Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

O necesară penitenţă: premisa relansării proiectului european

de (30-10-2015)
42 ecouri

 
Spre finalul unui an pe care l-am început sub spectrul unei Europe captive între salvele de AKM trase la Paris împotriva angajaţilor unei publicaţii anticlericale şi canonada de la Debalţevo (Ucraina), evenimente urmate de alte demonstraţii ale limitelor funcţionalităţii instituţiilor europene pe durata unui nou episod al dramei economice greceşti şi contemplând invazia unor mase de refugiaţi politici şi economici, o discuţie despre viitorul comun al naţiunilor europene pare aproape o blasfemie. Considerat o creaţie a Războiului Rece şi confruntat cu provocările pluralismelor de tot felul, de la ambiţiile unor foste supraputeri reduse de noile raporturi internaţionale la poziţia de actori politici de importanţă regională şi micile state preocupate să îşi menţină ponderea în relaţie cu instituţiile supranaţionale, eşafodajul economic şi politic fondat pe prevederile Tratatului de la Roma concurează pentru statutul de victimă a seriei de crize economice şi politice declanşate în 2008.

Căderea Lehman Brothers şi războiul din Caucazul de Sud, urmate de explozia datoriilor suverane, i-a supus unui duş scoţian pe entuziaştii Noii Europe, contrapuse celei vechi prin privilegierea unor solidarităţi transatlantice, pusă în situaţia de a-şi remodela dezvoltarea economică prin implementarea unor politici draconice de austeritate. Contestaţia euro-sceptică de inspiraţie neomarxistă sau anarho-naţionalistă, redusă de două decenii de prosperitate la periferia dezbaterii publice, au capitalizat dividendele acestui revers al beneficiilor globalizării şi au amplificat presiunea socială exercitată asupra structurilor administrative constituite, de la puterea de stat la eurocraţia de la Bruxelles sau la marile corporaţii.

Totuşi, această sumară trecere în revistă a eşecurilor şi provocărilor aflate în faţa factorilor de decizie şi a oricărei conştiinţe treze conţine imperativul relansării reconstrucţiei europene în succesiunea unei necesare reforme morale şi recuperări identitare. Dincolo de controversele utile ca exerciţiu intelectual care îi opun pe adepţii unei Europe a statelor şi naţiunilor promotorilor unei Europe suprastatale sau suporterilor unei resurecţii a regiunilor ca forme mai eficiente de promovare a intereselor cetăţenilor, este clar că nici prospera Germanie, nici rafinata Franţă, nici statele vulnerabile din sud nu pot face faţă competiţiei globale prin soluţii proprii. Interdependenţele pe care dezvoltarea social-economică postmodernă le-a generat şi rezultatele precedentelor experimente totalitare sunt tot atâtea argumente în favoarea iniţiativelor integraţioniste, care şi-au dovedit eficienţa la finele Celui de-al Doilea Război Mondial, salvând Europa în faţa subversiunii comuniste.

Aflate într-o situaţie similară oarecum cu cea a Uniunii Sovietice în preajma bătăliei de la Stalingrad, naţiunile europene sunt condamnate la o introspecţie lucidă, emancipată de prejudecăţi, şi de emfază. Însuşi trecutul, acuzat uneori pentru pasivul recursului la confruntare remanent în memoria identitară, oferă exemple în acest sens. Orbis Romanus nu s-a prăbuşit sub loviturile clanurilor barbare pe care le-a putut combate cu succes pe câmpul de luptă cu mai puţin de trei decenii înainte de prăbuşirea sa oficială, ci sub efectul imoralităţii cetăţenilor obişnuiţi să-şi vândă loialitatea împăraţilor-soldaţi sau federaţilor germanici. Bizanţul nu a sucombat sub loviturile cruciaţilor în 1204 sau ale turcilor în 1453, ci atunci când locuitorii săi şi-au însuşit percepţia defetistă a megaducelui Notaras, cel care prefera turbanul turcesc mitrei papale. La rândul ei, monarhia papală a cedat primatul politic atunci când suveranii pontifi au preferat autoritatea jurisdicţională în raport cu cea spirituală.

Experienţele oferite de magistra vitae demonstrează faptul că şi actuala criză nu este una în primul rând economică sau socială, aceste manifestări fiind doar expresia unei crize a moralei publice şi individuale. Nevoia unor acte de exorcism reclamate cu justeţe de profesorul Tismăneanu în legătură cu realităţile din România anilor ’90 este util şi în privinţa unui examen sever dar constructiv al actelor de conduită ale indivizilor şi comunităţilor în relaţie cu decizia politică, în forma unei abjurări a vanităţii şi autosuficienţei care tentează mentalul contemporan.

O altfel de Anabasis

În încercarea de a-şi pleda propria cauză pe durata tratativelor cu instituţiile financiare internaţionale, premierul grec făcea apel la fundamentele morale ale Uniunii Europene, accentuând dimensiunea solidarităţii membrilor acesteia şi primatul voinţei cetăţenilor în deciziile economice şi politice. Ar fi de prisos să amintim faptul că promotorul acestor poziţii se afla el însuşi într-un impas moral, constând în incompatibilitatea dintre opţiunile etatiste şi anticapitaliste ale acestuia şi o organizaţie guvernată de valorile pieţei libere şi ale democraţiei liberale, sau să insistăm asupra ineficienţei Comisiei Europene care persistă în a negocia înţelegeri care valorează, parafrazându-l pe contele Czernin, mai puţin decât hârtia pe care au fost scrise. Mai riscante pe termen lung sunt raţiunile de securitate care par să fi stat în faţa acestei toleranţe vinovate, stimulate de eventuala basculare a Greciei în sfera de influenţă a Rusiei.

Dincolo de faptul că prezentul acord nu oferă garanţii în acest sens, şantajul este o infracţiune prevăzută de dreptul penal, iar a admite astfel de practici în relaţiile interne europene după ce am admis o conduită similară din partea Ucrainei în anii 1994-1997 reprezintă un precedent extrem de periculos. La fel de blamabilă sub aspect moral este şi opţiunea de a face afaceri bune pe seama dificultăţilor unui partener, aşa cum a făcut Germania care şi-a finanţat aproape gratuit cheltuielile publice, speculând apetitul investitorilor pentru bonduri sigure.

Sursa primară a acestor compromisuri pernicioase este maniera de selecţie a celor investiţi cu gestionarea afacerilor publice. Chiar dacă îşi revendică apartenenţa la familii politice respectabile, actualul leadership european nu se mai identifică cu etica lui Konrad Adenauer, cu elocinţa lui Alcide De Gasperi şi cu atât mai puţin cu fermitatea doamnei Thatcher, iar alegătorii nu pot înlătura răspunderea ce le revine în exercitarea suveranităţii naţionale.

Campaniile electorale manifestă similitudini riscante cu producţiile Mass Media, în care prestaţia histrionului care seduce se substituie unei realităţi pline de interogaţii incomode. Complicitatea omului politic care îşi mituieşte alegătorii cu votantul care cedează cu entuziasm tentaţiei de a-şi scoate la mezat convingerile nu este o realitate a Greciei, de la care Europa a moştenit nu doar democraţia, ci şi maladiile sale, tirania, demagogia ori degenerarea spre holocraţie, nu este doar o caracteristică a procesului electoral din România cu modernizarea ei antebelică eşuată şi care nu a putut aplica terapia simplă şi eficientă propusă de Proclamaţia de la Timişoara. Pentru exemplificare, ne putem aminti cum au fost câştigate alegerile prezidenţiale din Statele Unite în 1992 sau cele parlamentare din Germania în 1998.

Exponenţii unor maşinării de vot nerecomandaţi de performanţe profesionale sau de acte civice sunt o pradă uşoară pentru corporatiştii care au la dispoziţie resurse superioare pentru a achiziţiona know how sau influenţă şi chiar pentru forţele care propun soluţii totalitare, dispuşi să le exploateze vulnerabilităţile, aşa cum s-a întâmplat la finele perioadei antebelice. Un fenomen mai puţin vizibil s-a manifestat şi la nivelul corporaţiilor, unde presiunea exercitată asupra managementului în vederea obţinerii de profituri cu orice preţ a preliminat seria de fraude care fac obiectul observaţiei organismelor financiare de reglementare. Soluţia pare să fie aceea a aşa-numiţilor investitori-activişti, dispuşi să se implice constant în procesul de luare a deciziilor.

O altă provocare la adresa Europei vine tot din direcţia moştenirii elenistice şi priveşte relaţia cu Orientul Apropiat, confruntat de mai bine de un deceniu cu conflicte endemice. Controversele ireductibile legate de mefienţa faţă de capacitatea de integrare a noilor veniţi în societăţi care pun deja în cauză funcţionalitatea modelului multicultural şi militanţii pentru valorile umaniste ale civilizaţiei noastre nu pot înlătura responsabilitatea pe care statele europene o au în raport cu criogenarea sau activarea repetată a conflictelor care divizează lumea musulmană. Înainte de a deveni exportatoare de revoluţii, lumea liberă îşi poate reproşa păcatul originar săvârşit la finele Primului Război Mondial, când harta politică a regiunilor detaşate de Imperiul Otoman a fost trasată ignorându-se realităţile etnice, confesionale şi tradiţiile locale. Preocuparea pentru respectarea drepturilor omului sau pentru caracterul democratic al regimurilor politice din regiune a fost subordonată unor obiective de politică externă sau unor imperative economice, iar victima cea mai cunoscută a fost reformismul iranian, sacrificat datorită riscului contagiunii comuniste, favorizându-se astfel ascensiunea revoluţiei islamice. Ideologia Baas nu a fost democratică nici atunci când a servit ca alternativă la partidele comuniste din Irak şi Siria, iar dacă Rusia tratează lupta împotriva terorismului ca pe un instrument de politică externă, este dificil să ne plasăm sub stindardul libertăţii în parteneriat cu Arabia Saudită sau chiar cu Turcia, unde armata a preluat de câteva ori puterea în secolul trecut, iar actualul regim îşi are originile în Partidul Renaşterii Islamice. De asemenea, ar merita să ne întrebăm în ce fel o organizaţie teroristă de dată recentă îşi poate desfăşura activităţile de contrabandă cu petrol şi transferurile de resurse financiare fără ştiinţa autorităţilor americane atât de active în Irak, Libia şi Afganistan, dar interesate într-o scădere a preţului petrolului de natură să afecteze bugetul Rusiei. Asistând pasiv la acest joc lipsit de reguli, suntem în situaţia de a contempla sfârşitul iminent al Irakului unde cele trei comunităţi dominante nu mai au motive să convieţuiască, şi la tentaţia Chinei de a-şi rezolva criza de creştere pe seama concurenţei sau prin reconfigurarea frontierelor sale maritime într-o regiune în care estimările geologice plasează rezerve de hidrocarburi echivalente cu cele deţinute de Arabia Saudită. Relaţia cu proximitatea orientală sau cu competiţia relevă în primul rând necesitatea stabilirii unor obiective comune în relaţie cu interesele dar mai ales cu valorile esenţiale pentru naţiunile europene.

Posibile poduri peste Rubicon

Multitudinea problemelor care pun în cauză proiectul european impun o schimbare de trend în sensul implementării unor măsuri pe termen lung şi a simplificării mecanismelor de funcţionare, chiar cu riscul unor costuri politice şi sociale. Incapacitatea Europei în a-şi asigura propria securitate nu este în primul rând o vulnerabilitate militară, companiile europene dispun de tehnologii performante în acest domeniu, ci una etică şi identitară care necesită investiţii pe termen lung în domeniul educaţiei şi cercetării şi mai puţin în achiziţii de armament. Condiţia esenţială a reuşitei acestor politici constă în raţionalizarea lor prin abandonarea unor exerciţii retorice precum Agenda Lisabona şi reformarea din temelii a sistemelor naţionale de educaţie dominate de gerontocraţie, conformism şi relaţii viciate de loialităţi personale şi sindicale care fac din mediile intelectuale captivi ai noilor doctrine etatiste. Provocarea esenţială în plan economic presupune accelerarea procesului de concentrare, în care Europa a ratat oportunităţile generate de criza financiară din 2008. Preşedintele Barclays punea recent în discuţie posibilitatea fuziunii unora din băncile e investiţii europene pentru a crea un concurent viabil al marilor trusturi americane, iar Barclays poate invoca o bogată expertiză pe această piaţă.

În cazul continuării practicilor de salvare a băncilor prin investiţii publice, vom reedita experienţa marxistă, în care statul devine proprietarul resurselor de capital şi ne asumăm riscurile pe care le-a cunoscut România în anii ’90. În aceeaşi ordine de idei, Banca Centrală Europeană este chemată să-şi asume o pondere similară cu cea deţinută de Federal Reserve, iar sensibilităţile naţiunilor şi statelor nu ar avea de suferit, câtă vreme stabilitatea economică şi monetară este mai mult ca oricând o precondiţie a securităţii.

Alternativa la integrare este eşecul pe care îl identificăm la nivelul politicii energetice europene. Pachetul destinat favorizării concurenţei în această zonă nu a ajutat în realitate pe nimeni, iar dependenţa de Rusia ar fi putut fi, dacă nu anulată, adusă în limite rezonabile prin negocierea volumelor de gaz achiziţionate de companiile europene de profil sub autoritatea Comisiei Europene. Cantităţile achiziţionate ar fi garantat obţinerea unui discount semnificativ, iar Gazprom ar fi avut asigurate încasări şi capital de lucru pentru noi capacităţi de producţie. Negocierile transparente şi aducătoare de beneficii reciproce ar fi diminuat riscurile recursului la corupţie şi la fraude fiscale, în care, din păcate, unele companii ruseşti nu fac decât să asimileze lecţiile predate de partenerii europeni.

În relaţie cu securitatea energetică dar mai ales cu perspectivele de succes ale proiectului european, condiţia sine qua non a asigurării securităţii şi dezvoltării Uniunii Europene o reprezintă o Rusie prosperă, paşnică şi, dacă nu pe deplin liberală, cel puţin interesată de beneficiile unui parteneriat cu proximitatea sa occidentală. Generaţia precedentă a ratat oportunităţile deschise de prăbuşirea Uniunii Sovietice, când politici proactive ar fi putut genera un spaţiu de securitate comun de la Atlantic la Vladivostok şi a îngăduit adepţilor continuării într-o variantă sublimată a Războiului Rece să elaboreze noi teorii de legitimare a conflictelor, plasate în zona ciocnirii civilizaţiilor.

Din această perspectivă, poziţia şefului Comisiei Europene vizând necesitatea unei noi politici faţă de Rusia este salutară în măsura în care este parte a unui proiect concret de măsuri de restabilire a încrederii şi de lichidare a conflictelor îngheţate. În caz contrar, aceasta va fi considerată drept un semn de slăbiciune, în condiţiile în care Kremlinul are un plan de acţiune în relaţiile internaţionale şi dispune de suportul populaţiei. Iniţierea unor reforme şi dialogul cu actuala putere de la Moscova ridică provocări de ordin politic şi mai ales etic, dar gravitatea situaţiei impune apelul la soluţii inovatoare, dar resurecţia demonilor Războiului Rece echivalează cu o nouă trecere a naţiunilor europene prin Purgatoriu.

* * *

Redacţia publicaţiei ACUM nu împărtăşeşte neapărat opiniile autorilor.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Puscasu Vlad: (3-11-2015 la 19:54)

    Ca proiectul european sa aiba succes,are nevoie de euro-pol,de armata ,servicii comune,de o politica comuna si pe o singura voce.Nu unul spune una,altul alta.Orban in Budapesta face ce vrea si il taie capul,Merkel zice una,Franta alta,Anglia are politica autonoma totala,si nu iese nimic din treaba asta.Ori facem Europa cu o politica clara,ori mai bine lasam totul balta,si fiecare se descurca cum poate pe propriul interes local,national,regal.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (6-11-2015 la 14:40)

    @Florian Dumitru Soporan

    >Aflate într-o situaţie similară oarecum cu cea a Uniunii Sovietice în preajma bătăliei de la Stalingrad, naţiunile europene sunt condamnate la o introspecţie lucidă, emancipată de prejudecăţi, şi de emfază.

    Plecând de la comparaţia de mai sus, mă întreb cu mirare de cine sunt înconjurate şi atacate „naţiunile europene”. Metoda propusă mi se pare şi ea ciudată. Oare armatele care apărau Stalingradul au învins datorită unui proces de „introspecţie lucidă, emancipată de prejudecăţi, şi de emfază”?

    >Din această perspectivă, poziţia şefului Comisiei Europene vizând necesitatea unei noi politici faţă de Rusia este salutară în măsura în care este parte a unui proiect concret de măsuri de restabilire a încrederii şi de lichidare a conflictelor îngheţate.

    Deci întâi Rusia ocupă prin forţă Crimeia şi îi sprijină cu trupe pe separatiştii din Ucraina, iar apoi CE trece la un „proiect concret de măsuri de restabilire a încrederii şi de lichidare a conflictelor îngheţate”? Oare cine nu poate avea încredere în cine şi de ce? Răspunsul mi se pare evident.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (7-11-2015 la 00:06)

    @Florian Dumitru Soporan

    Eu am mai multe nelămuriri/întrebări. Din păcate am dificultăţi să înţeleg articolul dv.; iar dacă mi se pare că am înţeles, nu am nicio certitudine că nu mă înşel.

    Singura parte care mi se pare mai clară este cea de la sfârşit, ultimele trei alineate. Acolo pledaţi – ca şi într-un articol anterior – pentru o atitudine mai împăciuitoare faţă de Rusia lui Putin, ale cărei agresiuni contra Ucrainei trebuiesc ignorate, şi cu care trebuie reluată o colaborare mai strânsă.

    Nu ştiu dacă aceste concluzii sunt fundamentate de elaborările din prima parte – pe care, repet, nu pot fi sigur că le-am înţeles.

    De aceea vă rog, dacă aveţi câteva minute libere, să rezumaţi raţionamentul, mersul logic din articolul dv., sub formă de câteva teze, poate 5-6-7, succinte şi uşor de înţeles.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (11-11-2015 la 20:28)

    @Florian Dumitru Soporan

    ???

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (19-11-2015 la 18:01)

    Cred că a fost, şi este inca, prea devreme pentru un proiect pan-euroopean în faţa grămezii uriaşe de tradiţii bine înrădăcinate din toate ţările şi zonele care le-au. Este suficienta, în prezent, o acţiune de globalizare strict economică şi de o apărare comună solidă. Este mai practic ca funcţionarea unitară a NATO,pentru toate ţările europene să fie prioritaea numărul unu, cât timp Rusia nu va face şi ea parte din Europa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (20-11-2015 la 05:32)

    @Sfartz Pincu

    >Cred că a fost, şi este inca, prea devreme pentru un proiect pan-euroopean în faţa grămezii uriaşe de tradiţii bine înrădăcinate din toate ţările şi zonele care le-au.

    După aceea grămezile uriaşe de tradiţii, cum le numiţi, pot fi şterse cu buretele? Doriţi să vedeţi realizată Uniunea Republicilor Fără Tradiţii (URFT)? Eu nu.

    > Este mai practic ca funcţionarea unitară a NATO, pentru toate ţările europene să fie prioritaea numărul unu, cât timp Rusia nu va face şi ea parte din Europa.

    Am înţeles: pe termen lung doriţi să înglobaţi Rusia în URFT, întregul formând un stat unitar şi omogen, care reprezintă victoria transpunerii în realitate a eliminării tradiţiilor.

    Este cam ce şi-au dorit la vremea lor Lenin şi Stalin, şi pentru aceasta a fost creată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), pentru ca să „înglobeze” rând pe rând întâi statele europene, iar apoi şi restul lumii. Bate la ochi că numele de URSS nu cuprindea în denumire vreun nume de teritoriu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (21-11-2015 la 03:12)

    Nu ati inteles! Si-mi atribuiti fel de fel de scenarii!

    Am spus eu pe undeva ca „gramezile uriase de traditii” sunt rele???

    De ce nu plecati de la ipoteza inversa, la fel de plauzibila ??

    Si cine are pozitii mai apropiate de Lenin, Dvs. cu sustinerea NEP-ului (liber – la straini!) sau eu cu un „capitalism dinamic-romanesc?”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (21-11-2015 la 15:34)

    @Sfartz Pincu

    >Am spus eu pe undeva ca „gramezile uriase de traditii” sunt rele???

    Poate că îmi exlicaţi ce aţi vrut să spuneţi cu „un proiect pan-euroopean” + „grămada” respectivă, şi cu ce scop. Eu am comentat pe bază de ceea ce am înţeles din textul dv.

    >Si cine are pozitii mai apropiate de Lenin, Dvs. cu sustinerea NEP-ului (liber – la straini!) sau eu cu un „capitalism dinamic-romanesc?”

    „The New Economic Policy (NEP) (Russian: Новая экономическая политика, НЭП, Novaya Ekonomicheskaya Politika) was an economic policy of Soviet Russia proposed by Vladimir Lenin, who called it „state capitalism„.

    The NEP represented a more capitalism-oriented economic policy, deemed necessary after the Russian Civil War of 1917 to 1922, to foster the economy of the country, which was almost ruined”.
    https://en.wikipedia.org/wiki/New_Economic_Policy

    Eu nu am vorbit despre NEP, dar dacă tot îl pomeniţi, îl găsesc peferabil unui stat pur socialist. Observaţi că nu era vorba de „liber la străini”, ci, în afară de iniţiativa privată locală (care s-a manifestat rapid din plin şi cu mult succes), şi de de atragerea capitalurilor străine. Lenin şi ai săi au introdus NEP-ul ca pe o soluţie provizorie, de scurtă durată, după care l-au desfiinţat prin interzicere şi represiune deja în 1928. NEP-man a devenit foarte repede în media sovietică un cuvânt de batjocură.

    Votez cu ambele mâini (deşi nu este legal 🙂 ) pentru un „capitalism dinamic-romanesc”, pe care l-am văzut cu succes la lucru. A fost creat de oameni întreprinzători, care nu au cerut sprijin din partea statului, ci au pornit-o modest, folosind mijloace proprii şi împrumuturi legale de la bănci.

    Răspunzând acum la întrebarea dv., am convingerea că nu eu am poziţii mai apropiate de cele ale lui Lenin, deoarece eu sunt pentru un capitalism liber, iar dv. pentru o economie mixtă capitalist – socialistă (caracterizată prin intervenţia statului în economie).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ghita Bizonu': (11-1-2016 la 15:14)

    Bla bla sa-nsiram cuvinte goale ce din coada au sa sune!!

    In rest mischteaux articol! N-AM INTELES NIMIC!!!

    Dl Leibovici ca de obicei este extrem de amabil. Insa cand domnia sa nu „intelege” este ori ca nu are ce intelege ori ca nu prea agreaza intelesul, Cred ca suntem in prima situatie (scuzati dle Leibovici …uneori cand nu imi covine ceva nici eu „nu inteleg”. Reactie umana .. )

    Hai pre bune: Europa e un Imperiu in formare si deja prezinta scemnele decompunerii imperiale. Adica o conducere „obscura” si iresponsabila (sens penal ..nu poti sa „ii tragi” de raspundere ca legea zice ca e imuni!) O suprareglmentare absurda (castravetele „standarizat” precum munitia NATO este ilustrativ..) O „curte imperiala” cam inutila dar obsedata de profituri (miile de lobbysti din Orasul Verzei ). Deja corupta. O ruptura intre „capitala imperiala” si „provincii” Egoisme „regionale crescute” – V Padania, Catalonia, Scotia .. si ar mai fi in „rezerva” : Corsica, Bretania, Normandia!!

    Cum s-ar zice sunt probleme, dar sunt tratate-n stilu comunist : bagam gunoiu sub covor !

    Sa nu mai zic absurditaea monedei (h)unice … Nu zic ca primu ei efect a fost o majorare a preturile ce privesc viata zilica (paine,lapte, catofi , bere ..) cat o uniformizare – dorita! – a preturilor a preturilor. Adica kilowatu si litru de bezina sa fie cam peste tot „aliniat” ca sa fie „competie echitabila”. Si ca pretu la VW sa fie peste tot cam acelasi .. Insa leafa .. leafa in unele locuri „dupa buget mica coane Fanica!!”!!!

    Adica a fost o jmecherie extrem de egoista prin care die großen Konzerne sa fie satisfacute pana la ragaiala si belirea (jupuirea) sarantocilor!

    Hai pe bune.. o moneda unica (nu hunica!) ar insemna si ca zonele mai bogate sa transfere catre cele sarace… Da’ cand „Padania” se revolta impotriva Siciliilor (devenite italiene prin revovreu lu Garibaldi si finanta geneveza) ce pretentii sa ai de la nemti sa isi sustina vechii inamici grecii ?!! Da sarantoci de greci de ce ar sustine pe bavarezi?! (cam asta ar di o conditie ptr o moneda unica …cu preturi unice la energie!!)

    In proectu asta ERRORpean este lipsa entersu tutuLoLa …

    Asa ca viermele este in mar. De pe vremea cand era floare!!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (11-1-2016 la 22:18)

    @Ghita Bizonu’

    >Adica (UE? – VM) a fost o jmecherie extrem de egoista prin care die großen Konzerne sa fie satisfacute pana la ragaiala si belirea (jupuirea) sarantocilor!

    Aţi putea, folosind un limbaj civilizat, să motivaţi punctul dv. de vedere? De exemplu să explicaţi prin ce mecanisme au fost deposedaţi sau sărăciţi oamenii săraci din România de către marile concerne internaţionale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (12-1-2016 la 22:14)

    @Ghita Bizonu’

    > Dl Leibovici ca de obicei este extrem de amabil. Insa cand domnia sa nu „intelege” este ori ca nu are ce intelege ori ca nu prea agreaza intelesul…

    Nu cred că puteţi da vreun exemplu cu a doua variantă…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (13-1-2016 la 19:32)

    Dl. Ghita Bizonu’ ne fericeşte cu tot felul de gânduri, pe care nu se oboseşte să le explice şi justifice nici după ce îi sunt publicate. În consecinţă voi comenta ceea ce se înţelege din ele.

    >Sa nu mai zic absurditaea monedei (h)unice …

    Mai jos aflăm despre „(h)unice” că nu e „pe bune”, vezi: „Hai pe bune.. o moneda unica (nu hunica!) … „, adică autorul este în fapt lipsit de seriozitate.

    >Adica kilowatu si litru de bezina sa fie cam peste tot „aliniat” ca sa fie „competie echitabila”.

    Diferenţele de preţuri se datorează unor factori diverşi, cum ar fi nivelul salariilor angajaţilor companiilor ce vând produse din domeniul energiei şi, In special, taxelor diferite percepute de diverse state. Până şi în interiorul aceleiaşi ţări preţurile la pompă pot diferi sensibil. Deci „aliniat”-ul preţurilor este o născocire, nu o realitate.

    >Adica a fost o jmecherie extrem de egoista prin care die großen Konzerne sa fie satisfacute pana la ragaiala si belirea (jupuirea) sarantocilor!

    Marile concerne, prin taxele pe care le plătesc, finanţează şi ele ajutoarele foarte mari pe care le primeşte România. Calitatea exprimării este inacceptabilă.

    >In proectu asta ERRORpean este lipsa entersu tutuLoLa …

    Nu e distractiv, decât poate pentru copii mici sau pentru unii subdezvoltaţi mintal. Nu este cazul cititorilor lui ACUM, motiv pentru care propun să fie cerut un minimum de cultură a scrierii, de exemplu cel care se cere de la compunerile elevilor de clasa a 7-a.

    Preluând ideea d-lui Ştefan Maier, compromisuri în gândire duc la compromisuri în exprimare şi, în final, la destine compromise.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (13-1-2016 la 21:18)

    Se vede că Victor, fiind mai nou pe-aici, nu cunoaşte şi nu s-a obişnuit (încă?) cu stilul… variat al d-lui Ghiţă Bizonu !! 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (13-1-2016 la 21:31)

    Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:

    1. Europa ca proiect politic, economic si de securitate se afla in fata unor alegeri decisive, dar optiunea pentru renuntarea la piata unica si la moneda comuna este viabila doar in cazul Marii Britanii, si aici cu costuri enorme pentru sistemul bancar si implicit pentru contribuabil, fapt relevat in cadrul recentelor audieri parlamentare pe aceasta tema.

    Revenirea la politici fundamentate pe diversele acceptiuni date interesului national poate transforma contintentul intr-un Orient Mijlociu ceva mai putin violent, in care interesele locale vor găsi un limbaj comun cu căutătorii de profituri generate de revoluții naționale sau sociale.

    Insist asupra faptului că principalele vulnerabilități ale Uniunii Europene nu constau în amenințările dinafară ci în incoerențele instituționale și mai ales în hazardul moral care tinde să guverneze procesul electoral și decizia politică.

    2. În ceea ce privește complicata relație cu Rusia, și nu relația Comisiei Europene cu președintele Putin, soluția constă în renunțarea la logica Războiului Rece. Faptul că nu s-a realizat un spațiu de securitate comun nu se datorează exclusiv Rusiei, incapabilă să mențină prin mijloace proprii zone cu statut incert în Caucaz, Moldova sau Ucraina.

    Belicismul redescoperit de unii după 2014 în legătură cu situația din Ucraina sau pacifismul celor care caută accesul la investițiile rusești, greu de materializat în actualul context economic pornesc de la aceleași premise false și nu pot genera o soluție pe termen lung. În esență, Europa nu poate prospera fără accesul la sursele rusești de materii prime, iar Rusia nu se poate dezvolta (pentru moment) fără suportul tehnologiilor europene.

    Președintele Putin și oficialii europeni ai momentului sunt oameni pieritori, viitorul comunităților guvernate este mai presus de orgolii, angoase sau prejudecăți. În aceeași ordine de idei, dacă izolăm Ucraina de problema generală a frontierelor trasate arbitrar de deciziile partocraților sovietici, vom repeta erorile comise în relație cu statele arabe, unde interesele de moment au trasat frontiere cu ignorarea realităților etnice și a loialităților comunitare. Problema unei eventuale revizuiri a frontierelor încorporează riscuri considerabile, dar menținerea ambelor părți în captivitatea clișeelor propriei retorici este contraproductivă.

    O atitudine pozitivă față de Rusia nu înseamnă legitimarea unor acte de forță sau tolerarea încălcării practicilor concurențiale. Președintele Putin este pragmatic, a demonstrat că a asimilat experiențele supraviețuirii în anturajul deținătorilor puterii postsovietice și mai ales a înteles vulnerabilitățile Occidentului. Politica sa externă este tributară opțiunilor realismului secolului al XIX-lea, atitudine corectabilă în contextul unei atitudini ferme dar prospective a Uniunii Europene.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (13-1-2016 la 22:39)

    Dl. Florian Dumitru Soporan scrie: „În ceea ce privește complicata relație cu Rusia, și nu relația Comisiei Europene cu președintele Putin, soluția constă în renunțarea la logica Războiului Rece. Faptul că nu s-a realizat un spațiu de securitate comun nu se datorează exclusiv Rusiei, incapabilă să mențină prin mijloace proprii zone cu statut incert în Caucaz, Moldova sau Ucraina”.

    Ce ne spune Wikipedia: “La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare”.
    https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

    Dacă urmăm idea d-lui Soporan, să vedem la ce trebuie să renunţe Occidentul (ţările libere) în logica sa. Nu cred că ar putea fi vorba la renunţarea la capitalism, adică la libertatea economică. Nu cred nici că, din cauza instaurării în Rusia a unui sistem cu amprente puternice totalitare şi a încercărilor reuşite ruseşti de a recupera zone care s-au eliberat de sub hegemonia lor, ar trebui să li se vină în întâmpinare.

    În aceste condiţii nu văd la ce ar trebui să renunţe Occidentul în relaţia sa cu Rusia de astăzi.

    Şi mai scrie dl. Soporan: „O atitudine pozitivă față de Rusia nu înseamnă legitimarea unor acte de forță sau tolerarea încălcării practicilor concurențiale”.

    Nu aflăm însă ce ar fi corect să se facă în aceste condiţii date şi care ar fi acele acţiuni „ferme dar prospective” ale lumii libere.

    Într-un limbaj mai simplu, dl. Soporan pare să încerce să împace şi capra, şi lupul, şi varza, făcând cu luntrea sa manevre care nu duc la mal, ci mai degrabă la fundul râului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (13-1-2016 la 23:13)

    Alexandru scrie: „Se vede că Victor, fiind mai nou pe-aici, nu cunoaşte şi nu s-a obişnuit (încă?) cu stilul… variat al d-lui Ghiţă Bizonu !! 🙂 ”

    Stilul respectiv pare să fie o opţiune obligatorie, inclusă în preţul biletului de intrare. 😉

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (14-1-2016 la 18:15)

    Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:

    In primul rând, îmi cer scuze cititorilor pentru faptul că nu am clarificat o serie de chestiuni într-un moment mai apropiat apariţiei lor, raţiunile tehnice şi obligaţiile profesionale nu au fost tocmai favorabile unei dezbateri. Chiar cu acest decalaj, revin la paralela pe care am făcut-o cu bătălia de la Stalingrad.

    Cei implicaţi au procedat la o introspecţie emancipată de prejudecăţi, oricât de preţios ne pare conceptul şi au făcut o alegere simplă între răul mai cunoscut al experimentelor staliniste şi perspectiva Soluţiei Finale pe care le-ar fi rezervat-o ocupanţii nazişti. Semnificaţia acestei victorii constă tocmai în aceia că a marcat o schimbare de atitudine a trupelor şi mai puţin un triumf al resurselor industriale transferate de Ustinov în Urali sau al ajutorului tehnic aliat, factori esenţiali în contracararea ofensivei de la Kursk. Soldaţii Armatei Roşii au luptat cu adevărat în 1942-1943, iar instinctul de conservare a fost mai eficient decât teama de comisarii politici sau de represaliile NKVD, active şi în primele luni ale războiului, când unităţile sovietice se predau în masă, iar unii ofiţeri anticomunişti erau tentaţi de o colaborare cu forţele Axei.

    În altă ordine de idei, concluziile primei părţi a articolului subliniau impasul moral în care se găseşte proiectul european în faţa apatiei unor cetăţeni dispuşi să încredinţeze puterea ignorând orice normă etică şi a lipsei unei viziuni de dezvoltare pe termen lung. Chestiunea rusă era doar o parte a acestei lipse de viziune, iar dificultatea nu constă în alegerea între confruntare şi negocieri, ci în necesitatea unei poziţii coerente.

    Dacă vom conveni că Rusia comite acte de brigandaj în relaţiile cu vecinii, atunci nu mai putem continua să facem afaceri cu companiile de acolo, dar azi British Petroleum deţine 19,5% din Rosneft, compania condusă de Igor Secin, şeful informal al facţiunii dure de la Kremlin. Grupul Total deţine 18% din Novatek, compania lui Timcenko, un fel de trezorier al preşedintelui Putin, iar BASF cumpără cantităţi mari de platină şi paladiu din Rusia, fără a mai vorbi de interesul pentru Nord Stream-2 sau de schimburile de active în curs de negociere cu Gazprom.

    Dacă recunoaştem că în escaladarea crizei din Ucraina responsabilităţile sunt comune şi căutăm sursele problemei în superficialitatea cu care cu toţii am abordat relaţia cu statele succesoare ale Uniunii Sovietice sau cu entităţile pe care le-am recunoscut drept state, căutăm o soluţie reală pentru restabilirea încrederii despre care vorbeam. Câtă vreme unii cetăţeni ai statelor Uniunii Europene sunt împiedicaţi să acceadă la oficii ministeriale pentru simplu fapt că sunt ruşi şi potenţiali parteneri ai preşedintelui Putin, aşa cum se întâmplă în Letonia şi Estonia, nu avem dreptul să ne proclamăm deţinătorii monopolului bunelor intenţii.

    Există argumente în favoarea ambelor opţiuni şi nu insist asupra lor, mai ales că atitudini echivoce, mai puţin dramatice dar cu potenţial distructiv pe termen lung, se manifestă şi în relaţiile transatlantice şi ne vor afecta atâta vreme cât nu plasăm aceste parteneriate sau conflicte în limitele unor norme de drept.

    Pentru a fi mai clar, în Evul Mediu papalitatea a putut genera normele morale care au restaurat instituţiile christianitas nu prin aderarea la NATO, nici prin investiţii în armament. Clericii de la Cluny au condus vreme de un secol o amplă reformă morală a bisericii in caput et membris, la capătul căreia comunitatea credincioşilor era convinsă că suveranul pontif reprezintă depozitarul legitimităţii absolute şi forul suprem de arbitraj. Papii de la Avignon au fost administratori mult mai buni decât papii secolului al XIII-lea şi au iniţiat proiecte misionare valorificate pe durata Reformei Catolice, dar cuvântul lor nu mai activa aceleaşi loialităţi, câtă vreme acţiunile lor erau suspicionate de afiliere la interesele franceze.

    Chestiunea este mai simplă decât pare: civilizaţia europeană şi extensiunile sale, cea rusă şi cea nord-americană trebuie să aleagă între lege şi autodistrugere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Victor Manta: (14-1-2016 la 21:32)

    >Dacă recunoaştem că în escaladarea crizei din Ucraina responsabilităţile sunt comune …

    De ce să recunoaştem ceva ce nu este adevărat? Nu am văzut ca cineva să fi agresat Rusia şi să-i fi zmuls părţi de teritoriu.

    >Există argumente în favoarea ambelor opţiuni şi nu insist asupra lor, mai ales că atitudini echivoce, mai puţin dramatice dar cu potenţial distructiv pe termen lung, se manifestă şi în relaţiile transatlantice şi ne vor afecta atâta vreme cât nu plasăm aceste parteneriate sau conflicte în limitele unor norme de drept.

    Ideea că ar exista un vid legal în ceea ce priveşte relaţiile transatlantice este falsă.

    >Chestiunea este mai simplă decât pare: civilizaţia europeană şi extensiunile sale, cea rusă şi cea nord-americană trebuie să aleagă între lege şi autodistrugere.

    Într-adevăr nu este complicat. Ca prim pas ar trebui ca Russia să renunţe la imperialism şi să dea dovezi că va respecta pactele şi convenţiile existente, aceasta dacă doreşte să-şi îmbunătăţească relaţiile ei cu ţările libere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (18-1-2016 la 00:16)

    @Florian Dumitru Soporan

    1. În legătură cu comportarea imperialistă a Rusiei lui Putin faţă de Ucraina (şi nu numai) am mai avut o discuţie cu dv. în legătură cu articolul dv. Victoria asupra fascismului şi riscurile unei succesiuni contestate: între memoria selectivă şi deficitul de etică. La ultimul meu comentariu de acolo nu aţi mai reacţionat…

    V-am pus acolo câteva întrebări clare la care nu am primit răspuns. De exemplu: dacă vedeţi evenimente suficient de grave de care poate fi acuzată Ucraina şi care ar putea justifica – în ochii dv. şi din punctul de vedere al valorilor dv. personale – agresiunea Rusiei.

    2. În comentariul dv. de mai sus scrieţi:

    Dacă vom conveni [cine?] că Rusia comite acte de brigandaj în relaţiile cu vecinii, atunci nu mai putem [cine?] continua să facem afaceri cu companiile de acolo…

    Nici eu şi, presupun, nici dv. nu vorbim în numele Rusiei sau al ţărilor occidentale. Aşa că eu, care nu fac afaceri cu companiile din Rusia, pot foarte bine să afirm că Rusia comite acte de brigandaj în relaţiile cu vecinii. Dacă credeţi şi afirmaţi şi dv. că Rusia comite acte de brigandaj în relaţiile cu vecinii, atunci:

    – nici dv. nu vă faceţi vinovat de nicio inconsecvenţă şi
    – înseamnă că suntem de acord cu privire la esenţialul – că Rusia comite acte de brigandaj în relaţiile cu vecinii.

    Cât priveşte dreptul moral al Rusiei şi al statelor occidentale de a-şi face reproşuri reciproce, asta este o cu totul altă chestiune decât cea pe care voiam s-o lămurim mai întâi, şi anume dacă în ochii dv. şi din punctul de vedere al valorilor dv. personale există fapte suficient de grave de care poate fi acuzată Ucraina şi care ar putea justifica agresiunea Rusiei.

    În continuare dv. scrieţi:

    Dacă recunoaştem că în escaladarea crizei din Ucraina responsabilităţile sunt comune şi căutăm sursele problemei în superficialitatea cu care cu toţii am abordat relaţia cu statele succesoare ale Uniunii Sovietice sau cu entităţile pe care le-am recunoscut drept state, căutăm o soluţie reală pentru restabilirea încrederii despre care vorbeam.

    Eu urmăresc agresiunea Rusiei în Ucraina de aproape doi ani, inclusiv direct prin mass-media sovietică şi ucraineană, dar nu numai, fapt pentru care sunt capabil să identific uşor temele propagandei putiniste când dau de ele. Şi ştiu şi de ce nu sunt adevărate. În comentariul pe care vi l-am indicat mai sus de la articolul „Victoria asupra fascismului…” dau chiar câteva exemple. Deci nu am niciun motiv să consider că în escaladarea crizei din Ucraina responsabilităţile sunt comune – în vreun sens rezonabil. (Constat însă cu tristeţe că, atât în România cât şi în ţările occidentale, sunt mulţi, inclusiv intelectuali, care găsesc scuze Rusiei, preluând argumentele propagandei putiniste).

    Singura responsabilitate în escaladarea crizei din partea ţărilor occidentale pe care o constat este că (a) au pierdut prea mult timp – în februarie-martie 2014 – pentru a formula o ripostă, şi (b) că această ripostă n-a fost suficient de hotărâta. Un semnal rapid, hotărât şi credibil ar fi stopat în faşă aventura lui Putin.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (18-1-2016 la 20:14)

    Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentrii la opiniile exprimate mai sus:

    Cu tot respectul pentru fermitatea opiniilor dumneavoastră, nu puteţi fi pe deplin convins că nu faceţi afaceri cu companii ruseşti, indirect fireşte, dată fiind interdependenţa generată de schimburile comerciale. Cu toţii utilizăm într-un fel sau altul produsele industriei petroliere, mai ales ale petrochimiei, circulăm cu mijloace a căror producţie, asamblare şi desfacere implică resurse materiale, tehnice şi umane cu origine greu de cunoscut şi de altfel puţin interesantă pentru consumator, dar aici libertatea alegerii este cu totul limitată.

    În privinţa erorilor Ucrainei şi a discuţiei noastre anterioare, acestea se află la limita dintre favorizarea infractorului şi complicitate. Utilizez această terminologie tocmai pentru că am convenit că evenimentele din Crimea şi Donbas se constituie într-o serie de infracţiuni la adresa legislaţiei internaţionale. Răul a fost deja făcut, iar o soluţie pe termen lung impune o anamneză a evoluţiilor din spaţiul postsovietic din ultimele două decenii şi jumătate. În privinţa Ucrainei, o eroare majoră a constat în imprudenţa care a creat circumstanţe favorizante pentru agresiune. Puterea de la Kiev şi-a creat o problemă de legitimitate prin echivocul mijloacelor prin care a substituit regimul clanului din Doneţk. Rămân la părerea că Viktor Ianukovici ar fi fost înlăturat oricum prin alegeri, aşa cum s-a întâmplat în 2004-2005, când agresiunea rusă şi tendinţele separatiste care s-au manifestat şi atunci s-au izbit de forţa voinţei alegătorilor.

    Implicarea în evenimentele de la Kiev a unor personaje precum fostul preşedinte al Georgiei este o altă eroare, date fiind antecedentele antidemocratice ale acestuia şi ca bun cunoscător al realităţilor postsovietice cunoaşteţi mai bine sub ce administraţie şi-a început cariera şi abuzurile săvârşite în închisorile georgiene pe durata mandatelor sale. În această chestiune sunt subiectiv, prezenţa sa la Odesa mi se pare cel puţin la fel de periculoasă pentru vecinii Ucrainei ca şi aceia mai veche a aşa-numitei Republici Transnistrene.

    În aceeaşi ordine de idei, Ucraina nu şi-a exterminat deliberat populaţia rusofonă, dar combaterea separatismului printr-o operaţie antiteroristă a putut fi interpretată aşa de către o parte a locuitorilor, obişnuiţi cu violenţele asociate unei astfel de retorici. Negocierile cu exponenţii revoltelor din Doneţk şi Lugansk nu puteau fi mai puţin productive decât actualele acorduri de la Minsk, dar ar fi lipsit intervenţia rusă pe care nici Kremlinul nu o mai neagă cu prea multă convingere de suportul populaţiei locale, masiv în Crimea şi minoritar în Donbas.

    Pe de altă parte, oricât de legalişti am fi, nu putem ignora faptul că aceste două cele mai mari state succesoare ale Uniunii Sovietice s-au angajat într-un joc de dispute şi parteneriate în care au alternat confruntarea diplomatică, şantajul nuclear şi economic şi aranjamente economice transfrontaliere. Dacă nu am cunoaşte originea comună a forţelor care le guvernează, ne-ar fi imposibil să înţelegem guvernele de la Kiev au legitimat în schimbul unor compensaţii financiare prezenţa flotei ruse într-o regiune care a făcut parte din Federaţia Rusă înainte de 1954 şi care oferea teme de campanie electorală tuturor politicienilor aflaţi în căutare de subiecte.

    Pentru a rezuma, nu îmi însuşesc poziţia regimului Putin în legătură cu Ucraina, dar cred că diferenţa între preşedintele Putin şi preşedintele Poroşenko este dată doar de mijloacele aflate la dispoziţia fiecăruia pentru a eluda normele de conduită în relaţiile internaţionale şi Drepturile Omului. Cea mai gravă agresiune este cea săvârşită de aceste regimuri împotriva propriilor naţiuni, iar aşa cum menţionaţi cu dreptate, acordul sau dezacordul nostru nu contează prea mult. Singurele mijloace de care dispunem constau în influenţa limitată a unor astfel de discuţii sau în votul pe care îl dăm la alegeri.

    Subscriu la opinia dumneavoastră că o poziţie mai coerentă a lumii libere şi un plan concret de acţiune ar fi impus părţilor implicate un comportament mai puţin aventurist, iar când nu ai un plan concret, este mai bine să nu faci nimic. Iată un exemplu al coordonării poziţiilor euro-americane, Statele Unite au ridicat restricţiile de export al hidrocarburilor abia la finele anului trecut, iar Comisia Europeană a inventat tot felul de strategii energetice, dar din 2014 nu s-a iniţiat construcţia vreunui terminal pentru delichefierea gazului importat eventual din Australia sau Statele Unite.

    În Ucraina tot ce putea fi mai rău s-a întâmplat deja, avem peste 6000 de victime ale unui conflict care nu ştim dacă a luat sau nu sfârşit, un nou conflict îngheţat şi o regiune cu statut semilegal, un for legislativ unde se poartă dezbateri cu argumente specifice profesiei ilustrului nostru compatriot Leonard Doroftei, oligarhi care tipăresc buletinele de vot care garantează alegerea candidaţilor la primării sau îşi înfiinţează propriile armate.

    De acum, riscul major nu constă în disponibilităţile expansioniste ale regimului Putin, care nu va ataca nici Ţările Baltice, nici Finlanda, nici Alaska, ci în puterea exemplului acestuia. Arabia Saudită bombardează obiective militare şi civile în Yemen pentru că aşa vrea, China construieşte insule artificiale în zone maritime aflate în litigiu pentru că nimeni nu riscă să o împiedice, Turcia face un joc periculos la frontierele cu Irak şi Siria pentru că nimeni nu a oprit-o atunci când a invadat Ciprul, Grecia este consecventă tradiţiei sale seculare de a-şi încălca angajamentele, iar radicalii şi ambiţiile locale de pretutindeni iniţiază consultări populare cu finalităţi secesioniste.

    Articolul meu care putea părea neclar s-a dorit o pledoarie în favoarea unei restauraţii a regulilor care guvernează funcţionalitatea internă a statelor şi conduita lor externă, pornind de la conştientizarea erorilor din ultimele decenii, în seria cărora Ucraina este doar cea mai recentă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (19-1-2016 la 01:31)

    @ Dl. Florian Dumitru Soporan

    >De acum, riscul major nu constă în disponibilităţile expansioniste ale regimului Putin, care nu va ataca nici Ţările Baltice, nici Finlanda, nici Alaska, ci în puterea exemplului acestuia.

    Pentru moment Rusia i-a atacat pe cei care nu-i plac, aflaţi în preajma zonei controlate de autoproclamatul stat islamic şi care luptă împotriva acestui „stat” odios.

    >Turcia face un joc periculos la frontierele cu Irak şi Siria pentru că nimeni nu a oprit-o atunci când a invadat Ciprul …

    Să revedem pe scurt faptele şi vinovăţiile de atunci.

    The Turkish invasion of Cyprus[25] launched on 20 July 1974, was a Turkish military invasion of the island country of Cyprus, which was carried out following the 1974 Cypriot coup d’état.

    The coup had been ordered by the military Junta in Greece and staged by the Cypriot National Guard[26][27] in conjunction with EOKA-B. It deposed the Cypriot president Archbishop Makarios III and installed pro-Enosis Nikos Sampson.

    The aim of the coup was the annexation of the island by Greece and the Hellenic Republic of Cyprus was declared. Adică: scopul loviturii de stat a fost anexarea insulei de către Grecia şi a fost declarată Republica Elenică a Ciprului.

    https://en.wikipedia.org/wiki/Turkish_invasion_of_Cyprus

    >Articolul meu care putea părea neclar s-a dorit o pledoarie în favoarea unei restauraţii a regulilor care guvernează funcţionalitatea internă a statelor şi conduita lor externă, pornind de la conştientizarea erorilor din ultimele decenii, …

    Nu este o sarcină uşoară, aşa cum se vede din exemplul conştientizării de către dv. a originilor problemei cipriote.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (19-1-2016 la 23:04)

    @Florian Dumitru Soporan

    Domnule Soporan, deşi întrebarea mea a fost clară, deşi am repetat-o de mai multe ori, văd că nu doriţi s-o abordaţi frontal. Întrebarea era asta:

    dacă în ochii dv. şi din punctul de vedere al valorilor dv. personale există fapte suficient de grave de care poate fi acuzată Ucraina şi care ar putea justifica agresiunea Rusiei.

    Am pus-o în contextul în care opinam că, din punctul de vedere al normelor etice la care ader, o intervenţie în forţă a unui stat în alt stat se justifică numai în două cazuri: agresiune externă sau genocid interior. Vă întrebam pe dv. care sunt, din punctul de vedere al normelor etice la care aderaţi dv., faptele care ar justifica o intervenţie în forţă a unui stat în alt stat – fapte de gravitate comparabilă.

    În loc să răspundeţi la ea, mă plimbaţi pe alte meleaguri:

    – avansaţi sofismul că în ultimă analiză cu toţii – eu, dumneavoastră, etc. – facem comerţ cu toţii, inclusiv cu statul rus, drept pentru care ne găsim în conflict de interese care ne interzice să purtăm judecăţi morale asupra politicii oricăror state;
    – ce ar fi de făcut, „dat fiind că răul a fost deja făcut”;
    – Ţările Baltice, nici Finlanda, nici Alaska, Arabia Saudită, Yemen, China, Turcia, Grecia, …
    – etc.

    Mai vorbiţi de „erorile” Ucrainei, inclusiv de (a) nelegitimitatea destituirii fostului preşedinte al Ucrainei, (b) permiterea implicării lui Saakaşvili în viaţa politică din Ucraina şi pericolul pe care această implicare ar avea-o pentru vecinii Ucrainei. Sau faptul că (c) Rusia şi Ucraina s-au angajat într-un joc de dispute şi parteneriate în care au alternat confruntarea diplomatică, şantajul nuclear şi economic şi aranjamente economice transfrontaliere.(*)

    Toate aceste subiecte sunt interesante, dar sunt hors sujet în raport cu întrebarea mea. Ce aşteptam nu sunt „erori” ale Ucrainei, ci fapte gravisime care justifică folosirea forţei de către un alt stat.

    Dumneavoastră ignoraţi faptul că Ucraina este de 25 de ani un stat independent, iar nu, cum preferă să viseze Putin, o parte a Rusiei, sau cel puţin un vasal al ei. Cum au stat lucrurile în trecut nu are nicio importanţă : nu există vreun petec pe Pământ unde suveranităţile să fi fost identice cu cele de acum. Restabilirea stărilor din trecut înseamnă războiul tuturor contra tuturor. Aşa că în clarificarea dv.: „Articolul meu … s-a dorit o pledoarie în favoarea unei restauraţii a regulilor”, regula care trebuie restaurată este că nici-o ţară nu are voie să schimbe cu forţa graniţele prezente ale altor state, sub niciun pretext.

    Revenind la subiect, vă rog deci să încercaţi să abordaţi frontal întrebarea mea formulată mai sus.
    ———
    (*) (a) Ştiţi desigur că învazia Crimeii a precedat fuga şi demiterea lui Ianukovici şi nu poate fi deci considerată drept răspuns la „hunta de la Kiev”; (b) pericol trebuie să-l simtă în primul rând regimurile dictatoriale şi/sau corupte din jur. Toţi ceilalţi ar avea numai de câştigat dacă în Ucraina, începând cu regiunea Odesa, ar fi stârpită copupţia. (c) Cine dintre Rusia şi Ucraina se face vinovat de şantajul economic şi nuclear? Ucraina??

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Johnny Walsh: (20-1-2016 la 08:18)

    „-a supus unui duş scoţian pe entuziaştii Noii Europe”.

    Da, sigur că da, deoarece există o inerție politică inevitabilă.

    Ideea unei Europe Unite e veche, aș putea spune că veche de milenii și a și fost unită, în diverse formule, în diverse perioade istorice: Imperiul Roman, Imperiul lui Carol cel Mare, Austro-Ungaria (care, la final de sec. 19, era și gândită inițial ca nucleul viitoarei Europe unite).

    După experiența tragică la extrem a perioadei interbelice, care a arătat ce înseamnă o Europă dezunită (conflicte, lupte pentru putere, război, genocid, holocaust, milioane de morți…), a urmat perioada războiului rece, care a condus la contuarea a două blocuri: vest contra est. Căderea cortinei de fier (nu a comunismului sau, cel puțin, nu peste tot) a condus la o stare de euforie și la conturarea ideii că U.E. este puternică, imbatabilă, prosperă și că lucrurile vor merge acum de la sine. A gândi în asemenea termeni simpliști, cum s-a întâmplat, nu face decât să conducă spre ideea că nu trebuie să mai facem nimic, lucrurile vor merge bine de la sine. Este un mod păcătos și inconștient de sinucidere de orice fel doriți politică, economică, civilizațională, culturală…

    U.E. nu era și nu este pregătită să facă față unor provocări majore, ea merge bine când totul merge bine. Deocamdată, a ieșit rezonabil din cel puțin 3 crize majore, una inițial externă (fosta Iugoslavie), apoi două interne: Grecia cu scenariul Grexit și criza refugiaților.

    Ucraina este, desigur, o mare provocare și era oarecum de așteptat, deoarece este țara care reflectă fosta URSS la o scară mai mică, dar suficient de mare încât să agite fiorii războiului.

    Superficialitatea, aroganța și snobismul analitic s-au văzut foarte bine în cazul crizei refugiaților: după ce toți „oamenii subțiri” s-au năpustit asupra lui Viktor Orbán (oricum în colimator pentru politica lui nu prea conformă normelor democratice) că, vai, a făcut garduri, ulterior au făcut garduri și cei care l-au criticat inițial. A fost nevoie de un val masiv de refugiați pentru ca snobii occidentului să vadă că o asemenea problemă nu se rezolvă prin gargară demagogică, ci prin măsuri concrete și ferme. Sigur, acele garduri sunt de-a dreptul tragi-comice (sau nu știu cum să le numesc), ele nu pot fi o soluție pe termen mediu și lung.

    Soluțiile la o criză, orice criză, se fac pe baza unei analize serioase a cauzelor și pe baza unor analize de posibile evoluții, cu scenarii posibile și cu găsirea acelor metode care asigură un mod civilizat și demn de rezolvare. Abordările de tip improvizație (gardurile) nu pot fi o soluție, deși văd că și altminteri demnii scandinavi văd că le adoptă, pornind de la premisa că ceea ce nu se admite în cazul Ungariei se admite în cazul Danemarcei căci, nu-i așa, una-i una și alta alta.

    Ștaif superficial, snobism, inconștiență. Nu se poate construi o Europă unită cu asemenea metode pueril-naive, bazate pe incompetență managerială.

    Discuția poate fi obositor de lungă, iar relațiile Ucraina-Rusia-U.E. obositor de complicate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (20-1-2016 la 15:07)

    Am primit din partea autorului, dl. Florian Dumitru Soporan,următoarele comentarii la opiniile exprimate mai sus:

    Bateţi la o uşă deschisă, dar voi încerca să fiu cât se poate de clar.

    Fiind credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe şi pe urmele Sfântului Apostol Pavel, consider că valorile supreme sunt viaţa şi dragostea. Evenimentele din Ucraina reprezintă o agresiune împotriva vieţii şi nu mai are rost să discutăm despre dragostea de oameni.

    Din punctul de vedere al dreptului internaţional, avem de-a face cu încălcări ale normelor acceptate în teorie de toată lumea, dar acestea nu au cunoscut o aplicare deplină în spaţiul postsovietic după 1991. Nu ignor responsabilitatea preşedintelui Putin în aceste evenimente, dar nu putem emite judecăţi asupra actelor sale fără a ţine cont de contextul politic şi moral mondial.

    Comunitatea internaţională a fost conştientă de riscurile pe care le-aţi amintit de altfel, de a opera schimbări în abordarea problemei frontierelor, dar actorii statali au elaborat tactici de a-şi legitima iniţiative care pot fi calificate drept agresiuni. Evocarea invaziei Ciprului a prilejuit un comentariu care cita, din perspectiva Turciei, tocmai argumentele folosite de preşedintele Putin pentru intervenţia rusă în Ucraina.

    Din păcate, ostilitatea dumneavoastră faţă de regimul Putin vă determină să ignoraţi faptul că actele sale de politică externă sunt doar ultimele dintr-o serie de abuzuri petrecute cu mult înainte de venirea sa la putere şi să identificaţi delimitările administrative făcute de partocraţii sovietici cu frontierele. Acestea au fost concepute în aşa fel încât să împiedice separarea republicilor unionale, iar faptul că au fost confirmate de recunoaşterea internaţională dictată de incompetenţă sau calcule de tot felul nu înseamnă decât menţinerea regiunii şi a Europei în general într-o stare de insecuritate.

    Discuţia se poate prelungi la nesfârşit, dar când şi dacă Rusia se va alătura Occidentului în combaterea rapacităţii chineze sau a pericolului sunit, Putin sau succesorul său va deveni eroul vizionar, chiar dacă şi-a început ascensiunea ca brigand, asemenea lui şahului Nader. Dealtfel, Avram Iancu, Lajosz Kossuth şi Giuseppe Mazzini sunt delicvenţi din perspectiva legislaţiei statelor guvernate de Casa de Austria şi eroi ai naţiunilor angajate în revoluţia din 1848.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (20-1-2016 la 17:00)

    @Florian Dumitru Soporan

    Republicile unionale sovietice au fost nişte unitaţi create şi schimbate după bunul plac de conducerea de la Moscova. Conducerea lor efectivă şi controlul acestora se făceau tot de la Moscova. Un exemplu interesant a fost, de altfel, Republica Socialistă Sovietica Carelo-Finica, o creaţie complet artificială ce a durat doar între anii 1940 şi 1956.

    Lumea liberă nu avea motive serioase să-şi bată capul cu configuraţiiile schimbătoare din interiorul URSS, ea fiind confruntată cu pericolul enorm reprezentat de URSS ca un tot.

    >Evocarea invaziei Ciprului a prilejuit un comentariu care cita, din perspectiva Turciei, tocmai argumentele folosite de preşedintele Putin pentru intervenţia rusă în Ucraina.

    Nu sunt la curent că în cazul Ucrainei o dictatură dintr-o ţară externă, cu o largă majoritate a populaţiei formată din ucrainieni, ar fi dat o lovitură de stat în Ucraina şi a instaurat un guvern care avea ca scop să anexeze Ucraina la acea ţară. Acesta a fost cazul Ciprului şi a loviturii organizate de coloneii greci ai epocii împotriva lui. Analogia dv. şchioapătă deci de ambele picioare.

    Argumentele folosite de Putin au fost doar pretexte pentru intervenţia sa în Ucraina, aşa cum au fost pretexte şi argumentele sale pentru ocuparea Crimeii. Metodele sale le amintesc pe cele ale lui Hitler, care şi el a „soluţionat” prin utilizarea forţei diversele sale probleme teritoriale. Rezultatul a fost un război mondial. Nu este o întâmplare că Putin îi acuză de fascism pe cei care i se opun, întorcând astfel cu 180 grade o acuzaţie justificată.

    Constat că ocoliţi cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună răspunsul dv. direct la întrebarea lui Alexandru: „dacă în ochii dv. şi din punctul de vedere al valorilor dv. personale există fapte suficient de grave de care poate fi acuzată Ucraina şi care ar putea justifica agresiunea Rusiei”.

    Cum susţineţi că „Fiind credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe şi pe urmele Sfântului Apostol Pavel, consider că valorile supreme sunt viaţa şi dragostea”, ar fi fost de aşteptat să vă fie foarte uşor să răsundeţi rapid şi precis la această întrebare pertinentă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (21-1-2016 la 11:34)

    Lumea liberă avea toate motivele să-şi bată capul cu creaţiile administrative ale conducerii de partid de la Moscova, mai ales că, aşa cum experienţele prezentului demonstrează, nu era vorba de năzbâtii administrative ci de un plan mai mult sau mai puţin coerent de menţinere a republicilor în stare de captivitate, în imposibilitatea de a se separa pe cale paşnică sau prin negocieri, aşa cum s-a putut proceda în cazul fostei Cehoslovacii. La exemplul dumneavoastră se poate adăuga şi cazul Republicii Moldova, care se învecinează la nord şi la sud cu Ucraina.

    În legătură cu Ciprul, regimul coloneilor a fost înlocuit cu unul democratic, dar trupele turceşti nu s-au grăbit să salute revenirea la democraţie printr-o retragere necesară de acolo, Turcia fiind de altfel un standard al democraţiei ieri şi azi, armata nu se amestecă niciodată (doar de trei ori după 1950) în viaţa politică. Nici Kosovo nu s-a întors în cadrul frontierelor Serbiei după căderea regimului Miloşevici, fapt care demonstrează că agresorii din spaţiul postsovietic n-au avut nevoie să inoveze nimic, a fost suficient să adapteze practicile altora la propriile obiective.

    În altă ordine de idei, poziţia mea în legătură cu evenimentele din Ucraina este explicită, dezaprob conduita ambelor părţi şi a aliaţilor lor, dar nu izolez acest eveniment de context. Ucraina încalcă drepturile minorităţilor, dar Putin este agresorul. În Ucraina preşedinţii comandă asasinarea unor publicişti, aşa cum rezultă din înregistrările Melnicenko, dar Putin este agresor. În Ucraina se recrutează voluntari pentru a lupta împotriva forţelor ruse din Caucaz, dar nu are importanţă, Putin este agresor. Partenerii Rusiei în lupta antiteroristă împing frontierele propriei alianţe militare (foarte eficientă de altfel, după cum o demonstrează misiunea din Afganistan) tot mai aproape de Rusia, dar nu contează, Putin este agresor. Organizaţii islamice radicale finanţate de prieteni ai lumii libere s-au extins în republicile postsovietice şi creat structuri paramilitare în Caucaz şi Asia Centrală, dar Putin este agresor. Oameni care au preluat asset-uri ruseşti după desfiinţarea Uniunii Sovietice sunt investitori de succes în lumea liberă şi sunt frecventaţi ca potenţiali promotori ai democraţiei în Rusia, dar în fine, Putin este AGRESOR! Mai mult, în Rusia au fost interzise partide care desfăşurau acţiuni cu caracter rasist, iar peste 40 de oameni au fost arşi de vii la Odesa, citadela luptei anticorupţie, dar Putin utilizează practici ce amintesc de Hitler.

    Vina acestui nou inamic public la modă este de căutat în relaţia cu proprii cetăţeni şi cu Rusia pe care a găsit-o într-o stare deplorabilă, dar nu a schimbat-o suficient şi a menţinut-o în captivitatea competiţiei cu Occidentul obosit de propria prosperitate, fără a căuta o soluţie pe termen lung la problemele nerezolvate de schimbările din 1991.

    Ca o concluzie la acest agreabil schimb de idei, cred că stabilirea unor norme de drept acceptate de toate părţile interesate care să ducă la pacificarea regiunii rămâne în seama localnicilor, atunci când vor înceta să se mai împartă în proruşi şi prooccidentali. Aşa cum Otto de Freising era surprins că Dumnezeu a dăruit Panonia unor monştrii cu înfăţişare omenească, omologii săi de azi continuă să caute în Est agresori şi victime.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Johnny Walsh: (21-1-2016 la 15:12)

    @Florian Dumitru Soporan

    „Fiind credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe şi pe urmele Sfântului Apostol Pavel, consider că valorile supreme sunt viaţa şi dragostea.”

    V-ați început foarte prost răspunsul. Aveți cumva impresia că cei care nu sunt ortodocși și nu calcă pe urmele Sf. apostol Pavel ar fi cumva imorali sau incapabili de analiză? Credeți cumva că romano-catolicii ori protestanții, cu numeroasele lor variante, nu calcă pe urmele apostolului? Mi se pare că v-ați ratat lamentabil analiza cu demersul religios-ortodox. Mai lipsea să ne aduceți un sobor de preoți.

    Îmi pare rău că vă răspund astfel, dar cred că ar fi trebui ori să scrieți un tratat de teologie (ortodoxă) ori să eliminați ortodoxia din discuție.

    Sau îmi scapă ceva, vreo subtilă relație între analiza politică și ortodoxie?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (21-1-2016 la 17:55)

    >Lumea liberă avea toate motivele să-şi bată capul cu creaţiile administrative ale conducerii de partid de la Moscova, mai ales că, aşa cum experienţele prezentului demonstrează, nu era vorba de năzbâtii administrative ci de un plan mai mult sau mai puţin coerent de menţinere a republicilor în stare de captivitate, în imposibilitatea de a se separa pe cale paşnică sau prin negocieri, aşa cum s-a putut proceda în cazul fostei Cehoslovacii.

    Regret, dar le cam amestecaţi. În primul rând nimeni nu a spus că ar fi fost vorba de „năzbâtii administrative”.

    În al doilea, atâta vreme cât a existat URSS, o dictatură, nu se punea problema vreunei separaţii de vreun fel. Politica interioară sovietică a fost de amestecarea şi omogenizarea populaţiilor, scopul final fiind crearea omului de tip nou, sovietic. Separaţiile au devenit posibile numai după ce colosul s-a prăbuşit.

    În al treilea rand: Cehoslovacia s-a separat în cele două părţi componente abia după ce a devenit o ţară liberă, scăpată de dominaţia URSS.

    > Turcia fiind de altfel un standard al democraţiei ieri şi azi, armata nu se amestecă niciodată (doar de trei ori după 1950) în viaţa politică.

    „niciodată (doar de trei ori după 1950)” sună, cum să spun, paradoxal, ca şi, în acest context, „standard al democraţiei”. Nu sunt un apărător ar celor petrecute pe termen lung în Cipru, ci am vrut doar să precizez cine a fost agresorul care a dezlănţuit ostilităţile.

    >(Ucraina face şi drege – VM) dar nu contează, Putin este agresor, etc, de 3-4 ori.

    V-am înţeles, aţi rămas la vechea dv. poziţie, cea de apărător al agresorului Putin.

    >pacificarea regiunii rămâne în seama localnicilor

    Am înţeles şi aceasta, în sensul că adio Crimeea pentru ucraineni etc.

    >Aşa cum Otto de Freising era surprins că Dumnezeu a dăruit Panonia unor monştrii cu înfăţişare omenească, omologii săi de azi continuă să caute în Est agresori şi victime.

    Personajul menţionat a fost demult, demult, un om al bisericii şi un cronicar german. De cele scrise de dv. trag concluzia, care de altfel nu părăsea pagina întâia a Pravdei, Scânteii etc., precum că agresorii se află de fapt în Vest. Nimic nou pentru oamenii din generaţia mea, care îşi amintesc foarte bine de „revanşarzii de la Bonn” şi de „atâţătorii de război americani”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (21-1-2016 la 21:18)

    @Johnny Walsh

    Scuzaţi că mă bag 🙂 Scrieţi în atenţia d-lui Soporan:

    Aveți cumva impresia că cei care nu sunt ortodocși și nu calcă pe urmele Sf. apostol Pavel ar fi cumva imorali sau incapabili de analiză?

    Greşiţi, nu rezultă aşa ceva din aceste cuvinte ale d-lui Soporan. În discuţia mea cu dânsul era vorba despre aplicarea normelor morale personale (ale mele şi ale dânsului) la conflictul ruso-ucrainean. Cu fraza d-lui Soporan pe care o comentaţi, dânsul nu face altceva decât să-mi specifice care este reperul etic al domniei sale. Eu nu am detectat nicio umbră de evaluare negativă a altor sisteme etice.

    Voi reveni la specificarea pe care a făcut-o dl. Soporan, şi anume în legătură cu discuţia agresiunii Rusiei contra Ucrainei, deoarece a fost făcută pentru necesităţile acelei discuţii.

    Mai lipsea să ne aduceți un sobor de preoți… cred că ar fi trebui ori să scrieți un tratat de teologie (ortodoxă) ori să eliminați ortodoxia din discuție

    Consider că este un atac de o duritate nejustificată, din motivel pe care le-am arătat mai sus.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (21-1-2016 la 23:07)

    @Florian Dumitru Soporan

    Nu vă mai reamintesc care a fost întrebarea mea – am făcut-o de multe ori deja, şi tot fără folos. Şi în continuare nu faceţi decât să alungiţi lista „păcatelor” Ucrainei, păcate pe care însă nu le-aţi fi considerat suficiente pentru o intervenţie armată în nici un alt caz decât cel al Rusiei lui Putin şi al Ucrainei.

    Fiind credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe şi pe urmele Sfântului Apostol Pavel, consider că valorile supreme sunt viaţa şi dragostea. Evenimentele din Ucraina reprezintă o agresiune împotriva vieţii şi nu mai are rost să discutăm despre dragostea de oameni.

    1. Criteriul, formulat aşa cum faceţi dv., îl găsesc profund injust, deoarece nu este suficient de diferenţiat: nu face nicio distincţie între agresiunea neprovocată şi autoapărare. În ce priveşte dragostea de oameni, găsesc profund injust să iubim în egală măsură atât pe cei buni cât şi pe cei răi. Cu un astfel principiu, câştigaţi sunt cei răi în detrimentul celor buni.

    2. Mai mult, dacă acesta este criteriul dv. etic, nu l-aţi folosit până acum în argumentarea dv. şi văd că n-o faceţi nici de-acum înainte.

    ostilitatea dumneavoastră faţă de regimul Putin vă determină să ignoraţi faptul că actele sale de politică externă sunt doar ultimele dintr-o serie de abuzuri petrecute cu mult înainte de venirea sa la putere

    Deci aşa: aţi putut să-mi citiţi gândurile şi aţi constatat că tot ce v-am spus se datorează unei inexplicabile ostilităţii apriori de-ale mele, iar nu faptelor esenţiale evaluate în lumina unor norme etice!

    Vă las să vă gândiţi : avem pe de o parte acţiunile Rusiei lui Putin care smulge dintr-o ţară o bucată de teritoriu şi încearcă să dezmembreze tot restul, iar pe de alta „dreptul internaţional… care nu a cunoscut o aplicare deplină în spaţiul postsovietic”, precum şi în Cipru, Kosovo, Siria, Irak, etc., etc., sau asasinarea unui ziarist (cu 15 ani în urmă), sau „încălcarea drepturilor minorităţilor”, sau trimiterea unor voluntari în Caucaz, etc. Pot acestea din urmă justifica primele? Este absurd şi cu totul disproporţionat! Acestea din urmă, şi multe altele de acelaşi calibru, pot servi doar ca propagandă bună pentru cei care doresc cu tot dinadinsul să creadă, iar nu ca veritabilă justificare. Şi asta chiar dacă aceste acuzaţii ar fi sută la sută adevărate, ceea ce nu este nici pe departe cazul, dar sunt gata să le discutăm pe fiecare în parte.

    Mai întrebaţi-vă: cum se face că presupusele gravisime acţiuni ale Ucrainei nu au ajuns să fie denunţate la ONU de către Rusia, cel puţin pentru a încerca acolo o condamnare a Ucrainei în Adunarea Generală, dacă nu chiar pentru a justifica răspunsul prin forţă al Rusiei? Este Rusia o ţară atât de neînsemnată la ONU încât să-şi zică ea că este inutil? Nu cumva n-a făcut nimic deoarece dosarul crimelor Ucrainei pe care ar fi trebuit să-l prezinte ar fi fost cam subţirel?? Nu cumva n-a făcut nimic pentru că, dacă chestiunea Ucrainei se punea la ordinea de zi la ONU, cam şifonată risca să iasă chiar Rusia?

    cred că stabilirea unor norme de drept acceptate de toate părţile interesate care să ducă la pacificarea regiunii [trebuie să] rămână în seama localnicilor

    Cred că tov. Putin ar vota cu ambele mâini pentru o asemenea propunere, iar toate ţările vecine ar urla de groază. Nu trebuie să vă mai explic de ce: este întoarcerea Rusiei la politica sferelor de influenţă – „asta este ograda mea şi tu nu te bagi!” – şi cu rezultatul ei – „lagărul…”, lucru care s-a mai întâmplat când ţările din jur au rămas, practic, singure faţă în faţă cu URSS.

    Repet ca să fie clar: da, agresorul este Putin, deoarece Ucraina nu s-a făcut vinovată în prealabil de nimic comparabil cu ciopârţirea şi cu tentativa de dezmembrare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (22-1-2016 la 11:43)

    Consider că atât credincioşii marilor religii monoteiste în diversele lor expresii, cât budiştii, shintoiştii, şamaniştii, adepţii cultelor totemice, liber-cugetătorii sau nihiliştii sunt capabili de analiză, de solidaritate, de respect pentru viaţă şi pentru libertate.

    Menţionarea unor afinităţi personale viza tocmai răspunsul la o întrebare care făcea apel la valori personale. De altfel, în comentariile precedente am făcut referiri la reforma iniţiată de papalitate, la etica protestantă şi la beneficiile pluralismului etnic şi confesional, am respins şi resping cu fermitate orice tip de discriminare, aşa cum cred că asumarea unor valori şi convingeri proprii este preferabilă în raport cu conformismul nivelator al political correctness, care provoacă deja reacţii revanşarde, fără legătură cu revanşarzii de la Bonn, ale căror poziţii nu le cunosc prea bine.

    Revenind la subiectul care a activat această dezbatere, în articolele mai vechi am amintit de excesele periculoase ale regimului Putin, de cazul Litvinenko şi de atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei civile din Caucaz. Mi se pare că ar fi de prisos să caut noi capete de acuzare unui regim care, în opinia mea, nu şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de cetăţeni şi perpetuează dispreţul faţă de viaţă al marilor hani, al cnezilor şi unora dintre ţari şi mai ales al conducătorilor sovietici.

    Acţiunile Kremlinului pe care ezit să le judec după norme care nu s-au aplicat niciodată în fosta URSS şi, din păcate, se aplică tot mai puţin în relaţiile internaţionale, nu pot fi izolate de un context, iar ignorarea precedentelor ne-ar plasa în pe aceleaşi coordonate cu colonelul Igor Strelkov. Şi acesta se raporta la Ucraina ca la un câmp de luptă între bine şi rău şi dorea să distrugă oraşul Doneţk pentru a rememora între ruinele sale un mix între bătălia de la Stalingrad şi ultimele episoade ale Războiului Civil.

    Înţeleg argumentele contestatarilor preşedintelui Putin, dar perspectiva unilaterală pe care o au în vedere sfârşeşte prin a-i întări poziţia nu doar în relaţie cu opinia publică internă care nu-i mai ascultă pe liberalii ruşi, dar şi în raport cu toţi nemulţumiţii de eşecurile lumii libere.

    Azi mulţi din cei care blamau poziţia premierului Orban în chestiunea refugiaţilor au schimbat tabăra, aşa cum destui nemulţumiţi de politicile publice din statele europene aderă la cauze separatiste şi văd în revizionismul preşedintelui Putin o cale de urmat. În consecinţă, mi se pare straniu să ne dezbatem o chestiune în care suntem de acord în linii generale, chiar dacă plecăm de la premise diferite, în loc să acceptăm faptul că insecuritatea este un factor de inhibiţie pentru dezvoltare şi că marea provocare pentru proiectul european constă în adaptarea normelor dreptului internaţional.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (22-1-2016 la 14:03)

    @Florian Dumitru Soporan

    > Mi se pare că ar fi de prisos să caut noi capete de acuzare unui regim care… [regimul Putin]

    Dar argumentul meu contra agresiunii Rusiei asupra Ucrainei nu era că, oricare ar fi păcatele Ucrainei, Rusia putinistă nu este mai bună! Argumentul meu era că, oricare ar fi păcatele Ucrainei, ele nu sunt de genul celor care ar justifica o intervenţie armată. Dar mi-e teamă că dv. nu doriţi să-l înţelegeţi…

    >mi se pare straniu să ne dezbatem o chestiune în care suntem de acord în linii generale,

    Chestiunea în care văd eu că suntem de acord este că atât Ucraina cât şi Rusia au păcate – în linii generale, în sensul că „cine n-are?”. Dar în chestiunea principală – că păcatele Ucrainei nu sunt de genul celor care ar justifica o intervenţie armată – nu suntem de acord în nicio măsură, dumneavoastră preferând să eludaţi argumentul.

    Mai văd că de majoritate afirmaţiilor şi argumentelor mele vă ţineţi la distanţă, preferând să le ignoraţi (tăcerea asurzitoare a Rusiei la ONU în problema „crimelor” Ucrainei, preferinţa dv. ca Rusia şi ţările vecine să „discute” fără mijlocitori, ceea ce înseamnă să fie iarăşi lăsate pe mâna ei, etc.)

    Cât priveşte proiectul european, ce nu trebuie făcut în nici un caz este ca în rezolvarea problemelor să fie implicată Rusia putinistă, ţinând cont de natura regimului său (totală corupţie mafiotă) şi de ideologia sa imperialist-expansionistă. Cum am scris de nenumărate ori pe ACUM, un asemenea regim nu este legitim şi deci nimeni nu este dator să-i recunoască drept legitime ceea ce pretinde că ar fi interesele ei naţionale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (22-1-2016 la 20:39)

    La finele unei săptămâni de discuţii, suntem în sfarşit de acord, sau aproape de acord. Dacă aceasta este teza dumneavoastră, subscriu pe deplin la ea. Nimic nu justifică o agresiune împotriva unei naţiuni care întâmpină atâtea dificultăţi în drumul său către libertate, iar dacă am blamat conduita guvernelor care s-au succedat la putere la Kiev, inclusiv a celui actual, sunt pe deplin solidar cu poporul greu-încercat de războiul care i-a fost impus, dar continui să cred că soluţia durabilă a problemei ar consta în reconcilierea cu ruşii.

    Cele două naţiuni sunt victime ale elitelor conducătoare, a căror sorginte sovietică se manifestă în politicile publice pe care le promovează, în disponibilitatea către instituţionalizarea corupţiei şi în identificarea intereselor proprii cu interesele naţionale. Din păcate, acestea din urmă conving segmente semnificative ale opiniei publice, în măsură să structureze majorităţi.

    În legătură cu proiectul european, securitatea acestuia implică un parteneriat cu Rusia, mai ales în contextul acutizării atâtor vulnerabilităţi interne. Ar fi preferabil ca interlocutorul Uniunii Europene să fie o Rusie democratică şi paşnică şi în aceasta constă provocarea pe care o menţionam în articol, o justă diferenţă între naţiunea rusă şi guvernanţii săi. Sunt convins că distinşii cititori operează această distincţie, dar deocamdată sancţiunile i-au afectat tocmai pe aceia pe care trebuia să-i convingem că purtătorii speranţelor lor de mai bine îi conduc pe calea greşită a izolării. Preşedintele Putin şi colaboratorii săi sunt poate mai puţin prosperi, dar devalorizarea mărfurilor nu i-a afectat mai multdecât pe investitorii australieni.

    Câtă vreme Europa în sens larg, decidenţii şi alegătorii lor, nu are o strategie coerentă faţă de spaţiul postsovietic, legitimată de norme morale şi nu de interese de moment, Vladimir Putin şi colaboratorii săi vor găsi parteneri de afaceri şi aranjamente politice. Blamul conduitei regimului de la Kremlin este legitim în măsura în care, revenind la terminologia teologică, condamnăm şi păcatele autodeclaraţilor prooccidentali din regiune, mulţi la fel de înclinaţi spre corupţie şi imuni la reformele democratice şi drepturile omului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (23-1-2016 la 01:08)

    @Florian Dumitru Soporan

    La finele unei săptămâni de discuţii, suntem în sfarşit de acord, sau aproape de acord. Dacă aceasta este teza dumneavoastră, subscriu pe deplin la ea.

    Eu nu văd datorită cărei minuni am fi dintr-o dată „în sfarşit de acord”. Într-adevăr, eu nu am cedat nimic, şi nici dv. nu păreţi să fi acceptat că agresiunea lui Putin este inexcuzabilă. Deci cred că nu suntem de acord în niciun punct esenţial legat de subiectul discutat. Şi nu ştiu precis la care teză vă referiţi. Dar să vedem:

    Nimic nu justifică o agresiune împotriva unei naţiuni care întâmpină atâtea dificultăţi în drumul său către libertate

    Adică nu este drept ca Ucraina să fie agresată numai pentru că aceasta „întâmpină atâtea dificultăţi în drumul său către libertate”? Adică îi reproşaţi lui Putin doar lipsa de milă şi compătimire?! Nu, nu este drept ca Ucraina să fie agresată pentru că nu a comis nicio crimă care să justifice o intervenţie armată.

    dacă am blamat conduita guvernelor care s-au succedat la putere la Kiev, inclusiv a celui actual, sunt pe deplin solidar cu poporul greu-încercat de războiul care i-a fost impus, dar continui să cred că soluţia durabilă a problemei ar consta în reconcilierea cu ruşii. Cele două naţiuni sunt victime ale elitelor conducătoare

    În primul rând: nu este vorba de reconcilierea între cele două popoare, pentru că agresiunea este a statului rus, adică a conducerii sale actuale. Apoi: cereţi ca Ucraina să se reconcilieze cu Rusia? Ca şi cum ea a pornit agresiunea! Eu cred că singură cale justă ar fi ca Putin să restituie necondiţionat Crimeea, să-şi retragă orice fel de sprijin – moral şi material – rebelilor din est, să compenseze enormele pagube aduse Ucrainei şi să-şi facă mea culpa. Ceea ce nu se va întâmpla atâta timp cât putin este la conducerea Rusiei; poate că nici o bucată de vreme după.

    În legătură cu proiectul european, securitatea acestuia implică un parteneriat cu Rusia… Ar fi preferabil ca interlocutorul Uniunii Europene să fie o Rusie democratică şi paşnică şi în aceasta constă provocarea pe care o menţionam în articol, o justă diferenţă între naţiunea rusă şi guvernanţii săi.

    Pentru eventualul partenariat UE-Rusia – nu poporul rus va negocia, ci conducerea, adică, pentru moment, Putin. Cât timp va fi Putin la putere, şi poate încă o lungă perioadă după ce nu va mai fi, nu va exista o Rusie democratică şi paşnică. Sunt sceptic şi pentru perioada de după Putin, deoarece se pare că politica acestuia are o enormă susţinere în populaţie. Este deci improbabil ca eventualele dificultăţi economice mai grave să ridice „masele poplare” contra conducerii.

    În plus, după ce şi-a arătat adevărata faţă, Putin nu mai poate fi considerat (sper eu) drept un interlocutor pentru Occident în chestiuni strategice; poate doar în chestiuni tactice de genul Siria, etc., şi chiar şi aceasta cu multă prudenţă din partea occidentalilor, care au înţeles probabil deja că scopul lui Putin este doar să tragă spuza pe turta sa expansionist-imperialistă.

    Câtă vreme Europa … nu are o strategie coerentă faţă de spaţiul postsovietic, legitimată de norme morale şi nu de interese de moment, Vladimir Putin şi colaboratorii săi vor găsi parteneri de afaceri şi aranjamente politice.

    Amin! Bănuiesc însă că nu ne gândim la aceleaşi norme morale 🙂

    Blamul conduitei regimului de la Kremlin este legitim în măsura în care, revenind la terminologia teologică, condamnăm şi păcatele autodeclaraţilor prooccidentali din regiune, mulţi la fel de înclinaţi spre corupţie şi imuni la reformele democratice şi drepturile omului.

    Nu, cum am spus deja mai sus, blamul conduitei regimului de la Kremlin este legitim oricum, deoarece nimic din ce a făcut Ucraina nu justifică – nici de departe – o intervenţie armată cu acaparare de teritorii. De fapt, acapararea este unicul scop, iar ce a făcut Ucraina este un pur pretext propagandistic, o frunză de viţă.

    Constat deci că nu suntem de acord cu privire la nimic esenţial, dar asta este.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul redacţiei): (23-1-2016 la 10:05)

    Cu permisiunea dumneavoastră, putem cădea de acord că există chestiuni în care nu suntem de acord. Nu cred că acestea sunt esenţiale, câtă vreme respingem agresiunea ca mijloc de reglementare a litigiilor dintre state sau ca act de politică externă.

    Diferenţa majoră constă în faptul că, în opinia mea, izolaţi acest episod de context, de precedente şi de tacticile la care recurg actorii statali şi nonstatali pentru a-şi atinge obiectivele. A aprofunda aceste aspecte nu înseamnă a căuta justificări, mai ales că forţele implicate au acţionat pe o piaţă insuficient reglementată.

    Vă împărtăşesc scepticismul în legătură cu soluţionarea conflictului prin retrocedarea Crimeei şi eventuale compensaţii, dar faptul că admiteţi că o astfel de soluţie nu este posibilă înseamnă o recunoaştere indirectă a faptului că regimul Putin este unul din efectele majore ale evoluţiilor din spaţiul postsovietic şi nu cauza unică a problemelor.

    V-aţi întrebat de ce o naţiune cu un nivel de educaţie relativ ridicat, cu resurse spirituale excepţionale şi care a repudiat prin propriile mijloace experimentul comunist susţine iniţiativele preşedintelui Putin, în pofida eşecurilor reformelor şi al crizei economice? De ce aceia care demolau statuile lui Lenin şi înlăturau toponimele de sorginte bolşevică se simt discriminaţi de prezumtivii învingători din Războiul Rece?

    Veţi considera poate că aceste chestiuni nu au legătură cu subiectul dumneavoastră favorit (excomunicarea preşedintelui Putin), dar în ceea ce mă priveşte reafirm concluzia că evenimentele din Ucraina sunt consecinţa disfuncţionalităţilor din sistemul relaţiilor internaţionale în care agresiunea sub diverse forme a devenit un mijloc frecvent de acţiune şi, mai grav, un consecinţa eşecului în edificarea de bune relaţii între Rusia şi Occident, iar aici responsabilitatea revine ambelor părţi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (23-1-2016 la 16:59)

    >V-aţi întrebat de ce o naţiune cu un nivel de educaţie relativ ridicat, cu resurse spirituale excepţionale şi care a repudiat prin propriile mijloace experimentul comunist susţine iniţiativele preşedintelui Putin, în pofida eşecurilor reformelor şi al crizei economice?

    Cunoscând rezultatele Rusiei (pe care le menţionaţi corect la sfârşitul frazei), avem toate motivele să punem sub semnul întrebării premiza dv. legată de susţinerea internă generalizată a politicii aproape veşnicului ei preşedinte. De ce ar fi oamenii atât de limitaţi şi orbiţi încât să-şi dorescă continuarea alunecării spre abis?

    Există o problemă majoră cu ceea ce dv. numiţi, de o manieră pudică, „iniţiativele preşedintelui Putin”. Se lasă păcăliţi de ce se ascunde în spatele frunzei care ascunde părţi ale „monumentului” numai cei care doresc aceasta, din orbire sau din motive ideologice eronate.

    Poziţia critică a multor ruşi, de regulă intelectuali, cu privire la Putin şi banda sa, poate fi constatată de cei care pot urmări pe Internet, măcar din când în când, emisiunile polemice de la unele (puţinele rămase mai libere) posturi de TV ruseşti.

    Situaţia în care majoritatea populaţiei îl susţine pe Putin este similară cu cea din România, atunci când marea majoritate a populaţiei îl susţinea, şi prin grai viu, şi prin vot, pe post-comunistul ei iubit, tătucul Ion Iliescu.

    > reafirm concluzia că evenimentele din Ucraina sunt consecinţa disfuncţionalităţilor din sistemul relaţiilor internaţionale în care agresiunea sub diverse forme a devenit un mijloc frecvent de acţiune şi, mai grav, un consecinţa eşecului în edificarea de bune relaţii între Rusia şi Occident, iar aici responsabilitatea revine ambelor părţi.

    Intervenţiile armate ruseşti în afara graniţelor proprii contrazic această afirmaţie a dv., motiv pentru care un front _unit_ al ţărilor libere împotriva manifestărilor revizioniste legate de graniţe a fost, este şi va rămâne piatra de temelie a garanţiei securităţii în Europa.

    România, o ţară cu un trecut lung şi dureros datorat imperialismului zdrobitorului ei vecin din est, s-a arătat, de când a fost integrată în UE şi a obţinut absolut necesara protecţie din partea NATO-ului, o aliată consecventă şi decisă a uniunii ţărilor libere, singura politică care îi asigură şi ei securitatea graniţelor proprii.

    A accepta ideea dv. că „responsabilitatea revine ambelor părţi” nu numai că nu corespunde realităţii, dar este un pas în plus spre relativizarea moralei, ceea ce duce la ştergerea treptată şi cât mai pe nesimţite a graniţelor între moral şi imoral, bun şi rău, drept şi nedrept. După ce se crează un vid moral suficient de mare, răul învinge întotdeauna, aşa cum otrava învinge în lupta dintre ceea ce este sănător şi ceea ce este dăunător pentru un organism viu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (23-1-2016 la 23:41)

    @Florian Dumitru Soporan

    putem cădea de acord că există chestiuni în care nu suntem de acord. Nu cred că acestea sunt esenţiale, câtă vreme respingem agresiunea ca mijloc de reglementare a litigiilor dintre state sau ca act de politică externă. Diferenţa majoră constă în faptul că, în opinia mea, izolaţi acest episod de context, de precedente şi de tacticile la care recurg actorii statali şi nonstatali pentru a-şi atinge obiectivele

    Da, suntem de acord că există chestiuni în care nu suntem de acord, dar ele sunt esenţiale. Chestiunea centrală în care nu suntem de acord este dacă agresiunea Rusiei contra Ucrainei este sau nu justificată. Dv. susţineţi că dacă se iau în consideraţie „contextul, precedentele şi de tacticile etc.”, atunci da, aceasta este justificată. Eu susţin că, dat fiind că Ucraina n-a făcut nimic suficient de grav care să justifice atacul Rusiei, acesta nu este justificat. „Suficient de grav” ar fi o agresiune a Ucrainei sau un genocid în interior; deşi v-am invitat, dv. n-aţi putut completa această listă.

    Deci eu nu am izolat de context atacul Rusiei, ci din contră : l-am examinat şi am constatat că concluzia mea rămâne în picioare. Precizez că în balanţă trebuiesc puse numai acţiunile Ucrainei, deoarece ea este răspunzătoare numai de acţiunile sale. Subliniez asta deoarece dv. plasaţi în „context” şi toate presupusele nedreptăţi făcute Rusiei de către occident, şi multe altele care n-au legătură cu Ucraina. Dar chiar şi dacă toate acuzaţiile propagandei putiniste aduse Ucrainei şi occidentului ar fi perfect adevărate, acestea tot nu sunt de gravitatea celor care ar justifica o intervenţie armată.

    Vă împărtăşesc scepticismul în legătură cu soluţionarea conflictului prin retrocedarea Crimeei şi eventuale compensaţii, dar faptul că admiteţi că o astfel de soluţie nu este posibilă înseamnă o recunoaştere indirectă a faptului că regimul Putin este unul din efectele majore ale evoluţiilor din spaţiul postsovietic şi nu cauza unică a problemelor.

    Regimul Putin nu este rezultatul inevitabil al unor forţe incontrolabile, ci este rezultatul acţiunii oamenilor, în ultimă instanţă al lui Putin – liberul arbitru, ştiţi dumneavoastră. De aceea şi răspunderea este a lui. Ce spun eu că nu este posibil este ca Putin însuşi, dintr-o dată, să „vadă Lumina” şi să anuleze totul.

    V-aţi întrebat de ce o naţiune cu un nivel de educaţie relativ ridicat, cu resurse spirituale excepţionale şi care a repudiat prin propriile mijloace experimentul comunist susţine iniţiativele preşedintelui Putin, în pofida eşecurilor reformelor şi al crizei economice? De ce aceia care demolau statuile lui Lenin şi înlăturau toponimele de sorginte bolşevică se simt discriminaţi de prezumtivii învingători din Războiul Rece?

    Nu este adevărat că poporul rus „a repudiat prin propriile mijloace experimentul comunist” : căderea regimului şi destrămarea URSS au venit de sus. (Nici celelalte premize nu-mi sunt evidente, dar sar peste ele). Nu am nici date care să-mi permită să afirm că cei care s-au bucurat de căderea comunismului sunt aceleaşi persoane care consideră că occidentul a nedreptăţit Rusia după 1991; nici măcar nu este plauzibil. Sprijinul de peste 85% de care se bucură Putin în sânul poporului rus este desigur strâns legat de faptul că căderea regimului comunist şi destrămarea URSS au venit de sus.

    Revin. De fapt, până prin 2003-2005 occidentul a fost foarte supportive faţă de noua Rusie; schimbarea s-a datorat personalităţii şi politicii lui Putin. (Despre asta vă rog să citiţi un articol din 2008 – http://acum.tv/articol/8650/ – secţiunea „Relaţiile cu Rusia”. Cred că ar fi chiar bine să-l republicăm.) În prezent propaganda lui Putin trâmbiţează contrariul.

    … subiectul dumneavoastră favorit (excomunicarea preşedintelui Putin…)

    Nu este subiectul meu favorit, dar dacă aveţi înţelegere sau simpatie pentru el, eu pot să înţeleg că vă simţiţi tulburat de criticile mele.

    … eşecul.. în edificarea de bune relaţii între Rusia şi Occident… responsabilitatea revine ambelor părţi.

    Acest reproş este unul din lunga listă a recriminărilor nejustificate venite din partea regimului Putin, cum am semnalat mai sus. Vă rog să citiţi articolul. Iertaţi-mi îndrăzneala, dar cred că ar fi bine să vă diversificaţi sursele, în primul rând cele referitoare la fapte (vs. opinii). Ale mele sunt foarte diversificate, dar admit că am avantajul limbii ruse, deci acces atât la apologetica oficială cât şi la critică.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Johnny Walsh: (24-1-2016 la 17:03)

    Astăzi începând cu orele 13.00 (EET, ora 12.00 CET) TV5 International a emis un interviu mai mult decât interesant pe toate problemele europene cu fostul premier italian Enrico Letta: crizele Europene, Maghreb, relația Marii Britanii cu U.E., Iranul și Europa, criza din Siria și Irak și Europa etc. etc. Ca și emisiunea de la TVR 1 pe teme interne (la subiectul Cioloș), o analiză profundă, serioasă.

    Nici atunci, nici acum nu-l trimit pe dl Leibovici la plimbare, ci la informare, înainte să scrie superficial, snob, arogant și neinformat pe diverse teme.

    @ Al. Leibovici

    Nu am atacat pe nimeni, nici măcar pe dl Soporan, dacă era să-mi reproșeze ceva, o poate face direct, inclusiv prin mesaj privat.

    Scrieți așa: „Scuzaţi că mă bag 🙂 […] Consider că este un atac de o duritate nejustificată, din motivel pe care le-am arătat mai sus.” Nu vă scuz, nu am niciun motiv, iar afirmația că aș fi făcut un atact de o duritate nejustificată nu-l accept. În primul rând, este o critică ori, mai degrabă, o observație de principiu, nu un atac.

    Sunteți, cred, obișnuit cu atacurile, inclusiv sub centură, și aveți impresia că toată lumea face la fel; nu, nu face la fel. Vă rog să vă mențineți decența, deontologia de moderator/administrator și să folosiți mai atent cuvintele. În măsura în care ACUM.tv se dorește un site de discuții civilizate și informate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 4

  • Alexandru Leibovici: (24-1-2016 la 18:31)

    @Johnny Walsh

    > scrie superficial, snob, arogant și neinformat pe diverse teme.
    > … atacurile, inclusiv sub centură
    > Vă rog să vă mențineți decența, deontologia de moderator/administrator și să folosiți mai atent cuvintele

    Nu vă mai cer să documentaţi aceste acuzaţii cu ceva citate, deoarece v-am mai cerut şi cu ocazia altor asemenea acuzaţii, şi nu aţi făcut-o. Văd însă că de jenat nu vă jenaţi.

    > Nu am atacat pe nimeni, nici măcar pe dl Soporan

    Dl. Soporan a specificat, într-un răspuns dat mie, că cadrul său etic este Creştinismul Ortodox. Dv. v-aţi inflamat şi l-aţi repezit, scriind:

    > Aveți cumva impresia că cei care nu sunt ortodocși … ar fi cumva imorali sau incapabili de analiză?
    > … ar fi trebui … să scrieți un tratat de teologie (ortodoxă)

    La acestea am spus că sunt un atac de o duritate nejustificată. Şi îmi menţin afirmaţia, deoarece în precizarea d-lui Soporan nu există nicio umbră de evaluare negativă a altor sisteme etice.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Stefan N. Maier: (24-1-2016 la 20:06)

    Eu i-aş cere totuşi lui Johnny Walsh să exemplifice cu un citat cel puţin, unde a scris d-l Leibovici arogant şi neinformat pe o temă oarecare. Snobismul şi superficialitatea, admit că sunt chestiuni de gust şi nu le discut. Aroganţa şi lipsa de informare însă trebuie dovedite sau ar trebui prezentate scuze.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (28-1-2016 la 21:58)

    Au trecut 4 zile si cererea mea, pe un ton cat se poate de respectuos si de reconciliant, este ignorata. Concluziile se impun deocamdata de la sine si vor ramane definitive daca cererea ramane in acelasi stadiu de nebagare in seama.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (29-1-2016 la 21:23)

    Deoarece dl. Johnny Walsh (JW) îl acuză pe moderator de diverse rele, dar refuză fie să le justifice, fie să prezinte scuzele de rigoare, propun ca pe viitor comentariile d-lui JW care conţin acuzaţii la adresa moderatorului să nu mai fie publicate pe ACUM.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10