Author: Ovidiu Ivancu

Cine se întoarce azi în România din Londra, Berlin sau Madrid e aproape imposibil să nu observe diferenţa. Oamenii o exprimă în fel şi chip. Unii profeţesc că la noi nu va fi niciodată ca la ei, alţii îi înjură pe corupţi, convinşi fiind că dacă nu s-ar fi furat atât, ţara aceasta ar fi fost ca soarele sfânt de pe cer; sunt unii care au certitudinea fermă că numai clasa noastră politică se află la originea distanţei între noi şi ei, în vreme ce alţii privesc nostalgic către Casa Poporului şi se roagă bunului Dumnezeu pentru sufletul răposatului Nicolae Ceauşescu, cel care…

Aflu că, pentru a ajunge mai repede în faţa moaştelor nu ştiu cărei sfinte, un român s-a îmbrăcat în uniformă de pompier. Dacă i-ar fi reuşit tertipul, sfânta cu pricina i-ar fi iertat, cu siguranţă înşelătoria! Nu ştiu de ce, nu mi-e deloc greu să îmi imaginez că, nu peste multă vreme, unul dintre elevii despre care v-am vorbit, va face, senin, gesturi similare. Statul român, prin reprezentanţii lui, e un exemplu bun în acest sens…

Cartierul în care locuiesc e împânzit de biserici şi magazine cu obiecte bisericeşti. E aici un aparent paradox: în preajma bisericilor, georgienii pe care îi întâlnesc sunt încruntaţi, gravi, suspicioşi faţă de orice străin care trece pragul bisericii. Comparaţia cu ceea ce se întâmplă în bisericile armeneşti e inevitabilă.

Plec spre Armenia purtând deja cu mine o preconcepţie. În niciuna dintre călătoriile mele de până acum nu mi s-a întâmplat să-mi port atât de aproape prejudecăţile. De regulă, prefer să colectez informaţii pragmatice (hoteluri, etc.). Acum, însă, pornesc spre Erevan având în memorie cartea lui Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor).

Cât timp îi trebuie unui om să-şi strige durerea şi cât timp îi trebuie celuilalt să i-o provoace… M-am trezit astăzi cu acest gând, după ce ieri, până la ore târzii din noapte, am citit din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian. Genocidul împotriva armenilor şi suferinţele lor atroce, rezistenţele celor din Vadu Roşca la colectivizare, mărturiile celor care au supravieţuit Gulagului comunist, ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului, ale hinduşilor şi musulmanilor…

Extrema familiarizare cu locurile şi oamenii îmi conferă un confort interior pe care nu ştiu să-l fi încercat vreodată în India. Să fie o împăcare definitivă cu o ţară care până acum nu a încetat vreun moment să mi se pară bizară, condusă de legităţi pe care nu le-am înţeles şi pe care nu le-am acceptat până în acest moment? Nu ştiu. Mă gândesc la asta în taxiul negru, Ambassador, care mă poartă dinspre aeroport spre nordul capitalei…

Privesc de pe geamul maşinii vacile sfinte, oamenii care dorm pe stradă, mizeria cruntă, aud zgomotul claxoanelor, urletele indienilor care râd şi vorbesc extrem de tare, asurzitorul sunet al tobelor de la cine ştie ce nuntă organizată în mijlocul străzii, simt în nări mirosurile imposibil de descifrat ale Indiei, papilele mele gustative îşi amintesc încă de cina consumată cu doar câteva ore înainte (carne de pui extrem de picantă) şi mă bucur… Mă bucur că mă îndrept spre aeroport. Nu vreau nicidecum să nedreptăţesc India. ..

India e, cu siguranţă, altceva… Un haos general care dă iluzia unei libertăţi depline, dar care, în fapt, nu e decât o lume care scapă de sub control, o lume în care orice încercare de a norma comportamente şi atitudini publice eşuează lamentabil. Până şi compania aeriană indiană e oglinda societăţii indiene. Avioane vechi, zgomotoase, care se clatină la decolare, în aer şi la aterizare, servicii execrabile, stewardese plictisite care, în aşteptarea pensiei şi cu gândul la ea, uită să zâmbească sau te anunţă că se vor întoarce imediat cu sucul pe care tocmai l-ai comandat, pentru ca mai apoi să uite cu desăvârşire de el. Pe biletul electronic pe care l-am cumpărat cu vreo două luni în avans, atât numărul zborului, cât şi ora decolării erau trecute greşit.

Prin urmare, tradiţiile şi specificul nostru naţional nu ne plasează în niciun fel pe vreo treaptă a vreunei imaginare ierarhii. Trăim astăzi, alături de toate naţiunile sau triburile planetei, consecinţele propriei noastre istorii. A fi, deci, român nu înseamnă, calitativ vorbind, nimic altceva decât a fi german, indian sau senegalez. Înseamnă ceva, dar numai în termenii diferenţei, nicidecum ai superiorităţii sau inferiorităţii. Mai înseamnă ceva în fotografia momentului, dacă ne comparăm, de pildă, în termeni de Produs Intern Brut sau cantitate de pastă de dinţi consumată într-un an, pe cap de locuitor. Însă, de aici şi până la a crede că nemţii sunt mai organizaţi doar pentru că sunt nemţi şi românii sunt firi blajine şi poetice doar pentru că sunt români, e un drum lung, la capătul căruia, cel mai probabil, se află o prăpastie… Un drum atât de lung, încât nici măcar nu merită străbătut…

E foarte important în India să rămâi calm… Calm în faţa zgomotului infernal de zi cu zi, calm în faţa lipsei de politeţe (aşa cum o înţelegem noi, aplicând standarde europene), calm în faţa sistemelor greoaie, calm în faţa aroganţei deghizate în patriotism, calm în faţa superficialităţii sistemului de educaţie, calm în faţa obtuzităţii camuflate, eufemistic, în tradiţie… În general, după o vreme, reuşita e asigurată. Nu există o altă şansă. Ori pleci, ori încetezi să te implici afectiv. Eu unul nu am plecat. Încă…

La Universitate se pregăteşte o conferinţă despre Hugo Chavez şi Drepturile omului. Va vorbi Ambasadorul Venezuelei. Intuiesc atmosfera şi discursul, aşa că nu merg. Mă informez, mai apoi, şi constat că nu am greşit. Se prezintă statistici care demonstrează că Venezuela este cea mai… funcţională democraţie a lumii. Aceleaşi statistici arată nivelul de trai în creştere şi grija permanentă a lui Chavez faţă de apărarea Drepturilor omului. Îmi sună cunoscut… Cine ştie câte conferinţe cu un conţinut asemănător vor fi susţinut, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, ambasadorii României, în vreme ce, în ţară, oamenii stăteau la cozi infernale, cu cartelele în mână şi cu teama că mâine casele le-ar putea fi demolate. E o farsă… o farsă care, însă, prinde aşa de bine într-o ţară atât de bântuită de idilism şi naţionalism!

Suntem europeni astăzi, şi nu puţini o declară public, nu pentru că neapărat, axiologic, credem în valorile europene. Suntem europeni pentru că nu am avut de ales. Şi nu de ieri de azi. Opţiunea noastră pentru cultura europeană a fost, fie politică, fie resentimentară, fie pragmatică. În vreme ce Europa a creat, în spatele conceptelor, un model de comportament, noi lucrăm cu aceleaşi concepte, puse în practică şi înţelese cu mintea Omului Nou comunist (specie pe care domnul Puiu Haşotti o reprezintă cu mândrie). Şi ne mirăm perpetuu că nu avem rezultate…

E, desigur, în asta ceva periculos: e greu să rămâi lucid şi organizat în mijlocul acestui Babilon care are, indiscutabil, fascinaţia lui. În India, în cele din urmă, totul se rezolvă. Câteodată, am senzaţia că nu trebuie să fac altceva decât să aştept ca lucrurile să se rezolve de la sine. Or, asta e extrem de periculos. Am cunoscut non-indieni pe care această încredere în capacitatea Universului de a conspira în favoarea lor i-a transformat, lent, dar mă tem că şi ireversibil, în oameni fără direcţie, fără puncte cardinale. Ei văd în asta un soi de iluminare de sorginte spirituală şi e chiar trist să îi vezi cum, zi de zi, îşi pierd capacitatea de a-şi organiza propria viaţă, de a fi riguroşi, de a-şi duce proiectele până la capăt. Toţi oamenii aceştia, atât de bucuroşi la gândul că se află într-un spaţiu în care îşi pot delega orice tip de responsabilitate, nu sunt de fapt decât nişte biete vietăţi prinse într-o ingenioasă pânză de păianjen numită India.

Privindu-le reacţiile, îmi dau seama că în această societate tradiţională, femeile au atât de puţine drepturi, încât, câteodată, ideea de a avea ceva doar pentru ele, garantat de lege şi respectat de ceilalţi, le schimbă comportamentul. Spaţiul acela, primul vagon, le aparţine în totalitate şi îl ocupă milităreşte (ca pe front), ca pe un teritoriu în care îşi pot afirma independenţa. Ajunse la destinaţie, cele mai multe dintre ele îşi reiau poziţia umilă în societate, mergând în urma soţului, privind în pământ sau jucând rolul de menajere în casa socrilor. Cred că nu vor realiza prea curând că această măsură e o subtilă (sau poate că nici măcar prea subtilă nu e!) formă de segregare. E ca şi când societatea indiană ar recunoaşte că egalitatea între sexe e o utopie şi că, în consecinţă, ea nu va fi prea curând pusă în practică. Ceea ce în lumea civilizată apare drept desuet, total anacronic şi snob – feminismul – are aici o actualitate acută.

Ajuns acasă, mă întristează teribil ideea că, oricât de educat ai fi, devii, în anumite situaţii, un om eminamente dez-intelectualizat (sper să nu vă deranjeze prea tare termenul), capabil de compromisuri cel puţin jenante, doar pentru a rezolva o problemă care, în orice societate normală, ar fi ţinut de firescul relaţiei dintre individ şi stat. Sunt absolut convins că, dacă cineva mi-ar fi cerut mită pentru a obţine viza, aş fi oferit-o fără ezitare. E, aşadar, pentru mine, o victorie ce echivalează cu o înfrângere morală. Mă gândesc şi la România: un stat omniprezent, discreţionar, găseşte oricând forme perfide de a înfrânge rezistenţa individuală. Singura soluţie ar fi statul minimal, izolarea acestui colos birocratic şi limitarea interacţiunii dintre el şi individ. Îmi aduc aminte şi de frecventele discuţii cu indienii despre stat. Le înţeleg acum, şi nu doar la nivel teoretic (ca până acum!) zbaterea continuă, aproape cotidiană, pentru a-şi proteja afacerile şi interesele.

În autobuz vizualizez harta lumii. Văd oraşul de provincie în care m-am născut şi am trăit nouăsprezece ani (undeva în sudul ţării), văd oraşul unde mi-am petrecut încă unsprezece ani (undeva în Transilvania) şi apoi mă întreb cum de pot considera acasă un spaţiu care aparţine unui alt continent, unei alte lumi. În mod normal, aşa ceva nu poate fi înţeles şi nici explicat credibil.. Cu toate astea, senzaţia e vie, clară, de netăgăduit…

E, uneori, amuzant să te trezeşti dimineaţa în nordul oraşului, înconjurat de străzi inundate, oameni care dorm în mijlocul drumului şi copii care se joacă goi prin gunoaie, iar mai apoi să mergi spre seară în sud, unde vei fi înconjurat de tineri strălucitori. De câteva ori, în traficul infernal din Delhi, cu vaci, cai, elefanţi, ricşe, motociclete, autobuze şi maşini, împărţind aceeaşi şosea plină de gropi, am văzut câteva Ferrari. Şoferii, mai de fiecare dată tineri cu imenşi ochelari de soare, îşi conduceau bolizii cu o viteză medie de 25-30 de km pe oră. Şi asta e o parte a Indiei. Statistic vorbind, e o Indie marginală. Alte lucruri sunt cu mult mai vizibile aici.

Exasperantă este această cutumă indiană de a nu respecta niciodată orele stabilite de comun acord. Şedinţele la Universitate au ceva din blazarea, rutina şi plictiseala oricăror astfel de întâlniri, la care se adaugă obiceiul de a întârzia şi incredibilul talent al profesorilor indieni de a vorbi ore în şir, fără a spune nimic concret, fără a lua vreo decizie. După primele două-trei ore, le ascult doar vocile, şiruri întregi de cuvinte englezeşti care încetează dintr-o dată să aibă vreun sens. Am evitat cât de mult am putut aceste şedinţe. La început a fost uşor: adresa mea de mail nu se afla, încă, în baza de date a Departamentului şi mă foloseam de faptul că nu fusesem informat oficial. După o vreme, inevitabilul s-a produs: adresa mea electronică a ajuns în baza de date şi nicio scuză nu îmi mai e de folos. Cel puţin pentru moment.

Avem o discuţie realmente incitantă cu proprietarul Guest House-ului. India văzută de el e chiar mai deprimantă decât India mea (iar eu sunt, deja, considerat un ultra-cinic atunci când e vorba despre ţara aceasta). Lângă el se află o tânără daneză, V., care îşi face iluzii în legătură cu un posibil mariaj. V. a început să călătorească cu un an în urmă în jurul mapamondului şi s-a oprit în India, unde, zice şi (mai grav!) crede ea, şi-a găsit… adevărata dragoste. Cât despre indian, el e deja un om matur şi rutinat care are cu totul şi cu totul alte gânduri decât acelea legate de întemeierea unei familii. Mergem în camerele noastre pe la 4 dimineaţa, complet bulversaţi. Tot ceea ce încercaserăm să interpretăm în cheie optimistă fusese imediat deconstruit de interlocutorul nostru; ceea ce rămâne e un gust amar, imposibil de înlocuit. Poate doar un somn bun mai ajută la ceva… deşi, pare insuficient.

Sigur că dialogul este forma cea mai inteligentă, cea mai urbană, cea mai decentă pe care gândurile şi convingerile noastre o pot avea. Însă, n-ar trebui să ne iluzionăm la gândul că el poate fi purtat oricum, în orice condiţii şi dincolo de orice limită. Bunăoară, în schiţa Căldură mare…, a lui Caragiale, avem un dialog suprarealist între un Domn şi un Fecior, ambii îndeplinind, formal şi minimal, regulile tehnice ale realizării unui dialog; unul întreabă, celălalt ascultă şi, mai apoi, răspunde. Ambii stăpânesc acelaşi cod lingvistic, par a înţelege în acelaşi sens semnificaţiile cuvintelor pe care le folosesc. Cu toate astea, rezultatul e unul catastrofal. Dincolo de comic, aş citit această situaţie de comunicare în următoarea cheie: fiecare dintre cei doi participanţi la dialog are o agendă proprie. Până acum, nimic nefiresc. Orice dialog porneşte de la agenda proprie a fiecăruia dintre participanţii la el. Însă, în acest caz, cele două agende sunt atât de diferite, încât ele nu se pot întâlni într-un punct comun, fractura este atât de mare, încât dialogul încetează să mai fie dialog, transformându-se în sumă de monologuri.

Se spune că faţă de India nu poţi avea sentimente neutre. Ori iubeşti ţara aceasta cu tot ceea ce îţi oferă ea, ori o deteşti integral, cu toate incongruenţele şi ipocriziile ei. Personal, nu cred că poţi iubi o ţară, oricare ar fi aceasta, pentru simplul motiv că sentimentul în discuţie nu e făcut pentru a fi resimţit faţă de entităţi abstracte şi eterogene. Dacă, însă, ar fi să accept această aproape sentinţă (doar de dragul discuţiei), nu văd ce ar fi de iubit într-o ţară în care până şi cel mai mic gest se transformă într-o luptă surdă cu un sistem excesiv birocratic şi, mai ales, excesiv corupt.

În India, mijloacele de transport reflectă însăşi organizarea socială a statului. Ca şi prin Europa fostă comunistă, dar mult mai accentuat, mijlocul de transport pe care îl alegi reflectă un status social personal. Pentru indienii săraci, există autobuzul. În Delhi, cu cinci rupii se poate beneficia de serviciile unui asemenea mijloc de transport. Fără uşi, cu pasageri circulând pe scara de intrare în vehicul, autobuzul opreşte, uneori, în mijlocul străzii. Traficul se blochează, pasagerii şi, nu de puţine ori, chiar şoferul mai schimbă o vorbă cu trecătorii; apoi, mormanul de fiare vechi se pune în mişcare, greoi, către următoarea destinaţie. Evit autobuzul… mirosurile din interior sunt aproape de nesuportat. Alternativa ar fi ricşa (cu varianta ei mai sofisticată, auto-ricşa). Ricşa e o bicicletă ce cară după sine un soi de ataş unde se pot instala de la doi până la patru-cinci pasageri. Este primul mijloc de transport pe care îl încerc în India. Senzaţia e una stranie.

Prezentul nostru nu e, esenţial, nici mai bun şi nici mai rău decât ne e trecutul. E doar diferit! E, desigur, confortabil să te gândeşti că aparţii unei naţiuni definite prin excepţionalism şi mesianism. E comod să-ţi priveşti prezentul ca pe un balon de săpun şi nu ca pe o consecinţă directă a trecutului. Astfel, ai iluzia că ceea ce trăieşti astăzi e pasager, că energia latentă a acestui popor, capabil de atâta măreţie în trecut, e doar ascunsă undeva, gata să erupă. Romantism de secol XIX… Democraţia noastră arată aşa cum arată nu pentru că ea a fost pervertită de contemporani, ci pentru că nu a fost practicată cu succes niciodată în istoria noastră. Societatea românească ne provoacă astăzi atâtea motive de lamentare şi disperare nu pentru că am rupt-o cu tradiţia, nu pentru că am fost colonizaţi de Uniunea Europeană, ci tocmai pentru că avem tradiţia pe care o avem. Dacă fie şi jumătate din trecutul nostru glorios ar fi fost şi altceva decât mitizare şi ideologie,

Am avut ghinionul de a o cunoaşte nu din postura unui turist pentru care agenţia de turism organizează totul, nu din scaunul unui autocar cu aer condiţionat şi geamuri fumurii, nu de pe geamul unei camere dintr-un hotel de patru sau cinci stele… Am cunoscut-o în profunda ei mizerie şi vulgaritate, o ţară care nu trăieşte decât în foarte mică măsură în secolul XXI… Despre această Indie voi scrie, de altfel, în acest jurnal. Dacă doriţi India lui Eliade, a lui Forster sau a lui Rushdie, citiţi-i (veţi găsi şi realităţi asemănătoare cu cele descrise de mine!)… La o astfel de Indie, însă, eu nu am nimic de adăugat. Jurnalul meu va fi unul egolatru. Este posibil ca India despre care vă vorbesc să vă rămână permanent străină (ceea ce vă şi doresc, de altfel!). Nu mă voi distanţa, nu voi fi obiectiv şi nu mă voi feri să judec chiar dacă, făcând asta, aplic în mod cu totul eronat criterii de valoare valabile în spaţiul european, dar imposibil de aplicat aici. În definitiv, despre asta e vorba într-un jurnal, nu-i aşa?!

Statul naţional de astăzi, unde minorităţile sunt, numeric, nesemnificative, arată aşa nu pentru că asta ar fi fost evoluţia lui naturală, ci tocmai pentru că, obsedaţi de ideea unei naţiuni monoetnice, comuniştii l-au transformat în mod forţat,în aşa fel încât el să apară astăzi monoetnic. Minorităţile României nu au dispărut pe cale naturală, nu au fost asimilate, ci, pur şi simplu rejectate sistematic, anihilate cultural şi fizic, vândute la export (există şi un mercurial; ştim astăzi cam cu cât vindea Ceauşescu un evreu sau un german) prin politică oficială, de stat. Înainte de a se produce, însă, fenomenul, minoritarii au lăsat urme în cultura şi identitatea noastră, urme pe care nu le putem şterge prin decret sau prin discurs politic.

Aşadar, nu s-ar cuveni să ne autoiluzionăm că societatea românească a secolului XXI este mai tolerantă şi mai înţeleaptă decât cea din prima jumătate a secolului trecut sau decât cea din perioada comunistă. Încă se mai tratează, la noi, principii precum political corectness sau democraţia drept un moft la care trebuie să aderăm căci, nu-i aşa, astea sunt timpurile în care trăim! Încă, în intimitatea propriilor lor locuinţe, profesori români şi diverşi alţi reprezentanţi ai elitei, îi înfierează pe străini, învinovăţindu-i, în exclusivitatea, pentru toate relele ce ni se întâmplă. Încă, Eminescu din articolele sale xenofobe, e citat cu religiozitate, transformat în instanţă supremă în problema românismului.

Poporul acesta măcar e onest. E coerent. El se comportă conform lipsei lui de înţelegere, e egal cu sine însuşi şi când înjură la coada de la Patriarhie, în aşteptarea apei sfinţite, şi când aşteaptă la cozi infernale pomana unor sau a altora. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cei care acuză. Ei n-au nici scuza sărăciei, nici pe aceea a lipsei de inteligenţă. La ei e vorba de lichelism în stare pură, de rating, de vot, lucruri pe care le obţin cultivând în mod conştient mitocănia de cea mai joasă speţă, patriotismul deşănţat, sloganul care incită… Apoi, ca într-o comedie grotescă, cei care au semănat seminţele prostului-gust, strâmbă din nas la manifestarea lui. Cu o inocenţă demnă de cauze mai bune, se lamentează, se arată uimiţi că el, poporul, se exprimă atât de primitiv. Primitivismul le aparţine, iar primitivismul elitei are un defect: el contaminează, el se întinde ca o plagă şi acoperă zonele gri ale societăţii.

Ajungi să te şi întrebi, cine erau cei care torturau în închisorile comuniste, din ce altă ţară fuseseră ei aduşi?! Cine erau cei care l-au umilit pe Coposu, cine erau cei care l-au ucis pe Gheorghe Ursu, cine erau cei care au implementat experimentul Piteşti? Cine erau secretarii de partid, activiştii din fabrici, tovarăşii care te-ar fi turnat la Securitate doar pentru a se putea instala, mai apoi, în propriul tău apartament, ceva mai mare decât al lor? Cui datorează moartea necunoscuţii din gropile comune? Nu cumva toţi aceştia, după ce ajungeau acasă, după ce îşi spălaseră mâinile de sânge, perorau la rândul lor despre cât de blânzi şi ospitalieri suntem?…

Dorinţa aceasta de a excita permanent opinia publică, prin invocarea unor momente violente din istoria noastră naţională este o reţetă practicată cu succes şi de alţii. Mulţi au impresia că a nu nega Holocaustul, a nu vorbi în public despre legionari e o favoare pe care le-o facem evreilor, pentru a nu le răni sentimentele. Mulţi cred că trebuie să practicăm limbajul politically correct pentru că acesta ar fi ultimul moft al Europei, o Europă care, oricum, ne-a transformat în… colonie (expresia e atât de uzitată astăzi!). Aşa că, hai s-o facem şi pe-asta, dacă tot trebuie făcută! Se uită adesea că nazismul sau legionarii noştri au făcut cu mult mai mult decât să vorbească despre o nouă societate, despre nevoia de transformare etc

Vom începe să existăm cu adevărat, căci, la nivelul duratei lungi a istoriei, nu rămânem în conştiinţa colectivă prin politicienii noştri, prin marii noştri capitalişti, prin muzicieni care isterizează stadioane, prin versificatori care excită conştiinţe gregare sau prin scriitori care vând bine la un moment dat, ci prin aceia care (se) mişcă (în) lumea ideilor, influenţând-o. Pare o viziune romantică, dar numai dacă ne încăpăţânăm să privim doar către mâine, nu şi către deceniile sau secolele care vor urma.

Dacă un Institut Cultural Român nu e capabil să aşeze în canonul universal valori româneşti, preferând să facă pariuri culturale, atunci e mai bine ca el să nu existe deloc. Să folosim banii necesari funcţionării lui pentru a înfiinţa cantine sociale şi a finanţa un program naţional micul şi berea. Ar fi mai onest şi, în termenii eficienţei, mai productiv.

Patriotismul lucrează cu valorizarea unui grup de indivizi în dauna altora. El cauţionează şi legitimează gesturi şi atitudini criminale (mareşalului Antonescu i se pot ierta toate pentru că, nu-i aşa, a fost patriot!). Metafizic vorbind, distorsionează întreaga făptură umană, o reordonează în jurul unei alte axe. El presupune un soi de solidaritate bazată pe identităţi false. Patriotul se va simţi înclinat să simpatizeze, mai degrabă, cu un conaţional zăpăcit şi confuz (doar pentru că îi este conaţional!), decât cu un străin raţional. Or, acesta este drumul care duce cu siguranţă către xenofobie.

Nume: George Becali. Nume de scenă, Gigi, cu varianta suav-ironică Jiji. Patron al unei echipe de fotbal, cioban practicant în timpul liber, absolvent de Drept, şef de partid şi politician care se revendică din şcoala oratorică a lui Nae Caţavencu, personajul e, cel puţin, multilateral dezvoltat. Convingerile sale politice, de fiecare dată puternice şi definitive, oscilează de la stânga la dreapta. Omul e lunea fascist notoriu, marţea naţionalist patetic, miercuri e om de stânga, joi e de centru, vineri se declară de dreapta iar sâmbăta se pregăteşte pentru duminică, ziua Domnului, cea pe care o petrece cântând în biserici, citind din Noul Testament sau având lungi convorbiri private cu Dumnezeu…

E fascinant cum, în vremurile noastre sau în altele, ceva mai îndepărtate, comunităţi umane mai mari sau mai mici au reacţionat şi reacţionează la ceea ce nu înţeleg, la ceea ce nu face parte în mod implicit din propria lor cultură. În discuţiile cu studenţii mei indieni,[…]

Într-o relativ frumoasă după-amiază de iulie, având alături, în ordine alfabetică, o bere rece germană şi un interlocutor nu la fel de rece, mai ales când era contrazis, am ajuns să vorbim, dintr-una într-alta, despre politicienii de azi şi despre realităţile Europei de secol XXI, eu susţinând ideea că bătrânul continent a progresat vizibil din secolul XX şi până în prezent, interlocutorul meu având, ca de obicei, o cu totul altă opinie. Nimic nu e mai productiv şi reconfortant decât o conversaţie între oameni care nu sunt de acord unul cu celălalt. Din păcate, însă…

Cine a avut cel puţin o dată în viaţă şansa de a traversa frontiere, de a trece dintr-o ţară în alta, de a intra în contact cu realităţi diferite în faţa cărora fie s-a enervat teribil, fie a zâmbit superior, fie a rămas uimit, acela ar trebui, teoretic, să poată înţelege mult mai multe din ceea ce se petrece în jurul său. Vă mai amintiţi cum ne legam cu toţii speranţele de muncitorii români din Spania sau de cine ştie de unde, cum ne imaginam că ei se vor întoarce în ţară şi mentalităţile se vor schimba?! Au trecut peste 20 de ani, unii dintre români s-au întors, şi mai mulţi au avut ocazia de a călători dincolo de graniţa românească, dar, în ceea ce priveşte mentalitatea (cuvânt atât de tare supralicitat!), ea şi-a urmat cursul ei…

Mai deunăzi, unul dintre studenţii mei indieni, văzându-mă pentru prima oară, mă întreabă ingenuu: Sunteţi rus? Arătaţi ca un rus! Aveam, în mare, două variante de răspuns. Fie răspundeam cu un nu simplu, fie mă lansam într-un discurs mai amplu despre cât de fără sens e asocierea unei tipologii umane cu o anume etnie sau naţionalitate. În acest din urmă caz aş fi ajuns inevitabil la nazism, m-aş fi oprit la istoria Europei secolului XX, le-aş fi livrat un discurs atât de europocentric, încât marea majoritate a explicaţiilor mele s-ar fi pierdut inevitabil într-un alt eşec comunicaţional Europa-Asia. India însăşi e atât de diversificată la nivelul tipologiilor umane, încât nu am simţit nevoia să insist, să pierd foarte mult timp explicând ceea ce, la urma urmei, e o evidenţă.

Întrebarea, însă, nu e întru totul neinteresantă. Doar uşor anacronică, poate, marcă a unor alte vremuri, când se gândea

Teoria complotului şi a complotiştilor nu a bântuit nicicând mentalul nostru colectiv mai agresiv decât în anii comunismului şi deceniile de după. Era o vreme când comploturile se făceau, a venit acum timpul comploturilor care se imaginează. Rivalitatea dintre Brâncoveni şi Cantacuzini, tradusă prin nenumărate şi sângeroase comploturi, rivalităţile dintre alte nenumărate familii de boieri din Ţările Române, debarcarea lui Cuza, toate ar fi justificat atunci discuţii veritabile despre comploturi. Cum oamenii acelor epoci nu aveau internet şi nici televiziune prin cablu, cum ei nu erau excitaţi de discursuri naţionaliste furibunde, dezvoltate plenar cam după secolul XIX, cel mai probabil ideea complotului nu se afla atât de mult în discursurile şi discuţiile publice.

Goa, fostă posesiune portugheză timp de mai bine de patru secole (1510 – 1961), este astăzi unul dintre cele mai vizitate locuri din India. Nu e vorba numai de turişti străini, ci şi de indieni care au toate motivele să se simtă turişti în Goa. Şi asta pentru că, într-adevăr, zona e, în multe privinţe, diferită de restul Indiei. Şi nu e vorba doar de peisaje, ci de o întreagă atmosferă, de oameni care se raportează diferit la realitate, de o întreagă cultură urbană care, în multe aspecte, evoluează pe coordonate diferite.

Trăim într-o lume în care, surprinzător în secolul vitezei şi al internetului, se vorbeşte cu lejeritate nu despre indivizi, aşa cum cred că ar trebui, ci despre colectivităţi. Stereotipii naţionale, clişee identitare de tot felul, idei preconcepute despre cum sunt nemţii, francezii, românii răsar de te miri unde. E surprinzător că într-o Europă din care au dispărut atâtea frontiere, toate aceste prejudecăţi continuă să existe. Exemplul românesc îmi e cel mai la îndemână, asta neînsemnând că el e singular. Televiziunile de ştiri anunţă frecvent, cu aplomb, că românii cred asta, că românii sunt aşa şi pe dincolo iar ca argument ni se prezintă reportaje în care sunt întrebaţi pe stradă trei, cel mult patru, cetăţeni în legătură cu cine ştie ce problemă. Aceşti trei-patru cetăţeni devin dintr-o dată vox populi.

O derutantă şi complexă poveste (devenită între timp caz) agită spiritele în India zilele acestea. Măcinată de corupţie, clasa politică indiană s-a văzut confruntată cu fenomenul Anna Hazare. Un activist social, fost soldat, ajuns la o vârstă venerabilă (74 de ani), bucurându-se de prezumpţia de incoruptibilitate din partea unor importante mase de nemulţumiţi, Anna Hazare a propus un proiect de lege anticorupţie (Jan Lokpal Bill) extrem de rigid şi antidemocratic. El doreşte instituirea unui board de incoruptibili în fiecare stat indian care să controleze toate masivele sisteme birocratice. Pentru că utopica lui soluţie nu poate trece de Parlament, Hazare hotărăşte să intre în greva foamei (pe 16 august 2011). Decizia lui, precum şi arestarea sa ulterioară în New Delhi sub acuzaţia de a fi încercat să organizeze o manifestaţie neautorizată îi atrage alături suportul popular. Hazare ar fi dorit să îşi înceapă greva foamei într-un parc în Delhi, iar poliţia ar fi autorizat manifestarea numai odată cu anumite măsuri de securitate (restrângerea grevei foamei la doar trei zile şi un număr de manifestanţi nu mai mare de 5 000). Anna Hazare s-a arătat inflexibil faţă de condiţiile formulate de autorităţi, prin urmare a fost arestat. Urmarea? Mii de manifestanţi au ocupat piaţa Ramlila Maidan din Delhi. Între timp, din închisoare, Hazzare îşi continua greva foamei şi trimitea periodic mesaje către public şi televiziuni prin staful său. La momentul redactării acestui text, guvernul indian, autorizat de Parlament, încearcă o negociere cu omul care, mai mult decât oricine altul în istoria recentă a Indiei, e adesea asociat cu Gandhi. Hazare a anunţat deja că va întrerupe greva foamei pe 28 august, la ora 10.00, conform cotidianului „Hindustan Times”.

Acestea sunt faptele. Cel puţin trei întrebări esenţiale se ridică aici. 1. Propunerile lui Hazare sunt sau nu rezonabile într-un stat precum India? 2. În ce măsură miile de manifestanţi care poartă bonete albe inscripţionate „I am Anna” sau „India is Anna” cunosc cu adevărat natura măsurilor propuse de idolul lor? Şi 3. Este într-adevăr această mişcare similară cu ceea ce a declanşat Gandhi?

Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.

[caption id="attachment_32627" align="aligncenter" width="150" caption="Kuala Lumpur. Turnurile Petronas reflectate intr-un zgarie nori"][/caption]
Kuala Lumpur… Aterizez pe aeroportul destinat zborurilor low-cost către seară. Ştiu că oraşul începe undeva pe la 60 de kilometri depărtare. Standurile de taxi oferă turiştilor mai multe opţiuni: maşini luxoase şi relativ scumpe precum şi taximetre ceva mai vechi la un preţ rezonabil. La plecarea din capitala malaysiană aveam să optez pentru un taxi luxos, acum însă, nefamiliarizat cu diferenţele, aleg varianta prudentă a economisirii banilor. O alegere deloc fericită. Maşina e destul de obosită, mirosul din interior greu de suportat…

Colocviul Ştiinţific Internaţional intitulat Interbelicul românesc: premise, ipoteze, controverse doreşte să marcheze, la 100 de ani de la naşterea filosofului Emil Cioran, unicitatea unei epoci din istoria culturală, politică sau socială a României. În anul centenarului Cioran, colocviul ce se desfăşoară la Poznań este singura manifestare culturală dedicată filosofului român organizată în Polonia.

[caption id="attachment_31847" align="aligncenter" width="150" caption="Marea Andaman"][/caption]
Din Singapore şi până în Langkawi, o mică insulă malaysiană la graniţa dintre Malaysia şi Tailanda, înconjurată de Marea Andaman, zbor cu un avion al companiei Air Asia. Un zbor low cost în condiţii excelente, într-un avion confortabil şi spaţios. În timpul călătoriei, verific rutele de zbor ale companiei. Anul viitor, când va veni vremea unei noi tentative de a descoperi Asia, voi evita cu siguranţă Air India, dar voi călători bucuros cu Air Asia. Chiar şi aici e uşor observabilă distanţa între Asia şi India. Deşi ambele companii sunt „air”, cu una dintre ele, cea indiană, nu aş mai merge nici măcar la sol, de la un terminal la altul, presupunând că acest lucru ar fi posibil.

Sentosa, cuvânt care tradus în malay înseamnă pace şi linişte, este o insulă ce aparţine statului Singapore. Din Singapore, de altfel, se ajunge destul de uşor în Sentosa cu ajutorul unui monorail care opreşte în trei puncte de atracţie diferite. Pentru cine e cazat pe insulă, pe toată perioada cazării, hotelul emite un fel defree pass care asigură călătorului transport gratuit între aceasta şi oraşul-stat.

Ajung în Sentosa pe la amiază. Pare un fel de staţiune liniştită, aproape lipsită de animaţie.

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple.

[caption id="attachment_31045" align="aligncenter" width="150" caption="Strada in Singapore"][/caption]
O evadare din India, fie ea şi pentru o săptămână, este pentru mine echivalentul unei necesare reîncărcări a bateriilor. Am observat că din ce în ce mai des calific ieşirile mele în afara Indiei drept evadări, ceea ce cred că spune destul de multe despre relaţiile şi raporturile pe care le am cu această ţară cât un continent, atât de epuizantă, extenuantă şi alienantă… De data aceasta, evadarea mea e cu atât mai interesantă cu cât se petrece în interiorul aceluiaşi spaţiu, al Asiei de Sud-Est. Am auzit spunându-se de atâtea ori şi în atâtea contexte că India e o lume care aparţine doar geografic Asiei, însă bănuiesc că în forul meu interior nu am fost niciodată convins că deplasându-te puţin mai la sud-est realităţile vor fi cu totul altele. Imaginaţia mea are un defect funciar: nu-şi poate proiecta în toată splendoarea sau, după caz, mizeria lor, locuri pe care nu le-am bătut cu pasul. India de pe Discovery Chanel, India lui Eliade sau a lui Forster, India călătorilor de dinaintea mea nu are multe în comun cu India pe care o văd eu aici, secundă de secundă. Iată de ce sunt oarecum sceptic că o vizită în Singapore şi Malaysia va trece undeva în planul secund al memoriei mele afective şi olfactive (pentru o săptămână) India cu toate invazivele ei incongruenţe.

De curând mi s-a atras atenţia asupra unui aspect care, după mai bine de un an şi jumătate de stat în India, ar fi trebuit în mod normal să-mi fie extrem de familiar. Foarte mulţi indieni pe care îi întâlnesc pe străzile din Delhi vorbesc de unii singuri. Două întrebări se ridică aici: 1. Care ar fi cauzele acestei alienări care, deşi e poate…locală, are importanţa şi simptomatologia ei? Şi 2. Cum se face că atâta timp nu am observat un fapt uşor observabil şi deloc comun în spaţiul din care vin?! E, deci, aici vorba de un alt soi de alienare, unul personal, dar cu legături directe cu ţara în care trăiesc acum (India)?!

Ce ar face România la un cutremur de 8,9 e neesenţial. De ce? Pentru că, înainte de a-şi rezolva problemele esenţiale, România nu va putea face faţă niciodată vreunui cataclism de asemenea magnitudine. Chiar dacă de mâine am avea toată tehnologia disponibilă astăzi pe planetă, ne-ar fi complet inutilă. Trebuie să începem de altundeva. Nu cataclismele în sine ar trebui să ne îngrijoreze pe noi, ci reacţia pe care o avem la producerea lor. Şi modul în care vom reuşi să supravieţuim după. Iar asta ţine de educaţie şi, în ultimă instanţă, şi de lipsa apei curente în şcoli. Dacă începem de mâine, poate că vom avea rezultate substanţiale în vreo trei decenii. Mentalul colectiv e destul de refractar schimbărilor, sunt studii serioase care o afirmă. Însă e singurul care poate asigura pregătirea pentru catastrofe. De orice natură ar fi ele.

Dacă a doua zi după un cutremur de 7 pe Richter supermarketurile vor începe să fie devalizate, ar trebui să ne mobilizăm întreaga armată doar pentru a le păzi. În acest timp, oamenii probabil că vor agoniza sub dărâmături. E doar un exemplu minor, puteţi face alte exerciţii de imaginaţie dacă doriţi.

De ceva vreme poezia a coborât pe stadioane. Sau, mai degrabă, în arenă se află nu poezia însăşi, ci ruda ei ceva mai puţin evoluată intelectualiceşte, versificaţia. Fenomenul pare a se fi produs cu o lentoare care ne-a scăpat tuturor. Zi de zi, secundă de secundă, poezia românească a parcurs drumul dinspre „Poetica” lui Aristotel sau scrierile lui Maiorescu înspre arenele cu gladiatori. Când a început să se petreacă asta? Poate că tendinţa s-a manifestat pe la jumătatea secolului XIX, când s-a făcut simţită confuzia între poezie şi poezia utilitaristă. Atunci, însă, metastaza a fost oprită de o generaţie de critici şi poeţi care s-a întors către estetică, culminând, desigur, cu Eminescu. Ceva mai bine de un secol mai târziu, cancerul a recidivat. El s-a numit proletcultism.

Dacă, prin absurd, un extraterestru ar dori să afle ce se întâmplă pe planeta Pământ şi (tot prin absurd) ar avea la dispoziţie ca unic mijloc de informare canalele tv româneşti, mă tem că, oricâte bune intenţii ar avea, extraterestrul nostru n-ar înţelege mare lucru. România pare, la televizor cel puţin, o insulă cu locuitori autişti, dacă nu cumva o planetă în sine. Ştirile internaţionale sunt izolate undeva la finalul jurnalelor iar când un eveniment precum mişcările de stradă din Egipt sau Libia au o amploare ce nu poate fi ignorată nici măcar în ţara aceasta suficientă sieşi, abordările nu depăşesc nivelul Poianei lui Iocan. Nimic despre context, nimic despre implicaţii. Din când în când intervin în direct corespondenţii de la faţa locului. Cei mai mulţi dintre ei îşi povestesc propriile păţanii, ne dau detalii despre hotelurile prin care dorm, despre oamenii cu care vorbesc pe stradă şi care, aproape fără excepţie, sunt prezentaţi ca fiind… vocea poporului.

În perioada interbelică, Eugen Lovinescu a simţit nevoia să intervină în peisajul literaturii noastre vorbind despre modernism. Printre alte deja cunoscute teze ale modernismului lovinescian se numără şi necesitatea întoarcerii literaturii către zona citadină. Evident că o asemenea întoarcere era absolut necesară atunci, într-un peisaj literar ameninţat de ideile literare ale lui Iorga, de sămănătorism şi poporanism. Să ne reamintim, era perioada în care se afla la mare preţ ideea absurdă că românul adevărat şi fibra naţională se găsesc la sat. Literatura română s-a grăbit să îmbrăţişeze entuziast tendinţa şi ne-am trezit în scurt timp cu texte care aduceau în faţa cititorului galerii întregi de personaje-ţărani, oameni robuşti, cu o viziune sănătoasă, adesea chiar optimistă şi mesianică asupra vieţii (pe linia Goga-Coşbuc). S-au pus astfel bazele unui mit care avea să traverseze deceniile, instaurându-se adânc într-un mental colectiv românesc serios zdruncinat (până la schizoidie) de regimul comunist. În anii ce au urma, desigur, lucrurile au fost distorsionate.

Modernitatea noastră e marcată de un fenomen pe cât de complex pe atât de plin de superficialitate. Trăim de multe ori hrănindu-ne cu informaţii la mâna a doua. Ştiu că pare absurd să afirmi asta într-o plină epocă a exploziei informaţionale, însă realitatea e că din ce în ce mai mulţi dintre noi îşi formează opiniile nu pe baza evenimentelor însele, ci în urma relatărilor despre evenimente. Deunăzi, o moderatoare a Antenei 3 vorbea despre evenimentele din Egipt şi cita mândră nevoie mare reţeaua de socializare twitter, acolo unde un revoluţionar posta de zor informaţii despre ceea ce se întâmpla în stradă. Televiziunea avea vreo câţiva corespondenţi la faţa locului, dar twitter-ul a continuat să fie citat cu o frecvenţă alarmantă. Pe nimeni nu pare a frapa ideea că reţelele de socializare sunt deschise oricui şi că, neavând o identitate verificabilă, oricine poate spune orice.

Se fac reglaje fine ale sistemelor, previziuni macroeconomice, lumea e supărată rău că nu prea avem şanse să intrăm în Schengen. Din nou, conspiratorii marginalizează România, această patrie întru totul perfectă, ideală. Punând cap la cap aceste imagini, multiplicându-le şi înmulţindu-le cu celelalte 364/363 de zile ale anului, nu reuşesc să înţeleg de ce ar trebui să fim în interiorul spaţiului Schengen sau de ce e necesar să nu mai fim monitorizaţi de la Bruxelles. Orice tip de presiune pe care Europa o poate exercita asupra României trebuie exercitată din plin. Altă soluţie nu există. Incapabili să ne punem ordine în ogradă, sclavii discursurilor pompoase, ne umflăm inutil în pene în vreme ce în jurul nostru realitatea se descompune; ce se poate face când în interiorul unui stat nu mai există nici voinţa şi nici putinţa de a impune normalitatea?! În cel mai fericit dintre cazuri, când are cine să preseze din afară, ar trebui să fim recunoscători că nu suntem, odată în plus, lăsaţi de capul nostru, să eşuăm aşa cum adesea am dovedit că putem eşua în ultimii douăzeci de ani.

Pentru a obţine imaginea cât mai clară a unei societăţi, de multe ori în analize se exclud extremelor. Extremele sunt, deci, considerate excepţionale, irelevante şi, în consecinţă, de neluat în calcul. Ce ne facem, însă, cu societăţile în care extremele devin majoritare şi materia relevantă care ar trebui să se afle între ele se rarefiază până la dispariţie? Ce ne facem cu acele societăţi în care distanţa între bogaţi şi săraci e atât de mare încât nu poate fi suficient şi satisfăcător umplută de o clasă medie?

Evoluţia, tehnologică şi nu numai, aşează distanţe (nu fizice, desigur) din ce în ce mai mari între indivizi. Dacă în societăţile tradiţionale, simţul acut al apartenenţei se traducea prin a fi în permanenţă alături de ceilalţi, în lumea de azi, capacitatea de a-ţi gestiona momentele de solitudine este de multe ori direct proporţională cu succesul individual. Nu putem judeca toate aceste fapte cu termenii mult prea restrictivi ai moralei, nu putem, deci, aplica asupra lor etichete de genul „bine” sau „rău”. A evolua, în definitiv, nu înseamnă altceva decât a pune între tine şi ceilalţi filtre care uneori generează mizantropie, alteori nu fac altceva decât să acţioneze, asemenea microscopului, întru cunoaşterea mai bine a realităţii dimprejur.

Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg în România. Am încercat în repetate rânduri să mă luminez, am încercat chiar de câteva ori să le ignor. Vă mărturisesc că nu de puţine ori am căutat în presă răspunsuri, am folosit până la uzură telecomanda televizorului, am întrebat în stânga şi în dreapta… nimic. Cărţile de istorie nu mi-au folosit nici ele şi de fiecare dată când mă întorc în ţară lucrurile pe care nu le înţeleg mă întâmpină la fel de violent ca întotdeauna. Nu mi-a prea rămas altceva de făcut decât să scriu despre asta. Nu în speranţa că cine ştie ce răspunsuri miraculoase voi afla astfel, ci doar mânat de certitudinea că exorcizarea prin scris e unul dintre actele care pare a mai avea sens. Ineficient, desigur, dar în definitiv, nu-i aşa că eficienţa e un cuvânt oarecum straniu în limba română?! Are sonorităţi bizare, sensuri neacoperite de realitate. Faptul de a scrie se dovedeşte adesea tot la fel de eficient ca şi faptul de a guverna. Cu diferenţa că autorii celor două acte nu au de câştigat la fel de mult de pe urma hobbyurilor lor.

Nu vor veni în masă turiştii în România doar pentru că aici s-a născut Eliade. Trebuie ceva mai mult. Oferta ar trebui să vină dinspre prezent spre trecut. Or, prezentul românesc e golit de sens, e o continuă orbecăire înspre toate punctele cardinale deodată. O imensă risipire de energii. După proiectul aderării la NATO şi UE nu a urmat nimic. Sau poate doar relaxarea tâmpă a celui care crede că e suficient să se afle într-un colţ la masa bogaţilor. Umblăm goi prin piaţa publică asemenea împăratului din basm şi credem că suntem înveşmântaţi în cele mai preţioase straie pe care le-a văzut Europa vreodată.

Care e natura contractului social, vorba iluminiştilor francezi, dintre „popor” şi guvernul său care, nota bene, nu e ales prin vot direct?! Să spunem că mâine Ovidiu Ivancu va deveni Ministru de Finanţe, în ciuda crasei lui incompetenţe în materie de economie şi finanţe. Care anume mecanism al statului îl va împiedica pe acest Ovidiu Ivancu să mărească sau să micşoreze taxe, ce anume se va întâmpla cu acest Ministru de Finanţe daca după, să zicem, trei sau patru ani se va dovedi că a gândit prost, din incompetenţă sau pur şi simplu din lipsă de viziune?! În cel mai bun dintre cazuri, nu va mai fi numit Ministru de Finanţe. Care ar fi starea de normalitate?

Într-o ţară ca România, răul esenţial pe care îl poate face un guvern de aiuriţi şi amatori este acela de a scoate la suprafaţă din toate mlaştinile şi periferiile ţării bufoni fără anvergură, clovni pe care într-o societate normală nimeni nu i-ar lua în seamă. Această faună se ridică deasupra mlaştinii şi întruchipează figuri mitice de pseudo-eroi. Exasperaţi şi aduşi aproape de marginea prăpastiei, ignoranţii, maneliştii şi consumatorii de telenovele au întotdeauna aceeaşi reacţie: de a valida prin vot sau prin diverse manifestări publice oameni precum Dan Diaconescu, Gigi Becali sau Vadim Tudor.

În Manali, iunie, deşi nu este luna musonului (care începe prin iulie), e o perioadă destul de imprevizibilă.  Oricât ar părea de ciudat, stând în Delhi resimţi din ce în ce mai acut lipsa ploii, mai ales vara. Aşa că ploaia torenţială care începe în a treia zi a sejurului meu în Himalaya nu îmi […]

Cel mai ieftin mijloc de transport din Delhi către Manali (localitate în statul Himachal Pradesh, situată la o altitudine de peste 2000 de metri) este autobuzul. Iar cel mai apropiat  aeroport se află la mai mult de 50 de kilometri de această localitate. Mă hotărăsc, deci, să încerc… O călătorie cu autobuzul în India nu […]

Auzim adesea, şi mai cu seamă în ultimul timp, vehiculându-se ideea că treburile statului ar trebui conduse de specialişti, de tehnocraţi, de oameni care şi-au dovedit profesionalismul în propriul lor domeniu de activitate. De treburile agriculturii ar trebui sa se ocupe, conform acestei concepţii, un mare agricultor, de treburile medicinii, un mare medic, de treburile educaţiei un eminent profesor. Pare de bun-simţ, nu-i aşa? Numai că practica recentă şi nu numai contrazice bunul-simţ.

Cum crizele trecute, prezente sau viitoare (economice sau de altă natură) par a fi de neevitat pentru că găsesc mereu vulnerabilităţi noi, cu totul şi cu totul diferite de cele revelate de precedentele, trebuie să acceptăm că ele sunt consecinţa firească a unei avansări în istorie. Evit termenul de „evoluţie” pentru că, evident, a avansa presupune doar un act cantitativ…

Zilele acestea se continuă o luptă începută cu ceva ani în urmă. Clasa politică românească aruncă pe piaţă ideea că săraca economie românească bate pasul pe loc pentru că o gloată de bugetari parazitează sistemul. Ignorant în materie de economie aşa cum sunt, am totuşi câteva nelămuriri.

Îndeobște, e destul de greu să spui unde anume pe întinsul unei ţări se găseşte zona cea mai profund autentică. Asta e de altfel una dintre stupidele obsesii ale unei noi specii de indivizi care descoperă lumea în 10-15 zile şi se grăbesc mai apoi să vorbească despre ea cu un aer de experţi infailibili. […]

Pentru a explica marile probleme cu care se confruntă şi capacitatea redusă a Indiei de a le rezolva, mulţi indieni invocă numărul mare de cetăţeni de care această ţară trebuie să se îngrijească zi de zi. În 2001, când au fost făcute publice datele ultimului recensământ, India avea 1.027.015.247 de locuitori (dintre care 531.277.078 bărbaţi […]

Ţin minte că una dintre marile mele uimiri – trăită la câţiva ani după momentul decembrie 1989 – era legată de paradoxul supravieţuirii comunismului atâta vreme în ciuda evidentei sale putrefacţii. Mai mult, mă întrebam cum de a putut supravieţui un asemenea sistem în ciuda opoziţiei înverşunate a atâtor dizidenţi care au umplut ecranele televizoarelor […]

Deşi, formal, sistemul de caste este în India în afara legii, deşi Mahatma Ghandi visase să construiască această ţară pe baza unui egalitarism care îşi propunea să abolească acest sistem, deşi s-au făcut paşi importanţi prin acceptarea la studii a studenţilor proveniţi din castele inferioare, India rămâne totuşi ţara în care casta face de multe […]

Românul s-a născut poet şi a devenit blogger Când în 1873, Titu Maiorescu scria “Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, probabil că nu intuia actualitatea pe care o va avea articolul său peste mai bine de un secol. În epoca în care internetul este cel mai „democratic” mijloc de răspândire a ideilor, oferind tuturor şansa […]

Într-o antologie de povestiri publicată pentru prima dată în 1995, Isaac Asimov, unul dintre părinţii SF-ului mondial, se regăseşte un text („Nations in Space”) pe care autorul îl subintitulează „o fabulă modernă”. Reprezentanţii a două naţiuni care se urăsc de moarte (Gladovia şi Saronin) cooperează în cadrul unui proiect spaţial de colectare a energiei solare […]

În vreme de război, trădarea şi trădătorii pot fi definite cu oarecare acurateţe. În vreme de pace, însă, în mod paradoxal, acuzele de trădare se împart în stânga şi în dreapta cu o largheţe şi o generozitate inexplicabile. Cine pleacă din ţară se dovedeşte a fi „trădător”, cine vorbeşte despre ţara lui fără să lăcrimeze […]

Nici un tip de identitate nu a fascinat atât de tare umanitatea secolului XIX şi o bună parte din cel de-al XX-lea pe cât a făcut-o identitatea naţională. Nici măcar Evul Mediu cu ale sale accente pe identitatea religioasă nu poate rivaliza cu ce s-a întâmplat la finele mileniului trecut. Explicaţiile, atâtea câte vor fi […]

Jaipur – noaptea Ne întoarcem în camerele noastre şi urmează partea cea mai consistentă a vizitei în Jaipur. Vorbim cu proprietarul Guest House-ului. Un indian inteligent, în jur de 45 de ani, cu o engleză fluentă, cu o viaţă amoroasă spectaculoasă şi o prietenă daneză tânără, blondă, cu un uşor defect de vorbire. Daneza speră […]

Se spune uneori că cine vrea să evite şocul iniţial al întâlnirii cu India trebuie să meargă pentru început în Jaipur. O destinaţie turistică în care se poate conversa cu uşurinţă în engleză, capitala statului Rajasthan este de departe un oraş cu mult mai liniştit decât Delhi. !poza148! Din capitala Indiei poţi merge cu trenul; […]

Pe străzile tuturor satelor şi oraşelor indiene, de la marile aglomerări urbane (Delhi, Mumbay sau Kolkata) şi până la micile comunităţi de agricultori, vacile umblă în libertate pe străzi, venerate de indienii hinduşi şi acceptate ca făcând parte din viaţa cotidiană. Cele mai multe dintre ele nu sunt deloc agresive şi nu par a fi […]

În Polonia, iernile nu sunt sunt de regulă foarte grele. Anul acesta poate fi considerat o excepţie. Venind dinspre India in decembrie, am constatat că diferenţa de temperatură e de peste treizeci de grade Celsius. Pe aeroportul din Varşovia, atmosferă de sărbătoare umbrită doar de o constatare ce poate fi validată în diferite alte colţuri […]

În decembrie 1989 aveam 11 ani. Eram undeva într-un sat din Vâlcea ascultând radioul. Era un radio vechi şi obişnuiam ca o dată pe săptămână să ascult împreună cu bunica teatru radiofonic. Am auzit atunci “Deşteaptă-te, române!”. Îmi plăcea melodia şi am început să repet din ce în ce mai tare “Deşteaptă-te, române!”. Desigur, nu […]

Ce înseamnă de fapt a călători? S-au scris milioane de articole despre acest subiect, unul în plus cred că nu strică nimănui. Există, desigur, numeroase ierarhii ale călătorului. Există, bunăoară, turistul care pentru a povesti prietenilor despre locurile vizitate trebuie ca mai întâi să îşi developoze fotografiile, apoi există VIP-urile, aceia care văd lumea din […]

Mi s-a spus adesea, înainte de a pleca din ţară, că îmi va fi “dor” de România. Cuvântul acesta “dor”, căruia Noica îi aşează în spate o întreagă metafizică, ar trebui, pesemne să definească un soi de ataşament al românului faţă de spaţiul în care s-a născut şi a fost educat. E insuficient, însă. De […]

Fără să ştie că rostesc un adevăr aproape universal, cei mai mulţi dintre indienii pe care îi cunosc îmi spun (mai devreme sau mai târziu) că în India regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Toate infracţiunile din Codul Penal sau Civil au un echivalent în rupii. O fi sau n-o fi aşa, e greu […]

Prin Europa, şcoala a devenit de ceva vreme o instituţie administrativă iar profesorul un conţopist care întocmeşte rapoarte sau statistici şi completează condici. România, evident, nu face excepţie. Suntem atât de preocupaţi de hârtii încât nimic altceva nu pare a conta. Portofolii, proiecte de lecţii, programe, dizertaţii ample asupra metodelor de predare-învăţare, regulamente şcolare… Pe […]

Taj Mahal. Octombrie 2009. La peste 200 de kilometri de New Delhi se află Agra (în statul Uttar Pradesh), locul care adăposteşte simbolul Indiei, vechi de mai bine de patru secole, Taj Mahalul. Dacă vrei să îl vizitezi, trebuie să pleci din capitală dimineaţa devreme, pentru a evita pe cât se poate blocajele rutiere atât […]

nunta indiana intr-o zona rurala. Octombrie 2009 În New Delhi respiră în fiecare zi aproximativ douăzeci de milioane de oameni (rezidenţi şi nu numai). E ca şi cum într-un singur oraş ar locui o întreagă Românie. În zilele şi la orele cele mai aglomerate, autobuzele sunt pline, călătorii, în marea lor parte copii, circulă agăţaţi […]

Stradă în Delhi la primele ore ale dimineţii Cum ai coborât din avion pe aeroportul Indira Gandhi din New Delhi, ceea ce te izbeşte este chiar mirosul Indiei: un miros dulceag în care simţi praful acestui oraş suprapopulat şi identitatea lui distinctă. Apoi, uşor-uşor, constaţi că nimic din ceea ce înseamnă Europa nu mai poate […]

De câteva zile, în mailul meu şi pe măsuţa de lângă laptop sunt două obiecte de o importanţă majoră pentru tot ce înseamnă relaţia mea cu România: un bilet dus-întors pe ruta Bucureşti – New Delhi şi o viză pe un an de zile pentru India. Sigur, plecarea către un alt colţ al lumii nu […]

În ianuarie 1879, Teatrul Naţional din Bucureşti prezintă în premieră comedia lui IL Caragiale, „O noapte furtunoasă”. La sfârşitul reprezentaţiei, autorul însuşi urcă pe scenă, unde este… huiduit copios de un grup de patrioţi români care vedeau in piesa caragialiană un afront la adresa Gărzii Naţionale şi un nepermis atac la moravurile societăţii de atunci. […]

Din 1989, românii şi-au ales trei preşedinţi. Cu structuri comportamentale diferite, cu pregătire diferită, cu reacţii şi idei diferite. Cu toate astea, în afară de terminaţia „-escu”, comuna tuturor celor trei (şi celui de dinainte lor), mai este ceva care îi uneşte pe toţi aceşti oameni: au produs un enorm val de dezamăgire colectivă. Ion […]

Prin a doua jumătate a secolului XIX, prim-ministrul de atunci, Lascăr Catargiu, se adresează Casei Regale în legătură cu povestea de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu, spunând: „Aiasta nu se poate, Maiestate”! Nu era o perioadă uşoară, iar Lascăr Catargiu avea cu siguranţă propriile sale interese. Cu toate acestea, însă, instituţional, gestul său este […]

Ca să fim bine înţeleşi, e bine că suntem ţară membră a Uniunii Europene. Cu tot soiul de alegeri care se succedă în mod ameţitor, cu o clasă politică somnolentă, cu instituţii paralizate, cu un eşalon doi incompetent, cu o Justiţie autistă, cu un Parlament în care funcţionarii rămân blocaţi în lifturi cu orele, nimeni […]

În romanul lui Soljeniţîn „Pavilionul canceroşilor” există un personaj care consideră mai mereu că datoria sa de patriot rus este aceea de a apăra tot ceea ce se întâmplă în ţara lui, chiar dacă este vorba despre lucruri în mod evident aberante. Pavel Nikolaevici Rusanov, căci despre el vorbesc, este un om al aparatului de […]

“Casa Poporului” văzută de pe “Jambelize” – simboluri ale unei capitale decrepite Din Bucureşti se dă ora exactă, acolo se află ministerele, Guvernul şi Preşedinţia, or într-o ţară încă puternic centralizată asta înseamnă mult… foarte mult…nepermis de mult. Dacă Bucureştiul paralizează, paralizia se transmite în tot sistemul nervos central, dacă Bucureştiul are febră, automat România […]

Există nenumărate manifestări ale misoginismului; unele subtile, discrete, altele vulgare, agresive, totul în funcţie de societatea în care misoginul trăieşte. DEX-ul defineşte misoginismul ca „lipsă de încredere față de calitățile morale ale femeilor; atitudine negativă față de femei”. Misoginismul poate fi cronic sau de conjunctură. În vreme ce adolescentul tocmai părăsit de prietenă îşi cultivă […]

Da…România este un autobuz. O dată la patru sau -mai nou- la cinci staţii se schimbă şoferii, dar pentru că autobuzul nu are nici ABS şi nici aer condiţionat, pentru că ruta este una mizerabilă, pentru că înşişi pasagerii sunt uşor abulici, şoferii sunt şi ei de mâna a doua. Au permis de conducere, dar […]

Am vorbit pe parcursul anilor de nenumărate ori cu prieteni sau doar cunoştinţe care au fost să viziteze Auschwitzul. Ceea ce m-a frapat la fiecare dintre ei a fost registrul emoţional în care descriau ceea ce au văzut acolo. Indiferent de educaţie, de vârstă, sex sau profesie au fost cu toţii şocaţi de ceea ce […]

Pe vremea când eram cu mult mai naiv decât astăzi, îmi închipuiam că etimologia unui cuvânt trebuie să aibă neapărat de a face cu realitatea pe care o presupune respectivul cuvânt. Bunăoară, cum „to support” sau „supporter”, înseamnă a „susţine”, „a încuraja”, îmi imaginasem că suporterii sunt oamenii pe care, aşa cum se spune, te […]

Antichitatea socotea filozofia ca ştiinţă a ştiinţelor. E adevărat, conceptul era diferit de cel cu care operăm noi azi. Nu cu multă vreme în urmă, era de neconceput un intelectual fără o solidă cultură umanistă (istorie, geografie, mitologie, limbi străine etc.). Ceea ce înseamnă că ştiinţele umaniste au trăit şi vremuri mai bune. Secolul XXI, […]