În veşnicia fără cuvinte
O stea se stinge în preludiul nopţii.
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei,
o pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.
Ea a plecat spre apa cerului,
prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit,
porţile s-au închis.
La chemarea umbrelor adormite,
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.
Ea a plecat prin zăpada dorului,
spre ţara soarelui un zbor de fluturi fixează
eternitatea clipelor trecute.
Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.
Fără regrete, rând pe rând,
porţile s-au închis.
Despărţiţi, prin absenţă,
se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire – petale de iasomie
împrăştiate
de furtuna inimilor spre luna pictată.
Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş.
În veşnicia fără cuvinte,
privirea
permite visului să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei.
În ghiocul durerii
se-aude inima lor picurând.
Prin carnea cuvintelor,
dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii,
mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă,
coborând
şuvoiul clipelor trăite
în fluviul argintiu al nemuririi.
14 aprilie 2011
În visul copilului
În visul copilului
– nepreţuita comoară a lumii –
respiră o mică necuprindere.
Ritmic balans,
legănând, tainic, viitorul.
În faşă sunt toate,
paleta de gânduri,
cuvintele toate, faptele toate,
inocenţa, ispite, păcate,
toate misterele vieţii.
Temeţi-vă înaintea copilului,
a micilor lui mâini!
Încă din leagăn va fi judecător.
Cu nepăsare, mâna copilului,
cu umbrele vii, se joacă:
jocul privirii, jocul iubirii, jocul trăirii,
jocul uitării numelor noastre…
1 iunie 2011
Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!
Pe măsură ce zilele au trecut, am pătruns
într-o altă realitate,
am înlăturat toate certitudinile,
toate credinţele,
toate judecăţile şi prejudecăţile
ca să ne îmbogăţim cu acea unică clipă a nudităţii.
M-ai văzut şi îndrăgit în puritatea fiinţei mele,
eliberată de toate – am ales bucuria,
acea simplă bucurie
care-a trecut prin fiecare celulă
a corpului meu, a corpului tău,
deschizându-se, curgând aşa cum curge apa
spre un pământ însetat de-atâtea anotimpuri.
Din dorinţa mea, din dorinţa ta,
am băut viaţa, am băut seva, ritmul şi suflul ei
– soare şi lumină –
însăşi bucuria am fost şi suntem.
Am împărtăşit infinitul, conştiinţa lumii solitară,
am depăşit graniţele ei – o respiraţie de lumină,
o adiere de viaţă clară.
Liniştea este acum în inimă, în spiritul
şi corpul meu topit, asta am văzut în fotografia de ieri
– o imagine, o simplă imagine – .
Am ajuns unde ne-a fost dat să ajungem,
unde ne-am chemat şi dorit să ajungem.
Mă îndrept către visul meu,
în mine duceam dorul prin care să mă nasc,
să mă-ntrupez dincolo de moarte, dincolo de viaţă.
Mă voi întoarce pe celălalt tărâm,
acel acasă pe care l-am căutat mereu.
Ştiu că, murind aici,
voi găsi mai mult decât pierd,
voi părăsi pentru că mă voi părăsi,
ăsta e cursul – totul e un nou început –.
M-ai simţit venind de departe, de foarte departe,
dragostea mea te va-nsoţi, te va ocroti, zidită sunt în tine.
– Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!
S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă,
E ca un bob de rouă pe petala unui mac,
se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşală!
Fie ca drumul să-ţi fie frumos!
Nu îngădui nimănui să-ţi zdruncine visele!
Să nu faci compromisuri în privinţa setei tale,
urmează-ţi cele mai profunde dorinţe, adevărul tău!
Fie ca drumul tău să fie acea fericire vie
de a te cufunda
în adâncurile lumii, fără răgaz!
Ştii bine că moartea nu-i decât o trecere,
veghează asupra ta şi-a viselor tale,
dacă îi vei pierde într-o zi sensul, tu şi numai tu
eşti cel care îţi porţi adevărul şi împărăţia lui.
Te iubesc, te voi iubi mereu, te voi însoţi în fiecare zi,
dincolo de moartea mea, dincolo de viaţă,
prin viaţa din viaţă, prin visul din vis.
Prin imaginea derulată am înţeles cum,
treptat, am părăsit tot ce a format persoana mea
pentru a coborî în profunzimea fiinţei mele –
esenţa mea, acel ceva ce a trecut
mai departe de un nume, de o formă.
Dragostea noastră însăşi ne-a ales
prin chemarea ei, prin efortul căutării,
ne-a găsit şi reunit – întoarcerea ta a-nsemnat
renaşterea mea din fundaţia noastră,
reîntregirea noastră în cercul de lumină,
acel glob din inima aurorelor noastre boreale.
Părintele şi bunicul din mine a fost impresionat de aceste versuri, care întristează tocmai prin profunzimea celor îngânate de ele:
Temeţi-vă înaintea copilului,
a micilor lui mâini!
Încă din leagăn va fi judecător.
Cu nepăsare, mâna copilului,
cu umbrele vii, se joacă:
jocul privirii, jocul iubirii, jocul trăirii,
jocul uitării numelor noastre…
Aceste gânduri se îmbină în mod fericit cu altele, în care predomină amintirea îmbrăţişărilor rapide şi spontane, a drăgălăşeniilor, a sclipirilor şi descoperirilor fără de preţ ale copiilor noştri, care rămân intim impregnate în fiinţele noastre, precum un „glob din inima aurorelor noastre boreale”.
E lung poemul, greu de asimilat, cu tot respectul, repetiția în creație aduce a epuizare. Nu strică o variație tematică și de exprimare artistică.Fiind născut în zodia scorpionului, sunt totuși total opus acestui viclean locuitor al planetei. Numai bine, stimată ILM.
@Boris M. Marian
> E lung poemul […]
Din „Amadeus” de Milos Forman, după vizionarea „Nunţii lui Figaro” (v. aici):
Împăratul: „Este o lucrare de calitate… Doar că sunt prea multe note!… Suprimă câteva şi va fi perfect…”
Mozart: „Care sunt cele câteva la care vă gândeaţi?”
PS: poate că aţi observat că în articol sunt 3 (trei) piese distincte…
@Boris M. Marian
> E lung poemul, greu de asimilat, …
În acest context, ce părere aveţi despre lungimea Scrisorii a III-a? Ar mai trebui scurtată, de exemplu scoasă partea de la sfărşit din care aţi citat recent, cea legată de Ţepeş Domnul?