Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Patriotism sau trădare : opoziţia internă la Unirea Moldovei cu Ţara Românească

de (5-2-2016)
13 ecouri

 
Abstract. Apariţia statelor naţionale moderne odată cu politizarea principiului de naţionalitate şi a schimbării paradigmelor sistemului relaţiilor internaţionale furnizează teme frecventate în egală măsură, dar în manieră antitetică de scrisul istoric şi de discursul politic. Cunoaşterea succesiunii de fapte care dau substanţă genezei statelor şi naţiunilor moderne prin apelul la spiritul critic propriu meseriei de istoric este utilă publicului mai puţin avizat, în contextul dezbaterilor legate de rolul statului şi semnificaţiile contemporane ale identităţii şi proiectelor naţionale. Unirea Principatelor Române a fost rezultatul acţiunii concertate a majorităţii elitei politice şi intelectuale constituite după 1830, dar opţiunea pentru unire a presupus şi o dezbatere internă care i-a opus pe cei dintâi adepţilor unor soluţii separatiste. Recursul la soluţii violente şi riscurile unor ingerinţe externe au pus capăt acestor controverse şi au favorizat în ultimă analiză dezvoltarea etatică a României moderne după modelul centralismului administrativ francez, contestat de exponenţi ai mediilor culturale.

Evoluţiile care au preliminat formarea statelor naţionale în Europa Centrală şi în cea de Sud-Est prin unificarea Italiei, Germaniei şi a celor două principate româneşti, procese anticipate de recunoaşterea independenţei Greciei şi a autonomiei Serbiei, continuă să facă obiectul disputei dintre istoriografie şi discursul politic. Dacă specialiştii în relaţii internaţionale consideră fenomenul ca pe o revoluţie care a pus capăt stabilităţii relative aduse de echilibrul de putere al secolelor XVI-XVIII(1), iar autorii interesaţi de raporturile dintre putere şi societate plasează această epocă sub auspiciile paradigmelor liberale ale regimului reprezentativ şi responsabilităţii guvernamentale, noile proiecte etatice a devenit parte integrantă a propagandei naţionalismului modern, diferit de cel medieval prin coerenţă, mesaj şi disponibilitatea spre mobilizarea maselor în serviciul unei agende ofensive(2).

Dilemele morale pe care le-a cunoscut societatea modernă şi contemporană, nevoia de simboluri ca mijloc de fidelizare a cetăţenilor sau recursul la legitimarea prin trecut a regimurilor totalitare europene au transferat faptele de la jumătatea secolului al XIX-lea şi pe protagoniştii lor în patrimoniul mitologiei identitare, evocate în termeni ce activează veneraţia colectivă şi contrapuşi ca exemple de urmat unui prezent contestabil. Momentele aniversare devin ocazii pentru refacerea parteneriatului dintre istoria periferizată în programa şcolară şi puterea politică dispusă să ofere omagiul formal unor momente cunoscute de masele largi exclusiv prin intermediul vechilor manuale care privilegiau perspectiva educativă a trecutului sau prin receptarea controverselor prilejuite de un anume iconoclasm istoriografic inspirat de inovaţii metodologice. Demitizarea acestor subiecte la care s-a raliat şi o parte a scrisului istoric românesc a avut meritul de a introduce teme şi nuanţe în cadrul analizei tradiţionale, dar dorinţa de a-şi afirma un profil distinct şi preferinţa pentru originalitate cu orice preţ a condus la interpretări superficiale şi la o serie de erori de metodă. Riscul unor revoluţii interpretative constă în potenţialul de sugestie pe care momente precum geneza statelor şi naţiunilor sau conduita acestora pe durata celor două războaie mondiale continuă să aibă un puternic impact la nivelul mentalului colectiv, iar minimalizarea importanţei lor sau înţelegerea distorsionată a epocii lasă câmp liber de manifestare abordărilor revanşarde de tot felul şi ideologiilor anti-sistem.

Dezbaterea publică vehiculează concepte precum naţionalism sau imperialism, fără a sublinia în suficientă măsură faptul că Imperiul ca realitate simbolică şi ideal politic se regăseşte în patrimoniul identitar al tuturor naţiunilor europene(3), de la actorii politici cu interese globale din secolul al XIX-lea la micile naţiuni balcanice sau la Suedia. Pe de altă parte, receptarea trecutului ca pe o succesiune de victorii ale întregii naţiuni mobilizate în jurul unor conducători providenţiali este contrară adevărului, cunoscut de istorici graţie consemnării sale într-un larg spectru de surse scrise.

Reconstituirea trecutului implică în egală măsură responsabilităţi civice şi angajamente etice, ambele guvernate de obligaţia de a căuta şi spune adevărul, sau cel puţin adevărul cunoscut într-un anume stadiu al cercetărilor. Chiar dacă pare greu de acceptat, cercetările de specialitate au demonstrat că naţionalismul profesat de Giuseppe Mazzini şi Garibaldi era asumat de o minoritate militantă a societăţii italiene, iar unificarea în jurul Regatului Sardiniei s-a putut înfăptui datorită diplomaţiei abile a piemontezilor şi sprijinului cercurilor financiare genoveze, în condiţiile în care majoritatea populaţiei s-a raliat în primă instanţă poziţiei papale referitoare la instituţiile politice moderne. În aceeaşi ordine de idei, cancelarul Otto von Bismarck s-a putut menţine la putere printr-o serie de intrigi bizantine aflate la limita compromisurilor acceptate chiar în acea epocă revoluţionară. Naţionalismul românesc nu făcea nici el excepţie, iar receptarea sa a fost puternic afectată de factori specifici societăţilor Europei Centru-Orientale: precaritatea alfabetizării, caracterul incipient al dezvoltării urbane şi infrastructura politică a regiunii. Aceste circumstanţe nu anulează meritele fondatorilor României moderne, dar nici nu justifică blamul pe care emoţia ori interesele contemporanilor, dar mai ales prejudecăţile generaţiilor următoare, l-au plasat asupra acţiunilor celor care s-au opus unirii Moldovei cu Ţara Românească. Destinul acestora din urmă îl prelimină pe cel al facţiunii conservatoare care s-a opus abandonării alianţei cu Puterile Centrale şi urmează ostracizării rezervate Movileştilor, adversarii români ai lui Mihai Viteazul, chiar în condiţiile în care şi proiectul lor politic propunea o anume confederare a Ţărilor Române, într-o manieră mai puţin belicistă.

Unionişti şi separatişti

Ca şi în 1918, unirea celor două principate româneşti a fost, şi nu putea fi altfel, rezultatul valorificării oportunităţilor oferite de contextul internaţional, odată cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, de dificultăţile pe care le cunoştea Monarhia Habsburgică după 1848şi mai ales de schimbarea statutului internaţional al Ţărilor Române prin plasarea lor sub garanţia puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856. Unirea avută în vedere în documentele programatice ale emigraţiei paşoptiste devine elementul central al ideii naţionale, fiind considerată singurul mijloc de salvare a individualităţii naţiunii române, ameninţate de imperiile din proximitate şi de accelerare a modernizării politice, economice şi administrative. Chiar dacă faptul este deja un loc comun, pluralismul semantic al conceptului justifică precizarea că naţionalismul european încorpora idei liberale şi democratice, fiind încă departe de evoluţia către exclusivismul xenofob şi iraţional de la începutul secolului XX(4).

Dezbaterea internă în legătură cu oportunitatea unirii şi cu maniera de integrare a celor două state româneşti a implicat exponenţi ai elitei politice şi intelectuale familiarizată cu ideologiile contemporane prin frecventarea instituţiilor de învăţământ franceze şi germane, iar implicarea maselor a fost determinată de acţiunea unor agitatori politici radicali şi a avut un caracter episodic. Notaţiile lui Vasile Alecsandri despre refugiul său în Neamţ în urma eşecului revoluţiei de la Iaşi sunt relevante pentru felul în care populaţia rurală privea proiectele politice ale micii boierimi şi raporturile cu puterea. În favoarea unirii s-au pronunţat cu entuziasm tinerii intelectuali formaţi în recent-înfiinţatele instituţii şcolare de la Iaşi şi Bucureşti, adepţii reformelor liberale moderate sau radicale implicaţi în evenimentele revoluţionare din 1848 şi toţi cei care sperau că unirea va însemna şi catalizatorul unor reforme sociale şi politice liberale, iar baza economică a mişcării unioniste era asigurată de cercurile care beneficiaseră de liberalizarea comerţului la Gurile Dunării şi de nucleele antreprenoriale apărute în relaţie cu nevoile producţiei agricole şi a începutului urbanizării.

Un anume scepticism în legătură cu unirea s-a manifestat şi în rândurile boierimii conservatoare din Ţara Românească, care cunoscuse efectele experimentelor radicale din 1848 şi prevenea împotriva riscurilor pierderii avantajelor câştigate prin Regulamentul Organic. Separatismul a avut o pondere semnificativă în Moldova, unde reunea o parte a funcţionarilor administraţiei de stat, intelectuali de talia lui Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi şi exponenţi ai vechilor familii boiereşti Moruzi, Sturdza şi Rosetti-Roznovanu. Opoziţia la unire era motivată de argumente recognoscibile în orice discurs secesionist contemporan: o gestiune inechitabilă a resurselor, pierderea individualităţii Moldovei datorită disproporţiei numerice în raport cu numărul locuitorilor Ţării Româneşti, rivalităţile tradiţionale dintre moldoveni şi munteni şi degradarea statutului Iaşilor, fostă capitală voievodală. Propaganda separatistă era favorizată şi de factori subiectivi. Pierderea teritoriilor dintre Prut şi Nistru accentuau discrepanţele în raport cu Ţara Românească, iar anticlericalismul cu care era asociat liberalismul unioniştilor făcea ierarhia ortodoxă reticentă la urmările unirii cu muntenii. Reputaţia conducătorilor şi resursele lor economice, dar mai ales sprijinul puterii de stat a asigurat separatiştilor victoria în alegerile pentru Adunarea ad-hoc, anulate ca urmare a intervenţiei diplomatice a reprezentanţilor Puterilor Garante şi urmate de reluarea scrutinului, care aveau să dea câştig de cauză unioniştilor.

Relevanţa succeselor sau eşecurilor electorale este una relativă, România modernă nu a excelat prin corectitudinea alegerilor, chiar prevederile democratice ale Constituţiei din 1923 au fost atenuate de legislaţia referitoare la prima electorală(5), dar faptul nu atenuează în vreun fel semnificaţiile evenimentelor din 1859. Pasiunea dezbaterilor politice a făcut ca protagoniştii să-şi aducă acuze reciproce, justificate doar în parte,de complicitate cu puterile străine. Separatiştii moldoveni au fost consideraţi rusofili, date fiind disponibilităţile lor conservatoare şi unor afinităţi culturale şi familiale. Astfel de acuze care amintesc de etichetele transformate în renume pe durata alegerilor parlamentare din Anglia Restauraţiei, nu echivalau cu accepţiunile contemporane.

Caracterul incipient al instituţiilor politice româneşti determina o anume criză a reperelor şi exemplelor care s-a tradus prin asocierea liberalilor cu Franţa revoluţionară şi admiraţia fără rezerve, uneori cu accente de snobism şi suficienţă, a Junimiştilor pentru Prusia lui von Bismarck. Rusia nu ajunsese să fie percepută ca inamicul ireductibil, fiind ea însăşi angajată în procesul de reforme iniţiat de Aleksandr al II-lea (1855-1881), iar atitudinea sa faţă de unire a manifestat o anume ambivalenţă. Cancelarul Gorciakov, căruia retorica naţionalistă îi reproşează renunţarea la Alaska, prioritiza specularea disensiunilor franco-engleze în vederea restaurării poziţiei Rusiei la Gurile Dunării şi în Balcani. În consecinţă, poziţia sa faţă de evoluţiile din Principate s-a circumscris susţinerii Franţei, care a evitat să se angajeze în susţinerea revoluţionarilor polonezi în 1863.

Pe de altă parte, Rusia fusese considerată interlocutorul preferat al factorilor politici români interesaţi de înlăturarea dominaţiei otomane şi a regimului fanariot, iar primii paşi în direcţia modernizării administraţiei şi învăţământului românesc s-au datorat guvernărilor conservatoare care au urmat instituirii Regulamentului Organic. Agitaţia separatistă a rămas o chestiune de interes local pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza, luând forma unor memorii adresate guvernelor de la Bucureşti pe teme de administraţie şi investiţii. Revenirea sa în actualitate avea să se producă imediat după abdicarea forţată a principelui, produsă la 11 februarie 1866, în contextul provizoratului gestionat de locotenenţa domnească, rezultat al coaliţiei conservator-liberale.

Activul şi pasivul unei victorii

Un loc comun al istoriografiei româneşti este seria de elogii la adresa maturităţii politice a generaţiei paşoptiste care a găsit mijloacele de a transforma unirea mai curând formală propusă de Convenţia de la Paris într-o construcţie statală funcţională, în măsură să iniţieze o serie de politici publice reformiste şi să asume o politică externă activă. Aceste succese incontestabile s-au realizat prin acte de voinţă ale principelui comun, ales ca o soluţie tranzitorie în perspectiva desemnării unui prinţ aparţinând unei dinastii europene care să consolideze stabilitatea noului stat. Dezbaterea politică a lăsat locul violenţelor şi actelor de forţă, acceptate in extremis de marile puteri, angajate în alte zone de competiţie.

Primul premier al guvernului comun al principatelor, Barbu Catargiu, a fost asasinat, iar ancheta oficială şi reconstituirile istoricilor au oscilat între posibile comploturi externe, dispute de partid sau implicarea principelui. Reformele cu care s-a identificat guvernul Mihail Kogălniceanu au fost impuse prin dizolvarea forului legislativ şi impunerea aşa-numitului Statut Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care conferea o serie de ascendente puterii executive în raport cu corpurile legiuitoare. Răsturnarea unui regim care sfârşise prin a-i nemulţumi pe foştii săi susţinători a oferit prilejul repunerii în discuţie a unirii depline a Moldovei cu Ţara Românească, sub influenţa unui grup de tineri boieri susţinuţi de populaţia Iaşilor şi de mitropolitul Calinic Miclescu. La 3-15 aprilie 1866, o mulţime înarmată se mobiliza în curtea mitropoliei unde era citită o declaraţie de secesiune binecuvântată de mitropolit, iar un comitet organizat în vederea convocării unor alegeri parlamentare desemna un nou domn al Moldovei, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu.

Aceste evenimente au o anume relevanţă şi pentru istoria literaturii, graţie rolului jucat de Ion Creangă în salvarea mitropolitului şi din relatările lui Titu Maiorescu, care a mediat predarea ultimilor rebeli. Reprezentanţii locotenenţei domneşti au procedat la o intervenţie militară energică, ordinea fiind restabilită cu preţul a câtorva zeci de morţi şi răniţi din ambele tabere. Evoluţia ulterioară este oarecum contradictorie, ilustrând la o scară redusă incoerenţa care a afectat evoluţia României moderne. Participanţii la revoltă au fost amnistiaţi prin primul decret emis de noul principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Calinic Miclescu devenind chiar mitropolit primat al României după 1870, iar Nicolae Roznovanu a urmat o carieră administrativă de succes şi s-a distins pe câmpul de luptă în Războiul pentru Independenţă.

Separatismul a continuat să fie o temă de interes local, cultivată în periodice de circulaţie restrânsă, dar apartenenţa Moldovei la statul român nu a mai fost pusă în discuţie în mod serios. Tema moldovenismului a fost reluată în unele publicaţii apropiate cercurilor naţionaliste velikoruse şi a făcut epocă în istoriografia sovietică, fără ca aceste teze să aibă vreo legătură cu reflecţiile şi acţiunile separatiste din anii 1857-1866. România evolua în maniera centralismului etatic preluat superficial din expertiza franceză. Izbucnirile violente de la Iaşi au compromis mai curând micile şanse ale unei guvernări descentralizate, iar implicarea unor diplomaţi ruşi a servit ca mijloc de discreditare a participanţilor. De altfel, România guvernată de coaliţia liberală de la Mazar-paşa a luptat alături de Rusia în 1877-1878, a ajuns aproape de conflict militar cu aceasta datorită schimbului impus al sudului Basarabiei cu Dobrogea, a aderat la Alianţa Puterilor Centrale din raţiuni defensive. Primul Război Mondial a însemnat stabilirea unei noi a înţelegeri cu Rusia, acum parte a Triplei Înţelegeri, iar tezaurul Băncii Naţionale colectat de un alt personaj puţin cunoscut al trecutului nostru, republicanul pragmatic Eugeniu Carada, a sfârşit prin a fi rechiziţionat de guvernul bolşevic.

Este dificil de presupus care ar fi fost destinul unei Moldove rămase în raporturi confederative cu Ţara Românească, aşa cum intenţionau rebelii ieşeni. Ascendentul conferit de cunoaşterea evenimentelor ulterioare justifică prezumţia că aceasta din urmă ar fi nu ar fi rezistat ingerinţelor Rusiei lui Aleksandr al III-lea, care reactiva politică expansionistă în sud-estul Europei după 1880. Anihilarea prin forţă armată a acestei prime contestaţii a unor politici care şi-au dovedit limitele în durată lungă a fost un precedent pentru reacţiile la orice tip de contestaţii prin recursuri la violenţă. Iaşii au suferit o anumită degradare administrativă în raport cu Capitala noului regat, dar şi-au afirmat un profil cultural specific.

Creuzetul de idei a oferit cadrul de manifestare unor vectori ai contestaţiei, de la critica doctă profesată de Titu Maiorescu la teoriile sămănătoriste sau poporaniste, dar şi primele manifestări violente ale extremei drepte.

Referinţe:

1. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1999, p.41.

2. Pentru caracterul plurivalent al conceptului de naţiune medievală, vezi Florian Dumitru Soporan: Naţiunea medievală în Europa Centrală şi de Est, secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 2008, p.21-25.

3. Stelian Brezeanu, Imperiul Universal în istoria naţiunilor europene, Bucureşti, 2005, passim.

4. Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismelor, Timişoara, 1998, p.19-20.

5. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p.65-68.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (6-2-2016 la 00:17)

    >Reputaţia conducătorilor şi resursele lor economice, dar mai ales sprijinul puterii de stat a asigurat separatiştilor (! – VM) victoria în alegerile pentru Adunarea ad-hoc, anulate ca urmare a intervenţiei diplomatice a reprezentanţilor Puterilor Garante şi urmate de reluarea scrutinului, care aveau să dea câştig de cauză unioniştilor.

    Să îi cităm pe fraţii noştri din Rep. Moldova, care spun ceea ce am învăţat noi cândva la şcoală, şi ceea ce probabil că se învaţă la şcoală în continuare:

    „Prin propriile-i forţe (! – VM), poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său naţional. „Unirea naţiunea a făcut-o” avea să declare M. Kogălniceanu în 1862.

    http://www.timpul.md/articol/152-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-19807.htmł

    Ar fi interesantă o continuare a articolului d-lui Soporan, despre evoluţia ulterioară, rolul şi acţiunile domnitorului Alexandru Ioan Cuza, despre ce-a făcut „Monstruoasa coaliţie” şi de ce, din ce motiv poartă ea acest nume, etc.

    Spre mărirea interesului, un scurt extras din ceea ce am putea afla:

    „Pentru consfintirea Loviturii de stat de la 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza apeleaza la ceea ce s-ar numi azi, Intoarcerea la popor. Tinut in 10 si 14 mai 1864, plebiscitul se soldeaza cu un vot zdrobitor in favoarea Loviturii de Stat: 682.621 de voturi pentru, 1 307 impotriva si 70.220 de abtineri. Natia, vorba lui Bolintineanu, aclama astfel: dizolvarea Parlamentului si inlocuirea acestuia cu un soi de Mare Adunare Nationala, concentrarea puterii in mainile lui Cuza si ale Camarilei sale, introducerea cenzurii, suprimarea drepturilor cetatenesti”.

    http://jurnalul.ro/editorial/istoria-ca-telenovela-o-natie-fara-principii-clare-22506.html

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (6-2-2016 la 10:03)

    @Victor Manta

    Aprecierile lui Mihai Kogălniceanu sunt influenţate de formaţia şi de profunda implicare a autorului în lupta pentru unire şi în reformele care i-au urmat, dar dincolo de dimensiunea emoţională, sunt conforme cu realitatea istorică. Naţiunea română medievală a avut conştiinţa identităţii etnice, iar aceasta s-a manifestat prin afinităţi ori conflicte similare cu alte cazuri mai bine documentate din Europa vremii, fără ca apartenenţa etnică să se identifice totdeauna cu apartenenţa sau loialitatea faţă de un stat. Am publicat un studiu în legătură cu aceste tipuri de loialitate în cazul românilor ardeleni şi al rutenilor din Polonia-Lituania, încercând o paralelă între cazul Hunedoreştilor şi cel al familiei Ostrogski.

    Revenind la timpurile moderne, alegerile şi consultările plebiscitare erau mai curând mijloace de a legitima decizii luate anterior de puterea politică. Această practică s-a menţinut şi după 1866, în forma rotativei guvernamentale, când investirea unui nou guvern era urmată de organizarea unor alegeri pe care acesta le câştiga fără drept de apel.

    Alexandru Ioan Cuza este într-adevăr unul din cele mai interesante personaje ale istoriei noastre. Viaţa şi posteritatea sa sunt în egală măsură controversate. Alături de Burebista, Decebal şi Mircea cel Bătrân, acesta a avut nefericirea de a fi fost selecţionat postum în echipa predecesorilor lui Nicolae Ceauşescu, fapt care l-a transformat într-un subiect favorit al propagandei naţionalist-comuniste.

    În replică, istoricii români de după 1990 au revalorificat importanţa regilor Carol I şi Ferdinand I şi au dat credit nelimitat aprecierilor opozanţilor lui Cuza. Încercând găsirea unui echilibru pentru aprecierea carierei unei personalităţi care a activat în circumstanţe excepţionale, cred că Alexandru Ioan Cuza a avut calităţile şi defectele naţiunii sale.

    Ales ca o soluţie de compromis. Conservatorii se temeau mai puţin de eventualul său angajament reformist, dată fiind activitatea sa anterioară în administraţia domnească şi poziţia sa în planul secund al mişcării unioniste moldovene, dominate pe atunci de Kogălniceanu şi Alecsandri. Liberalii moderaţi apreciau că noul domn va fi un fel de Constantin Cantemir al vremii sale, fiind uşor de manevrat în direcţia dorită de foştii săi parteneri politici. Aceleaşi raţiuni au condus şi la alegerea sa la Bucureşti, iar primii ani ai domniei nu au dezamăgit această majoritate, fiind dedicaţi acţiunilor pentru recunoaşterea Unirii şi pregătirii unirii depline a principatelor. Reformele din 1864 şi mijloacele neconvenţionale utilizate pentru impunerea lor marchează ruptura cu sistemul constituit din cele două forţe politice au guvernat regatul român după 1866, oligarhiile denunţate de Caragiale în reflecţiile prilejuite de răscoala ţărănească de după 1907. Lovitura de stat legitimată prin apelul la popor reprezintă un pas înapoi din punctul de vedere al practicilor politice şi revenirea la reformismul de sus în jos, care şi-au dovedit eficienţa doar în cazul relativ contemporan al Japoniei.

    Reformismul a lăsat curând loc abuzurilor şi corupţiei, iar exponenţii camarilei din jurul principelui i-a înlocuit treptat pe colaboratorii din 1864, iar aşa-numita Monstruoasă Coaliţie care regrupa întreg spectrul politic românesc, cu limitele sale ideologice şi morale, a pus în practică unul din obiectivele agendei unioniste, aducerea unui principe străin care să confere un plus de legitimitate noului stat.

    Pe de altă parte, reforma agrară, reforma învăţământului şi secularizarea averilor mănăstireşti au fost singurele schimbări majore ale istoriei României moderne, activitatea legislativă de după 1866 venind să aducă o serie de completări nesemnificative la acestea, iar aceste reveniri la punctul de plecare dovedesc lipsa de eficienţă a politicilor publice conservatoare şi liberale. Chiar şi autoritarismul domnului pare mai puţin blamabil, câtă vreme prin Constituţia din 1866, desemnarea Preşedintelui Consiliului de Miniştri era atributul principelui (din 1881 al regelui), iar Lascăr Catargiu şi I.C.Brătianu s-au ilustrat prin guvernări autoritare, echivalate de contemporani cu viziratele. Faptul că în 1914 guvernul liberal avea în vedere soluţii pentru problemele puse în anii 1860-1866 poate servi ca un amendament la criticile aduse domniei lui Cuza, demonstrând că limitele lor şi mijloacele utilizate erau singurele posibile, dar istoricii vor continua să delibereze pe acest subiect.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (6-2-2016 la 10:57)

    @Florian Dumitru Soporan

    Scrieţi:

    > Reputaţia conducătorilor şi resursele lor economice… a asigurat separatiştilor victoria în alegerile pentru Adunarea ad-hoc

    Rolul resurselor economice: pe ce cale au avut acestea un rol? Direct, prin cumpărarea voturilor, sau indirect? (În zilele noastre este normal, din păcate, să fim bănuitori…)

    Apoi: au acele evenimente de acum 150 de ani vreo semnificaţie pentru prezent? Care ar fi aceasta?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (7-2-2016 la 19:15)

    Prestigiul şi poziţia economică au avut o influenţă indirectă, dat fiind specificul rural al societăţii româneşti. Afinităţile locuitorilor erau influenţate de preţuirea pentru neamurile vechi boiereşti, mai ales pentru cei care-şi administrau chibzuit averea şi îşi îndeplineau responsabilităţile faţă de cei care depindeau într-un fel sau altul de ei, aşa cum cerea tradiţia. În manieră oarecum similară funcţiona şi relaţia cu clerul parohial, ale cărui opinii au contat pe durata primelor consultări populare.

    Aceste tipuri de loialitate au rămas funcţionale în anumite zone din Transilvania, guvernând relaţiile familiilor de gospodari cu cei care lucrau pentru şi împreună cu ei, relaţii care s-au păstrat şi după colectivizare.

    Obiceiul cumpărării de voturi s-a extins după 1866, când sistemul electoral şi mutaţiile social-economice au modificat reperele care guvernau conduita indivizilor şi colectivităţilor.

    În legătură cu semnificaţiile evenimentelor pentru prezent, acestea au în vedere necesitatea ca istoricii să aprofundeze cunoaşterea unor aspecte controversate, dar lipsite de sensuri depreciative. Faptul că un proiect atât de important precum unirea a prilejuit o dezbatere internă şi exprimarea de puncte de vedere contrare celor care s-au impus în ultimă instanţă dovedeşte un anume simţ al responsabilităţii celor implicaţi, iar opţiunile pentru parteneriatul cu una sau alta din marile puteri ale vremii nu echivalează cu trădarea intereselor naţiunii.

    Pe de altă parte, reevaluarea mefienţelor unor români faţă de modelul centralist de dezvoltare poate fi un impuls pentru reluarea dezbaterilor despre regionalizare şi modernizare administrativă, abandonate cu totul de factorii politici şi aproape ignorate de opinia publică.

    Problema separatismului moldovean din anii 1857-1866 aparţine istoriei moderne a românilor, dar examinarea ei superficială lasă loc liber pentru o preluare ostilă care tentează unele forţe politice de la Chişinău, care amalgamează idei vehiculate de boierii antiunionişti şi puncte de vedere ale propagandei sovietice.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (7-2-2016 la 23:48)

    > Faptul că un proiect atât de important precum unirea a prilejuit o dezbatere internă şi exprimarea de puncte de vedere contrare celor care s-au impus în ultimă instanţă dovedeşte un anume simţ al responsabilităţii celor implicaţi, iar opţiunile pentru parteneriatul cu una sau alta din marile puteri ale vremii nu echivalează cu trădarea intereselor naţiunii.

    Perfect de acord cu ideea că nu a fost cazul vreunei trădări a „intereselor naţiunii”, cu atât mai mult cu cât a fost vorba despre începutul reunificării teritoriale şi politice a unor populaţii care, în ciuda diverselor disensiuni obişnuite, aveau cu mult mai multe lucruri în comun decât cele care le dezbinau.

    Acesta nu confirmă însă afirmaţia lui M. Kogălniceanu referitoare la cine a făcut Unirea, chiar dacă ea pare retrospectiv atât de corectă. Aşa cum aţi observat, în acea vreme „poporul” decidea încă puţin cu privire la cele care i se întâmplau, dar aceasta va începe să se schimbe, până când, brusc, procesul se va opri la sfărşitul anilor 1930.

    Îmi amintesc că eram elev de liceu în România comunistă şi, studiind scriitorii clasici, eram nedumerit de intensitatea cu care era „curtat” de politicienii vremii sale anonimul Cetăţean Turmentat. Am înţeles atunci că, pentru un motiv care era încă neclar pentru mine, votul lui conta. Nu observam acest interes în societatea în care trăiam în perioada tinereţii mele şi am început să mă întreb din ce motive.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Johnny Walsh: (9-2-2016 la 12:21)

    Problema etnicității și a evoluției sale de-a lungul timpului este una dintre cele mai incitante, dar și între cele mai complicate probleme.

    În ultimii ani, etnicul a început să atragă din nou, există tot mai multe studii, unele ample, dedicate etnicității și a interpretării politice a etnicității. Cred că și generația mai tânără din România încă vede istoria românilor prin modul marxist-leninist de analiză, de tip clișeu. Acest lucru se datorează faptului că și după căderea comunismului istoria s-a predat de aceeași generație hrănită de doctrinele de tip autoritar. În fond, România trăiește în regimuri dictatoriale, cu consecințele de rigoare și în plan ideologic și umanist, din 1930, deci de aproape un secol.

    Reacția la acest mod de a face istorie a apărut, desigur, imediat după 1989, dar reacțiile nu au fost deloc pozitive. Amintiți-vă ce reacție dură a avut prima carte a lui Lucian Boia, cea care l-a consacrat, Istorie și mit în conștiința românească. Multora li s-a părut o carte antiromânească. Așa cu citit-o și istoricii unguri, cred, altfel nu-mi explic de ce au tradus-o imediat în engleză și au publicat-o la Budapesta. De fapt, Boia nu este deloc antiromân și nu este deloc filomaghiar, adică se comportă ca un bun român, dar care ridică niște probleme, pune multe întrebări și sugerează noi căi de abordare. Ulterior, criticii lui Boia s-au mai domolit, iar autorul a devenit de mare succes. A început chiar să scrie prea mult, după părerea mea, cu scăderi inevitabile de ritm și de valoare.

    Sigur că relația României cu Republica Moldova poate fi analizată și din perspectivă istorică. Problema este complexă. În general, politicienii (inclusiv cei actuali) sugerează că românii ar fi aici victimele politicii rusești. Da, dar doar parțial și nuanțat. Aș reaminti că, cel puțin de la Cantemir până la 1918, Rusia nu a avut o politică programat ostilă românilor. Lucrurile s-au complicat mult după Revoluția bolșevică, dar asta a încurcat multe în general. A arunca toate eșecurile politicii românești în cârca rușilor este un mod facil de a scăpa de propriile răspunderi și de a camufla incompetența politică prin sloganuri ieftine de cartier. Este o modă care se poartă, din păcate este o modă care nu a rezolvat și nu rezolvă nimic. Words, words, words…

    Dar povestea e lungă, foarte lungă…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (9-2-2016 la 18:12)

    În atenţia domnului Johnny Walsh!

    Dezbaterile generate de semnificaţiile apartenenţei etnice în diverse etape ale istoriei beneficiază de revanşa identităţii contrapuse obiectiv perspectivei integraţioniste plasate sub auspiciile aşa-numitului sfârşit al istoriei. Riscurile unor abordări necritice, cu care istoria a convieţuit pe durata celor două secole ale existenţei sale moderne pot fi contrabalansate prin rigoare interpretativă şi clarificări ale conceptelor utilizate.

    Încercând să aprofundez primele manifestări ale conştiinţei etnice, plasate de studiile medieviste în secolele XIII-XVI, am dedicat primul capitol tocmai sensurilor pe care scrierile medievale le confereau conceptului natio, mai cuprinzător decât sensul pe care ideea de naţiune l-a căpătat în secolul al XIX-lea. Studiul acestor realităţi s-a realizat de prea multe ori dintr-o perspectivă a baricadelor şi conflictelor, ignorând complexitatea de relaţii pe care le presupune contactul nemijlocit şi apartenenţa la aceeaşi structură politică. Solidarităţile etnice medievale sunt stări de spirit ale unor indivizi şi comunităţi de o vitalitate remarcabilă, care sunt activate, concurate ori anihilate de evenimente concrete, fără a avea o evoluţie progresivă, de la naţionalismul pasiv acceptat de Meineke la exclusivismul variantelor sale extreme din secolul trecut.

    Un exemplu excepţional din acest puncte de vedere este Transilvania secolului al XV-lea, unde interesele de securitate regională impun valorificarea disponibilităţilor militare ale micii nobilimi româneşti din Transilvania, iar succesul acestui experiment a adus Coroana Sfântului Ştefan unui suveran a cărui naştere valahă era o dovadă a ilegitimitaţii în optica împăratului Frederic al III-lea, dar nu impieta asupra loialităţii nobilimii maghiare de la est de Tisa sau a alegerii în Dietă.

    Renunţarea la exagerările trecutului sau la anacronismele pe care le-au dictat diverse opţiuni ideologice nu justifică totuşi preferinţa pentru istoria-problemă a marxiştilor francezi, în spiritul căreia se redactează majoritatea manualelor româneşti. De altfel, dacă urmăriţi controversele prilejuite de eventualele modificări ale programei şcolare, puteţi observa că disputa majoră opune două soluţii greşite: continuarea predării istoriei ca pe o succesiune de lupte ale fiecăruia cu fiecare sau contopirea cu alte discipline.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (9-2-2016 la 18:35)

    >Lucrurile s-au complicat mult după Revoluția bolșevică, dar asta a încurcat multe în general. A arunca toate eșecurile politicii românești în cârca rușilor este un mod facil de a scăpa de propriile răspunderi și de a camufla incompetența politică prin sloganuri ieftine de cartier.

    Este adevărat în parte. Până la ultimatumul sovietic şi ocuparea care a urmat a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, sovieticii au acţionat în special prin partidul comunist român, un partid slab şi izolat în ţară. De aceea influenţa sovieticilor nu a fost mare, cu excepţia teritoriilor ocupate.

    După ocuparea („eliberarea”) României, URSS a decis timp de foarte mulţi ani politica românească, lucru care a lăsat urme adânci şi după retragerea trupelor sovietice, principala cauză a eşecurilor fiind conducerea ţării de către partidul comunist, partid unic. Această situaţie nu putea fi evitată, din cauze cunoscute.

    Din 1990, adică de peste 26 de ani, nu există motive majore de a se arunca vina pentru eşecuri în „cârca rușilor”. Din fericire nu au fost numai eşecuri.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (9-2-2016 la 19:31)

    @Florian Dumitru Soporan

    >De altfel, dacă urmăriţi controversele prilejuite de eventualele modificări ale programei şcolare, puteţi observa că disputa majoră opune două soluţii greşite: continuarea predării istoriei ca pe o succesiune de lupte ale fiecăruia cu fiecare sau contopirea cu alte discipline.

    După părerea dv., ce ar trebui să conţină manualele de istorie, sau, cu alte cuvinte, cum ar trebui să fie predată istoria la şcoală?

    Cu permisiunea dv., două întrebări suplimentare. Sunteţi de acord cu definiţia de mai jos?

    „Istoria este știința care studiază trecutul societății omenești”.

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Istorie

    Dacă da, puteţi să îmi spuneţi pe ce legi se bazează această ştiinţă? Atunci când am fost elev de liceu am primit răspunsul că istoria se bazează pe legile dialecticii marxist-leniniste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (10-2-2016 la 18:35)

    În atenţia domnului Victor Manta!

    Manualele, programa şi întreg mecanismul de pregătire a lecţiei de istorie reprezintă esenţa problemei locului istoriei în procesul instructiv-educativ. În ceea ce priveşte manualele, cred că primul pas în direcţia corectă ar fi revenirea la criteriul cronologic, la manuale de istorie antică, medievală, modernă şi contemporană. Studiul unor teme generale precum pacea, războiul, religia sau economia îşi are utilitatea sa în cadrul pregătirii universitare, dar este inutilă în relaţie cu elevi lipsiţi de cunoştinţe elementare.

    Revenirea la succesiunea de fapte nu trebuie să însemne inundarea manualului cu date, oameni şi locuri greu de reţinut şi pe care elevul le poate accesa oricând graţie tehnologiei. Tirania evenimentului reprezintă una din principalele surse de prejudecăţi ataşate istoriei, cealaltă fiind confuzia între istorie şi propagandă. În relaţia cu evenimentul, autorii de manuale trebuie să aibă în vedere măsura pe care inginerul tânărul Brătianu o recomanda profesorului Iorga, atunci când acesta clama superioritatea istoricului. Autorii de manuale trebuie să preţuiască virtuţile conciziunii şi să facă loc surselor primare ale istoriei, extraselor din cronici, geste, istorii sau chiar articole din presa vremii.

    Am constatat interesul elevilor pentru astfel de informaţii pe durata practicii pedagogice, când, în pofida recomandărilor făcute cu cea mai bună intenţie, am antrenat elevii în discuţii despre fapte precum răspunderea oficialităţilor române pentru pierderile umane şi teritoriale din 1916 sau cedarea unor teritorii româneşti în 1940. Am avut surpriza plăcută să captez astfel interesul celor mai recalcitranţi dintre elevi. Ar fi multe de spus şi despre necesitatea studierii trecutului ca o succesiune de experienţe colective şi evitarea contagiunii cu propaganda patriotică, de natură să impieteze asupra credibilităţii profesorului şi a interesului elevilor, în măsură azi să verifice acurateţea informaţiilor primite la şcoală. Fără a căuta circumstanţe atenuante profesorilor, precizez că pe durata pregătirii lecţiilor despre care tocmai am scris, cel mai greu a fost să întocmesc planul de tehnologie didactică, absolut necesar în vederea evaluării, dar practic inutil la catedră.

    Referitor la definiţia pe care aţi propus-o, sunt de acord cu ea. Pentru a înţelege legile care guvernează istoria, este necesar să acceptăm statutul său de ştiinţă de interferenţă. Restituirea trecutului necesită cunoştinţe oferite de ştiinţele exacte, matematică, arhitectură, chimie sau fizică; analiza documentelor care consemnează faptele trecutului este imposibilă fără apelul la filologie sau critică literară; înţelegerea faptelor şi a conduitei personalităţilor sau comunităţilor necesită suportul ştiinţelor sociale. Legile specifice ale istoriei au fost schiţate de autorii clasici, căutarea adevărului prin consultarea surselor scrise sau al mărturiilor unor participanţi, reconstituirea trecutului sine ira et studio conform cunoscutei recomandări taciteice sau istoria aşa cum a fost, idealul istoriei pozitiviste profesate de Leopold von Ranke. În opinia mea subiectivă, idealul în materie de scrierea istoriei este opera lui Polybios, iar un posibil model de urmat pentru cercetarea românească dar şi pentru studiul unor evenimente controversate este lucrarea lui Oliver Jens Schmitt despre Skanderbeg: noul Alexandru al Balcanilor pe care în caz că nu o cunoaşteţi, îmi permit să v-o recomand.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (10-2-2016 la 22:45)

    @Florian Dumitru Soporan

    Mulţumesc pentru răspunsurile furnizate.

    > În ceea ce priveşte manualele, cred că primul pas în direcţia corectă ar fi revenirea la criteriul cronologic, la manuale de istorie antică, medievală, modernă şi contemporană.

    Mi se pare o idee bună, deoarece va exista un fir roşu care va structura materia. Aşa a fost şi când eram elev de liceu, doar că atunci istoria mondială se învăţa în primul an, iar cea a României în următorii trei. Această împărţire mi s-a părut absurdă deja atunci.

    >Referitor la definiţia pe care aţi propus-o, sunt de acord cu ea.

    A propus-o Wikipedia. Deci dv. consideraţi istoria ca fiind o ştiinţă. Iată o părere opusă, care mi se pare corectă:

    Attempts to provide history with laws have taken two main directions: all-embracing schemata, and division into specialised disciplines. The first has given us the
    systems of historiosophers, culminating in the vast edifices of Hegel, Spengler, Toynbee and the like, which turn out to be either too general, vague, and occasionally tautological to cast new light on anything in particular, or, when the specific findings of the formulas are tested by exact scholars in the relevant fields, to yield implausible results.

    The second path leads to monographs about selected aspects of human activity – for example, the history of technology, or of a given science or art or craft or social activity. These do indeed, at their best, satisfy some of the criteria of natural scientists, but only at the expense of leaving out the greater part of what is known of the lives of the human beings whose histories are in this way recorded.

    http://berlin.wolf.ox.ac.uk/published_works/cc/scihist.pdf

    >Pentru a înţelege legile care guvernează istoria, este necesar să acceptăm statutul său de ştiinţă de interferenţă.

    Nu am găsit pe Internet ce înseamnă o ştiinţă de interferenţă. Poate că nu am căutat bine. Fenomenul de interferenţă l-am studiat în cadrul Opticii, o parte a Fizicii, materie în care mai am nişte cunoştinţe, sau le pot reîmprospăta la nevoie.

    > În opinia mea subiectivă, idealul în materie de scrierea istoriei este opera lui Polybios, …

    Nu îl cunoşteam pe acest istoric, despre care am citit cu interes, datorită dv., în Wikipedia.

    Nu pot să închei fără să îl citez pe cunoscutul scriitor rus Lev Tolstoi (citat tradus din engleză; nu l-am găsit în rusă, ceea ce este oarecum suspect): Istoria ar fi un lucru minunat, dacă ar fi şi adevărată.

    Acesta este însă un alt subiect, de o vastitate incomensurabilă. În esenţă odată cu schimbarea fiecărui mare rege, papă, ţar, împărat, prim secretar de partid comunist, etc., istoria se rescria. Se tot rescriau părţi încă proaspete chiar şi în timpul vieţii acestora. Cum ne spune George Orwell în „1984”: „Who controls the past controls the future; who controls the present controls the past”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (11-2-2016 la 21:03)

    În atenţia domnului Victor Manta!

    Caracterul ştiinţific al istoriei este considerat nu doar o problemă de identitate sau de orgoliu al breslei, dar şi condiţia sine qua non a supravieţuirii ca domeniu distinct de cercetare, aspect conectat cu finanţarea institutelor de profil. Din acest motiv, unele publicaţii de specialitate au aplicat pentru indexarea ISI, iar printre cele care şi-au putut menţine acest statut sunt onorat să menţionez Transylvanian Review, editată de Centrul de Studii Transilvane, în cadrul căruia activez. Această luptă pentru legitimitate are şi efecte nefaste precum inflaţia de publicaţii fără o relevanţă ştiinţifică deosebită, predilecţia pentru un aparat critic hipertrofiat, fără legătură cu textul, dar important pentru calculul factorului de impact sau acurateţea evaluărilor care preced în mod obligatoriu publicarea unui articol.

    În aceeaşi ordine de idei, caracterul de ştiinţă interdisciplinară a istoriei este probat şi de seria de ştiinţe auxiliare aflate la îndemâna istoricului, dintre care menţionez câteva: diplomatica, heraldica, genealogia, genetica. Aceasta din urmă furnizează argumente esenţiale pentru demonstrarea originii mongole a şiiţilor Hazara din zona centrală a Afganistanului. Un alt exemplu, lectura unui document emis de o cancelarie medievală pare la prima vedere o înşiruire de titluri şi formule fără sens, urmate de precizări banale ale unor relaţii de proprietate. Cunoştinţele de diplomatică îl ajută pe cel interesat să citească printre rânduri, să cunoască statutul social al beneficiarului, poziţia sa în relaţie cu emitentul şi raporturile care decurg din aceste relaţii.

    În privinţa relaţiei dintre istorie şi adevăr, istoricul are datoria să-şi recunoască limitele şi să admită că se poate înşela, că descoperirea unei noi surse sau demonstrarea falsităţii surselor care i-au furnizat argumentele îi pot invalida concluziile.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (12-2-2016 la 00:27)

    >Caracterul ştiinţific al istoriei este considerat nu doar o problemă de identitate sau de orgoliu al breslei, dar şi condiţia sine qua non a supravieţuirii ca domeniu distinct de cercetare, aspect conectat cu finanţarea institutelor de profil.

    Oricât ar avea nevoie studiul istoriei omenirii (pe care eu îl consider util) să i se recunoască un caracter ştiinţific, numai această necesitate nu face din istorie o ştiinţă.

    >În aceeaşi ordine de idei, caracterul de ştiinţă interdisciplinară a istoriei este probat şi de seria de ştiinţe auxiliare aflate la îndemâna istoricului, dintre care menţionez câteva: diplomatica, heraldica, genealogia, genetica.

    În afară de genetică (ştiinţă care a început cu experienţele şi legile descoperite de Mendel), câte oare dintre celelalte trei enumerate sunt ştiinţe?

    De altfel nu cred că orice domeniu care foloseşte rezultatele ştiinţelor este o ştiinţă. Un exemplu este astrologia, o pseudoştiinţă care foloseşte nişte cunoştinţe izvorâte din astronomie.

    Apropo de astronomie, astăzi a fost anunţată descoperirea (confirmarea existenţei) undelor gravitaţionale, făcută în urma măsurătorilor a două laboratoare din SUA.

    Undelor gravitaţionale au fost prezise încă în anul 1916 de fizicianul Albert Einstein (descoperitorul teoriei generale a relativităţii), dar existenţa lor a putut fi confirmată abia acum, datorită măririi uriaşe a preciziei în măsurarea distanţelor. Extrapolat, ar fi vorba despre măsurarea distanţei până la cea mai apropiată stea (la cam 4 ani lumină) cu precizia grosimii unui fir de păr.

    Nu văd ca istoria să reuşească o descoperire în domeniul ei de studiu, una prevăzută teoretic, care să fie cât de cât asemănătoare cu cea din fizică, relatată de mine…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10