a conspirației din blocul sovietic împotriva României.
Tot aici m-am întâlnit pentru prima oară în șase ani cu eurodeputatul PDL, Traian Ungureanu, fost coleg la BBC, cu care am schimbat câteva vorbe, el întrebându-mă chiar de revista ACUM.
Câteva vorbe am reușit să schimb și cu Jonathan Eyal, precum și cu directorul ziarului România liberă, Dan Turturică, convenind asupra mediocrității vieții politice din România.
L-am cunoscut pe regizorul Yossi Bălănescu, fratele renumitului muzician Alexander Bălănescu, dar cea mai interesantă cunoștință a fost aceea a actriței Anamaria Marinca, din punctul meu de vedere cea mai bună actriță română a momentului.
I-am reamintit de interviul pe care i l-am luat ei și Mariei Popistașu cu câțiva ani în urmă la BBC, după difuzarea seriei “Sex Traffic” pe Channel4 în Marea Britanie și am felicitat-o pentru excepționalul ei rol din 4:48 Psychosis, de Sarah Kane, jucat în august 2009 pe scena prestigiosului teatru Young Vic, la Londra, un monolog de 72 de minute în engleză. M-a impresionat nu doar conversația extrem de inteligentă pe care o purta, dar și modestia acestei actrițe de excepție, pentru care barierele lingvistice nu par să existe.
A fost o seară foarte plăcută, în cursul căreia, la început, și-a făcut apariția și președintele României, Traian Băsescu, căruia îi mulțumesc că mi-a oferit prilejul să revăd și să cunosc oameni interesanți la Londra.
Viaţa ca minerit – 21 de ani de la evenimentele din 13 – 15 iunie 1990
iunie 12th, 2011Uneori viaţa mi se pare o continuă activitate de minerit. În fiecare clipă ne aflăm într-un mediu în care se aruncă înspre noi grămezi de particule, obiecte, gânduri, impresii, opinii, fapte, evenimente, alimente, tentaţii, agresiuni, bunăvoinţă, etc., etc., etc. iar noi răspundem filtrând continuu, reţinând ceea ce considerăm că ne este util şi aruncând mai departe ceea ce credem că reprezintă, în termeni minereşti, „steril”. Majoritatea „mineritului” se produce la un nivel preprogramat: la nivelul pielii care simte durerea şi încearcă să ajute creierul să o evite, la nivelul alveolelor pulmonare care ştiu să reţină oxigenul şi să elimine bioxidul de carbon, la nivelul pupilei care îşi ajustează automat diafragma în funcţie de intensitatea luminii recepţionate, şi aşa mai departe.
Dar există şi o parte a activităţii noastre care este legată de un „minerit al gândirii”: modul în care ne alegem prietenii, selectarea unei cariere, evoluţia personală. Filtrăm prin raţionamente, sentimente, atitudini, oferta necontenită de împrejurări sociale diverse în care ne aflăm. Probabil ATITUDINEA este, mai presus de raţionamente şi sentimente, factorul determinant în acest gen de „minerit”. Dar acesta este poate un subiect pentru o viitoare temă de meditaţie. De data aceasta însă mă voi folosi de pretext pentru a rememora o zi specială din viaţa mea: 14 iunie 1990.
De dimineaţă am primit un telefon acasă, prin care secretara ziarului România liberă mă anunţa ca nu mai stă la serviciu. Un grup de muncitori din tipografie (condus de câteva femei), încurajaţi de apariţia minerilor în Bucureşti, chemaţi de Ion Iliescu şi organizaţi de ofiţeri din fosta Securitate pentru a „face ordine” în Piaţa Universităţii, urcaseră în redacţie, ţipaseră isteric la singura persoană care se afla acolo la ora aceea (Mariana Bandu, secretara respectivă) iar cineva o luase de păr şi o dăduse cu capul de perete.
Instinctul mi-a spus în acel moment că minerii vor ataca şi sediile ziarelor. Şi am plecat mai devreme la redacţie.
Am ajuns în acelaşi timp cu ei. Îi văd ca aievea, coborând dintr-un camion, înarmaţi cu bâte şi întrebând de Petre Mihai Băcanu. Am urcat împreună cu ei la etajul 4 al corpului din stânga al Casei Scânteii, unde pe atunci se afla sediul României libere. Ei îl cautau pe Băcanu, eu îmi storceam creierii cum sa fac să salvez abia înfiripata linie de tehnoredactare computerizată care era „viaţa mea” şi fără de care ziarul n-ar mai fi apărut pentru un timp nedeterminat. M-am adresat direct liderului lor (ulterior dovedit ca fiind ofițerul de securitate Nicolae Cămărăşescu). L-am întrebat ce trebuie să facem, „pentru că sunt şi eu un simplu cetăţean care lucrează în Casa Scânteii, şi am o simpatie deosebită faţă de curajul şi cinstea lor”. „Trebuie să-l găsim pe Băcanu” – a fost răspunsul, printre dinţi. Ştiam că Petre Mihai Băcanu nu este în ţară. „Da, trebuie să-l găsim pe Băcanu şi să-l întrebăm ce-i cu porcăria asta” – am confirmat imediat, mimând indignare, surescitare. Eu am să-l recunosc pentru voi!
A urmat o căutare înfierbântată prin birourile goale. N-au găsit pe nimeni „interesant”. Doar la arhivă mai era cineva. Câteva momente de derută generate de pustietatea redacţiei mi-au dat şansa. M-am urcat pe balustrada scării de marmură şi am strigat că am de comunicat ceva important. Unul dintre ei a cerut linişte şi grupul de circa 25-30 de mineri a devenit atent.
„Oameni buni – m-am adresat lor (îmi amintesc doar aproximativ cuvintele, dar ideea este exactă). Eu voi fi martor că nu s-a distrus nimic în redacţia asta. Voi nu sunteţi un grup care distruge, aşa cum în mod nedrept v-a prezentat presa. Voi sunteţi luptători pentru dreptate şi egalitate socială. Uite – am adaugat – mai sunt şi alţi civili (între timp apăruseră redactori de la alte publicaţii, personal administrativ) de faţă. Eu voi face personal lista de martori – am cerut de la cineva hârtie şi creion – ca să dovedim că aici nu s-a distrus nimic.”
A fost de ajuns să mă aprobe câţiva dintre cei din mulţimea de mineri manipulaţi, ca întregul grup să îmi dea dreptate. În aceste împrejurări, „şeful” lor nu a mai avut ce face şi le-a spus: „atunci hai să mergem la masă, fraților” (ulterior am aflat ca aceiaşi care le organizaseră venirea în Bucureşti le organizaseră şi mesele).
Momentul cel mai critic al acelei dimineţi avea însă să se petreacă în cele mai puţin de 30 de secunde care au urmat. Un fost redactor al României libere, în dezacord cu noua conducere a ziarului (şi cu o istorie personală dificil de reabilitat după zecile de articole pro-ceauşiste scrise de-a lungul anilor) m-a recunoscut (eram pe atunci unul dintre liderii ziarului şi Directorul de Producţie) şi l-am văzut cum deschide gura să le spună minerilor cine sunt. Am sărit de pe balustradă pe scara unde se afla şi i-am şoptit printre dinţi: „dacă deschizi gura, le spun că eşti mâna dreaptă a lui Băcanu. N-o să apuci să mai spui nimic. Aşa că ia-o încetişor pe scări în jos şi fă-te pierdut. După momentele astea, pe cine o să creadă? Pe mine sau pe tine?”. Omului i-au căzut umerii şi-a plecat.
I-am însoţit pe mineri până la ieşire. Aici mă aştepta una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieţii: cocoţaţi pe ferestrele mari ale sediului lor impetuos din clădirea principală, redactorii gazetei „Adevărul” – fosta „Scânteia” – organul PCR – aplaudau frenetic presupusele fapte ale minerilor. Nu aveau de unde să ştie că, într-adevăr, în 13-15 iunie 1990, sediul României libere a scăpat de la distrugere. Imaginea redactorilor de la „Adevărul” îmi va rămâne mereu în memorie.
Minerii s-au aruncat în camion şi au plecat triumfători la masa pe care le-o pregătiseră Iliescu şi ai lui. Apoi am revenit în redacţie. S-au găsit totuşi ulterior voci ale unor colegi, care m-au acuzat că am salvat calculatoarele şi sediul de la distrugere. „Altfel am fi obţinut imediat altele noi, din Vest” – a fost argumentul.
Există mecanisme ale logicii absurde, laşităţii şi prostiei pe care nu le voi putea accepta vreodată. Însă e doar un exemplu în care în România aurul şi sterilul se aruncă împreună, reţinându-se – nu se ştie ce.
Femeie – invitație la lectură
iunie 12th, 2011În 1995, apărea prima ediţie din „Scrisori către cei de acasă” de Emil Cioran….o carte deosebită, specială, mai ales în acel moment al istoriei României de după ’89. Se citea pe nerăsuflate, încă sub impresia interviurilor lui Gabriel Liiceanu. Numeroase fraze se întipăreau în memorie ori chiar simţeam nevoia de a le însemna – „Nu am competenţă decât în agonii.”; „Succesul trebuie refuzat.”; „Numai mediocrii se realizează”; „Generaţia noastră nu a ratat nicio formă de decădere.”; „Saşii din Transilvania reprezintă o oază morală în Balcani” etc. Totodată atunci, mi s-a accentuat interesul pentru un adevărat personaj al vieţii româneşti interbelice, Jeni Acterian, şi am tot aşteptat apariţia jurnalului ei – „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, Editura Humanitas, 2007. În fapt, a fost o reapariţie după 33 de ani, de data aceasta sub îngrijirea aceleiaşi neobosite Doina Uricariu.
A fost un regal lectura jurnalului şi mi-am amintit ce îi scria Cioran, de la Paris, lui Jeni Acterian: „Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat de frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de-o tristeţe fără soluţie.” Dureros de corectă aprecierea lui Emil Cioran faţă de această fină intelectuală care a avut neşansa de a rămâne prizonieră în spaţiul pe care au pus stăpânire sovieticii şi care s-a stins fără a da măsura valorii sale recunoscute de atâţia alţii: Mircea Eliade, Constantin Noica, Alexandru Dragomir.
Atmosfera culturală febrilă a unui Bucureşti interbelic fremătând de evenimente impresionează şi naşte regrete. Povestirea modului în care se desfăşurau cursurile, dialogurile cu profesorii din grupul cărora se desprinde figura lui Nae Ionescu, cum învăţa pentru examene, ce cărţi citea, ce pondere impresionantă avea lectura în franceză, pe toate le-am recunoscut ca vechi dorinţe renăscute, unele ca pe vise neîmplinite asociate cu o sensibilitate excesivă. Admiraţia pentru acest gen de femeie este greu de exprimat, şi mai greu de explicat…Azi cu atât mai mult!
Totuşi, pentru cele interesate, pentru cei interesaţi, rămâne această mare dramă a unei femei atât de inteligente, atât de lucide, atât de plină de energie, care îşi cunoştea defectele, calităţile, îşi mărturisea dezinvolt dorinţele şi dezamăgirile, şi care a pus devreme şi trist punct vieţii într-un cvasi-anonimat. Totul se poate afla şi trăi particular parcurgând volumul. Apar şi alte chipuri de femei celebre în epocă şi nu doar: Alice Botez, Cella Serghi, Marietta Sadova, Clody Berthola, Lucia D. Bălăcescu. Cuvintele reînvie litoralul acelor generaţii cu un Balcic necunoscut tinerilor de azi şi generaţiei anterioare…Imaginar, se poate asista la reprezentaţii de balet, la piese de teatru, concerte şi expoziţii, iar schimbul de păreri are loc între Jeni, recunoscută ca cea mai inteligentă figură feminină a Bucureştiului din acele timpuri, şi bărbaţi ce au devenit celebri, dar atunci, în tinereţe, nu reuşeau să ţină piept replicelor, părerilor ei, şi de care a fost, cu toate acestea, îndrăgostită: Emil Cioran, Sănducu (Alexandru) Dragomir.
Nu poţi să nu surâzi la asemenea comentarii: „M-am plictisit cordial” ori „Filmele bune sunt atât de rare acum, încât îţi face mai multă plăcere să vezi unul vechi.” Nu am nicio idee despre ce s-ar putea glosa azi când termin de parcurs o asemenea frază: „Târăsc după mine sentimentul de mediocritate. Mediocritate pe care o simt în oamenii cu care vin în contact, o simt în viaţa pe care o duc, în cuvintele pe care le scriu sau le spun.” Concluzia pare a fi că fiecare generaţie trăieşte aceeaşi confruntare dramatică dintre aspiraţii şi realităţi, dintre savantlâncuri, sofisticare şi o simplitate frustă a unei inteligenţe ce nu are nevoie de informaţie la zi pentru a-şi valorifica resursele naturaleţii. „Jurnalul” îşi îndeplineşte toate funcţiile literare, hermeneutice fireşti, dar este, mai ales, un îndemn pentru simplitate, sinceritate, exprimare prietenoasă a ideilor şi un portret mai mult decât reuşit al unei femei pe care ar fi trebuit să o cunoaştem şi dintr-o operă de care era perfect capabilă. Istoria a decis, din pacate, altceva. Prin acest volum, se poate sti fie si acest putin despre o femeie rara pe care nu poti sa nu o iubesti. Cu toate acestea, sunt tentata sa ii repet afirmatia despre iubirea ei fata de Cioran – „E totuna cu a iubi luna…” Dragostea asa cum vreau eu sa o intalnesc nu poate exista in realitate. Doar in carti si in filme.
Pitecantropul misogin are doctorat în filosofie
iunie 12th, 2011Recent, pe Facebook, am văzut o postare despre niște comentarii făcute de ministrul turismului, Elena Udrea, cu privire la o posibilă remaniere a cabinetului Boc. N-aș fi dat prea mare atenție, subiectul nu este, din punctul meu de vedere, prea interesant, dar m-a deranjat comentariul celui care a postat articolul respectiv, comentariu care începea cu cuvintele: “Logică feminină tipică.”
Nu mi-e simpatică Elena Udrea, mai ales din cauza modului vulgar de exprimare, dar consider că o asemenea afirmație sexistă este complet inacceptabilă în anul 2011. Ca atare, i-am cerut individului care a făcut această afirmație să o retragă în termen de cinci minute, în caz contrar urmând să anulez “prietenia” Facebook cu el (“prietenie” de fapt inițiată la solicitarea acestuia).
Cum retragerea afirmației nu s-a produs, am dat curs avertisementului și am anulat “prietenia” cu cel pe care l-am numit “pitecantrop misogin”.
A o urmat o reacție din partea unui alt participant la discuție care a postat următorul mesaj :
”Femeile sunt niște nulități simpatice.” Emil Cioran (alt pitecantrop misogin) :))))
Nu știu dacă Cioran a scris așa ceva, nu era indicată sursa acestei afirmații, dar dacă chiar a făcut-o, i-am spus acestui al doilea individ cu veleități pitecantrop-misogine, a făcut-o cu mult timp în urmă când astfel de afirmații erau acceptabile. Azi, ele nu mai sunt acceptabile. De altfel, Cioran s-a dezis după cel de-al doilea război mondial de simpatiile sale legionare, care deveniseră compromițătoare.
Pitecantropul misogin, numărul doi, care se prezintă drept doctor în filosofie al unei universități din România, nu s-a lăsat :
Domnule Clej, o fi sau nu o fi acceptabil, Cioran vinde, ca să folosesc o sintagmă la ordinea zilei. E unul dintre românii cu care ne mândrim, nu? Iar afirmațiile lui privitoare la femei nu au fost epurate, așa cum s-a întâmplat cu afirmațiile lui politice. Ar fi interesantă o antologie Cioran despre femei. În plus, dacă acceptăm că o afirmație era acceptabilă într-o vreme, iar în alta devine inacceptabilă, înseamnă că nu credem că adevărul e posibil.
I-am răspuns pitecantropului misogin, doctor în filosofie, că de vândut, “vinde” și Pavel Coruț, ăsta nu e un criteriu. Și ceea ce a spus Cioran acum 60 – 70 de ani poate să nu mai fie valabil azi. În fond rasismul, sclavia, antisemitismul, discriminarea femeilor au fost toate norma în societate în trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, dar ele au devenit rând pe rând inacceptabile.
Misoginismul și sexismul par să fi rămas printre ultimele vestigii ale acestei mentalități pitecantropice care încă mai subzistă în mod deschis în România. Adepții săi invocă o conspirație a corectitudinii politice importate din Occident. Ceea ce nu pot sau nu vor să înțeleagă acești indivizi este că o astfel de atitudine este profund jignitoare pentru multe dintre femei, care au exact același drept să fie respectate ca și bărbații.
Reacția promptă la manifestările pitecantropice misogine trebuie să devină un fel de reflex social împotriva acestui flagel.
Profit de ocazie ca să le reamintesc criticilor mei, care m-au acuzat de sexism când am scris articolul O sărbătoare stupidă și anacronică: Ziua Femeii, http://www.acum.tv/articol/28222/, că asta este important dacă dorești să combați discriminarea femeilor în societate, nu festivismul de sorginte stângistă.
Cât despre doctorul în filosofie pitecantrop misogin, atitudinea sa este relativ comună printre români și este însoțită adeseori de ultra-naționalism, ortodoxism habotnic, rasism, antisemitism și în general respingerea a tot ceea ce nu concordă cu viziunea protocronistă promovată de acest grup de oameni.
Borcanul gestant al dorințelor (poem de Florica Bud)
iunie 12th, 2011Florica Bud Născută la Ulmeni, judeţul Maramureş (21 martie 1957).
Poet, prozator, promotor cultural.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.
/
privesc prin geamul ursuz
revăd cu puterea prin care
cerul a binecuvântat refracţia
două semne distinse
ale mirării în stare pură
deşi lui Amilian nu-i stârneşte
râvnita plăcere algebrică
inegalitatea instruită să schimbe
semnul dat nefiinţelor
iraţional plasate în cuşca cu lei.
de când îi pasă refracţiei
de pornirea ancestrală
a bietului nume ce reflectă
un chip cioplit de împrumut?
fără răspuns îmi liniştesc pudic
instinctul simplu de conservare
pus la hibernat fără eu-ri balsamice
în borcanul gestant al dorinţelor.
/
Florica Bud
Chișinăul a distorsionat rezultatul alegerilor locale
iunie 12th, 2011La Chișinău, duelul electoral între primarul Dorin Chirtoacă, candidat la realegere reprezentând Partidul Liberal (PL), și rivalul său Igor Dodon, candidat al Partidului Comuniștilor (PCRM), atinge cote de o intensitate fără precedent în cei 20 de ani de independență ai Republicii Moldova.
Cei doi candidați au adunat împreună aproape 95% din sufragiile exprimate de alegătorii din Capitală (48% Dodon, 46,5% Chirtoacă), un rezultat care reflectă lupta crâncenă între actuala putere – Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), din care fac parte, pe lângă PL și Partidul Liberal Democrat (PLDM), condus de premierul Vladimir Filat, și Partidul Democrat (PDM), condus de președintele interimar, Marian Lupu, și opoziția comunistă, condusă (încă) de Vladimir Voronin.
Această competiție pentru primăria Capitalei a atras nu doar atenția disproporționată a jurnaliștilor (comozi ca întotdeauna, majoritatea nu văd mai departe de alegerile pentru primar la Capitalei), dar a și distorsionat rezultatul pe țară al alegerilor locale.
Votul de primar la Chișinău a fost unul pentru personalități, dar și unul politic. Alegătorii au optat pentru cei doi candidați cu șansele cele mai mari încă din turul I, neirosindu-și voturile pentru alți candidați. De altfel, și la votul pentru Consiliul Municipal, partidele celor doi candidați au cumulat peste 3/4 din voturi (PCRM 46%, PL 31%, iar aici PLDM a obținut doar 14%, iar PDM 3%), iar Comuniștii vor deține pentru prima oară majoritatea – 26 de consilieri din 51.
Dar acest rezultat umbrește și chiar distorsionează rezultatul alegerilor pe țară. Dacă privim rezultatul votului politic (procentul de voturi obținut decele patru mari partide la totalul însumat pe țară la cele 32 de consilii raionale și două municipale – Chișinău și Bălți) observăm că PCRM este în continuare pe primul loc, cu 36,8%, urmat de PLDM, cu 22,5%, PL 16,2% și PDM cu 15,4%.
Dacă comparăm acest rezultat cu cel de la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010 (PCRM 39,2%, PLDM 29,4%, PDM 12,7%, PL 10%) am putea concluziona că PL a înregistrat cea mai semnificativă creștere, iar PLDM cea mai semnificativă scădere, AIE deținând în continuare majoritatea absolută a voturilor. O singură diferență – în rezultatul de la locale nu este inclusă Găgăuzia, unde nu se alege consiliu raional.
Trebuie însă să remarcăm că din acest total, PL a obținut aproape jumătate din voturi la Chișinău, unde lista sa de consilieri municipali a fost trasă în sus de “locomotiva Chirtoacă”, acolo unde PLDM și-a retras candidatul la primărie în favoarea PL. Pe ansamblul țării, deși a obținut mai multe voturi decât PDM, PL are doar 130 de consilieri raionali și municipali (PCRM are 435 din totalul de 1118, PLDM 299, iar PDM 227).
Rezultatul foarte bun al PCRM la Chișinău maschează de fapt declinul în continuare al partidului lui Voronin, care obține un rezultat mai slab pe ansamblul țării fără Chișinău (unde acum patru ani avea un candidat catastrofal în persoana lui Veaceslav Iordan, care a tras în jos lista PCRM la Consiliul Municipal – 26%) decât în 2007.
Comuniștii dețin acum majoritatea absolută în șase consilii raionale (Basarabeasca, Dondușeni, Dubăsari, Edineț, Ocnița și Taraclia) și în consiliile municipale Chișinău și Bălți. AIE deține majoritatea absolută în restul de 26 de raioane, PLDM s-a situat pe primul loc în șase raioane (Criuleni, Hâncești, Ialoveni, Orhei, Rezina și Telenești), iar PDM a fost în frunte la Leova și Nisporeni.
Așadar tendința de scădere continuă a PCRM de la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 încoace a fost doar încetinită, iar partidele din AIE, cu toate divergențele dintre ele, au arătat că guvernarea din ultimii doi ani nu le-a erodat poziția în electorat (din nou trebuie să facem abstracție de rezultatul de la Chișinău).
Pe ansamblu acest scrutin a confirmat cvadripartidismul din Republica Moldova (cele patru mari partide au obținut împreună peste 90% din voturi și peste 97% din consilierii raionali și municipali) și au demonstrat anacronismul împărțirii teritoriale de sorginte sovietică în 32 de raioane în care într-unul singur – Orhei – numărul de votanți a depășit 50000.
Atenția observatorilor politici va fi reținută în continuare de scrutinul din 19 iunie, în care experiența de patru ani a tânărului Chirtoacă se confruntă cu hiperagresivitatea moldovenistă unui comunist deghizat în straie noi de blogger. Dar, deși e important cine câștigă primăria Chișinăului, tendința de declin a PCRM este clară și, poate pentru prima oară în ultimii 20 de ani, există șansa ca Moldova să se scuture de nostalgia pentru un regim care nu i-a adus nimic bun în ultimii 70 sau chiar 200 de ani (dacă înlocuim tutela sovietică cu cea țaristă).
SELECȚIE NATURALĂ
iunie 12th, 2011Deşi începuse luna mai şi ar fi trebuit să se încălzească , de cateva saptamani vantul nu mai contenea frigul parcă se înăpăţana să plece. Cu ultimile puteri ne răscolea inimile trimiţandu-ne temperaturi scăzute.
Termometrul din cameră indica ziua temperaturi de 5, 7, 10, 13 grade. Într-o zi de joi, dimineaţa a început să plouă şi aşa a continuat aproape toată ziua…
Se apropia ora de terminare a programului şcolar. Mi-am luat umbrela şi am pornit spre şcoală. La întoarcere, am respectat acelaş ritual pe care îl facem zilnic cu băiatul meu: hrănirea cainilor maidanezi.
Ajunşi la blocul nostru lăţosul de Paco, tocmai se certa cu doi boschetari pe tomberon. Cand ne-a văzut i-a lăsat baltă, ne-a fixat cu privirea, a început să se lingă pe bot şi s-a apropiat de noi. Venea pentru paharul cu lapte.
Am plecat apoi spre blocul lui Amigo..nu era acasă. Iarba din faţa blocului înverzise şi crescuse mare. Firele de iarbă erau pline de picături de ploaie. La marginea trotuarului, Dino a văzut că se mişcă ceva prin iarbă. Mami ! Un pui ! Un pui de pasăre, făcea eforturi disperate să zboare. Nu era posibil…ploua …Parcă era un ghem de aţă încalcită..
Nerezistand să îl ştie că devine victimă, băiatul meu l-a luat acasă unde era cald şi bine. L-a şters cu serveţele, l-a uscat. Şi-a revenit imediat şi a început să ciripească. A improvizat repede o colivie, în interior i-a pus un bonsai artificial. Trilurile lui se auzeau în toată casa.
Iniţial am crezut că este un pui de randunică- fetiţă…dar avea prea multe culori pe ea… Neştiind nimic despre cum trebuie hrănit am apelat la cel mai bun prieten – Internetul. Veştile nu erau prea îmbucurătoare.
Mai întai am aflat că din maximum şase ouă cat cloceşte o randunică la primul rand de pui, doar 2- 3 pui sunt acceptaţi – cei mai rezistenţi, restul sunt aruncaţi din cuib. Dacă încerci să-l pui în cuib, îl recunoaşte şi tot jos ajunge.
Trebuia hrănit cu insecte, gaze, dar de unde să le luăm pe ploaia aceea care nu se mai oprea….
Din clipa în care este aruncat din cuib, dacă reuşeşte să reziste trei zile, va trăi. Aşadar avea o perioadă critică. La discuţiile de pe ,, forum” am aflat că mai poate fi hrănit cu miez de paine umezit şi servit cu ,,scobitoarea”. Am urmat sfaturile, l-am hrănit şi s-a culcat devreme . La ora 17,30 era în lumea viselor . Cam aşa a decurs ziua 1.
Ziua 2
După douăspreze ore de somn, ne-a dat deşteptarea. A urmat ,, micul dejun”, a băut singură apă de la robinet şi a început să se antreneze pentru zbor. Nu prea avea spor …pe bucăţele. Nu uita să cante. Glasul ei se auzea în tot apartamentul. A coincis ora de culcare cu cea din ziua anterioară. Băiatul aştepta a treia zi cu sufletul la gură. ,,Mami, îmi doresc să trăiască!”
Ziua 3
Pe la ora 6 dimineaţa ne-a trezit . Canta şi era veselă. Am hrănit-o din nou şi am lăsat-o să-şi continuie lecţiile de zbor prin casă. După un timp s-a oprit şi a început să-şi cureţe penele cu ciocul. Băiatul era tare fericit.
Mami, trăieşte!
Bucuria nu a ţinut mult . Dintr-o dată totul s-a năruit. Şi-a dat capul pe spate, aripile se mişcau haotic, nu mai avea echilibru , a privit spre cer de cateva ori şi s-a prabuşit. Lacrimile se prelingeau pe obrajii băiatului.
Îşi ascundea privirea. Continua să plangă. Deşi citisem împreună ce se va întampla, îi venea greu să accepte realitatea. După ce s-a liniştit, mi-a comunicat: ,,vreau să o înmormantăm la ţară la Gaga ” cu o voce foarte serioasă. Am împachetat-o şi am pus-o în congelator. A început să caute prin casă cartoane şi să-i confecţioneze un cosciug.
,,Înmormantarea”
După o săptămană am ajuns la ţară. Ajunşi acolo , am coborat toate bagajele din maşină şi cea mai importantă sacoşă a rămas în portbagaj. Dino a plecat de langă mine ca săgeata în timp ce gesticula cu mana fugind să-l ajungă pe vecinul care tocmai parcase maşina la două case de noi.După ce am analizat , de comun acord am stabilit că se va „odihni ” foarte bine la umbra unui nuc. Vizavi de el, printre ulucile coteţului singura găină care scăpase nemancată de vulpe urmărea atent. După vro jumătate de oră, Dino constată că i-a fost răscolit mormantul. Nu mai spun cat de hulită a fost biata pasăre… Chiar merita.
„Fereastra ochiului din mine”
iunie 12th, 2011„Surâsul primăverii” – un nou volum de poezie apărut sub semnătura Marinei Glodici
„Surâsul primăverii”, al şaselea volum de poezie al Marinei Glodici vede lumina tiparului în anul 2010; poemele sale precum o salbă, pe care stau înşirate unul câte unul simţămintele poetei încă tinere, se revărsă ca un torent către inimile cititorilor, în îmbrăţişarea tandră a primăverii. Oare care dintre noi, pământenii, nu simţim efectul prospeţimii şi tinereţii în străfundul sufletului nostru, în fiecare primăvară, numită pe bună dreptate „anotimpul iubirii”?!
O îmbinare de culoare şi lumină armonizate sensibil cu trăiri ce rivalizează cu sublimul, şi în plus, prezenţa de netăgăduit a divinului în versurile poetei demonstrează, fără îndoială, că Dumnezeu a dat mâna cu această poezie, iar cuvântul se pleacă cu smerenie ca într-o dulce rugăciune, în faţa sufletului…
„Raiul bucuriei” coboară în fiecare om odată cu primăvara şi lasă „urma de înger” în cupe de ghiocei, în drumul său spre inimile noastre, dăruind „pace sacră-n sărbătoare” („Surâsul primăverii”). Ce frumos !
„Albastra slovă” a „cuvântului din iarbă” sau din „ochi de flori”, mângâiată de „raze dulci ce se alintă” capătă valenţe deosebite, transformând totul într-o adevărată sărbătoare a revenirii la viaţă! („Flori”).
Poeta care şi-a pregătit „şevaletul inimii” înmuindu-şi „pensula” în culorile sufletului „spălat” anume în „culori de curcubeu”, dă frâu liber imaginaţiei „pictând “ un tablou din care izvodeşte un „dor aprins”, un dor nestins – dorul de nemurire, de înălţare deasupra tuturor celor pământeşti; toate aceste imagini poetice deosebit de sensibile reînvie sentimente de o nobleţe uimitoare odată cu primăvara („Primăvară în apogeu”).
Menţiona însăşi poeta într-un articol în care vorbea despre poezie şi sensurile ei:
„Poezia a fost şi va fi modalitatea de comunicare candidă, gingaşă, puternică prin esenţa ei umană… Ea se manifestă ca o respiraţie cerească a sufletului pământean căutător de sine”. Acest mesaj simplu dar atât de plin de esenţă îl transmite şi poezia Marinei Glodici: poezia ei este viaţă, este trăire, este sensibilitate dusă la extrem.
Întruna din poeziile din noul său volum, poeta spune: „Hei, poete, tu nu vezi că e primăvară?/ A venit să bată-n geam şi să scrii anume/ Că Viaţa a învins peste tot în lume/ Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”… („Primăvara bate-n geam”)
„Am deschis uşor fereastra ochiului din mine”… mi-a plăcut foarte mult această sintagmă atât de profundă – „fereastra ochiului din mine”… Am urmărit pe parcursul lecturării acestui volum linia ascendentă a evoluției, descoperind cu satisfacţie acele trepte ce duc vibraţia interioară a sufletului către un nivel superior. Poezia Marinei Glodici este de fapt această fereastră, fiecare dintre poemele aparţinând acestui ciclu purtând fără îndoială, pecetea dorinţei ardente de descoperire şi cunoaştere profundă a sinelui.
„Surâsul primăverii” reprezintă de fapt o suită de poezii care surprind efectul primăverii asupra a tot şi a toate; fie că poeta se apleacă cu sensibilitate spre natură, spre fiinţa umană, spre zi sau spre noapte, spre munte sau spre mare sau spre orice altceva din ceea ce-o înconjoară, centrul universului său poetic îl constituie aceeaşi legătură de netăgăduit dintre renaşterea fizică şi renaşterea spirituală: „Primăvara asta-i clipă, de visare şi iubit/ Ruptă chiar din veşnicia vieţii-n infinit” („Pastel”).
O asociere sensibilă a exploziei de floare şi culoare din timpul primăverii cu cel mai frumos sentiment ce poate anima fiinţa umană, dragostea – prinde contur în creaţiile Marinei Glodici, lăsând loc subtil pentru interpretarea sensului în care este ilustrată: „Picură clipa în palmă fugar ca o nimfă” și se strecoară tiptil spre inima ce-ar putea fi surprinsă de „avalanşa iubirii” ca apoi să transpară un soi de fugă spre zbuciumul interior, impunând tăcerea: „Tăcută, inertă se schimbă la faţă/ clipa devine azi ca o povaţă” („Picură clipa”).
Întrebări, frământări şi răspunsuri, în stihuri aşezate cu migală la tulpina gândului, precum nişte serafice voaluri peste sufletele fecioarelor ce-ascund timid taina iubirii… „S-aducă oare primăvara o viaţă nouă?/ Să fie ea simbolul cel sacru de iubit?” („Alai”); false linişti căutate în limpezimi de ape: „Ascult în linişte izvorul cum răsună/ Şi susuru-i cuminte inima-mi anină/ E primăvară iarăşi şi apa ce se scurge/ Aduce prin vâltoare-i cuvinte şi suspine”. Și vine deznodământul care rezidă în efemeritatea celor pământene şi refugiul spre înălţimea albastră: „Iubesc şi primăvara, dar tot de cer mi-e dor” ( „Ascult”).
Triumful primăverii asupra zbuciumărilor şi neîmplinirilor are ca suport de netăgăduit credinţa: „Mi-e grea mantaua de atâtea zile/ Culese de poeme şi visări” se destăinuiește poeta; „Ascult tăcut cum calcă-ncet privirea / Călătorind prin razele de soare/ Cum floarea de cireş îşi face drumul/ Prin calda şi cereasca ei ninsoare”, ca apoi să-și găsească tămăduirea: „Mă-nclin înaintea cerului şi-s vesel/ Că pot să mai respir a curcubeu”, spune Marina Angela Glodici („Primăvară glorioasă”).
Primăvara – panaceu universal, primăvara – balsam peste suflete triste şi deziluzii, primăvara – spectacolul renaşterii, o altfel de viaţă, curată, limpede şi cu miresme de bine, altfel spus un nou început, cu o altă faţetă şlefuită de gândurile poetei în scrierile închinate primăverii: „Te-am pictat în făt frumos,/ Şi-n viteazul din poveste…/ Şi în flori de crini am strâns/ Aşteptările ca zestre”, neuitând să accentueze: „N-ai venit şi am rămas cu cerul”… toate acestea, în superbul decor al anotimpului iertării, împăcării, dragostei ( „Hotărâre”).
„Întinerind” odată cu primăvara, Marina Glodici asemenea unui „mugur ce zâmbeşte/ Către razele de soare”, asemeni florilor ce te îmbie cu ale lor miresme la visare şi iubire, se contopeşte întru totul cu anotimpul căruia îi atribuie meritele renaşterii şi care este, pe bună dreptate „Al cerului cadou”.
„Renasc în fiecare zi pentru dreptate / Şi pentru mila oamenilor ce-i iubesc/ Şi n-am să las din mâna mea condeiul/ Cu care îmi urmez smerit, destinul” – spun versurile ei în poemul „Urmez destinul”, asociind dragostea sa pentru scris cu o continuă primăvară a cuvântului, în care mugurii slovei se vor întrupa mereu în flori de suflet – poemele sale.
Ideea se perpetuă şi motivaţia există, aşa cum reiese şi din poemul „Îmbrăţişarea cerului”: „Când întristarea vine să m-apese/ Peste minte, inimă şi pleoapele-mi plânse/ Renasc frământat ca şi lutul/ Iar pe buzele-mi arse/ Se-aşterne Cuvântul” scris din suflet, aş continua eu, şi cu „Literele primăverii”: „Multe litere cad din cerul primăverii/ Ele vorbesc despre soare şi flori/ Despre oameni şi Dumnezeu/ Toate se aud cum şoptesc…/ Cine are urechi… le aude!”
Pitagora, părintele vegetarismului
iunie 12th, 2011
Savantul antic nascut in Samos este cunoscut mai mult ca matematician prin formularea geniala a teoremei sale si ca fondatorul unui curent scolastic si filozofic ce avea sa influenteze mai tarziu personalitatea lui Platon.
In gastronomie putini fac referiri la primatul, la initierea unei gandiri pliate pe o alimentatie sanatoasa, naturala de catre Pitagora. Vegetarismul se confunda adesea si pe nedrept cu regimul impus de catre Buda si apoi de catre doctrinele din India.
Nu contest contributiile acestora, insa trebuie sa acceptam prioritatea istorica a contributiilor lui Pitagora.
Convingerile sale vegetariene confirma credinta sa in transmigrarea sufletului, ca atare a ucide un animal si a-l manca e ca si cum ai putea devora un prieten, un frate al carui suflet se cuibareste in acesta.
Totodata filozoful se opune durerii pricinuite macelirii animalelor. Se opune sacrifiicilor in temple.
Nimic nou sub soare am spune! Mi s-a intamplat sa intalnesc doctrinari vegetarieni, snobi si mai putin informati ce frizeaza afisajul ieftin. Vegetarismul nu se suprapune unei infometari, unei absente a carnii din meniu, e vorba de o filozofie de viata, o echilibrare a elementelor nutritive (glucide, proteine, minerale, etc).
Pitagora a surprins in urma cu milenii importanta alimentatiei naturale constituita din legume, fructe, ierburi crude, negatite si introduce conceptul de mancare “netrecuta prin foc” – apura. Focul distruge, arde vitaminele si fibrele vegetale.
Va propun o reteta de sarmale fara carne, negatite, nefierte, apartinand lui Pitagora insusi:
Sarmale umplute cu nuci
12 frunze de varza
1 paine din orz
2 linguri de ceapa
1 cana de alune maruntite sau nuci
½ cupa de telina
2 lingurite de verdeturi
sare si piper
Eliminati nervurile frunzelor de varza, pastrand partea frageda.
Amestecati painea, ceapa, alunele, telina si verdeturile, sarea si piperul.
Rulati frunzele si obtineti sarmalele ca de post.
PS Painea de orz se obtine din amestecul a doua cupe de orz si ½ cupa de smochine proaspete. Framantati ingredientele si obtineti un aluat pe care in forma de paine il lasati timp de 12 ore la temperatura camerei.
(Sursa, studiile lui Rynn Berry – cercetator american in domeniul vegetarismului si sustinator al repunerii in drepturi a credintei lui Pitagora intr-o alimentatie sanatoasa :
„I think it is important that people be made aware that the vegetarian movement has a venerable history behind it. It didn’t spring full-blown from the head of a flower child in the 1960’s. It really begins with Pythagoras in the West in the 6th century BC and has reasserted itself periodically ever since.”
Moftul român(esc)
iunie 12th, 2011
Îmi aduc aminte că, în urmă cu aproape un an, mă găseam într-o mică insulă grecească, vestită pentru bureţii ei (insula Symi). Cu totul întâmplător, în Rhodos întâlnisem un grup organizat de români, aşa că în ziua aceea eram pe insulă împreună, ei cu ghidul, eu pe cont propriu, dar momentan parte a grupului. Ghidul le-a recomandat un restaurant, românii, vreo douăzeci la număr, s-au aşezat la mese şi nu peste multă vreme au început să comenteze. Că restaurantul pe lângă care tocmai trecuseră avea preţuri mai bune decât acesta, că un alt restaurant ar fi avut servicii ceva mai de calitate, că în fine un al treilea avea porţiile de peşte mult mai consistente… Toate cele trei restaurante se aflau pe aceeaşi stradă, la câţiva zeci de metri distanţă de cel în care ne opriserăm. Îi priveam uluit. Cine îi putea obliga să se aşeze cu toţii la mesele unui restaurant care avea atâtea cusururi? De ce nu se opriseră la celelalte? Ce lege nescrisă îi forţa să-şi urmeze ghidul pe care bănuiesc că tot ei îl plătiseră? Insula era de dimensiuni liliputane, deci nu se puteau rătăci.
Acum vreo doi ani (pare-mi-se!) eram la Auschwitz, în Polonia, şi vizitam fostul lagăr nazist. La Birkenau, după câteva minute, auzindu-mă vorbind româneşte, un cetăţean simpatic de altfel întreabă dacă sunt român şi la auzul răspunsului meu afirmativ începe să sporovăiască vesel, presupunând că, doar pentru că aveam aceeaşi cetăţenie, ne puteam pierde vremea vorbind despre nimic. Omul era plictisitor iar exuberanţa cu care se manifesta la întâlnirea cu un concetăţean, de parcă am fi fost ultimii doi vorbitori de limbă română din Calea Lactee, îmi crea un disconfort vizibil. Plus că la Birkenau, dacă faci conversaţii idioate, ai senzaţia că fluieri într-o biserică sau că scuipi seminţe în faţa Mona Lisei la Luvru.
Tot anul trecut, în aeroportul Kemal Atatürk din Istanbul am nimerit peste un grup de români bucureşteni care, deşi nu se cunoşteau dinainte, schimbau zgomotos impresii nu tocmai flatante despre turci, într-o română împănată puternic cu înjurături de Gara de Nord şi râsete de Animal Planet. După ce au pus în discuţie toate poncifele în legătură cu turcii, de la bătăile pe care li le administram periodic în Evul Mediu şi până la relaţiile comerciale ilicite de prin anii `90, concetăţenii mei au început o discuţie despre personajele feminine din imediata lor apropiere. Am mulţumit lui Dumnezeu şi câtorva sfinţi ale căror nume mi-au venit în minte la întâmplare (unii erau catolici, alţii ortodocşi) că nu trebuia să urcăm în acelaşi avion.
Oarecum la polul opus, trebuie să vă vorbesc despre o altă istorioară… Un consul onorific al României într-o ţară membră a Uniunii Europene (nu spui care, ţară importantă!), aflată la o conferinţă cu tematică românească, întâlneşte acolo un specialist francez în Cioran, vorbitor de limba română. După ce află că francezul vorbeşte română, onorabilul oficial rosteşte în neaoşa limbă a lui Napoleon: „je préfère parler en français”!? Dacă eram ceva mai sensibil la chestiunea naţională aş fi intrat în pământ de ruşine. Aşa, lipsit de simţul patriotismului, m-am amuzat urmărind expresia francezului, om politicos din fire şi cu siguranţă destul de matur pentru a trece peste incident ca şi când nu l-ar fi observat. Nu ştiu continuarea poveştii. Cum în limba lui Napoleon mă exprim destul de greu şi cum aveam senzaţia că oficialul cu pricina nu putea fi cu mult mai sclipitor în franceză decât era de obicei în română, mi-am căutat alţi parteneri de discuţie. Există oameni pentru care a vorbi o limbă sau alta echivalează cu a face declaraţii de război sau a propune armistiţii, când de fapt ea, limba, e un instrument – cultural, e drept – dar un instrument şi nu o ideologie.
Ce au în comun toate aceste întâmplări? Provincialismul actorilor fiecăreia. Inadecvarea comportamentului lor la situaţiile în care se aflau. De fapt, asta mi se pare a fi însăşi definiţia provincialismului: datul cu bâta-n baltă. Nu puţini sunt oamenii (căci asta nu e numai meteahnă românească!) care, crescuţi poate la şcoala aşa-zisei solidarităţi (în cazul nostru, comuniste) când se întâlnesc la eu ştiu ce capăt al lumii, socotesc că e o datorie sacră, patriotică, aceea de a se ţine unul după altul, de a merge la toaletă împreună, de a mânca la acelaşi restaurant, de a urma grupul doar pentru că el, grupul, e…românesc. Pentru ei e de neconceput ca un alt român, întâlnit departe de ţară, să nu răspundă exuberanţei lor. Doar suntem o familie, nu?! Trebuie să rămânem strâns uniţi în faţa unor străini care, doar pentru că sunt străini, ne sunt categoric opozabili. Dacă le-aş spune compatrioţilor mei că, în eventualitatea în care ne întâlnim pe nu ştiu ce aeroport sau în nu ştiu ce oraş mai mult sau mai puţin capitalist aş prefera să discut cu cineva dacă într-adevăr avem ceva de comunicat şi nu doar pentru că ne auzim unul pe altul vorbind româneşte, cred că aş fi taxat destul de dur… Lipsă de patriotism, aroganţă, auto-suficienţa… Şi poate alte cuvinte ceva mai dure, pe care din motive evidente nu le pot reproduce aici. De ce trebuie ca doi conaţionali care se plictisesc reciproc şi care, în ţara lor, s-ar ignora cu graţie, să se transforme brusc într-o… comunitate, agasându-se unul pe altul inutil, asta n-o pot înţelege.! Decât o conversaţie proastă în limba ta în aşteptarea unui avion care întârzie, eu unul prefer o tăcere sănătoasă ori un film de duzină american văzut pe laptop, cu căştile în urechi…
Cât despre unii oficiali români, aşa cum ziceam, e amuzant să-i vezi încercând să impresioneze în momente dintre cele mai prost alese. Oricum (săracii!) nu prea au alternative. Prin însăşi natura meseriei lor, sunt invitaţi la tot felul de sindrofii şi manifestări dintre cele mai diverse. În cele mai multe cazuri, habar nu au despre ceea ce se discută la evenimentul la care tocmai au fost invitaţi. E o convenţie pe care o acceptă şi organizatorii. Problema apare când oficialităţile în cauză nu înţeleg că sunt acolo doar în urma unei invitaţii de complezenţă şi îşi iau rolul în serios. În locul unui discurs de 3-4 minute plicticos, dar măcar neutru, ei se aventurează pe tărâmuri care le sunt şi le vor rămâne total necunoscute. De aici ridicolul în care pică fără să clipească. Noroc că în lumea în care trăim acum, ei nu mai sunt singura sursă de informare în legătură cu România. Ţara aceasta se reprezintă singură, prin infractorii sau prin minţile ei luminate. Să fim serioşi, dacă dumneavoastră vreţi să aflaţi ceva despre Italia, cred că ultimul om pe care îl veţi asculta e Berlusconi! Vestea bună e, deci, că uneori oamenii simpli tind să fie mai inteligenţi decât elita care-i reprezintă.
Ceea ce, însă, mi se pare că mai trebuie rezolvat în România e instaurarea firescului. Sunt încă destui concetăţeni pentru care a pleca din ţară echivalează cu a zbura în Cosmos iar a vorbi cu un străin înseamnă fie a vorbi cu Arhanghelul Gabriel fie cu însuşi Lucifer. Mai rău e că, în aceste cazuri, provincialismul românesc devine agresiv. Dacă aveţi curiozitatea de a răsfoi forumurile diferitelor hoteluri europene şi nu numai, veţi constata cu uşurinţă că unele dintre cele mai defavorabile comentarii aparţin conaţionalilor noştri. Ei găsesc întotdeauna un cusur hotelului, serviciilor sau mâncării iar când scriu despre asta adoptă un ton inchizitorial. Bieţii oameni, strângând bani un an întreg pentru o săptămână cine ştie pe unde, îşi iau camere la vreun hotel de 3 stele într-o capitală şi aşteaptă confortul unuia de 5. La noi în ţară nu ne mai dezamăgeşte nimic pe când afară totul e dezamăgitor tocmai pentru că aşteptările şi investiţiile noastre sunt atât de mari.
Aşa cum spuneam, nici măcar în domeniul frustrărilor naţionale nu suntem originali. Cu siguranţă genul de atitudine despre care am vorbit aici poate fi regăsit în diferite colţuri ale lumii. Planeta pe care trăim are încă graniţe şi atâta vreme cât ele vor exista, mitizările a ceea ce e dincolo, raportările nefireşti la teritoriile interzise, diabolizarea sau idealizarea străinului vor continua şi ele să existe. Ceea ce ţine însă de noi e eliberarea de complexe, atitudinea firească în faţa celor care vorbesc o altă limbă şi disponibilitatea de a înţelege diversitatea altor culturi nu în termenii inferiorităţii sau superiorităţii.
Avangarda română evreiască revine în Occident
iunie 12th, 2011La 31 iunie, în impozanta clădire a Muzeului de Istorie a Evreilor din Amsterdam , în faţa unui numeros public, printre care membri ai comunităţii evreieşti locale, diplomaţi, inclusiv ambasadorul României în Olanda, personalităţi din lumea artistică şi critici de artă, a avut loc un vernisaj cu o semnificaţie deosebită pentru România, arta românească şi creatorii evrei. „De la dada la suprarealism. Artişti ai avangardei evreieşti din România, 1910-1938”, expoziţia, unică în felul ei, a fost o premieră europeană deoarece sunt expuse aproximativ 80 de picturi, desene şi fotografii (ale unor tablouri pierdute), aparţinând reprezentanţilor români evrei ai acestui curent. Pentru prima dată, operele lor au fost adunate şi prezentate într-o expoziţie şi aceasta într-un muzeu din Olanda. Astfel că, după aproape un secol de la apariţia curentelor avangardiste, publicul european poate cunoaşte pe unii dintre cei mai importanţi artişti moderni
Scurtă istorie
Muzeul, monument al istoriei evreilor olandezi, a fost realizat prin unificarea a patru temple, construite în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, restaurate pentru a forma un complex de excepţie care adăposteşte colecţiile existente şi expoziţiile temporare.
Muzeul de istorie evreiesc din Amsterdam
Sălile clădirii redau istoria evreilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial, tragedia şi supravieţuirea comunităţii evreieşti din Amsterdam. Oraşul, numit în ebraică „Mokum”, a fost un loc de refugiu atât al evreilor sefarzi cât şi aşkenazimi de-alungul istoriei, prigoniţi în alte ţări europene. La începutul celui de-al doilea război mondial, numărul evreilor se cifra la 75.000 . În urma deportărilor, 80 la sută dintre ei au fost ucişi. Azi, comunitatea evreilor din Amsterdam nunără 15.000 de persoane.
Joel Cahen, directorul Muzeului, relatează în paginile catalogului expoziţiei, că ideea organizării ei îi aparţine lui Radu Stern, critic de artă evreu român care trăieşte în Elveţia. Efectuând o vizită la Lausanne, la Muzeul Elysee, Cahen l-a cunoscut pe Stern , directorul Departamentului de educaţie al muzeului. Stern a fost primul care i-a atras atenţia asupra rolului jucat de artiştii evrei din România, reprezentanţi ai avangardei, în dezvoltarea artei moderne europene şi l-a convins să organizeze o expoziţie a acestor artişti. . „I-am povestit lui Radu despre expoziţia noastră dedicată artei ruseşti. i-am arătat catalogul, pe care-l aveam cu mine. Radu l-a privit, şi mi-a spus că era foarte frumos, dar că avangarda românească era cu mult mai interesantă …Chiar dacă ştiam de cabaretul Voltaire din Zürich, locul de naştere a mişcării Dada, nu ştiam că încă în 1924 Bucureştiul a găzduit o mare expoziţie a operelor pictorilor avangardişti, organizată de revista „Contimporanul”, povesteşte Cahen. În noiembrie 2008, împreună cu Stern şi Edward van Voolen, curatorul Muzeului de Istorie a Evreilor din Amsterdam, a plecat la Bucureşti unde a avut posibilitatea să vadă opere “fascinante” (epitetul îi aparţine) la Muzeul Naţional de Artă şi în colecţii particulare. În consecinţă, l-a invitat pe Radu Stern la Amsterdam şi după eforturi care au durat doi ani, expoziţia a fost deschisă. Organizatorii au conştientizat importanţa acestor artişti. „În primele decenii ale secolului XX, au arătat ei într-o prezentare a expoziţiei, lumea artistică a fost luată cu asalt de experimentele curajoase a mai multor artişti evrei din România. Tristan Tzara, Victor Brauner, Marcel Iancu H.M. Maxy Împreună cu mai vârstnicul Arthur Segal, au fost prezenţi la naşterea unei mişcări de avangardă influente. Opere dadaiste, suprarealiste, abstracte şi expresioniste, variaţii personale de constructivism, nimic nu le-a scăpat. Şi-au făcut publice ideile la Cabaret Voltaire din Zürich şi în reviste revoluţionare, acum devenite legendare, cum au fost Contemporanul şi Integral.” Ei au subliniat că prin această expoziţie se va confirma rolul jucat de Bucureşti în mişcarea europeană de avangardă.
În vizită la casa unde a locuit Saşa Pană
Cu două săptămâni înaintea vernisajului, Joel Cahen a adus la Bucureşti un grup de 10 ziarişti de la departamentele de artă ale celor mai mari publicaţii olandeze. Timp de două zile, aceştia au vizitat capitala română, Muzeul de Artă şi au fost oaspeţii Ambasadei Olandei şi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. Aici li s-a prezentat istoria evreilor din România, trecutul şi prezentul comunităţii evreieşti apoi au avut prilejul să vadă Sinagoga Mare, Muzeul de Istorie a Evreilor şi Biblioteca „Şafran”. Astfel ei au reuşit să cunoască şi condiţiile în care au creat artiştii evrei din avangardă. Un moment memorabil l-a reprezentat pentru ei vizita efectuată la Vladmir Pană, fiul poetului Saşa Pană, unul dintre promotorii avangardismului în literatură şi au aflat despre istoria acestui curent. În articolul „O casă istorică a comorilor”, publicat în cotidianul olandez „Het Paarol”, ziaristul Jos Bloemkolk scrie: „La Muzeul de Istorie a Evreilor din Amsterdam… se poate vizita începând de astăzi (1 iunie a.c.) o expoziţie dedicată avangardei româneşti evreieşti între 1910 şi 1938, cu tablouri ale artiştilor suprarealişti ca Marcel Iancu, Victor Brauner şi M.H. Maxy. Poetul Tristan Tzara, lider al mişcării dadaiste din Zürich, a făcut şi el parte din cercul avangardist de la Bucureşti. Lucrări plastice aparţinându-i sunt expuse cu acest prilej la Amsterdam. O parte din expoziţie este realizată cu opere provenind din colecţia Vladimir şi Adriana Pană. Cuplul, în jur de 70 de ani, locuieşte într-un apartament …pe Strada Dogarilor în Bucureşti. Toţi pereţii, până şi cei din dormitor, sunt acoperiţi cu tablouri care astăzi reprezintă o avere, dar pe care cuplul le-a privit mult timp ca neavând nici o valoare. Într-un singur loc nu sunt tablouri, acolo unde pereţii sunt acoperiţi de o bibliotecă de mari dimensiuni. Soţii Pană au fost mereu ataşaţi de tablourile lor, şi cu greu se vor separa de ele…Colecţia soţilor Pană…este moştenire de la tatăl lui Vladimir, Saşa, poet şi bun prieten cu suprarealiştii, de la care primea cadou tablouri din amiciţie. 
Pe faţada imobilului unde locuiesc soţii Pană, se află o plăcuţă pe care scrie „Saşa Pană, scriitor”, un mic omagiu de neînchipuit pe vremea dictaturii naţionaliştilor de extremă dreaptă din timpul celui de-al doilea război mondial sau a comuniştilor care au urmat… Pe pereţii apartamentului aranjat în stilul anilor 1930 atârnă o Natură moartă cubistă a lui Marcel Iancu, alături de un portret al lui Saşa Pană, realizat de prietenul său Victor Brauner. Capul lui Pană pluteşte, şi acest cap desprins de corp este o trăsătură specifică a artei lui Brauner.”
80 de opere ale avangardei
Expoziţia cuprinde 80 de opere ale exponenţilor avangardei româneşti din trei generaţii- Arthur Segal,Tristan Tzara, Marcel Iancu, M. H. Maxy, Victor Brauner, Jules Perahim şi Paul Păun. Muzeul de la Amsterdam a editat şi un catalog care, pe lângă întroducerea semnată de Joel Cahen, cuprinde trei studii de Radu Stern: „De ce atât de mulţi evrei”?, „Zürich” şi „Bucureşti”, o vastă panoramă a mişcării de avangardă, începută în Elveţia şi dezvoltată în România. Potrivit lui Radu Stern, antisemitismul din România care nu-i considera pe artiştii evrei ca reprezentând cultura ţării, i-a determinat pe aceştia să evolueze în, afara culturii româneşti, să aleagă pe cea occidentală”. Catalogul a inclus şi o prezentare a artiştilor care au făcut parte din acest curent, cu biografiile fiecăruia ( autori Radu Stern şi Monique Yaari) De asemenea, sunt incluse toate operele de artă prezentate în expoziţie.
Evenimentul de la Muzeul de Istorie a Evreilor a trezit interes şi în străinătate. După Amsterdam, expoziţia va călători la New York şi în Israel, şi foarte probabil la Muzeul Naţional de Artă al României, de la Bucureşti.
Romii clujeni în atenţia oficialităţilor internaţionale
iunie 12th, 2011Vineri, 10 iunie, a avut loc la Cluj un eveniment de anvergură organizat de Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice www.gloc.ro sub genericul „Getting closer – EU strategy for the Roma and local realities.”
Vizitatori între casele modulare din Pata Rât
Ploaia şi rafalele de vânt rece s-au abătut peste Cluj tocmai în ziua când o delegaţie internaţională urma să inspecteze coloniile de la marginea oraşului, locuite în majoritate de romi. Înalţii funcţionari de la Comisia Europeană şi Programul de Dezvoltare ONU, activişti de la Amnesty International şi alte organizaţii pentru drepturile omului, câţiva parlamentari de Cluj, precum şi reprezentanţii organizaţiilor centrale ale romilor au urcat prin zloată şi clisă povârnişul care duce către ghetoul de case modulare construite de autorităţile locale în – de-acum faimoasa – colonie Pata Rât. Chiar şi primăria s-a mobilizat delegându-l pe şeful serviciului de asistenţă socială şi… câţiva poliţişti comunitari de la serviciul de prevenţie.
Cei 250 de locatari, care au fost dislocaţi forţat în preajma Crăciunului, din locuinţele închiriate de la primărie într-o zonă centrală, îşi duc zilele înghesuiţi (între 8 şi 13 persoane) în camere de 16 – 18 mp, fără bucătării şi cu o baie sinistră – fără apă caldă, dar cu două WC-uri (fără perete despărţitor între ele) – utilizată în comun de cele patru familii care împart un modul. În interiorul modulelor domneşte ordinea, pe peretele holului ( de un metru lăţime) sunt afişate listele cu cheltuielile comune şi programul de asigurare a curăţeniei; camerele, care servesc şi drept bucătării, au fost zugrăvite de Paşti (dar din păcate petele de igrasie au reapărut în scurt timp), iar papucii aşezaţi lângă intrare vădesc strădania de a păstra curăţenia, în ciuda noroiului din preajma casei.
O pereche de papuci pentru fiecare locatar al camerei
Oamenii, resemnaţi de eşecul tuturor demersurilor de până acum (de la depunerea dosarului pentru repartiţia unei locuinţe sociale şi până la protestele din stradă sau de la şedinţele consiliului local) încearcă să se adapteze la viaţa de ghetou. Nimeni nu poate şti cât mai au de rămas aici, la marginea oraşului, în apropierea rampei de gunoi unde bântuie câinii vagabonzi şi şobolanii, la câţiva kilometri depărtare de şcoli, de locurile de muncă, de magazine, de spitale.
Locuitorii caselor modulare nu par foarte impresionaţi de vizita reprezentanţilor organismelor europene şi internaţionale, care intră în case şi stau de vorbă cu oamenii. Nici vizitatorii nu sunt impresionaţi din cale afară pentru că, după cum spune Alexandros Tsolakis, director general pentru politici regionale la Comisia Europeană, problema excluderii romilor nu se întâlneşte doar în România, ci în mai toate ţările europene. Sunt exemple similare în Slovacia, Ungaria, Grecia sau Spania. Totuşi, în unele părţi autorităţile fac eforturi mai mari pentru integrarea romilor care presupune combinarea îmbunătăţirii condiţiilor de locuit cu educaţia şi cu asistenţa sanitară. Oricum mai e un drum lung de făcut ceea ce înseamnă, inevitabil, şi răbdare. „Dorim să convingem autorităţile că e timpul să-şi schimbe modul de gândire, nu putem să-i excludem pe oameni, numai pentru că sunt de etnie romă. Nu putem să dislovăm oamenii din oraş şi să-i aşezăm la marginea oraşului unde vor fi, inevitabil marginalizaţi, de unde copiii nu se pot duce la şcoală, etc. Trebuie găsite soluţii, dar asta va lua timp. E nevoie de o bună planificare, bunăvoinţă şi bani.” explică reprezentantul Comisiei Europene.
Casei de lemn construite pe cei 20 de mp. de teren oferiţi de primărie fiecărei familii
Poate acesta este şi motivul pentru care cei care nu mai încăpuseră în locuinţele modulare şi au primit de la primărie 20 (douăzeci) de metri pătraţi de teren – la capătul şirului de case – s-au apucat să-şi ridice cabane din lemn şi speră să se mute cât mai curând în ele.
Totuşi, vizita la Cluj a delegaţiei internaţionale s-a soldat şi cu un rezultat pozitiv. S-a încheiat un memorandum de colaborare între primărie şi UNDP (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) pe programe sociale şi de integrarea romilor, în care se stipulează necesitatea consultării experţilor universitari, a ordinului arhitecţilor şi societăţii civile. Lucru solicitat, de mult timp, de organizaţiile civice ale romilor, dar ignorat sistematic de autorităţi.
Prezentare atelier de fotografie coordonat de Vlad Petri
iunie 12th, 2011Marţi 14 iunie, ora 16.00
Căminul Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen
str. Jimbolia nr.105, Bucureştii Noi, sector 1
Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 vă invită la:
Căminul Moses Rosen: prezent
– prezentare atelier fotografie-
Vlad Petri, primul artist în rezidenţă al Centrului de Artă Comunitară Vârsta4, propune un atelier de fotografie, axat pe mai multe direcţii: discuţii despre istoria şi teoria fotografiei, exerciţii practice, documentarea foto a vieţii comunitare. Timp de cinci săptămâni, zece rezidenţi şi un angajat al căminului au vizionat filme şi materiale video despre fotografie, au discutat despre mizele şi scopurile fotografiei, s-au întors la poveşti din trecut pe care ar fi vrut să le fotografieze, au documentat cu aparate foto de unică folosinţă viaţa de zi cu zi din comunitate.
În cadrul evenimentului de prezentare a atelierului, participanţii şi coordonatorii vor urmări împreună rezultatele muncii de peste o lună, vor dezbate şi vor împărtăşi cu publicul experienţa fotografiei comunitare şi opinii despre rolul fotografiei în documentarea vietii de zi cu zi.
Participanţi atelier: Eva Szemler, Iudith Ardeleanu, Lazăr Grumberg, Lidia Fonea, Margareta Eschenazy, Marius Armaşu, Pompiliu Sterian, Simion Gyorgy, Sorin Steinberg, Tina Grimberg, Rodica Dumitrache.
Vlad Petri este fotograf, operator şi artist vizual. S-a născut în 1979, în Bistriţa. A participat la mai multe expoziţii de grup şi personale: Pasager (Geleria UNA, 2001); Portrete vii (MakeaPoint, 2010). A regizat şi filmat, împreună cu Mădălina Roşca, documentarul Revelion 2008. A coordonat diferite ateliere de creaţie fotografică, printre care workshop-urile Photon. Pasionat de călătorii, a lucrat în cadrul unor proiecte desfaşurate în ţări din Asia şi Estul Mijlociu. Proiectele sale sunt documentate pe www.vladpetri.ro .
Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 este un spaţiu pilot de promovare a artei comunitare cu persoane instituţionalizate, care îşi propune să schimbe felul în care sunt receptate instituţiile similare în România.
Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 vine în continuarea proiectului cu acelaşi nume, dezvoltat de comunitatea căminului Moses Rosen împreună cu echipa tangaProject, din august 2009.
Coordonatori Vârsta4: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz
Contact: tel: 0724353559 email: davey_schwartz@yahoo.com
SATIRICUL DUIOS – PORTRETUL LUI EDUARD MATTES
iunie 12th, 2011M-am gindit, oarecum amuzat, ca daca Eduard Mattes ar intentiona sa noteze pe cartea lui de vizita toate preocuparile sale, ar avea oarecare dificultati. Pentru ca dinsul este in primul rind arhitect, prin calificare si profesiune, dare nu e mai putin cunoscut ca fiind „caricaturistul preferat al publicului”. In acelas context, lumea il cunoaste si ca pe un ardent organizator de expozitii de caricaturi, locale dar si internationale, la care mobilizeaza maestri faimosi ai penitei satirice.
Eilat
In materie de arte plastice, voi nota preocuparile sale de grafician „serios”, de portretist, ilustrator de carte si coperta de carte, pictura in ulei si…sculptura in lemn.
Nu e de ajuns. Aici s-ar putea foarte bine incadra si pasiunea sa pentru fotografia artistica, gen dificil si apreciat, concretizat prin ceea ce Eduard numeste, atunci cind expune in public, „cutia cu imagini”.
Dupa citeva incercari reusite pe teritoriul riscant al publicisticii (reportaj, note de lectura), Eduard Mattes debuteaza in presa de limba romana din Israel si in Romania cu povestiri . Genul scurt literar presupune putere de coincizie si destula forta pentru a capta interesul cititorului. Autorul gaseste cheia potrivita, dovedindu-se (contrar asteptarilor de la un satiric, caricaturist prin formatie), un duios nostalgic romantic.
Prayer for Fertility
Dar cine poate cunoaste cu adevarat omul? Inainte de a-l intilni personal si , chiar apoi, vazind statura sa atletica si stiindu-l fiul unui celebru antrenor de box din Iasul studentiei mele, nu m-as fi mirat de loc daca mi s-ar fi spus ca Eduard Mattes este un pugilist consacrat. Un boxer cult, politicos si cumsecade.
Am scris despre el, mai de mult, subliniindu-i calitatea de caricaturist. Ingemanata, insa diferita, este grafica, arta rafinata, spectaculoasa dar si modesta in acelas timp. Reprezentarea prin desen a unor situatii, stari sufletesti, mentalitati, mesaje – presupune nu numai mina buna ( plus cunoasterea diverselor procedee tehnice si materiale) dar si idei, spontaneitate creatoare, nu putin curaj. De talent nu mai vorbim… S-a spus despre cuvintul desen, desemn, ca ar fi rezultatul unei false analogii cu cuvintul semn. Personal, cred ca analogia e valabila adesea, semnul insemnind si simbol, semnificatie, inteles si subinteles.
Natalie Schor
Nu-mi ramine decit sa incerc o ilustrare a celor scrise, selectind din numeroasele desene, fotografii, stampe – citeva, putine, care sa-l reprezinte macar in parte pe artistul simplu si complex care este Eduard Mattes.
Horatiu Malaele
Articol preluat cu acordul autorului de pe http://reteaualiterara.ro/group/romniaisraelclubulprieteniei/forum/topics/dr-dorel-schor-satiricul-duios
Transport disponibil caută boi
iunie 12th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : ROȘU
iunie 12th, 2011
Micuța dansatoare
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 11th, 2011
Bună dimineața, soare!
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Pachet nou de la Sexy Shooooop!!!
iunie 11th, 2011
Vârful de lance al partidului
iunie 10th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 10th, 2011
Yello!
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Salariile fotbaliștilor englezi de primă ligă ating un nivel record
iunie 10th, 2011Proporția salariilor din veniturile echipelor de primă ligă din Anglia au depășit 2/3 în campionatul 2009 – 2010, concluzionează un raport efectuat de marea firmă de audit și consultanță Deloitte .
Deși veniturile au depășit pentru prima oară 2 miliarde de lire pe an (aproape 2,5 miliarde de euro), firma atrage atenția asupra pericolului prezentat de îndatorarea excesivă a marilor cluburi engleze.
Proporțiile chetuielilor cu salariile variază la cele 20 de cluburi englezești, de la 46% la campioana Manchester United, la 107% la rivalii lor Manchester City.
Cel mai mare buget de salarii îl are clubul londonez Chelsea, proprietatea miliardarului Roman Abramovici, din Rusia, cu 174 de milioane de lire. Chelsea deține acest loc fruntaș din ediția 2002 – 2003 a campionatului primei ligi.
Prima ligă din Anglia are în contintuare cele mai mari venituri din Europa – aproape 2,5 miliarde de euro. Deloitte atrage atenția că cluburile de elită din principalele cinci puteri europene ale fotbalului (Anglia, Spania, Italia, Germania și Franța) au acum datorii care însumează peste 8 miliarde de euro.
Și această nu e doar o problemă economică, ci și una administrativă, întucât forul tutelar continental UEFA va impune din anul 2014 un sistem care va cere cluburilor să-și asigure echilibrul financiar.
Perspectiva este însă destul de sumbră, dat fiind climatul economic nefavorabil, care a redus deja veniturile din vânzarea de bilete, sponsorizare și alte activități comerciale, iar din 2012 – 2013 se va reduce și sursa principală de venituri – drepturile de televizare a meciurilor de primă ligă.
Totuși, deși datoria însumată a celor 92 de cluburi din cele patru ligi profesioniste a depășit 3,5 miliarde de lire, niciun club nu a intrat în stare de faliment în ultimii 19 ani.
Există propuneri de introducere de jos în sus a unei limite de 60% din venituri pentru fondul de salarii, așa cum există deja în liga a patra.
La ora actuală, cluburile de vârf plătesc salarii vedetelor lor care uneori dpășesc 100000 de lire pe săptămână. Aceste cluburi sunt mai toate acum în proprietatea unor miliardari americani (Man Utd, Liverpool), ruși (Chelsea, Arsenal) sau din Orientul Mijlociu (Man City), care concurează nu doar între ele, ci și cu marile cluburi din Spania și Italia, în cadrul unui triumvirat de țări care au practic un monopol asupra Ligii Campionilor, care este un fel de vacă de muls cu euro a fotbalului continental .
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 9th, 2011
Yellow Rose of Texas (Or is that Romania?)
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Mărimea calului nu contează
iunie 9th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 8th, 2011
Intersecţii florale
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Vizita pe meleaguri natale
iunie 8th, 2011
Make a Point organizează ‘Sera de cultură vie’ – vineri 10 iunie
iunie 7th, 2011
Sera de cultură vie se deschide vineri noapte
De Noaptea Albă a Galeriilor, la Make a Point, vizitatorilor li se propune să regăsească natura în cel mai neaşteptat loc, o hală a Postăvăriei Române. Aici sunt adunate, pentru o seară şi o dimineaţă, o colecţie de informaţii şi posibilităţi de a experimenta conexiunea cu natura.
De la ora 19.00, începe atelierul de hrană vie, unde se pregătesc şi se gustă preparate vegetariene crude, iar la biblioteca instalată pe gazon se pot afla, din cărţi şi articole, mai multe despre alimentaţia vie, cele mai benefice plante şi reţete simple. Despre ponturi alimentare de preţ, cum să îţi creşti singur mâncarea, grădinărit şi permacultură, comunităţi eco, vorbesc şi oamenii din „biblioteca vie”, care la un pahar de ceai împărtăşesc bucuroşi cunoştinţele lor.
La ora 21.00 sunt aşteptate prezentările invitaţilor, care vor aborda teme de la relaţia cu hrana şi cum se mai alege aceasta acum, alternativele pe care le oferă oraşul şi ce te învaţă viaţa într-o comunitate eco, la legislaţia legată de plante din România.
Miezul nopţii aduce în Sera de cultură vie o proiecţie cu fragmente din filme documentare şi seminarii despre alimentaţie, sănătate şi sistem, prezentându-i pe unii dintre cei mai cunoscuţi activişti pentru o viaţă în armonie cu natura.
Până la 4 dimineaţa, mesajul se descoperă în instalaţia artistică realizată special pentru eveniment şi în expoziţia de fotografie, se observă în plantele ce cresc pe metrul pătrat de grădină sau se gustă din seminţele hidratate, germeni şi vlăstari. Muzica însoţeşte în călătoria prin Sera de cultură vie, unde rămân de descoperit şi alte surprize înverzite.
Make a Point (în incinta Postăvăriei Române)
Şos. Morarilor nr.1, Sectorul 2
Vineri, 10 iunie 2011
Între 19.00 şi 4.00
Intrarea liberă.
—
Alma Cazacu
Art Development Officer
Make a Point
1 Morarilor Str., 2nd District, Bucharest
Postal Code: 022451, Romania
Office: +40212551616
Eveniment dublu la LCF – Centru de Artă Contemporană în cadrul NAG#5
iunie 7th, 2011Vineri, 10 iunie 2011, incepand cu orele 19:00, eveniment dublu la LCF – Centru de Arta Contemporana in cadrul NAG#5
Dorințe pentru Japonia / Wishes for Japan
10-30 iunie 2011
Artist: Maria Be
Curator: Simona Vilău
În fața dezastrului suntem cu toții egali. Dar reacționăm diferit. De la sentimentul copleșitor de neputință până la dorința nebunească de a întoarce timpul înapoi, pentru ca cele întâmplate să nu se fi întâmplat.
Și totuși, s-au întâmplat.
Dacă am fi trăit în alt secol, veștile ar fi ajuns la noi târziu, iar copiii noștri ar fi citit despre ele prin cărțile de istorie. Dar trăim timpuri în care totul se întâmplă „live”, iar vecinătatea s-a extins la nivel planetar. Nici dacă ne-am dori, n-am mai putea ignora evenimentele care se petrec pretutindeni în lume. Iar veștile ajung la noi însoțite de imagini care ne găsesc adesea nepregătiți, ne zguduie, ne copleșesc, ne bântuie.
Printre imaginile care m-au bântuit, după dezastrul din Japonia, au fost și unele venite din cu totul altă parte. La început s-au strecurat pe nesimțite, apoi au devenit din ce în ce mai clare, mai insistente. Erau imagini, dar de altă natură, nu le vedeam cu ochii, nici măcar cu cei ai minții, mai degrabă le simțeam. Uneori le percepeam ca pe niște lumini, alteori ca pe niște fluturi sau păsări albe care pluteau în jurul meu, ridicându-se spre cer.
Am început să pictez, ca pentru a înțelege ce se întâmplă. În mod firesc, am început să pictez copii, pentru că este modalitatea de expresie care îmi este cea mai la îndemână. Apoi, pe neașteptate, totul a luat o întorsătură dramatică. Nu mă mai puteam opri. Mă trezeam noaptea, obsedată de nevoia de a picta acei copii care voiau să se nască, voiau cu insistență să fie, pentru că aveau ceva important de spus.
Astfel am înțeles dintr-o dată ce erau acele imagini inițiale, acele lumini: Dorințe. Dorințele întregii lumi pentru Japonia lovită de soartă. Dorințe, așa cum se nasc ele firesc în orice ființă umană, atunci când ajunge față în față cu nenorocirea altuia. Dorințe de protecție, de sprijin, de ajutor, dorințe de bine…
Iată cum a luat ființă ceea ce am numit „Dorințe pentru Japonia”. (Text de Maria Be)
Maria Be (n. 1967, București)
În 2010 a absolvit UNAB, la secția de Pictură, după ce ani de zile a fost autodidactă. Face parte din proiectul Întâlniri cu desene, iar maniera sa de lucru este una profund realistă. O redutabilă acuarelistă și desenatoare, temele Mariei Be sunt deseori legate de universul interior al copiilor, nu întotdeauna vesel și idilic.
www.between-caterpillar-and-butterfly.blogspot.com
Acest proiect este posibil cu sprijinul S.C. Generali Asigurări S.A.
Evenimentul se va inaugura de NAG#5 și va putea fi vizionat până la orele 4:00 a.m. (10-11 iunie 2011)
NOAPTEA ALBĂ A GALERIILOR – NAG#5 // 10 IUNIE 2011 // BUCUREȘTI-CLUJ Programul NAG Bucuresti va prezintă evenimente de artă contemporană din 54 de galerii și spații alternative reunite pe harta NAG disponibilă în fiecare locație a evenimentului și în format downloadabil pe site.
Detalii, informații, noutăți pe www.noapteagaleriilor.ro. // facebook / Noaptea Alba a Galeriilor // twitter / NAG_RO
Program de vizitare: luni – duminică 13:00 – 19:00
LC Foundation – Centru de Artă Contemporană
Calea Victoriei, nr. 25, etaj 1, București
www.lcfoundation.ro
contact@lcfoundation.ro
Parteneri: Domeniile Ostrov, Trado Advertising
Parteneri media: Agentia de carte, Radio România Cultural, Senso TV Arte, Time Out București, Ginger Group, Modernism.ro, Veioza Arte.ro, Revista Artclue, Metropotam.ro, ArtBoom.ro, Revista TATAIA, Revista ARTA, The Temporary, Cronica de Vineri
Vita, morte e miracoli
10 – 30 iunie 2011
Artist: Michele Bressan
Text: Simona Vilău
Trecerea “ochiului mobil” al lui Michele Bressan prin viețile altora ne aduce la o limită a confidențialității, o graniță pe care o resimțim ca pe o violență, „o linie imaginară concretizată prin violență”, așa cum inspirat afirma artistul italian Gilberto Zorio. Și vorbim aici despre o violență a atenției exacerbate, a documentaristului care observă cu interes și neoprită curiozitate viața și gesturile unor colonii de animale exotice.
La fel cum Pier Paolo Pasolini i-a atribuit lui Edipo Re o coloană sonoră din spațiul carpato-danubiano-pontic fără „a cere permisiunea”, deoarece între cele două realități nu există un permis de trecere posibil, ci doar transgresiune și, implicit, imaginație (adică libertate totală), Michele Bressan oferă atenție și concentrare prin cel de-al treilea ochi, al camerei de luat vederi, unor oameni aflați în cele mai intime și venale ipostaze.
Fie că voyeurismul său se petrece în mulțimi mânate de tumult religioso-superstițios (vezi Flori la Sf. Dumitru) sau se racordează la scene plictisitoare de amiază din balcoanele de cartier urban românesc (vezi Fifth, Sixth & Seventh Floor), rezultatul este același. Se creează un suspans demn de cele mai palpitante aventuri krimi din filmele de referință, ne întrebăm dacă se întâmplă ceva acolo cu adevărat sau totul este în imaginația noastră nerăbdătoare.
Modul în care camera mult prea curioasă a lui Bressan filmează ochii unui invalid orb șantajează emoțional privitorul și îl catapultează într-un religios rezidual, al „vieții, morții și miracolelor”.
Țipătul „mut” al acestui episod devine mai puternic decât o artilerie gata pregătită de război. Te îndeamnă să participi sau să fugi! Totul este permis, florile sunt pestilențiale iar miracolele există! Michele Bressan a fost acolo.
(Vita, morte e miracoli – scena unei crime perfecte,text de Simona Vilău)
„miracolele sunt simple / ceea ce-mi este imediat / tot ce trebuie să știi / procesiunea de la Mitropolie / fotografii / ce este expus, dar neobservat / ironia este un produs al întâlnirii mele cu / cotidianul / vita, morte / Am ales / din jurul lui / cum pot fi recunoscut / Materialul filmat / am fost adus.” (M.B.)
Michele Bressan (n. 1980, Trieste, Italia)
Din 1994 rezident în București.
A expus la: Mois de la Photo Paris, ESSL Museum Wien, Muzeul Național de Artă Contemporană București, St-art Fair Strasbourg, Preview Berlin, Performance Art Institute San Francisco, Muzeul Național de Artă Brukenthal Sibiu, Institutul Cultural Român Paris, Neuen Museum – Bauhaus Universitat Weimar, „Videozone V Biennial ” Tel-Aviv, Accademia di Romania di Roma, Biennale di Venezia – Padiglione Italia nel Mondo 2011.
A câștigat ESSL Award 2009, Surexposition Award 2008 și în 2010 bursa „Constantin Brâncuși”, la Cité Internationale des Arts Paris.
www.michelebressan.ro
Evenimentul se va inaugura de NAG#5 și va putea fi vizionat până la orele 4:00 a.m. (10-11 iunie 2011)
NOAPTEA ALBĂ A GALERIILOR – NAG#5 // 10 IUNIE 2011 // BUCUREȘTI-CLUJ Programul NAG Bucuresti va prezintă evenimente de artă contemporană din 54 de galerii și spații alternative reunite pe harta NAG disponibilă în fiecare locație a evenimentului și în format downloadabil pe site.
Detalii, informații, noutăți pe www.noapteagaleriilor.ro. // facebook / Noaptea Alba a Galeriilor // twitter / NAG_RO
Program de vizitare: luni – duminică 13:00 – 19:00
LC Foundation – Centru de Artă Contemporană
Calea Victoriei, nr. 25, etaj 1, București
www.lcfoundation.ro
contact@lcfoundation.ro
Parteneri: Domeniile Ostrov, Trado Advertising
Parteneri media: Agentia de carte, Radio România Cultural, Senso TV Arte, Time Out București, Ginger Group, Modernism.ro, Veioza Arte.ro, Revista Artclue, Metropotam.ro, ArtBoom.ro, Revista TATAIA, Revista ARTA, The Temporary, Cronica de Vineri
Îşi face efectul acuşi!
iunie 7th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 7th, 2011
Privirea ei
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Oficiali europeni în vizită la Pata Rât
iunie 7th, 2011Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice (www.gloc.ro) iniţiat de Asociaţia Amare Prhala şi Fundaţia Desire din Cluj, compus din organizaţii rome şi nerome, experţi în politici sociale din România şi din străinătate, organizează o vizită de lucru în zona Pata Rât din Cluj, în data de 10 iunie 2011 cu tema “Getting closer – EU strategy for the Roma and local realities“.
La eveniment participă câteva zeci de oameni politici din străinătate și din România, dar și reprezentanți ai unor asociații din țară și Europa.
Evenimentul de o zi începe la ora 10.00 cu vizita oaspeţilor la familiile care locuiesc în condiţii precare la marginea oraşului, în apropierea rampei de gunoi: „locuinţele sociale” din Pata Rât, vechiul Pata Rât / „Dallas” şi strada Cantonului. La conferinţa de presă cu începere de la ora 11.30, la sediul Fundaţiei pentru Ajutorarea Familiilor din Pata Rât vor participa Fotis Filippou (Amnesty International, London), Isabela Mihalache (European Roma Rights Center Budapest), Yesim Oruc (United Nations Development Program), Alexandros Tsolakis (DG Regional Policies, European Commission, Brusseles) şi Enikő Vincze (Fundaţia Desire, gLOC).
De la ora 11.45 se demarează forumul social cu o agendă pe care o găsiți în ataș. Deși avem confirmări de participare de la primărie, încă nu am aflat cine mai exact va participa la vizita oficialităților europene,
Partidul Comuniștilor pe primul loc, dar AIE deține în continuare majoritatea voturilor
iunie 7th, 2011Rezultatele finale de la alegerea consiliilor municipale și raionale din Republica Moldova – votul politic – arată că Partidul Comuniștilor (PCRM) rămâne în continuare pe primul loc, cu 36,9%, dar cele trei partide ale coaliției de guvernare – Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) – dețin în continuare împreună majoritatea voturilor.
Pe locul doi se află Partidul Liberal Democrat (PLDM), condus de premierul Vlad Filat, cu 22,5%, urmat de Partidul Liberal (PL), condus de Mihai Ghimpu, cu 16,3% și Partidul Democrat (PDM), condus de președintele Parlamentului și șef interimar al statului, Marian Lupu, cu 15,4%.
Acest vot are valoare de test politic, întrucât cuprinde aproape întreg teritoriul țării (cu excepția Găgăuziei). Rezultatele arată o scădere a PCRM față de alegerile parlamentare din noiembrie 2010 (când a obținut 39,3%). PLDM este principalul perdant (22,5% față de 29,4% în noiembrie 2010), iar PL singurul partid care pare să-și fi îmbunătățit rezultatul (16,3% față de 10% – influența Chișinăului fiind determinantă, aici partidul a câștigat peste jumătate din totalul voturilor pe țară), iar PDM a crescut de la 12,7 la 15,3%.
Rezultatele nu sunt întrutotul comparabile, la parlamentare e o listă unică pe țară, aici există liste în fiecare raion și în cele două municipii (Chișinău și Bălți), în Găgăuzia nu s-a votat pentru consiliu raional, iar numărul de partide și candidați independenți înscriși în cursă e mai mare la locale.
Totuși, spectrul politic din Republica Moldova nu pare să se fi schimbat semnificativ de la ultimele alegeri parlamentare.
Interviu cu astronautul NASA Doug Wheelock, KF5BOC
iunie 6th, 2011Ciprian Sufitchi, realizatorul interviului, este unul dintre primii webmasters ai publicatiei care astazi se numeste ACUM. El a realizat si mentine situl radioamator.ro, cu care, de altfel, suntem si asociati si de unde reproducem, cu permisiune, articolul.
In fiecare an cel mai mare targ radioamatoricesc – Hamvention – are cate un invitat special. Edita 2011 a adus la Dayton in statul Ohio din Statele Unite pe astronautul NASA Doug Wheelock, radioamator american cu indicativul KF5BOC. Doug a petrecut 163 de zile in spatiu, dintre care timp de sapte saptamani a fost comandant al Expeditiei 25 pe Statia Spatiala Internationala. El s-a intors pe Pamant in luna noiembrie 2010. De-a lungul activitatii sale de la bordul Statiei Spatiale, el, impreuna cu astronauta Shannon Walker, KD5DXB au participat in programul ARISS (Amateur Radio on the International Space Station). Impreuna acestia au realizat 22 de conferinte radio tip QSO intre Statia Spatiala si diverse scoli. Pe durata misiunii sale in spatiu d-nul Wheelock a solicitat oficial cresterea numarului de QSO-uri cu scoli de la unul pe saptamana la doua pe saptamana. In timpul sau liber de la bordul Statiei Spatile d-nul Wheelock (care a descris radioamatorismul ca un mod distractiv de a sta conectat cu Pamantul) a realizat o serie de QSO-uri intre NA1SS si radioamatori de pe tot intinsul Globului, surprinzand si incantand comunitatea de radioamatori.
Obtinerea acestui interviu nu a fost la fel de usoara ca in cazul celui luat astronautului Richard Garriott acum doi ani, acesta fiind o persoana privata. Dl. Doug Wheelock este un reprezentant oficial al NASA si prin urmare demersurile au fost mai complicate. Doresc sa multumesc celor care au facut acest interviu posibil, printre care d-lui Kenneth Ransom, N5VHO, d-lui David Sumner K1ZZ si departamentului NASA Astronaut Appearances Office.
La acest interviu a asistat si Kenneth Ransom, N5VHO, care este ISS Ham Radio Project Engineer si care l-a insotit pe astronautul Doug Wheelock la toate activitatile de la Dayton. Prezenta sa a fost salutara, acesta furnizand raspunsuri foarte precise la cateva dintre intrebari.
Ciprian Sufitchi, N2YO – In primul rand va multumesc pentru ca ati acceptat invitatia de a acorda un interviu pentru Radioamator.ro.
Doug Wheelock, KF5BOC – Este o placere si pentru mine.
N2YO – Am sa va pun cateva intrebari pe care cititorii de la Radioamator.ro vi le-au adresat prin intermediul Forumului sau mie personal prin email. Prima intrebare. In afara de scopul educational si experimental pe care activitatea de radioamator o are la bordul Statiei Spatiale, ce alte roluri mai are radioamatorismul in spatiu, pe orbita?
KF5BOC – Intr-adevar acestea sunt cele mai importante roluri, mai ales cel educational. De asemenea, exista si scopul stiintific. Rusii au fost mai mult implicati in activitatile stiintifice legate de radioamatorism. Mai sunt insa doua aspecte in care radioamatorismul joaca un rol major la bordul Statiei Spatiale. In primul rand echipamentul de radioamator este folosit ca o varianta de rezerva in cazul cand celelalte mijloace de comunicatii nu mai functioneaza. Sistemul de comunicatii ham radio este considerat foarte fiabil si din fericire nu a fost pana acum nevoie niciodata sa il folosim ca atare pentru situatii de urgenta. Totusi imi amintesc de un eveniment major petrecut in luna iulie a anului trecut (anul 2010 – n.r.) cand jumatate din Statia Spatiala incepuse sa intre intr-un proces de intrerupere functionala si atunci mi-a strafulgerat ideea ca trebuie sa pun in functiune echipamentul de radioamator, caci exista pericolul de a pierde controlul asupra pozitiei Statiei Spatiale, ceea ce afecta directivitatea antenelor. Cand am chemat centrul de control de la Houston eram pe jumatate convins ca nu imi vor raspunde, si atunci m-as fi indreptat imediat spre aparatura de radioamator pentru a realiza legaturi. Nu-mi amintesc unde anume eram deasupra Globului in acel moment. Echipajul de la bord se simte in mai multa siguranta avand aceasta optiune de rezerva pentru comunicatii. In al doilea rand pentru mine personal radioamatorismul a fost un mod distractiv, captivant, interesant de a petrece timpul, dandu-mi totodata ocazia de a evada din izolarea de la bordul Statiei Spatiale si de a discuta si intalni noi prieteni, afla noi lucuri interesante despre persoane si locuri.
N2YO – Sunteti pasionat de radioamatorism si atunci cand va intoarceti acasa? Intentionati sa practicati radioamatorismul si dupa ce va veti fi retras din activitatea de astronaut?
KF5BOC – Ramane de vazut ce voi face dupa ce nu voi mai fi astronaut, caci vor mai trece niste ani pana atunci, dar imi place sa cred ca voi fi mai activ cu indicativul meu „gravitational” (KF5BOC – n.r.), caci am folosit in ultima vreme mai mult indicativul „antigravitational” (NA1SS – n.r.). Trebuie sa recunosc ca nu am practicat radioamatorism cu indicativul meu personal. Bineinteles in spatiu cea mai mare parte a activitatii ca radioamator a fost facuta in timpul meu liber. Asa cum spuneam, a fost un mod foarte placut de petrece timpul, abia asteptam sa trec pe deasupra unei zone despre care stiam ca imi va furniza multe legaturi.
N2YO – Aveti o statie de radioamator acasa?
KF5BOC – Nu, nu am.
N2YO – Ati avut, daca va amintiti, legaturi radio cu statii din Europa de Est?
KF5BOC – Da, am avut. Incerc sa imi amintesc cu ce tari am lucrat, dar parca nu imi amintesc de Romania. Categoric am avut o serie de contacte cu radioamatori din Europa, acum nu imi amintesc indicativele. Stiu sigur ca am lucrat statii din Italia, Germania, Cehia.
N2YO – Cand a fost frecventa mai aglomerata, cand va aflati deasupra Statelor Unite sau a Europei?
KF5BOC – Cred ca deasupra regiunii centrale a Statelor Unite.
N2YO – Multi radioamatori, printre care si eu, au urmarit cu foarte mult interes filmuletul pe care l-ati realizat si pus pe Youtube in care prezentati sectiunea ham radio de la bordul Statiei Spatiale. Cum v-a venit aceasta originala idee? (Filmul se gaseste la aceasta adresa – n.r.)
KF5BOC – Am fost un pic nemultumit de incapacitatea mea de a intelege multe din indicativele care ma chemau cand treceam pe deasupra zonelor populate, ca de pilda Europa sau Statele Unite. Erau atat de multe indicative care se auzeau dintr-o data si aveam dificultati in a realiza o legatura completa. Kenneth, N5VHO mi-a dat cateva sfaturi foarte folositoare, de pilda daca aud doar fragmente din indicative sa le folosesc ca atare pentru a determina cine m-a chemat. Eram convins ca existau multi radioamatori nemultumiti la sol, probabil sute, care isi ziceau: „Il chem, sunt sigur ca ma aude, de ce nu imi raspunde?”. Si atunci mi-am zis sa realizez ceva care sa prezinte ceea ce petrece in Statia Spatiala, cum e sa fii la bord si cum e sa ai de a face cu apelurile radioamatorilor si cum operatorul incearca sa puna cap la cap fragmente de indicative, doar din cateva litere sau cifre, sau poate o localitate. In foarte rare situatii ai ocazia sa auzi un indicativ complet. Aceste lucruri am vrut sa le prezint in filmul de pe Youtube.
N2YO – Probabil ati auzit despre inregistrarea video a duetului la flaut dintre astronauta Cady Coleman KC5ZTH si Ian Anderson… (Inregistrarea se gaseste la aceasta adresa – n.r.)
KF5BOC – Da, am auzit, dar nu am avut ocazia inca sa il vad…
N2YO – Intrebarea mea este – in afara de radioamatorism, aveti si alte hobby-uri?
KF5BOC – (razand) Imi doresc sa am hobby-uri. Am mai fost intrebat acest lucru… Ce sa spun, am participat la antrenamentele pentru a zbura in spatiu si nu am avut timp de altceva. Totusi, imi plac iesirile in aer liber, drumetiile, campingul, sa ma plimb, sa alerg. Imi placea caiacul mai demult, dar nu am vaslit de ani buni, nemaiavand timp. Imi plac drumetiile in special in zonele impadurite.
N2YO – Cantati la vreun instrument?
KF5BOC – Am cantat la chitara si mi-ar place sa cant din nou, e unul din hobby-urile care as dori sa renasca. Tu canti la vreun instrument?
N2YO – Da, la vioara, eram chiar bunicel acum multi ani… Va amintiti de vreun QSO memorabil pe care sa-l fi facut de la bordul Statiei Spatiale?
KF5BOC – Da, o sa povestesc despre o legatura care m-a pus in bucluc un pic. Exista un radioamator in Portugalia, in Lisabona, pe nume Fabiano, cred ca e de origine braziliana (CT7ABD/PY5RX – n.r.). In aproape fiecare noapte cand aveam o trecere pe deasupra Portugaliei Fabiano era acolo. Am discutat cu el de multe ori, era in luna iulie si mi-a spus ca ziua lui de nastere este pe data de 25 august. Era in noaptea de 25 august cand aveam o trecere excelenta pe deasupra Lisabonei si mi-am zis sa-l chem pe Fabiano de ziua lui. „Ce mai face prietenul meu Fabiano?” am transmis la un moment dat prin statie. La care Fabiano a raspuns imediat: „Oooh, Doug, ma bucur sa te aud din nou”. Nu eram alaturi de statia radio chiar tot echipajul statiei, insa eram eu impreuna cu 3 cosmonauti rusi. Ei bine, i-am cantat la multi ani lui Fabiano, mai intai in limba engleza, apoi Sasha Skripochka in limba rusa, dupa care Fyodor Yurchikhin in limba greaca.
N2YO – Nu si in limba portugheza?
KF5BOC – Nu, in limba portugheza nu am cantat, dar a fost distractiv si placut. Dupa QSO am primit o nota informativa prin care mi se atragea atentia ca nu eram autorizat sa radiodifuzez muzica in benzile de radioamatori. Insa eu am fost atat de flatat, de vreme ce cantatul meu a fost considerat muzica! Asadar pe de o parte am fost apostrofat, insa pe de alta flatat, cantecul meu vocal de la multi ani fara instrumente fiind categorisit ca muzica… (inregistrarea QSO-ului poate fi gasita la aceasta adresa – n.r.).
N2YO – L-ati cunoscut pe Fabiano personal?
KF5BOC – Nu, nu am avut pana acum ocazia, dar as vrea intr-o zi sa-l intalnesc.
N2YO – O alta intrebare: ati avut la dispozitie la bordul ISS echipament ham radio pentru benzile de unde scurte?
KF5BOC – Nu am lucrat niciodata in HF din Statia Spatiala si nu cred ca rusii au astfel de aparatura la bord.
Kenneth Ransom, N5VHO – (intervenind) Avem o antena HF la bord propusa pentru eventuale experimente, dar am intampinat unele greutati si proiectul nu s-a realizat. Este totusi posibil, dar foarte dificil sa indeplinim toate cerintele.
N2YO – Experimentele se refera probabil la propagarea prin ionosfera a semnalelor transmise deasupra ionosferei…
N5VHO – Exact, acesta este principalul obiectiv, dar ne-am lovit de unele certificari care impiedica aceste activitati.
N2YO – Aveti vreun plan de viitor cu activitatea HF?
N5VHO – Un plan este luat in considerare, dar deocamdata nu merge prea rapid inainte.
KF5BOC – Pe aceeasi tematica tehnica, ce antene VHF si UHF sunt acum folosite pentru activitati de radioamator la bordul Statiei Spatiale?
N5VHO – O sa raspund tot eu. La pupa modulului de serviciu se gasesc 4 sisteme de antene. Unul din ele este pentru unde scurte, cum am mentionat anterior, iar trei sunt pentru VHF/UHF. Acestea sunt destinate pentru tipuri diferite de operatii. Din nefericire unul din sistemele de antene VHF/UHF a trebuit deconectat pentru ca antena GPS a modului ATV (Automatic Transfer Vehicle – n.r.) sa poata fi cablata. Linia de trasmisiune prevazuta initial pentru acel sistem s-a defectat, asa ca a fost utilizata antena noastra de rezerva. Prin urmare la aceasta ora avem doar doua sisteme de antene VHF/UHF. In plus, cred ca acum 2 misiuni ale navetei spatiale am instalat o antena similara pe modulul Columbus. Aceasta a fost suplimentar fata de antenele pentru benzille L si S instalate pe modului Columbus pentru experimente. Asadar exista o gama larga de antene, de la HF la L si S, cel mai frecvent fiind utilizate antenele pentru VHF/UHF deocamdata.
N2YO – Pentru a incheia intrebarea, ce echipamente ham radio VHF/UHF se gasesc la bordul Statiei Spatiale?
N5VHO – Echipamentul radio pe care il avem acum consta dintr-un transceiver Kenwood D-700 in modulul de serviciu si un echipament comercial Ericsson GE care are un modul VHF si un alt modul separat UHF, deci avem doua sisteme radio, insa doar unul poate fi activ la un moment dat.
N2YO – Cum pot radioamatorii avea acces la logul statiei NA1SS?
N5VHO – Logul este dependent de operatori. Doug, de pilda, nu a inregistrat legaturile facute de el intr-un log. Operatorii nu sunt obligati sa faca acest lucru. Unii membri ai echipajului si-au inregistrat legaturile in log, insa marea lor majoritate au marcat in log doar faptul ca au operat. Nu exista un log accesibil publicului.
N2YO – Unii radioamatori vor totusi sa verifice daca sunt in log pentru a sti daca sa solicite QSL sau nu…
N5VHO – Ca regula generala, daca cei care au lucrat NA1SS cer confirmare via QSL bureau, de obicei li se raspunde cu un QSL considerand-se ca au avut o legatura valabila.
N2YO – Privind QSL-urile, cine este responsabil de aceasta activitate?
N5VHO – Exista 5 birouri de QSL regionale pentru Statia Spatiala: unul in SUA, unul in Canada, unul in Europa, unul in Rusia, unul in Japonia. Daca mergeti la www.ariss.org si alegeti limba corespunzatoare, veti gasi o adresa postala pentru trimiterea QSL-ului. Trebuie urmate procedurile standard de trimitere a QSL-ului (SASE, timbru tiparit etc) pentru calea de raspuns.
N2YO – Un alt radioamator YO intreaba daca pentru anul 2011 exista planificate activitati speciale de radioamatorism la bordul ISS.
N5VHO – Asa cum a spus Doug inainte, exista in primul rand activitatile educationale. Incercam sa avem contact cu cate o scoala o data pe saptamana. Exista uneori unele misiuni la bord care impiedica derularea acestor activitati (EVA, misiuni ale navetei spatiale, experimente sensibile la RF care necesita intreruperea transmisiilor pe durate scurte de timp). In mod normal incercam sa avem actiuni cu scolile o data pe saptamana. In plus, personalitatea fiecarui membru al echipajului determina cat de activ va fi folosit sistemul ham radio in timpul misiunii de pe orbita. Uneori suntem informati ca sunt de realizat experimente speciale. Universitatea de Stat din Kursk din Rusia a realizat cateva experimente cu imagini si lumina, folosind SSTV. Asteptam ca acest gen de experimente sa continue, insa nu putem sti dinainte ce frecvente vor fi folosite, acestea fiind anuntate foarte tarziu.
N2YO – Iata si o intrebare destinata exclusiv lui Doug: Care sunt cele mai importante calitati pe care un individ trebuie sa le aiba ca sa devina astronaut?
KF5BOC – Cred ca in primul rand un astronaut trebuie sa aiba un mod de gandire care sa rezolve rapid probleme. Nu trebuie sa fii cel mai inteligent, dar trebuie sa ai abilitatea de a privi o problema si a gasi imediat o solutie, in loc de a scapa de problema. Din acest motiv oamenii de stiinta si inginerii se simt atat de confortabil in Statia Spatiala. Intotdeauna exista ceva care nu merge cum trebuie, la fiecare colt exista cate o problema care astepta sa apara, vreun echipament inceteaza sa mai functioneze. In mod normal persoanele care au studiat matematica, inginerie si altele, au rezolvat probleme de-a lungul intregii educatii. In plus, este de dorit sa aiba experienta operationala in aceste domenii, caci in lumea reala nu trebuie neaparat sa existe o singura solutie ideala, ci pot exista mai multe solutii. Categoric un mod de gandire care sa rezolve probleme este cel mai important talent al unui viitor astronaut. O alta cerinta ar fi aceea de a fi in masura sa te adaptezi la schimbari de situatii, sa fii flexibil si adaptabil la lucrurile care se schimba in mod continuu. Multe din aceste insusiri sunt dobandite in antrenamentele de conducere a unor grupuri mici si acestea sunt foarte folositoare. Daca ai capacitatea de a conduce grupuri mici, caci pe Statia Spatiala echipajul este format din sase membri, si experienta de a fi lider intr-un grup in care cunosti partile tari si slabe ale membrilor si sa cladesti o echipa puternica, acestea sunt talente de mare valoare.
N2YO – Cat de importanta este conditia fizica pentru un candidat la o misiune spatiala?
KF5BOC – Este importanta, in special pe durata activitatilor EVA (Extra Vehicular Activity, activitati in exteriorul Statiei Spatiale – n.r.). De asemenea, rezistenta pe durata celor sase luni cat esti in spatiu este de asemenea critica pentru ca la sfarsitul misiunii sa te intorci pe Pamant si sa fii in stare sa stai in picioare, sa mergi din nou. De aceea avem echipamente de exercitii fizice la bord pentru a ne mentine in forma. Cateva din deteriorarile fizice pe care le suferim sunt atrofieri musculare, scaderi de densitate in oase, deci trebuie sa faci exercitii fizice, sa tii un regim alimentar sanatos pentru a tine la distanta aceste pericole care iti pot reduce capacitatea. Deci da, conditia fizica este foarte importanta. Daca ma gandesc bine, aceste este principalul criteriu de selectie pentru activitatile EVA.
N2YO – Cate iesiri in spatiu ati avut pana acum?
KF5BOC – Pana acum, sase.
N2YO – Cate ore, in total?
KF5BOC – 43 sau 44, cam asa ceva. Chiar astazi (20 iun. 2011 – n.r.) astronautul Andrew Feustel are o iesire extravehiculara si sunt ingrijorat ca ma va depasi (razand).
N2YO – Cine are cele mai multe ore de EVA?
KF5BOC – Recordul absolut este detinut de un rus care a are la activ 16 EVA-uri si a totalizat aproximativ 82 ore. In Statele Unite recordul apartine lui Mark Lopez Alegria, comandantul Expeditiei 14. Mark totalizeaza 10 EVA-uri si aproximativ 67 de ore.
N2YO – Care este cea ma stresanta activitate zilnica de la bordul Statiei Spatiale?
KF5BOC – (gandindu-se un pic) Activitatile operative de rutina nu sunt atat de stresante, dar intr-o zi obisnuita cea mai stresanta activitate este probabil organizarea timpului. Planul zilei este organizat pe baza unor aplicatii software, pe ore si minute, si acestea ne spun ce lucruri avem de facut. Exista o linie rosie care avanseaza pe masura curgerii timpului. In fiecare zi te regasesti luptand sa stai cu activitatile in fata liniei rosii si cand linia este depasita ai o senzatie neplacuta, este destul de stresant. Deci organizarea timpului ca activitate de zi cu zi este cea mai stresanta, insa in cazul evenimentelor care nu fac parte din rutina, cea mai stresanta activitate este cea de a determina cu exactitate ce s-a intamplat si care este decizia care trebuie luata pentru a rezolva o problema.
N2YO – Cum credeti ca va arata Statia Spatiala peste 15 ani si ce va insemna ea atunci pentru stiinta si tehnologie?
KF5BOC – La aceasta data in mod oficial durata de viata a Statiei Spatiale a fost extinsa pana in anul 2020, deci inca 9 ani. Insa daca toate lucrurile merg bine, am auzit ca exista sansa extinderii duratei pana in 2028 sau chiar 2030. Cred ca o sa avem Statia Spatiala pe orbita 15 ani de acum incolo. Din punct de vedere fizic, asamblarea este incheiata, deci nu va arata in mod diferit. Sper ca in viitorul apropiat, poate in acest an, poate in urmatorul, vom avea laboratoarele stiintifice pline cu experimente. Am avut pana acum 130 experimente la bord, dar eu cred ca potentialul este mai mare. In mod evident este imposibil pentru 3…6 oameni sa opereze aceste activitati in totalitate, deci implicarea echipajului este doar de a comuta un intrerupator si a verifica daca experimentul a inceput, in timp ce oamenii de stiinta de la sol pot sa controleze experimentul si sa trimita comenzi, sa primesca date de telemetrie, informatiile de care au nevoie. Dar intr-un anumit fel, noi insine suntem un experiment. Traiesc cu speranta ca vom avea mai multe rezultate in domeniul medical. Stiu ca deja facem asemenea lucruri, dar ma gandesc la modalitati care sa ne foloseasca pe noi, utilizand procesele care au loc in mediul microgravitational, de pilda in modul de crestere a cristalelor pentru produse farmaceutice, transportul energiei prin diverse medii, fie ca este vorba despre transferul agentilor farmaceutici prin sange, sau electroni prin coductori electrici. Oricare ar fi aceste experimente, sper ca vom ajunge sa le fructificam pentru a face lucruri mai bune aici pe Pamant, nu numai in domeniul medical, ci si in atitudinea de a avea mai multa grija de planeta noastra. Stiu ca avem in derulare unele experimente care incearca sa determine moduri noi de imbunatatire a productiei agricole, de optimizare a canalelor de scurgere pentru terenurile agricole, sau de irigare a acestora, de control al despaduririlor si altele.
N2YO – Ne apropiem de sfarsitul seriei mele de intrebari. Cand anticipati sa va intoarceti pe Statia Spatiala?
KF5BOC – Sper sa ma intorc pe statie, poate intr-un an sau doi. Cel tarziu in doi ani ma voi antrena din nou pentru o noua misiune. In mod realistic, cred ca voi fi inapoi pe Statia Spatiala peste 3-5 ani. Mi-ar place sa ma reintorc. Ma voi duce cu o capsula ruseasca Soiuz, bineinteles. Exceptie doar daca aceste noi vehicule comerciale nu devin disponibile intre timp. In mod cert m-as oferi voluntar la unul din primele zborului pe aceste vehicule. Trebuie insa sa-mi arunc ochii mai intai peste schemele de inginerie ale acestora (razand).
N2YO – Va doriti mult sa reveniti pe Statia Spatiala?
KF5BOC – Da, intr-adevar imi doresc. Singurul lucru care… n-as vrea sa spun ca ma sperie, dar care imi pune la grea incercare simturile, este intoarcerea pe Pamant in acea minuscula capsula. Nu m-am simtit mai muritor in intreaga mea viata decat atunci cand am calatorit cu o astfel de capsula. Aceasta lasa o impresie adanca si de durata. Sunt incantat insa de lansare, de antrenament, de fiecare zi din cele 6 luni cat sunt pe orbita, si de asemenea imi place experienta pe care o am la reintrarea in atmosfera precum si aterizarea. Sunt sigur ca amintirile neplacute se vor sterge treptat si intr-o buna zi voi fi gata sa ma intorc din nou.
N2YO – Va multumesc.
KF5BOC – Cu mare placere.
… cu bani de la UE!
iunie 6th, 2011
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 6th, 2011
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Coboară, Jimmy, te caută cineva (poem de Gheorghe Erizanu)
iunie 5th, 2011Gheorghe Erizanu născut la Cigârleni, judeţul Chişinău (8 iunie 1967).
Poet, jurnalist, freelancer, editor.
/
Intram într-un pasaj subteran
într-un oraş, ca atâtea altele,
cu multă lume
cineva m-a atins uşor, din neatenţie,
la umărul drept
am întors capul
: mi s-a părut că tipul
care m-a atins era Jimmy Hendrix
mi s-a părut că a vrut să schimbe două vorbe
de cele banale, de bună-creştere
dar ochii nu l-au mai văzut:
l-am tot căutat
într-un oraş ca oricare alt oraş
cu foarte multă lume ca oricare altă lume
cu terase ca oricare alte terase
cu biserici ca oricare alte biserici
până am dat într-o biserică
de un preot ca oricare alt preot
: „Mi s-a părut că Hendrix a intrat aici?”
am întrebat ca oricare altă întrebare
Preotul s-a întors spre o icoană
şi a spus ca oricare alt spus
: „Coboară, Jimmy, te caută cineva”.
Aşa l-a visat pe Jimmy Hendrix
o femeie care nicidecum nu era ca altele.
Ferice de tine, Jimmy.
/
Gheorghe Erizanu
PLANETA L.E.R.
iunie 5th, 2011În adolescenţă aşteptam cu înfrigurare sfârşitul de mai, anotimpul absolvenţilor. Oraşul vibra de tinereţe, florile irumpeau din braţele tinerelor îmbujorate (îmbrăcate cu bluze albe şi fuste plisate bleumarin), se împărţeau sonete în care se scriau maxime şi citate cu aluzii discrete, tablourile absolvenţilor se aşezau în vitrinele librăriilor, iar noaptea răsunau serenade pe sub geamurile profesorilor. Banchetele, care încununau această celebrare a maturizării, se ţineau la restaurantele cele mai bune, unde cântau formaţii în vogă şi se încheiau invariabil în zori, la o plimbare cu barca pe lacul din Parcul Mare.
Am impresia că dulcea ameţeală a sfârşitului de mai în care am trecut ( în paşi de vals) de pe culoarele şcolii, în sala fastuoasă de bal de la Hotelul Continental (astăzi pustiu şi deprimant) şi apoi în legănarea bărcii daurite de soarele dimineţii, nu s-a încheiat nici acum, la sfârşit de mai 2011. Poate că nu este decât încăpăţânarea de a nu mă desprinde de Cei mai Frumoşi Ani. Şi nu mi se întâmplă numai mie. Altfel nu am sta aici, în jurul mesei din grădina cafenelei Bulgakov, la nici o săptămână de la cea de a 40-a aniversare a absolvirii liceului (Pe care am pregătit-o temeinic, lună de lună, timp de un an încheiat).
„Joi după masa la ora şase, la coada calului!” e cuvântul de ordine pe care ni-l transmite Romi, la telefon, şi întotdeauna, în spatele statuii lui Matei Corvin, ne adunăm de-un grup care să se aşeze în jurul unei mese de restaurant. Şi azi după amiază am venit pe zăpuşeală, la masa rezervată sub bolta din lemn geluit, ca să facem bilanţul. Iată că se porneşte furtuna şi boabele de grindină sunt numai bune pentru a suplini cuburile de gheaţă din paharele noastre. Ne strângem mai aproape unii de alţii, pentru că marginile băncii se udă în răpăiala ploii. Relu are ochelarii aburiţi de amintirea lui Carmen (care s-a întors deja la Bucureşti). Doru a comandat, ca de obicei: „50 de votcă şi o bere fără alcool, pentru că sunt cu maşina”; Camelia bea apă plată (Cum şi-ar fi păstrat altfel zvelteţea ? Dar pariez că surâsul i-ar fi rămas acelaşi, oricum!) Adina, Claudiu, Zorela şi Delia (ea se va înapoia la Londra peste câteva zile) savurează îngheţata asortată. Eu, de data asta, am înlocuit ceaiul cu socată. (Mai ţineţi minte socata aromată pe care ne-a servit-o un profesor la serenadă? Să fi fost Toni, dirigintele nostru? Sau Directorul Matei, fie-i ţărâna uşoară?). Astăzi absentează zvăpăiata de Liana şi gospodina de Emilia, care în lunile de vară ne invită în pavilionul din curte unde ne înfruptăm cu mititeii prăjiţi de soţul ei, Victor, coleg de clasă prin adopţie.
Mia răsfoieşte dosarul cu socoteli şi pare mulţumită. Nici nu ne putem imagina pe altcineva în postura de organizator al întâlnirilor de liceu ! ( Totuşi, de fiecare dată îi sărim în ajutor şi o încurcăm cu sfaturile.) Piti a adus câteva poze pe care le-am trecut de la unul la altul, comentându-le, cu toate că primisem deja, de la Gigi, linkul la care erau postate zecile de instantanee de la şcoală şi de la banchet. Cu toţii arătăm foarte bine, mai ales fetele. Putem concura cu nevestele de a doua… (sau de-a treia?)! Iar băieţii, după cum se vede şi în imagini, au dansat în draci pe muzica lui Gelu (pe care-l ştim din liceu tot cu pick-upul, magnetofonul, casetofonul şi, mai nou, cu o instalaţie complexă din care se aude tot… Beatles…). Şi profesorii se ţin bine. Încă nu suntem orfani pentru că ne mai trăiesc toţi diriginţii, care au venit şi la banchet şi îşi aminteau surprinzător de bine de noi, ca de o promoţie de excepţie. (Oare nu toate promoţiile sunt aşa?). Poate că ne deosebim doar prin obstinaţia de a ne întâlni din cinci în cinci ani. Totuşi, unii nu mai participaseră de la întâlnirea de 20 de ani. Dar ce bine că au venit acum! Şi sunt neschimbaţi!
Să cânţi din nou Gaudeamus igitur (simţind cum îţi vin pe buze toate strofele, deşi te temeai că le-ai uitat), să te reaşezi în bancă şi să sporovăieşti cu vecinul, să priveşti prin geamul clasei petecul de cer de un albastru incredibil, (acelaşi care odinioară te ademenea să chiuleşti) iar când îţi auzi numele (de fată) strigat de diriginte (oare după cât timp se casează cataloagele?) să te ridici în picioare nu pentru a raporta ce ai realizat în viaţă (deşi ai avea cu ce să te mândreşti…sau dimpotrivă?)ci ca să povesteşti, în premieră, o şotie developată spontan sau să încerci să formulezi a „n”-a oară ce a însemnat pentru tine Liceul Emil Racoviţă din Cluj. (Cu iniţialele L.E.R. brodate pe chipie şi pe numerele matricole de pe mânecă… Ce n-aş da să mai îmbrac o dată sarafanul de uniformă… Şi să mă încapă!)
Locul unde ai primit merindele care te-au hrănit de-a lungul vieţii, orice ai fi devenit: profesoară (chiar în acest liceu), medic (chirurg, microbiolog sau legist), inginer (constructor, mecanic sau electronist), economist, arhitect, psiholog, educatoare la grădiniţa de limbă germană, profesor universitar la Cluj sau Bucureşti, jurnalist de vârf în capitală (sau teleast de provincie), agent de vânzări în Germania şi Elveţia ori savant fizician pe ţărmul, de dincoace sau de dincolo, al Atlanticului.
Stropii de ploaie se răresc. Ce bine e să stau pe bancheta de lemn, între Fane şi Adi, povestind lucruri banale sau tăcând, mulţumită să–mi revăd colegii de clasă adunaţi în jurul mesei (privirea senină a lui Şuşu, care stă vizavi, pare să confirme acest sentiment).
Cu ani în urmă, trecând pe o străduţă din vecinătatea şcolii, l-m întâlnit pe Relu care m-a anunţat cu o mină gravă „Extratereştrii sunt printre noi!”. N-am îndrăznit să pun la îndoială vorbele sale (fusese cel mai bun matematician al clasei şi nu mă păcălise niciodată) însă, oricât m-am străduit, nu am reuşit să descopăr indiciile prezenţei locuitorilor de pe alte planete… În afară de a noastră, a colegilor de clasă, care provenim de pe Planeta L.E.R. unde facem escală (măcar odată la cinci ani) pentru a ne reîncărca bateriile. Şi pentru că anii trec şi bateriile slăbesc, e important să le alimentăm periodic, fixând întâlnirea de luna viitoare şi memorând-o în telefoane sau agendele electronice. Deşi suntem încredinţaţi că Romi ne va suna cu câteva zile înainte spunându-ne „Joi după masa la şase, la coada calului!”.
Shoah-ul într-o altă viziune
iunie 5th, 2011„Shoah, Supravieţuire”, spectacol realizat la Cluj (parţial cu sprijinul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), de o regizoare tânără, Andreea Iacob, şi un grup de tineri actori sau studenţi de la actorie, este o încercare curajoasă de a aborda subiectul cu mijloace artistice neconvenţionale. Definiţia dată în program este de „eseu vizual-teatral”, realizat cu ajutorul unor instalaţii teatrale multimedia.
Textul, care de fapt nu este text în înţelesul clasic al cuvântului, se bazează pe mărturiile a patru supravieţuitori ai Holocaustului, deportaţi la Auschwitz. Amintirile lor din lagărele morţii se aud recitate în permanenţă de-alungul spectacolului, de multe ori în surdină, obligându-i pe spectatori să se concentreze asupra celor spuse. Ele servesc ca un fel de indicii pentru simbolistica scenelor, oferind posibilitatea unor interpretări în funcţie de procesul de gândire pe care-l induc la spectatori.
Regizoarea a folosit mai multe hale ale unei foste fabrici de mobilă, acum lăsată în paragină. Dorind un spectacol cu mijloace minimaliste, a construit, cu ajutorul unor folii de plastic negre, coridoare care duc în şase spaţii în care sunt conduşi spectatorii pe grupuri. Sunt coridoare ale timpului care te duc înapoi la perioada tragică a Holocaustului. Sunt puţine decoruri – viori pe pereţi, o scară, un zid, lumini difuze care delimitează un loc, becuri. Peste tot pluteşte penumbra înserării. Câte un actor sau un grup de actori se află în spaţiile în care , cu două excepţii, spectatorii stau în picioare (în fiecare loc cam 10 minute). De cele mai multe ori sunt muţi, rostesc doar câteva cuvinte, cântă, mimează gesturi. Sugerează ceva şi dacă asculţi vocea martorilor, ceea ce spun ei, îţi poţi imagina, în mod subiectiv, ce ar reprezenta scenele. Efectele sunt impresionante. De pildă, mie unul dintre spaţii mi-a sugerat aşteptarea în faţa camerei de gazare. Haine aruncate pe jos, grupul care stă nemişcat şi deodată începe să cânte. Un şlagăr unguresc din perioada interbelică despre visele unei tinere care îşi aşteaptă prinţul pe un cal alb, dar până la urmă se trezeşte. Realitatea – sfârşitul, moartea. Dramatismul este de neimaginat. O altă scenă. O tânără, epuizată, doreşte să se urce pe o scară ce se înalţă spre lumină. În fundal, o supravieţuitoare povesteşte reţete- gefilte fish, ciolent, prăjituri. Ea ascultă, îşi adună forţele, puţine care i-au mai rămas, se străduieşte, cade, mai încearcă şi.. repetă şi ea o reţetă …de plăcinte cu vişine. Într-o altă scenă, o tânără, la capătul puterilor, spune o singură proprzţiune: “Împuşcă-mă”. Repet sunt interpretări subiective, iar intenţia regiei a fost ca fiecare să-şi aibă pe a sa proprie. Sfârşitul- grupul de actori adunat într-un spaţiu presărat cu becuri cântă un imn dedicat libertăţii. Nu se ştie dacă este vorba de supravieţuire sau libertatea de după moarte…
Spectatorii, marea majoritate tineri, au ieşit tăcuţi din hală. Nu am auzit comentarii, dar privndu-i se vedea limpede că au fost impresionaţi. Oare ce înţeleg din acest spectacol, am întrebat-o pe Andreea Iacob. Este suficient că au aflat despre drama Holocaustului şi se duc acasă şi se uită pe Google să vadă despre ce este vorba, mi-a răspuns ea. Şi cred că are dreptate. Noua generaţie trebuie să cunoască dramele celui de-al doilea război mondial, dar ea nu este interesată, nu se mulţumeşte de formele vechi, de expuneri, conferinţe, fotografii. Este generaţia internetului, a artei vizuale. De aceea, mijloacele folosite de Andreea iacob vor pătrunde mai uşor în sufletul, în imaginaţia lor. În fond, important este să cunoască, să conştientizeze tragedia Shoah-ului . Atunci vor fi gata să reacţioneze la eventuale încercări similare, respingându-le în cunoştinţă de cauză.
O istorie de viaţă despre eşec şi reuşită în vreme de război
iunie 5th, 2011Nea Mitică îşi continuă povestea. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeste şi îmi dau seama ca trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce trăise cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o încărcătură sentimentală: Covacita, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o în urmă cu nişte ani buni, acest om.
Între legionari şi nazişti
Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Fuseseră opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Pancevo se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Pancevo era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar, care a durat cincizeci şi unu de ani, din1867 şi până în1918; de abia în anul 1918, Serbia se unea cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, până la moartea acestuia în 1980, îmi relata cu uşurinţă, nea Mitică, toate aceste date istorice.
Apoi, grupul lui a fost mutat la Covacita, o localitate tot în Banatul de Sud din Voivodina, (Serbia), unde au stat două săptămâni. De acolo i-au trimis la Banovici, în nord-estul Bosniei-Herţegovinei, unde au stat un an şi câteva luni, el lucrând la o cantină.
I-au arestat din nou şi i-au pus pe toţi în barăcile făcute de nemţi. Întrucât nemţilor li se terminase contractul, aceştia, prizonieri de război fiind, au plecat înapoi în Germania.
La Trieste
La scurt timp, nea Mitică şi grupul său au plecat în Zrenianin, localitate situată mai la nord de Pancevo, la o distanţă de 80 kilometri şi aproape de frontiera cu România. De aici, sârbii i-au trimis acasă. Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la ei. Sârbul acela şchiop îi trimitea pe toţi înapoi în ţările lor. Făcuse el, după socotelile lui, un grup pe care l-a trimis spre apus, grupul lui nea Mitică fusese trimis aproape de oraşul Trieste, situat la graniţa Italiei cu Slovenia, la o fabrică de cărămidă, la vreo 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până a venit şeful şi le-a spus: “Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră” şi astfel i-au trecut în Trieste. Italienii i-au aşteptat cu un “Bun venit” ; existau acolo, pe lângă italieni şi englezi şi americani.
Un prieten pianist
Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos până într-un sat numit Santa Croce. Căuta de lucru. La poarta unei case erau cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? “Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul l-a întreabat ce limbi mai vorbeşte, iar el i-a spus : «Limba franceză », aşa că s-au înţeles. Cei doi proprietari (soţ şi soţie) erau medici, amândoi de origine franceză. I-au dat de lucru lui nea Mitică pentru 3 luni. În acest timp, el a primit vizita unui prieten, Anton Ştefănescu, care era profesor de pian. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat un pian. L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin. Proprietarul a fost de acord. Cand a început acesta să cânte, s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost impresionaţi. Mai târziu, nea Mitică a primit un plic pentru “prietenul său pianist”.
Cand i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : « Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi uite cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat. » Ştefăneascu i-a spus povestea cu un pictor : « Cât timp ai lucrat la tablou? » « Trei ore ». « Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult? » Şi răspunsul a fost: “Da, am lucrat trei ore şi toată viaţa.”
Când o poartă deschide o altă poartă
Românii începuseră să-l vobească de rău pe nea Mitică. “De unde are ăsta bani?” El le dădea bani de timbre şi pentru alte mici cumpărături. Presupuneau că are contact cu comuniştii. « Altfel nu ar avea bani ! », spuneau ei. Probabil că erau informaţi că în Trieste se ţineau meeting-uri şi acolo vorbea şeful partidului comunist din Italia, pe nume Toleatti. Italienii erau peste 30% comunişti. Ei aveau o vorbă : “O poartă deschide o altă poartă”, şi de aici să fi pornit bănuiala. Atunci, nea Mitică l-a chemat pe Ştefănescu şi l-a dus vreo treisprezece kilometri, să vadă unde lucrează.
Ursu: “Deschid orice casă de bani”
Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: “M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani ”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea ca are degete fine. « Cum adică? » “Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, se exprima : “Mi-a ieşit pasenţa !” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, americane, etc. “Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani” – spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.
De la Paris la Montreal
Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria ; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţinea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când a plecat însă trenul din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor Neapolis şi Nail şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare unde a stat o zi. De pe timpul lui Napoleon era o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a dus la Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui.
Mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi aşa a ajuns la Montreal.
« Dacă vii la studii, îţi dăm viză »
Te puteai înscrie în orice ţară, în afară de America, pentru că în America nu mai erau locuri, acolo plecaseră 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii de acolo au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa, etc. Francezii condiţionau viza de înscrierea pentru studii : « Dacă vii la studii, îţi dăm viză ».
Încă din Iugoslavia făcuseră ştampila din cartofi şi cerneală şi cântau “O Tanenbaum, O Tanenbaum”, se spălau cu zăpadă, şi când îi vedeau sârbii, spuneau: “Neamţul e tot neamţ”. Era o stratagemă pentru a-i convinge pe sârbi că sunt nemţi.
A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot aşa, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba : “Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”.
Nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămân doar nostalgia, gândul la vremurile care s-au stins. I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe el, care a răzbit şi a depăşit obstacolele din viaţă. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte amintiri de demult.
Anina – Steierdorf, în viitor!
iunie 5th, 2011Anina este un orăşel din munţii Banatului, situat la peste 600 de metri altitudine, despre care am aflat pentru prima oară din manualul de Geografie din clasa a IV-a. Scria acolo că de la Anina se extrage cărbune de înaltă calitate, huilă cocsificabilă, care se foloseşte în procesul de producere a fontei, în furnalele de la Reşiţa, Hunedoara şi Călan. Pe vremea aceea combinatul siderurgic de la Galaţi încă nu exista.
Am fost la Anina de mai multe ori şi, după anul 2000, când eram reporter la Radio Reşiţa, m-am împrietenit cu minerii şi am jucat fotbal cu ei. Încropisem o echipă a jurnaliştilor şi jucam cu echipa minerilor, când pe stadionul „Minerul”, de la Anina, când pe terenul de la „Gloria”, din Reşiţa. Minerii erau mult mai buni şi ne băteau în mod regulat. După meciuri beam bere şi povesteam fiecare despre meseria lui, despre femei, bani şi politică. Minerii erau mândri că sunt prieteni cu nişte „intelectuali”, iar noi eram mândri că suntem prieteni cu nişte oameni aspri, duri, puternici.
Din poveşti am aflat că cei mai mulţi dintre ei participaseră la „Mineriade”. Povesteau sec, fără mândrie, fără tristeţe, fără sentiment. Au fost la mineriade pentru că au fost „înrolaţi”. Li s-a spus că trebuie să meargă la Bucureşti să schimbe guvernul, pentru că guvernul vrea să închidă minele, să le desfiinţeze locurile de muncă. „Liderii de sindicat ne-au spus să ne luăm mâncare şi haine de schimb. Am primit bâte şi am fost urcaţi în autobuze. La mineriada din 1999 a fost cel mai crunt. Ne-am luptat cu poliţiştii şi cu jandarmii pe dealuri, prin sate, prin grădini. Oamenii din sate ţineau cu noi, ne aplaudau şi ne dădeau de mâncare. Când ne-au fugărit poliţiştii, sătenii ne-au ascuns prin case, prin şuri şi prin grajduri. Poliţiştii erau bine organizaţi şi înarmaţi. Ne-au înconjurat şi ne-au împins de pe drum. Mai mulţi au căzut în râpă. Chiar de lângă mine au căzut doi mineri într-o prăpastie. Nu cred că au scăpat. Pe urmă i-am înconjurat noi, că eram mai mulţi, şi am dat în ei cu bâtele. Pe unii i-am făcut prizonieri”, îmi povestea un miner, cred că extrema stângă. Minerii au fost opriţi, din drumul lor spre Bucureşti, la trecerea peste râul Olt. Liderul lor, Miron Cosma, a fost arestat şi minerii s-au întors la lucru.
De câte ori am fost la Anina, liderul lor de sindicat, Adrian Burlui, îmi promitea că mă bagă în mină, să văd şi eu cum se lucrează. Mina Anina era cea mai adâncă din Europa de Sud-Est, avea 1200 de metri adâncime. Se cobora în colivii, prin nişte puţuri verticale, fiecare de 100 de metri adâncime. La fiecare 100 de metri se ramificau galerii orizontale. Acestea se numeu „orizonturi”. Orizontul – 5, era la 500 de metri adâncime, Orizontul – 8, la 800 de metri adâncime şi aşa mai departe. Hotelul „Intercontinental”, din Bucureşti, are mai puţin de 100 de metri înălţime. Şi minerii coborau în pământ, cu fiecare treaptă, pe o distanţă mai mare decât „Intercontinentalul”. În afund era o căldură înăbuşitoare şi, adesea, minerii lucrau cu picamerul şi cu lopata, dezbrăcaţi la chiloţi, pentru că hainele îi stânjeneau şi îi sufocau. Vă închipuiţi cum arăta un miner aproape gol, mânjit de huilă, negru ca un diavol şi având pe cap casca de miner cu lanterna în frunte. Tartorul dracilor cred că arată ceva mai prietenos decât cum arătau minerii de la Anina.
Nu am ajuns în subteran, pentru că după meci, eram obosiţi, setoşi, aveam poftă de bere şi de poveşti. Urma să cobor la vizita următoare.
Pe urmă am fost la Anina, în 14 ianuarie, 2006, când s-a produs o explozie în subteran, la Orizontul – 8 Vest. Au murit atunci şapte mineri şi alţi cinci au fost răniţi. Peste Anina se tânguia sirena şi tot oraşul era în picioare. Unul dintre morţi, am aflat, jucase de câteva ori fotbal cu noi. Nu-l reţinusem prea bine. Am vorbit cu minerii. Erau descurajaţi, deprimaţi, furioşi. Atunci au mărturisit că aveau într-adevăr aparate care indicau concentraţia de gaz, însă era o regulă să nu ţină cont de ele. Se lucra aproape în permanenţă într-un mediu cu concentraţia de gaz metan depăşită. Pe hârtii se trecea concentraţia maxim admisă de normele de protecţia muncii. Şefii erau acoperiţi de hârtii. La Anina au venit în vizită preşedintele Băsescu şi primul ministru Tăriceanu ca să-şi arate interesul şi compasiunea. După explozia de la Orizontul – 8 Vest, mina s-a închis. Familiile au primit despăgubiri. Unul dintre minerii morţi în accident, Dănuţ Puşcău, era câştigătorul unei sume consistente de bani. Cu doi ani înainte de accident câştigase la loto 1,7 miliarde de lei vechi (170.000 de lei noi) şi prietenii îl tachinau, întrebându-l de ce nu se lasă de lucru şi nu se apucă de pescuit. El spunea că mai lucrează până face anii de pensie. Ar mai fi avut doi ani de lucru. De altfel, nici nu era o sumă atât de mare. Cu banii ăia, pe atunci, putea să-şi cumpere trei apartamente în Reşiţa sau unul singur în Bucureşti. Alt miner, Daniel Vânău, era în preaviz, fusese disponibilizat şi urma să plece la cules de căpşuni, în Spania. Altul, Gheorghe Marişescu, mai avea cinci zile până la pensionare.
Am trecut vineri, 3 iunie, a.c., prin Anina-Steierdorf. Am găsit în munţii Aninei un orăşel cu străzi pustii şi geamuri triste. În momentul de faţă în Anina nu mai există nicio unitate de producţie, oraşul trăind aproape exclusiv din banii bugetarilor şi pensionarilor. Din luna aprilei 2011 şi spitalul a fost desfiinţat şi a fost transformat în azil. De ani şi ani de zile se vorbeşte despre valorificarea turistică a frumnuseţilor naturii, dar, până acum nu s-a făcut nimic în acest sens.
De fapt, oraşul Anina este alcătuit din contopirea a două localităţi: Steierdorf şi Anina. În Steierdorf, în anul 1773, în vremea Imperiului Habsburgic, au fost colonizate 34 de familii de lemnari şi cărbunari (în sensul strict: producători de cărbune din arderea parţială, controlată a lemnului). Majoritatea proveneau din Stiria, actualmente land al Austriei sub numele oficial de Steiermark, de unde şi denumirea de Steierdorf – adică satul stirienilor, al „steier-ilor”. Câţiva dintre colonişti veneau din Salzkammergut, o regiune mică de lângă Salzburg.
Soarta localităţii s-a schimbat brusc în 1790, când un localnic, consemnat în documente cu numele de Mathias Hammer, a descoperit o bucată de huilă pe care a dus-o la Oraviţa unde se găsea Administraţia Montanistică – Minieră (Bergdirektion). Descoperirea a făcut vâlvă şi informaţia a fost transmisă la Viena. Cărbunele s-a dovedit a fi huilă cocsificabilă, ceea ce era ideal pentru acele vremuri în care metalurgia luase avânt în centrele industriale de la Reşiţa, Bocşa, Ciclova. De atunci oraşul s-a dezvoltat încontinuu, până în 1990, când a urmat decăderea şi apoi colapsul. În 1990 oraşul avea aproximativ 12.000 de locuitori, acum mai are 9.000 de locuitori.
Dar, nu vizita recentă prin Anina-Steierdorf m-a determinat să scriu aceste rânduri, ci o descoperire întâmplătoare (zic eu, uluitoare) a unei cărţi poştale a cărei datare nu o cunosc cu exactitate, însă trebuie să fie de prin anii 1900 sau puţin după. Cartea poştală mi-a stârnit un surâs melancolic, deoarece, dincolo de valoarea ei documentară, reprezintă o surprinzătoare mărturie a spiritului vremii. Reprezintă imaginea a ceea ce îşi închipuiau oamenii de atunci că va fi viitorul Steierdorfului. Localitatea este reprezentată în vale, exact aşa cum este şi astăzi. Pot fi recunoscute aproape toate clădirile din oraş, însă, imaginaţia litografului din Steierdorf a plasat desupra localităţii poduri suspendate. Pe şosea circulă tramvaie şi maşini de epocă, iar pe cerul oraşului zboară avioane şi zeppelinuri! Pe cartea poştală scrie în maghiară şi în germană: Steierdorf, în viitor. Parafarzând, am putea spune: Viitor de aur, Steierdorful are! Câtă încredere, cât entuziasm, câtă naivitate! Imaginea îmi stârneşte un surâs plin de simpatie şi de tristeţe. Îmi aduc aminte de desenele mele şi ale colegilor mai, din şcoala generală, când tovarăşa învăţătoare ne cerea să desenăm oraşul nostru în anul 2.000. Ce de maşini zburătoare, ce de trotuare rulante, ce de şosele suspendate desenam, convinşi fiind că viitorul oricum ne va depăşi imaginaţia. Şi mă mai gândesc la urmaşii urmaşilor noştri, cum vor zâmbi ei condescendenţi, când vor vedea pe documente, pe planurile noastre, pe vechile noastre calculatoare, cum ne-am imaginat noi viitorul.
Exporturi româneşti
iunie 5th, 2011
Placido Domingo revine în Toronto
iunie 5th, 2011Începând cu data de 4 iunie 2011, BlackCreek Summer Music Festival lansează sezonul său inaugural la Centrul Rexall, în Toronto. Festivalul 2011 se întinde pe o durată de 14 săptămâni, din iunie până în septembrie, şi va include o gamă largă de programe susținute de artiști de operă, vedete ale muzicii pop și jazz, vibrante seri de concerte simfonice, numere muzicale sosite de pe Broadway, cântăreți de muzică country, toate concertele desfășurându-se în aer liber, sub mângâierea razelor lunii și a stelelor. Câțiva dintre artiștii care vor participa la acest festival în următoarele săptămâni sunt: Roberto Alagna, James Taylor, Diana Krall, Tony Bennett, Lionel Richie, Barry Manilow, John Fogerty, Helen Mirren Dame, Jeremy Irons, James Earl Jones, Marvin Hamlisch, Orchestra Simfonică din Londra condusă de Lorin Maazel. Lista continuă însumând 17 concerte pe durata verii.
BlackCreek Summer Music Festival va oferi an de an iubitorilor de muzică de diverse vârste, o experienţă de neuitat, prin programe accesibile, dintr-un domeniu muzical larg, devenind o destinație culturală importantă pentru metropola Toronto. Artele sunt o parte vitală a vieții de zi cu zi, iar acest festival de muzică în aer liber, pe perioada verii, va scoate in evidență stilul de viaţă urban, publicul fiind expus unui amestec eclectic de muzicieni, cântăreţi şi animatori din întreaga lume.
Concertul de deschidere a fost susținut sâmbătă seara de către Placido Domingo, unul din cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor, alături de invitata sa specială, soprana canadiană Sondra Radvanovsky, vedetă la Metropolitan Opera, fiind acompaniați de Orchestra și Corul Festivalului BlackCreek sub bagheta lui Eugene Kohn.
Septuagenarul Placido Domingo revine pe scena din Toronto după o absență de peste un deceniu, mărturisind că este atât de ocupat cu aparițiile sale în operele jucate sau regizate la Washington și Los Ageles, încât îi rămâne prea puțin timp pentru concerte. Aseară a fost însă primit în mijlocul unui public minunat, cald și dornic de frumos.
Într-un interviu acordat lui CBC News, tenorul povestește că este mereu în căutare de roluri noi, în ciuda faptului că a jucat mai mult de 130 de-a lungul carierei sale. Când a fost întrebat cum de continuă să cânte cu atâta pasiune după atâția ani, Domingo a declarat „Acesta este hobby-ul meu. Sunt foarte norocos. Suntem cu siguranţă foarte privilegiaţi pentru că prin cântecul nostru îi facem pe oameni fericiţi”.
Gala inaugurală a fost o mărturie puternică a profesionalismului tenorului Placido Domingo şi sopranei Sondra Radvanovsky, în fața a 8000 de spectatori. Programul a fost dedicat aniversării a 150 de ani de la Unificarea Italiei, artiștii interpretând piese scrise de unii dintre cei mai mari compozitori italieni – Verdi, Mascagni, Giordano, DiCapua.
Placido Domingo pare să fi găsit o formulă magică pentru sufletul spectatorilor. De la apariția sa pe scenă în “O, souverain!” (Le Cid – Massenet), tenorul a proiectat o imagine robustă, cu o intonaţie fermă. A continuat pe această linie, fiind în mare formă la sfârşitul primei părți a concertului, interpretând în duet “Gia nella notte densa” (Otello – Verdi).
Sondra Radvanosky a încântat cu vocea sa în “La mamma morta” (Andrea Chénier – Giordano) și “Somewhere Over the Rainbow”.
În a doua parte, cei doi au delectat publicul cu piese interpretate în limba spaniolă (Besame mucho) și engleză (Some enchanted evening; I could have danced all night).
Concertul s-a încheiat cu o jumătate de oră de reveniri pe scenă a artiștilor, interpretând arii cunoscute, în aplauzele călduroase ale miilor de spectatori. Finalul a fost încununat cu focuri de artificii, gala inaugurală a festivalului fiind un succes de zile mari.
Prognoze
iunie 5th, 2011Un gol greu,
Sferă de plumb în mijlocul pieptului,
Casă părăsită cu ferestrele sparte.
Bântuie deznădejdile.
Privesc pierdut fila blestemată.
Nu pot crede ce văd.
„Vă mai acordăm şase luni; poate şapte.”
Adânc în spatele ochilor
Zboară o pereche de fluturi
Cu aripi albastre.
NOAPTEA ALBĂ A GALERIILOR
iunie 5th, 2011NOAPTEA ALBA A GALERIILOR – NAG#5
10 IUNIE 2011
BUCURESTI-CLUJ
Cincizeci si cinci de locatii in Bucuresti si doisprezece galerii si spatii alternative din Cluj participa vineri, 10 iunie, la cea de-a cincea editie a Noptii Albe a Galeriilor.
Diversitatea evenimentelor si a locatiilor cuprinse in programul NAG a devenit deja un lucru obisnuit pentru public. Expozitii, performance-uri, auditii, concerte, expozitii de street-art prezentate in galerii deja consacrate, in galerii nou infiintate, spatii alternative sau institutii transformate pentru o noapte intr-o galerie de arta, toate acestea formeaza un program efervescent si dinamic care promoveaza arta contemporana si tinerii artisti romani.
Programul/harta le puteti gasi in format downloadabil pe www.noapteagaleriilor.ro, in suplimentul special 24FUN si in locatiile participante la acest eveniment.
Bicicleta este si in acest an prietena traseului NAG#5! Cicloteque si Asociatia Green Revolution ne ajuta sa oferim publicului NAG biciclete gratuit; mai multe detalii pentru inscrieri se pot gasi pe www.noapteagaleriilor.ro.
Evenimentul Noaptea Alba a Galeriilor – NAG#5 realizat de catre Asociatia Ephemair este un proiect cultural sustinut de Ministerul Culturii si Cultelor, produs cu sprijinul Raiffeisen Bank si cu sustinerea partenerilor: MNAC Bucuresti, CICLOTEQUE. Asociatia Green Revolution si Festivalul International de Film Transilvania (TIFF). Partenerii media ai NAG#5 sint: ILLY, feeder.ro, Radio Romania Cultural, Igloo, Cocor Media Channel, Modernism, Veioza Arte si Tataia.
Miercuri, 8 Iunie 2011, ora 10h00, in curtea Galeriei UNA din strada Budisteanu, nr.10 va avea loc conferinta de presa unde organizatorii vor prezenta in detaliu programul Noptii Albe a Galeriilor NAG#5
Detalii, informatii, noutati pe www.noapteagaleriilor.ro. // facebook/Noaptea Alba a Galeriilor // twitter/NAG_RO
Chinta spartă a lui Crin Antonescu
iunie 5th, 2011
Am avut recent o discuție interesantă cu cineva care cunoaște foarte bine din interior situația politică din România, să-i zicem „Q”. Îmi spunea că strategia liderului PNL, Crin Antonescu, de a deveni președinte al României în 2014 seamănă cu optiunea disperată a unui jucător de poker.
Q este de părere că în dorința sa nebună de a deveni președinte, Crin Antonescu este gata să riște soarta partidului pe care-l conduce din 2009.
Continuând cu analogia pokeristică, Q compară actuala situație politică din România cu un joc de poker: Partidul Social Democrat (PSD), aliatul PNL împreună cu Partidul Conservator (PC) în Uniunea Social Liberală (USL), filează și vede în cărți trei ași: posturi de prim-ministru (pentru liderul său Victor Ponta), de miniștri principali și cel de președinte al Camerei Deputaților după alegerile parlamentare din 2012. Pentru cei care nu cunosc, USL dată câștigătoare detașată de sondaje pentru alegerile parlamentare al căror termen este noiembrie 2012, a început să vândă pielea ursului din pădure, adică a semnat un protocol prin care se împart posturile de conducere din guvern și parlament.
PC filează și vede în cărți trei popi: postul de președinte al Senatului, grupuri parlamentare pentru partidul condus de Dan Voiculescu, care singur n-ar intra niciodată în parlament, și în general o influență disproporționată pe scena politică românească.
Chiar și Partidul Democrat-Liberal (PDL) filează și vede în cărți perechi de dame (Elena Udrea și Roberta Anastase) cu valeți (Vasile Blaga și Adriean Videanu).
Iar PNL ce vede? O chintă spartă, în opinia lui Q. Crin Antonescu mizează totul pe această chintă spartă în vederea atingerea țelului său de a fi ales Președintele României.
Cine îi garantează această alegere? Cine-i garantează că PSD va ceda poziția de forță pe care, teoretic, o va deține după alegerile parlamentare din 2012?
Faci astfel de bluff-uri („pe de trei”) atunci când ori ești atât de bogat că nu-ți pasă de eventuala pierdere a unui pot gras sau ești așa de disperat că ești în stare să riști totul pentru o șansă infimă. Pentru Q, Crin Antonescu este în cea de-a doua situație.
Și așa se face că liderul PNL, care mizează totul pe o singură carte, a devenit un fel de jucător de poker disperat, fiind capabil să amaneteze singurul partidul cu „pedigri” din România – vorba lui Conu’ Alecu Paleologu – pentru o ambiție personală care a ajuns să-i deformeze judecata politică.
Hedda Sterne (Hedwig Lindenberg)
iunie 5th, 2011Pe 8 aprilie 2011 a murit la New York artista Hedda Sterne (n. 4 august 1910, București), un nume foarte cunoscut și apreciat pe scena artistică internațională și aproape anonim în România.
Hedwig Lindenberg, cunoscută ca Heda Sterne (după numele primului soț, Frederik Sterne), provine dintr-o familie de evrei intelectuali care încurajează și susțin aptitudinile artistice ale tinerei. Urmează cursuri de artă încă din adolescență la Viena, în București urmărindu-și alte pasiuni, istoria artei și filosofia, pe care le studiază la Universitatea București.
Prietenă apropiată a pictoriței Medi Wechsler Dinu (soția poetului suprarealist Ștefan Roll), Hedda Sterne, se apropie în anii 1930 de mișcarea suprarealistă din București, frecventând întâlnirile grupării de la Lăptăria lui Enache. Este o perioadă în care creația artistei este puternic influențată de viziunea suprarealistă a lui Victor Brauner. În 1938 are prima participare expozițională importantă, artista fiind prezentă la a unsprezecea expoziție a Salon des Surindépendants, din Paris.
Pe fondul ascensiunii politici de extremă dreaptă în România, situația evreilor devenea nesigură. În 1941 Hedda Stern emigrează în Statele Unite, unde se împrietenește cu Peggy Guggenheim. Influenta colecționară o ajută să se integreze rapid mediului artistic newyorkez, artista devenind membră a grupului The Irascible Eighteen, din care făceau parte: Willem de Kooning, Adolph Gottlieb, Ad Reinhardt, Richard Pousette-Dart, William Baziotes, Jimmy Ernst, Jackson Pollock, James Brooks, Clyfford Still, Robert Motherwell, Bradley Walker Tomlin, Theodoros Stamos, Barnett Newman, și Mark Rothko. Pictura ei evoluează de la suprarealism spre expresionismul abstract.
Lucrările ei sunt prezente în colecții importante din Statele Unite, din care merită menționate MoMA, Galeria Națională și Muzeul de Artă al Femeilor Artiste din Washington D.C, Institutul de Artă din Chicago.
Mentalitate democratică pe Dîmboviţa
iunie 5th, 2011
Laszlo Alexandru publicist şi polemist
Evoluţiile democraţiei internaţionale, sub ochii noştri, au toate calităţile pentru a ne umple de uimire. Un preşedinte al Israelului a fost pus recent sub acuzare, suspendat din funcţie şi condamnat în justiţie, datorită unor abuzuri de putere comise în timpul mandatului şi înaintea acestuia. Directorul general al unei importante instituţii financiare mondiale a fost dat jos din avion, pe cînd se îndrepta către o rundă de convorbiri cu preşedinţi de state europene, şi arestat de poliţia americană, datorită unei plîngeri de agresiune sexuală şi tentativă de viol. Funcţia cuiva – oricît de importantă – nu împiedică organele de investigaţii să-şi desfăşoare activitatea, organele judecătoreşti să-şi formuleze sentinţa. În faţa dreptăţii publice, într-o societate cu adevărat democratică, sîntem (trebuie să fim!) cu toţii egali.
Este adînc simptomatică o comparaţie între felul cum sînt percepute şi se petrec lucrurile, pe plan mondial, şi ce anume avem noi, în ţărişoară. Mă gîndesc la lumea scriitorilor, care este profilată prin excelenţă pe confecţionarea de personalităţi cu amplă vizibilitate socială şi carismă personală. Atîta vreme cît democraţia a reprezentat un concept abstract, de contrapus totalitarismului, toată lumea s-a grăbit s-o aplaude. În prezent asistăm şi în România la implementarea uneia din regulile fundamentale ale democraţiei, anume principiul transparenţei: limpezime în ce priveşte cîştigurile financiare obţinute din salarii bugetare, dar şi limpezime în ce priveşte conduita personală faţă de fostele organe de represiune comuniste. Cum se raportează scriitorii români la cuantificarea parametrilor democraţiei în ţara noastră?
Deconspirarea succesivă a unor nume grele din literatura română contemporană, care şi-au pus serviciile în slujba Securităţii comuniste (Eugen Uricaru, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Adrian Marino, Sorin Antohi, Mircea Iorgulescu, Ioan Groşan, Nicolae Breban ş.a.), a răsunat ca tot atîtea lovituri de ghiulea. Opinia publică a ezitat între tăcerea consternată, de la început, şi recentele proteste tot mai articulate împotriva incomodelor revelaţii. Diverse strategii contraargumentative, dintre cele mai insidioase, au fost scoase de la naftalină pentru a decredibiliza întregul proces de iluminare a pivniţelor ceauşiste.
Atunci cînd corul dezacordurilor făţişe îi grupează, în fruntea sa, pe tinerii scriitori români, există motive să te scarpini după ceafă nedumerit. Ce-i îndeamnă pe autorii ce n-au avut răgazul istoric de a-şi amaneta biografia să emită vocalize în favoarea celor ce n-au pregetat s-o facă? Spiritul de breaslă? Dar acesta n-ar trebui aşezat mai presus de justiţia socială. Carierismul? Dar ascensiunea individuală, favorizată de către unii foşti pătaţi (cu influenţă remanentă în anumite sectoare de interes), n-ar trebui să precumpănească, în faţa eforturilor de democratizare a societăţii. Sau nu?
Cu aceste gînduri în minte am parcurs recenta luare de poziţie a lui Daniel Cristea-Enache (din Observator cultural, nr. 574/13 mai 2011). Ce încîntare să-l vezi pe jurnalist cum se pronunţă, în mod drastic, limpede şi rezolut, pentru totala transparenţă: “Informaţia din toate dosarele scriitorilor noştri trebuia dată odată şi pusă pe Internet, cu acces liber. Fără parţializări ale adevărului biografic şi fără menţinerea biografiilor unora într-o beznă protectoare”. Vorba unui cunoscut personaj din literatura română: “Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”.
Ce se întîmplă, însă, dacă dificultăţi de natură tehnică, sau logistică, sau pur şi simplu arhivistică împiedică un asemenea proiect măreţ? Este limpede, e treabă de uneltire. “Devoalarea aceasta se face în trepte”, mai întîi pe fragmente explozive, în presă (de parcă ziarele ar avea datoria să preia numai aspectele terne şi banale dintr-un dosar de turnător), apoi prin unii comentatori trivializatori, nepătrunşi de suficientă veneraţie pentru mînuitorii de condei artistic, apoi prin colţii şi ghearele publicului larg. Bietul creator diafan – sensibil, mă-nţelegi – ajunge să fie hăcuit într-un spectacol oribil de canibalism social. Înfiorător!
Şi cine se pretează la această barbară înscenare? “Nu sînt şi n-am fost niciodată conspiraţionist, dar pare că vechea Securitate foloseşte o bună parte dintre contactele şi contractele anterioare, ca şi condiţia de libertate postrevoluţionară, pentru a macula prestigiul unor nume de intelectuali, încărcătura lor simbolică.” Ei, lasă-mă, soro. Vechea Securitate lucrează la CNSAS? Aşa o trădare imensă, iar noi n-o ştiam?! Formidabil. Cum dovedeşti această afirmaţie? Nicicum – important e să mă credeţi pe cuvînt. Să-mi iasă spume dacă vă mint. Şi, cel mai important lucru, după cum bine subliniază vorbitorul despre sine însuşi, D.C.-E. nu-i un adept al teoriilor conspiraţioniste. Deloc, deloc. Uff, acuma, că am aflat-o şi pe asta, parcă ne-am mai liniştit…
Aşadar pe Daniel Cristea-Enache îl preocupă forma deconspirărilor (toţi laolaltă, grămadă, şi nu cîte unul), iar nu conţinutul lor (cine anume iese la suprafaţă, ce anume a turnat acela). El face teoria demascării, dar nu se osteneşte să vorbească pe marginea practicii colaboraţionismului cotidian cu Securitatea. O şi recunoaşte feciorelnic: “După cum se observă, am preferat să nu dau nume în acest context în care orice ocurenţă este (rău) interpretabilă”.
Vorba autorului său preferat, I.D. Sîrbu, prin anii ‘80 ai secolului trecut: am ajuns să nu mai practicăm libertatea, ci să vorbim despre hermeneutica ideii de libertate. Aşa şi cu actuala teorie a chibritului, în care Cristea-Enache întocmeşte decaloguri privind tehnicile de deconspirare – prudentă, reverenţioasă şi civilizată – a turnătorilor, dar evită pudic să le bată obrazul în public. Încă puţin şi-mi dau lacrimile hermeneutice, de la atîta strategie de învîrtire-n jurul cozii.
Tînărul critic literar constată apoi o nesincronizare de reacţie, din partea a două importante organisme culturale româneşti. Din felul cum ne înfăţişează lucrurile, înţelegem că el operează cu un discurs prin antiteză (pe modelul: aşa da! aşa nu!). “Tot în treapta întîi, dar în secvenţa a doua, se cere un punct de vedere oficial din partea a două instituţii: Academia Română şi Uniunea Scriitorilor. Şi aici am observat două tipuri de reacţii. Academia, de fiecare dată, îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sînt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelului său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el «se înţelege» sau «nu se înţelege» cu actualul prezident, care, la rîndul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea să-l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia… Jenant.”
Merită să ne oprim atenţia, pentru o clipă, asupra aspectelor expuse mai sus. Prin urmare, Academia Română ia partea membrilor săi deconspiraţi pentru turnătoriile din trecut, le relativizează culpele, insistă pe latura prestigiului ştiinţific al nemuritorului. Daniel Cristea-Enache, prezentîndu-ne faptele, nu ne spune limpede opinia sa despre această modalitate de abordare a problemei. Totuşi, din plasarea antagonică a celor doi actanţi, în cadrul discursului (Academia vs. Uniunea Scriitorilor), putem deduce preferinţele autorului. Ar fi de bon ton să răspunzi prin sofisme divagante şi atenuări estetizante, ar fi şarmant să iei în public partea turnătorilor, în numele spiritului de castă. Ar fi… Dar numai la noi, pe Dîmboviţa!
Căci în organizaţiile occidentale serioase, ghidate de principiile democratice ale transparenţei şi ale responsabilităţii faţă de derapajele de la morala publică, într-o primă instanţă, prevalează reacţiile oficiale de no comment. Adică instituţia afectată nu se implică nici în favoarea, nici împotriva celui vizat de blam. În al doilea moment, după eventuala confirmare a acuzaţiilor formulate de presa liberă şi verificate de justiţia independentă, persoana culpabilă este îndepărtată scurt (şi decisiv) din structurile onorifice. Doar la noi, la porţile Orientului, mai perorează şefii instituţiilor despre valoarea profesională a savantului prins cu nădragii-n vine.
Avem, pe de altă parte, reacţiile Uniunii Scriitorilor, care s-ar caracteriza, în opinia lui Daniel Cristea-Enache, prin free style. Umorile preşedintelui şi relaţiile sale personale cu cei vizaţi i-ar condiţiona atitudinile faţă de colaboraţioniştii cu Securitatea. În realitate lucrurile stau, însă, mai nuanţat. Pînă cu ceva timp în urmă, Nicolae Manolescu s-a ilustrat printr-o pasivitate tendenţioasă. A publicat în România literară pagini de filaj şi delaţiune care-i vizau pe unii scriitori (ca victime) – dar nu şi pagini de turnătorii ale scriitorilor (în ipostaza de complici ai călăilor). A solicitat de la CNSAS limpezirea situaţiei celor din conducerea Uniunii Scriitorilor. A primit unele rezultate la cererile sale, dar nu le-a adus la cunoştinţa opiniei publice (vezi pe acest subiect şi polemica mea Adevăruri, în Tribuna, nr. 191/16-31 august 2010, p. 14).
Mai apoi lucrurile s-au precipitat, cînd în presă au transpirat, din direcţia CNSAS, informaţii privind turnătoriile lui Ioan Groşan şi Nicolae Breban. A mai venit şi mărturisirea lui Ioan Es. Pop. În această ordine a lucrurilor, autorul Buneivestiri – reputat pentru stîngăciile sale nu doar lingvistice – a făcut gafa de a-l ataca (cot la cot cu partizanii săi) pe N. Manolescu, în semn de reproş pentru insuficienta protecţie întinsă de breaslă. Iar Manolescu a replicat. Criticul literar nu s-a vădit deranjat, nici măcar atunci, de josnicia turnătoriilor prestate la Securitate. El era şocat doar de prelungirea carnavalului ipocriziei. “Recunosc că ceea ce m-a împins să scriu aceste rînduri, ca şi acelea despre Ioan Groşan de acum cîteva săptămîni, n-a fost, la drept vorbind, ceea ce am citit în dosarele lor de la CNSAS, ci felul în care cei trei s-au justificat. Groşan a continuat să mintă în interviul din Evenimentul. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărît de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă. Singurul care, repet, obligat doar de propria conştiinţă, şi-a asumat vina de a fi colaborat cu Securitatea, a fost Ioan Es. Pop. Îi exprim aici toată admiraţia mea. Oare îi vor urma şi alţii exemplul?” (vezi România literară, nr. 16/22.04.2011).
Dacă e să dăm crezare cuvintelor scrise de Nicolae Manolescu, atitudinea lui a variat, în judecarea scriitorilor colaboratori cu Securitatea, în funcţie de laşitatea unora de a-şi prelungi pînă azi făţărnicia (chiar şi în faţa probelor evidente), respectiv iniţiativa altora de-a se confesa din proprie iniţiativă. Iată, însă, că vine Daniel Cristea-Enache şi ne povesteşte că variaţiile de apreciere ale lui Nicolae Manolescu s-au întemeiat pe relaţiile personale ale acestuia, cu unul şi altul. Pe ce dovezi se bazează comentatorul? Mister.
Pentru lumea fascinată de lenjeria intimă a relaţiilor personale, nu constituie un secret că Daniel Cristea-Enache şi-a pierdut rubrica de la România literară în urma unui diferend cu Nicolae Manolescu. La fel de notoriu este faptul că Daniel Cristea-Enache încasează (inclusiv) salariu de cercetător, în cadrul unui institut al Academiei Române, cu propteaua generoasă a lui Eugen Simion. Luăm aşadar situaţiile divergente din biografia analistului, le suprapunem peste percutanţa opiniilor sale publice şi pricepem brusc de ce preşedintele U.S. devine personaj negativ, iar comunicatele atenuant-edulcorante ale Academiei constituie un model civic de comportament. Stupefacţia se conturează abia la ipoteza că pînă şi tema gravă a turnătoriei scriitorilor e manipulată la plata de poliţe personale.
În acest context frămîntat, să urmărim mai departe argumentele prin care Daniel Cristea-Enache se gîndeşte să încurajeze deconspirarea scriitorilor care au turnat la Securitate. Lumina aruncată asupra compromisurilor individuale ale unuia sau altuia ar pune, vezi Doamne, o pată asupra întregii colectivităţi. (“Prin ricoşeu sau printr-o bine gîndită sinecdocă, colaboraţionismul lui X sau al lui Y atinge întreaga breaslă scriitoricească, făcînd din imaginea scriitorului român ceva lamentabil.”) Comentatorul nu-şi închipuie că, tocmai dimpotrivă, ascunderea cîtorva colaboraţionişti în marea masă a scriitorilor români aruncă o pată asupra întregii bresle…
Printr-o inefabilă răsturnare a ierarhiilor, analistul acuză plasarea vinovăţiei turnătorilor mai presus de vinovăţiile generice ale mecanismului social. (“Într-un mod pentru mine, inacceptabil, vechea Securitate a cîştigat partida şi în lumea veche, în anii ’50, sau ’60, sau ’70, sau ’80, dar şi în lumea aceasta nouă, în care vinovatul principal e scos, din nou, intelectualul care a colaborat – iar nu Sistemul ce l-a constrîns să o facă.”) În realitate, monstruozitatea mecanismului comunist n-a încetat să fie o amplă temă de reflecţie în societatea noastră. La asta s-a adăugat, mai recent, meditaţia asupra “tovarăşilor de drum”, care au pus umărul la perpetuarea abuzurilor. Însă gazetarul cultural ne cere să descriem maşina, făcînd abstracţie de roţile şi angrenajele care o pun în mişcare.
E bine să ne amintim că avem de-a face cu un scriitor autodeclarat imun la scenarită. După care tot el se lamentează, negru pe alb, de “blocarea accesului la conţinutul altor dosare, care ne-ar fi putut edifica. Unii sînt deconspiraţi deşi, poate, n-au făcut niciodată jocurile Securităţii sau, dacă le-au făcut, au fost «pasivi». Alţii sînt conspiraţi şi băgaţi în funcţii înalte tocmai pentru că sînt în continuare activi. Se ajunge astfel la o aberaţie etică.” Dar cine i-a blocat lui Cristea-Enache accesul la dosare, în cadrul CNSAS? Şi cine sînt scriitorii “în funcţii înalte”, care sînt protejaţi pentru că sînt “în continuare activi”? Cumva Eugen Simion? Nu ştim. Important e că citim un tînăr autor care, el, este neinfluenţat de conspiraţionisme. Dar face efortul de-a ne muta atenţia, de la cazurile recent dezvăluite, spre cele din culise, care-şi aşteaptă rîndul şi, e-hei, vor fi infinit mai zemoase…
Şi ce bun e Titu Maiorescu în casa omului prins la înghesuială! Daniel Cristea-Enache mai face un hocus-pocus pentru a-şi inocenta colegii de şaibă. “Autonomia esteticului, reamintesc, presupune disocierea de valorile eticului şi ale etnicului. Opera poate fi, desigur, «mîncată» şi alterată din interiorul unui program scriitoricesc angajat, dar acest fapt se constată de la prima lectură a cărţii, iar nu din parcurgerea a cine ştie ce document acum dezarhivat.” Singura precizare este că Titu Maiorescu nu accepta interferenţa criteriilor extra-estetice în judecarea creaţiilor estetice. Daniel Cristea-Enache, dimpotrivă, se străduieşte să fluture judecata estetică în sfera relaţiilor sociale. CNSAS n-a discutat despre valoarea literară a lui Nicolae Breban. În ocurenţă, Daniel Cristea-Enache de ce se opinteşte oare să relativizeze – în numele “autonomiei esteticului” – gravitatea turnătoriilor lui Breban pe lîngă Pleşiţă? Cine i-a şoptit oare că dosarele de la CNSAS pot fi rezolvate cu şperaclul talentului literar?
Cînd simţim că realităţile ne iau de pe picioare şi ne răstoarnă din leagănul “rezistenţei prin cultură” şi al sofist invocatei “autonomii a esteticului”, mai avem la dispoziţie tactica amînărilor, a tragerii de timp. “E mai bine să nu ne grăbim cu evaluările «definitive» şi cu judecăţile casante. Nu că «acum nu-i momentul», cum se spunea în 1990. Dar între apariţia pe piaţă a unui aspect decupat dintr-un dosar, o bucăţică (aparent) compromiţătoare din dosarul unui scriitor, şi evaluarea noastră, ar trebui să lăsăm un interval de reflecţie şi analiză.” Curat “nu-i momentul”! Dacă, la peste 20 de ani de la căderea comunismului, Daniel Cristea-Enache mai cere încă timp de reflecţie pentru a judeca trecutul recent, ce ne va spune oare peste 40 de ani? Că de-acum încolo e deja prea tîrziu?
La urma urmelor, se ştie prea bine că, în sectorul dîmboviţean al judecăţilor de etică publică, realităţile sînt răsturnate adesea cu roţile în sus. Cei care solicită transparenţă socială, responsabilitate şi deconspirare a trecutului jegos sînt apreciaţi a fi nişte fiinţe barbare, lipsite de suflet, care aruncă în semenii lor cu bolovanul. Ex-turbulentul Ion Vianu, confruntat cu darea în vileag a unui prozator faţă de care avea niscaiva obligaţii personale, nu ezită să-şi intituleze bombastic luarea de cuvînt: Trebuie lapidat Breban? (vezi rev. 22 din 3 mai 2011). Fireşte că nu. Criticul literar Paul Cernat îi desemnează, recent, pe unii dintre cei ce pretind mai multă lumină cu graţioasa expresie “cei care aruncă piatra” (vezi Observator cultural, nr. 575 din 20 mai 2011). Aferim! Iată-l şi pe Daniel Cristea-Enache asigurîndu-ne că “voi fi întotdeauna la o distanţă anume luată faţă de cei ce se grăbesc să arunce cu piatra”. Vai-vai, ce suferinţă fizică le produce piatra practicilor democratice unor lideri de opinie de pe malurile Dîmboviţei…
Pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea, Daniel Cristea-Enache îşi încheie sec articolul de militantism public: “Voi fi convins mai degrabă de adevărul lor, al scriitorilor acuzaţi, decît de adevărul în bucăţele al Securităţii. Şi voi fi, pe mai departe, critic literar: «nici mai mult, nici mai puţin decît atît»”. Ei, măcar ştim în sfîrşit cît e ceasul! Pentru a-şi face acceptată poziţia reacţionară, analistul îşi inventează un fals adversar (actualul CNSAS = vechea Securitate), iar apoi le ia pe faţă apărarea scriitorilor colaboraţionişti, în numele talentului literar. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte o deviză, mai recurge şi la citatul din E. Lovinescu (de parcă părintele viitoarei combatante anticomuniste de la Europa liberă şi-ar fi îndemnat, vezi Doamne, contemporanii la compromisuri şi ambiguitate!).
Dacă privim o secundă peste umăr, ne îngrozim de ceea ce găsim în această revoltătoare luare de cuvînt a lui Daniel Cristea-Enache. Gazetarul pretinde c-ar fi dorit să vadă toate dosarele tuturor scriitorilor, concomitent şi integral, pe internet, în numele transparenţei absolute. Întrucît acest lucru nu s-a făcut, el îşi ciopleşte succesiv pretenţiile de transparenţă: 1) vechea Securitate e comanditara acţiunilor destabilizatoare, pentru a macula marile noastre nume de referinţă; 2) culpele savanţilor trebuie contextualizate artistic şi explicitate bibliografic; 3) nu-i o problemă dacă – după atîta contextualizare atenuantă – uităm pe parcurs despre cine vorbim şi despre ce discutăm (ca să ne cantonăm, mai bine, în cazuistică); 4) deconspirarea colaboraţioniştilor X sau Y afectează imaginea întregii comunităţi scriitoriceşti; 5) nu turnătorii sînt vinovaţi, ca atare, ci mai curînd societatea care i-a produs; 6) dosarele importante sînt ascunse în continuare, în plasa presei cade doar plevuşca; 7) oricum nu sînt prea importante porcăriile trecutului, fiindcă noi trebuie să jurăm doar pe valoarea estetică (după cum ştim de la Maiorescu); 8) e totuşi încă prea devreme să ne pronunţăm pe tema asta delicată, să mai aşteptăm un timp, “nu-i momentul”; 9) cei care militează pentru etica publică “se grăbesc să arunce cu piatra”; 10) scriitorii acuzaţi sînt mai legitimi, în adevărul lor întortocheat, decît litera documentelor publicate.
Iar omul cu asemenea piruete de argumentaţie vine şi ne face nouă decaloguri de deconspirare a turnătorilor comunişti…
TEMA SĂPTĂMÂNII : GALBEN
iunie 5th, 2011
Păpădia
Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.
Păstrătorul de drept al valorilor fundamentale
iunie 5th, 2011La 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea poporului avea să fie înăbuşită pentru patruzeci și doi de ani.
Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.
Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui național, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiții personale de putere.
Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea, tradiția sau identitatea noastră. Acest rol a fost şi este acela de păstrător şi slujitor al valorilor fundamentale, fără de care nici o societate nu cunoaşte devenirea întru Bine şi nici dezvoltarea sub semnul Interesului general.
În momentul în care românii au început să înţeleagă că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul moral al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi moralitatea; când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci ei au început să înțeleagă că Familia Regală reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti, pe cât este cel politic, construit în armonie și complementaritate cu acesta.
Regalitatea a redevenit o parte a României pentru a pune umărul la statornicie. Ea a putut influența mersul țării chiar și deposedată de putere politică sau de răspunderi administrative pentru că are o vocaţie naturală de leadership. Regele s-a întors în ţara sa. Este vremea ca şi România instituțională să pună capăt exilului la care a fost pe nedrept condamnată.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcționează performant și coerent de șase decenii încoace, se caută soluţii pentru gestiunea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă deficitului de performanţă și de competență, lipsei de generozitate și de responsabilitate ale celor care conduc temporar instituțiile guvernării.
În România, deși de douăzeci și doi de ani încoace consolidăm instituțiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de personalitatea și de acțiunile oamenilor care au gestionat puterea. Instituția trebuie să fie mai importantă decât omul aflat în structura ei de conducere. Fiindcă numai această precauție a sistemului poate împiedica devierile pe care democrația, ca instrument, nu le poate evita.
Dacă mă uit, prin comparație, la comportamentul public al Regelui Mihai și la cel al liderilor politici, constat că Regele, deși octogenar și purtător de coroană, s-a purtat în permanență în spiritul unei democrații liberale armonioase, cu măsură, bun simț, cu grijă față de oameni și cu respectarea cuvântului dat. Ceilalți au făcut exact contrariul: de câte ori au putut, au acționat la limita legii, au aplicat regula bunului-plac, au folosit propria instituție, de la mici primării până la marile piese de pe tabla de șah a administrației publice centrale, în sensul interesului personal, au manipulat societatea cu toate mijloacele, private sau publice, în direcția care le convenea mai mult.
Aceste devieri de la comportamentul democratic și instituțional sunt expresia și sursa inconsistenței instituțiilor înseși. Deși democratice, unele instituții au devenit mecanisme vulnerabile, fără istorie, fără continuitate, fără respectabilitate, fără competență, care cad pradă, constant, brutalității ego-ului câte unui aventurier care ajunge, pe cale democratică, să le domine.
Faptele lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare și aducătoare de statornicie. Ele au validat principiul monarhic, ca element structural al societăţii româneşti.