Bunicul privea îndelung soarele destrămat în falduri şi ofta. Se bucura pentru copiii plecaţi la oraş, se întrista şi mai mult la gândul că sunt departe de casă, de grădini şi de pajişti.
Nu prea înţelegeam pe atunci exodul. Nu înţelegeam cum de noi cei de la oraş cărăm pâinea în rănite soioase, salam şi pungi de zahăr pentru bunicii de prin sate.
Tot bunicul ne spunea că România e blestemată.
Mai târziu tatăl meu se bucura că am plecat şi eu de acasă. Am aflat târziu de cuţitul durerii despărţirii de unicul sau fiu.
Fiul meu rămânea uimit la văzul valizelor către România, înţesate cu te miri ce.
Şi tata ne spunea că România e blestemată.
În mod sigur milioane de tati, bunici, fii şi nepoţi mai trăiesc efectele unei ţări în derivă.
Nimic nu ne miră când şi astăzi, după aşa zişii 25 de ani de progres şi de democratizare, lumea mai pleacă din ţară, iar un ministru denigrează o categorie de nevoiaşi obligaţi să ia calea exilului: „Lucrează în construcţii, autostrăzi etc. prin Europa. Au poate 1’500 de euro salariu. O spun foarte direct. De banii ăştia, copiii se fac golani acasă şi nevasta-să, curvă. De 700 de euro vin acasă jumătate.”
Mulţi dintre noi cei plecaţi, căci nu sunt singurul, ne-am dori o zi în a cinsti memoria taţilor îmbătrâniţi în faţă porţilor şi aşteptându-şi fiii şi fiicele.
Reiterarea zilei taţilor în SUA se derulează cu familii reunite în restaurante ori în grădina din spatele casei. Nici urmă de tristeţe.
Nu-mi iert nicicând faptul că nu mi-am adus tatăl în SUA, măcar pentru un sejur, să fi ieşit împreună la o terasă ca pe vremurile din tinereţea sa.
Spun şi eu mai departe: România e blestemată !
