Andrei Illarionov publică pe blogul său, sub titlul „München-2015?”, acest comentariu:
Iniţiativa lui Hollande şi Merkel se datorează următorilor factori principali:
Pe de o parte avem escalarea acţiunilor militare ale secesioniştilor sprijiniţi de Rusia şi o ofensivă propagandistică a însuşi regimului din Rusia. În această ofensivă se pot identifica de asemenea semnele nu numai a operaţiunii reale, că şi a unei operaţiuni la scară mare de şantaj şi intimidare contra Ucrainei şi a Europei, operaţiune care să permită lui Putin să-şi atingă scopurile fără efectuarea unei operaţiuni militare reale. Dacă această operaţiune specială se va dovedi a fi una de şantaj sau o ofensivă militară adevărată, va depinde de ce ordin va da Putin în ultimul moment.
Pe de altă parte, în urma eşecului tentativei din septembrie a reglementării paşnice (procesul de la Minsk) şi în special în urma ofensivei secesioniştilor declanşată pe 11 ianuarie, la Washington a început o schimbare de orientare destul de profundă. În prezent, posibilitatea livrării către Ucraina a unor arme letale defensive a început să se discute nu numai în spatele uşilor închise, ci şi în public. Însuşi candidatul la postul de ministru al apărării al SUA a declarat în faţa Congresului, răspunzând la o întrebare a senatorului McCain, că înclină către această variantă. Nu numai comunitatea experţilor, nu numai Pentagonul, ci şi mulţi colaboratori ai Administraţiei iau în consideraţie posibilitatea livrării unor arme letale defensive. Se pare că în momentul de faţă Barak Obama este unul din puţinele personalităţi publice care deocamdată se pronunţă contra. În cazul continuării operaţiunilor militare din Donbas, deciderea unor asemenea livrări este doar o chestiune de timp.
Ca răspuns la schimbarea climatului politic la Washington, Kremlinul a declanşat o campanie de intimidare fără precedent, atât în SUA, dar în special în Europa. Mesajul care este injectat în dezbaterea publică constă în aceea că livrările de arme către Ucraina vor provoca o intensificare şi mai mare a operaţiunilor militare de către Rusia, iar acesta va provoca un război veritabil în Europa, cu consecinţe împrevizibile. Opinia publică europeană refuză să înţeleagă că în Europa are loc deja un război veritabil, iar tocmai livrările de arme ar putea deveni instrumentul capabil să oprească escalarea conflictului, să pună capăt operaţiunilor militare şi să permită o soluţie paşnică viabilă.
Cu toate acestea, în Europa percepţia evenimentelor este alta. Sub influenţa şantajului exercitat de Kremlin, Merkel şi Hollande au decis să ia iniţiativa „salvării păcii în Europa” şi să propună părţilor un „plan de pace” care, judecând după informaţiile care s-au scurs deja, a fost coordonat în prealabil cu Putin. După ce ieri l-au forţat pe Poroşenko (dar a fost oare nevoie?) să accepte acest plan, este foarte probabil ca astăzi să obţină binevoitorul accept şi din prte lui Putin.
Întrebarea esenţială este ce conţine această înţelegere. După scurgerile existente de informaţii, este vorba de o versiune chiar înrăutăţită a „variantei transnistrene”:
– o nouă linie de demarcaţie a părţilor beligerante, conformă cu situaţia actuală pe teren, adică legalizarea scoaterii de sub control ucrainean a cel puţin câtorva sute de kilometri pătraţi;
– recunoaşterea de facto de către Kiev a regimurilor secesioniste din aşa zisele „republici”;
– finanţarea „republicilor” din budgetul ucrainean (Transnistria nu este finanţată din budgetul de la Chişinău)
– introducerea în Donbas a unor forţe „de pacificare” ale Rusiei, deci legalizarea prezenţei armatei ruseşti pe teritoriul Ucrinei;
– introducerea unui control comun (ucraino-separatist) al segmentului Lugansk al graniţei ucraino-ruseşti, ceea ce însemnă – niciun control;
– eventuale garanţii din partea Occidentului privitoare la ne-intrarea Ucrainei în NATO.
Global, iniţiativa Merkel-Hollande dă impresia de déjà-vu – după practic aceeaşi schemă a avut loc violul Cehoslovaciei în 1938, cunoscut sub numele de „învoiala de la München”. Şi de asemenea a Gruziei în privinţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud, precum şi a Moldovei în privinţa Transnistriei.
6 februarie 2014
Întâlnirea cu Putin la Moscova a cuplului Merkel-Hollande va avea loc astăţi, mai spre seară.
Un comentator de pe blogul lui Illarionov găseşte scandalos că Ucraina, cu o populaţie de 45 de milioane, nu poate mobiliza nu numai 1% din populaţie, adică 400.000, dar nici măcar jumătate din această cifră. Din punct de vedere economic, spune comentatorul, ORICE ţară ar fi în stare s-o facă. Iar cu o armată ucraineană de 400 de mii, lui Putin nici prin minte nu i-ar trece să atace Ucraina, nici în est, nici în altă parte. Şi asta nu pentru că Rusia n-ar putea să învingă, ci pentru că ar sti că pierderile sale ar fi mari, iar aceste pierderi ruseşti ar putea anihila entuziasmul patriotic al populaţiei Rusiei.
Problema este că Ucraina de astăzi dă ea însăşi dovadă de totală neputinţă, iar acest fapt nu-i stimulează pe occidentali să-i sară în ajutor…