Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

”Dincolo de luntrea visului” de Irina Lucia Mihalca. Recenzie.

de (30-1-2017)
23 ecouri

 
”din umbră, înspre lumină lunecă luntrea”…

”ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!”

Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”.

„Aliteraţia timpului – Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”– antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie Arta sfâşiată73 poeţi contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc.

Volumul de poeme ”Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.” Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”( Într-un cuvânt încape întreaga lume).

Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”… când ar putea să devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară.

Din când în când, se mai auzea ” o tristă melodie” care ”voia să cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și prezenturi.” ( Celălalt trup – o nouă viață).

Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, bucuriei și pericolului de a fi, de a suporta țărmurile existențiale.

” suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”…( Suntem).

Indiferent de locul în care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”, ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură și minunată emoție.

Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului care ”vinde” totul fără urmă de milă.

O altă mână, din umbră,  simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”.

– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/

Te iubeam dincolo de viață și de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele buzelor.” ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).

Conștientă că ”există un timp pentru toate”… poeta încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest refugiu neprețuit, locul în care ”norii grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”… ( Refugiu în lumina unui zâmbet).

Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.

Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului…doar o reface, o reconstruiește, ”prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea… fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” ( Prin ochii copilului, fulg în devenire),

dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale.

Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorința de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și te aruncă în adâncul uitării.

       ”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/ Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Oprește clipa, călătorule!).

Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Și, da… ” pășește, pășește ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare).

Momentele de blazare și disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște surparea și moartea.

     ” La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul s-a luminat în Om.”

Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conștiinței, a judecății  și a moralității. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ” cuvintele au început să zboare / spre cer și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea… ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în războaie. / dar, dar… ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri defluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de floare, în raze de soare…” ( La început – Cuvântul).

Aș completa cu: ” nimic nu moare, totul se trasformă”. Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea în întregul ei,  este o frază în curs de rostire.” ( Andrei Pleșu).

Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această ”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa cum râurile își caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor.

        ”în fașă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate misterele vieții.”… ( În visul copilului).

Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini.

Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă… este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubește viața, caută dragostea… fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: ” Iubirea – salvarea sufletului gol.”  Chiar dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă flacără”, această ”sursă de lumină” , de bogăție sufletească!! ”În orice labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul salvator spre țărmul iubirii / – singurele ceasuri de fericire.”

( Iubind acum vei înțelege Cerul și Infernul).

Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită:

        ” mă cauți, te caut / prin adânca privire / oglindită în apa din noi…” O ”taină a inimii” așteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți prinde / urmele pașilor noștri.” ( Visul).

Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este iubită.

”- o primăvară este gândul tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel ”început de poveste / scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.

Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă, poeta privind  mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare…

Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor.

La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul literelor”,  ”drum înghețat și pustiu”, ”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”,  ”Inima rănită” etc.

La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”,

Salbă de stele”, ”tăceri de lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.

Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii propriei sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și, mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu, / după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul –  conferă gravitate și profunzime poeziei, aceasta( poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necomtenit peste acest flux vital, peste acest miracol existențial.

Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-și descătușeze eul, să-și comunice bucurile și zbuciumul. Astfel, se așază în fața hârtiei albe și scrie…

       ”scriu pentru că așa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate de norii cercului lăuntric.”

       ” scriu din dorința de a evada, eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.”

     ”scriu pentru că avem nevoie de noi și, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și dincolo de neființă).

Cuvintele… ”de întinzi mâna le vei simți”… cititorule! Nu ezita!

Valentina BECART/ 4 ianuarie 2017

 

 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Popa Genoveva: (31-1-2017 la 13:17)

    Am avut onoarea si placerea sa particip la lansarea cărții. In plus citesc de multi ani poeziile Irinei Mihalca din Antologiile aparute si desigur pe internet.

    Apreciez cronica citita si o gasesc completa ,corecta si deosebit de documentata. Edmond de Goncourt spune ca: „poetul este un om care înaltă o scara spre o stea si se urca pe ea ,in timp ce canta la vioara”. Acolo, SUS, urcând pe scara succesului, o vad si eu pe Irina Mihalca.

    O prețuiesc ca om si ii apreciez talentul si gândesc ca Nichita Stanescu:” Poetul nu are o epoca a lui, epoca își are poeții ei si, in genere, epoca își vede singura poeții.” Si consider ca ea este poeta una din poetele epocii” „Societatea are nevoie de poeți așa cum noaptea are nevoie de stele”, spune Stanislas de Boufflers. Avem nevoie de stihurile tale, conglomerat de trairi si sentimente, Irina Mihalca! Felicitări!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (3-3-2017 la 08:42)

    am avut onoarea să recenzez volumul, dar nimănui nu-i place să nu fie elogiat la superlativ, așa o fi?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (3-3-2017 la 13:23)

    @Boris M. Marian

    > am avut onoarea să recenzez volumul …

    Este iarăşi vorba despre dl. Marian …

    > … dar nimănui nu-i place să nu fie elogiat la superlativ, așa o fi?

    Oare cine şi-a exprimat neplăcerea că nu a fost „elogiat la superlativ” de dv., cu ce prilej şi din ce motive? Aţi scris cumva din nou că Irina Mihalca scrie versuri prea lungi?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Boris M. Marian: (4-3-2017 la 07:03)

    @ V. Manta

    Îmi sunteți simpatic exact ca și doamna Irina, dar de ce numele domnului Manta apare cu o persistență demnă de un știrist la Tv, umbrind alte comentarii? Vă propun o temperare. Ce ziceți ? Rog pe prietenul Alex să nu șteargă acest semn de simpatie. ok?
    PS. A scrie mult și lung nu este un defect, alta e buba. A te repeta în variante paralele. Homer, Eminescu ș.a scriau și mult și bine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (4-3-2017 la 18:23)

    @Boris M. Marian

    > … de ce numele domnului Manta apare cu o persistență demnă de un știrist la Tv, umbrind alte comentarii?

    Nu mai aveţi loc de mine?

    > … alta e buba. A te repeta în variante paralele.

    Bizar. Mai toţi poeţii scriu de milenii despre iubire şi sfârşitul tot nu se întrezăreşte 😉

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (5-3-2017 la 06:56)

    @ V. Manta

    Departe de mine gândul că nu am loc din cauza Dvs. Sunteți un polemist redutabil, ceea ce ar trebui să-mi placă, dar mă deranjează este permanenta înclinare de a ataca persoana, ceea ce contravine chiar regulamentului la care vă referiți când vă convine. Am fost obligat să vă răspund cu aceeași monedă, poate că am greșit, dar și eu sunt polemist, în felul meu. Ba mi-ați reproșat pelerinajul la Gori, ba îmi reproșați că doresc să impun propriile idei, ba m-ați amenințat ce eliminarea din școală ( vorba vine) , renunțați la agresivitate și vom fi prieteni. În privința poeziei nu ați înțeles sau ați înțeles și „dezinformați” – eu am spus clar ce reproșam textelor scrise de stimata autoare ILM – MONOTONIA. Am citit, bănuiesc, mai mult decât DVS. poezie română, rusă, franceză, germană, engleză în original și multe altele în traducere, de aceea nu cred că puteți da lecții, poate unor elevi. Ce spuneți este banal și nici nu este comic. Cu respect, BMM

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Victor Manta: (5-3-2017 la 15:43)

    @Boris M. Marian

    > Departe de mine gândul că nu am loc din cauza Dvs.

    Atunci de ce vă tot plângeţi, ca în ” … numele domnului Manta apare cu o persistență demnă de un știrist la Tv, umbrind alte comentarii …”?

    > … dar mă deranjează este permanenta înclinare de a ataca persoana, ceea ce contravine chiar regulamentului la care vă referiți când vă convine.

    Spre deosebire de dvs., eu pun în discuţie ce scrie persoana, şi nu persoana în sine. V-am spus-o de multe ori, după atacurile dv. la persoana mea. Sunteţi ca hoţul care strigă „hoţul!” când este prins.

    > Am fost obligat să vă răspund cu aceeași monedă, poate că am greșit, dar și eu sunt polemist, în felul meu.

    „în felul meu” spune multe…

    > Ba mi-ați reproșat pelerinajul la Gori, …

    Nu v-am reproşat, ci v-am întrebat doar de ce aţi mers acolo, când în URSS începuse din plin „destalinizarea”.

    > … ba m-ați amenințat ce eliminarea din școală ( vorba vine)

    Fals!

    > În privința poeziei nu ați înțeles sau ați înțeles și „dezinformați” – eu am spus clar ce reproșam textelor scrise de stimata autoare ILM – MONOTONIA.

    Frumos din partea unui alt poet! Sper ca d-na Mihalca să nu ia în seamă acest afront şi să publice în continuare pe ACUM din frumoasele ei poezii. Legat de „dezinformați”, o poezie a dv. am analizat-o cu atenţie recent, în firul de discuţie de aici.

    > Am citit, bănuiesc, mai mult decât DVS. poezie română, rusă, franceză, germană, engleză în original și multe altele în traducere, …

    Se poate, dar de unde ştiţi oare acest lucru? V-am făcut eu confesiuni? De altfel vorbesc curent toate aceste limbi, pe care le-am folosit şi în activitatea mea profesională, atât în România cât şi peste hotarele ei.

    > Ce spuneți este banal și nici nu este comic.

    Dacă este banal, sau nu, va aprecia fiecare cititor în parte. Cu siguranţă că pe dv. nu vă lasă rece, judecând după cum reacţionaţi. Nu am intenţia să fiu „comic”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Boris M. Marian: (5-3-2017 la 17:11)

    @ V. Manta

    Polemica va continua, nu mă lasă nici rece, nici fierbinte, , îmi place. Dar din toate răspunsurile punctuale, ați omis lipsa de colegialitate manifestată puțin timp după venirea mea – nu țin minte exact, se poate verifica, ați făcut afirmația – „nu știu cum veți rămâne pe acest site”. Nu este mot-a-mot, dar nu vă pot mulțumi pentru această amenințare, eufemistic – necolegială. Nu știam că sunteți redactor, dar în orice situație nu amenințați pe nimeni, doar dacă respectivul devine necivilizat, xenofob, etc, la mine nu este cazul. Vă respect exact cum mă respectați. Vă mulțumesc chiar din nou că v-a plăcut un poem de care chiar eu am uitat. Acum despre volumul doamnei ILM – greșiți total când vă ridicați ca apărător al unei poete APRECIATE de mulți, inclusiv de mine. Aveți obiceiul să vorbiți în numele altora. Nu cred că avem nevoie de avocați. Eu m-am exprimat inexact, am apreciat pe poeta ILM de mult timp, am scris o recenzie la cartea pe care chiar domnia sa a avut bunăvoința să mi-o trimită. Nu i-a plăcut probabil, nu apare alături de recenzia doamnei Becart. Este dreptul ei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (7-3-2017 la 22:30)

    @Boris M. Marian

    > Nu este mot-a-mot, dar nu vă pot mulțumi pentru această amenințare (că nu veţi rămâne pe site – vm), eufemistic – necolegială.

    Ameninţarea este o invenţie de a dv. Numai moderatorul poate da avertismente de acest gen.

    > Aveți obiceiul să vorbiți în numele altora.

    Nu este adevărat. Vorbesc numai în numele meu.

    > Nu cred că avem nevoie de avocați.

    Dv. acum în numele cui vorbiţi?

    > Eu m-am exprimat inexact, …

    Este un fel de a spune. Când scrieţi că un poet are versuri prea lungi, sau că este monoton, aceste lucruri nu reprezintă exprimări inexacte, ci critici serioase.

    > Nu i-a plăcut probabil (recenzia dv., d-nei Mihalca – vm), nu apare alături de recenzia doamnei Becart. Este dreptul ei.

    Dacă aţi scris cumva lucruri „inexacte” asemănătoare, atunci nu este de mirare că recenzia dv. nu a fost luată în consideraţie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Boris M. Marian: (8-3-2017 la 06:37)

    @ Victor MANTA

    Nostim, eu cunosc textele d. ILM din 2009 ( undeva am scris greșit 2000), iar Dvs. deja aveți o viziune largă și clară, ce și cum, vă invidiez. Poate că d. ILM îmi este rudă sau amică, mă mir cu ce ușurință săriți la concluzii. Dar aveți ce admira la creațiile simpaticei poete. Alles gute.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (8-3-2017 la 19:10)

    @Boris M. Marian

    > Nostim, eu cunosc textele d. ILM din 2009 … Poate că d. ILM îmi este rudă sau amică …

    Eu judec după ce scrieţi din momentul în care am în faţă textele dv. Aţi afirmat în public că d-na Mihalca are versuri prea lungi şi monotone, ceea ce nu mi-a plăcut. Nu am fost, de altfel, singurul care a reacţionat.

    Dacă vă este „rudă sau amică”, acest lucru mă miră şi mai mult. Ce mai ştiu este că, după ce aţi criticat-o, aţi afirmat că, vă citez: „Eu m-am exprimat inexact”.

    > … mă mir cu ce ușurință săriți la concluzii.

    Bazat pe cele de mai sus, nu văd nici o „uşurinţă” din partea mea.

    > Dar aveți ce admira la creațiile simpaticei poete.

    Este adevărat, drept care m-am exprimat pozitiv în câteva ocazii, aceasta independent de părerile dv.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Boris M. Marian: (9-3-2017 la 10:52)

    @ V. Manta

    Sunteți un om generos și sensibil, mă bucur

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (9-3-2017 la 20:50)

    @Boris M. Marian

    > Sunteți un om generos și sensibil, mă bucur

    Iarăşi vorbiţi despre persoana mea…

    Acum sunt „generos și sensibil”, iar în câteva minute voi fi clasat iarăşi ca unul care ameninţă „eufemistic necolegial”, vorbeşte „în numele altora”, a citit mai puţină poezie decât dv., etc., etc.

    Chiar vă este atât de greu să vă limitaţi la subiecte şi să nu vă referiţi la caracterul, motivaţiile, etc., ale interlocutorului?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Boris M. Marian: (10-3-2017 la 14:20)

    >Sunteți un om generos și sensibil, mă bucur
    >Iarăşi vorbiţi despre persoana mea…

    Deci d. Manta nu vorbește despre mine ci despre un extraterestru?

    [Din partea moderatorului: vă rog să nu confundaţi vorbitul despre o persoană şi vorbitrul despre ce spune o persoană. În general, numai a doua este admisă aici]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (10-3-2017 la 18:11)

    @Boris M. Marian

    > Deci d. Manta nu vorbește despre mine ci despre un extraterestru?

    Eu nu vorbesc despre persoane, ci discut subiecte.

    Subiectul în discuţie era părerea dv. (cu aspecte negative) despre poezia d-nei Mihalca.

    „Sunteți un om generos și sensibil”, tot de la dv., se referea la mine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (10-3-2017 la 21:25)

    Mă predau, câștigătorul nu ia nimic
    ——
    @ Alex Leibovici

    Socrate este părintele acestui gen de dialog, o dialectică strictă, severă, aproape cazonă, eu cred că echilibrul și elasticitatea sunt binevenite

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Irina Lucia Mihalca: (27-3-2017 la 11:56)

    Va multumesc tuturor pentru lectura si impresii.

    Si pentru ca domnul Boris Marian Mehr a mentionat despre impresiile dorite a le scrie pe marginea cartii solicitate si transmise prin posta, le voi posta mai jos.

    Ceea ce mi se pare curios e cum de avand cartea si cunoscand poeziile deja nu a mentionat si aceste ultime mentiuni „lungimea si monotonia”. Recunosc, poeziile variaza in carte de la cateva randuri la mai multe, dar lungimea nu e un criteriu, cred, iar lectura nu e obligatorie daca nu transmite nimic, daca rapeste din timp sau plictiseste, prin lungimea si monotonia aduse in discutie. Si tot curios e faptul ca pe marginea poeziilor din carte, postate in atatea retele literare si pe facebook domnul Boris Marian Mehr a venit cu impresiile sale la superlativ, chiar daca in functie de stari, multe din aceste aprecieri le-a sters sistematic, adacandu-mi zambetul. E ceea ce-l reprezinta, nu are cum sa ma afecteze gestul sau manifestarea altcuiva.

    Redau din volum o poezie cu o „lungime” considerabila

    Plâng copacii…

    Plâng copacii.
    Poţi auzi durerea lor?
    Nici ploaia,
    nici lacrima ta n-o aude.
    Nici sfinţii
    nu le aud bocetul.

    Plâng copacii…

    Cu respect si pretuire,
    Irina Lucia Mihalca

    _________________________________________

    Debutul şi destinul unei poete – Irina Lucia Mihalca

    Citesc versurile Irinei Lucia Mihalca de circa zece ani.
    În urmă cu ceva ani am promovat pe site-ul “Negru pe Alb” numele ei ca Poet al anului și nu am greşit. Debutul ei a întârziat în urma unor nepotriviri de gusturi cu un editor care nu ştie să respecte un cuvânt dat. Nu merită să-i pomenesc numele.
    Poeta a fost remarcată şi premiată la mai multe concursuri în ţară.

    Înainte de a mă exprima asupra volumului de debut „ Dincolo de luntrea visului”, apărut în 2016 la Editura Muşatinia, Roman, voi cita câteva opinii ale unor confrați sau simpli lectori.
    Editor este un om de cultură – Emilia Țuţuianu, prefața semnată de Adina Dumitrescu.
    Prefaţatoarea pare„molipsită” de stilul poetei și începe cu un text poematic din care cităm – „Vorbesc porţile cerului de o copilă” …„Vorbesc gemetele pământului”…”Vorbesc malurile răscolite de brize”…„ Vorbesc valuri de creste-nspumate” …„Vorbesc mătăsurile iatacurilor”…„ Vorbesc dunele de paşi suprapuşi”… Scriitorul Geo Galetaru afirmă cu convingere că „poemele sunt ample revărsări de lirism, cu supraetajări de metafore de mare impact”…”Poemele Irinei Lucia Mihalca conturează o mitologie erotică şi existenţială sui-generis”… Mai sunt şi alte ecouri, mai entuziast fiind cel al lui Ben Todică, scriitor, ş.a.

    Ce-mi mai rămâne de spus după asemenea caracterizări extrem de bine potrivite? Multe.
    Ca poet, eu încerc să o citesc pe poetă în propria mea cheie. Ca impresie generală, creaţia ei stă sub semnul muzicii sufletului. Ai mereu senzaţia că ea scrie ascultând, în paralel, un Chopin, un Mozart, o mare muzică din veacuri trecute. De altfel, ea are în palmares multe videoclipuri cu texte proprii și muzică clasică sau modernă. Toate se regăsesc pe internet.
    Apoi, din lectura atentă a multor poeme se remarcă o adâncă pătrundere în textele Cărţii Cărţilor, Biblia, cu Psalmii ei, cu Vechiul şi Noul Testament. Aceasta dă o structură de înaltă etică şi estetică sufletească. Frumosul devine o religie pentru toţi oamenii planetei.
    Fără a fi subordonate canoanelor religioase, poemele sunt prin ele însele atinse de sfințenie.
    Mai departe. Ceea ce am apreciat la această autoare este puterea de sugestie prin stăpânirea unor mijloace de expresie bine lucrate.

    Poetul nu este un simplu interpret al propriilor sentimente sau ale sentimentelor semenilor. El este obligat să se aplece precum un bijutier asupra „lucrării” poetice.
    Pentru exemplificare mă voi opri la câteva exemple – „suntrem lumini, suflete întoarse la matcă”…„ fugim din moartea din noi” …„vuietul veşniciei” ( rarissimă descoperire) …„ timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale cu timpul bărbatului, spre celălalt trup” ..„îşi caută urmele noastre în timpuri”…„suntem piesele aceluiaşi puzzle…manifestarea Absolutului din noi”…„ AU INTRAT ÎN VIS SCRIIND SINGURA LOR CARTE” ( sună ca o sentinţă, dar poeţi adevăraţi scriu o singură carte risipită în mai multe volume”)… „ îţi revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu”…

    Remarcabile sunt poemele – Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii, Culegătoarea de stele, Exodul cuvintelor, Ceasornicul timpului, Ieşirea din labirint, În veşnicia fără cuvinte, Cântul viorii, Priveşte marea întâmplare, Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului, ca şi autoprezentarea „Și dincolo de nefiinţă”.

    Poezia Irinei Lucia Mihalca merită o analiză atentă, eu cred că vor mai veni critici oneşti şi competenţi să o recitească, dar eu voi reţine câteva jaloane – obsesia timpului la modul existenţial şi filosofic, adresarea către o altă lume în care cititorii cred, mă includ printre ei, puritatea sentimentelor care depăşesc stările fizice, spre deosebire de deraierea multor poeţi moderni şi hiper-moderni care se recomandă prin obsesii carnale. Vorbim, deci, de hieratismul şi oarecum ermetismul nedisimulat al creaţiei sale, viziunea luminoasă, demnă de invidie, nu găseşti momente de disperare „poetică”, autoimpus, căldura sufletească fără de care poeta s-ar depărta de noi în sfere inaccesibile, ş.a.

    Se recunosc adesea sursele de inspiraţie, unele din propria biografie, altele din lecturi întinse pe secole şi milenii de tradiţie sacrală, respectul pentru o uriaşă moştenire culturală a omenirii.
    Pentru viitor aş îndrăzni să vin cu unele sugestii – evitarea unor repetiţii dintr-un poem în altul, efectul, impactul se diminuează, hieratizarea excesivă poate duce la o stagnare a inspiraţiei.

    Eu am citit întregul volum cu o mare satisfacţie, unele poeme le cunoşteam, repet, am avut impresia că ascult o melodie care mă însoţeşte pe tot parcursul lecturii.
    Originalitatea şi prospeţimea poemelor nu este de neglijat, dimpotrivă, ele pot fi leacuri pentru nenumăraţii desperados ai acestei lumi de „oameni şi lupi”. Volumul se autopromovează prin detaşarea de moda actuală, adică de teribilismele şi canibalismele unor confraţi.

    BORIS MARIAN MEHR

    Membru USR

    24 ianuarie 2017

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Irina Lucia Mihalca: (27-3-2017 la 12:00)

    Si pentru ca fiecare cititor isi are intelegerea sa, redau, mai jos, o alta impresie, la prima lectura, prin recenzia domnului Gheorghe Parlea.

    IRINA LUCIA MIHALCA ȘI LUNTREA VISULUI EI DIN… O MIE DE VIEȚI ȘI-O NOUĂ VIAȚĂ – IMPRESII DE CITITOR

    Autor: Gheorghe Pârlea

    Pe internet, poeţii noştri domină oceanul virtual hotărnicit între ţărmurile limbii române, observă cel ce s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prozatorii au şi ei culoarele lor de navigare, dar mereu sub rezerva discriminării, în raport cu poeţii. În era vehiculului Google, contemplatorii nu mai au timp să urmărească parcursul lung al prozei, fie şi dacă autorul îşi postează pe rând secvenţele romanului sau ale nuvelei, perceptibile ca unităţi de sine stătătoare. “Timpul e bani”, remarcă “filozoful” pragmatic al prezentului. Un poem-două pe zi, treacă-meargă. Dar o proză… e cronofagă. Poate de aceea s-au înmulţit poeţii! Ba nu! Ştim (de la Alecsandri încoace) că la români poeţii nu se înmulţesc, ci se nasc necondiţionat ca poeţi: “Românul s-a născut poet”, recunoaşte bardul de la Mirceşti. Ei însă, poeţii, vin pe lume doar cu germenele poetic, urmând ca acesta să încolţească, să crească, mai mult sau mai puţin. Cel care certifică “geneza” poetului român, confirmă şi paradigmă evoluţiei: “E unul care cânta mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cât de sus./ La rasaritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.

    Aşadar, poeţi între poeţi. Avem de ales. Eu, unul între cei care scrutează de pe ţărm întinderile virtuale spre a repera luntrele şi… “bărcuţele” cu vise plutitoare, le trag la mal pe cele care au matricea lirică compatibilă cu eul meu tomnatic. Am o vârstă la care mă feresc să aleg oferte de visuri amăgitoare, cele care mă întorc în timpul cel fără aşteptări. Caut, de preferinţă, poeţi, aceşti călători cu luntre, căci velierele, vapoarele ar fi mai potrivite să-i legene în valuri pe prozatori, cei care îşi asumă, între alte aventuri, şi întâlnirile cu piraţii sau cu aizbergurile.

    Şi apropo de teme, recunosc, nu sunt complet imun la cântecul de sirenă. Graţie acestei vulnerabilităţi am descoperit-o pe Irina Lucia Mihalca, o poetă care scrie poeme lungi şi cu substanţă, parcă jucând rolul Şeherezadei dintr-o povestea a celor “O mie şi una de nopţi”. Cum s-ar zice, adaptând la real, cititorul poemelor Irinei, captivat de lungimea şi farmecul poemelor sale, îşi amână apetenţa pentru reprobabilul din cotidian (cu un asemenea “vicleșug” şi-a salvat viaţa Şeherezada, ultima fecioară ce urma a fi sacrificată de regele oriental Shahryar). Desigur, orice analogie implică şi diferenţe specific. La ele voi încerca să mă refer sumar în cele ce urmează, pornind de la concreteţea palpabilă, adică de la volumul Irinei Lucia Mihalca “Dincolo de luntrea visului”.

    Ştiind că-i preţuiesc versurile, autoarea a încercat să-mi facă o surpriză, adică să-mi trimită acasă acest volum de poeme al dânsei, dar intermediarul desemnat să o facă, direct de la tipografie, nu a dat curs operaţiunii. Iniţiatoarea generosului gest care mă avea că destinatar aştepta confirmarea primirii coletului şi efectul surprizei. Cum reacţia beneficiarului întârzia, plana asupra lui anatema ingratului. Abia după ce donatoarea s-a edificat asupra incidentului, avea să fiu absolvit de presupusa impoliteţe. Desigur, ca să-şi desăvârşească frumosul gest, autoarea cu pricina mi-a pus personal la poştă volumul pe seama căruia eu încasam prezumtiva amendă. Acum, absolvit de povara “nerecunoscătorului” şi mai ales dăruit cu privilegiul unor momente sublime de lectură, voi încerca un gest de mulţumire, îndrăznind un exerciţiu de comunicare a impresiilor de cititor – desigur nu ar trebui să precizez pentru “cititor” atributul “comun”, căci numaidecât se va deduce asta.

    Am să încep prin a aprecia frumuseţea şi temeinicia operei celor care au îmbrăcat filele cărţii în catifelata haină de sărbătoare – anume, coperta. Un bleu degrade, în consens cu titlul (imensitatea spaţiului de plutire pentru “luntrea visului”), luntrea şi chipul angelic al visătoarei, “centrul de interes” al scenei. Manşetele copertei conţin, discret, un text de referinţă asupra poetei, semnat de scriitorul Geo Galetaru, o sintetză biografică şi enumerarea premiilor aferente concursurilor literare care au premiat-o. Pe cine să laud concret aici? Laurii ar trebui să aparţină Editurii “Mușatina” din Roman, al cărei editor e distinsa doamnă Emilia Ţuţuianu, gazda celor care beneficiază cu generozitate de spaţiul virtual al site-ului cultural “Melidonium”.

    Cu privire la substanţa cărţii, respectiv poemele Irinei, aceasta e, fireşte, ceea ce a rezultat din osmoza la care a participat imaginaţia şi sentimentele poetei, e ceea ce a permis să se amestece, în ambele sensuri, peretele despărţitor dintre cele două atribute ale creatorului: creierul şi inima. Există o “chimie” a creaţiei lirice care implică, într-un raport misterios, cele două entităţi ale ființei creatoare. Aflarea lor într-o colaborare “consensuală” în actul naşterii poeziei e constatată, cu umor hâtru, de poetul basarabean Grigore Vieru (“fratele lui Eminescu”, cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija): “poezia este secretul creierului, scăpat pe gura inimii”.

    Demersurile lirice ale Irinei Lucia Mihalca sunt ample, elaborate în structuri libere, despovărate de canoanele prozodiei clasice, urmând (majoritatea) un fir relativ lung, axa care orientează “povestea” poetică . Metafore, parabole, construcţii alegorice în formule lirice care absorb simţurile trăirilor aflate, în cazul poetului, într-o ”raţională dereglare” (Rimbaud), rezultând din asta edificii literare care ne relevă “arhitectura imagistică” a visurilor sale poetice. Naraţiune versificată, texte aparent prozaice însă profund lirice în plămada lor, construcţii absolvite de norme structurale, despre care se spune că au totuşi viziunea lor axiologică.

    Irina Lucia Mihalca şi-a ales “luntrea” ca vehicul simbolic al periplurilor sale pe întinderile care prefigurează necuprinsul prospecţiunii fiinţei umane, imensitatea lumii, a universului absorbit de om, receptorul lucid al cosmosului, dar, invariabil, un absorbant subiectiv, deci original. Dacă eul biologic privește lumea în paradigme gata construite, dându-i înţelesuri standardizate, lumea eului poetic e personalizată, e doar imaginea poetică a celui care o vede prin propria percepţie, graţie “ochiului al treilea” (Nicolae Dabija) sau “ochiul vederii de dincolo de vedere” (Irina Lucia Mihalca), un filtru propriu, ataşat fiinţei lirice. Ceea ce înseamnă că lumea poetică e divizată în “lumi”, fiecare poet avându-şi lumea sa distinctă.

    Dar cum ar putea recepta cititorul Irinei Lucia Mihalca lumea ei personală din “Dincolo de luntrea visului”, dacă nu seamănă cu niciuna dintre celelalte lumi poetice? Nicicum altfel decât cu fascinaţie, cu înţelesuri şi neîntelesuri, cu mirări şi întrebări, desigur, şi cu certitudini asupra unor contururi de tărâmuri imaginare rezultate din aventura spiritului care le-a creat. Hermeneutica e totuşi la îndemâna călătorului în lumea lirică a Irinei Lucia Mihalca. Poemele dânsei sunt fie trăiri accesibile chiar la prima lectură (“Plâng copacii”, “Aliteraţia timpului”, “Culegătoare de stele”, “Adâncul mării”,” Tu… Eu”, “Refugiu în lumina unui zamber”), fie structuri complexe, eminamente încărcate de coduri şi imagini ale căror asamblări în întregul prefigurat de poem lasă cititorului impresia că are, la rându-i, de întregit un puzzle (“Să deschidem Cartea 7”, “Sincope temporale”, “Exodul cuvintelor”, “Cine eşti Tu, cine este Ea?”, “Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger”).

    După unii opinenți în materie, poezia care merită citită, e cea care te motivează emoţional, astfel încât să ajungi a citi pasionat până la ultimul vers. După alţii, poezia, cea de azi mai ales, nu trebuie să-ţi atingă în mare măsură corzile inimii, cât mai ales să-ţi provoace mintea, zona fantezistă a ei. Citind poemele Irinei, simt ambele tipuri de beneficii. Eu sunt format, în exerciţiul meu de cititor de literatură, de lirica poeţilor clasici, dar de la o vreme, graţie cyberspaţiului, descopăr fascinat stilurile novatoare şi universurile variate ale poeziei prezentului așa-zis postmodernist – şi o regăsesc în aceste ipostaze şi pe Irina Mihalca. Mă retrag în cochilie doar când dau peste teme care frizează teribilismul abscons, spre vulgar. Bineînţeles, nimic din această deformare nu se află în poemele Irinei Lucia Mihalca, ea fiind contraponderea acestor abateri aşa-zis estetice, e chiar îngerul cu misia de a purifica zona întinată a poeziei timpului nostru.

    Poemele Irinei sunt balsam pentru inima rănită, sunt răspunsuri (dacă nu, măcar alean) pentru mintea zdruncinată de marile nedumeriri, sunt invitaţii seducătoare la a ne asocia poetei la visare. Deşi luntrea sa e de presupus că ar avea o anume fargilitate feminină, vehiculul visurilor ei are garantată flotabilitatea, e în bună relaţie cu legea lui Arhimede.

    Pentru cei ce vor o lămurire asupra stării poetice a Irinei, asupra catalizatorului care-i grăbeşte reacţia lirică, care îi declanşează nevoia de a scrie, un impuls perpetuu, volumul are inserat un poem-eseu explicit, ” Şi dincolo de nefiinţă”. Şi aflăm, ca o confesiune, despre efervescenţa trăirilor sale – emoţii, dureri, bucurii, tristeţi, fericiri, singurătăţi care ”ard, bântuie, tulbură, strigă, țâșnesc”. Că poetă e dominată de un “acum” şi un “aici”, timpul şi spaţiul permanentei sale fiinţări. Spaţiul nu e doar cel concret, ci şi cel mistic, în care, până la transcendere, omul îl prefigurează de jos, îl sondează cu propriile întrebări şi ipotetice răspunsuri. Iar cele două repere fundamentale ale existenţei (spaţiul şi timpul) sunt în poemele Irinei într-o relaţie biunivocă: “Din coroana soarelui orbitor/ suntem boabe aurii risipite la vale,/ ne răsfiram,/ ne împrăştiem, plutim/ ne rostogolim în palmele timpului/ şi spaţiului necuprins…” (“Două clipe, mai mult decât una”)

    Poemele Irinei Lucia Mihalca includ teme fundamentale, substanţă din care se naşte poezia, una amintindu-mi de o viziune a lui M. Sadoveanu, marele poet în proză, în care, ca un responsabil lucid faţă de soarta Universului, întrezărea “vânturile sfârşitului”, vremea când “va cădea uriaşă noastră uzina” (“Cântecul ciocârliei”). Probabil că se va întâmpla asta cândva, aşa cum a prefigurat şi Irina Lucia Mihalca – şi ea, cu privilegiul gândului neadormit – în poemul “O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie”: “Se stinse treptat, mistuit,/ tăcut, spre veşnicie, într-o sinistră noapte./ O imensă sfera carbonizată într-o prăpastie!// Toţi plecaseră./ Doar eu, cimitir în suflet,/ doar eu, lacrimă în agonia Soarelui,/ doar eu, plângând stingerea Soarelui din vis./ O imensă sfera carbonizată într-o prăpastie!”

    Poeta care mi-a oferit prilejul acestei coparticipări spirituale, cu diferenţele de rigoare, este profund interesată de tainele trecerii prin viaţă, cercetându-le cu mijloacele intuiţiei poetice. Poezia ei se apropie de extazul mistic, are melos şi substanţă psalmică. Iată cum interpretează poeta condiţia umană, în poemul “Iubind acum vei Înţelege Cerul şi Infernul”: “Prin naştere suntem torţe ce ard, sortite morţii,/ un interval de timp în unităţi de viaţă,/ finite pulsaţii în algoritmul cosmic./ Tapiserii de gânduri, convulsii, certitudini,/ şir nesfârşit de ţărmuri, risipiri în văzduh./ Între virtuţi şi greşeli, doar moartea ce-şi şterge urmele, fără drept de recurs,/ viitoare bătăi de inimă,/ în ritm diferit, vieţi trăite în număr egal de pulsuri”. În finalul poemului, avem îndemnul poetei de a ne asuma experienţa noastră particulară de vieţuitor: “Învinge-ţi tristeţea, ridică-ţi privirea,/ timpul e singurul dar ce-ţi aparţine,/ iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul!”

    Irina Lucia Mihalca nu e o visătoare solitară, nu e singură în luntre, căci îşi asumă comuniunea, e mereu însoţită, gramatical, de persoana a II-a singular sau plural, ori se însumează persoanei I plural. Când e însoţită de persoană a II-a masculin, ea prefigurează perechea primordială, cea de după izgonirea din Paradis, după săvârşirea păcatului care a consacrat suferinţa şi moartea, când s-a născut puterea omului de a privi în sine şi în afara lui: “Tu…Eu,/ poem nocturn plutind într-un vis,/ fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg, iar moartea ar mirosi a salcie,/ mereu prea devreme,/ mereu prea târziu” (“Tu… Eu”). Când îşi asumă pluralul, în care se include, constată autoritar pentru ceilalţi, în numele lor: “Suntem spectatori şi actori ai istoriei,/ Suntem litere,/ simboluri,/ texte divine în care ni se scrie destinul./ Totul se derulează ca-ntr-un vis,/ ca într-o sferă de cristal./ Aici trăim în lumea umbrelor.”

    Remarc în poemele din volumul “Dincolo de luntrea visului”, expresii stilistice relevante pentru anvergura sa poetică: “vuetul veşniciei”, “centură de timpuri prin spaţiu”, “clepsidra visului unui alt vis”, “ochiul dintre lumi”, “vitraliul privirii”, “ţesătura inimii topite”… Iar numeroase construcţii sintactice extrase din context par, dacă nu cumva chiar sunt, conciziuni memorabile, sentinţe aforistice: “Trandafirul luminii nu înfloreşte în somn”. (“Povestea celor o mie de vieţi şi o nouă viaţă”); “Stăpâneşte, Omule/ fiara din tine, vei regăsi culoarea armoniei” (“Şarpele din sufletul tău”); “Nu s-a pierdut, s-a rătăcit,/ dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea” (Ekphrasis, miniaturi în mantia unui înger”); “În casa gândului, fiecare unitate ne cere o nouă trinitate” (“Lacrima din abisul durerii”).

    Eşantionul de particularităţi relevat aici de cititorul Irinei Lucia Mihalca e ca o biată picătură în raport cu marea cea care prefigurează imensitatea spaţiului imaginativ al poetei, e doar încropirea grăbită a unei fulguraţii de admiraţie. E, categoric, expresia involuntară a disproporţiei dintre ce oferă poetul şi ce îi revine, din trocul realizat cu acel care a primit Darul. Poetul pare a fi pierdantul. Dar dintotdeauna se întâmplă asta, căci logica acestei situaţii e deja un postulat: răsplata poetului e inclusă în actul dăruirii sale.

    Deşi încă nu are o consacrare „oficială” din partea forurilor scriitoriceşti (încă nu e membră a USR sau a LSR), poeta Irina Lucia Mihalca e confirmată de premiile sale literare. Concursurile care au avut-o competitoare i-au scos în evidenţă remarcabila sa fibră lirică. De altfel însăşi cititorii săi, contabilizați de statisticile site-urilor literare, o statuează printre poeţii a căror artă literară oferă cititorului un liman de popas în rătăcirile lui cotidiene, spre a se purifica de zgura vieţii sociale, “producţia” celor care şi-au pierdut atributul dragostei de semen. Poetul e mereu imun la o asemenea denaturare. Confirmă asta şi Irina Lucia Mihalca, prin substanțialitatea poemelor sale, versuri care corespund rigorilor artei poetice, definiţiei pe care, spre exemplu, o dă poeziei Ioana Ieronim: “Poezia e cea mai complexă formă de expresie a unei limbi”.

    Addenda

    Am întârziat voit publicarea acestui text dedicat poetei care mi-a oferit Darul harului său. De ce? Astăzi e Ziua Mondială a Poeziei, cea mai potrivită ocazie pentru omagiul expres al cititorului Irinei Lucia Mihalca – în cazul de față, al unui cititor atipic, tradiționalist (aparent incompatibil), un sătean septuagenar “crescut” în versul clasic.

    Așadar, s-ar putea spune: Ai învins, Irina!

    La mulți ani, aleasă poetă!

    Referinţă bibliografică:
    IRINA LUCIA MIHALCA ȘI LUNTREA VISULUI EI DIN… O MIE DE VIEȚI ȘI-O NOUĂ VIAȚĂ – IMPRESII DE CITITOR/ Gheorghe Pârlea

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Irina Lucia Mihalca: (27-3-2017 la 12:03)

    Iar din Melbourne-Australia, stimatul domn Ben Todica a simtit dorinta sa imi transmita impresiile domniei sale pe marginea acestui volum de poezii. Fiecare cititor trece prin filtrul propriei intelegeri.

    Versul poetei Irina Lucia Mihalca

    Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/ destinatarul şi aici e secretul Irinei – ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/ sora, soţia/ soţul sau fiica/ fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
    Am senzaţia că sunt trei muze în Irina, care compun poezia. Toţi avem mai multe muze de-a lungul vieţii, însă pe măsură ce ne maturizăm, ne despărţim de cele tinere, nu şi Irina. Ea are o experienţă de viaţă intensă, are respect pentru tot ce se mişcă în jur. Se pare că poeta s-a apropiat de toate din credinţă şi comuniunea cu divinul. În versurile ei, totul e posibil şi explicat cu claritate. Ea te poartă într-o lume bine definită. Îţi deschide uşa şi te invită într-un loc total, armonic, vibrant, fără năluciri sau imagini derutante. Nu te plictiseşte, nu te adoarme cu vrăjeli sau talente filozofice, însă te simţi bine şi iubit.
    Irina ştie ce vrea, unde e ţinta şi ţi-o arată clar spunându-ţi: Nu te speria! Aceasta e lumea şi raiul eşti tu!
    Poeta Irina Lucia Mihalca scrie pentru toată lumea. Foloseşte un limbaj activ, simplu şi direct chiar şi atunci când introduce în vers cuvinte dintr-o altă limbă, cuvinte uşoare care ne par familiare. Ele nu irită pentru că sunt des folosite în viaţa cotidiană. Limbajul pasiv în poezie punctează, limitează, defineşte, dictează şi atunci poezia devine mai greu accesibilă omului nepregătit, îl irită. Azi, marii majorităţi, nu ne place să fim încadraţi.
    “Eu sunt cel ce sunt”, ne dovedeşte prin versul ei că suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, şi că ea a rămas credincioasă locului de unde vine, a rămas credincioasă iubirii care a adus-o pe lume şi că cele lumeşti nu o deranjează sau convinge să renunţe la origine, la puritatea cu care a venit pe lume. Noi suntem aici pentru înălţare, nu pentru seducţia celor din jur, suntem aici să creştem în frumos! Suntem egalii florilor şi-ai gâzelor, ai păsărilor, ai vântului, ai stelelor şi ai întregului univers, ne spune Irina.
    Fără să vrei înveţi să nu mai fii rasist, egoist şi singur în trai, vei vedea dintr-o dată că se ridică soarele şi luminează întreaga lume, vei simţi o adiere de vânt, îţi mângâie fruntea – este raiul din suflet, cititorule!

    Ben Todică

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Irina Lucia Mihalca: (27-3-2017 la 12:11)

    Poeta, scriitoarea si artista plastica Constanța Abălașei m-a onorat, deasemenea, cu o lucrare grafica si impresiile pe marginea cartii.
    Am postat aceste impresii pentru a reliefa faptul ca poezia, arta in general, e perceputa si inteleasa in maniera personala de fiecare cititor.

    https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1248424461891147&set=p.1248424461891147&type=3&theater
    Fotografia postată de Abalasei-Donosa Constanta.
    ‎18 Decembrie 2016

    Dincolo de luntrea visului

    ,,Dincolo de luntrea visului,, – este o carte de poezie, care aparține autoarei, Irina Lucia Mihalca.
    Cartea a apărut la Editura Mușatinia, anul 2016, editor – Emilia Țuțuianu.
    Coperta foto: Vincentius Ferdinand.
    Grafica intrioară: Laura Lucia Mihalca.
    Prefața este semnată de Adina Dumitrescu.
    În ,,Dincolo de luntrea visului,, – Irina Lucia Mihalca, este autoarea unei poezii al căror dimensiuni interioare sunt determinate de dorința de a se exprima pe sine. Poezia ei face parte din familia poeziei moderne și a poeților neliniștiți care depozitează în existența lor personală împliniri și neîmpliniri, reușind să depășească cu mult existența proprie.
    …………………………………………………………………………
    ,, Suntem rug, flacără, scântei,
    zâmbet, lacrimă, vis,
    raze de soare sau lună, zefir, furtună,
    castel de umbre, corolă de lumini,
    curcubeu reflectat prin oglinzi paralele,
    tunel ascuns în labirintul iubirii,
    suflet în căutarea sufletului-pereche pe care,
    negăsindu-l pe pământ, îl caută în Cer,
    cutreierând ierarhia îngerilor.
    Suntem piesele aceluiași puzzle,
    suntem Tu, Eu
    manifestarea Absolutului prin Noi. ,,
    – Suntem –
    Poetic, Irina Lucia Mihalca, lucrează din interiorul ei și în beneficiul poeziei sale. Retrăirea unei exprimări, o face cu o linie curgătoare, inclasabilă acestui curent de poezie. Este suficient, o succesiune de poezii a fi citite, și îți dai cu multă ușurință seama, de fondul ideilor exprimate.
    …………………………………………………………………………..
    ,, Timpul ni s-a depărtat treptat, treptat
    ne-am fărâmat puțin câte puțin,
    în urma noastră a rămas totul,
    agonia inimilor
    e doar durerea prezentului.
    ………………………………………………………………………..
    – Timp carnivor, fără timp
    Esența poeziei Irinei Lucia Mihalca, se impune prin câteva însușiri bine precizate în timp – timp care însumează în acest volum de poezii aproape 100 de poeme, de la începuturi până în prezent. Continuitatea lor au logică interioară, uneori impune și impresionează prin conținutul în care poeta s-a investit necondiționat. Așa sunt poemele: Neînțeleasa poezie; Sincope temporale; Rătăcirea timpului la Masa Tăcerii; Prin ochiul copilului, fulg în devenire; Oprește clipa, călătorule! .
    ……………………………………………………………………….
    ,, Și acum mă înalță
    în zbor, în cer,
    printre stele,
    zâmbește,
    lumina-mi privește,
    chiar dacă
    eu sunt aici,
    El e acolo,
    undeva,
    în cer,
    printre stele,
    icoană, candelă vie,
    El, veșnic
    mereu TATĂL MEU.
    – Culegătoarea de stele –
    Citind și recitind unele poeme, mi se pare obligatoriu să-mi adaug motivul: mi-a oferit prilejul spre formularea acestei scrieri asupra poeziei ei, care nu este numai în beneficiul autoarei ci și al celui care o citește.
    ……………………………………………………………….
    ,, La capătul timpului
    suntem noi –
    departe de zile,
    departe de luni,
    departe de ani,
    pe drumul
    înspre Lumina Veșnică.
    – Atât de aproape și totuși atât de departe –
    Pentru poeta Irina Lucia Mihalca, poezia a fost, de la început o sursă de încântare a sufletului. Poemele sale vădesc plăcerea scrisului lăsat să curgă pe visări, pe ape, pe suspinuri apărute involuntar cu efect de lumină precum în poemele ( Într-un cuvânt încape întreaga lume; Pasărea de foc este iubirea; Poem nocturn; Închide ochii, o lacrimă te vede, păstreaz-o !), cu efect de întuneric (Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare; Revenirea; A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate? ; Un fulger a sfâșiat cearșaful cerului; Frica, întotdeauna frica), dar și cu efect al cunoașterii de sine, ca și cum privești cu afecțiune și implicare sentimentală spre cititul bibliei.
    ………………………………………………………………
    ,, Ne regăsim în cerul de dincolo de cer.
    Să ascultăm vântul
    și cântecul florilor, dincolo de luntrea visului !

    După ce un fruct se coace, cade,
    ca și frunzele, ca și florile, ca și omul,
    inima se rupe mai împăcată.

    Verde crud, și copt, și mort – așa arată indicatoarele –
    indiferent de unde te uiți, toate duc spre moarte !
    Spre-o nouă, altă, viață… Celălalt trup-o nouă viață !
    – Dincolo de luntrea visului –

    17 Dec. 2016,

    Grafică și text Constanța Abălașei

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (28-3-2017 la 18:00)

    Bravo, Irina Lucia, mergi înainte

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Irina Lucia Mihalca: (29-3-2017 la 11:47)

    Stimate domn Boris Marian Mehr!

    As dori sa ma lamuriti cum e posibil ca poezia mea „Revenirea” aparuta in 2011 si publicata in atatea situri literare si reviste, cat si in acest volum de poezii „Dincolo de luntrea visului”, la Editura Musatinia, poezie care, dupa cum remarc, a fost preluata integral, sub alt titlu semnata cu numele dvs. in revista „Arela Literara”, nr.4, martie-aprilie, 2017, la pagina 8.
    https://www.scribd.com/document/342384153/Interior-Arena-Nr-4

    Incercati sa ma edificati atat pe mine, cat si revista in cauza.
    Sunt convinsa ca stiti cum se numeste acest gest.
    Cu atat mai mult cu cat ati primit cartea mea, mi se pare inexplicabil gestul.
    Sper ca acest fapt sa fie singular, nici in alte publicatii, nici in cartile dvs.

    Cu respect,
    Irina Lucia Mihalca

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (29-3-2017 la 14:18)

    Pentru amatorii de poezie, „Revenirea”, a d-nei Mihalca, poate fi găsită aici:

    Aceeaşi poezie apare pe pag. 7 (!) în revista menţionată de d-na Mihalca, sub numele de „Ghiocelul artificial nu valorează nimic”.

    Titlul nou nu se potriveşte deloc cu poezia, ceea ce mă face să cred că este vorba despre o eroare regretabilă. Poate că era mai bine dacă problema ar fi fost rezolvată à l’amiable direct între cei doi autori.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.205.251.237