Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Libertate, revoltă şi patriotism: cazacii în istoria Europei Centru-Orientale: (I): supravieţuirea împotriva sistemului

de (10-8-2015)
2 ecouri

 
Evenimentele care au marcat istoria contemporană a statelor şi etniilor care au cunoscut experimentul totalitar de extremă stângă, de la prăbuşirea Zidului Berlinului şi iniţierea extinderii spre est a Uniunii Europene la dezintegrarea unor state federative considerate experimente de succes în ambianţa postbelică precum Uniunea Sovietică, Iugoslavia sau Cehoslovacia au activat reflecţii comparabile ca impact în cadrul scrisului istoric şi un interes crescând al consumatorului de istorie pentru înţelegerea unor fapte ale trecutului mai îndepărtat sau ale celui recent. Dacă nevoia reconectării cu procesul de modernizare în accepţiunea occidentalizării pe care i-o conferă educaţia canonică a oferit argumente unei istorii a interferenţelor şi factorilor de profunzime care îşi asuma reinterpretarea unor date socotite locuri comune ale istoriei oficiale sau potenţiale surse de conflict într-o regiune în care toleranţa nu s-a impus ireversibil în mentalul colectiv, criza proiectului european şi revirimentul unor conflicte interetnice în Balcani şi în spaţiul postsovietic presupun o redefinire a paradigmelor în sensul redescoperirii istoriei ca pledoarie în serviciul agendei naţionale militante.

Fenomenul are efecte greu de estimat pe termen lung, date fiind capacităţile sporite de difuzare a unor idei simple oferite de dezvoltările tehnologice actuale. Puţini ar fi putut prevedea astfel că generaţia care pleda pentru un spaţiu al păcii şi securităţii de la Vancouver la Vladivostok va redescoperi controversele care-i opuneau pe naţionaliştii veliko-ruşi şi ucraineni în legătură cu moştenirea Rusiei Kievene sau cu unitatea etnică a slavilor de est. Avem de-a face cu replica în oglindă a disputei istoriografice româno-maghiare în legătură cu continuitatea şi cu primatul în Transilvania, dusă cu beneficii minore pentru cunoaşterea trecutului, în raport cu resursele financiare şi intelectuale implicate în demersuri tentate de retorica simplistă a propagandei.

O soluţie rezonabilă în faţa acestor provocări este cunoaşterea aprofundată a trecutului medieval şi premodern, într-o istorie a individualităţii şi a diversităţii, de natură să invalideze prejudecăţile motivate de abordările exclusiviste. Astfel, dacă istoria Transilvaniei ar fi mult mai săracă fără nuanţele aduse de prezenţa particularismului secuilor care a rezistat experimentelor centraliste de ieri şi de azi,, istoria Rusiei şi Ucrainei, mai exact a precedentelor politice invocate de acestea din urmă cunoaşte dezvoltări imposibil de încadrat în şabloanele naţionalismului modern precum istoria comunităţilor căzăceşti.

Proximitatea geografică şi interferenţele obiective pe care le-a generat nu a favorizat o bună cunoaştere a realităţilor sociale şi etnice apărute în prima jumătate a secolului al XIV-lea în spaţiul lipsit de autoritate politică delimitat aproximativ de cursurile Niprului, Donului şi Volgăi. Dealtfel, cunoaşterea superficială a trecutului favorizează conduita autorităţilor postsovietice care, începând din 1990, au operat o preluare ostilă în zona simbolisticii naţionale, prin tentativa de patronaj asupra încercării de reanimare a vechilor comunităţi de războinici şi agricultori cărora Uniunea Polono-Lituaniană le datorează pagini de glorie militară, iar Moscova deschiderea expansiunii către Siberia şi Asia Centrală.

Un observator al realităţilor contemporane poate stabili cu greu o legătură între grupurile înarmate venite din toate regiunile Federaţiei Ruse sosite pe malurile Nistrului sau în Caucazul de Sud şi supravieţuitorii Războiului Civil, supuşi în anii 1920-’30 aceloraşi metode de exterminare ca şi locuitorii Ucrainei, datorită incompatibilităţii cu experimentul bolşevic. Interpolările contemporane tind să treacă în plan secund admiraţia pe care modul de viaţă şi simplitatea moravurilor cazacilor le-au generat la nivelul literaturii şi chiar al unor producţii istoriografice sau eficienţa modului de organizare propriu, care ar satisface exigenţele statului libertarian. Chiar dacă următoarea precizare ar putea fi de prisos, cititorul trebuie să evite capcana similitudinii fonetice care sugerează echivalenţa dintre cazaci şi kazahi, ultimii fiind un grup etnic de origine turcică, individualizat în secolul al XVI-lea în zona Mării Aral. Apogeul acestei confuzii s-a manifestat la noi odată cu tranzacţia prin care compania Kazmunaygaz a preluat Rompetrol Group, când chiar unii din participanţii la negocieri îi invocau pe noii parteneri cazaci ai companiei, ignorând inexistenţa vreunei relaţii între Timur Kulibaiev şi descendenţii lui Stenka Razin.

În aceeaşi ordine de idei, cazacii nu sunt un grup etnic propriu-zis, fapt relevat de cercetări antropologice şi chiar de primele surse care îi menţionează, ci produsul de sinteză al populaţiilor prezente la interferenţa dintre lumea stepelor şi teritoriile slavilor de est şi de apus. Nu în cele din urmă, relaţia cazacilor cu statele la frontierele cărora s-au sedentarizat au exclus raporturile de subordonare, iar statutul lor de auxiliari ai Imperiului Rus a fost mai curând un obiectiv al acestuia din urmă decât o realitate efectivă. O constantă a mentalului cazacilor a fost mefienţa faţă de autoritatea statului, considerat o ameninţare la adresa libertăţilor unora obişnuiţi sau obligaţi să supravieţuiască prin mijloace proprii, fie că a fost vorba de republica nobiliară polono-lituaniană sau de guvernarea ţarului de la Moscova, iar cei doi competitori la primatul politic în Europa de Est au trebuit să anihileze sau să caute soluţii de acomodare cu interesele acestor parteneri dificili.

Un popor liber într-o lume fără stat

Istoria politică a slavilor de est în secolele Evului Mediu clasic a evoluat pe coordonate similare cu aceea a românilor şi maghiarilor. În afara volatilităţii frontierelor şi loialităţilor generate de inexistenţa unor reguli general-acceptate ale succesiunii dinastice, climatul de insecuritate era accentuat de confruntarea aproape permanentă cu populaţiile turcice din stepă(1), tentate de prosperitatea centrelor urbane din nord(2) sau de oportunitatea comerţului cu captivi. Istoricii au găsit în aceste evenimente sursele preliminare ale motivului identitar al insecurităţii ruşilor şi al obsesiei leadershipului politic al acestora pentru frontiere sigure, situate cât mai departe de centrul din care se exercita puterea. Pe de altă parte, autoritatea în pluralista lume cnezială a Kievului era garantată mai ales de succesele repurtate împotriva acestor invadatori păgâni, într-o epocă în care contactele cu suedezii şi oraşele Hansei germane nu căpătaseră caracterul violent al secolului al XIII-lea. Vladimir Monomah, Vsevolod I sau Roman cel Mare sunt menţionaţi de letopiseţele redactate în mănăstiri ca apărători ai pământului şi poporului rus împotriva pecenegilor sau polovţilor, iar invazia mongolă din 1241 şi triumful implicit al organizării sino-mongole în raport cu cnezatele varego-ruse nu a însemnat decât un armistiţiu.

Anihilarea potenţialului militar al cnezatelor ruseşti a însemnat şi pierderea parţială a suportului supuşilor, mai ales în regiunile din sud, supuse frecvent devastărilor diverselor hoarde seminomade active în vastul areal guvernat de hanul de la Sarai. Decăderea Hoardei de Aur după 1360 a amplificat acest vid de autoritate, iar deplasarea centrelor de putere ale lumii ruse spre nord-vest şi sud-vest a însemnat transformarea unor vaste regiuni într-un spaţiu lipsit practic de vreo autoritate etatică la îndemâna celor care se sustrăgeau obligaţiilor cneziale şi căutau un refugiu în faţa raidurilor din stepe. Apariţia primelor comunităţi căzăceşti este aproape complet ignorată de sursele scrise din epocă, iar începuturile istoriei lor propriu-zise poate fi reconstituit prin corelarea unor evenimente care au afectat raporturile de putere din regiunile de proximitate.

Cavalcada iniţiată de Timur Lenk şi continua interdevorare a hoardelor tătare dintre Nipru şi Aral făcea atractive câmpiile fertile de pe Niprul şi Donul Mijlociu. Transferul de putere realizat în beneficiul Moscovei şi Lituaniei a însemnat şi redistribuirea unor domenii în beneficiul loialiştilor celor două părţi şi implicit deposedarea altora, iar de la jumătatea secolului al XV-lea, pot fi documentate primele încercări de reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul unor acte legislative. Faptul avea consecinţe benefice pe termen lung, chiar dacă statul în accepţiunea sa premodernă nu s-a impus aici înainte de secolul al XVII-lea, dar pe termen scurt a generat nemulţumirea celor expuşi degradării statutului social sau pierderii libertăţii de mişcare, ffavorizând un semnificativ influx demografic către sudul situat mai departe de autoritatea etatică. O chestiune care priveşte tocmai această perioadă a începuturilor are în vedere originea etnică a cazacilor, câtă vreme denominaţia sub care au intrat în istorie se referă la condiţia lor de oameni liberi.

Cercetări antropologice recente şi menţiuni scrise din secolele XVII-XVII îndreptăţesc concluzia că apartenenţa etnică şi chiar cea religioasă a avut un rol secundar în etapa iniţială. Chiar dacă locuitorii cnezatelor ruse apusene a prevalat, aceste comunităţi preponderent masculine la început au beneficiat de prezenţa unor captivi eliberaţi de diverse origini, dar şi a unor refugiaţi polonezi, tătari sau români şi chiar ai unor indivizi de condiţie nobilă. Aceste date corespund realităţilor de la Pragurile Niprului, care a şi conferit locuitorilor un etnonim inspirat de geografie, zaporojeni, dar este recognoscibilă şi în cazul cazacilor de pe Don şi Volga, dar aici se adaugă aportul unor populaţii turcice şi iraniene din Caucaz şi al unor captivi germani sau baltici.

Primele iniţiative militare: o loialitate negociată

Succesul acestui experiment social a fost dat de flexibilitatea raporturilor comunitare şi stabilirea unor ierarhii comunitare bazate pe meritul personal. Chiar dacă nu revendicau un rol politic, conducătorii cazacilor perpetuau în manieră proprie tradiţia kieveană a prioritizării securităţii şi bunăstării locuitorilor, obţinută cu preţul ignorării precarelor norme morale şi a loialităţilor politice şi spirituale. Primele menţiuni ale cazacilor în cronicile ruseşti datează de la jumătatea secolului al XV-lea(3) când aceştia sunt angajaţi de locuitorii din Riazan în vederea apărării oraşului de atacurile Hoardei din Kazan. În pofida precarităţii mijloacelor de care au dispus în această epocă, Marii Cnezi ai Moscovei au preferat să evite apelul la potenţialul militar al acestor auxiliari impredictibili, preferând colaborarea cu clanuri tătare fidelizate prin donaţii funciare, aşa cum a fost cazul cnezilor de Kasimov(4). Cazacii sunt aproape absenţi din rândul forţelor moscovite implicate în primele războaie cu Lituania, iar acestei prudenţe i se datorează şi imaginea negativă creată de cronistica vremii.

Cariera războinicilor din stepă a evoluat sub auspicii mult mai favorabile în posesiunile nominale ale Poloniei-Lituaniei, unde înfrângerile în confruntările cu Moscova, raidurile tătarilor şi noua ameninţare otomană creau premisele unei valorizări a disponibilităţilor lor militare. Polonia a prioritizat interesele sale baltice în dauna unei politici răsăritene, iar securitatea vastelor provincii ale Rusiei Roşii şi Albe a rămas în responsabilitatea magnaţilor locali care au iniţiat şi primele încercări de organizare mai eficientă a teritoriilor locuite de zaporojeni. Apariţia hetmanatului este un compromis între dreptul zaporojenilor de a-şi alege conducătorul şi nevoia autorităţilor oficiale de a avea un interlocutor loial în relaţie cu aceştia, iar experimentul a funcţionat pe durata secolului al XVI-lea. Cazacii hatmanului Daşkovici au luptat alături de forţele polono-lituaniene şi tătare împotriva moscoviţilor(5), fără ca o astfel de conduită să poată fi blamată după standardele epocii, fiind pe deplin conformă cu paradigmele căzăceşti despre faima dobândită în război.

Primele dificultăţi în relaţia statului cu supuşii săi nominali se datorează implicării lor în afacerile din sud-estul Europei, motivate de raţiuni economice. Prosperitatea oraşelor otomane de pe ţărmurile Mării Negre şi primele semne ale decăderii puterii sultanilor tentau spiritul de aventură al acestor noi varegi care, începând cu 1570 organizau raiduri aproape anuale, ajungând în preajma Constantinopolului. Aceeaşi căutare permanentă a unor oportunităţi războinice îi va aduce pe cazacii hatmanilor Svierkovski şi Ivan Pitkova sub ordinele lui Ioan Vodă cel Cumplit şi în conflict cu succesorul acestuia Petru Şchiopul, iar reacţiile otomane şi încercările autorităţilor polone de a limita iniţiativele zaporojenilor vor da măsura imposibilităţii unei colaborări funcţionale între interesele statului şi o realitate socială care îl nega.

1. Pentru ipostaza monarhului ca apărător al patriei şi religiei în Regatul Ungariei, vezi Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medievală în Europa Centrală şi de Est, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, passim.
2. Victor Spinei, Lumea stepelor, Iaşi, 2001, p.23-25.
3. C. V. Bazilevici, Politica externă a statului rus în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Bucureşti, 1958, p.163.
4. S. Platonov, La Russie Moscovite, Paris, 1932, p.128.
5. Nicolae Iorga, Istoria slavilor de est, Bucureşti, 1934, p.62.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Dromihetes: (17-3-2016 la 08:37)

    Este un articol FF interesant. Unii din acttualii lideri ai kazacilor din Rusia afirmă că puţin de tot cunosc istoria adevărată a neamului lor. O traducere în rusă, ar facilita lecturarea acestuia. Cu atât mai mult că pe însemnele din orajul Rostov pe Don se vede clar Trcolorul rosu.galben.albastru. Aceste culori se observă şi pe uniformele căzăceşti

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (18-3-2016 la 00:43)

    @Dromihetes

    >Cu atât mai mult că pe însemnele din orajul Rostov pe Don se vede clar Trcolorul rosu.galben.albastru. Aceste culori se observă şi pe uniformele căzăceşti

    Sugeraţi cumva o legătură între cazaci şi locuitorii Andorrei (între Franţa şi Spania) şi Ciadului(numit deseori „Inima moartă a Africii”), care afişează aceleaşi culori pe steagurile lor?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172