Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Despărțirea de logică, bun simț și alte foste bunuri comune

de (16-4-2017)

Și totuși, unde e logica? Și unde bunul simț? Oricîtă politețe poate înghiți cineva, apare un moment în care răbdarea nu-și mai are locul. Așadar: unde sînt demonstrațiile spontane, indignate și pure împotriva crimelor săvîrșite de regimul Assad? Unde au avut loc marile marșuri ale militanților civili după gazarea populației civile în Siria? Unde e furia care urmează măcar asasinării copiilor răpuși de gaze? Nicăieri. Pur și simplu.

Tot ce era foc și pară împotriva cutărei decizii a Președintelui american Trump sau apel colectiv la umanism și solidaritate cu victimele războiului din Siria a rămas comod, acasă, cu televizorul deschis sau închis și cît mai departe de facebook. Nimic. Nici un sunet, nici o chemare la nesupunere, nici o sfîntă mînie împotriva răului nu s-au mai trezit și n-au mai umplut străzile marilor orașe occidentale. De ce? De unde această formă de indignare selectivă? Poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de informație. Sau, cine știe, poate că militanții se odihnesc, epuizați de eforturile anterioare. E, totuși, greu de crezut că asta explică tăcerea.

Timp s-a găsit mereu, pentru cea mai măruntă sau obscură decizie a Casei Albe post-Obama, iar informație e pe toate drumurile, toate ecranele și rețelele de socializare. În ce privește epuizarea, nu încape vorbă că protestatarii sensibili la injustiție au fost mereu într-o formă fizică și morală foarte bună. Ciudat. Dar asta numai dacă ignorăm ceva foarte ușor de ignorat: ipocrizia. Mai direct spus, o mare parte a industriei protestatare care înflorește, azi, e altceva decît pare și declară. Regula nerostită spune clar că o cauză sau o temă sînt demne de protest numai și numai dacă includ o țintă politică. În termeni mai simpli, cauzele de protest sînt mereu cauze agreeate de curentul politic liberal și stîngist sau cauze transformate în instrumente utile împotriva curentului politic de dreapta și consevator. Pare exagerat dar, din păcate, situația s-a verificat de prea multe ori. Recentul episod sirian e flagrant și produce, deja, aberații spectaculoase.

În 2013, Președintele Obama a luat atitudine împotriva primului atac cu gaze la care a recurs regimul Assad. Președintele american a ajuns chiar la un ultimatum, faimoasa linie roșie de dinaintea intervenției militare. În tot acest timp, poziția Președintelui a fost solid sprijinită de campanii de presă și acțiuni conduse de organizații civile. Apoi, din motive de strategie politică – bună sau rea, asta e mai puțin important – același Președinte a dat înapoi și a făcut uitat ultimatumul. Prin golul creat de indecizia prezidențială a pășit Rusia, dar asta e altă poveste. Important e că dezicerea Președintelui a fost acceptată și chiar justificată, fără protest și crîcnire, de cei ce se arătaseră, mai înainte, scărbiți de crimele regimului Assad.

După patru ani și o schimbare de Președinte la Casa Albă, regimul Assad a folosit iar gazele și situația s-a schimbat brusc. Președintele Trump a trecut la atac și a ordonat un atac militar asupra unei baze siriene. Dar, în locul sprijinului pe care l-ar fi presupus acest gest a apărut o formă de acrobație morală de-a dreptul bizară. Deodată, ce părea clar a devenit neclar și invers. Nu numai că protestele au amuțit, dar campanii de presă susținute de nenumărați experți au îmbrățișat ceva pînă mai ieri reprobabil. Adică au trecut de la ideea că Trump e omul lui Putin (asta fiind ceva rău) la ideea că Putin nu trebuie contrat (asta fiind ceva și mai rău). Mari ziare și televiziuni americane care îl denunțau pe Trump pentru prea multă bunăvoință sau complicitate cu Putin, au început brusc să disemineze o teorie nouă: teoria riscurilor care vin de la omul încolțit. Cu alte cuvinte, cine îl critică sau îl pune într-o situație neplăcută pe Putin pune în pericol securitatea Statelor Unite, pentru că un Putin înghesuit e imprevizibil și poate declanșa un conflict sau o criză majoră.

Rezumînd, consensul a făcut o piruetă, și-a luxat logica și a ajuns, în doar cîteva zile, să susțină contrariul propriilor teorii inițiale. Sîntem foarte aproape de concluzia după care binele și răul nu au o definiție constantă ci își schimbă înțelesul în funcție de necesități politice.

Sportul incoerent practiat de industria protestului etic în Occident e, în mare, o formă de gîndire și acțiune politică a stîngii. Siria e un caz spectaculos dar nu izolat. Ce era bine sub Obama devine rău sub Trump și invers. Dar lucurile nu se opresc aici.

Absența protestului e de găsit peste tot acolo unde regimuri de stînga iau decizii pentru care dreapta e tăvălită prin toate noroaiele. Așa de pildă, protestatarii eco sînt gata să moară pentru a împiedica deschiderea sau construcția de noi conducte petroliere în Statele Unite. Partitura acestor forme de protest spune că totul e în sub amenințare: conductele vor dăuna fatal mediului natural, vor distruge forme de cultură locală și vor schimba viața comunităților.

În acelaşi timp, Europa se umple de conducte rusești pe distanțe de mii de kilometri și de-a lungul a numeroase state, fără cea mai mică problemă. Nici un protest nu atrage atenția asupra calamităților naturale și a dramelor sociale care vin odată cu noua conductă. Ecologiștii, organizațiile civice și rețelele de net tac. Nu știu și n-au auzit de micile și discretele conducte rusești de petrol care parcurg mii de kilometri de natură și cultură. Dacă aceleași proiecte ar fi fost desfășurate de o companie britanică sau suedeză, e de crezut că Europa ar fi clocotit de protest.

Dar, din motive pe are ele însele ar trebui să le explice, organizațiile protestatarilor fac o diferență între natura distrusă de o conductă americană și natura distrusă de o conductă suedeză. Excepțiile sînt minore. Recent construcția unui gazoduct în Italia a provocat o zi de proteste. După care: tăcere. Dusă e gloria marilor mișcări de protest, care urmăresc luni și ani de zile construcția unui fir de șosea sau a unei rețele de electricitate, după o decizie luată de un guvern american sau britanic de dreapta.

Încă mai tristă e contorsiunea și mutilarea principiilor în cazul persoanelor. De pildă, atunci cînd e vorba de eroi exemplari selecționați în numele luptei cu rasismul și sexismul. Dacă vorbim de un Președinte american de culoare care e și de stînga, presa și mediile civile celebrează fără întrerupere marea izbîndă împotriva rasismului. Dacă, însă, un cetățean de culoare ca doctorul Ben Carson e numit într-un post de conducere de administrația Obama, motivele de mîndrie dispar și sînt, deodată, înlocuite de dezvăluiri despre defectele și incompetența noului numit. Carson e, deci, de culoare, dar nefiind de stînga nu e, de fapt, de culoare.

După același tipar, Primul Ministru britanic Theresa May e femeie, dar nefiind de stînga nu e chiar femeie și nu poate fi celebrată ca erou al feminismului. Asta, nu pentru că așa i se pare autorului acestor rînduri, ci, pur și simplu, pentru că nu există măcar un exemplu de comentariu sau analiză în care promotorii cauzei femeii să o folosească pe Theresa May ca argument. Așa cum a fost cazul și cu fostul Prim Ministru britanic Margaret Thatcher care era femeie dar – cum s-ar zice – și-a făcut suratele de rîs și a fost atacată permanent din perspectivă feministă.

Doamna Angela Merkel e de dreapta, dar de cînd ia decizii agreate de stînga a devenit un bun exemplu de ascensiune exemplară a femeii. Toate aceste contradicții izbitoare au un efect important: bruschează bunul simț și, într-un fel sau altul, se întorc împotriva principiilor pe care le susțin. Asta la nivelul moralității de bază. La nivelul participării politice de zi cu zi, distorsiunea e mult mai rapidă și mai adîncă. Stînga continuă că confiște, ipocrit, scutul moralității. La fel de adevărat, dreapta pierde teren tocmai pentru că se plasează comod, timid și laș, pe o linie similară. Efectul combinat explică mult din revolta anti-politică prin care trec societățile occidentale. La rîndul ei, o revoltă care duce departe de normalitate și bun simț.

Traian Ungureanu, 12-13 aprilie 2017

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Despre autor: v. aici.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.180.131