În primăvara lui 2008 scriitorul Norman Manea a fost invitat la Cluj pentru a i se conferi titlul de Doctor Honoris Causa, al Universităţii Babeş-Bolyai. Cu acest prilej autorul contemporan român, cel mai
premiat şi mai tradus, s-a întâlnit cu comunitatea literară clujeană, cu profesorii şi studenţii de la Facultatea de Litere, în mijlocul cărora şi-a lansat primele patru volume din seria de autor publicată la Editura Polirom. După cum veţi afla din cele spuse de autor, fiecare carte dezvăluie o altă latură a scriitorului Norman Manea.
Întoarcerea huliganului
Andrea Ghiţă: Domnule Norman Manea, permiteţi-mi să citez tot din Sertarele exilului, un fragment care se referă o altă carte, despre care spuneţi următoarele „Cartea pe care o scriu acum este o carte dureroasă şi complicată, nu ştiu cum s-o continui. Am tot scris şi aş putea să scriu la nesfârşit la ea. Trebuie să mă opresc, trebuie s-o tai în bucăţele, trebuie s-o construiesc. Este vorba de Întoarcerea huliganului. Cartea a s-a bucurat de un succes foarte mare. Care credeţi că este explicaţia acestui succes ?
Norman Manea: Pentru mine a fost o carte foarte greu de scris. De altfel, am avut şi unele tensiuni cu editura din New York. La un moment dat n-am mai vrut s-o scriu…De fapt, de la început n-am prea vrut s-o scriu. E o carte care aduna sentimentele unei biografii complicate, regenerate de acea vizită în România, într-o perioadă ea însăşi complicată pentru România şi complicată pentru relaţia mea cu România. Eram sub un anumit reflector şi eram perceput de presa din ţară sub o anumită, să zicem, aură ostilă. Mi-aduc aminte de discuţia cu editorul, celebrul domn Roger Straus…
A.G. La ce editură a apărut ?
N.M. La editura Farrar, Straus and Giroux, o editură foarte prestigioasă, poate cea mai bună editură, cu 20 de laureaţi ai Premiului Nobel, o editură foarte importantă…
A.G. Am înţeles că scrieţi româneşte. Aţi tradus-o dumneavoastră sau cineva solicitat de editură ?
N.M. A tradus-o cineva pentru editură, iar apoi am lucrat cu un domn pitoresc şi foarte exotic, timp de trei luni, la prelucrarea traducerii. Nu am tradus-o eu, dar am contribuit la această stilizare a ei în engleză.
A.G. Vorbeaţi de tensiunile cu editura.
Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală!
N.M. Acest domn Straus, era un foarte vestit editor american care a murit acum câţiva ani, la peste 86 de ani… Noi ne-am împrietenit şi a fost o prietenie foarte frumoasă. Ţin minte discuţiile cu el, în care spuneam că nu vreau să scriu cartea asta. Că nu mă simt confortabil să scormonesc în toată viaţa mea, iar el a zis şi a repetat mereu. „Nu, Norman, eu vreau acum de la tine o carte scrisă cu sânge”. Iar eu i-am zis: „Nu vreau o carte scrisă cu sânge, vreau o carte scrisă cu cerneală, şi aş prefera un roman. Nu vreau să mă bag iarăşi în sânge, nu-mi plac cărţile scrise cu sânge, le prefer pe cele cu cerneală”. Am tot glumit, ne-am ciondănit, ne-am împăcat şi am început s-o scriu. A fost foarte dificil, am deja o viaţă lungă, şi-mi era dificil de a selecta momentele care mi se păreau semnificative, de a le găsi semnificaţia în timp, într-un alt mileniu, cel în care suntem astăzi. Ştiu şi eu…Cartea a avut, sper că are, o anume acuitate, care a interesat, a fost pentru mine o mare surpriză ecoul pe care l-a avut peste tot, în primul rând chiar în America, unde cronicile au fost excelente în toată presa, atât cea cotidiană cât şi cea culturală. Şi apoi a urmat şi în alte ţări. E interesant, poate, pentru lector, cum a fost prezentată cartea pe copertă. Dacă în ediţia americană s-a numit „A Memoir”, ediţia germană a avut subtitlul „Un autoportret”, în ediţia italiană „O viaţă” iar în spaniolă „Roman”. Se vede de aici ce percepţie diferită au avut diferiţi editori. Ei m-au consultat şi i-am lăsat să facă ce vor. Şi editura Polirom m-a întrebat dacă să pună subtitlu, dar le-am spus să nu pună nici un subtitlu, să-l lase pe cititor să decidă ce este această compoziţie hibridă de roman, de memorial şi jurnal de călătorie.
Caută Occidentul să ne înţeleagă ?
A.G. Eu am regăsit în cartea aceasta multe secvenţe din istoria familiei mele, atât din partea paternă cât şi maternă, şi chiar evenimente trăite de mine. Ce descoperă un cititor occidental într-o astfel de carte ? Caută occidentul să ne înţeleagă sau ne iluzionăm ?
N.M. Nu cred că trebuie să ne aşteptăm la o foarte mare înţelegere sau la un foarte mare interes al occidentului pentru noi. Întotdeauna a existat această obsesie a ţărilor mai mici, mai timide, (cum am fost şi noi), însă occidentul are şi el necazurile lui…Au problemele lor, au şi ei o istorie şi biografii frământate, în alt fel, desigur, decât am avut noi. Ceea ce a adus, poate, mai special cartea mea, deşi tema era deja cunoscută, uzată şi clişeizată, cred că a fost lupta autorului cu clişeul. Există în carte, tot timpul, un disconfort al autorului de a vorbi iarăşi şi iarăşi, despre ceea ce s-a tot vorbit tot timpul fără ca să aibă efectul pe care noi l-am aşteptat. Ştiţi că în toţi anii aceştia s-a spus mereu „ Să nu se mai întâmple ! Nu se va mai repeta.”, însă tot ce s-a întâmplat se va mai întâmpla, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat este un rezultat nefast al omenescului, nu a ceva venit neapărat din cer…e făcut de oameni. Şi după cum am văzut, în perioada postbelică s-au întâmplat şi alte tragedii teribile, în alte locuri, cu alte semnificaţii. Chiar şi antisemitismul astăzi este bine mersi, nu a dispărut, dimpotrivă, aş zice că a trecut puţin de la dreapta la stânga. Surprinzător, dar aşa este. Deci toate acestea sunt pulsaţii nefaste, omeneşti însă, ele trebuie înţelese în cadru uman. Şi ceea ce se întâmplă din nou şi din nou, înseamnă că, pentru unii, este necesar. Adică ei nu pot să vindece o asemenea pornire, o asemenea tentaţie. Poate că asta a interesat în carte, poate că a interesat şi structura ei narativă, mai originală, mai deosebită şi poate că au descoperit o voce diferită, şi asta este, până la urmă, pecetea singularităţii unui autor. Cred că un alt motiv este existenţa în carte a unei profunde nemulţumiri şi a unui disconfort în legătură cu victimizarea şi cu felul cum, astăzi, victimizarea este manipulată, comercializată şi trivializată, la fel ca tragedia care este trivializată şi vândută la un preţ mic. Autorul se luptă împotriva acestui fapt, menţionând din nou şi din nou, că-i displace rolul de victimă, că nu vrea să reintre în acest rol pentru a cere compasiune sau înţelegere şi vrea să revină la o problemă care a fost şi a rămas foarte gravă.
Vorbeşte pietrei
A.G. Cea de a patra carte este deosebită, un poem pe care l-aţi scris despre Ierusalim. Domnule Norman Manea, din câte ştiu, în adolescenţă scriaţi poezii. Cum aţi reînceput să scrieţi versuri ? Sau aţi mai scris şi între timp ?
N.M. Nu, n-am mai scris, adică poate că am mai scris în timpul studenţiei, dar nu le mai am (din fericire)… Nu, n-am mai avut această pornire. S-a întâmplat ca toţi cei care eram invitaţi de onoare la Târgul de carte, ne-am luat obligaţia să scriem ceva despre Ierusalim. Şi am tot amânat, nici n-am avut timp, ei au presat să le trimit textul şi într-o duminică dimineaţă m-am aşezat să scriu ceva, şi mi-a venit pur şi simplu acest poem adresat mormântului tatălui meu, de la Ierusalim. A ieşit un soi de poem, nu ştiu cât este de poem, este o încercare retorică, poate are şi anumite vibraţii lirice, de a evoca destinul unui om care a devenit piatră, care este astăzi o piatră la Ierusalim. Poemul a apărut la Cluj, în revista Apostrof. Cartea Vorbeşte pietrei, apărută la Polirom, conţine atât versiunea românească şi vreo zece versiuni în alte limbi. Este o carte elegantă, foarte interesantă şi prin grafica semnată de Tudor Jebeleanu. Este o carte care poate să incite.
A.G. Domnule Norman Manea, spuneaţi într-un interviu de la TVR Cultural sau TVR Internaţional, că lucraţi la o carte care poartă titlul provizoriu Impostura. Ce va fi ea şi dacă credeţi că veţi reveni la Cluj s-o lansaţi ?
N.M. Oh! Lucrez de mai multă vreme la cartea asta, este un roman despre exil, un roman mai amplu. Nu ştiu în ce măsură îmi reuşeşte; vreau, totuşi, să-l finalizez şi dacă doctorii ne dau voie o să venim la Cluj cu ea.