Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Victoria asupra fascismului şi riscurile unei succesiuni contestate: între memoria selectivă şi deficitul de etică

de (28-4-2015)
34 ecouri

 
În urmă cu şapte decenii, lumea trăia ultimele clipe ale Celui de-al Doilea Război Mondial, încheiat oficial în Europa odată cu capitularea necondiţionată a forţelor Reichului în faţa forţelor anglo-americane la 8 mai 1945, urmată de un act similar în raport cu forţele Uniunii Sovietice.

Această diferenţă care prelimina Războiul Rece nu punea în cauză nici semnificaţiile morale ale evenimentului, care dincolo de modificările structurale pe care le producea la nivelul eşafodajului european şi al raporturilor de putere în plan mondial, a fost conceput aproape unanim ca o victorie a civilizaţiei moderne, dezvoltată în paradigmele gândirii iluministe şi a drepturilor individuale şi colective asupra contestaţiei obscurantiste, antiraţionale şi exclusiviste. Într-o manieră care amintea de războiul care a prilejuit naşterea oficială a istoriei scrise, alianţa polisurilor greceşti care a contracarat ameninţarea Imperiului Persan la adresa primei expresii a libertăţilor civice, învingătorii s-au definit ca Naţiunile Unite şi au dat expresii concrete acestor opţiuni etice prin obiectivele enunţate în declaraţii politice şi în angajamentul în direcţia configurării unui sistem internaţional care să evite pe viitor astfel de experienţe tragice.

Aceste auspicii au dictat de altfel reconcilierea puterilor occidentale cu fostul exportator al subversiunii revoluţionare, Uniunea Sovietică, partener contestabil din punctul de vedere al aderenţei la valorile democratice, dar cu o contribuţie esenţială în anihilarea potenţialului militar al Vehrmachtului. Dimensiunea morală a victoriei, care a lipsit în cazul precedentei conflagraţii mondiale, a fost potenţată prin denunţarea fără echivoc a crimelor Germaniei naziste şi a aliaţilor săi împotriva umanităţii şi organizarea tribunalelor internaţionale de la Nurenberg şi Tokio, cu misiunea de a stabili responsabilităţile individuale individuale, în conformitate cu convenţiile internaţionale aflate în vigoare la începutul războiului.

Conduita generală sau deciziile conducătorilor politici ai aliaţilor continuă să facă obiectul analizei istoricilor şi contestaţiei de tot felul, dar cu toate urmările pe care acestea le-au avut asupra biografiilor individuale şi colective, nu putem ignora justeţea în privinţa prioritizării ameninţărilor la adresa dezvoltării umanităţii şi eficienţa parţială a sistemului internaţional de securitate. Chiar în condiţiile reizbucnirii conflictului ideologic cu Uniunea Sovietică şi a unei serii de crize politice şi militare, omenirea a putut evita o escaladare militară de proporţii nu numai datorită aşa-numitului echilibru al terorii(1), ci şi competiţiei vizând autoritatea morală în relaţie cu opinia publică pentru care valori precum pacea, libertatea şi solidaritatea primau în raport cu meschinele calcule politice sau contabile. Această revoluţie etică a antrenat consecinţe multiple, de la acceptarea necesităţii înfiinţării statului Israel în favoarea naţiunii căzute victimă Holocaustului, chiar în condiţiile unor prejudicii suferite de beneficiarii reorganizării Orientului Apropiat după Primul Război Mondial, la recunoaşterea justificată a meritelor popoarelor Uniunii Sovietice în câştigarea războiului.

Decidenţii politici de la Kremlin au instrumentalizat în beneficiul propriu noile sensibilităţi care tindeau să ignore crimele anilor ‚30(2) sau încorporarea Europei de Est în propriul sistem de putere. Epuizarea capitalului de simpatie fostul aliat sovietic şi riscurile resurecţiei ideilor fasciste a impulsionat iniţierea construcţiei europene fundamentat prin reconcilierea franco-germană şi implicarea activă a Statelor Unite în asigurarea funcţionalităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar cazuri de solidaritate umană mai presus de dihotomia politică precum amiciţia dintre mareşalul Jukov şi preşedintele Eisenhower, foştii comandanţi ai forţelor aliate din Germania(3). Sfârşitul istoriei despre care scria cu entuziasm un autor japonez în anii ’90 îşi dovedeşte în actualitate potenţialul de a genera provocări etice şi ideologice, în raport cu care un recurs la memoria apropiată, mai presus de istoria notarială care numără victorii şi citează tratate care au valorat mai puţin decât hârtia pe care au fost scrise, pentru a-l cita pe contele Czernin, este indispensabil.

La finele anilor ’90, Austria a fost guvernată de o coaliţie care includea forţe politice cu o atitudine echivocă la adresa nazismului, iar evenimente precum masacrul unor activişti rusofoni la Odesa, amintind periculos de Holocaust, profanarea mormintelor victimelor nazismului din Simferopol sau excesele împotriva prizonierilor ucraineni face dintr-un astfel de demers o obligaţie de conştiinţă. Dintr-o perspectivă mai puţin angajată, dezbaterea despre tentaţia fascistă a unor leaderi şi naţiuni justifică măcar o succintă trecere în revistă a unor fapte şi interogaţii ale trecutului recent.

Revanşa învinşilor şi riscurile răului mai mic

O analiză a genezei şi particularităţilor largului spectru al ideilor şi mişcărilor care amendau sau contestau modernizarea economică şi politică prin generalizarea libertăţii iniţiativei private şi democraţia parlamentară de pe poziţiile interesului naţional şi al misiunii comunităţii definite exclusiv prin apartenenţa etnică ar fi de prisos, câtă vreme teoriile şi practicile mişcărilor pe care le-au inspirat au făcut obiectul unor studii de sine stătătoare, aflate la îndemâna celor interesaţi. Protoistoria fascismului relevă aspecte frapante prin similitudinile pe care observatorul le poate opera, fie şi ca simplă speculaţie, cu date contemporane. Reflecţia critică în legătură cu fenomene specifice dezvoltării industriale şi parlamentare precum relaţia dintre capital şi producţie, drepturile şi interesele naţiunilor sau evoluţia normelor morale în Occidentul socotit decadent este o consecinţă a libertăţii de gândire privilegiate de liberalism şi devenite forma mentis a mediilor universitare.

Specialiştii au identificat sursele de inspiraţie pentru fascismul italian şi nazismul german în scepticismul lui Spengler, în reinterpretări post-hegeliene sau în pledoaria lui Nietzsche pentru supraomul definit prin voinţă(4), în interpretările unilaterale ale paradigmelor romantice în legătură cu destinul naţiunilor şi în critica la adresa lumii dominate de cultul acumulării de capital. Ca şi contestaţia aflată în partea opusă a spectrului de idei, socialismul ştiinţific, naţionalismul exclusivist viza mobilizarea învinşilor, a celor care pierduseră competiţia pentru resurse, putere politică sau prestigiu social. Tezele lor ar fi animat probabil periferia unor dezbateri universitare sau o publicistică de impact limitat la nivelul intelighenţiei, în absenţa aceloraşi politici publice care au generat în ultimă analiză izbucnirea Primului Război Mondial.

Fondatorii Imperiului German sau cei ai republicii franceze care le-au asigurat loialitatea cetăţenilor prin intermediul educaţiei publice nu intuiau riscurile presupuse de concesiile făcute militantismului naţional propagat prin intermediul manualelor de istorie, literatură şi geografie sau impactul cultivării unor disponibilităţi beliciste la nivelul maselor prin intermediul serviciului militar obligatoriu. Dacă statul modern a creat naţiunea, ucenicul vrăjitor a dobândit mijloacele necesare pentru a-i inspira o agendă falsă, cu consecinţe autodistructive pe termen mediu. O altă circumstanţă favorizantă pentru consolidarea bazei sociale a mişcărilor etno-naţionaliste a constat în maniera în care cabinetele diplomatice au abordat problema naţională după 1849, mai ales în relaţie cu creuzetul etnic din Europa Centrală şi Balcani. Unificarea Germaniei în jurul Prusiei în formula aşa-numitei Germanii Mici preferată de Bismarck(5) şi opţiunea pentru menţinerea Monarhiei Habsburgice şi a Imperiului Otoman ca mijloace de contracarare a potenţialului expansionist al Rusiei a salvat pe termen scurt pacea europeană cu preţul menţinerii unor naţiuni angajate în recuperarea identităţii etno-culturale şi a profilului istoric în formule etatice viabile în Evul Mediu, dar private de un potenţial real de solidarizare a cetăţenilor şi de iniţierea unor politici reformiste.

Primele forme de manifestare a naţionalismului german xenofob şi în primul rând antisemit au apărut în Viena primarului Lueger, iar ideile pangermane şi-au găsit un promotor în mişcarea iniţiată de Schonerer cu mult înainte de 1938. Un alt eşec al statului ca promotor al solidarităţii naţionale este Italia unită, în care crizele politice devenite anecdotice puneau în plan secund criza spirituală şi pe cea socială. Monarhia şi cercurile politice romane iniţiau ambiţii coloniale şi reforme democratice, dar opţiunile naţiunii se divizau între nucleele iredentiste care propuneau refacerea gloriei romane prin expansiunea în Africa, Balcani şi Tirol, organizaţiile anarho-socialiste şi biserica romană, revenită la finele secolului al XIX-lea la viaţa publică. Sfârşitul Primului Război Mondial a conferit atuuri esenţiale forţelor revizioniste, angajate în contestarea valorilor lumii vechi în numele unei regenerări morale prin întoarcerea la formele genuine de existenţă ale unei naţiuni idealizate şi emancipate de influenţele decadente.

Tratatele de pace izvorâte din nevoia concilierii principiului de naţionalitate cu interesele învingătorilor a plasat în tabăra nemulţumiţilor atât Germania, singurul exemplu de succes al edificării etatice din secolul al XIX-lea, cât şi state sau grupări politice semnificative din Europa Centru-Orientale, confruntate cu dificultăţile unei modernizări parţiale. Cazul Italiei, unde mişcarea fascistă eclectică sub raport ideologic şi condusă de un socialist renegat a preluat aproape legal puterea deţinută de un establishment epuizat politic şi moral s-a repetat la un deceniu în Germania, unde şocul înfrângerii percepute ca rezultat al unei conspiraţii iudeo-socialiste şi mai ales complexul de superioritate al elitei militare şi industriale germane au deschis drumul către Reichstag Partidului Naţional Socialist Muncitoresc German, care se făcuse remarcat prin tentative de puci comparabile prin efecte cu Republica de la Ploieşti şi acţiuni antisemite ignorate cu superficialitate morală nejustificată de naţiunea care se ilustrase pe durata Congresului de la Berlin prin apărarea drepturilor civile ale evreilor din statele sud-est-europene şi care beneficiase la începutul existenţei sale moderne de aportul capitalului financiar evreiesc.

Un fapt care continuă să genereze controverse în spaţiul cultural european este simpatia de care extrema dreaptă s-a bucurat în mediile politice, culturale sau al clerului catolic şi ortodox. Dezamăgirea faţă de performanţa administrativă a statelor proprii şi angajaţi în competiţia ce opunea naţiunile şi confesiunile proprii, exponenţi ai intelectualităţii româneşti, maghiare, poloneze sau sârbo-croate au manifestat afinităţi sau au aderat explicit la teze şi practici ale extremei drepte şi chiar în situaţia unor refractări ulterioare, chestiunea continuă să inspire atitudini tributare militantismului identitar. Vechea ostilitate faţă de Rusia, fortificată de fobia anticomunistă au favorizat o atitudine binevoitoare faţă de actele de forţă ale statelor fasciste, iar politicile lor pe durata crizei economice au generat admiraţia unor oameni politici al căror ataşament la valorile democratice poate fi cu greu pus în cauză(6).

Aceeaşi conduită blamabilă din punctul de vedere al moralei profesate a fost urmată şi de decidenţii politici de la Kremlin, iar parteneriatul sovieto-german a avut o contribuţie semnificativă la refacerea potenţialului militar al Reichului şi la vulnerabilizarea forţelor politice de stânga, angajate într-un proces de interdevorare cu efecte dezastruoase mai ales pentru social-democraţia germană.

O posibilă lecţie a trecutului

Actualitatea în curs de a deveni istorie plasează lumea liberă sau cel puţin autoproclamată astfel, într-un context la fel de provocator sub raportul dublei contestaţii venite dinspre mişcările neomarxiste, beneficiare ale crizei de încredere a cetăţenilor din statele din flancul sudic al Uniunii Europene şi al forţelor naţionaliste antisistem care tind să valorifice oportunităţile create de revirimentul sensibilităţilor identitare, specific oricărei crize structurale. La acestea se adaugă degradarea climatului de securitate din Europa afectată de stagnarea economică şi demografică, din cauza gestionării dezastruoase a conflictului politic din Ucraina, escaladat la nivelul unui conflict militar hibrid. Interdependenţele multiple dintre aceste două ameninţări sunt relevate de reflecţiile formulate în cadrul recentelor discuţii despre tentaţiile fasciste ale regimului Putin şi de identificarea unor echivalenţe între actele sale şi cele ale Germaniei naziste.

Astfel de speculaţii pot invoca o serie de argumente în sprijinul lor, dar omagiul meritat de libertatea spiritului respinsă de Marele Inchizitor şi respectul pentru victimele ultimului război mondial motivează o abordare mai nuanţată şi mai critică. În primul rând, dezbaterea ca atare este utilă mai ales spaţiului public est-european, în care experienţa totalitarismului de extremă stângă a lipsit societatea de necesara experienţă a denazificării. Învingătorii şi-au servit indirect foştii inamici prin oportunitatea unei relegitimări, cu efecte la nivelul politicilor publice locale în anii ‚90. În aceeaşi ordine de idei, cei familiarizaţi cu practicile marxismului dogmatic au datoria să respingă tentaţia etichetărilor şi a stereotipiilor de orice fel, a captivităţii maniheiste care ne face să respingem tot ceea ce nu înţelegem sau nu ne convine.

O analiză chiar superficială a practicilor regimului Putin şi a backgroundului celor care le-au implementat demonstrează absenţa atitudinilor rasiste şi a afinităţilor ideologice cu extrema dreaptă clasică. Preşedintele Putin şi adepţii săi sunt un produs al reformismului sovietic din anii ‚80 şi al tentativelor de implementare a democraţiei parlamentare şi reformelor de piaţă, care s-au identificat cu o anume restauraţie de pe poziţiile etatismului rus tradiţional, conciliind nevoia minimală de securitate a majorităţii cetăţenilor cu exigenţe ale performanţei economice şi cu obiective de politică externă imperială şi sovietică. Acest eclectism se reflectă şi la nivelul mişcărilor naţionaliste ruse, zonă în care anarhiştii naţionalişti precum Limonov se confruntă cu grupări neonaziste, cu partizani ai revenirii la realităţile politice de dinainte de 1917, cu naţionalişti ortodocşi şi activişti ai Mişcării Împotriva Imigraţiei.

Puterea de la Kremlin a utilizat potenţialul ideologic şi uman al acestor grupări în lupta dusă împotriva contestatarilor comunişti şi liberali, dar le-a blocat drumul către influenţa politică reală prin măsuri administrative şi poliţieneşti. De altfel, Rusia este un stat multietnic, iar recenta recuperare demografică se datorează sporului natural al populaţiei musulmane. Armata rusă a devenit o tentaţie pentru şomerii din Tadjikistan şi Caucazul de Nord, tendinţe stimulate de o putere pentru care apartenenţa etnică ori cea ideologică nu au reprezentat criterii de promovare în cadrul birocraţiei de stat. Extremiştii ruşi au denunţat conduita unor oficiali şi manageri tătari, germani sau evrei, dar rolul acestora în iniţierea unor reforme cu succes parţial i-a făcut indispensabili administraţiei de la Kremlin. Singurul punct în care autorităţile şi auxiliarii ori oponenţii lor naţionalişti împărtăşesc poziţii compatibile este atitudinea faţă de valorile democratice, relativizate de primii şi respinse de ceilalţi, fapt care creează într-adevăr posibilitatea unui parteneriat pe termen mediu.

Chiar dacă recentele cercetări sociologice relevă revirimentul sentimentului patriotic în rândul opiniei publice ruseşti, faptul nu creează o falie între Rusia şi Europa, unde evoluţii politice precum cele din Polonia fraţilor Kaczinski sau criza cronică din Belgia subliniază necesitatea unei abordări noi a sensibilităţilor identitare ale cetăţenilor şi a relaţiei putere-societate. Pluralismul etnic al Federaţiei Ruse, pragmatismul elitei sale economice şi existenţa unei clase de mijloc interesate în aprofundarea legăturilor cu Occidentul sunt factori inhibitori ai unei posibile renaşteri a fascismului în forma unui bloc politic dirijat de la Moscova. Din păcate, suporterii izolaţionismului şi implicit al trecerii Rusiei în categoria puterilor impredictibile primesc sistematic argumente venite chiar din direcţia inamicilor occidentali şi est-europeni.

Creşterea bugetelor destinate înarmării, de prea puţin folos în contextul actualelor tipuri de conflicte, boicotarea unor iniţiative de business ca ameninţări la adresa securităţii energetice şi atitudinea faţă de minorităţile ruse din statele baltice ori suportul necondiţionat acordat puterii de la Kiev, identică sub aspect moral cu cea de la Kremlin, dar profitabilă ca aliat de conjunctură, vin în sprijinul adepţilor teoriei confruntării ireductibile între Rusia şi Occident şi al unor teorii altădată exotice precum ideologia eurasiană a lui Dughin. Lipsit pe moment de interlocutori în Occident, fostul partener rus în lupta împotriva terorismului utilizează mişcările extremiste europene ca posibili agenţi de influenţă în ţările potenţial inamice, reluând astfel experimentul Cominternului, dar pericolul real constă în creşterea deficitului de democraţie nu doar în Rusia care a cunoscut în ultimul secol două războaie mondiale, o revoluţie, un război civil, decenii de teroare şi o tranziţie confuză, ci în însăşi spaţiul de origine al parlamentarismului modern, unde modelul integraţionist, solidaritatea socială şi apartenenţele tradiţionale sunt puse în antiteză.

Pentru moment, Rusia îşi va omagia eroii şi puţin sunt aceia care pot anticipa în ce măsură noii interlocutori occidentali ai puterii vor difuza în rândurile unei societăţi confruntate cu dileme identitare şi etice variante actualizate ale convingerilor care au dus la pierderea a zeci de milioane de locuitori ai fostei Uniuni Sovietice. Cunoaşterea trecutului ne arată că nu există victorii ireversibile şi că pragmatismul devine propria lui victimă atunci când nu este guvernat de norme etice. De câte ori a încercat să izoleze sau să anihileze Rusia, Europa a trebuit să facă faţă confruntării cu pericole mai grave, generate de propriile realităţi, fie că a fost vorba de etatismul napoleonian, de hegemonia prusacă sau de pericolul nazist. În relaţie cu actualitatea, adevărata provocare constă nu într-un nou containment, funcţional pe durata Războiului Rece şi salutar pentru bilanţurile contabile ale unora, ci în reintroducerea Rusiei într-o relaţie funcţională cu Europa.

În caz contrar aceasta din urmă poate urma opţiunea apropierii de state precum China şi Iranul, a căror conduită este parţial predictibilă, sau ar putea cunoaşte implozia internă, în conformitate cu unul din scenariile apocaliptice ale anilor ’90. În acest din urmă caz, securitatea individuală sau colectivă ar înceta să fie un subiect la modă sau o cale de acces spre fonduri publice, devenind o ameninţare tangibilă pentru toţi.

1. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationales, vol. VIII, Paris, 1998, passim.
2. Soulet, Istoria statelor comuniste, Bucureşti, 1998, p.18.
3. Andree Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.39.
4. Enzo Collotti, Istoria Germaniei Naziste, Bucureşti, 1978, p.25-37.
5. Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, 1273-1918, Bucureşti, 2000, p.394.
6. Vezi Gilbert Martin, Got Richard, Conciliatorii, Bucureşti, 1966, passim.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Petru Clej: (4-5-2015 la 13:25)

    Nu există „victorie asupra fascismului”, fascismul fiind o ideologie. Exisă victorie împotriva Germaniei naziste și a aliaților ei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Johnny Walsh: (4-5-2015 la 19:27)

    @Petru Clej

    Interesant. De unde ați luat definiția asta? Cine o argumentează/justifică/explică?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 3

  • Victor Manta: (4-5-2015 la 20:57)

    > În relaţie cu actualitatea, adevărata provocare constă nu într-un nou containment, funcţional pe durata Războiului Rece şi salutar pentru bilanţurile contabile ale unora, ci în reintroducerea Rusiei într-o relaţie funcţională cu Europa.

    După ce am parcurs cu răbdare lunga introducere, mi s-a părut că am reuşit să identific ideea centrală a articolului în ceea ce am citat mai sus.

    Salut intenţiile binevoitoare ale autorului, dar mă întreb care Rusie ar dori domnia sa să o introducă „într-o relaţie funcţională cu Europa”, cea care cuprinde Crimeea anexată cu forţa, sau cea de dinainte?

    Îmi pun întrebarea, deoarece de o bună bucată de vreme o mare parte a Europei are toate motivele să se teamă de Anschluss-uri şi de appeasement-urile care ar urma, cele din urmă traducându-se, de regulă, prin relaţii funcţionale…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (4-5-2015 la 22:52)

    Mă asociez şi eu întrebării

    > mă întreb care Rusie ar dori domnia sa să o introducă „într-o relaţie funcţională cu Europa”…

    Fapt este că Rusia s-a sustras ea înşăşi relaţiei funcţionale cu Europa prin aceea că a atacat o ţară suverană şi i-a ciupit o parte din teritoriu, şi în plus a trimis trupe şi armament, inclusiv greu, în estul Ucrainei.

    Prin urmare, pentru reintroducerea Rusiei într-o relaţie funcţională cu Europa există două posibilităţi:

    1. fie Rusia să-şi inverseze acţiunile şi se angajează să respecte în viitor suveranitatea tuturor statelor

    2. fie Occidentul acceptă dreptul Rusiei să facă ce a făcut, dar aceasta va deschide o imensă cutie a Pandorei ce va putea fi oprită doar prin revenirea la politica sferelor de influenţă.

    Putin urmăreşte revenirea la politica sferelor de influenţă, cea care a asigurat URSS-ului „respectul” – de fapt teama – ţărilor democratice. Până acum Obama n-a dat curs.

    SUA/NATO/UE încearcă o realizare parţială a punctului 1, şi anume retragerea Rusiei din estul Ucrainei, dar lăsând Rusiei Crimeea ca pradă. Nu ştiu dacă se urmăreşte obţinearea din partea lui Putin a unor asigurări pentru viitor. Mi se pare că o bună parte din opinia publică europeană consideră că Rusia are un drept legitim de a se înconjura iarăşi cu un „cordon sanitar”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (5-5-2015 la 08:28)

    Eu n-am luat nicio definiție, e de bun simț faptul că te lupți (și învingi) un adversar real, nu o ideologie. „Victoria împotriva fascismului” e un termen inventat de Stalin cu care au fost spălate pe creier generații întregi în România (și după cum se vede spălarea pe creier are efecte și azi).

    În Europa democratică pe 8 mai se aniversează Victoria împotriva Germaniei naziste și a aliaților ei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Munteanu Mircea: (6-5-2015 la 06:52)

    Stalin a fost unul din provocatorii celui de-al doilea razboi. Fie numai prin alianta cu Hitler si impartirea teritoriului Europei de Est, dupa cum au vrut ei. -Dandu-i mina libera lui Hitler in Vest.-

    Victoria nu a fost impotriva fascismului, cu care URSS s-a aliat initial, ci impotriva statului fascist Germania si aliatilor ei fascisti (Italia) si militaristi. Dar ideologia stalinista a schimbat – din mers – discursul. De aici acuzatiile de „fascist” pe care rusii o aduc oricarui oponent (intern sau extern). O simpla acuzatie demagogica, in fapt. Adevaratii neofascisti contemporani sunt chiar la Kremlin. (Fuziunea partidului cu statul, eliminarea oricarei opozitii politice, promovarea armatei si serviciilor secrete la rangul de piloni unici ai sistemului, administratie si justitie aservite si opace, legaturi externe cu miscarile extremiste.)

    Opera lui Gorbaciov e in zdrente. Rusia vrea sa redevina o mare putere mondiala si foloseste orice mijloc pentru a-si atinge scopul. Sa nu uitam ca niciodata din 1940 incoace, Occidentul (sa nu mai vorbim de Moscova) nu au anulat intelegerea „frateasca” dintre Hitler si Stalin. Oare ei nu au nici o vina pentru ascensiunea fascismului? – Ah, am uitat: ultima rezolutie a CC a PCUS a fost condamnarea pactului Ribbentrop/Molotov. Cam tarziu si fara efecte. Mai ales in politica externa a Rusiei.- (Atitudine concilianta – a Occidentului- fata de Hitler, fata de Stalin, fata de Spania si Portugalia postbelica, fata de Putin…

    Conciliatorismul e vechea meteahna a democratiilor burgheze, care nu s-a vindecat, inca. Pe acest calcai al lui Ahile ataca permanent extremistii.) Fascismul continua sa existe si functioneze. Ba mai trimit si reprezentanti in diferite parlamente…

    Sau – fascistii contemporani – sustin diferite teorii dubioase (tracomania). Iar daca luam atitudine fata de ei, suntem temperati prin dreptul lor la libera existenta si drept de exprimare in spatiul democrat…

    Voi chiar nu coordonati ideile dintr-un articol cu cel din alt articol? Consecventa in gandire si actiune e prima premisa ce trebuie respectata pentru a avea aliati fideli.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (6-5-2015 la 17:20)

    @Munteanu Mircea

    Rar primesc răspunsuri la întrebările mele, dar nu-mi pierd speranţa.

    Nu cumva sovieticii au preferat denumirea de fascism in raport cu cea corecta pentru Germania lui Hitler, cea de nazism (adică National Socialism) din cauza prezenţei cuvântului Socialism? Sa notăm că acelaşi cuvânt apare şi în numele ţării lui Stalin, cel de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, iar socialismul era tipul de societate care era „construit” în URSS.

    > Opera lui Gorbaciov e in zdrente.

    Ce vreţi să spuneţi?

    > Voi chiar nu coordonati ideile dintr-un articol cu cel din alt articol?

    Cine sunt aceşti „voi” şi de ce anume s-au făcut vinovaţi?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (6-5-2015 la 21:24)

    Despre expresia „victoria contra fascismului”:

    Da, fascismul (dar şi nazismul, comunismul etc.) sunt ideologii, iar aceste ideologii pot să fie, sau să nu fie, întruchipate într-un regim politic. O ideologie poate fi învinsă – ca ideologie – în sensul că încetează de a mai fi mainstream. Pe ce cale – nu este subiectul nostru. Un regim politic poate fi învins prin forţă, de ex. fascismul italian şi naţional-socialismul german, sau se poate prăbuşi singur 😉 de ex. comunismul.

    Cel de-al doilea război mondial a pus capăt fascismului/nazismului ca forţă statală, şi deci – important! – şi ca sprijin pentru ideologii similare în alte ţări care ar vrea să ia puterea.

    @Mircea

    > Stalin a fost unul din provocatorii celui de-al doilea razboi.

    Da, aşa este, şi încă într-o măsură mai mare decât se crede(a). V. seria de articole intitulată „22 iunie 1941”, care poate fi abordată direct aici.

    > De aici acuzatiile de „fascist” pe care rusii o aduc oricarui oponent (intern sau extern).

    Popularitatea în lumea comunistă a termenului de „fascism” datează din 1935, când, la un congres al Cominternului, Gheorghi Dimitrov l-a definit drept „dictatura teroristă făţişă a elementelor celor mai reacţionare, şovine şi imperialiste ale capitalului financiar etc.” Definiţia (completă) include şi nazismul, şi termenul a devenit obligatoriu pentru a desemna în mod generic pe orice duşman al URSS sau al lui Stalin, în special începând cu marile procese înscenate de la Moscova. De atunci, orice duşman al URSS – şi al Rusiei lui Putin – era numit „fascist”, pentru a provoca automat reacţia de condamnare a populaţiei.

    > Adevaratii neofascisti contemporani sunt chiar la Kremlin.

    De acord, deşi nu sunt întrutotul de acord cu definiţia ta a fascismului; găsesc că lipseşte etatismul (amestecul masiv al statului în economie), antiliberalismul, antiparlamentarismul.

    > Opera lui Gorbaciov e in zdrente…

    Gorbaciov a fost şi a rămas un comunist. Ca comunist a fost un comunist absolut incompetent: credea că comunismul se poate menţine şi fără forţă, fără represiune sau frică de represiune. El credea că regimul comunist este compatibil cu libertatea presei. N-a înţeles nimic din Primăvara de la Praga, în timp ce Brejnev a înţeles foarte bine: „cu tancurile pe ei!!” Nici n-a înţeles de ce Lenin – rămas idolul său – a interzis toată presa ne-bolşevică la doar câteva luni după preluarea puterii.

    Cel care a suprimat, conştient şi radical, comunismul şi menţinerea cu forţa a republicilor unionale a fost Elţân, dar tranziţia spre democraţie (mai precis spre un stat de drept) a ratat-o într-un mod jalnic.

    > Conciliatorismul e vechea meteahna a democratiilor burgheze, care nu s-a vindecat, inca

    Statele dictatoriale şi totalitare sunt eşecuri dpdv economic şi sunt prin natura lor expansioniste, agresive. Din contra, democraţiile se ocupă de bunăstarea oamenilor, iar pentru asta e nevoie de pace. De aceea sunt extrem de reticente să intre în conflicte armate şi de aceea îşi dau seama câteodată prea târziu dacă războiul era, oricum, inevitabil.

    > Fascismul continua sa existe si functioneze. Ba mai trimit si reprezentanti in diferite parlamente…

    Da, categoric, ideologia fascistă n-a dispărut. Pe de altă parte, poate că nu chiar toate partidele poreclite de către adversari drept fasciste chiar sunt fasciste; însuşi numele a devenit, cum am arătat, o armă. Se impune să ne facem singuri opinia…

    > Voi chiar nu coordonati ideile dintr-un articol cu cel din alt articol?

    Nu există doi oameni care să aibă aceeaşi opinie în toate. Soluţia ar fi să scrie aceeaşi persoană toate articolele, dar nici atunci coerenţa nu este garantată 😉

    Vorbind serios: nici proprietarul (Ştefan), şi deci nici redacţia, nu impun o linie rigidă în fiecare domeniu (ca la „Scânteia” 😉 ). Pe de altă parte este departe de a fi tolerat orice. Între anumite limite, dezacordurile se exprimă la rubrica „Comentarii”. Câteodată publicăm materiale controversate tocmai pentru că ne dau ocazia pentru exprimarea unor principii la care ţinem. Oricum, discuţiile la articolul de faţă sunt foarte utile şi vor continua. La un moment dat voi solicita autorului să comenteze observaţiile făcute aici.

    > fascistii contemporani – sustin diferite teorii dubioase (tracomania). Iar daca luam atitudine fata
    > de ei, suntem temperati prin dreptul lor la libera existenta si drept de exprimare in spatiul democrat…

    Mircea, cine de la ACUM te-a temperat în vreun fel când ai vrut să ei atitudine faţă de tracomani?? Sau… la ce gen de luare de atitudine te referi? Poliţienească? Eu personal sunt categoric contra. Rămân dator cu justificarea; pentru moment ea este dispersată printre comentariile la diferite articole.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (7-5-2015 la 09:43)

    Cert este că eu n-am auzit în limba engleză folosită expresia „Victory against fascism”. Asta în limba română s-a încetățenit din rusă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (7-5-2015 la 11:42)

    Da, aşa pare să fie: o căutare a expresiei pe internet dă rezultate în special est-europene.

    Dar importantă este nu expresia însăşi şi originea ei, ci esenţa : ce anume (if anything) legat de fascism/nazism a fost învins în 1945 – ideologiile însele sau încarnările (concretizările, materializările) lor statale.

    Şi răspunsul meu ar fi: încarnările statale. Inclusiv ca platforme de pornire pentru extinderea ideologică şi pentru alte încarnări statale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (7-5-2015 la 13:09)

    Am mult mai multă încredere în exprimarea în limba engleză – VE Day – decât în orice expresie tradusă din rusă, explicată aposteriori.

    De altfel, la fel de stupidă (și cum s-a dovedit contraproductivă) este expresia „război împotriva terorismului” sau „War on terror”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (7-5-2015 la 19:29)

    @Petru Clej

    >Am mult mai multă încredere în exprimarea în limba engleză – VE Day – decât în orice expresie tradusă din rusă, explicată aposteriori.

    Lost in translation?

    (Nu e vorba despre limbă în cele de mai sus).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (20-5-2015 la 21:57)

    Articolul pledează, în esenţă, pentru „reintroducerea Rusiei într-o relaţie funcţională cu Europa”.

    Să vedem mai întâi cum vede autorul Rusia de azi şi Europa de azi. Apoi vom vedea care este părerea autorului despre cine ce trebuie să facă pentru ca Rusia să fie „reintrodusă într-o relaţie funcţională cu Europa”, adică pentru normalizarea relaţiilor.

    Dl. Soporan discerne în Rusia de astăzi mai degrabă lucruri pozitive:

    1. „absenţa atitudinilor rasiste şi a afinităţilor ideologice cu extrema dreaptă clasică”

    2. „Preşedintele Putin şi adepţii săi sunt un produs al reformismului sovietic din anii ‚80 şi al tentativelor de implementare a democraţiei parlamentare şi reformelor de piaţă”

    Etc., etc.

    După dânsul, „discuţiile (din vest) despre tentaţiile fasciste ale regimului Putin şi de identificarea unor echivalenţe între actele sale şi cele ale Germaniei naziste” nu sunt suficient de nuanţate şi de sceptice, adică sunt ofensatoare.

    Iar occidentul este „lumea ‘autoproclamată’ liberă”, puterea de la Kiev este „identică sub aspect moral cu cea de la Kremlin”.

    Dar nu Ucraina a atacat Rusia, ci invers: Rusia a atacat un stat suveran, a cărui integritate teritorială a garantat-o în schimbul dezarmării nucleare. Numai asta, sau un genocid perpetrat de guvernul de la Kiev contra unei părţi din populaţia sa ar fi putut justifica, la limită, o intervenţie militară a Rusiei. Dar aşa ceva n-a avut loc, deşi propaganda Rusiei putiniste susţine contrariul.

    Apoi Ucraina este „profitabilă [vestului] ca aliat de conjunctură” – pentru a fi folosită de SUA pentru a îngenunchia Rusia, negreşit.

    De aici articolul sugerează că vinovat de situaţie este mai degrabă occidentul şi deci acesta trebuie s-o lase mai moale, probabil să se consoleze cu status quo-ul (Crimeea smulsă de Rusia, estul Ucrainei – zonă de război şi instrument pentru destabilizarea Ucrainei şi vasalizarea ei faţă de Rusia).

    Ori intangibilitatea graniţelor în Europa este temelia păcii în această regiune, deoarece, în caz contrar, continentul va exploda în urma zecilor şi sutelor de revendicări teritoriale mai mici sau mai mari care vor fi încurajate de acest precedent. De aceea şi vrea Putin revenirea la politica zonelor de influenţă : asta este ograda mea – fac ce vreau, asta este a ta, eu nu mă bag in ograda ta, tu nu te bagi în ograda mea.

    Pentru ca să nu se întâmple asta, faits accomplis-urile nu ar trebui acceptate din principiu, trebuie să i se ceară Rusiei să se retragă din Crimeea şi estul Ucrainei. Din păcate, precedentele vasalizării cu forţa militară a Abhaziei, a Osetiei de Sud, a Transnistriei, precedente pe care occidentul le-a înghiţit, l-au încurajat pe Putin şă continue politica pe care o planifică de peste 10 ani.

    Interesante de relevat sunt evenimentele din august 2008 din Gruzia, când tancurile ruseşti se îndreptau deja spre Tbilisi. Ele s-au oprit şi s-au retras prompt după ce G.W. Bush a spus căteva fraze ferme şi şi-a prepoziţionat câteva nave în Marea Neagră (Gruzia este la Marea Neagră). În felul acesta problema a fost dezamorsată la timp.

    Din păcate Obama n-a reacţionat prompt şi hotărât, iar când a înţeles, era cam târziu pentru ca cu câteva fraze ferme şi poziţionarea unor nave să mai poată să aibă suficient efect.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici (din partea d-lui Soporan): (21-5-2015 la 08:07)

    Domnul Florian Dumitru Soporan, autorul articolului, ne scrie:

    Am observat ca ultimul meu articol a generat o reactie si imi iau libertatea sa revin cu cateva clarificari in legatura cu chestiunile avute in vedere.

    * * *

    Mulţumindu-i distinsului cititor pentru interesul arătat notaţiilor mele şi pentru meritul de a fi rezumat o problematică pentru care nu putem oferi răspunsuri clare, revin cu câteva precizări.

    1. Dacă am încerca să privim evoluţiile din Rusia din perspectiva pozitiv-negativ şi am aplica analiza tehnică potrivită pieţelor de capital, putem aprecia că aceasta se află într-o zonă-suport, în care trendul pozitiv a întâlnit un prag de rezistenţă şi s-a retras la nivelul minimei acceptări a diferenţelor din epoca Brejnev. Mai exact, Rusia continuă şi va continua să fie un interlocutor dificil al Occidentului, câtă vreme parcurge o complicată reconstrucţie identitară, în care trecutul imperial şi cel sovietic se acomodează cu provocările prezentului şi cu exigenţele competiţiei economice şi militare. Relaţiile est-vest pot beneficia de data aceasta de existenţa unor forţe interesate în aplatizarea conflictelor care contestă conduita guvernului în chestiunile ce privesc suveranitatea naţională şi recursul la vechea confruntare cu Occidentul şi este suficient să avem în vedere poziţiile lui Alexei Kudrin. Situaţia Rusiei ar comporta o discuţie inepuizabilă precum rezervele de gaz ale perimetrului Shtokman, dar putem fi de acord că în acest moment Rusia este un partener dificil, aşa cum este Turcia sau unele state sud-americane, dar un interlocutor cu care se poate discuta. Oricât ar fi de facil jocul cu duşmanul tradiţional, problemele umanităţii nu pot fi rezolvate prin excluderea de la decizii a potenţialilor concurenţi sau prin abordarea relaţiilor de putere prin grila de interese a complexelor militar-industriale şi ale petroliştilor.

    2. Puterea de la Kiev se este guvernată de aceleaşi norme morale ca şi cea de la Kremlin, fapt demonstrate de dezinteresul cu care ambele se raportează la vieţile propriilor cetăţeni. Aşa cum am mai scris, naţiunea care a fost supusă atâtor experimente criminale pe durata ultimului secol nu merita să fie pedepsită sau să se autopedepsească cu un leadership originat în transferul confuz de proprietate şi putere din anii ’90, care chiar în aceste moment încearcă să facă să eşueze acordurile de la Minsk, pentru că războiul este singura circumstanţă care o absolvă de răspundere în faţa alegătorilor pentru degradarea sistematică a nivelului de trai al locuitorilor şi pentru incapacităţile managerial demonstrate din plin. În privinţa lumii autodefinite drept libere, aceasta se confruntă cu vulnerabilităţi diferite, dar la fel de grave ca şi dilemele ruseşti. Cu prilejul unor dezbateri în cadrul primului Parlament European, se aprecia că libertatea nu trebuie să devină o armă în mâinile duşmanilor libertăţii. Azi aceşti duşmani nu mai sunt vechii contestatari comunişti, ci aceia cărora abuzul de libertate le-a îngăduit să acumuleze resurse suficiente pentru a instrumentaliza decizia politică şi economic. Corupţia este o ameninţare mult mai gravă decât retorica şi chiar actele de forţă ale preşedinţilor Putin şi Poroşenko, iar o dovadă în acest sens este dată de finalizarea anchetei cu privire la manipularea ratelor de schimb, lichidată prin amenzi de 6 miliarde de dolari. Ofensiva statului împotriva libertăţilor civile, abandonul de facto al construcţiei europene sau situaţia din Balcanii de Vest sunt eşecuri care ar trebui să mai atenueze suficienţa noastră cu privire la succesul propriului model de dezvoltare, fără ca aceasta să însemne un support indirect pentru soluţii autoritare, tentante în situaţii de criză prelungită.

    3. În legătură cu evenimentele din 2008, când tancurile ruseşti au făcut ceea ce fac orice tancuri atunci când sunt lăsate să funcţioneze fără discernământul posesorilor, nu trebuie să uităm că acţiunea lipsită de legitimitate a forţelor ruse a fost precedată de atacul armatei gruzine în Osetia de Sud, soldat cu masacrarea a numeroşi civili.

    Evident, aici trebuie avută în vedere rolul blamabil al fostului preşedinte al Gruziei, interesat să se valideze ca interlocutor al Statelor Unite şi să determine internaţionalizarea conflictului. Avem de-a face doar cu ediţia princeps a lui Petro Poroşenko, dar în acest prim caz, georgienii au găsit o soluţie democratic a problemei, fără ca schimbarea de regim să însemne capitularea în faţa eventualelor presiuni ale Rusiei. Cu riscul de a-i nemulţumi pe cititori, şi în aceste conflicte îngheţate responsabilitatea este împărţită între Rusia şi foştii competitor occidental ai Uniunii Sovietice, complici în menţinerea unui system internaţional nefuncţional. Orice amendare a inviolabilităţii frontierelor generează riscuri incalculabile, dar este clar de acum că veşnica invocare a unor principia pe care cei care pot le ignoră (Kosovo, Irak, Transnistria, Ucraina) seamănă prea mult cu principiul neamestecului în treburile interne, de care ne amintim cu toţii. În ce măsură pot fi garantate frontiere stabilite arbitrar de partocraţii sovietici care ignoră principiul etnic sau pe cel istoric sau la ce compensaţii ar fi îndreptăţiţi deportaţii din fostele republici sovietice sunt teme care i-au preocupat mai puţin pe cei care vor să ne apere de tancurile ruseşti (nu gratuity, fireşte), câtă vreme au făcut şi continuă să facă afaceri profitabile cu oligarhii locali şi cu proiecţiile lor politice. De altfel, aceeaşi situaţie o regăsim şi în Orientul Apropiat, unde frontiera dintre Irak şi Siria a fost practice lichidată, fiind încorporată într-o zonă a războiului confuz generat de Primăvara Arabă. În concluzie, articolul se dorea o pledoarie pentru reactualizarea comandamentelor morale care au asigurat Victoria în Cel de-al Doilea Război Mondial şi în edificarea unui sistem internaţional bazat pe reguli simple, aplicabile tuturor actorilor politici, bazate pe percepţia exactă a realităţii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (22-5-2015 la 22:13)

    Stimate domnule Soporan,

    Teza principală a comentariului meu anterior era că conflictul prezent a început prin aceea că Rusia

    – a smuls Ucrainei peninsula Crimeea şi
    – susţine cu arme grele şi trupe o rebeliune separatistă în estul Ucrainei.

    În ce condiţii o asemenea comportare ar putea fi justificată?

    Cum am scris (dar n-aţi comentat), eu nu văd decât două cazuri în care comportarea să poată fi justificată:

    – dacă Ucraina ar fi atacat ea prima Rusia, sau
    – dacă în Ucraina ar fi avut loc un genocid.

    Ori niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită: nici vreun atac ucrainean asupra Rusiei, şi nici un genocid.

    Întrebarea mea este: vedeţi dv. şi alte circumstanţe – în afara celor enumerate de mine – în care acţiunile Rusiei ar fi justificate?

    Este vorba de ce consideraţi dv. personal justificat sau nejustificat, deoarece judecăm lucrurile în această perspectivă (eu, cel puţin), iar nu din prespectiva dreptului internaţional şi a precedentelor.

    Eu aş vrea să discutăm mai întâi dacă există într-adevăr fapte – gravisime – care să justifice acţiunilor Rusiei. Vom putea reveni după aceea la poziţiile lui Kudrin, perimetrul Shtokman, gravitatea crizei lumii „libere” (ghilimelele sunt ale dv.!), manipularea ratelor de schimb, evenimentele din august 2008 din Gruzia, „holocaustul” din Odesa, moralitatea puterii de la Kiev şi a lui Poroşenko personal, faptul(?) că torpilează acordurile de la Minsk, etc., etc.

    Într-adevăr, toate acestea, oricât de grave ar fi, nu cred că sunt de calibrul celor care ar putea justifica agresiunea Rusiei contra Ucrainei. Să le lăsăm deci deoparte, deocamdată.

    Şi o a doua întrebare, doar de curiozitate: care sunt sursele dv. de informaţii despre conflictul ruso-ucrainean?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (23-5-2015 la 12:57)

    @Florian Dumitru Soporan

    >În concluzie, articolul se dorea o pledoarie pentru reactualizarea comandamentelor morale care au asigurat Victoria în Cel de-al Doilea Război Mondial şi în edificarea unui sistem internaţional bazat pe reguli simple, aplicabile tuturor actorilor politici, bazate pe percepţia exactă a realităţii.

    Din luările dvs. de poziţie reiese că sistemul actual de asigurare a securităţii nu vă satisface, deşi el a funcţionat bine timp de decenii, împiedecând conflicte armate semnificative între statele europene.

    Motivul pentru care doriţi cu orice preţ să vă debarasaţi de acest sistem este acela de a justifica agresiunile armate recente ale Rusiei împotriva unui stat european independent, Ucraina, stat care a renunţat, printr-un tratat internaţional, la echipamentul său nuclear, în schimbul asigurării inviolabilităţii teritoriului său.

    Ca argument aduceţi păstrarea „comandamentelor morale” care au asigurat victoria împotriva Germaniei naziste, nişte comandamente care n-au existat niciodată între o ţară a gulagurilor (URSS) pe o parte şi lumea liberă de cealaltă parte.

    Cu un asemenea argument nu puteţi convinge decât fie nişte naivi (ignoranţi), fie nişte persoane imorale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (23-5-2015 la 14:40)

    Situatia cu conflictul din Ucraina devine critica. Se pare ca va avea si un impact asupra Republicii Moldova.

    Saptamana aceasta parlamentarii ucraineni au votat un sir de legi, care intrerup orice cooperare militara cu militarii rusi si interzic orice miscare a echipamentelor si produselor militare rusesti pe teritoriul sau. Aceasta vizeaza si aprovizionarea „pacificatorilor” rusi pe teritoriul transnistrean.

    Rusia are acolo 3 batalioane de „casti albastre”, circa 1’500 de militari inarmati, care poseda blindate, plus vreo 10’000 de soldati ai asa numitei „Armate transnistrene”, plus detasamente de cazaci, plus vreo 70 de tancuri, plus masini blindate si sisteme reactive.

    Pana acum, rotatia „pacificatorilor” si aprovizionarea lor cu cele necesare se efectua prin tranzit prin Ucraina. De la inceputul razboiului, nu s-au mai adus echipamente noi pentru soldatii rusi. Unii militari rusi incearca sa ajunga in Transnistria prin rutele aeriene civile care leaga Moscova de Chisinau, adica aterizeaza la aeroportul din Chisinau si apoi pleaca cu automobilul la Tiraspol. In ultimul timp, granicerii moldoveni ii trimit pe militarii rusi inapoi la Moscova, direct din Aeroportul din Chisinau, fara sa le permita sa ajunga la Tiraspol.

    Rusii au declarat deja ca vor crea un „pod aerian” intre Rusia si Tiraspol, insa nu prea inteleg cum va fi organizat din punct de vedere tehnic. R.Moldova este inconjurata de doua tari: Ucraina si Romania, state care nu vor permite avioanelor militare de transport ruseti sa zboare peste teritoriul lor. „Solutia” ar fi in ruperea de la Ucraina a regiunii Odesa, ma refer la teritoriul vechi al Basarabiei, rupte candva de catre Stalin de la Basarabia si daruite Ucrainei.

    Daca rusii reusesc astea, atunci va fi creata o Transnistrie mare, cu Gagauzia si Basarabia de Sud, avand iesire directa la Marea Neagra si pe cale maritima avand legatura cu Crimeea si Rusia. Apoi va fi ocupata militar si R.Moldova, pentru ca, avand statut de tara „neutra”, nu se va putea apara si nici nu va putea cere ajutor de la NATO.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (23-5-2015 la 16:44)

    Să relatăm şi câteva ştiri pozitive

    – UE a acordat un împrumut de 1,8 miliarde Euro Ucrainei, un record pentru o ţară care nu este membră a UE. Împrumutul va ajuta Ucraina să implementeze reforme economice.

    – Tot UE s-a angajat să acorde 200 milioane Euro Ucrainei, Georgiei şi Moldovei, care au semnat la Riga acorduri de asociere cu cele 28 de naţiuni membre ale UE

    – UE rămâne angajată în sprijinul integrităţii teritoriale, independenţei şi suveranităţii tuturor partenerilor ei.

    Mai sunt şi alte ştiri, aici: http://www.bbc.com/news/world-europe-32843610

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (23-5-2015 la 18:14)

    Desigur ca dorim stiri pozitive, desigur ca UE ajuta material fostele republici sovietice.

    R.Moldova este unica tara din Parteneriatul Estic care are regim liberalizat de vize cu UE (datorita ajutorului fratesc al Romaniei). Insa in R.Moldova fierbe acum cel mai mare scandal legat de coruptie: sub acoperirea politica a guvernantilor pro-occidentali moldoveni s-a furat o suma de bani din bancile moldovenesti, suma care depaseste un miliard de dolari (un miliard)!!! E furtul veacului. Oamenii protesteaza in strada.

    Rusia vrea sa-si ia revansa, si acum are o posibilitate destul de puternica. Nu exista politician in R.Moldova, care sa nu fie patat de acest furt. Si partidele pro-Putin profita de aceasta situatie. Se apropie alegerile locale, in cateva saptamani se va vedea cine le castiga.

    Chisinaul ar putea trece din mainile partidului proromanesc PL in mainile putinistilor…

    http://www.radiochisinau.md/forbes-criza-care-ameninta-republica-moldova-23151

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (25-5-2015 la 00:20)

    >Insa in R.Moldova fierbe acum cel mai mare scandal legat de coruptie: sub acoperirea politica a guvernantilor pro-occidentali moldoveni s-a furat o suma de bani din bancile moldovenesti, suma care depaseste un miliard de dolari (un miliard)!!!

    Sună tare, dar în acelaşi articol scrie că: „Realitatea este aceea că pierderile de la BEM constituie rezultatul unui jaf ce durează de 20 de ani sau chiar mai mult”. Deci nu este vorba numai de guvernanţi jefuitori „pro-occidentali”, ci şi de cei de dinaintea lor, pro-comunişti sau comunişti sadea.

    Partea din mesaj care începe cu „Rusia vrea sa-si ia revansa etc” nu se regăseşte în articolul către care ne îndreaptă linkul. Presupun că el reprezintă punctul de vedere personal al dlui Grosu.

    Aş menţiona în treacăt că şi în România există probleme asemănătoare, care desigur că nu sunt exemple pozitive pentru fraţii moldoveni.

    „Costul total pentru BRD-Groupe Societe Generale al fraudelor anchetate de Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism (DIICOT) este estimat la 180 de milioane de euro, pe baza celor mai recente reevaluari ale garantiilor, a declarat miercuri, intr-o conferinta de presa, presedintele director general al bancii, Philippe Lhotte”. http://www.ziare.com/articole/fraude+credite+brd

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (25-5-2015 la 09:15)

    Aveti perfecta dreptate, domnule Manta

    Banii de la BEM au fost furati pe parcurs de mai multi ani. Dar apogeul a fost atins anume in timpul guvernantilor pro-ocidentali. Ca sa intelegeti ce se petrece, va rog, sa cititi comentariile mele la articolul: http://acum.tv/articol/74215/#comment-118231

    Iar pentru o informare despre „liderii pro-occidentali” si situatia de la BEM postez
    http://moldova24.info/2015/05/dezvaluire-negruta-rupe-tacerea-furtul-de-la-bem-s-a-pregatit-din-2012-cand-banca-apartinea-guvernului-iar-filat-era-premier/

    Trebuie sa intelegem corect ca R.Moldova nu este Romania, e o tara mica si saraca, unde un miliard de dolari este o suma foarte mare, PIB-ul tarii nu intrece 7 miliarde de dolari.

    Si se pare ca serviciile speciale rusesti au fost implicate activ in aceasta afacere. Scandalul trebuia sa se starneasca inca in toamna anului trecut, inainte de alegerile parlamentare. Dar a fost facut tot posibilul sa se ascunda realitatea. Rezultatele alegerilor au fost in favoarea partidelor pro-occidentale cu un scor mic: 55 de locuri in parlament versus 46 de locuri pentru partidele comunist si socialist. Au fost folosite diferite trucuri electorale: a fost scos din cursa electorala partidul „Patria” condus de catre Renato Usatii, el a evadat la Moscova, iar unii membri ai acestui partid putinist au fost arestati, ca peste o luna sa fie eliberati. Au fost create „partidulete satelit”, cum ar fi „Partidul Comunist Reformator”, care a rupt de la Partidul Comunist aproape 5% din voturi, dar care nu a luat procentul necesar de a accede in parlament. Apoi aceste 5 procente au fost repartizate la toate fractiunile castigatoare dupa numarul de locuri obtinute. Au fost si alte trucuri. Pro-occidentalii au castigat „murdar”.

    Imediat, dupa alegeri s-au inceput problemele adevarate. UE si populatia pro-europeana a R.Moldova au asteptat formarea unei coalitii pro-UE din trei partide: PL – un partid romanesc, PD – partidul lui Vladimir Plahotniuc si PLDM. Insa dupa doua luni de negocieri, cu toata asistenta UE, nu s-a reusit. Pentru ca liderul PL cerea insistent sa se aduca in functia de Procuror General un cetatean al UE, care sa nu fie legat de nimeni din RM, adica sa fie independent. Vladimir Filat si Vladimir Plahotniuc, fiind cu „musca pe caciula” au refuzat categoric si au preferat sa faca o alianta tacuta, neoficiala cu Partidul Comunistilor, cu care si au votat noul guvern, marginalizandu-l pe fostul premier Iurie Leanca.

    In fine, la 3 Mai a avut loc un protest de amploare a populatiei, s-a cerut miliardul inapoi, s-a cerut demiterea guvernului. Lozinca principala a protestatarilor a fost: „Plahotniuc si cu Filat miliardul l-au furat!”.

    In privinta partidului de opozitie pro-putinist – Partidul Socialist, partid care a luat cele mai multe voturi la parlamentare, e un partid condus direct de la Moscova. In programul de activitate al lor este scris negru pe alb ca doresc sa anuleze Acordul de Asociere cu UE si sa adere la Uniunea Euro-Asiatica ruseasca. Si bat mereu in tinta: Asocierea cu UE nu a adus nimic bun republicii, numai jaf si furt, a fost pierduta piata ruseasca, piata UE ramanand inca un vis pentru producatorii moldoveni. Iata si un link: New York Times: Rusia pare să câștige lupta cu UE pentru Republica Moldova http://www.realitatea.net/new-york-times-rusia-ca-tiga-lupta-pentru-republica-moldova_1704072.html

    Deci parerea despre revansa Rusiei nu este numai parerea mea personala.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici (din partea d-lui Soporan): (25-5-2015 la 11:54)

    Am primit de la domnul Soporan următorul comentariu:

    În cadrul primului comentariu, nu am insistat suficient asupra justificărilor cu care a operat Rusia pe durata conflictului sau asupra validităţii acestora, dintr-un punct de vedere personal şi subiectiv.

    În primul rând, punctul de vedere oficial al Rusiei este acela că în Ucraina are loc un conflict civil între puterea de la Kiev şi o parte a cetăţenilor din regiunile Doneţk şi Luhansk, constituiţi într-o confederaţie autoproclamată care privilegiază păstrarea legăturilor economice, politice şi culturale cu Federaţia Rusă. Totuşi, prezenţa militară directă şi asistenţa acordată rebelilor nu a putut fi cu totul negată, iar oficialităţile ruse au privilegiat participarea voluntară a cetăţenilor sau a unor organizaţii obşteşti din Federaţia Rusă la conflict, fără implicarea directă a forţelor armate regulate.

    Această poziţie îşi găseşte confirmări parţiale în realitate, desfăşurarea evenimentelor dovedeşte lipsa unui control efectiv atât al Rusiei cât şi al Ucrainei asupra forţelor angajate în conflict, fără ca aceasta să diminueze în vreun fel rolul şi responsabilitatea lor în desfăşurarea evenimentelor, fapt ilustrat de altfel de concluziile Amnesty International cu privire la crimele de război comise de combatanţi.

    În legătură cu Crimeea, legalizarea anexiunii a avut la bază statutul său de republică autonomă în cadrul Ucrainei, voinţa exprimată de corpul legislativ local şi confirmată printr-un referendum. S-a avut în vedere seria de precedente din anii ’90, când republicile unionale şi-au proclamat independenţa prin acte similare, recunoscute de comunitatea internaţională şi situaţia din Kosovo, unde intervenţia internaţională a vizat evitarea continuării violenţelor împotriva populaţiei albaneze.

    În opinia mea, aceste justificări nu pot asigura un caz solid în faţa niciunei curţi de justiţie, în Ucraina genocidul împotriva populaţiei rusofone era prezent mai mult în retorica unor naţionalişti radicali, dar în apărarea poziţiei Federaţiei Ruse se pot invoca precedentele din Karabah, Osetia, Abhazia şi Tadjikistan, episoade în care conflictele interetnice au provocat zeci de mii de victime.

    Personal rămân la părerea că preşedintele Ianukovici putea fi înlocuit prin alegeri pe care nu le-ar fi câştigat nici chiar în fieful său din Doneţk, câtă vreme suportul popular de care se mai bucură rebelii este determinat de asumarea unor poziţii antioligarhice. O schimbare de putere cu masacrarea câtorva zeci de angajaţi ai poliţiei nu este tocmai expresia unui angajament civic, amintind mai curând de conduita preşedintelui Kudjma [Kucima], aşa cum este redată de înregistrările lui Melnicenko.

    Mai există un set de justificări, pe care preşedintele Putin le-a avut în vedere în raport cu publicul rus, acelea date de ameninţărilor la adresa Rusiei şi a comunităţilor ruse din regiunile pe care aceştia le numesc Străinătatea Apropiată. Apărarea acestor comunităţi este parte integrantă a doctrinei de securitate a Federaţiei Ruse, iar câtă vreme forţele politice reprezentând populaţia rusofonă din Ţările Baltice sunt sistematic excluse de la negocierile privind formarea guvernelor din raţiuni de securitate iar unele produse de export ale economiei ruse se încearcă a fi boicotate sub impulsul unui gen de naţionalism economic, chiar şi elementele moderate ale societăţii pot fi tentate să adopte poziţii mai circumspecte în relaţie cu Occidentul şi mai ales cu proximitatea central-europeană.

    Menţionarea dilemelor europene, a manipulării ratelor dobânzilor sau a backgroundului economic şi moral al establishmentului politic din spaţiul postsovietic pot părea lipsite de o legătură nemijlocită cu subiectul, dar personal rămân la părerea că breşele din sistemul nostru de valori reprezintă principala cauză a prezervării unor conflicte îngheţate în spaţiul postsovietic sau a „dezgheţării” unora mai vechi din Orientul Apropiat şi Africa. Rusia are un potenţial incalculabil de a destabiliza ţări, doar că pe acest drum nu a inventat mare lucru.

    În legătură cu sursele de informaţie, acestea se află sub presiunea propagandei ambelor părţi care încearcă să construiască o perspectivă cinematografică simplistă, a luptei dintre băieţii buni cu cei răi. Personal prefer ştirile brute prezentate de Reuters sau de Moscow Times, păstrându-mi libertatea de a le interpreta prin grila cunoştinţelor anterioare cu privire la trecutul îndepărtat sau mai recent al regiunii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici (din partea d-lui Soporan): (25-5-2015 la 13:15)

    Am primit de la domnul Soporan următoarele:

    Cu speranta ca nu sunt inoportun, va trimit un comentariu cu noi precizari in legatura cu referirile la Republica Moldova. Am remarcat ca unele comentarii faceau referiri si la ancheta vizand situatia de la BRD-GSG si chiar daca astfel de consideratii exced subiectul, va marturisesc profunda dezamagire personala. Actiunile BRD au fost primele pe care le-am tranzactionat, iar unul din argumente a fost tocmai acela ca banca recent privatizata va adopta o cultura corporatista mai putin contaminata de practici locale, dar Fanarul nu se lasa usor inlaturat.

    * * *

    În legătură cu situaţia din Republica Moldova, cred că trebuie să avem în vedere circumstanţele preexistente. Uniunea Sovietică în epoca Brejnev era considerată patria mafiei moldoveneşti, aşa cum regimul Gorbaciov a fost considerat de adversarii săi ca expresia politică a puterii mafiei din Stavropol. Chestiunea nu avea accepţiuni etnice şi privea relaţia directă între poziţia unui partocrat şi interesele economice şi de putere ale cercului său de apropiaţi, format la începutul carierei sale.

    Fenomenul a fost documentat în lucrările defectorilor din instituţiile sovietice de informaţii şi a fost importat în toate instituţiile de stat din Europa Centru-Orientală. Ca şi în Ucraina, independenţa Republicii Moldovei a însemnat transferul principalelor active în proprietatea foştilor activişti ai Komsomol sau ai partenerilor acestora, cu menţinerea vechilor nuclee anticomuniste la periferia vieţii politice şi economice. Membri acestei pseudoelite au fost prooccidentali atunci când aveau nevoie de împrumuturi sau filoruşi atunci când căutau să obţină un discount la importul de materii prime, iar cea mai bună dovadă în acest sens o reprezintă conduita aparent haotică a partidului domnului Voronin, implicat într-un fel sau altul în toate aranjamentele de putere din ultimul deceniu.

    Fraudele din Republica Moldova par impresionante, dar cred că ele sunt doar preliminarii ale viitoarelor fraude cu ajutoarele acordate Ucrainei, care vor fi documentate atunci când contribuabilii vor impune instituţiilor pe care le finanţează să reducă producţia de eroi şi mituri. Pentru o posibilă avanpremieră a ceea ce se va întâmpla la est de Republica Moldova, cei interesaţi pot examina recentele evoluţii de la Ukrtransnafta, dar, după cum spune cronicarul moldovean, „ce a mai hi înainte, vremea va arăta”.

    În legătură cu posibila revanşă pe care Rusia şi-ar lua-o pentru pierderea poziţiei de mare putere, cred că aceasta din urmă se expune unor riscuri echivalente cu competitorii săi. Deteriorarea climatului de încredere în relaţiile cu principalii săi parteneri economici îi limitează oportunităţile de a-şi dezvolta vastul potenţial industrial şi trecerea de la poziţia de exportator de mărfuri la cea de beneficiar al valorii adăugate, iar privilegierea raporturilor cu Orientul prezintă la rândul ei o serie de provocări, dacă ar fi să amintim doar tensiunile sino-vietnameze sau cele indo-pakistaneze, zone intens frecventate de industria militară rusă.

    Singurul beneficiar al escaladării tensiunilor este tocmai administraţia preşedintelui Putin, care a ajuns la putere în împrejurările confuze ale unor atentate în Caucaz, insuficient investigate şi în legătură cu care defunctul Litvinenko propunea o abordare interesantă. Şi de această dată, regimul prea puţin capabil să inoveze în plan economic invocă tema cetăţii asediate şi teorii conspiraţioniste pentru a se recomanda drept campion al apărării interesului naţional, iar aici găsim o altă compatibilitate cu vecinii săi de la Kiev.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (25-5-2015 la 13:23)

    Cred că este bine să privim cu un scepticism sănătos ceea ce găsim în presă. Iată doar două exemple care ridică semne de întrebare asupra sumelor care s-au furat, de la cine şi unde au ajuns banii.

    „Republica Moldova va pune sub acuzare patru sau cinci bancheri, pentru spalare de bani. Suspectii ar fi spalat 20 de miliarde de dolari provenind din Rusia si redirijati spre Letonia”.
    http://www.ziare.com/articole/moldova+frauda+banci

    „Cel mai recent, după luni de scandal în presă cu privire la „miliardele de dolari” lipsă, s-a dovedit că suma era un „mit”, conform unei declaraţii făcute pe 7 mai de către guvernatorul Băncii Naţionale a Moldovei, Dorin Drăguţanu. Discrepanţa relevantă, afirmă Drăguţanu, reprezintă mai puţin de jumătate din acea sumă – mai apropiată de 450 de milioane de dolari”.
    http://www.radiochisinau.md/forbes-criza-care-ameninta-republica-moldova-23151

    Se ridică de asemeni un mare semn de întrebare asupra cât de proeuropeni, liberi şi decişi sunt proeuropenii din conducerea Moldovei.

    „Reactie rece a MAE fata de investirea noului guvern al Republicii Moldova. … Diferenta de tratament vine pe fondul schimbarii coalitiei de guvernare: daca guvernul Leanca din 2013 era sprijinit de toate cele trei partide declarate proeuropene (PLDM, PDM si PL), guvernul condus de Chiril Gaburici a fost facut fara participarea PL (liberalii condusi de Mihai Ghimpu si Dorin Chirtoaca, ambii pro-romani), dar cu sprijinul comunistiloŕ”.
    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19418774-reactie-rece-mae-fata-investirea-noului-guvern-republicii-moldova.htm

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (25-5-2015 la 14:00)

    @Florian Soporan

    > În legătură cu situaţia din Republica Moldova, cred că trebuie să avem în vedere circumstanţele
    > preexistente… Ca şi în Ucraina, independenţa Republicii Moldovei a însemnat transferul principalelor
    > active în proprietatea foştilor…

    Acest comentariu al dv. este despre R. Moldova. După destrămarea URSS (şi chiar înainte), fenomenul „transferului activelor”, adică a furtului, era generalizat în toate fostele republici, iar proporţiile şi îtinderea furtului au fost şi sunt de departe cele mai mare în Rusia. Deci de ce aţi menţionat-o pe cea – incomparabil mai modestă – din Ucraina?

    Da, corupţia – până la cel mai înalt nivel – n-a dispărut din Ucraina odată cu Ianukovici, dar tendinţa dv. de a scoate mereu în evidenţă Ucraina şi mult mai rar Rusia lui Putin mi se pare poluată de parti pris.

    Voi reveni asupra celuilalt comentariu al dv.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (25-5-2015 la 14:28)

    Dorin Dragutanu este un complice la toate aceste jocuri. Si chiar daca au fost furate numai 450 de milioane de dolari, se schimba lucrurile? De ce atunci s-a devalorizat brusc leul moldovenesc? Intr-o zi a ajuns de la 17 lei/euro la 30 de lei/euro ca apoi sa aiba un fel de relaxare lenta spre 20 lei/euro.

    Probabil ca Dvs, domnule Manta, ati citit despre cifra de 20 miliarde de lei moldovenesti, care in dolari sunt ceva mai mult de un miliard. Dorin Dragutanu a urmarit cativa ani la rand cum banii din banci curg ca apa in nisipul Saharei si nu a batut alarma. Mai mult, a incercat sa injecteze banii lipsa in BEM din fondurile statului, de la Banca Nationala Centrala a Moldovei.

    Premierul Chiril Gaburici este un personaj din reprezentatiile de balci, un fel de Vasilache: I s-a intentat deja un dosar penal pentru ca a fasificat atestatul de scoala generala, a intrat la o facultate dupa un studiu de 9 ani, prezentand acte de studii false. A picat bacul la Colegiu, de unde a fost exmatriculat, apoi cu acte false a inceput studiul la Academia Economica, de unde a fost iarasi exmatriculat. A absolvit, in final, o universitate putinista din Chisinau: Universitatea Slavona, unde a studiat 4 ani in loc de 2. Acest om o sa efectuieze Integrarea Europeana? Sa fim seriosi…

    Gaburici a devenit prim-ministru pentru ca asa a dorit comunistul Voronin, care pactizand cu Plahotniuc si Filat, a pus conditia ca Iurie Leanca sa nu fie premier. Pe Gaburici l-au adus din Azerbeijan, de acolo, unde este casatorita nepoata lui Voronin, Ecaterina.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (25-5-2015 la 18:36)

    Guvernul lui Iurie Leanca nu a avut niciodata sprijinul lui Mihai Ghimpu si al PL.

    In 20013,dupa scandalul din Padurea Domneasca, dupa ce a fost demis Filat pentru coruptie, dupa desfiintarea Aliantei pentru Integrare Europeana 1, pentru a putea forma o noua alianta pro-europeana, 7 deputati din fractiunea parlamentara PL l-au parasit pe Mihai Ghimpu si au creat un nou partid, numit PLR – partidul liberal reformator, condus de Ion Hadarca. Iar Ghimpu ramasese numai cu 5 deputati. Asa ca semnarea Acordului de Asociere cu UE a fost semnat fara participarea lui Ghimpu si a PL.

    Asa e in Republica Moldova. La alegerile din 20014, PL a trecut in parlament, pe cand PLR a ramas partid extraparlamentar.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (25-5-2015 la 19:06)

    Daca Dragutanu spune ca s-a furat numai jumatate de miliard si el nu a intreprins nimic pentru a stopa furtul, atunci la ce mai ocupa functia sa?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (25-5-2015 la 23:36)

    > nu am insistat suficient asupra justificărilor cu care a operat Rusia pe durata conflictului
    > sau asupra validităţii acestora, dintr-un punct de vedere personal şi subiectiv.

    Precizez că întrebarea mea nu era dacă consideraţi valabile diversele justificări cu care a operat Putin. Întrebarea la care v-am rugat să răspundeţi a fost: ce alte fapte gravisime – în afară de cele menţionate de mine – ar justifica, după dv., atacul unei ţări asupra alteia? În ceea ce mă priveşte, eu am precizat că nu văd decât două cazuri care ar justifica într-adevăr aşa ceva: ca răspuns la un eventual atac, sau pentru a opri un genocid.

    Întrebarea mea este generală, nu se referă în mod special la cazul Rusia vs. Ucraina. Mă interesa care sunt criteriile dv. personale pentru ca să ajungeţi dv. personal la concluzia că un atac este sau nu justificat. Şi apoi să aplicăm criteriile dv. la cazul nostru particular. Eu am prezentat criteriile mele şi am arătat că, aplicându-le la cazul Rusia vs. Ucraina, atacul nu este justificat.

    Citind chiar cu atenţie comentariul dv., nu am reuşit să identific un răspuns clar. Dv. enumeraţi câteva justificări aduse de propaganda lui Putin, pe care însă nu vi le însuşiţi ca fiind suficiente pentru o intervenţie armată. Pot atunci să trag concluzia că nici dv. nu vedeţi ce alte fapte în afară de cele două ar putea constitui o justificare suficientă. Dar atunci ar trebui să trageţi concluzia că, din punctul dv. de vedere, Putin nu a avut motive suficiente pentru ce a făcut, iar motivele pe care le-a adus, chiar dacă ar fi motive reale şi nu doar pretexte, tot n-ar fi suficiente.

    P.S. : comentez punctual câteva consideraţii de-ale dv. Asta doar în subsidiar, deoarece aştept în primul rând consideraţiile dv. cu privire la cele de mai sus.

    – Răpirea Crimeii.

    > legalizarea anexiunii a avut la bază statutul său de republică autonomă în cadrul Ucrainei,
    > voinţa exprimată de corpul legislativ local şi confirmată printr-un referendum

    Statutul de republică autonomă nu legalizează anexiunea, deoarece Constituţia acestei republici autonome nu prevedea nicio cale de separare de Ucraina (numai Constituţia Ucrainei prevede aşa ceva, însă numai prin referendum naţional; Art. 73). Deci din punctul de vedere al statutului său de republică autonomă referendumul este nelegal. Asta fiind situţia, nici nu mai este nevoie să examinăm modul (defectuos) în care a fost exprimată voinţa de care amintiţi şi condiţiile în care a fost ţinut „referendumul”.

    Invocaţi „precedente din anii ’90, când republicile unionale şi-au proclamat independenţa prin acte similare, recunoscute de comunitatea internaţională şi situaţia din Kosovo”. În aceste republici n-au intrat detaşamentele pentru operaţioni speciale ale unui alt stat, care să fi înconjurat parlamentele respective şi sub vigilenta supraveghere a cărora să se fi votat şi desfăşurat un referendum, etc.

    – Sursele dv. de informaţii

    > prefer ştirile brute prezentate de Reuters sau de Moscow Times

    Cunoscând şi rusa, am acces direct la toate sursele, ale tuturor părţilor. În acest fel am constatat personal că „războiul informaţional” dus de regimul lui Putin nu este doar o figură de stil şi nici o exagerare. Am ajuns să le tratez la fel ca şi informaţiile oficiale de pe vremea URSS: să nu-mi pierd vremea pentru a separa ce este şi ce nu este adevărat, să consider că sunt apriori false şi să caut alte surse pentru a mă informa la tema respectivă.

    Iar la sursele URSS şi la sursele putiniste mă întorc numai ca să judec în ce măsură şi unde anume sunt false. Pot să vă spun că cu strategia asta am dat greş foarte rar. Deci pentru mine agenţiile de genul „Moscow News” este out (probabil vă referiţi la succesorul său, „Russia Today”, deoarece M.N. nu mai există. Sau vă gândiţi la „Moscow Times”? Acesta din urmă este o altă mâncare de peşte…)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (26-5-2015 la 00:16)

    @ Alexandru Grosu

    >Probabil ca Dvs, domnule Manta, ati citit despre cifra de 20 miliarde de lei moldovenesti, care in dolari sunt ceva mai mult de un miliard.

    Cu siguranţă că Dvs., dle Grosu, în loc să folosiţi linkul către *citatul* pe care l-am publicat, pentru a verifica informaţia, aţi preferat să daţi o *interpretare* proprie.

    Aveţi dreptate, dacă s-ar fi furat „numai” 0,5 miliarde de dolari şi nu dublul acestora, lucrurile tot prost stăteau. În condiţiile în care aflăm însă că ar fi fost vorba înainte de 20 miliarde de dolari, provenite din Rusia, tranzitate prin Moldova şi deviate spre Letonia, fapt reclamat ca spălare de bani de statul Moldova, ne putem pune întrebarea ce să credem şi pe cine să învinovăţim.

    Să fi fost miliardul de dolari în cauză, sau jumătate din el, doar o „mică” parte (5%) din cele 20 de miliarde tranzitate, care a rămas cumva blocată sau lăsată ca recompensă unor complici din Moldova (bănci, politicieni, oameni de afaceri)? Doar o suspiciune, fără nici un fel de pretenţii că ar reflecta adevărul.

    >Daca Dragutanu spune ca s-a furat numai jumatate de miliard si el nu a intreprins nimic pentru a stopa furtul, atunci la ce mai ocupa functia sa?

    Poate de aceea. Eu am dat doar un citat. Dl. respectiv se dezvinovăţeşte aici:
    http://protv.md/stiri/financiar/dragutanu-despre-furtul-secolului-nu-este-catastrofal-pentru-bugetul—955671.html
    Puteţi să-l credeţi, sau nu şi eventual să săpaţi mai adânc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (26-5-2015 la 05:57)

    Domnule Manta, aveti dreptate, imi cer scuze. Linkul dat de Dvs m-a indreptat spre o pagina care continea mai multe articole, poate de aceea am comis greseala.

    Da, este vorba de 20 de miliarde de dolari, spalate prin R.Moldova, bani veniti din Rusia in drum spre Letonia. Acele 20 de miliarde rusesti au „tranzitat” numai R.Moldova. Cum vor fi folosite mai departe acele 20 de miliarde este o intrebare. Vor fi procurate latifundii, vile luxoase, iahturi si masini pentru mafiotii rusi in Occident sau armament pentru conflictele armate existente sau vor fi folositi in scopuri de corupere ai unor lideri politici din diferite tari?

    Zilele trecute Dorin Dragutanu se lauda ca datorita fluctuatiei cursului de schimb euro-leu si dolar-leu, Banca Nationala a castigat cateva miliarde de lei. Nu cred ca e un lucru demn de lauda. De unde le-a castigat? De la agentii de producere moldoveni si de la populatie. Scopul Bancii Nationale este, in primul rand, sa mentina un curs stabil al leului moldovenesc. Dar ei au facut ca leul sa se deprecieze de la 17 lei/euro pana la 30 lei/euro, apoi au coborat cursul de la 30 lei/euro la 20 lei/euro. Au jucat pe instabilitatea valutei nationale, provocata de ei insisi.

    Guvernatorul Bancii Nationale, Procurorul General, Seful Serviciilor de Informare si Securitate, ministrul Afacerilor Interne au fost audiati in sedinta parlamentului. Au vorbit multe, dar nu au convins populatia. Ca Dragutanu si ceilalti nu-si dau demisia, nu ma mira. In R.Moldova nu exista asa ceva. Imi amintesc de istoria criminala cu omorul unui om in Padurea Domneasca, cand Procurorul General Valeriu Zubco, participant si el la acea vanatoare si care a incercat sa ascunda cazul, nu si-a dat demisia.

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Cazul_%E2%80%9EP%C4%83durea_Domneasc%C4%83%E2%80%9D

    A fost demis de Parlament, iar in urma scandalului a cazut si guvernul Filat si s-a desfiintat Alianta pentru Integrare Europeana.

    Apropo, premierul Gaburici a iesit cu initiativa de a lichida acele trei banci: BEM, Banca Sociala si Unibanc. Gaburici a raportat ca din aceste banci nu se mai fura, fiindca nu mai sunt bani.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici (din partea d-lui Soporan): (26-5-2015 la 08:48)

    Am primit de la domnul Soporan următorul comentariu:

    Aşa cum aţi remarcat, nu îmi însuşesc argumentele utilizate de Federaţia Rusă pentru aşi legitima conduita pe durata recentei crize din Ucraina. Aceste formule neangajante se justifică prin aceea că nu avem de-a face cu un atac clasic împotriva unui stat suveran, câtă vreme spaţiul postsovietic şi-a reglementat crizele repetate interpretări ale normelor dreptului internaţional, girate indirect de toţi actorii politici relevanţi prin acceptare tacită. Acelaşi apel la etică în virtutea căruia suntem datori să cenzurăm utilizarea forţei în reglementarea disputelor dintre state sau în gestionarea conflictelor civile, cred că ruşii au dreptate să reclame atitudinile defensive la adresa lor şi lipsa de interes pentru lichidarea urmărilor Războiului Rece.

    Marele eşec al învingătorilor a constat în ratarea oportunităţilor anilor ’90, când integrarea Rusiei în instituţiile occidentale de securitate, poate chiar integrarea politică în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ar fi putut lipsi de temei retorica forţelor naţionaliste şi comuniste. Cu Gaidar şi Kozîrev se putea discuta, dar lipsa de viziune şi tentaţia mizelor pe termen scurt a limitat succesul integrrării la Ţările Baltice care au performat rezonabil sub aspect economic şi instituţional, chiar dacă problema drepturilor minorităţilor nu şi-a găsit o soluţie acceptabilă.

    În această situaţie, sistemul politic internaţional se confruntă cu provocarea lipsei de funcţionalitate a statelor postsovietice, iar în perpetuarea acestui vid de lege, morală şi încredere îşi are originea seria de conflicte îngheţate sau în curs de amorsare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (26-5-2015 la 14:17)

    @Dl. Soporan

    >Aşa cum aţi remarcat, nu îmi însuşesc argumentele utilizate de Federaţia Rusă pentru aşi legitima conduita pe durata recentei crize din Ucraina.

    Citatele din ceea ceea ce scrieţi după aceea demonstrează contrariul.

    >Acelaşi apel la etică în virtutea căruia suntem datori să cenzurăm utilizarea forţei în reglementarea disputelor dintre state sau în gestionarea conflictelor civile, cred că ruşii au dreptate să reclame atitudinile defensive la adresa lor şi lipsa de interes pentru lichidarea urmărilor Războiului Rece.

    Numai ţările cu tendinţe imperialiste au de ce să se teamă de „atitudinile defensive”. Ţările libere nu au dat dovadă de dorinţe de cucerire de teritorii prin forţă, motiv pentru care folosirea unui asemenea argument este pură propagandă.

    Ce înseamnă oare „lipsa de interes pentru lichidarea urmărilor Războiului Rece”? Nu poate fi decât o dorinţă manifestă de reîmpărţire a teritoriilor statelor actuale, adică crearea de noi surse de tensiune şi provocarea de războaie.

    >Marele eşec al învingătorilor a constat în ratarea oportunităţilor anilor ’90, când integrarea Rusiei în instituţiile occidentale de securitate, poate chiar integrarea politică în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ar fi putut lipsi de temei retorica forţelor naţionaliste şi comuniste.

    Nu este clar la care învingători vă referiţi, dar probabil că nu la toţi cei ai lui WW2. Nu îmi amintesc ca Rusia şi-ar fi exprimat dorinţa să facă paşii necesari pentru a adera la NATO. Cu siguranţă că ceea ce face Rusia acum este exact opusul, aşa cum rezultă şi din luările de poziţie ale NATO:

    „The NATO Deputy Secretary General, Alexander Vershbow, giving a speech to the Nobel Institute in Oslo, on 2 February 2015, said “Russia’s aggression against Ukraine is not an isolated incident, but a game-changer in European security. It reflects an evolving pattern of behavior that has been emerging for several years, despite our efforts to reach out to Russia and build a cooperative European security system with Russia.””
    http://www.nato.int/cps/en/natohq/news_117068.htm

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (30-5-2015 la 23:45)

    @Florian Soporan

    Mă refer la acest comentariu al dv.

    Aşa cum aţi remarcat, nu îmi însuşesc argumentele utilizate de Federaţia Rusă pentru aşi legitima conduita pe durata recentei crize din Ucraina.[…]

    Desigur. Dar nici nu răspundeţi la întrebarea mea dacă vedeţi şi alte evenimente suficient de grave de care poate fi acuzată Ucraina şi care ar putea justifica – în ochii dv. şi din punctul de vedere al valorilor dv. personale – agresiunea Rusiei. În orice caz eu nu am putut identifica aşa ceva în răspunsul dv.

    Scrieţi:

    … nu avem de-a face cu un atac clasic împotriva unui stat suveran, câtă vreme spaţiul postsovietic şi-a reglementat crizele repetate interpretări ale normelor dreptului internaţional…

    Băniuesc că prin „interpretări” înţelegeţi „răstălmăciri arbitrare”.

    Văd că invocaţi normele de drept internaţional. Foarte bine, să abordăm subiectul nu sub aspectul criteriilor dv. etice personale ci sub cel al normelor de drept internaţional.

    În acest caz vă rog să ţineţi cont de faptul esenţial că la destrămarea URSS au fost semnate o serie de acorduri între fostele republici, acorduri care consfinţesc independenţa lor şi care stabilesc graniţele de separare (esenţialmente cele ale fostelor republici unionale). În ce priveşte Ucraina (şi Bielorusia), a foste semnat şi un acord special (Budapesta) privitor la dezarmarea nucleară acelor două (noi) ţări în schimbul garantării integrităţii teritoriale.

    Faptul esenţial asupra căruia doresc să vă atrag atenţia este că asemenea acorduri specifice ÎNLOCUIESC (superseed) orice alte acorduri şi/sau principii generale. Acesta este un principiu general de drept, valabil atât în dreptul naţional cât şi internaţional: acordurile ulterioare anulează pe cele anterioare.

    Prin urmare, chiar dacă procesul destrămării URSS ar fi încălcat nişte norme internaţionale, acordurile ulterioare fac ca aceste eventuale încălcări să devină irelevante.

    Mai scrieţi:

    Acelaşi apel la etică în virtutea căruia suntem datori să cenzurăm utilizarea forţei în reglementarea disputelor dintre state sau în gestionarea conflictelor civile, cred că ruşii au dreptate să reclame atitudinile defensive la adresa lor şi lipsa de interes pentru lichidarea urmărilor Războiului Rece.

    Regret, dar nu înţeleg ce doriţi să spuneţi. Pot să încerc să explicitez eufemismele din fraza de mai sus, şi atunci avem, în parte:

    „… ruşii au dreptate să fie nemulţumiţi de faptul că sunt trataţi cu neîncredere…”

    Fapt este că Rusia a fost tratată cu multă deschidere şi înţelegere în anii 1990, prin ajutor logistic şi financiar (fapt pentru care Elţin şi-a exprimat public recunoştinţa). Şi chiar prin cooperarea cu NATO, fapt pe care îl negaţi. Propaganda actuală a Rusiei neagă şi ea toţi paşii pe care le-a făcut NATO (şi EU) pentru apropierea de Rusia (Parteneriatul pentru pace, Consiliul NATO-Rusia, Spaţiile comune EU-Russia, etc.; v. aici şi aici). În martie 2000 Putin a declarat că Rusia ar putea intra în NATO la un moment dat, au avut loc exerciţii militare comune. În martie 2009 Sikorski, ministrul de externe al Poloniei (menbră NATO) a spus: „Avem nevoie de Rusia penru rezolvarea problemelor europene şi mondiale. De aceea cred că ar fi bine ca Rusia să intre în NATO” (v. aici).

    Relaţiile s-au încordat spre mijlocul anilor 2000, din cauza exportului masiv dinspre Rusia spre vest a corupţiei mafiotă sponsorizate de autorităţi, iar apoi din cauza de evenimentelor din Gruzia/Abhazia/Osetia şi următoarele.

    Iar la şedinţa Consiliului NATO-Russia din 4 aprilie 2008 (Bucureşti) Putin a formulat pentru prima dată în faţa unei audienţe internaţionale ideea că Ucraina este un stat „artificial”. Venind de la preşedintele Rusiei, această afirmaţie are un sens de-a dreptul sinistru, sens care s-a confirmat la începutul lui 2014 în modul pe care îl ştim (proiectul „Novorusia”: răpirea Crimeii, destabilizarea Ucrainei de est, etc.). Asupra acestei declaraţii a lui Putin şi a minciunilor prin care a justificat-o pot reveni dacă cineva este interesat.

    Deci asta, deocamdată.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172