Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Războiul Civil din Spania (II) – revoluția strangulată

de (18-10-2016)
11 ecouri

 
În cartea sa „Omagiu Cataloniei”, Orwell demitizează exemplar scopurile și metodele aparatului comunist în lupta împotriva a ceea ce a fost socialismul libertar. Pentru cel ce avea să scrie romanul „1984”, „poliția secretă spaniolă [SIM – Serviciul de Investigații Militare, controlat tot mai puternic de comuniști] avea ceva din caracterul Gestapo-ului, dar nu prea mult din competența lui”.

Una dintre misiunile-cheie ale „instructorilor” Cominternului în Spania (camuflați drept ofițeri sau interpreți ai Brigăzilor Internaționale) era tocmai „detectarea” și „demascarea” presupușilor trădători. Principalele centre sindicale se aflau sub control nemijlocit anarhist şi socialist. Liderii anarhişti, perfect informaţi despre represiunile din Uniunea Sovietică împotriva camarazilor lor de idei, priveau cu suspiciune infiltrarea comunistă în poziţii guvernamentale cheie. Sentimente similare erau nutrite de conducerea POUM, cu precădere influent în Catalonia.

Milițiile muncitorești, organizate de stânga necomunistă în 1936, au fost baza rezistenței anti-franchiste şi cel mai important reazem al guvernului legal. Orwell, care a luptat în rândurile milițiilor anarhiste, descria psihologia mistic-naivă a acestor îndrăgostiți de libertate: „Pentru marea majoritate a acestor oameni, socialismul înseamnă ori o societate fără clase, ori nu înseamnă nimic… Milițiile spaniole, atât cât au durat, au fost un fel de microcosmos al unei societăți fără clase.” În viziunea lui Orwell, greu suspectabilă de credulitate, puteau exista lipsuri în acele grupuri, nu însă și privilegii ori carierism slugarnic: „Fusesem într-o comunitate în care speranța era mai normală decât apatia și cinismul, în care cuvântul tovarăș însemna camaraderie și nu, ca în cele mai multe țări, o mistificare”. Pentru scriitorul britanic, sugrumarea de către comuniști a speranței anarhisto-libertare însemna și finalul unei șanse reale de a întemeia puterea clasei muncitoare în Spania. Orwell privea tendința politică generală, rezultată din înfrângerea stângii libertare, drept o formă de fascism, „mai uman și mai puțin eficient decât cel german sau italian”.

Ceea ce s-a întâmplat în Spania a fost de fapt prelungirea represiunii bolșevice a revoltei anti-autoritare de stânga de la Kronstadt din martie 1921. Marinarii rebeli, masacrați din ordinul lui Lenin și Troțki, voiau „Soviete fără comuniști”. La 30 iulie 1937, șeful Cominternului, Gheorghi Dimitrov, îl informa pe Klement Voroșilov, comisar al poporului pe probleme de apărare: „Revoluția populară nu se poate încheia cu succes dacă Partidul Comunist nu pune mâna pe putere”. Anarhiștii și POUM-iștii doreau o revoluție fără corsete birocratic-doctrinare. Dimpotrivă, comuniștii detestau orice formă de spontaneitate revoluționară. Nota Orwell: „Ceea ce urmăreau comuniștii nu era să amâne revoluția spaniolă pentru un moment mai potrivit, ci să fie siguri că nu avea să se întâmple niciodată”. Mai precis, revoluția reală era strangulată pentru a pregăti calea către o lovitură de stat de tip bolșevic.

Efervescența rezistenței necomuniste anti-franchiste nu putea dura la infinit. Rebelii militari, șocați de barajul opoziției populare spontane, primeau sprijin masiv din partea dictaturilor totalitare din Italia şi Germania. Politica de non-intervenție a guvernului Blum, pe care stânga comunistă nu va conteni să o înfiereze în deceniile viitoare, se ciocnea de impertinența solidarităților ideologice. Generalul Franco accepta temporar alianța cu Hitler și Mussolini. Falanga, partidul/mișcare fascist întemeiat de José Antonio Primo de Rivera, devenea coloana vertebrală a rebeliunii antirepublicane.

Departajările politice și ideologice se succedau într-un ritm galopant. Cu incontestabilul său fler politic, Stalin percepuse faptul că în Spania se ivise șansa de a exporta propria sa viziune despre socialism. În octombrie 1936, consilieri sovietici începeau să sosească în Spania împreună cu primele transporturi de armament pentru cauza republicană. Un nou act debuta în istoria revoluției spaniole, o dată cu pătrunderea sovieticilor în poliția politică și în armată. Epoca revoltei febrile și a experimentelor de tip consilii muncitorești trecuse. Sosise timpul comisarilor mohorâți, al experților în dosare de cadre. Pentru aceștia nimic nu putea fi mai odios decât constituirea unui centru revoluționar paralel în Europa, încercarea de a umaniza ideea și practica socialismului. Cu douăzeci de ani înaintea suprimării Revoluției Maghiare, cominterniștii s-au consacrat extirpării germenilor de democrație muncitorească din Spania războiului civil. În martie 1937, comuniștii dirijați de Antonio Cordón (șeful Secretariatului Tehnic al Ministerului Apărării), dobândiseră hegemonia în armata republicană. Sensul acțiunii sovietice în Spania a fost, mai presus de orice, să întemeieze primul experiment de „democrație populară”. În această acțiune, desfășurată după reguli aplicate ulterior și în Europa Centrală și de Est, partidul comunist local avea de jucat un rol de prim-plan.

Dictatul Moscovei sau NKVD-ul în Spania

Inițial, Partidul Comunist și-a exprimat sprijinul pentru guvernul condus de socialistul de stânga Largo Caballero, după care, în vara lui 1937, a obținut înlocuirea primului ministru acuzat de anticomunism. Într-un interval de un an de zile, „Lenin-ul spaniol” (porecla lui Caballero) se transfigurase într-un „dușman al revoluției”. Metodă, cum se știe, utilizată după 1944 contra celor care se opuneau sovietizării totale a Europei de Est.

Sub guvernul „tovarășului de drum” Juan Negrín (un Petru Groza avant la lettre), comuniștii au acaparat controlul armatei și poliției secrete și au pus la cale represiuni sângeroase împotriva adversarilor lor politici. Principalul lor oponent, POUM (condus de Andrés Nin) a fost decimat la Barcelona în urma unei veritabile Nopți a Sfântului Bartolomeu, macabru măcel imaginat de consilierii sovietici și oamenii lor din Brigăzile Internaționale, dus la cumplit sfârșit de subordonații lui Díaz, Ibárruri, Lister şi Carrillo (circa 500 de morți şi peste 1000 de răniți). Procesul-spectacol al liderilor POUM (Gorkin, Arquer, Andrade, Adroher, Bonet) a început pe 11 octombrie 1938 în fața Tribunalului de Înaltă Trădare şi Spionaj din Barcelona, la 15 luni de la asasinarea în secret a lui Andrés Nin şi la opt luni de la mega-procesul moscovit al lui Nikolai Buharin, Aleksei Rîkov, Rakovski, Iagoda, etc. Acestea sunt pagini infame din istoria comunismului spaniol pe care istoricii relativiști preferă să le treacă sub tăcere. Pentru o analiză detaliată, a se vedea subcapitolul „Umbra NKVD-ul în Spania” din „Cartea Neagră a Comunismului”. Despre comuniștii spanioli, amintesc cartea apostatului Jesús Hernández Tomás (Yo fui ministro de Stalin / La Grande trahison), document cutremurător prin datele oferite despre tenebrele stalinismului mondial.

În această perioadă, comuniștii se afirmă ca partidul ordinii terorist-birocratice, al monologului absolut. Iată ce se scria într-un document al PC Spaniol din 1937: „Partidul nostru insistă asupra următoarelor trei puncte: efectuarea unei epurări a aparatului militar și promovarea la vârf a comandanților care provin din popor, precum și neutralizarea campaniei anticomuniste; efectuarea unei epurări necontenite a elementelor troțkiste din spatele frontului; oprirea odată și pentru totdeauna a toleranței față de ziarele, grupurile și indivizii care desfășoară o campanie calomnioasă împotriva URSS”. Călcâiul de oțel al stalinismului impune o tăcere mormântală stângii spaniole. „Democrația populară” înseamnă monolitism, înregimentare fanatică, ascultare necondiționată a unor ordine presupus sacrosancte. Orice expresie a diversității era așadar aprioric denunțată ca serviciu adus franchiștilor, tot așa cum, mai târziu, în Europa de Est sovietizată, călușul marxist-leninist va încerca să suprime vocile protestului. Organizat asemeni unui ordin religios, cu un Birou Politic direct conectat cu Ambasada sovietică, Partidul comunist a instituit în zona republicană un regim terorist de pură sorginte stalinistă. Ulterior, după stalinizarea Europei de Est și Centrale, Julián Gorkin, numărul doi al POUM, a scris în exil o lucrare cu titlul „Spania – prima încercare de democrație populară”. Un alt veteran al POUM, Wilebaldo Solano, susținea că „primul experiment de democrație populară s-a aplicat în țara noastră”. Între tacticile întrebuințate se numărau „infiltrarea aparatului de stat; cucerirea pozițiilor-cheie în guvern, armată, poliție, servicii secrete; un monopol crescând asupra informațiilor (presă, radio, filme); cenzurarea sau reprimarea oricărei acțiuni care ar putea pune în pericol politica stabilită de Kremlin”. În același sens, Walter Krivitsky, unul dintre defectorii de vârf ai NKVD lichidat ulterior de agenții staliniști, autorul cărții de memorii „În Serviciul Secret al lui Stalin” (1939), scria că obiectivul lui Stalin era „să includă Spania în sfera de influență a Kremlinului” și să impună un regim totalmente controlat de sovietici. Lucrul a fost confirmat în 1996 de doi istorici militari ruși care au ajuns la următoarea concluzie: „Judecând din numeroase documente pe care le-am analizat, Stalin a ajuns să vadă guvernul spaniol ca pe o ramură a guvernului sovietic, obligată să asculte dictatul Moscovei”.

Problema centrală a Războiului civil din Spania a fost tocmai vulnerabilitatea proiectului democratic, incapacitatea forțelor republicane de a constitui ceea ce reprezintă centrul eșichierului politic opus oricărui extremism polarizator. Scrie istoricul Stanley Payne: „Democrația este incapabilă să provoace un feroce război civil, însă violența pre-revoluționară, o persistentă dezordine majoră, precum și refuzul de a pune în aplicare legea, daca sunt duse suficient de departe, o pot face”. Ceea ce s-a petrecut în Spania, prin rivalitatea disperată și adeseori absurdă a diverșilor actori politici, fiecare cu propria sa agendă, fiecare cu propria sa iresponsabilitate, a fost crearea unei structuri de oportunitate pentru scenarii dictatoriale de tip fascistoid sau stalinoid.

Vladimir Tismăneanu, 12-13 octombrie 2016

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • CHARLIE: (18-10-2016 la 22:32)

    Foarte intersant. N’am stiut toate amanuntele dar sunt convins ca agentii sovietici in Spania au fost capabili de procese a la Moscova. Numai Andrei Ianuarevici Vyshinski lipsea.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 0 Nu-mi place 6

  • Alexandru Leibovici: (19-10-2016 la 00:59)

    @CHARLIE

    > agentii sovietici in Spania au fost capabili de procese a la Moscova

    Adică să organizeze în Spania procese à la Moskova? Oh nu, în Spania erau mult mai expeditivi !… deşi în cele din urmă revine la acelaşi lucru: aşa zisele procese erau de fapt asasinate într-un decor de sală de tribunal.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 0 Nu-mi place 6

  • George Petrineanu: (19-10-2016 la 09:53)

    Nu vreau sa ma gindesc cum ar fi fost daca razboaie civile dupa modelul celui din Spania ar fi fost „implementate” in acelasi timp si in alte tari occidentale. Chiar si asa numai cu Spania, a fost prea mult.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (19-10-2016 la 10:16)

    Foarte corect prezentat, mă întreb dacă există o paralelă cu dictatura impusă de Castro în Cuba, unde Moscova a intervenit masiv, apoi s-a distanțat. Este o altă temă, dar tot visul socialist devenise ideea lui Castro după venire la putere.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • CHARLIE: (19-10-2016 la 14:18)

    @Boris

    In Cuba Rusia s’a distantat cand situatia ei economica s’a prabusit. Venezuela a facut la fel cand pretul petrolului a cazut. E greu sa fii socialst cand nu prea mai ai bani!

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • Victor Manta: (20-10-2016 la 00:38)

    @CHARLIE

    >E greu sa fii socialst cand nu prea mai ai bani!

    Nu este greu să ai bani când eşti socialist/comunist.

    Este suficient să nu ai scrupule şi să-i iei cu forţa de la cei care au (aşa cum fac şi tâlharii), şi/sau să obligi majoritatea populaţiei să lucreze ieftin pentru un viitor luminos care se află hăt departe.

    La un moment dat aceste lucruri au luat sfârşit (ceea ce nu este obligatoriu să se întâmple), dar se iese apoi cu greu din marasmul generat de desfiinţarea drepturilor de proprietate privată. Acesta este motivul pentru care ţări ca Spania s-au refăcut economiceşte mult mai repede decât democraţiile populare.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 6

  • CHARLIE: (20-10-2016 la 02:44)

    @Victor Manta

    Accept punctul d-tale de vedere ca poti fi socialist-comunist atata timp cat ai de la cine fura.

    Partidul „socialist” din Romania are o conducere de puingasi care s’au imbogatit pe contul altora. Personal ne-au furat casa si n’au nici ma mica intentie sa plateasca despagubiri. In filosofia judaica se spune: cine este un om rau? Cel care zice al meu, e al meu si al tau tot al meu este. Asa este PONTA Nastase sapte case si multi membrii al Parlamentului roman care sunt socialisti draga doamne.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 0 Nu-mi place 6

  • Boris M. Marian: (20-10-2016 la 12:00)

    @ V. Manta

    Polemică să fie – PSD este departe de a fi un partid cu ideologie socialist-comunistă, de fapt este total neideologic, singura dominantă fiind fripturismul; Iliescu a devenit peste noapte domn, adio tovarăși, a încurajat hoția, fără să fure personal, denumirea de PSD fiind un balon de săpun.

    Filosofia iudaică nu este o noțiune clară, iar definiția unui om rău, cel puțin eu, care am citit mult despre iudaism, nu există. Iubirea de aproapele este comună iudaismului și creștinismului. Iudaismul are elemente religioase, nedespărțite de o filozofie, iudaismul se bazează pe interpretarea textului biblic.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • CHARLIE: (20-10-2016 la 13:02)

    Boris! Te sfatuiesc sa citesti mai mult despre filosofia iudaica. Citeste PIRKEI AVOT.

    Cat traiesti tot mai inveti, cel putin asa incerc eu. Educatia mea a fost foarte putin marxista dar mai mult cultura generala: franceza, engleza, ebraica si bineinteles romana.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 5

  • Victor Manta: (20-10-2016 la 16:19)

    @Boris M. Marian

    >Polemică să fie – PSD este departe de a fi un partid cu ideologie socialist-comunistă, de fapt este total neideologic, …
    >Filosofia iudaică nu este o noțiune clară, iar definiția unui om rău, cel puțin eu, …

    Polemică să nu fie, sau oricum nu cu mine, deoarece ideile pe care le combateţi nu au fost emise de mine. Îmi pare rău că provoc, fără intenţie, accidente colaterale 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 5

  • Alexandru Leibovici: (20-10-2016 la 18:48)

    A apărut partea a III-a (şi ultima) a seriei de articole despre Războiul Civil din Spania de Vladimir Tismăneanu.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 5



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.89.1