Ne întrebăm adesea care e sensul vieţii. Răspunsul vine:
Să mori liniştit!
De bună seamă,-mi spun-,
Gândul e înţelept. Trăirea în virtute,-n sine,
Înseamnă cale dreaptă, înseamnă sfârşit bun,
vis împlinit.
Dar cum rămâne cu această lume? Cu ale sale frumuseţi?
Le ignorăm? O, nu!
Cum să ignori a mamei bucurie
De a da viaţă? De a creşte, de a da poveţi?
Sau frumuseţea de a dărui
Cât e de vie!
Primim şi dăruim în orice clipă. De la prieteni, rude,
De la Dumnezeu,
Sau, mai frumos, de la noi înşine –
în ciuda soartei crude –
iar conştientizarea acestui fapt, în sine,
E chiar al nostru Eu:
Ne defineşte chiar şi modul simplu de a dărui: cum oferim?
Şi cum în dar primim?
Cum îl alegem, ce ne motivează?
Căci am văzut mirare şi indiferenţă-n ochi, primind
Un autoturism. Dar ne înseninează
Un simplu: -„Alo? Sunt Eu. Şi… vin!”
Dar ce este cadoul? E inventar? E etichetă?
Care-i a sa valoare?
Atribuită de noi sau de destinatar? Ce-l defineşte?
Utilitate sau măsura unui sentiment?
Pe gustul nostru? Sau al celui ce-l primeşte?
E spre-amintire sau clipă viitoare?
Ce-alegem: un buchet imens de garoafe-mbobocite, multe
Ce-o săptămân-or ţine
Dar ofilise-vor chiar înainte de a înflori?
Sau trandafir deschis, totală frumuseţe
Chiar doar pentru o zi?
Atâtea gânduri ne frământă vorbind de frumuseţea negrăită
De-a dărui…
Dar eu la o-ntrebare nu am cuvinte să răspund:
Alături acel Om, nu-mi este, nu îmi poate fi…
Inaccesibil este pentru mine. Nimic nu pot a-i dărui…
Dar, poate tocmai acest gând,
Pe care eu l-am exprimat neclar,
Să îndrăznesc să i-l trimit în dar,
Asigurându-l că mereu îl voi iubi…