Nu era foarte târziu… Era abia trecut de zece seara, după orarul de vară, dar Menaşe şi Rozica se şi băgaseră în pat pentru că el vroia să citească ziarul, iar ea nu avea ce să vadă la televizor. Menaşe era bine cufundat în lectură, tocmai apăruse un precalcul despre majorările de salarii, cu un tabel bruto şi neto, dar Rozica se plictisea de moarte, la ora aceea nu mai putea telefona nimănui, somn încă nu-i era, ce putea să facă?
Îl privi pe Menaşe dintr-o parte… Constată că părul i se rărea în creştet, avea câteva riduri în colţurile ochilor, era uşor transpirat. Aşa că îi spuse:
– Tu nu mă mai iubeşti, Menaşe…
– Da, mormăi Menaşe, abia dacă acoperă scumpirile…
– Tu nu mă mai iubeşti ca altădată! insistă Rozica.
– Fii atentă şi tu, se răsuci el uşor. Oferă un plus după trei luni, calculat pe optzeci la sută şi o singură lună, cu majorările de preţuri, îţi înghite toată diferenţa…
– Nici măcar nu eşti atent la ce-ţi vorbesc, se supără femeia. Cred că au trecut ani de când nu mi-ai făcut un cadou, de când nu mi-ai adus flori, de când nu mi-ai făcu un compliment care nu costă… Te-ai blazat, te-ai lăsat copleşit de probleme materiale, nu mai eşti romantic, nu mai citeşti poezii…
– Romantism!? se miră el. Iar ai citit vreo carte siropoasă de la madam Oiţerman? Sau ai văzut un film în care el o iubeşte în contra voinţei familiei…? Cu romantism vrei să cumperi sandale băiatului? Cu poezii vrei să te duci în piaţă sau la supermarket?
Se răsuci cu totul înspre ea. Zâmbi blajin şi îi şopti:
– Există o singură soluţie. Nu e cea mai romantică, dar…
– Dar? întrebă ea jucăuş, ca o fetişcană.
– Grevă! şopti Menaşe. Să facem grevă!
– Du-te-n colo! rosti sever Rozica şi chiar îl împinse supărată. Numai probleme economice, revendicări sociale, materialism şi iar materialism până şi în pat! Nu mai ce să vorbeşti cu nevastă-ta? Ori ziar, ori radio, ori emisiunile de ştiri de la televizor… Spui că madam Oiţerman îmi dă romane siropoase. Dar ce ai vrea să fac? Să vorbesc politică cu ea? Madam Oiţerman e mai în vârstă decât mine dar la ei în casă sunt flori în toate camerele. Are inele pe toate degetele, tablouri pe toţi pereţii…
– Conturi în toate băncile…, completă Menaşe morocănos. Eu sunt salariat, preciză Menaşe. Şi tu nu mă laşi să fac grevă! Vrei inele, vrei tablouri, până şi flori vrei, dar de unde? Din leafă? Sau să iau un împrumut de la Oiţerman şi să-i spun că îmi trebuie urgent pentru odicolon…
– Nu vreau odicolon, spuse Rozica. Ţi-am cerut eu ţie odicolon? Vreau, pur şi simplu să mai stăm de vorbă ca altădată, ca atunci când ne plimbam la Fălticeni în centru şi tu îmi spuneai poezii moderne pe care eu nu le înţelegeam…
– Parcă eu le înţelegeam.
– Nu contează, important e că atunci nu vroiai să faci grevă. Şi nu aveam locuinţă, stăteam la părinţii mei, dar eram fericiţi… Discutam numai prostii… Acum nici nu vrei să mă asculţi. Nu-ţi pasă de dorinţele mele modeste. Poate că o femeie are visele ei, dorinţele ei secrete, micile ei planuri.
– Bine, zise binevoitor Menaşe. Cam ce dorinţă secretă ai?!
– Aşa da! se lipi Rozica de pieptul lui. Aş dori să avem şi noi o vilă ca Oiţermanii. N-ar fi bine? Cu bazin de înot…
