N-am avut niciodată plete lungi
să-mi înfăşor sânii în ele şi pentru o clipă aşa
de nebunie să le mângâi,
nici nu am ţesut covoare cu pletele mele de cărbune,
să fie nopţi alese cu stele şi vise acolo
între iţe şi freamătul războiul bătînd lâna în fus -tac-tac,
să-mi spun Penelope,
să dau ochii peste cap,
să privesc pe sub gene umbroase cu ochi trişti, dar uscaţi!
poate sînt doar izvor de lacrimi fără nume
chip comun, părul scurt,
poate buzele mele roşii sînt doar petale de floare carnivoră
şi deşert de jur împrejur…
uite cum soarele se mişcă rotund şi cuprinde orizontul,
aşa privirea mea din apus în răsărit,
uneori umedă,
alteori arşiţă,
dar mereu vie
şi mâinile căutînd cuvinte în ţesătura de lînă aspră,
aşa petrec timpul în pleata mea scurtată
şi timpul mă joacă pe degete!
eu îi fac ochi dulci,
să-l prind în mrejele clepsidrei mele,
alteori mă biciuie pînă la sînge şi pe trup
linii adînci în carne şi în piele…
stau,
îmi privesc mâinile,
îmi privesc ochii în oglindă
strălucire fără trup,
aşa culeg cuvintele,
aşa chipul meu în asteptare moare fără timp…
era o femeie frumoasă, unică,
puţin zurlie dar cu zîmbet nebun,
era o femeie ciudată cu tăceri şi ochi tăciuni,
era o femeie fără glas şi fără nume,
era o femeie
era…