O vizitam pe tanti Aida
Din când în când.
Mai ales după ce s-a prăpădit nenea Tică.
Îi duceam câte-un pachet cu cafea.
Doamne, cât îi mai plăcea cafeaua!
Tare, fiartă turceşte.
Şi câte-o cutie cu bomboane de ciocolată
Învelite în hârtie poleită.
„Ca pe vremuri, deh!”
Ofta stins.
Stătea mică pe canapea
Sub fereastra prin care soarele,
Hoţ cu plete roşcate,
Intra la apus.
Mă privea cu ochi de cerneală albastră
Umezi de ani, înroşiţi de plâns.
Dădea volumul tranzistorului la minim
Şi vorbeam, vorbeam…..
Richelieu, bătrân şi el, îi moţăia în poală
Sub mângâierea palmelor descărnate.
Nu prea îşi mai amintea
Întâmplările prin care viaţa ne-a împins.
Mă tot întreba mirată:
„Da? Chiar aşa? Ce spui frate?
Am mai uitat, maică!
Dar pe maică-ta cum o chema?”
„Florica, tanti. Florica.
Mama a fost sora ta.”
„Da, da.
Ia de serveşte, maică!
Măcar puţin.”
Pe tava cu smalţul sărit
Zăceau câteva fărâme din prăjitura
Cu care îmi îndulcise copilăria.
Erau vechi, erau tari, erau mucegăite.
Am dus o bucată spre gură.
Laş, am furişat-o în buzunar.
În noiembrie
Pe o vreme rea ca o babă arţăgoasă,
Am întâlnit-o pe treptele îngheţate
La Sfântul Elefterie.
„Richelieu a murit, nepoate!”
L-a jelit, i-a plătit pomeni
Ca unui prieten, ca unui frate.
Tot umezi, tot înroşiţi,
Ochii albaştri îi erau albicioşi acum;
De frig, poate.
Dan David, Los Angeles, mai-03-2006.