Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Scena si Ecranul



 

Sieranevada

de (19-10-2016)

 
Am văzut filmul scris şi regizat de Cristi Puiu în a treia săptămînă de rulare în Bucureşti. Lansat în august, la Festivalul de la Cannes, pelicula a fost oferită publicului larg spre vizionare abia acum, toamna, potrivit dorinţei regizorului.

Cu toate că pînă la proiecţia pe marile ecrane au tot apărut comentarii, cronici avizate, am avut tăria de a nu citi absolut nimic înaintea vizionării. Ştiam doar că durează 2 ore şi 53 de minute, lucru care – recunosc cu mîna pe inimă – mă cam… speria. Eronată şi nejustificată – din fericire – temerea mea, căci nu am simţit în niciun fel lungimea filmului, ba din contră – mi-am umplut pe îndelete sufletul cu bucuria vizionării unei pelicule ample, o radiografie, aş îndrăzni să spun, perfectă a societăţii româneşti din ultimele decenii… Eram convinsă ( de ce oare? ) că-l voi viziona într-o sală goală. Iarăşi m-am înşelat, uitînd cît de ancoraţi sînt tinerii în realitate, şi-n special în observarea fenomenului cultural: o sală aproape plină, plină cu tineri care au urmărit cu deosebită atenţie un film, din punctul meu de vedere, fără cusur.

Subiectul filmului este simplu – era să spun banal, deşi nu este deloc aşa, face parte din viaţa noastră: întîlnirea membrilor unei familii cu ocazia parastasului de 40 de zile de la trecerea în nefiinţă a tatălui personajului principal, Lary (interpretat tot fără cusur de Mimi Brănescu). Ca să marcheze şi mai bine momentul petrecerii acţiunii, înţelegem că în urmă cu trei zile avusese loc atentatul din redacţia ziarului parizian Charlie Hebdo. Deci sîntem în ianuarie 2015.

Din cele 2 ore şi 53 minute, primele 5-10 minute se petrec afară, şi tot cam atîtea, aproape de sfîrşitul filmului, tot afară, printre blocuri – în rest, întreaga poveste o trăim alături de familia reunită, în apartamentul de patru camere dintr-un bloc comunist, nerenovat. Aici îşi dusese viaţa o familie, aş zice de intelectuali, formaţi în vremuri apuse, cu bibliotecă plină cu cărţi, bibelouri, tablori, colecţii, flori în ghivece, pe pervaz, mobilă veche, de dinainte de ’89 – cum aveau mai toţi românii.

O poveste, o desfăşurare compusă din fraze pe care cu siguranţă fiecare le-a auzit în propria casă, în vizite, la serviciu, pe stradă, la alţii. Gesturi, replici, ritualuri frecvente, din viaţa de zi cu zi. Ne plimbăm ochii, prin obiectivul camerei de filmat, de la o încăpere la alta, prin bucătărie, pe holuri, printre persoanele care se pregătesc de primirea preotului şi-a dascălilor care vor oficia parastasul. Soţia celui decedat, copiii, nepoţii, ba şi-un strănepot, fratele, cumnata – toţi sînt prezenţi, fiecare cu povestea sau obsesia proprie. De oboseală, de tristeţe, pentru că sînt mai mulţi, pentru că s-a mai băut un păhărel, cine ştie – se dezleagă limbile, sînt dezvăluite momente intime, penibile, din viaţa cîte unuia… Chestii omeneşti, fireşti.

Toţi se deplasează ca-ntro mişcare browniană, deloc supărătoare, dar care dă o mobilitate surprinzătoare scenelor petrecute între pereţii apartamentului. Se spun adevăruri dure, se rîde, se plînge, este evocat cel mort, unorul involuntar sau cel căutat, uşor grotesc – fac deliciul unui film de-un modernism incredibil pentru vremurile pe care le parcurgem. Se ating toate subiectele vremii, şi care, cu siguranţă (aţi vedea) nu lipsesc din nicio casă, mai ales cu ocazia unui parastas, care adună toate vîrstele.

Pe Cristi Puiu îl mai văzusem la „Profesioniştii” Eugeniei Vodă, şi mă captivase stilul său aparte. Calm, sigur pe el, părea păstrătorul de amintiri ale unei copilării care pare să-l fi marcat pe regizor şi cred că se regăsesc şi în povestea lui Lary, personajul principal. Cristi Puiu nu-mi păruse deloc un interlocutor comod, dar onest – da. Un specialist al spaţiilor mici, în care tensiunile plutesc ameninţătoare.

La astfel de întruniri familiale, de oboseală, de curaj prins ad-hoc, de la un pahar, poate datorită protecţiei pe care-o simţi atunci cînd eşti „cu ai tăi”, se spun adevăruri crude, se plătesc poliţe. Este loc pentru „de toate”. Bîrfa e la loc de cinste, ca şi calomnia, uşoara mitocănie care calcă pe sîrma unor intelectuali uşori, de mucava, creaţi de „omul nou” al lui Ceauşescu, spre regretul generaţiei „de aur”, mîndră de realizările peste care n-a mai fost în stare să apară altceva.

Mulţi s-ar regăsi în acest film, poate nostalgicii, dar şi cei care – exact ca familia din cadru – încearcă să supravieţuiască între concedii în locuri exotice, slujbe de compromis (un medic poate rămîne medic, cu numele, chiar dacă se ocupă doar cu achiziţionarea de aparatură medicală, doar „iese” destul şi din asta…), viaţă modestă, mizeră, fără sclipiri, şi scenarite catastrofale (vezi interpretările la modă, obsedante, despre atentatele din septembrie 2001, din America sau chiar despre atentatul din redacţia pariziană).

Toate subiectele vremii sînt trecute în revistă prin gura personajelor. Ai zice că poezia Anei Blandiana, Totul (Frunze, cuvinte, lacrimi, / cutii de chibrituri, pisici, / tramvaie cîteodată, cozi la făină etc., etc.) se regăseşte cumva adaptată prin concentrarea ideilor, a obsesiilor şi-a replicilor aruncate în Sieranevada. Întinderea peste măsură, reală, a filmului i-o putem datora chiar preotului aşteptat peste măsură (deseori precum în viaţa reală…) acasă, la slujba de sfinţire a bucatelor împărţite vecinilor din bloc, dar şi a hainelor date de pomană, chiar cuiva din familie (scenă de-un grotesc în tragismul ei, încît a declanşat hohote nestăvilite de rîs în sală – deşi nu la asta împingea momentul descris – prin interpretarea excepţională a lui Marin Grigore).

Întreaga echipă a jucat excelent, exact: Dana Dogaru, Tatiana Iekel (interpretarea unei foste activiste de partid, tare mîndră de ralizările „epocii” a fost perfectă), Ana Ciontea, Bogdan Dumitrache, Ioana Crăciunescu, Marian Râlea, Eugenia Bosînceanu, Sorin Medeleni (dispărut prematur, pe 20 decembrie 2015, nemaiapucînd să vadă filmul montat, iar producerea filmului, în sine, a fost începută pe 27 ianuarie 2016, la…40 de zile de la moartea lui, semn că nimic nu este chiar întîmplător…), Ilona Brezoianu, Valer Dellakeza (preotul), Petra Kurtela, Mirela Apostu, Andi Vasluianu (meteoric, 3-4 minute – spumos, exact, cu un discurs auzit zilnic, de către oricine, în trafic). O reuşită excepţională a lui Cristi Puiu şi a întregii sale echipe!

O încîntare este Sieranevada şi sper ca propunerea României pentru o nominalizare la premiile Oscar în 2017, la categoria „cel mai bun film într-o limbă străină, alta decît engleza”, propunere făcută de juriul CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) să fie încununată de un premiu. Existăm în Film!

Ruxandra Constantinescu

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.242.76