Au pus moartea în faţă şi în piept şi au plecat!
Câţi au murit împuşcaţi pe fâşie sau tăiaţi de elicea bărcii grănicereşti în apele învolburate ale Dunării, Dunăre a lor şi a părinţilor lor? Sunt nopţi de iarnă în care parcă vântul plânge deasupra apelor negre şi friguroase, şuieră şi zgârâie gheaţa din margini, gheaţă lucioasă, gheaţă reflectată rece în ochiul de lună, gheaţă care parcă deschide o gură urâtă, schimonosită, care strigă în întuneric: “vă blestem!”.
Câţi au murit sufocaţi în cală de vapor, murind de foame sau de sete, în miros de excremente, în necaz şi durere, moarte pe care nu o dorea nimeni? Bătăile în miez de noapte în unităţile grănicereşti, cu cablu de oţel, udaţi cu furtunul de pompieri, cu scândura cu nisip legată pe spate şi bâta lovind în ea pentru distrugere de organe interne şi moarte rapidă fără urme, constituia răsplată pentru îndrăzneala de a vrea să fii liber, răsplată dată de ciracii şi asasinii regimului comunist.
– Bă!… ai trădat ţara, societatea care te-a învăţat, care ţi-a dat mâncare. Trădător nemernic şi criminal ce eşti!
Înalt de peste 1,80 m şi de circa 100 de Kg, cu cămaşa scoasă din pantaloni, transpirat şi cu părul căzut peste ochi, mirosind a coniac, fiara din faţa mea a năvălit spre mine şi a început să îmi care pumni pe spate, eu fiind legat şi cu măinile în cătuşe la spate.
– Într-o săptămână te bag în mormânt, mă! Soldat ! Adu scândura să-l învăţăm noi ce însemnă să trădeze comunismul.
Aşa a decurs o noapte întreagă “tratamentul” ideologic şi de partid al celor care aveau mare grijă ca frontierele României să nu fie încălcate, altfel spus să nu constituie drum spre libertate.
Alţii o sfârşeau aruncaţi peste bord, mormânt fiindu-le marea sau oceanul, iar petale de flori pe mormânt – valurile, trâmbiţe de strigăt de durere – furtuna şi trăsnetele. Care mamă sau frate mai plânge după ei?
Mulţi din ei plâng în mormânt de ţară străină, prin gropi sau şanţuri pustii, udeva aproape de frontiere, acolo unde numai mierla sau huhurezul de noapte le cântă aducere aminte, cânt nepriceput de noi oamenii, cânt care poate că spune:
– Acolo, jos, pe fundul şanţului, mai există un os rămas din ei.
Cei de pe fâşie în ţărână plâng, fiindu-le oasele împrăştiate de plugul care ară tarlaua nimănui. Grănicerul care patrulează acum nu ştie nimic. Pentru el trecutul este undeva în spate, în urmă, trecut pe care nu l-a trăit. El trăieşte un prezent care va deveni trecut, trecutul lui. Ştiu ei oare că întorcând timpul înapoi, cu mulţi ani în urmă, s-a tras şi s-a îngropat? Mama lui îi duce dorul, ca şi mama aceluia pe al cărui mormânt poate se găseşte, mama aceluia care a căutat libertatea.
A plecat de acasă un băiat firav, şaten, puţin şugubăţ. Pe vapor. A îndurat multe. A ajuns în Argentina. De acolo a străbătut întregul continent până a ajuns în America. A îndurat foame, frig, sete, frică, oameni ciudaţi cu obiceiuri ciudate. Undeva, prin munţi uitaţi de lume, a dat de un italian, care ajunsese pe acele meleaguri cu mulţi anii în urmă şi care creştea oi. Când italianul a auzit ca este român, a început să plângă şi, strâgindu-l în braţe, nu mai contenea spunând: “Fratelo, fratelo…”
Ce îl unea pe acel om de românul nostru? Ce a simţit el auzind în acei munţi vorbindu-se româneşte? A simţit depărtarea de… acasă, a simţit adierea ţării lui, dulcea limbă melodiosă, limbă mângâietoare de suflet şi inimă, limbă de origine comună. A simţit leagănul, ţărâna străbunilor lui, anii uitaţi undeva departe, ani ce ar fi vrut sa-i întorcă înapoi. Vroia limba lui prin care a înţeles lumea, o vroia înapoi la acel capăt de lume, unde asculta ca în vis sunetele limbii române, chiar dacă numai semăna.
Acesta, românul nostru, mergea într-un grup de guatemalezi, tranversând nişte munţi. Guatemalezii l-au ajutat să meargă, pentru că avea un picior tumefiat, de la o căzătură. A fost găsit de aceştia în stare de delir, rătăcind pe cărarea de traversat o frontieră sud-americană, mergând când înapoi, când înainte, târându-şi piciorul. De ce românii nu se ajută aşa între ei?
Italianul i-a ospătat pe toţi, i-a omenit, i-a lăsat să se odihnească, apoi le-a dat merinde de drum. La despărţirea de românul nostru, care de câte luni pribegise prin America de Sud, pricepea binişor spaniola, italianul ia spus:
– Cred că voi murii şi nu voi mai vedea vreun frate.
Oare de ce nu încercăm să fim mai buni? De bărbaţii neamului nostru, care au avut asemenea curaj, nu-şi mai aminteşte nimeni?
Venid spre ţară, având ca timp de zbor 16 ore, în zgomotul molcom, dar punţin deranjant şi obositor, al frecării aerului de avion, al zgomotului de motor, mă uitam în jos deasupra Atlanticului. Am început să mă gândesc, văzând valurile minuscule cu ochii împăienjeniţi, cu lacrima strivită de pleoapă, cu capul băgat în geamul mic al avionului, să nu mă vadă vecinul de zbor:
– Tu ai avut noroc, ai scăpat. Mulţi sunt sub valurile la care te uiţi şi le este mormânt imens oceanul.
Am retrăit coşmarul aducerii aminte a acelor români aruncaţi peste bord, undeva lângă ţărmurile Canadei, de echipajul unui vapor al cărei naţii nu vreau să o pomenesc.
Dupa anii ‘80, începuseră să vină din ce în ce mai mult şi să ne apese vremuri grele şi rele, vremuri fără speranţă (Nu lua speranţa unui popor căci îl vei distruge). Mulţi adolescenţi, tineri, femei, bătrâni, cu profesii, cu carieră profesională, au început să capete curaj şi se gândeau din ce în ce mai mult la soluţia părăsirii ţării. Unii dintre ei, chiar obositi de bătrâneţe, şi-au îndreptat coloana vertebrală şi în sinea lor au zis:
– Nu. Nu se mai poate.
Au început să mârâie, să caute să gândească, să comenteze, să protesteze sub toate formele, poate de prea multă frică, de neputinţă, toate finalizate fie printr-o excursie cu rămânere în străinătate, fie pentru alţii mai curajoşi de introducerea actelor pentru emigrare, sau pentru unii fuga, trecerea frontierei.
Poate unii îşi mai amintesc de cozile din faţa abasadei S.U.A. sau a Canadei, de cozi cu tineri, maturi, femei, bătrâni, chiar copii sprijinind zidul umed şi rece al clădirii de vizavi de ambasadă, în gerul de februarie, de -10 grade, bolcăind şi tropăind din picioare, aşteptând de la 4-5 dimineaţa eventualitatea unui interviu. Cine îşi aminteşte de oamenii aceştia? Trecătorii matinali de dimineaţă, care se duceau la serviciu, se uitau cu curiozitate şi poate întrebau:
– Ce Dumnezeu caută ăştia aici, în faţa ambasadei, vineţi de frig, la ora asta?
Se mai întreabă cineva de ei astăzi? Era o formă de protest, de îndârjire mută, la fel de mută ca zidul rece de care stăteau sprijiniţi. Începuse să se depopuleze ţara, depopulare care, datorită tovarăşilor vechi şi noi, continuă şi astăzi.
Mai îşi aduce aminte cineva că stăteau zile întregi în frig şi arşiţă, la secţia Paşapoarte, fiind de repetate ori alungaţi din curtea clădirii, curte pe unde se mai adăposteau de frig şi intemperii, la fel ca la ambasada americană sau canadiană?
Da, îşi mai aduc aminte astăzi cei care stau şi ei la coadă, pentru a pleca şi ei din România.
Dar de tunelul de sub blocul din faţa Ambasadei Angliei, în care te adăposteai aşteptând luni grele şi obositoare, cu o speranţă chinuită, pe consulul Australiei, consul care venea o dată la două luni, să poţi avea un interviu? Dar nu întodeauna reuşeai şi încercai să te descurci dând şpagă miliţianului de la Ambasada Angliei, miliţian care, dacă nu erai pe listă, te băga pentru câţiva zeci de lei.
Formă de protest, formă de răzvrătire, curajul de a te duce fără drum de întoarcere, undeva în lume, nici ţie nu îţi venea să crezi. Undeva, să fie, dar numai în România nu. Nu ştiai unde pleci, în ce lume. O lume despre care ştiai foarte puţin, numai de Coca-cola, ţigări, tricori colorate şi poate o viaţă mai bună. Îndurai şi sperai, nădejde în suflet aveai. Oare unde sunt acei oameni? Sunt români, sunt pe undeva? Trăiesc? Mai au speranţa sau dorinţa întoarcerii? Sau au rămas mutilaţi de frică şi oroare?
În faţa Ambasadei S.U.A. se striga lista de vize, în stradă, stradă plină, dar împânzită de securişti. Devenise o masă. Ei, tovarăşii, nu mai aveau ce face. Nu îi mai puteau alunga. Aceştia nu s-au opus regimului comunist? Şi astăzi stai şi te cruceşti cum foştii tovarăşi clamează că s-au opus comunismului. Ei, secretarii de partid, securiştii, nomonclatura comunistă. Toţi aceştia sunt asistaţi de ziarişti şi moderatori, presă care manipulează, intoxică, ascunde, uită, exclude, inoculează, pune răul mai mic în faţă, alege varianta favorabilă lor, mistifică, ascunzând infractori, invocând legi europene clemente, într-o ţară anormală.
Cei care îngheţau prin faţa ambasadelor nu sunt doriţi, precum nu sunt cei ce îngheaţă şi astăzi. Aceştia nu sunt căutaţi, nu sunt chemaţi, precum şi alţii ca ei, care au protestat sub variate forme şi care sunt şi au rămas anonimi. Aceştia aşteapă cu aceeaşi nădejde că vor venii vremuri când ei sau copii lor sau alţii cu suflet de neam şi ţară vor conduce Romănia cu cinste şi onoare.
Formele multiple de protest care au fost în România, dar nevizibile, forme ascunse şi izolate, creşteau odată cu creşterea monstruosului aparat propagandistic şi de opresiune mentală şi fizică, de opunere a propriului destin împotriva ta, împotriva propriei naţiuni.
Frontieriştii au reprezentat zvârcolirea genei stră-stră-bunicului care le-a şoptit la ureche:
– Nu te lăsa. Lasă tot şi pleacă, căci te vei întoarce cândva, când, sub o formă sau alta, vei urni sau ajuta la dărâmarea satanei de pe spinarea poporului tău.
Aceştia s-au ascuns, au studiat, au analizat, au sacrificat cei mai frumoşi ani, anii tinereţii, asumându-şi riscul de a nu mai fi căsătoriţi, de nu a mai avea copii, o familie, un cămin. S-au despărţit de fraţi, surori, părinţi, copii. Au lăsat în urmă totul şi au pus mortea în faţă şi în piept. Au învins moartea prin împuşcare, mortea prin înecare, moartea prin sfârtecarea trupului de elicia vaporului de pe Dunăre sau a bărcii grănicereşti. Au riscat să moară îngheţaţi, sfâşiaţi de câini de grăniceri. Au riscat să moară prin păduri, prin lanuri de porumb sau floarea soarelui, ascuşi prin şanţuri şi gropi, de foame şi frig. Au riscat să fie prinşi, bătuţi, schilodiţi, omorâţi în bătaie sau băgaţi pe ani grei în închisoare.
Voi, aceştia, unde sunteţi? Mai ştie cineva de voi? Nu toţi sunteţi fiii acestei naţiuni? Nu voi aţi fost cei care v-aţi revoltat primii?
Câte mame, câţi fraţi, câţi părinţi, câţi copii acum mari întreabă: “Oare o mai trăi băiatul meu? Dacă trăişte, de ce nu scrie? Io fi greu? O fi prea departe?” Şi poate trupul acestuia este de multă vreme ţărână sau mâl pe fundul Dunării sau a oceanului, ori mâncat de câini pe vreun câmp uitat prin ţară străină. Câţi au fost împuşcaţi şi îngropaţi pe fâşia de frontieră?
Toată lumea tace. Această lume îşi trimite copiii la căpşuni, în timp ce foştii nomenclaturişti tac şi fură. Unii din ei, în marea lor aşa zisă milă, fac acte de caritate, pentru a urâţi şi mai mult această construcţie hidoasă de comunism amestecat cu capitalism. Poate dramă de stingere de neam. Zbatere înaintea capitulării în neputinţă. Astfel continuă emigrarea fără întoarcere, salvare individuală în detrimentul salvării naţionale. Defectele enumerate au intrat în genă şi distrug. Cei care mai au ceva în ei, cad şi ei în disperare.
Copiii voştri cu facultăţi spală “vasele” Europei. Fac munca celor intraţi pe poarta din dos. Vă daţi mari, pe munci de nimic. Vă lăudaţi cu împliniri normale sau chiar slabe. Nu vreţi să vă întoarceţi, nu de bine acolo, ci de rău în ţară. Ce putem face pentru asta? Ce morală să adoptăm? Ce considerăm că ne mai poate salva? Multe rase au supravieţuit, dar vlaga lor s-a stins pentru sute de ani, când proprii fii au pierdut nădejdea. Unele au învins neavând nimic şi din nimic au făcut o ţară. Au devenit mari, fiind mici, nu ca număr sau ca populaţie, nu ca suprafată, ci ca norme clar definite privind munca, proprietatea, bunul simţ, respectul către conanţionalul tău, norme clare de moralitate, calităţi native pozitive cultivate sau chiar adoptate.
America este o ţară mare, dar facută din multe părţi, mari sau mici, din părţi de popoare mari sau mici, dar care prin unitate au devenit parte a unei naţiuni mari şi puternice.
Noi de ce nu putem fi o ţară “mare”?
Astăzi, din ce în ce mai mulţi bătrâni, copii, femei singure, aşteaptă să sune telefonul de la cel de dincolo, de afară, de la muncă, de la “poate o găsi ceva mai bun”, “o ofertă”, “un contract”, aşteptând să trimită barem… o sută, că întreţinerea depăşte veniturile.
Toate acestea sunt rezultatul furtului de către foştii tovarăşi şi actualii tovarăşi, acestă “politică” a furtului ducând la scăderea populaţiei, scăderea natalităţii, plecarea masivă şi neîntoarcere. Este rezultatul la ce a făcut trecutul pentru prezent, consecinţele acestuia pentru cei de astăzi, şi ceea ce facem noi astăzi va fi rezultatul la ce se va întâmpla mâine, în viitor, consecinţă a furatului sub toate formele din trecut, consecinţă a furatului de astăzi pentru viitor. Naţiunea degenerează din cauza corupţiei, a acaparării politice şi economice a României de grupuri mafiote. Studii istorice arată că naţiuni şi civilizaţii mari de-a lungul istoriei practic s-au sinucis datorită acestui flagel mai devastator ca un război. Au rămas urmaşi pe mari ruine istorice de civilizaţie, ruine populate de supravieţuitori.
Nu ne-am săturat cu bătutul la înalte porţi de sute de ani? Nu ne-am săturat că nu suntem capabili să facem curăţenie în această ţară? Nu ne-am săturat turnându-ne astăzi, ca şi în trecut, la mari porţi? De ce să acceptăm un contract de cîteva luni pe 1000 de euro afară şi nu pe 5oo la noi acasă, încercând să înlăturăm pe lichele, pentru a ajunge rapid la 2000 de euro? De ce trebuie ca mulţi dintre noi să intrăm ca servitori în Uniunea Europeană, la cules de mazăre sau căpşuni? Suntem mai urâţi sau mai proşti? Nu, noi am devenit, noi am vrut asta, noi am ignorat, noi ne-am ignorat, nu am vrut să scoatem din noi aroganţa, minciuna si hoţia şi să punem la loc de frunte hărnicia. Să eliminăm, să demascăm, să nu alegem pe oricine, să nu propunem demagogul, mincinosul, vorbăretul, discursionistul, să ne pese, să ne intereseze. Să nu ignorăm trecutul, prezentul şi viitorul, văzând numai calităţile noastre, nu şi defectele.
Unii citesc ziarele şi nu vor să se chinuie cu sapa. Se uită cu cât a mai crescut metrul pătrat de intravilan sau extravilan, mâncând roşii cu gust fad de ceară, roşii din Turcia sau Grecia, roşii injectate la coadă ca să se înroşescă mai repede. Am dat fabricile, vom da şi pământul.
Investiţia în terenuri după ce s-a dus industria a devenit cea mai profitabilă afacere a şmecherilor. Aşa că în jurul Bucureştiului, ca de altfel în jurul tuturor oraşelor, tarlale pline cu bruieni tronează ici şi colo, cu pâlcuri de vile în care stau la soare femei frumose de doi metri cu pitici bătrâni, bărbaţi frumoşi şi spicuiţi sau tineri muşchiuloşi, cultivaţi la “şcoala occidentului” ca gigolo, pentru chef şi distracţie. Stau tolăniţi în şezloguri numai de import şi de firmă. Sau vezi graşi şi chelioşi transpirând abudent, cu sticla şi paharul mai scumpe decât jumătate de apartament de om amărât. Toate acestea obţinute pe spinarea celui obidit, a celui care a plecat, a celui care nu mai vrea să se întorcă.
Suntem responsabili de istoria şi trecutul pe care al creăm acum.
Întoarcerea înapoi în timpuri şi postând în pasticula microscopică silicoasă minuscule semne în digitală memorie, fapte ce nu trebuiesc uitate, ne vor face poate mai uniţi, mai puţin orgolioşi şi mai aproape de noi înşine, căci ne-am înstrăinat de noi, uitând că suntem de undeva, ne ducem undeva şi poate ne vom putea îndrepta cândva.
Ei, comuniştii, au făcut ca mamele noastre să sufere, iară pe noi ne-au încâinit. Cu cât ei înălţau osanale mai frenetice, cu atât ţara murea mai mult. În minţi de slăbiciune au însămânţat duşmănie. Au pus valori fabricate în maşinării de distrus suflete. Pe nimicuri, pe mâncare, pe o haină, pe un săpun mai bun. Ei ne-au furat mintea, inima, ne-au înstrăinat unii de alţii. Au reuşit să scoată din anscestralul nostru preistoric insticte de milioane de ani amorţite, făcându-ne fiare.
În trecutul comunist ne-am vândut prietenii, ne-am vândut colegii, ne-am vândut vecinii, ne-am vândut fraţii, părinţii, copiii, ne-am vândut pe noi şi unii dintre noi continuă să o facă şi astăzi. Am reuşit să devenim slugi pe nimicuri. Foamea a intrat adânc în noi, foame de orice. Tragem ca acei câini de pradă, să o smulgem şi să o ascundem de frica zilei de mâine în cămări transformate în depozite, să depozităm valori, bani, avere. Această foame comunistă, care este în noi, trebuie să o diminuăm, să-i acordăm noi valori, să încercăm să fim oameni din nou.
Voi, cei care aţi plecat, întoarceţi-vă acasă, să faceţi curţenie în această casă frumoasă care ne-a dăruit-o Dumnezeu, casă care se numeşte România.
Voi, cei curaţi rămaşi, darul acesta, dat de Dumnezeu, este al vostru, pentru viitor.
Text de Viorel Muha