Mi-am citit în palmă.
Liniile se uneau şi se despărţeau
Într-un dans obscur.
Până la urmă dintre toate
Am ales-o pe cea mai scurtă:
De la Zalău la Cluj şi retur.
Meseşul mi se părea doar o glumă
Peste care zburam cu gândul
Ca peste o poartă înălţată în mine.
Dintotdeauna îmi doream
Să-i învăţ pe grauri să zboare
Cu ochii acoperiţi
Iar pe silabe să se despartă
Fără războaie de secesiune.
La şase le-am lăsat pe toate baltă
Şi am plecat la Opera Magna.
Ca o babă bănuitoare,
Catedrala mă pândea puritană.
M-am întors aproape la miezul nopţii.
Fluturii dormeau ghemuiţi în liliacul înflorit
Din faţa internatului de fete
Lângă ochiul mereu treaz al arbitrului
Care nu punea geană pe geană.
Joia îi invitam la balul şcolii
Pe băieţii de la Metalurgică;
Flăcăi cu palmele ca nişte lopeţi de catran.
Pe Radu îl iubea Ica Stăncel.
Eu nici nu îl băgam în seamă
Pe lunganul de Dorel Vişan.
Toamna aceea frumoasă a venit pe neaşteptate.
M-a surprins cu mâna într-o coşarcă de struguri.
Din boabele acelea aurii
Şi din apusurile care suspinau,
Povestea s-a extins dincolo de liniile din palmă.
Aproape uitate acum, abia se mai desluşesc.
Straturi, straturi, frunzele ruginite
Se vor fi aşezat peste urmele paşilor.
Nu le mai găsesc.
Dan David, Los Angeles, aprilie-01-2006.