Întrebări care cred că trebuie să fie puse
E posibilă încadrarea popoarelor în tipuri culturale distincte, sau există un model cultural unic care admite doar variaţii neesenţiale?
Înţeleg toate popoarele la fel noţiunile de: libertate, dreptate, respect faţă de proprietate şi adevăr, responsabilitate individuală, sau joacă tradiţia un rol decisiv în modul de abordare a acestor noţiuni?
A existat în Evul Mediu un model cultural occidental, un model slav şi unul balcanic esenţial diferite? Există astăzi doar modelul civilizaţiei occidentale contemporane şi celelalte popoare trebuie să şi-1 însuşească?
Este modelul cultural occidental conform cu tradiţia popoarelor din estul Europei, sunt dimpotrivă? Au popoarele est-europene datoria (obligaţia) de a se alinia fără rezerve la modelul cultural occidental contemporan?
Cum s-a ajuns la modelul cultural propriu civilizaţiei occidentale contemporane? Este acesta întruchiparea perfecţiunii absolute, sau doar modelul care, ignorând latura spirituală, este capabi1 să garanteze deocamdată cel mai înalt standard al bunăstării materiale?
Este Declaraţia universală a drepturilor omului realistă, sau e utopică şi e folosită în scop demagogic pentru a impune pe plan mondial modelul societăţii de consum? E corectă poziţia Occidentului care consideră că fiecare om are dreptul de a-şi părăsi ţara, dar că nu fiecare se poate stabili în ţara în care vrea?
*
Confucianismul consideră că responsabilitatea individului faţă de comunitate este trăsătura de caracter ce trebuie să fie în primul rând cultivată.
Civilizaţia occidentală proclamă ca ideal absolut libertatea individului. E unanim acceptată teza conform căreia această atitudine îşi are rădăcinile în cultura Greciei antice, Atena fiind considerată leagănul democraţiei (Deşi civilizaţia elenistă a atins apogeul înfloririi cultura1e după Războiul Peloponesiac, se consideră că democraţia a permis afirmarea filosofiei ateniene. Socrate nu a fost condamnat la moarte de spartani, ci de atenieni, într-o cetate care, deşi înfrântă, iubea democraţia).
Mă obsedează câteva întrebări:
De ce a fost ucis Socrate? A fost civilizaţia ateniană tolerantă?
E civilizaţia occidentală cu adevărat tolerantă, sau refuză să accepte o critică profundă?
De ce a fost Caragiale silit să se exileze? De ce a fost persecutat Macedonski?
De ce a fost pus Panait Istrati la stâlpul infamiei de către elita intelectuală franceză atunci când a denunţat ororile văzute în Uniunea Sovietică?
Reprezintă cazurile Socrate, Caragiale – Macedonski şi Panait Istrati greşeli irepetabile, sau sunt ele simbolul faţetei ascunse a democraţiei şi expresia paradoxală a ameninţării permanente ce planează asupra ideii de individualitate într-un sistem în care libertatea individului a fost proclamată sacră?
Care e rolul intelectualului în societate?
Susţin că intelectualul ar trebui să reprezinte supapa de siguranţă a societăţii în care trăieşte şi că datoria sa este de a-i semnala defectele cu riscul de a-şi atrage antipatia generală, dar câţi oameni sunt capabili să îşi asume acest risc?
Afirm că un intelectual care emite pretenţia de a reprezenta o autoritate morală credibilă ar fi trebuit să critice în anii dictaturii comuniste regimul, iar dacă nu avea curajul necesar să ridice glasul ar fi trebuit să stea departe de scena publică şi să scrie pentru sertar şi susţin că acum are datoria de a semnala defectele democraţiei. Cred că Paul Barbă-Neagră avea perfectă dreptate atunci când afirma că „pericolul care paşte acum România e californizarea, nu sovietizarea”.
Datoria morală a intelectualităţii din România „postrevoluţionară” este de a atrage atenţia asupra deficienţelor şi riscurilor pe care le comportă democraţia în general, dar mai ales în situaţia concretă din ţară. Analiza critică a democraţiei reale nu trebuie confundată cu apologia dictaturii, reprezentând, dimpotrivă, expresia hotărâtă a adversităţii faţă de o dictatură mascată. E greu de crezut că Nero, cel care a formulat dictonul: „Daţi poporului pâine şi jocuri”, a fost un democrat convins. Neil Postman atrage atenţia că există riscul prăbuşirii civilizaţiei occidentale contemporane într-o băşcălie generală (vezi anexa).
Indiscutabil, aparenţa libertăţii este un atribut al democraţiei, dar identificarea democraţiei cu libertatea este inadmisibilă. Scandalul corupţiei din Italia (ţară considerată de elita culturală românească drept mult mai civilizată decât România) constituie un semnal de alarmă care nu poate fi ignorat. Dacă într-o ţară din lumea model a fost posibil ca un prim-ministru să fie membru al Mafiei (printre altele Giulio Andreotti este acuzat că ar fi ordonat asasinarea unui ziarist), mă întreb în ce măsură este credibilă democraţia în România, în condiţiile în care domnul Iliescu, cel care a ţinut indiscutabil în mână frâiele puterii din 22 decembrie 1989 până în prezent, îşi permite să afirme cu nonşalanţă că misterul teroriştilor (care indiscutabil i-au netezit calea spre dobândirea şi menţinerea puterii) nu va fi probabil niciodată dezlegat.
Dacă în viitorul apropiat în România e de neconceput o guvernare fără domnii Iliescu sau Roman (care e la fel de mult implicat ca şi domnul Iliescu în afacerea „Revoluţiei” şi în minunile „tranziţiei”), îmi permit să afirm că democraţia românească este o farsă la care opoziţia şi elita intelectuală sunt coautoare.
As fi interesat sa cunosc opinia personala a domnului Cionoiu in privinta alternativelor sau a dilemelor pe care le propune.
Apoi nu sunt convins ca in toate cazurile trebuie sa aplicam logica aristotelica a lui ori – ori.
Si in final as spune ca e pacat sa amestecam numele lui Iliescu si Roman in aceasta dezbatere extrem de interesanta, nu de alta, dar o vulgarizam si e pacat.
Domnule Clej,
Vă mulţumesc pentru ecou. Acestea sunt răspunsurile mele:
Textul care conţine ***alternativele sau a dilemele pe care le-am propus*** reprezintă un capitol din cartea mea “Procesul tranziţiei”. Opinia mea referitoatre la acestea se regăseşte în alte capitole ale cărţii precum şi într-o serie de articole publicate ulterior. Aş fi onorat să aflu părerea dumneavoatră faţă de câteva dintre articolele pe care le-am publicat în cadrul acestui săptămânal electronic:
– Scopul farsei „Omul recent”
– Eroarea Aurorei Mihacea si „Fenomenul Paltinis”
– ***meditatie asupra ideii de salt in evolutia umana***
– Biopolitica in lumea postmoderna
– Colibriul nu aduce bebelusi
– Mai exista ea oare, erotica adevarata?
– Cauza decadentei – banii vin din dreapta si prostia din stanga (I, II)
– Despre casatorie si alte comunitati casnice (I, II)
– Noam Chomsky – un autor incomod (I, II, III)
Îndrăznesc să afirm că atât din capitolul care a făcut obiectul ecoului dumneavoastră cât şi din ansamblul scrierilor mele nu reiese că aş pleda în favoarea ideii că ***in toate cazurile trebuie sa aplicam logica aristotelica a lui ori – ori***.
Nu sunt de acord că *** amestecând numele lui Iliescu si Roman in aceasta dezbatere… o vulgarizam***. Dimpotrivă, consider că raportarea la realitate (chiar dacă este incomodă) este absolut necesară într-un eseu care propune o radiografie a situaţiei social-politice din România de azi.
Domnule Cionoiu,
Chiar titlul unuia dintre articole – „Cauza decadentei – banii vin din dreapta si prostia din stanga” ilustreaza aceasta logica binara.
Sunt curios si daca autorul „incomod” Noam Chomsky, unul dintre liderii de opinie ai stangii anti-mondialiste, este si el prost, daca ar fi sa ne luam dupa titlul mai sus mentionat.
Aveti prea multe intrebari.
Reluati materialul cu cite o intrebare/art. Se va putea raspunde.
Doar la modul general, cred ca va trebui sa faceti distinctie intre cultura si mass media (totusi, si ei au „tonomate”; ba eu cred ca exista „tonomate” si in mediile academice; nu a spus-o prezidentul ci Frederic al II-lea: „Daca iti place un teritoriu, ia-l! Se vor gasi dupa aia istorici care sa-ti motiveze gestul.”).
In acelasi timp va trebui sa distingeti diferitele grupuri din interior: stingisti, dreapata in politica. In afara politicienilor, in Occident functioneaza si alte grupuri: afaceri (diferite tipuri), universitari-cultura-cercetare, sindicate, functionari de stat (servicii secrete, armata), etc. Grupuri distincte sau simbiotice (complex militar-industrial). De multe ori interesele tuturor actorilor nu sunt convergente. Ba chiar dimpotriva, aproape intotdeauna exista o contradictie intre dorintele lor. Nu puteti vorbi de cultura Occidentala si de elita lui, fara sa amintiti de cozile de topor ale dusmanilor Occidentului. De ce sunt ei tolerati? Panait Istrati este o victima tocmai a acestor indivizi.
Abia dupa ce faceti aceasta clasificare si dupa ce va definiti termenii, vom putea discuta.
In ceea ce priveste dictaturile, lucrurile sunt mai simple. In faza de ‘instalare’, intelectualul si societatea civila poate face ceva.Se poate opune cu succes. Daca s-ar fi actionat la timp, nu ar fi existat Napoleon, Hitler, Stalin. Se pare ca si azi traim o epoca de instalare a unei noi dictaturi. Conciliatorii trebuie sa se trezeasca inainte de a fi prea tirziu.
Dupa ce s-a instalat dictatura, nu prea se mai poate face ceva. Doar daca esti nebun!
Dupa caderea dictaturii, iar se mai poate abjura. Cei care nu o fac se solidarizeaza cu sistemul si schimba doar figura centrala. (Liderul maxim, capul tuturor capilor, etc.). Uneori o fac din prostie, alteori se lasa santajati cu nimicuri, dar de cele mai multe ori reactioneaza la greselile reformelor.
Cind analizati o perioada de dictatura si rolul intelectualilor din interior, trebuie sa tineti cont si de originea acestora. (Nu numai sociala.) Cei proveniti din sistemul anterior (politico-cultural) si cei nascuti in si educati de sistemul totalitar.
Analizele sunt total diferite. Primii au notiunile valorice de baza, stiu ce este dictatura, se supun de frica sau cumparati.
Ceilalti sunt invatati de mici ca asa este bine. Asta este fata corecta a lucrurilor. Ei se corecteaza pe parcurs, prin eforturi proprii, prin lectura, prin experiente dure. Unii nu ajung niciodata sa realizeze ca au trait timpuri nefiresti si ca sistemul lor valoric a fost gresit. Altii cred doar in „propaganda”.
Sa va dau un exemplu concret. (O paranteza inainte. Vorbiti de Mafie. Trebuie sa faceti distinctie intre Mafia adevarata, compusa doar din infractori de drept comun, oameni perpetuu in afara legii, care reusesc sa cumpere cite un politist, judecator, politician pentru a le apara interesele si Mafia din Romania, care este alcatuita DIN politicieni, judecatori, politisti, etc. Avem de-a face cu o alta realitate, care se ascunde sub aceeasi denumire. Este insa, cu totul altceva. Mult mai rau, mult mai sofisticat, mult mai greu de extirpat.)
Bun, si acum exemplul.
In perioada 1987-1990, am lucrat la Muzeul judetean Calarasi. (Azi, Muzeul Dunarii de Jos, Calarasi -?!!!-). Oficial, eram secretar O.J.P.C.N. (Biroul ptr. patrimoniu nu functiona practic, era doar o functie decorativa. Dar prin aceasta functie puteam fi tras la raspundere daca fisele FAE nu erau trimise la timp la „centru”, sau daca dadeam autorizatii pentru parasirea tarii cu bunuri culturale. In rest, directorul muzeului decidea ptr. tot.) In primavara lui 1989, am fost trimis in localitatea Lehliu (sat Lehliu, a nu se confunda cu oraselul Lehliu-gara) sa rezolv o problema… culturala.
Ce se intimplase.
Noul secretarul cu propaganda, voia sa zugraveasca caminul cultural. In hol insa, exista o frumoasa fresca. Acum nu mai tin minte exact daca era fresca sau pictura in ulei, pe ipsos. Pe ici pe colo, mai era ciobita, julita, de… trecerea timpului, ingrijita ca la noi.
Problema pornea de la faptul ca locuitorii nu voiau sa fie stricata opera de arta. Si aveau dreptate. Ei erau sprijiniti de un grup de la primarie, care voiau sa pastreze lucrarea. In aceasta, autorii au redat activitatea zilnica a satului, cu diferitele domenii de activitate. Modelele erau chiar satenii.
Cum puteam rezolva problema, mai ales ca nu stiam cine este autorul si daca mai este in tara sau emigrase?
Era clar ca trebuia sa lupt pentru pastrarea operei de arta. Cum? Tinind cont ca dobitocul care voia distrugerea era un nou numit in functie, bine vazut si la Calarasi si la Centru?
Solutia mi-a venit dupa o noapte de nesomn: am scris in referat ca este o opera de arta ce aduce marturii despre activitate creatoare… etc. in „EPOCA DE AUR”…
Nu am pupat mina nimanui. Daca ar trebui sa mai salvez o opera de arta, in aceleasi conditii, cred ca modul ar fi acelasi. Nu vreau sa credeti ca ma consider erou sau ca eram oponent al sistemului. Aiurea. Daca Ceausescu ma invita in audienta, sigur ii pupam mina. Doar eram educat de comunisti.
Dar in situatia data, nu vad cum altfel se putea reolva. Poate doar daca acceptam sa se distruga o pictura. Asta m-a facut indezirabil de ideologii de la Calarasi. (Si secretara pe probleme, la Congresul XIV a fost cooptata in CC -amica de-a coanei Leana-), iar putin timp dupa, am devenit „ceausist”, ca uite ce scriam eu si ce aparam eu… (Inutil sa va relatez ca dupa Revolutie, pictura a fost acoperita cu nu stiu ce material; secretarul respectiv… nu stiu nimic de el, dar nu m-ar mira sa fie un prosper om de afaceri sau un politician de succes…)
Pe linga faptul ca directorul ma trimitea mereu in situatii confuze, cu rezolvari in „ac de par”. Ori deranjam Bucurestiul, ori pilele locale.
Mai vreti? Va mai pot da exemple practice, dar cu alte ocazii.
Morala: atunci cind judecati pe cineva, trebuie sa tineti cont de o multime de factori;si in general, toate informatiile trebuiesc analizate in functie de TIMPUL in are se facea sau zicea ceva si de conditiile imediate; toate.
Astept cu interes seria dvs. de articole pe temele mai sus enuntate.
Domnule Clej,
Dacă aţi fi avut curiozitatea să citiţi şi articolele la care vă referiţi, nu doar titlurile acestora, probabil aţi fi reuşit să nu faceţi în doar două fraze două afirmaţii false. Îmi place să cred că aţi fi înţeles că în opinia mea stânga nu este un bloc monolitic şi că în articolul „Cauza decadentei – banii vin din dreapta si prostia din stanga” m-am referit la stânga mondialistă care este cu totul altceva decât stânga antimondialistă al cărei exponent ştiţi şi dumneavoastră că este Chomsky.
Domnule Cionoiu, cred ca ar fi bine sa abandonati sofismele si, asa cum va recomanda si domnul Munteanu, fiti mai nuantat in exprimare, pentru ca un titlu precum „Cauza decadentei – banii vin din dreapta si prostia din stanga” este ceea ce in engleza se numeste a sweeping statement. Or, acest ziar isi propune sa nu practice acest tip de jurnalism care, din pacate, este prea adesea intalnit in presa romaneasca. Nu stiu de ce, dar cititndu-va articolele imi aduc aminte de articolele semnate de Paul Gheorghiu si Roxana Iordache din Romania libera a anului 1990. Suntem totusi in 2008.