Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

„Ceasornicarul timpului” şi alte două poezii

de (3-2-2017)
2 ecouri

 
Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde!  
( pe masă diverse obiecte împrăştiate
străluceau în raza oglinzii )

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.
Citind, se întoarse: De ce nu?!
Aş vrea să primesc un timp diferit!
întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră…

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,
privind aşeză pe tarabă vechiul ceas
şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi…

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,
să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
şi, astfel,
între tristeţe şi soare,
prin ritmuri mareice, omul trecuse…

… spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,
ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,
în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…
(1 februarie 2011)

Celălalt trup – o nouă viaţă

Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,
cobora din cer pe pământ, împungându-l ca un ac.

Calea lacrimilor suspină pe cer.
Iute ca privirea femeii, un sunet subţire
îndoi cerul-n lumină şi întuneric.

Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie
voia să cârpească viaţa
acolo unde sunetul o sfâşiase.

La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.

Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,
călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale
cu timpul bărbatului,
spre celălalt trup.

Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă,
un distih în oglindă – Milee dugento con sessanta sei
prin Surâsul Cybelei!

Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp!
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină,
disperarea – speranţă,
durerea – bucurie,
depărtarea – simbioză,
singurătatea – întreg.
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!

În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin.
Îi citi sărutul:
Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!

Călător în univers după sufletul stelar, spre noul acum,
sufletul încarcerat, eliberat de trup,
caută un strop de apă şi-un strop de timp,
înghiţind
din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.
(24 octombrie 2010)

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate.
Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,
nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.
Ard ca o lumânare fără terminaţie!

Cu simţurile decupezi peisajul,
delimitând terenul îngust în care te mişti.
Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea
cu care aştepţi să te lovească.
Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.
Topirea resemnată a lumânării tăcute
pare a fi totul,
făcând uitate gestul aprinderii
şi para luminoasă
în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,
am privi cum se topeşte lumânarea?

În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii,
ce vor arde, în urmă, şirul trist
de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,
omul uită, omul moare,
în jur doar o lumânare ce arde…
în tempera timpului rămâne tabloul dramatic
înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?
Unde vor ajunge oare?
Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută,
spre visul din vis fără frontiere?
Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită
chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.
Doar universul rătăcit curge între ei…

Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine,
cu toate că vine şi plecă!
Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre
ce se desfac asemeni petalelor nufărului
ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ţi se relevă,
trăirea unică e în afară timpului şi spaţiului acesta.
Simţi mult mai mult, sfâşietor
– lumină, zâmbet, dor,
intensă durere prin razele amintirilor,
neputinţă în faţa destinului,
lacrima ce ştim că este şi va fi…

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!
Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,
după lumina ei o va găsi.
Un copac întins până la cer şi-atât de jos
de-l poate mângâia cu palmele incandescente,
un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.
Copacul e însăşi viaţa!
Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,
reţii doar clipa ireversibilă
– intersecţii de drumuri,
regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii…

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui
nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu,
este tot sufletul acolo

– ochiul ce se uită pe albia râului
ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul…
Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,
şi întâlnirea diferă, dar, în final,
toţi ajung, dincolo, la terminaţie.

Prin faţă ne trece timpul.
Suntem drumuri, căutările sufletului.
La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi.
Dacă i-ai atins capătul
a fost doar o potecă, nu drumul.
Când suntem doar poveşti, suntem drumuri.
Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,
doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne.
Mereu căutăm un timp,
să-l şi găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică,
în palmă-i înfloresc toate gândurile,
chiar uitarea învie din cenuşă.
Nicio tainică uşă nu mai există.
Rămân frânturi-scântei
ce se sting la lumina zilei.
Din Netimp o ştia.
Deşi nu plouă, mâinile ei plâng
să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiţi,
toate duc acolo…

spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.
(25 septembrie 2011)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Boris M. Marian: (4-2-2017 la 06:22)

    Citiți un poet autentic

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (4-2-2017 la 16:33)

    O imaginaţie bogată, ce ne transportă dintr-o lume mareică într-una paralelă şi inaccesibilă, asemănătoare cu universurile paralele imaginate azi de cosmologi:

    „Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,
    să treacă şi-un om singur,
    cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
    – Un timp, un timp paralel să primesc!
    Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
    şi, astfel,
    între tristeţe şi soare,
    prin ritmuri mareice, omul trecuse…”.

    Ce suntem?

    „Prin faţă ne trece timpul.
    Suntem drumuri, căutările sufletului.
    La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
    Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.205.251.237