O, Doamna mea, unde te afli?
În care parte-a lumii străvezii?
Eu sunt într-un abis și poate de aceea
nici nu te văd aevea, nici nu pot auzi.
Dar ce e dragostea? Un sunet, o lumină?
Este prezență oare, este doar absolut? [*]
Nesiguranță, teamă, tunet în surdină
sau poate mult mai mult, neîmpăcat sărut.
Nu e-n puterea noastră să desfidem
tumultul ce ne prinde în vâltori,
înalte porți cu răsuflarea le deschidem,
eu urc spre tine, tu, cedând, cobori.
[*] Modificat la cererea autorului – 05.03.2017 19:17 GMT
Cât s-au schimbat lucrurile de pe vremea tinereţii mele, când folosirea mijloacelor de exprimare în poezie era cumva mai uniformă!
De exemplu eram obişnuit ca atunci când se folosea o rimă zisă încrucişată, pe parcursul unei întregi poezii primul vers al unui catren să rimeze cu al treilea, iar al doilea cu al patrulea (1 – 3, 2 – 4).
Am cunoscut desigur şi rima zisă albă, în care nimic nu rima cu nimic altceva, dar şi aceasta se petrecea în mod consecvent.
În cazul poeziei de mai sus inovaţia constă în aceea că prima strofă foloseşte o rimă cuasi-albă, iar a doua şi a treia folosesc în mod consecvent rima încrucişată. Găsesc că această noutate (pentru mine) înşeală pe parcurs aşteptările iniţiale.
Mai observ ceva neobişnuit, care mie mi se pare a fi legat de ritm, într-o strofă care altfel este chiar frumoasă (ca şi cea care o urmează). Prima ei parte sună astfel:
În a doua strofă eu mă poticnesc în gând, poate deoarece mă aştept să sune cam aşa: Este prezență oare, e doar un absolut?
Dar în fond toate acestea nu prea contează, deoarece poezia nu trebuie să ducă neapărat undeva, iar cum spunea motanul din Alice, daca nu stii unde vrei sa ajungi, nu are importanta pe care drum o apuci.
@Alex Leibovici
[06:21]Nu recunosc textul, cred că este o confuzie. Nu eu sunt autorul.
——–
[06:30]Scuze, se apropie Alzy, am regăsit textul în blogul meu, desigur este imperfect, nu este stilul meu, eu merg mai mult pe post-avangardism, care nu place, desigur, celor rămași la nivelul școlar cu Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Topârceanu. Eu nu aplic poeziei nici un regulament, arta nu are canoane. Mulțumesc prietenului în ghilimele d. Manta pentru lectură.
PS. aveți perfectă dreptate, Dar ce e dragostea? Un sunet, o lumină?
Este prezență oare, este absolut? – AȘA AR FI CORECT
@Boris M. Marian
> … am regăsit textul în blogul meu, desigur este imperfect, nu este stilul meu, …
Daţi impresia că aţi fi fost forţat să-l scrieţi sau să-l publicaţi…
> … eu merg mai mult pe post-avangardism, nu place, desigur, celor rămași la nivelul școlar cu Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Topârceanu.
Vă referiţi la cei rămaşi la „nivelul şcolar”, ca mine probabil, care apreciază şi versurile moderne ale d-nei Mihalca, chiar dacă găsesc părţi frumoase şi în poeziile dv. Şi mai apreciază tot ei şi „Noaptea de aprilie” a lui Alexandru Macedonski, de nivel liceal şi ea, în care găsim:
De e scris însă departe unde te-afli-acuma, doamnă,
Comparaţi cu începutul poeziei dv., pentru a vedea cum se intersectează poeţii în timp:
O, Doamna mea, unde te afli?
> Mulțumesc prietenului în ghilimele d. Manta pentru lectură.
Mi-a făcut plăcere. Puteţi conta pe atenţia mea şi pe viitor, fără ghilimele.
@ V. Manta
Mersi