Ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi începutul celui următor marchează în istoria europeană începutul epocii premoderne, o perioadă de tranziţie prin excelenţă, pentru care terminologia de compromis destinată să întrunească acordul specialiştilor interesaţi în decriptarea sensurilor sale corespunde unei realităţi în care manifestări şi atitudini proprii Evului Mediu coexistă cu factori catalizatori ai transformărilor care vor genera în ultimă analiză apariţia lumii moderne. Pentru exegeţii literaturii şi artei, momentul este unul privilegiat prin excelenţă, datorită transformărilor pe care difuzarea inovaţiilor Renaşterii italiene la nord de Alpi şi revoluţia culturală pe care a reprezentat-o tiparul le-a determinat la nivelul conştiinţei individuale şi colective a contemporanilor[1]. Studiile de istorie economică se raportează la această perioadă ca la o primă manifestare a unei globalizări avant la lettre, survenită odată cu descoperirile geografice şi cu impactul acestora asupra schimburilor. Din punct de vedere confesional, istoricii bisericii vorbesc despre un timp al modificărilor structurale a pietăţii, mai sensibilă la predica în vorbită şi mai personalizată, preliminând acea creştinare profundă a societăţii occidentale cu care s-a identificat Reforma în ambele sale accepţiuni. Eşafodajul instituţional a trebuit să facă faţă la rândul său unei serii de provocări, jurisdicţia medievală aproximativă şi cutumiară făcând loc controlului etatic efectiv asupra teritoriului, exercitat prin intermediul unei birocraţii specializate şi funcţionând în virtutea unor acte normative. Revirimentul demografic şi expansiunea urbană pe care a cunoscut-o Europa de Nord-Vest, a avut efecte indirecte asupra evoluţiilor din proximitate, unde interesul pentru producţia de cereale destinate unor pieţe în creştere constantă determină trecerea la aşa-numita a doua iobăgie de la est de Elba, materializată printr-o exploatare mai riguroasă a domeniului nobiliar şi prin reglementări mai stricte a raporturilor cu populaţia rurală[2]. Dacă disponibilitatea pentru inovaţii şi o evoluţie administrativă relativ lineară au asigurat statelor teritoriale din vestul vechii christianitas poziţia de centru în economia-univers de care vorbesc unii autori, periferia sa răsăriteană a cunoscut o cale proprie de dezvoltare, cu similitudini în plan cultural, dar diferită în privinţa recalibrării instituţionale şi a relaţiilor stat-societate. Cercetările ultimelor decenii vin să nuanţeze prejudecata care plasa experienţele cunoscute de comunităţile central-europene într-o poziţie de inferioritate, reevaluând speculaţia teologică husită sau reflecţiile despre libertate şi rezistenţă la eventualele abuzuri ale puterii, proprii elitelor sociale şi intelectuale maghiare şi poloneze. Această serie contradictorie de similitudini şi diferenţe este ilustrată mai ales de istoria celui mai întins stat european al vremii, Polonia-Lituania.

Renaşterea, Reforma şi Europa iagelonă

Succesele militare şi diplomatice repurtate de Polonia primei generaţii de suverani Iageloni a transformat uniunea guvernată nominal de aceştia într-un exemplu de succes pentru naţiunile vecine, mai exact pentru categoriile sociale care se defineau ca atare şi urmau o conduită politică inspirată de solidarităţi corporative. Dinaştii polono-lituanieni sunt chemaţi să ocupe tronul Boemiei de către exponenţii naţiunii cehe, reuniţi în Dieta de la Caslav[3], iar după dispariţia regelui Vladislav Iagiello, scena politică a Poloniei este divizată între susţinătorii uniunii dinastice cu Cehia şi loialiştii Sfântului Scaun, conduită care servise la restaurarea unităţii Poloniei,, care ajung să propună în contrapondere uniunea cu Ungaria şi implicarea în cruciada antiotomană. Adevăratul decident politic continuă să fie şleahta, ansamblul nobilimii poloneze, iar poziţia sa va fi consolidată obiectiv de situaţia precară a puterii centrale, obligată să apeleze frecvent la convocarea Dietei. Regenţa cardinalului Olesnicki şi domnia regelui Cazimir al IV-lea şi a succesorilor săi imediaţi au reprezentat momentul în care libertăţile nobilimii, exercitate în virtutea cutumelor medievale, încep să fie codificate prin reglementări ale Seimului. Polonia cunoaşte în această primă etapă a Vârstei de Aur evoluţia pe care o înregistrase naţionalismul nobiliar maghiar, trecerea de la invocarea unei legitimităţi istorice, din poziţia de fondatoare a patriei, la consemnarea ei în acte juridice[4]. Sentimentul identitar al polonezilor, ilustrat în dimensiunea sa etnică de expresii medievale, dobândeşte o dimensiune socială şi politică, fiind asumat de categoriile sociale cu un statut distinct, reprezentate în adunările consultative şi dispunând de puterea efectivă la nivel local. Cei care dădeau expresie acestor atitudini în elaborate istoriografice şi juridice erau intelectuali formaţi la universităţile europene, familiarizaţi cu idealul clasic de antichitatea polisurilor greceşti şi mai ales a Romei republicane, dispuşi să transplanteze discursul despre tiranie şi libertăţile cetăţeneşti în realităţile ţării lor şi în serviciul cauzei proprii. În plan concret, triumful abordării şleahtei în privinţa gestionării treburilor publice coincide cu singura încercare de consolidare a puterii regale aparţinând unui suveran Iagelon, rămasă la nivelul unui proiect, cu care s-a identificat impopularul rege Jan I Olbraht. Seimurile convocate în anii scurtei sale domnii au însemnat reafirmarea interdicţiei de a se introduce noi impozite fără consultarea Dietei, imunitatea juridică a celor de condiţie nobilă şi dreptul acestora de a alege suveranul[5]. Punctul culminant al procesului de cristalizare a unei identităţi corporative a suprastructurii sociale a Poloniei este afirmarea egalităţii juridice a nobilimii, la Seimul de la Piotrokov din 1499. Eşecurile suferite de rege în plan extern, mai ales în ceea ce priveşte capitalizarea iniţiativei cruciate din 1497, au însemnat şi eşecul oricăror încercări de consolidare a funcţiilor puterii executive, în accepţiunea sa occidentală a monarhiei centralizate.D isponibilitatea suveranilor Poloniei de a satisface exigenţele supuşilor i-a transformat în candidaţii ideali la succesiunea regatelor vecine, la concurenţă cu cei care puteau invoca o succesiune legitimă sub aspect medieval. Domnia lui Jiriz Podiebrad în Boemia şi războiul civil dintre husiţi şi catolici a fost urmată de alegerea ca rege a lui Vladislav Iagiello, iar adaptarea sa la pretenţiile nobilimii i-a asigurat şi succesiunea regelui Matya Corvinul în Ungaria în 1490. A luat astfel naştere aşa-numita Europă iagelonă, entitate politică virtuală în care statele apostolice aflate la frontierele răsăritene ale Imperiului Romano-German erau conduse de suverani aparţinând aceleiaşi familii, guvernând în acord deplin cu supuşii lor şi cu respectarea strictă a libertăţilor şi tradiţiilor celor guvernaţi. Scrisul istoric tradiţional a creat o imagine depreciativă acestor regimuri, subliniind mediocritatea regilor şi incapacitatea statelor de a face faţă ameninţării otomane sau crizelor religioase şi sociale din interior. O abordare mai nouă propune evitarea paradigmelor statului centralizat clasic, de inspiraţie franceză şi consideră dialogul dintre putere şi societate specific regimurilor iagelone o cale viabilă de dezvoltare, preliminând libertăţile civice moderne[6], iar eşecul de ultim moment al acestei structuri policentrice drept rezultatul ingerinţelor externe. Această din urmă interpretare se dovedeşte aplicabilă evoluţiilor confesionale şi culturale, lipsa capacităţilor coercitive ale statului fiind în măsură să asigure o remarcabilă circulaţie a ideilor. Fenomenul este recognoscibil în atitudinile clerului polonez de la mijlocul secolului al XV-lea, manifestând simpatii pentru Conciliul de la Basel sau pentru tezele husite, dar mai ales odată cu apariţia curentelor protestante, care găsesc numeroşi adepţi în cadrul elitei polono-lituaniene. Contactele culturale cu lumea germană asigură difuzarea ideilor luterane în Prusia Regală, devenit majoritar în marile oraşe, iar calvinismul va găsi în familia Ragivil protectori statornici în faţa represaliilor la care îndemna ierarhia catolică, animată de zelul restaurator al reformei catolice posttridentine.. Unii intelectuali şi prelaţi polonezi devin adepţi ai unor curente radicale, inspirând şi interesante speculaţii şi proiecte politice, în care este implicată episodic şi Moldova ortodoxă[7]. Imaginea unei Polonii tolerante, solitară într-o Europă a rugurilor, pe care unii autori au privilegiat-o, nu corespunde întrutotul realităţii, iar dovezi î nacest sens sunt oferite de înseşi evoluţiile interne din secolele următoare. Incapacitatea administrativă a privat statul şi biserica de resursele necesare unei reprimări eficiente a actelor de disidenţă, iar succesul acestora s-a datorat şi suprapunerii opţiunii confesionale pe falii preexistente ale societăţii, de ordin social sau etnic. Odată cu instituţionalizarea noilor alternative teologice şi cristalizarea unor iniţiative de prozelitism, au loc reacţii din partea structurilor confesionale tradiţionale, catolice şi ortodoxe. Chiar dacă gradul de evoluţie al instituţiilor şi pluralismul puterii publice nu au permis concretizarea unor iniţiative de confesionalizare pe care le regăsim în spaţiul german sau anglo-saxon, publicistica perioadei oferă expresii ale unor reacţii de diferenţiere exclusivistă în raport cu alteritatea şi o mai strictă observaţie a disciplinei religioase. Din perspectiva politicilor publice, reglementările Seimului au căutat să menţină un echilibru relativ între libertăţile tradiţionale şi pacea internă, similar cu compromisul reprezentat de Transilvania secolului al XVI-lea. Pentru evoluţia statului, pluralismul religios suprapus peste cel politic ridica noi obstacole pentru eventuale iniţiative reformiste, singura chestiune în care se va putea obţine acordul societăţii fiind celebrul ne varietur, proclamat de Seim în prima jumătate a secolului al XVI-lea, idee materializată la nivel politic prin statuarea lui liberum veto, care dădea posibilitatea oricărui deputat să blocheze hotărârile Seimului, acestea putând fi adoptate numai cu votul unanim al participanţilor.

Proiecte grandioase şi performanţe mediocre

Capacitatea Europei Iagelone de a dezvolta iniţiative politice viabile îşi va arăta limitele în anii imediat următori apariţiei sale. Speranţele celor care apreciau că suveranii statelor central-europene vor putea mobiliza forţele acestora în serviciul unei cruciade de succes, se vor risipi în 1497, odată cu sfârşitul dezastruos al expediţiei poloneze din Moldova, când cruciaţii interesaţi de achiziţii teritoriale vor fi învinşi de fostul apărător ortodox al crucii, Ştefan cel Mare al Moldovei, acum un membru activ al coaliţiei tătaro-moscovite. Chiar dacă teritoriul aflat sub guvernarea nominală a regilor Iageloni a fost mai vast decât cel controlat vreodată de ramura austriacă a Habsburgilor, iar eşafodajul social-politic al regatelor dovedeşte destule similitutini, funcţionalitatea acestei entităţi  nu a egalat nici măcar performanţele contestate ale Casei de Austria. Explicaţiile sunt de căutat în primul rând în lipsa unei baze economice a puterii de stat, dinaştii lituanieni fiind lipsiţi de venituri comparabile cu cele produse de minelor din Tirol sau resurselor nelimitate ale posesiunilor spaniole din Lumea Nouă. Existenţa cotidiană a suveranilor şi a Curţii sale depindeau de votul adunărilor de stări, iar acest tip de relaţie s-a tradus în dispreţul pe care magnaţii maghiari şi cehi îl nutreau pentru bonomia suveranului lor polonez[8], sau în ostilitatea pentru succesorul său Ludovic II, socotit un auxiliar al intereselor germane. Concentrarea de forţe realizată în jurul Poloniei a generat mefienţa actorilor politici din proximitate, iar incapacitatea sa politică a oferit prilejul formării unor alianţe ostile, pe baza unor proiecte de divizare a teritoriului acesteia. Dacă la frontierele vestice, acţiunile Ordinului Teuton, care supravieţuia în Prusia Ducală se vor limita la conflicte jurisdicţionale şi la angajamente militare episodice, Lituania se confrunta cu concurenţa Moscovei lui Ivan al III-lea şi Vasili al III-lea, în măsură să-i dispute supremaţia în lumea rusă. Dinamica militară a celor două războaie a fost defavorabilă Marelui Duce, chiar în condiţiile în care acestadin urmă devenea rege al Poloniei şi dispunea de suportul mai mult sau mai puţin eficient al supuşilor săi, dar importantă pentru evoluţia acesteia din urmă este legitimarea ideologică la care au făcut apel inamicii săi. Marele Cneaz a invocat în serviciul cauzei sale vechea libertate a cnezilor de a-şi alege suveranul[9], consfinţită şi de privilegiul acordat de regele Vladislav Iagiello în 1434 boierilor ruteni ortodocşi. Această retorică a convins largi categorii ale elitei cneziale ruse, ofensiva forţelor moscovite fiind precedată de implozia poziţiilor Lituaniei, care pierdea teritoriile dintre Dvina şi Nipru. Situaţia a putut fi salvată datorită activizării unor loialişti ortodocşi, care sub conducerea hatmanului Konstantin Ostrogski, eroul naţiunii bieloruse, vor opri pentru o vreme ofensiva moscovită, odată cu victoria de la Orşa, dar pierderile teritoriale şi permanentizarea stării de război vor vulnerabiliza constant poziţia partenerului răsăritean al commonwealth-ului. Dacă pericolul difuz de la frontierele răsăritene nu determina o implicare prea activă a Poloniei propriu-zise, existenţa unui inamic comun aducea în actualitate o alianţă a Habsburgilor cu Moscova, avută în vedere şi în perspectiva unei eventuale cruciade. Ideea parteneriatului ruso-german, destinat să anihileze Polonia, îşi făcea intrarea pe agenda diplomatică a Europei Centru-Orientale. Cercetările în arhivele germane par să sugereze existenţa unui proiect de împărţire a Poloniei pe durata tratativelor dintre Ivan al III-lea şi împăratul Frederic al III-lea, la iniţiativa acestuia din urmă, dar o astfel de propunere s-a conturat explicit o generaţie mai târziu, odată cu încercarea lui Maximilian I de Habsburg de a încercui statele iagelone. Conform propunerilor sale, Moscova ar fi urmat să anexeze teritoriile Lituaniei,[10], urmând ca Polonia să fie integrată în posesiunile Imperiului. Chiar dacă asemenea planuri nu s-au concretizat, persistenţa lor ilustrează încercările actorilor politici de a concilia interesul propriu cu exigenţele unei lumi în schimbare. Reluarea ofensivei otomane va însemna sfârşitul proiectului politic iagelon, Ungaria îşi va încheia existenţa distinctă odată cu înfrângerea de la Mohacs, iar Boemia va reveni în sfera de influenţă a lumii germane prin intrarea sub autoritatea Casei de Austria. Polonia-Lituania vor avea să facă faţă presiunii Moscovei lui Ivan al IV-lea, aureolată de cucerirea hanatelor de pe Volga şi dispusă să-şi reia planurile de expansiune în zona Mării Baltice. Înfrângerile suferite de Lituania au determinat intensificarea negocierilor dintre Seimurile celor două ţări, finalizate cu stabilirea unei noi uniuni, proclamată la Seimul comun de la Lublin. Noul stat, Rzecz Pospolita Polska, o republică aflată sub conducerea unui suveran ales, reafirma caracterul autonom al celor două componente ale sale, dar consemna superioritatea efectivă a Poloniei în raport cu Lituania. Aceasta din urmă pierdea o parte a teritoriilor rutene în favoarea Poloniei, ca şi statutul ducal, autonomia sa internă fiind menţinută la nivelul câtorva instituţii distincte. Soluţia a asigurat o mai bună coordonare a poziţiilor în gestionarea politicilor din est, dar elita nobiliară lituaniană a resimţit această serie de cesiuni ca pe o  degradare a statutului iniţial şi a susţinut cu ocazia celor două interregnuri provocate de stingerea dinastiei Iagielo chiar alegerea ca rege a ţarului sau a fiului acestuia. Ideea a captat interesul lui Ivan Groznîi, dar concretizarea ei nu s-a putut realiza datorită incompatibilităţii instituţionale dintre cele două state. Activizarea procesului de integrare a salvat pentru moment cele două ţări, dar reacţiile pe care le-a declanşat au evidenţiat mai curând dificultăţile care inhibau astfel de iniţiative.

[1] Pentru o trecere în revistă a paradigmelor renascentiste şi o discuţie asupra precedentelor medievale, vezi Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Bucureşti, 1995, vol. I, passim.

[2] Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti, 1985, p. 32-36.

[3] Frantisek Smahel, Husitska revoluce, vol. II, Praha, 1991, passim.

[4] Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medieval în Europa Centrală şi de Est, secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 2008, p. 421.

[5] Norman Davies, History of Poland, Oxford, 1981, p. 96.

[6] A. Evans, Felix Austria, Bologna, 1999, p. 25-28.

[7] Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova în secolul al XVI-lea, Oradea, 1996, p. 89-94.

[8] Engel Pal, The Realm of Saint-Stephen, London, 2002, p. 392.

[9] Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 78.

[10] Elena Cazan, Austriecii şi otomanii la Dunărea Mijlocie, Bucureşti, 2002, p. 23.

Ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului următor sunt considerate de exegeza medievistă drept o perioadă de criză structurală a lumii medievale, resimţită la diverse grade de acuitate la nivelul întregii Europe, dincolo de faliile sociale, confesionale sau de afilierile politice. Marasmul economic preliminat de reculul demografic produs de epidemiile de la mijlocul secolului al XIV-lea, urmat de recrudescenţa conflictelor dintre state sau de războaie civile endemice, dintre care Războiul de O Sută de Ani este doar cel mai cunoscut prin durată şi consecinţe, determină o reconfigurare a raporturilordintre stat şi societate, precum şi redefinirea relaţiei individului cu comunitatea de provenienţă. În plan confesional, celebra captivitate babilonică a papilor la Avignon este urmată de Marea Schismă din biserica occidentală, iar refacerea formală a unităţii acesteia din urmă odată cu Conciliul de la Konstanz nu a putut inhiba o serie de procese care vor genera în ultimă analiză Reforma protestantă şi cea catolică, naţionalizarea bisericii sau mişcarea conciliară. Statul medieval a resimţit la rândul său impactul accelerării trendului schimbărilor, făcând faţă provocărilor impuse de revanşa polilor regionali de putere, mai adaptaţi la supravieţuirea în condiţii dificile. Succesiunea de falii prin care unii autori încearcă să explice evoluţia diferită a Occidentului în raport cu Europa Centru-Orientală[1], dobândeşte la finele Evului Mediu un corolar instituţional, dat de cristalizarea a două paradigme etatice: statul teritorial centralizat[2], guvernat de suveran în virtutea legitimităţii medievale, dar antrenând solidaritatea întregii naţiuni şi suportul unei birocraţii ce se substituie nobilimii de sânge, şi statele structurate pe principiul Sfintei Coroane, în care monarhul şi nobilimea exercită în comun puterea, cu ascendentul celei din urmă, care prin intermediul instituţiilor sale reprezentative ajunge să-şi aleagă suveranul. Transformările de natură instituţională corespundeau evoluţiilor complementare vizând opţiunile culturale, odată cu redescoperirea idealului clasicismului greco-roman şi a emancipării graduale a individului, transformări cu care s-a identificat Renaşterea. Dinamica acestor schimbări a afectat diferit entităţile aflate la periferia christianitas, unde se cristalizează noi poli de putere, aflaţi în competiţie cu actorii politici tradiţionali, forţe care optează fie pentru acumularea progresivă de posesiuni precum Marele Cnezat al Moscovei, fie pentru edificări politice de tip confederativ. Exemplul clasic din acest punct de vedere este evoluţia Poloniei, în succesiunea dinastiei Piast.

De la Krewo la Grunwald: grandoare şi vulnerabilităţi

Dispariţia regelui Cazimir cel Mare lăsa Polonia pradă unei crize de autoritate, pentru care acceptarea succesiunii regelui Ungariei Ludovic d’Anjou, nepotul defunctului suveran, a reprezentat doar un expedient temporar. Tratativele care au preliminat stabilirea uniunii personale între cele două regate apostolice, odată cu Acordul de la Cosice, ratificat de reprezentanţii Stărilor poloneze, însemna o primă manifestare a acelui dialog permanent dintre puterea centrală şi privilegiaţi, pe care Berenger îl socotea definitoriu pentru eşafodajul politic al Europei Centrale[3]. Succesiunea regelui angevin, cu totul legitimă conform grilei de valori medievale, a avut nevoie de acceptul şleahtei, recunoscută implicit ca adevărata posesoare a puterii efective şi a celei legale, fapt cu urmări esenţiale pentru evoluţia în durată lungă a ideii de stat în mentalul public al polonezilor. Guvernarea regelui Ludovic, atât de autoritară în Ungaria, s-a tradus prin absenţa efectivă a autorităţii regale în Polonia, a cărei administrare a rămas în seama magnaţilor din Malopolska. Loialitatea acestora din urmă faţă de rege era cenzurată de disputa polono-maghiară pentru stăpânirea cnezatelor rutene Halici şi Volhinia[4]. Moartea regelui a însemnat şi sfârşitul acestui experiment politic şi începutul unor confruntări facţioniste de câteva decenii, care vor vulnerabiliza actorii politici implicaţi, tocmai în momentul în care prezenţa turcilor otomani se permanentiza în Balcani şi pe litoralul Mării Negre. Pentru Polonia, anii 1382-1385 au însemnat o succesiune aparent confuză de tratative diplomatice cu văduva şi fiicele fostului rege, întrerupte de episoade de război civil, la capătul căreia a triumfat punctul de vedere al magnaţilor şi prelaţilor care se opuneau continuării parteneriatului cu Ungaria şi ascensiunii unui suveran german, socotit un potenţial aliat al Ordinului Cavalerilor Teutoni. Progresele acestui promotor nominal al cruciadei şi tentaţia unor magnaţi spre a-şi înstrăina fiefurile în folosul cavalerilor[5], au impus aproape obiectiv reevaluarea vechii alianţe cu lituanienii, singura naţiune europeană rămasă păgână, a cărei convertire făcea obiectul disputei ce opunea Sfântul Scaun şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol[6]. Marele ducat al Lituaniei trecea la rândul său printr-o criză de putere, la moartea ducelui Algirdas, protagoniştii oscilând între înţelegeri episodice cu teutonii şi încercarea de a obţine suportul supuşilor ortodocşi din cnezatele velikoruse. Negocierile încununate de succes între Jogaila şi plenipotenţiarii polonezi, concretizate prin Uniunea de la Krewo, demonstrează capacitatea de adaptare a leadershipului medieval, în măsură să identifice soluţii de perspectivă ân beneficiul puterii proprii şi al celor guvernaţi, oricât de puţin istorică ar putea părea această viziune. Acordul prin care regina Jadwiga d’Anjou, descendentă a sfinţilor regi ai Ungariei[7], era încredinţată păgânului Jogaila, devenit prin botez Vladislav Iagielo, a fost un aranjament politic în interesul ambelor părţi, lipsit în accepţiunea protagoniştilor de consecinţele pe care le-a avut pe termen lung pentru cele două naţiuni. Majoritatea autorilor pozitivişti au tins să-şi însuşească perspectiva istoriografică poloneză, privilegiind ipostaza actului de difuziune a valorilor civilizaţiei şi culturii de expresie latină în rândul recent-convertitei naţiuni baltice, care a putut în aceste condiţii să evite asimilarea în masa ruşilor la care ar fi împins-o proiectata alianţă cu Marele Cneaz Dmitri Donskoi şi acceptarea creştinismului de rit ortodox[8]. Integrarea elitei lituaniene în familia popoarelor creştine s-a făcut în manieră aproape filială, prin adopţia clanurilor acestora în familiile de magnaţi poloni, iar episcopia creată la Vilno s-a aflat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de la Gniezno. Această viziune optimistă şi inspirată de enunţuri străine spiritului medieval, trebuie nuanţată printr-o raportare mai exactă la realităţile vremii, în care relaţiile de putere aveau o pondere mai însemnată decât speculaţiile asupra unui viitor îndepărtat, iar solidarităţile etnice şi cele comunitare se suprapuneau parţial. Percepţia contemporanilor ne este cunoscută prin intermediul opiniei ecleziastice, prelaţii polonezi socotind convertirea lituanienilor un moment de triumf pentru biserica Poloniei, care prin persuasiune a obţinut mai mult decât obţinuseră cavalerii germani într-un secol şi jumătate de cruciadă. Perspectivele deschise de acest succes în relaţie cu o posibilă convertire a rutenilor ortodocşi au devenit atuuri utilizate de diplomaţia regatului în pledoaria pe lângă Sfântul Scaun, odată cu reluarea ostilităţilor cu Ordinul German[9]. La nivelul discursului identitar polonez medieval, imaginea Poloniei ca avampost al creştinătăţii devine o adevărată forma mentis, servind drept justificare chiar şi atunci când interesele Poloniei urmau o cale diferită de cele pontificale, aşa cum s-a întâmplat în cazul cooperăriii episodice cu Boemia husită[10]. O altă stereotipie cu care acest discurs a operat a fost tema cetăţii asediate, formulată pentru prima dată de primatul Zbigniew Olesnicki, care îşi scuza absenţa de la lucrările Conciliului de la Basel de nevoia de a combate dubla primejdie ce ameninţa regatul, erezia husită şi prezenţa schismaticilor ruteni. Din perspectiva lituaniană, uniunea cu Polonia a produs acelaşi impact pe care convertirea la creştinism l-a avut asupra maghiarilor, cehilor şi polonezilor cu trei secole înainte, acutizat însă de lipsa unei tradiţii a puterii de stat. Chiar dacă aşa-numita polonizare a Lituaniei la care se referă unii autori nu era un obiectiv aflat pe agenda Poloniei medievale, superioritatea instituţională şi difuzarea paradigmelor culturale au exercitat o tentaţie greu de evitat pentru neofiţii lituanieni, atenuată doar de apariţia Reformei şi instituţionalizarea pluralismului confesional. Parteneriatul cu Polonia, un proiect politic original în raport cu precedentele medievale, însemna renunţarea la pretenţiile lituanienilor în Halici-Volhinia, iar intrarea în familia naţiunilor creştine de rit catolic crea o breşă în relaţiile cu supuşii ortodocşi ai marelui duce, fapt cu urmări semnificative pentru o eventuală asumare a succesiunii Kievului. În legătură cu acest din urmă aspect, acordul polono-lituanian implica un al treilea actor, lipsit de potenţialul militar şi organizatoric al lituanienilor, dar posesori ai unei tradiţii instituţionale şi bisericeşti similare cu aceea a Poloniei, comunităţile ortodoxe din teritoriile ucrainene şi bieloruse, a căror fidelizare a putut fi obţinută numai parţial pe durata existenţei common-wealth-ului.

Între est şi vest: triumfuri naţionale şi tentaţii facţioniste

Deceniile care au urmat înţelegerii perfectate la Krewo au fost marcate de acte de insurgenţă ale nunor facţiuni lituaniene nemulţumite de pierderea individualităţii instituţionale, aflate sub conducerea unor exponenţi ai familiei ducale. Fostul mare duce devenit regele Vladislav al III-lea, a încercat să rezolve această dispută prin înţelegeri cu vechiul său rival din Lituania, marele duce Vitautas şi prin reconfirmări succesive ale uniunii, obţinute în urma unor negocieri dificile între exponenţii nobilimii din cele două ţări. Acest dualism al puterii centrale care încarna de pe acum competiţia dintre cele două direcţii de posibilă expansiune deschise în faţa acestui common-wealth medieval, litoralul prosper al Mării Baltice şi vastul areal al lumii ruse. Noua realitate politică făcea trecerea de la orientarea vestică proprie Piaştilor, spre interesele răsăritene cu care se identifică noua dinastie Iagiello[11]. Structura de rezistenţă a noii realităţi politice este asigurată de structurile instituţionale consultative, alcătuite din reprezentanţii categoriilor sociale cu un statut juridic distinct, cele două structuri ale societăţii tripartite medievale, oratores (oamenii bisericii) şi bellatores, cei de condiţie nobilă, statut definit prin obligaţiile militare. Adunările locale, aşa-numitele seimiki, îşi asumă atribuţii tot mai largi la nivelul  administrativ, juridic şi fiscal, în aceeaşi măsură în care congregaţia generală, seimul, este actorul politic esenţial în gestionarea afacerilor publice. Consolidarea structurilor acestui pluralism politic sui-generis s-a datorat unor circumstanţe sociale concrete, permanentizarea conflictelor militare la frontierele regatului a necesitat participarea unui număr sporit de indivizi, capacitaţi prin acte de înnobilare şi beneficii funciare. Mica nobilime poloneză, şleahta, s-a cifrat în Evul Mediu dezvoltat la circa peste 5% din populaţia Poloniei, procent mult superior în raport cu restul Europei, iar poziţia în care s-a aflat puterea regală şi însăşi conştiinţa identitară a polonezilor a potenţat solidarităţile corporative pe orizontală. Succesele obţinute pe câmpul de luptă în deceniile imediat următoare Uniunii de la Krewo au rămas în memoria colectivă a polonezilor mai curând ca triumfuri naţionale decât politice. Victoria de la Grunwald, apreciată de autorii romantici ca un moment de stopare a expansiunii germane spre est, este imortalizată de Dlugosz ca o victorie a şleahtei, un miracol datorat intervenţiei directe a sfinţilor naţionali ai Poloniei[12]. Din perspectiva urmărilor sale concrete, succesul în confruntarea seculară cu Ordinul a antrenat o reacţie în lanţ, la capătul căreia oraşele germane din aşa-numita Prusie Ducală au acceptat progresiv integrarea în regnum Poloniae, păstrându-şi autonomia juridică şi fiscală. Pe durata acestor confruntări s-au manifestat însă primele fracturi în cadrul uniunii, în forma divergenţelor dintre regele Vladislav şi Marele Duce Vitautas, iar acutizarea acestora aprilejuit apariţia primului proiect de împărţire a Poloniei. Iniţiativa i-a aparţinut împăratului romano-german Sigismund de Luxemburg, succesorul angevinilor în Ungaria, care încerca să revendice şi moştenirea poloneză a lui Ludovic I. Ostilitatea comună faţă de noul rege al Poloniei a preliminat alianţa sa cu Vitautas şi propunerea adresată acestuia de a diviza posesiunile adversarului, Lituania urmând să obţină în acest fel teritoriile ruse apusene, înstrăinate în favoarea panilor poloni. Vulnerabilitatea poziţiei ambiţiosului principe de la Vilno şi actualitatea conflictului cu teutonii au împiedicat concretizarea planului, dar apariţia sa demonstrează în primul rând similitudinile de abordare între establishmentul politic medieval şi cel modern, iar din perspectivă locală, caracterul incomplet al înţelegerii din 1385. Dacă tema împărţirii celui mai întins stat european avea să fie reluată de toţi adversarii din proximitate, interesele divergente ale factorilor interni de decizie le vor asigura acestora interlocutori valabili.

[2] Janine Queillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Bucureşti, 2002, p. 83.

[3] Jean Berenger, op. cit. p. 34.

[4] Oskar Halecky, From Florence to Brest, Rome, 1959, p. 17..

[5] Oskar Halecki, A Short History of Poland, London, 1956, p. 45-47.

[6] Dmitri Obolenski, Un common-wealth medieval: Bizanţul, Bucureşti, 2005, p. 119-122.

[7] Oskar Halecki, Jadwiga of Anjou and the Rise of East Central Europe,, New Jersey, 1991, p. 19-24.

[8] Francis Dvornik, op. cit. p. 63.

[9] W. P. Knoll, The rise of Poland, Oxford, 1972, p. 118-136.

[10] Adam Zamoiski, op. cit. p. 109..

. Andrej Megwel, “Punte” a Iagelonilor sau “punte” a Piaştilor, în volumul “Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală,”, Bucureşti, 2003, p. 198;

[12] Urszula Borkowska, The Merging of Religious Elements with National Consciousness in the Historical Works of Jan Dlugosz, în vol. „Faith and Identity. Christian Political Experience”, ed by D. Loades, K. Walsh, Oxford, 1990, p. 78.

Rabini ingropand victimele de la Popricani

Două nume puţin cunoscute până nu demult, dar pline de încărăctură istorică. Legate de cea mai cumplită tragedie a evreilor români –Holocaustul. Am vrut să scriu despre ele deoarece la comemorarea Pogromului de la Iaşi de la sfârşitul lunii iunie, despre care s-a amintit  pe site-ul “Acum”, ele au fost citate. Dacă denumirea localităţii Săbăoani a fost cunoscută de istorici, fiind de obicei cuprinsă într-o enumerare legată de drumul Trenului Morţii Iaşi-Călăraşi, ca oprire unde s-au descărcat din vagoane aproximativ 300 de morţi, Popricani-ul a intrat recent, nici de un an, în conştiinţa oamenilor.

Este ultima groapă comună descoperită pe teritoriul românesc despre care s-a bănuit că ar exista dar nu s-a ştiut cu precizie unde este. Acum se ştie. Se afla într-o pădure, cea de lângă Popricani, nu departe de Iaşi. Tenacitatea istoricilor români de la Iaşi , a Institututului  Naţional de Studiere a Holocaustului din România, „Elie Wiesel” de la Bucureşti (subliniem din nou, aparţinând guvernului român), care se bazau şi pe mărturiile unor contemporani care mai sunt în viaţă, au condus  la această descoperire.

Ea te îngrozeşte poate  mai mult decât  altele, ţinând cont de faptul că în această zonă a Europei nu au existat camere de gazare unde  erau trimişi femei cu copii mici.  În schimb, în groapa de la Popricani (pe care victimele a trebuit să le sape singure) s-au găsit rămăşiţele unor mame cu bebeluşii lor – împuşcate sau poate  chiar îngropate de vii. Şi martorii îşi amintesc de execuţia unora dintre ele. Au fost evrei, spun aceşti martori. Se presupune că ar fi fost aduşi de la Iaşi, arestaţi în timpul pogromului din 1941. Nici o milă, deşi s-au rugat de militarii care i-au executat. De…primiseră ordine.

Sunt resturile a 100 de oameni, da, resturile căci nu mai sunt trupuri întregi, au putrezit în pământ 70 de ani sau părţi dintre ele au fost mâncate de animale. Sunt anonimi, nimeni nu le mai poate identifica, au murit familii întregi, rudele în viaţă le-au dat dispărute, apoi au dispărut şi ele- au plecat, s-au împrăştiat în lume, au murit. Rămăşiţele lor au fost adunate în saci, în cutii , în lăzi. Au venit rabinii, cei care au înţeles că deşi contravine legii iudaice ca morţii să nu fie tulburaţi, trebuie să li se dea onoarea unui loc de veci.
Ei le-au săpat morminte şi ei le-au îngropat. Azi, cimitirul de la Iaşi s-a „îmbogăţit” cu încă nişte morminte ale unor persoane neidentificate, cu un alt monument al  victimelor evrei ale celui de-al doilea război mondial. Şi poate câte alte gropi de felul ăsta ascunde pământul, câte vor ieşi la iveală, demonstrând cât de mult s-au îndepărat  unii de ceea ce credem că se înţelege prin noţiunea de om, cât de subţire este învelişul care desparte omul de starea de sălbăticie, cât de uşor pot fi convinşi aceştia să-i împuşte pe semenii lor, acuzaţi de vini inexistente şi cât de mare este păcatul celor care au dat astfel de ordine…….

Consolarea, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a venit de la Săbăoani. Acolo s-a petrecut , (de fapt am mai amintit într-un comentariu legat de Iaşi) cel mai emoţionant moment din acele trei zile dedicate comemorării pogromului. La acea gară unde au fost aruncaţi morţii evrei, o gară micuţă, uitată de Dumnezeu , la câţiva kilometri de comună, au venit  nişte adolescenţi, cu profesorii lor. Au vrut să marcheze momentul în felul lor.

Pe rând, au povestit ce s-a întâmplat în acele zile fioroase de la sfârşitul lui iunie 1941, ştiau ce s-a întâmplat, le-au dat profesorii cărţi, le-au explicat cum şi de ce şi le-au explicat şi de ce nu mai este voie să se întâmple astfel de lucruri, că este nedrept, că este inuman, că a aparţine de un alt popor, de a avea altă religie, nu se poate considera o vină, un păcat. Toţi copiii şi profesorii lor (nici unul nu era evreu) purtau steaua galbenă şi erau conştienţi de semnificaţia ei. O profesoară a scris o poezie emoţionantă, recitată de una din elevele ei. O alta a evocat aminitrile acelor zile aşa cum i le povestise bunicul ei – în secret, cu geamurile închise. Deoarece, deşi trecuseră atâţia ani şi se presupunea că în România ceea ce s-a întâmplat în 1941 cu evreii era de condamnat, totul era învăluit în tăcere.

La sfârşitul micii ceremonii, steaua lui David, desenată de copii pe pardoseala gării, a fost împodobită cu flori şi lumânări. Nu s-au rostit vorbe mari, nu s-au făcut retrospective istorice, nu s-au proorocit ameninţări viitoare. Dar aceşti adolescenţi nu vor uita ce s-a întâmplat în comuna lor şi vor avea capacitatea de a extrapola. Cu siguranţă ei nu vor îngroşa nici rândurile extremei drepte, nici ale antisemiţilor. Poate că nu vor face mare lucru, dar  vor fi oameni. Şi poate mai târziu, vor veni în această micuţă gară cu copiii lor. Şi le vor povesti. Şi acesta este cel mai bun mijloc de a lupta împotriva uitării.

Secolul al XIII-lea este considerat de exegeza medievistă contemporană drept un punct de turnură în evoluţia social-economică şi politică a lumii creştine în accepţiunea largă a termenului, atât în ceea ce priveşte christianitas, conglomeratul pluralist din punct de vedere etnic şi jurisdicţionalaflat sub guvernarea spirituală a Sfântului Scaun, cât şi commonwealth-ul bizantin, aflat în plin proces de recalibrare politică în condiţiile crepusculului puterii politice a imperiului bazileilor. Stagnarea cu care a fost identificat Evul Mediu timpuriu este succedată de o primă accelerare a ritmului istoriei, afectând toate aspectele vieţii individuale şi colective. Avansul tehnologic care prelimina trecerea la economia de schimb, aprofundarea contactelor cu Orientul odată cu cruciadele şi redescoperirea navigaţiei, evoluţia culturală în sensul recuperării unor paradigme ale clasicismului greco-latin, filtrate prin grila interpretativă a scolasticii, au pus omul şi comunitatea medievală în faţa unor provocări cu totul noi, iar răspunsurile la acestea au determinat naşterea unei noi realităţi istorice, mai impregnată de prezenţa factorului uman, diferită de viziunea providenţialistă a primului mileniu. Din perspectiva inovaţiilor instituţionale şi ale discursului public, această etapă istorică este considerată apogeul aşa-numitei monarhii papale, momentul în care suveranii pontifi au avut în vedere în continuarea eforturilor de reformare a lumii creştine, transformarea guvernării spirituale asigurată de poziţia de succesori apostolici prin guvernarea efectivă, în sensul afirmării primatului jurisdicţional asupra suveranilor. Iniţiativele legislative ale papalităţii şi parteneriatul cu statele teritoriale în curs de consolidare, considerate ca principali aliaţi în disputele cu împăraţii germani, au sfârşit prin a potenţa poziţia acestor noi actori ai relaţiilor de putere, deveniţi principalii poli de capacitare a solidarităţii supuşilor. Transpunerea în realitate a agendei pontificale a avut urmări imediate în spaţiul-frontieră, câtă vreme două din ideile sale esenţiale erau convertirea la creştinism a ultimelor naţiuni rămase păgâne şi refacerea unităţii bisericeşti prin lichidarea schismei ortodoxe[1]. Popoarele de la periferia vechiului orbis romanus şi regatele apostolice formate aici au devenit interlocutori esenţiali ai papalităţii în acest proces, iar afirmarea unei identităţi confesionale şi implicarea activă în misiune a potenţat atitudinile xenofobe latente, proprii oricum societăţilor conservatoare. Gradul sporit de pragmatism care poate fi documentat la toate nivelurile societăţii vremii a făcut ca solidarităţile create de jurisdicţie sau de credinţă să capete şi o dimensiune patrimonială sau corporativă, fenomen manifestat în Europa Centru-Orientală prin competiţia pentru putere şi legitimitate între regalitate şi categoriile nobiliare. Polonezii au reacţionat într-o manieră proprie la aceşti stimuli în aparenţă contradictorii, iar conduita lor a fost marcată de oscilaţia între exigenţele unei loialităţi necondiţionate faţă de biserica romană şi interesele propriei naţiuni, fără ca acestea din urmă să aibă în mod necesar o dimensiune etatică.

Între cruciaţi şi infideli

În pofida fragmentării politice, Regnum Poloniae nu încetase să-şi păstreze locul formal în ordinea politică a christianitas şi forţa de sugestie asupra locuitorilor săi. În pofida precarităţii mijloacelor de care dispuneau, diverşi reprezentanţi ai dinastiei Piast au avut în vedere iniţiative restauratoare, a căror materializare depindea de suportul unor factori de putere dinafară. Avem de-a face cu manifestări similare sub aspect politic cu evoluţiile contemporane din Rusia Kieveană, unde încercările de restabilire a unităţii etatice, în formele aproximative pe care le presupune Evul Mediu, aveau în vedere capitalizarea unei tradiţii venerabile şi capacitarea unor forţe interne sau externe, în măsură să concretizeze un astfel de proiect. Vulnerabilitatea factorilor politici şi necesitatea unei valorificări superioare a resurselor economice ale fiefurilor de care dispuneau au inspirat apelul la comunităţi de oaspeţi germani, înzestrate cu privilegii administrative, juridice şi fiscale. Procesul a avut în general o dialectică pe axa vest-est, dar intensitatea sa a depins şi de caracteristici locale şi de aprofundarea relaţiilor cu principatele din Imperiu[2]. Fără o relaţie directă între cele două fenomene, naţiunea medievală poloneză îşi afirmase deja o conştiinţă identitară la jumătatea secolului al XIII-lea, fondată pe asumarea unei origini comune, reale sau elaborate, aşa cum era cazul primelor cronici medievale, pe relativa unitate lingvistică a comunităţii şi pe ataşamentul ferm la credinţa şi mai ales la ritul bisericii romane. În mod oarecum paradoxal, cei care au elaborat discursul identitar polonez au fost reprezentanţii clerului, deţinătorii monopolului literelor europene în Evul Mediu, tocmai aceia care în teorie erau purtătorii mesajului cosmopolit al papalităţii. Explicaţia este de căutat în primul rând în poziţia bisericii poloneze, rămasă singurul element de stabilitate la nivelul întregii ţări[3], dar şi prin schimbările survenite în istoria Poloniei în jurul anului 1200. Primul şi poate cel mai important eveniment din seria celor care au preliminat renaşterea politică a regatului guvernat de dinastia Piast a fost translatarea cruciadei de la Locurile Sfinte, pe litoralul Mării Baltice, în contextul efortului de convertire a lituanienilor şi slavilor din Prusia. Instalarea Ordinului Cavalerilor Teutoni pe teritoriile concedate acestora de ducele Konrad de Mazovia a însemnat o preluare ostilă de succes a unei iniţiative misionare poloneze, cu efecte multiple în durată lungă pentru istoria lumii germane şi a raportării acesteia din urmă la proximitatea sa răsăriteană. Istoriografia a operat corelări interesante şi s-a lăsat antrenată în speculaţii atemporale, între statul întemeiat de Marele Maestru Herman von Salza şi Prusia precursoare a Imperiului German modern[4], sau între conduita efectivă a cavalerilor germani şi imaginea acreditată de discursul istorist german, instrumentalizat de propaganda nazistă în anii ‚30. Succesul edificării politice a cruciaţilor germani este un fenomen propriu Evului Mediu şi are explicaţii în realităţile sale, în care factorul identitar este doar o circumstanţă favorizantă. Fără a insista prea mult asupra amănuntelor de ordin politic şi jurisdicţional care au preliminat stabilirea lor în Prusia, trebuie menţionat că meritul întemeietorilor acestui stat subordonat Sfântului Scaun şi împăratului a constat în abilitatea cu care au conectat interesele politice ale principilor germani, cele pragmatice ale oraşelor din Liga Hanseatică şi obiectivele confesionale ale papalităţii. Chiar dacă aserţiunile conform cărora cavalerii medievali sunt precursorii eroilor naţionalismului german sunt evident exagerate, componenta aristocratică a ordinului şi reflecţia intelectuală din epocă făceau ca aspecte precum originea familială şi etnică, izvor de drepturi patrimoniale şi prestigiu social, să aibă o importanţă considerabilă în relaţiile noilor-veniţi cu comunităţile slave şi lituaniene. Chiar dacă pe întreaga durată a activităţii sale, reprezentanţii săi s-au definit drept cruciferi, acţiunea de convertire s-a desfăşurat în tradiţia postulată de Carol cel Mare şi a constat în mare măsură în exterminarea sistematică a slavilor păgâni[5]. Cruciada aproape permanentă a fost dublată de o intensă colonizare a teritoriilor ocupate cu comunităţi de artizani şi ţărani germani, fapt ce a modificat esenţial harta etnică a regiunii.

La confiniile răsăritene ale Poloniei, situaţia s-a modificat în termeni aproape similari, odată cu reconfigurarea lumii stepei şi a infrastructurii politice din nord-estul Europei după 1241, când marea invazie mongolă din 1241 ameninţa edificările de la frontiera creştinătăţii cu anihilarea prin încorporarea în noua ordine guvernată de Marele Han. Traumele lăsate în urmă de călăreţii mongoli şi reflecţia identitară au asigurat geneza uneia din ideile esenţiale ale discursului politic di nEuropa Centrală, tema misiunii acestor state de apărătoare ale creştinătăţii, iar ulterior a civilizaţiei europene în faţa pericolelor de asimilare provenite dintr-un Răsărit perceput ca realitate ostilă[6]. Sub această dublă presiune, reacţia identitară a polonezilor s-a manifestat progresiv, în termenii unei participări episodice la cruciadă, în accepţiunea luptei împotriva tătarilor, dar ca şi în cazul Ungariei contemporane, inamicul a fost identificat cu entităţile germane din vecinătate. A doua jumătate a secolului al XIII-lea oferă două exemple în acest sens. Primul are în vedere o chestiune care activa reacţii naţionale şi în alte regiuni, accesul la oficii ecleziastice. Hotărâri ale sinoadelor provinciale din Vielkopolska precizează începând din 1285 că abaţiile unor mănăstiri sunt rezervate celor născuţi din părinţi polonezi[7]. Cea de-a doua expresie a naţionalismului medieval polonez şi a propensiunii sale spre libertate este activată de dinamica proiectelor politice ale regelui Ottokar al II-lea al Boemiei.

Restaurarea unităţii statului, provocarea libertăţii

Dacă unitatea etnică a lumii slave nu mai era de actualitate la finele secolului al XIII-lea, proximitatea teritorială şi afinităţile culturale continuau să potenţeze o anume solidaritate de interese, lipsită de un conţinut politic coerent, dar activată sub impactul unor factori catalizatori. Ascensiunea ducatului Boemiei şi statutul regal dobândit de reprezentanţii dinastiei Przemisl şi mai ales anvergura politică dobândită de Ottokar al II-lea (1253-1278), a avut reverberaţii şi în Polonia vecină, avută în vedere ca direcţie de expansiune a posesiunilor dinastiei cehe. Identificarea unor preliminarii panslaviste pe agenda unui suveran ceh medieval este probabil o exagerare, chiar dacă anumite afinităţi au antrenat prezenţa cehă şi în teritoriile slave din Alpi, dar astfel de iniţiative ţin mai curând de raţiuni medievale, relaţia directă între puterea unui stat şi domeniul regal propriu-zis. Încoronarea ca rege al Poloniei a unui suveran ceh ar fi însemnat reluarea proiectului polono-ceh, de această dată pe o bază antigermană, în logica efortului de prezervare a autonomiei instituţionale a slavilor, supuse presiunilor dinspre dinamicele principate ale Imperiului. Iniţiativele cehe nu s-au bucurat de un mai mare succes î nPolonia decât lupta îndelungată pentru succesiunea dinastiei Babenberg, chiar dacă s-a bucurat de susţinerea majorităţii ducatelor din Vielkopolska. Importantă pentru arsenalul ideatic cu care opera mentalitatea oamenilor vremii este argumentaţia la care dinastul ceh face apel în contextul acutizării conflictului său cu Rudolf de Habsburg. Documentul cel mai coerent în acest sens este celebrul Manifest către Polonezi, menit să mobilizeze forţele acestora în serviciul unei cauze comune[8]. Apelul nu vizează loialitatea faţă de rege în postura sa de succesor legitim al Piaştilor, polonezii sunt chemaţi la luptă pentru apărarea libertăţii naţiunii lor, ameninţate de ura şi lăcomia germanilor. Receptorii potenţiali nu sunt în consecinţă micii potentaţi locali, ci ansamblul nobilimii, identificată aici şi în restul Europei Centru-Orientale cu naţiunea legală, invocată ca unic depozitar al valorilor identitare. Textul este impregnat de retorica antigermană proprie epistolelor papale adresate oraşelor italiene angajate în lupta împotriva împăratului Frederic al II-lea, dar din perspectiva reflecţiei identitare poloneze, se remarcă o primă corelaţie între naţiune şi libertate. Eşecul ambiţioaselor proiecte cehe nu a însemnat renunţarea la ambiţiile poloneze ale Przemislizilor, ultimii dintre aceştia au încercat constant să transpună în plan concret pretenţiile lor succesorale la coroana Piaştilor, de această dată cu suportul unor parteneri germani. De această dată, inamicul principal a fost tocmai fostul interlocutor al Przemislizilor, şleahta poloneză, ostilă preluării unor oficii locale în beneficiul unor nativi cehi[9]. Reticenţele faţă de cehi şi germani au contribuit la creşterea şanselor singurului competitor la tronul vacant al Poloniei aparţinând dinastiei fondatoare, ducele Vladislav Lokietek. Primele decenii ale secolului al XIV-lea au semnificaţia unei cruciade naţionale a polonezilor, materializată prin campanii duse la toate frontierele şi printr-un efort sistematic de a identifica aliaţi în măsură să contrabalanseze blocul de forţe care din raţiuni multiple se opuneau refacerii unităţii regatului. Chiar dacă pe durata evenimentelor au avut loc frecvente schimbări de alianţe, disputa a fost considerată una între polonezi şi germani, reprezentaţi de statul cruciaţilor de la Marea Baltică, aflat la apogeul puterii sale. Acestora li se vor alătura principii germani şi Boemia, devenită un fief al dinastiei de Luxemburg, dar şi oraşele germane din Polonia propriu-zisă, care îşi vor deschide porţile în faţa invadatorilor. Revolta oraşelor germane, sub conducerea burgmeisterului Albrecht de Krakovia, a fost motivată şi de raţiuni de ordin juridic[10], dar ele exprimă încă odată ostilitatea dintre polonezi şi germani, şi conectarea acestora din urmă, reală sau prezumată, cu interesele conaţionalilor dinafara regatului. În durată lungă, această poziţionare ilustrează antiteza dintre centrele urbane edificate de oaspeţii germani şi majoritatea rurală a societăţii poloneze, această stare de spirit având urmări profunde asupra procesului de modernizare a Poloniei, mai ales a parteneriatului dintre puterea centrală şi categoriile dinamice ale societăţii urbane, care a asigurat funcţionalitatea statului premodern în Europa de nord-vest. Efortul militar este secondat de o vie activitate diplomatică, la capătul căreia polonezii care se recomandă drept campioni ai cauzei catolice fac apel la lituanienii păgâni, care devastează posesiunile Ordinului.  Chiar dacă la conducerea nominală a efortului de restauraţie s-a aflat suveranul Piast, încoronat ca rege de către papa Ioan al XXII-lea, aflat în conflict cu împăratul german, principalul actor este şleahta, ale cărei adunări ajung chiar să denunţe autoritatea ducilor dispuşi să trateze cu inamicii Poloniei. Superioritatea militară a forţelor ostile a antrenat pierderi teritoriale grave pentru regat, nevoit să cedeze cruciaţilor sudul Pomeraniei, aşa-numita Pomerelia, iar Silezia intra în componenţa regatului Boemiei. Schimbarea autorităţii suverane în această regiune este considerată o premisă favorabilă pentru germanizarea sa progresivă, printr-o activă politică de colonizare[11]. Ultimul şi unul din cei mai glorioşi reprezentanţi ai dinastiei Piast, Cazimir cel Mare, a avut meritul de a reintroduce regatul în ordinea de drept a christianitas, prin larga difuzare a imaginii Poloniei ca avampost al creştinătăţii, dublată de construirea unei alianţe cu Ungaria guvernată de dinastia d’Anjou, contrapusă alianţei ceho-germane. Domnia sa rămâne semnificativă pentru dezvoltarea ulterioară a Poloniei medievale şi dintr-un alt punct de vedere. De acum, centrul puterii sale nu se va mai afla în Posnan, zonă ameninţată de atacurile Ordinului, ci la Krakovia, centrul Poloniei Mici, mai conectat cu realităţile Europei de Est, susceptibil să satisfacă vocaţia cruciată şi

[2] Pentru detalii, vezi Thomas Naghler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1996, p. 23-27.

[3] Norman Davies, History of Poland, London, 1956, p. 32 et sq.

[4] Harald Zimmerman, Der Deutsche Orden im burzenland. Eine diplomatische untersuchung, Koln-Weimar-Wien, 2000, p. 12-18.

[5] Pentru detalii, vezi W. Urban, The Baltic Crussade, Illinois, 1978, p. 47-63.

[6] Fenomenul este analizat de Nora Berent, vezi Defense de la chretiente et naissance d’une identite: Hongrie, Pologne, et la Peninsule Iberique dans le moyen age, în “Annales, Histoire et sciences socials”, 5, septembre-octombre, 2003, p.10016-10025.

[7] Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, 1998, p. 96.

[8] Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medievală în Europa Centrală şi de Est, Cluj-Napoca, 2008, p. 382.

[9] Vezi consideraţiile lui Jan Dlugosz, op. cit. vol III, passim.

[10] Stefan Kieniewicz, History of Poland, Warsaw, 1978, p. 264.

[11] Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 53.