Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Între imperii, confesiuni și identități: istoria Peninsulei Crimeea (IV): în centrul istoriei altora

de (3-7-2017)
4 ecouri

 
Continuare. Partea III-a v. aici.

Abstract. Încorporarea în imperiul Romanovilor a modificat decisiv datele generale ale istoriei regiunii, conectată de acum cu trendurile de dezvoltare sau involuție ale națiunilor est-slave. Dacă dinamismul economic datorat litoralului său maritim și de complementaritățile turco-mongole a avut de câștigat de pe urma poziției ocupate pe noile piețe deschise de revoluția industrială și de statutul Rusiei de producător low cost de materii prime, ponderea politică a acestui fost avanpost al lumii islamice a căpătat o nouă dimensiune în planul simbolisticii puterii grație unei serii de evenimente care au plasat Taurida în relație cu momente-cheie ale istoriei moderne și contemporane a Rusiei, conferindu-i o poziție similară în zona reprezentărilor identitare cu aceea a Transilvaniei pentru români, a Sileziei pentru polonezi sau a Kosovo pentru sârbi.

În reconstituirea succesiunii de fapte care au plasat Crimeea în centrul unor geografii simbolice aflate în competiție, istoricul dispune de un larg spectru de surse, iar principala dilemă de ordin metodologic constă în a opera o selecție obiectiv incompletă și supusă cenzurii inspirate de criterii subiective sau a enunțării unor concluzii proprii, formulate prin apelul la lecturi asumate și la judecăți etice.

Război, pace și revoluție

Încă de la anexarea sa, Crimeea a fost considerată de formatorii opiniei intelectuale europene drept un trofeu personal al țarinei, un univers în care islamul, creștinismul și despotismul luminat alcătuiau un tablou fascinant de tradiție, barbarie și oportunități de tot felul. Locuitorii tătari ai peninsulei nu au avut prea mult de suferit în primele decenii ale administrației imperiale, mai ales că prezența rusă la Marea Neagră a putut fi securizată în urma unor noi achiziții pe seama Imperiului Otoman, a Moldovei și a națiunilor din Caucaz, aflate formal sub jurisdicția Imperiului Persan restaurat parțial sub autoritatea noii dinastii a Qajarilor. Pe de altă parte, climatul și specificul regiunii în care muntele și marea se întâlneau, au transformat Crimeea și fostele sale auluri în reședința de iarnă a țarilor, fapt care a permis prezervarea unor specificități locale, câtă vreme resursele unor insurgențe locale nu erau în măsură să pună în cauză raporturile de forțe din regiune.

Acest statut privilegiat, dublat de dimensiunea pe care comunicațiile maritime și securitatea Strâmtorilor o dobândiseră în cadrul relațiilor de putere i s-a datorat revenirea Crimeii în istoria politico-militară, odată cu războiul căruia i-a dat numele. Succesiunea evenimentelor este cunoscută publicului, controversele legate de poziția Rusiei ca putere protectoare a locuitorilor creștini ai Imperiului Otoman a provocat izbucnirea unui război între cele două puteri, iar conexiunea acestui episod cu competiția globală care opunea Rusia Marii Britanii a determinat intrarea Angliei, Franței și Sardiniei în război alături de sultan. Înfrângerea Rusiei a fost socotită salutară pentru evoluția istorică a națiunii române, câtă vreme unirea Principatelor s-a putut realiza în contextul tratativelor diplomatice purtate la finele războiului și în condițiile înlocuirii protecției singulare a Rusiei cu garanția colectivă a celor șapte puteri semnatare ale Tratatului de Pace de la Paris (1856).

Cu toate că atmosfera ideologică a perioadei predispunea la preluarea faptelor istorice în arsenalul militantismului național, această concluzie corespunde în mare măsură adevărului, fiind puțin probabil ca Rusia țarului Nikolai I (1825-1855) să fi admis inițierea unirii, în condițiile ostilității cunoscute a suveranului pentru schimbare. Scrisul istoric a fost profund nedrept față de această personalitate, asociată exclusiv cu represiunea revoltei Decembriștilor și a mișcării de eliberare a Poloniei. Autorii animați de aprehensiuni liberale mai familiare actului de cultură au hipertrofiat conservatorismul acestei personificări a legitimismului, admirator fără rezerve al militarismului prusac, dar lipsit de cinismul care a asigurat succesul politicii cancelarului Otto von Bismarck, fiu al unui tată asasinat în 1801 în urma unei conspirații de care nu fusese străin fratele său mai mare, educat în spiritul exaltării patriotice care a urmat victoriei asupra lui Napoleon și devotat fără rezerve paradigmei politicii lui Metternich.

Istoricii români insistă asupra rolului său necontestabil în reprimarea revoluției din 1848, dar minimalizează importanța pe care măsurile inițiate de generalul Pavel Kiseleff și mai ales Regulamentul Organic le-au avut în modernizarea statului și beneficiile pe care intervenția manu militari pentru salvarea Imperiului Habsburgic, motivată exclusiv de rațiuni etice și care a salvat în ultimă analiză echilibrul european. Din perspectiva interesului național, acest act de politică externă i-a ferit pe românii ardeleni de perspectivele a câtorva decenii de maghiarizare la care ar fi condus politicile revoluționarilor radicali de la Budapesta.

Istoriografia liberală occidentală, într-un insolit acord cu cea sovietică, clamează impactul nefast al politicilor sale economice și actele represive îndreptate împotriva organizațiilor naționaliste, liberale sau socialiste și trec în plan secund reușitele contelui Uvarov în dezvoltarea învățământului public sau contribuția Rusiei la eliberarea Greciei și Serbiei, consfințite de Pacea de la Adrianopol (1829).

În cele din urmă, sugestia spre compasiune a marchizului de Coustine este justificată mai curând decât blamul superficial față de un suveran animat de repere etice și consecvență care-l aduceau într-o anume compatibilitate cu ireductibilii săi inamici revoluționari, atitudini care-l determinau să cenzureze cu aceeași fermitate și publicațiile reformiste, și abordările slavofile ale lui Ivan Kirievski, dar îl făcea incapabil să înțeleagă trădarea Austriei și Prusiei care abandonau Rusia în fața inamicilor săi atlantici.

Dacă Războiul Crimeii consfințește victoria tehnologiei asupra birocrației și succesul voluntarismului liberal asupra autocrației, este în egală măsură victoria unui anume hazard moral asupra principiilor care feriseră Europa de conflicte militare majore în succesiunea crizei napoleoniene. Din perspectiva naționalismului rus, realitatea înfrângerii este atenuată de amintirea rezistenței garnizoanei de la Sevastopol, care suferă cel mai lung asediu de până atunci, de bravura cazacilor de la Don care au respins tentativa aliaților de debarcare în istmul Perekop, amintindu-i pe ulanii polonezi care au șarjat tancurile germane în cel de-al Doilea Război Mondial, de ingeniozitatea lucrărilor generalului Totleben, autorul încercuirii Plevnei două decenii mai târziu.

Din perspectiva relației Rusia-Europa, războiul a generat unui prim episod tragic al relației cu Occidentul, tocmai într-un moment în care progresele educației și creșterea mobilității umane făcea posibilă apariția unor categorii sociale sensibile la valorile reformiste. În privința relației putere-societate, înfrângerea a creat o falie majoră între națiune și dinastia aleasă de Zemski Sobor în furtunile Vremurilor Tulburi, iar dacă nucleele reformiste contaminate de tentația terorismului politic erau inamicii firești ai acesteia, conservatorii și slavofilii au avut dificultăți în a se identifica cu o putere care în următoarea jumătate de secol continua să ezite între necesitatea unor schimbări care să mențină Rusia în rândul marilor puteri și riscul pierderii propriei poziții în relație cu cei guvernați.

Istoricii militari au elogiat strategia Marii Britanii care a inițiat ostilitățile tocmai în Crimeea, valorificând impactul pe care trecutul regiunii îl antrena pentru securitatea Rusiei, dar această opțiune trebuie pusă mai curând în relație cu tentativele de preluare a controlului comunicațiilor maritime și a unor puncte-cheie pe rutele comerciale, așa cum s-a procedat în cazul Chinei după Războiul Opiului sau al Războiului Boshin care a deschis Japonia occidentalizării.

Evoluția Rusiei a fost una intermediară, domnia noului țar Aleksandr al II-lea (1855-1881) nu a demarat un proces de reforme echivalent cu Era Meiji, dar nici nu a urmat exemplul dinastiei King. Competiția fără reguli care afecta relațiile internaționale a permis imperiului, sub guvernarea cancelarului Gorceakov, un Bismarck rus, să-și refacă pozițiile în sud-estul Europei și chiar să întreprindă noi achiziții în Asia Centrală, pe seama triburilor turkmene și a hanatului kazah.

Implozia acestui creuzet de antagonisme, solidarități și reprezentări ideologice în succesiunea unui alt război, de această dată de dimensiuni globale, avea să aducă peninsula din nordul Mării Negre în centrul unei tragedii a istoriei Rusiei și Europei deopotrivă, odată cu succesul loviturii de stat bolșevice din noiembrie 1917. În contextul războiului civil care a urmat, Crimeea devine rând pe rând unul din centrele de concentrare ale forțelor Albe, refugiul armatei învinse a generalului Anton Denikin și al înfrângerii rezistenței fără șanse a generalului Wrangel. Literatura a păstrat imaginea evacuării portului Novorossiisk datorată lui Șolohov, iar anticomuniștii ruși venerează amintirea generalului Mihai Drozdovski, comandantul unei din puținele unități a armatei ruse care a continuat să lupte alături de aliații români pe frontul din Moldova și organizatorul unei divizii de voluntari pe care a comandat-o pe durata marșului de peste 1000 de kilometri prin sudul Rusiei, al cărui mormânt a rămas secret din dorința de a împiedica profanarea atât de specifică practicilor comuniste.

Totalitarism, bani și putere

Triumful puterii sovietice nu i-a ferit pe locuitorii Crimeii de riscurile deznaționalizării care-i amenințase sporadic în ultimele decenii ale administrației imperiale. Epurările care au vizat elitele economice și religioase ale comunităților locale au avut dimensiuni similare cu cele din întreg spațiul sovietic, dar contribuția la seria jertfelor aduse de națiunile Europei de Est acestui experiment totalitar pe care nu l-au dorit avea să vină la finele celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu deportarea tătarilor de aici în Asia Centrală, sub pretextul colaborării cu ocupanții naziști. Caracterul absurd al acestei acuzații face inutile orice comentarii pe această temă, măcar pentru aceea că simpla supraviețuire făcea orice locuitor al Uniunii Sovietice susceptibil de deportare, dar observatorul are prilejul să reflecteze la dilema care a preocupat multe conștiințe ale vremii și care a condus în unele cazuri la a combate comunismul printr-un eventual suport acordat celuilalt inamic al libertății.

Opțiunile partocrației au avut responsabilitățile lor în amorsarea unei noi surse de tensiuni în relațiile dintre ruși și ucraineni, odată cu decizia lui Nikita Hrușciov de a transfera republica sovietică a Crimeii din componența RSSF Ruse sub jurisdicția Ucrainei, în contextul aniversării celor trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, odată cu care Rusia, Polonia-Lituania și facțiunile căzăcești au concurat cu o perseverență demnă de o cauză mai bună la devastarea Ucrainei.

Decizia leaderului sovietic, apreciat pentru pretinsa denunțare a crimelor staliniste și absolvit pe nedrept de unii de responsabilitatea propriilor crime, a fost pusă pe seama practicii obișnuite de a favoriza regiunea de origine, sau a unei demonstrații de autoritate în fața aparatului de partid. Fără a avea pretenția unei explicații incontestabile pentru care autoritățile sovietice ar fi putut avea rațiuni economice și administrative, este dificil de admis că Ucraina, al cărei teritoriu fusese teatru de operațiuni militare în 1940-1944, cu vestul devastat de luptele ulterioare cu banderiștii și cu estul dezindustrializat prin transferul de capacități economice organizat de Ustinov, ar fi putut furniza soluții de dezvoltare mai viabile decât RSFS Rusă.

În logica unor evenimente ulterioare, trecerea Crimeii sub jurisdicția RSS Ucrainene a putut fi parte a unui plan de conectare a lanțurilor care legau republicile și națiunile sovietice într-un mecanism imposibil de destructurat, iar eficiența funestă a unui astfel de plan s-a demonstrat în cazul statelor din Caucaz și a Republicii Moldova, menținute în relații de interdependență prin activarea sau criogenarea unor conflicte interetnice. Reformismul de la finele anilor 80 a activat solidaritățile naționale, iar urmașii tătarilor deportați au inițiat primele forme de organizare comunitară, destinate revenirii în regiunile natale, unde politicile sistematice ale statului sovietic stimulaseră instalarea a unei majorități etnice ruse, care a ajuns să dețină o majoritate numerică prin selectarea personalului care deservea flota Mării Negre, destinată contracarării unor eventuale acțiuni ale Flotei a VI-a americane din Mediterana Orientală.

Crimeea a devenit locul unor confruntări sporadice între ruși, ucraineni și tătari, dar mai ales obiectul acelorași tranzacții politice și economice perfectate în disprețul deplin pentru viața și drepturile locuitorilor. Mișcarea secesionistă din 1992, încurajată de la Moscova și care a inițiat chiar un referendum în vederea independenței, a fost atenuată printr-un compromis care a asigurat recunoașterea unei republici autonome și perpetuarea prezenței flotei ruse la Sevastopol, cu prețul unui discount la prețul energiei. Printr-una din lecțiile aspre pe care Învățătoarea Vieții le predă celor care refuză să-i înțeleagă sensurile, triumful pragmatismului asupra principiilor a readus în 2014 Crimeea în centrul confruntărilor dintre Rusia și Occident și doar timpul ne va arăta sensul și profunzimea schimbărilor pe care aceste evenimente în desfășurare le vor genera.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (3-7-2017 la 23:04)

    Domnule Soporan,

    Vă mulţumesc pentru articolul interesant.

    Aş dori câteva precizări care mi se par importante, poate chiar pentru a desprinde înţelesul întregii prezentări. Dv. aţi scris:

    ” … triumful pragmatismului asupra principiilor a readus în 2014 Crimeea în centrul confruntărilor dintre Rusia și Occident …”.

    a) În ce a constat pragmatismul care a triumfat? De ce îl numiţi astfel? Cine a fost la originea lui? Cine şi cum a profitat de triumf?

    b) Care au fost principiile care au devenit victimele triumfului menţionat de dv.? Au fost ele nişte principii importante? Ce s-a pierdut din cauza principiilor care au căzut pradă pragmatismului? Cine au fost perdanţii?

    Vă mulţumesc anticipat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul Redacţiei): (4-7-2017 la 14:15)

    Distinse domnule Manta,

    Vă mulțumesc pentru aprecierile legate de secțiunea finală a studiului dedicat istoriei Peninsulei Crimeea și încerc să răspund la întrebările dumneavoastră.

    Principiile pe care le aveam în vedere erau suveranitatea poporului care nu s-a mai delegat prin alegeri, odată ce guvernul și președintele Ucrainei nu și-au finalizat mandatul în termeni legali și în urma unor alegeri; principiul inviolabilității frontierelor, ignorat de administrația președintelui Vladimir Putin și substituit de o legitimare ad-hoc, printr-un fel de plebiscit din acelea de care am tot avut în spațiul post-sovietic și în Balcanii de Vest în ultimele decenii; principiul soluționării pe cale pașnică a litigiilor dintre state, una din rațiunile de a fi ale Organizației Națiunilor Unite; reglementările referitoare la tratamentul prizonierilor de război (deși, formal, nu am avut de-a face cu un război); regulile care guvernează conduita statelor și a entităților economice într-o economie de piață funcțională (refuzul Ucrainei de a achita creditul de 3 miliarde de dolari acordat de Federația Rusă precedentului guvern, exproprierea asseturilor din Crimeea deținute de companii ucrainene, presiunile făcute în vederea vânzării unităților bancare rusești din Ucraina, cazul Roshen).

    Rămâne să judecați dumneavoastră dacă aceste principii sunt importante, în opinia mea sunt esențiale pentru stabilitatea sistemului relațiilor internaționale și pentru viața și prosperitatea fiecăruia dintre noi.

    În ceea ce privește responsabilii, un răspuns simplist ar face trimitere la lista persoanelor și entităților aflate sub sancțiunile Uniunii Europene, dar așa cum scriam cu alt prilej, evenimentele sunt prea recente pentru a avea toate datele. Există responsabilități evidente în rândurile decidenților politici de la Moscova și Kiev, există complicități ale celor care transformă această criză prelungită în sursă de beneficii economice (cercurile conectate cu complexele militaro-industriale, curente politice naționaliste, entități economice angajate în activități speculative și interesate în creșterea gradului de volatilitate a prețurilor materiilor prime sau a costurilor creditului).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (4-7-2017 la 15:07)

    @Florian Dumitru Soporan

    Dv. afirmaţi că readucerea în 2014 a Crimeii în centrul confruntărilor dintre Rusia și Occident este urmarea a „încălcarea principiului suveranitatăţii prin aceea că preşedintele Ukrainei, Ianukovici, nu şi-a terminat mandatul legal”. Deci afirmaţi, în cuvinte simple, că Rusia a acaparat Crimeea în urma plecării/alungării/izgonirii lui Ianukovici.

    Domnule Soporan, trebuie să ştiţi că operaţiunea Rusiei putiniste pentru acapararea Crimeii a început înainte, repet ÎNAINTE, de fuga lui Ianukovici (revin mai jos).

    Iată amănunte cu privire la cronologia acaparării Crimeii.

    Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse a emis o medalie inscripţionată „Pentru revenirea/readucerea Crimeii”. Pe medalie, începutul operaţiunii este plasat pe data de 20 februarie 2014. Dar în ziua de 20 februarie, Ianukovici era încă în funcţiune, şi nu teoretic, ci chiar efectiv şi recunoscut de toate statele. Mai mult, a doua zi, pe 21 februarie, Ianukovici a semnat încă, în prezenţa miniştrilor de externe ai Germaniei şi Poloniei, a trimisului special al Preşedintelui Putin, o Înţelegere cu liderii Opoziţiei Reunite privitoare la reglementarea crizei politice din ţară.

    Deci operaţiunea de „readucere” a Crimeii în sânul patriei nu a fost rezultatul unei „lovituri de stat” care a constat în „alungarea” lui Ianukovici şi instaurarea la Kiev a unei „hunte fasciste”, ci a precedat-o !!! Iar fuga lui Ianukovici, care a avut loc în a treia zi de la începutul operaţiunii de „readucere”, este, după unii, chiar o consecinţă a acestei operaţiuni, iar nu o cauză.

    Deocamdată atât, voi reveni foarte curând cu alte observaţii la partea finală a articolului dv. (partea a patra).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (5-7-2017 la 08:49)

    @Florian Dumitru Soporan

    Scrieţi:
    > Opțiunile partocrației au avut responsabilitățile lor în amorsarea unei noi surse de tensiuni în relațiile dintre ruși și ucraineni, odată cu decizia lui Nikita Hrușciov de a transfera republica sovietică a Crimeii din componența RSSF Ruse sub jurisdicția Ucrainei

    Această afirmaţie am mai comentat-o la acest link – http://acum.tv/articol/78627/#comment-164720 . Pe scurt:
    – n-a fost decizia lui Hruşciov,
    – în contextul administrativ şi politic al URSS a fost o pură formalitate,
    – consecinţe a avut abia după 35 de ani, în urma unui eveniment absolut imprevizibil – prăbuşirea URSS.

    Transferuri de teritorii între republicile unionale au mai avut loc; în general, delimitarea republicilor şi a altor unităţi administrative a fost în cea mai mare măsură arbitrară, n-a dat naştere la vremea aceea la niciun fel de discuţii, deoarece n-avea niciun fel de importanţă: exista un singur stăpân, iar acesta era PCUS.

    Scrieţi:
    > pentru pretinsa denunțare a crimelor staliniste [de către Hruşciov, în 1956 şi 1961]

    Denunţarea nu a fost pretinsă, a fost reală. A fost însă superficială şi limitată, şi nu putea să fie altfel, deoarece trebuia scos basma curată partidul, despre care s-a spus că a fost abuzat de Stalin. Mai trebuia scos basma curată şi marxismul şi orânduirea comunistă.

    Scrieţi:
    > în logica unor evenimente ulterioare, trecerea Crimeii sub jurisdicția RSS Ucrainene a putut fi parte a unui plan de conectare a lanțurilor care legau republicile și națiunile sovietice într-un mecanism imposibil de destructurat

    „În logica unor evenimente ulteriore”, ziceţi dv… Dar aceste evenimente erau, pentru conducătorii sovietici, absolut de neconceput, şi atunci este absurd să consideraţi că ar fi fost parte a unui plan. Oricum, nu aduceţi nici cel mai mic indiciu că aşa a şi fost.

    Scrieţi:
    > flota Mării Negre [era] destinată contracarării unor eventuale acțiuni ale Flotei a VI-a americane din Mediterana Orientală.

    Eu ştiu că dv. mânuiţi cuvintele cu multă precizie şi puteţi exprima cu exactitate ce doriţi să spuneţi. Or propoziţia citată spune că flota sovietică din Marea Neagră a fost înfiinţată din cauza pericolului reprezentat de Flota a 6-a americană. Ce s-a întâmplat cu nepărtinirea dv. de istoric?

    Scrieţi:
    > Crimeea a devenit locul unor confruntări sporadice între ruși, ucraineni și tătari,

    Din context se vede că vă referiţi la perioada sovietică. Au fost aceste confruntări legate de faptul că Crimeea era în Ucraina şi nu Rusia Sovietică?

    Scrieţi:
    > [evenimentele au] readus în 2014 Crimeea în centrul confruntărilor dintre Rusia și Occident

    O mică corecţie: în prezent Crimeea nu este nici în centrul acestor confruntări şi nici măcar la periferie, deoarece niciun stat din Occident nu cere Federaţiei Ruse să restituie Crimeea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.210.42