caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Secundele mele



 

Mos Goriot (Le père Goriot), de Honoré de Balzac

de (25-2-2008)
Honoré Daumier (1808-1879): Mos Goriot (1842)Honoré Daumier (1808-1879): Mos Goriot (1842)

Nascut la Tours, într-o familie burgheza, Balzac (1799-1850) renunta la cariera juridica, pe care o începuse dupa studii de drept, pentru a se consacra literaturii. Din 1829, când publica primul roman semnat cu numele sau si pâna la sfârsitul vietii, biografia lui Balzac se confunda cu opera. Cu o extraordinara putere de munca Balzac scrie un mare numar de romane grupate în ciclul Comedia umana, care contine trei parti : Studii de moravuri, Studii filozofice si Studii analitice. Cea mai importanta dintre aceste parti este Studii de moravuri, subîmpartita la rândul ei în : Scene din viata privata (Gobseck, Mos Goriot), Scene din viata de provincie (Eugénie Grandet, Iluzii pierdute), Scene din viata politica (O afacere tenebroasa), Scene din viata militara (Suanii), Scene din viata de la tara (Taranii, Medicul de tara), Balzac se vrea istoricul moravurilor, pictorul societatii contemporane lui, tinzând (si reusind) sa faca, prin cele aproape 2000 de personaje ale sale, concurenta starii civile.

MOS GORIOT

Romanul reprezinta cheia de bolta a ciclului Comedia umana, deoarece, o data cu scrierea lui, Balzac a avut ideea circulatiei personajelor prin romanele ciclului.
La pensiunea Vauquer, Eugène de Rastignac, tânar provincial ambitios venit la Paris pentru a patrunde în înalta societate, face cunostiinta cu Mos Goriot, un batrân care s-a lipsit de întregul sau avut pentru a-si face fericite fiicele, dintre care una este maritata cu un aristocrat (Anastasie de Restaud) si alta cu un bancher (Delphine de Nucingen). Cele doua fiice ingrate îsi lasa tatal sa moara în mizerie, vegheat doar de Rastignac.
La aceeasi pensiune, tânarul provincial îl cunoaste pe Vautrin, un personaj misterios, cinic, dusman al societatii, care îl îndruma pe Rastignac cum sa parvina. În final, Vautrin este arestat ca ocnas evadat, iar Rastignac, patruns în înalta societate prin intermediul Delphine-ei de Nucingen, al carei amant devenise, îl arunca Parisului sfidarea : “Si acum între noi doi”.
Fragmentul urmator prezinta agonia si în final înmormântarea batrânului Goriot :

Doua lacrimi se rostogolira din ochii batrânului, oprindu-se pe pleoapele rosietice, fara a luneca mai jos.
-Ah, daca as fi bogat, daca mi-as fi pastrat averea, daca nu le-as fi dat-o lor, amândoua ar fi aici si mi-ar linge obrajii cu sarutarile lor !
-As fi locuit într-un palat, as fi avut odai frumoase, servitori, foc în soba, iar ele ar fi plâns în hohote cu barbatii si copiii lor ! As fi avut toate bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îti da tot. Îti da chiar si propriile tale fete. Oh, banii mei unde sunt acuma ? Daca as avea comori de lasat, m-ar obloji, m-ar îngriji ; le-as auzi, le-as vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc si mai mult parasirea si mizeria în care ma aflu ! Când un nenorocit e iubit, el stie cel putin ca e iubit cu adevarat. Nu, as vrea sa fiu bogat, pentru ca atunci le-as putea vedea. Dar, zau, cine poate sti ? Amândoua au inimi de piatra. Le-am iubit prea mult ca sa ma mai poata iubi si ele pe mine. Un tata trebuie sa fie totdeauna bogat, trebuie sa-si tina copiii în frâu, ca pe niste cai naravasi. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabilele ! Îsi încoroneaza asa cum se cuvine purtarea pe care au avut-o fata de mine în acesti zece ani din urma. Daca ai sti cum ma rasfatau îndata dupa ce se maritasera ! (Oh, ce crud martiriu sufar !) Le dadusem, fiecareia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci si nu puteau nici ele, nici barbatii lor sa se poarte rau cu mine. Ma primeau în casele lor : « Tata bun încoace, tata drag încolo ». Ma asteptau la masa în fiecare zi. Cinam cu barbatii lor, care îmi dadeau toata cinstea cuvenita. Treceam drept un om care mai are înca oarecare avere. De ce ? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care da câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie sa te porti bine. Si ma rasfatau, dar pentru averea mea. Lumea nu-i frumoasa deloc. Am vazut-o prea bine. Ma duceau cu trasura la teatru, iar în serile când primeau musafiri sedeam si eu cu ei, cât îmi placea. Pe scurt, spuneau deschis ca sunt fetele mele si marturiseau fara ocol ca eu sunt tatal lor. Ehei, mi-am pastrat istetimea si nu mi-a scapat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau facute cu dibacie si-mi sfâsiau inima. Vedeam bine ca sunt prefacatorii, dar boala era fara leac. La masa lor nu ma simteam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu stiam sa vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul din domnisorii aceia întreba la ureche pe ginerii mei “Cine e domnul?”, “E babacu, cu punga doldora, om bogat”, “Eh, drace!” raspundea celalalt, si toti ma priveau cu respectul datorat banului. Daca uneori îi stânjeneam oarecum, îmi rascumparam din plin pacatele. De altfel, cine e desavârsit ? (Tot capul mi-e o rana!) În clipa asta, iubite domnule Eugène, trec prin chinurile mortii; si totusi, toata suferinta de-acum nu-i nimic pe lânga durerea pricinuita de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a facut sa înteleg ca spusesem o prostie, din pricina careia se simtea umilita: privirea aceea mi-a strapuns inima. As fi vrut sa stiu toate lucrurile din lume, dar ceea ce stiam bine era numai ca sunt un om de prisos pe suprafata pamântului. A doua zi, ca sa aflu mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iata ca si la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am stiut ce sa fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrazneam sa ma duc la ele. Si iata-ma la poarta fetelor mele. Dumnezeule, de vreme ce stii mizeriile si suferintele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numarat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbatrânit, m-au schimbat, m-au ucis, m-au albit, pentru ce ma faci sa sufar si astazi ? Am ispasit din plin pacatul de a le fi iubit fara masura. Iar ele s-au razbunat din plin de dragostea mea si m-au torturat ca niste calai. Ce prosti sunt parintii ! Le iubeam atât de mult , ca m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot ! Amândoua aveau nevoie de felurite lucruri, de gateli ; cameristele lor îmi dadeau de stire, iar eu le daruiam ce râvneau, ca sa fiu bine primit în casele lor ! Cu toate acestea, mi-au dat câteva mici lectii de buna purtare în societatea înalta. Oh, îsi pierdusera rabdarea ! Începusera a se rusina de mine. Asa patesti daca te-apuci sa-ti cresti bine copiii. Eu nu mai eram însa la vârsta învataturii. (Doamne, ce dureri cumplite ! Medicii ! Daca mi-ar deschide capul, n-as mai suferi atâta.) Fetele mele, fetele mele ! Anastasie, Delphine ! Vreau sa le vad. Trimite jandarmii sa le caute si sa le-aduca aici cu forta ! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez ! Tara va pieri daca parintii vor ajunge a fi calcati în piciore. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiaza pe paternitatea, si totul se va prabusi când copiii nu-si putea auzi ! Sa-mi spuna orice, numai sa le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni spune-le sa nu se uita cu nepasare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugène, dumneata nu stii ce înseamna sa vezi ca o privire de aur se schimba dintr-o data în plumb cenusiu. De când ochii lor nu s-au mai aplecat asupra-mi cu stralucirea lor de odinioara, viata mea a fost o iarna fara de sfârsit ; n-am avut alta hrana decât mâhnirea, si cu ea m-am îndestulat din plin ! Jignire si umilinta, asta a fost viata mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghitit cu nesat toate înfruntarile, pentru ca printre ele îmi vindeau si câte un biet capatel de înjositoare bucurie. Un tata sa ajunga sa-si vada fiicele pe furis ! Le-am daruit viata mea, întreaga, si ele nu-mi daruiesc astazi nici macar un singur ceas ! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt ca mor, dar ele nu vin sa-mi usureze agonia. Pesemne ca nu stiu ce înseamna sa calci în picioare cadavrulul tatalui tau ! Dar e un Dumnezeu în cer, si el ne razbuna, împotriva vointei noastre, pe noi parintii. Oh, au sa vina ! Veniti, dragele mele, veniti sa-mi dati un sarut, sarutul cel din urma, împartasania tatalui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune ca v-ati purtat cu el ca niste fiice bune, care va va apara ! La urma urmei, voi n-aveti nici o vina. N-au nici o vina, prietene ! S-o spui tuturor sa nu le necajeasca nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am gresit ; eu le-am învatat sa ma calce în picioare.
………..
Totusi, în clipa când asezau sicriul în dric sosira doua trasuri cu blazon, dar goale : una a contelui de Restaud, cealalta a baronului de Nucingen, si amândoua însotira convoiul pâna la Père-Lachaise. La ceasul sase, trupul lui mos Goriot fu coborât în groapa, în jurul careia se aflau numai vizitii fiicelor sale, care se grabira sa plece împreuna cu preotul îndata ce fu rostita întru odihna batrânului scurta rugaciune platita cu banii studentului. Cei doi gropari zvârlira câteva lopeti de pamânt deasupra cosciugului ca sa-l acopere; apoi, îndreptându-se din sale, unul dintre ei ceru lui Rastignac bacsisul cuvenit. Eugène cauta în punga, si, negasind nimic, fu silit sa împrumute un franc de la Christophe. Faptul acesta, atât de neînsemnat în sine, rascoli în sufletul lui Rastignac o dezlantuire de amara tristete. Lumina se împutinase. Amurgul jilav îi întarâta nervii. Cu ochii atintiti asupra gropii, Rastignac înmormânta în adâncul ei cea din urma lacrima a tineretii, o lacrima smulsa din sfintele emotii ale unei inimi curate, una din acele lacrimi care, din pamântul unde cad tâsnesc iarasi pâna în înaltul cerului. Cu bratele încrucisate, privea norii. Si, vazându-l asa, Christophe îl parasi.
Ramas singur, Rasignac facu câtiva pasi prin cimitir ; în sus se zari Parisul, cu toate întortochelile lui de ulite, culcat de-a lungul celor doua maluri ale Senei, în care prindeau a scânteia cele dintâi lumini. Ochii lui cuprinsera aproape cu un fel de nesat spatiul dintre coloana din Piata Vendôme si Domul Invalizilor, unde traia acea înalta societate în care se straduise sa razbata. Aruncând asupra acestui stup ce zumzuia o privire care parea ca-i pompeaza toata mierea, rosti aceste amenintatoare cuvinte:
-Între noi doi, acum !
Si ca un prim act de provocare zvârlit acestei lumi, Rastignac se duse sa ia masa în acea seara la doamna de Nucingen.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
SEMNAL EDITORIAL

Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poemIn curand va apare antologia de poezie Orasul...

Închide
3.16.51.3