Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

De la Sarajevo la Hrabove: crimă, pedeapsă şi ispăşire

de (21-7-2014)
2 ecouri

 
A trecut un secol de când vacanţa capetelor încoronate care hotărau destinul statelor şi naţiunilor europene şi liniştea metropolelor cărora deceniile de pace şi beneficiile aduse de exploatarea domeniilor coloniale le asigura o relativă prosperitate erau tulburate de vestea unui atentat săvârşit într-o locaţie ignorată de cei mai mulţi, undeva în Balcanii de Vest, vechiul butoi de pulbere al Europei.

Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi arhiducesa Sofia erau asasinaţi la Sarajevo, capitala Bosniei recent încorporate în posesiunile Dublei Monarhii, victime ale unui complot al unor studenţi sârbi naţionalişti. Identificarea imediată a vinovaţilor, procesul rapid intentat acestora şi baletul diplomatic care a urmat nu au putut împiedica escaladarea previzibilă a tensiunilor internaţionale şi declanşarea Primului Război Mondial pentru care, mai mult sau mai puţin conştient, elitele politice şi opinia publică se pregătiseră în cele patru decenii precedente.

Episodul este trecut în plan secund de autorii sintezelor de referinţă în legătură cu cauzele, desfăşurările şi efectele războiului, iar detaliile sale continuă să-i preocupe pe pasionaţii de investigaţii poliţiste şi episoade controversate. Disponibilităţile speculative ale istoricilor şi literaţilor au pus în circulaţie o serie de teorii contradictorii, de la rolul jucat de organizaţia Mâna Neagră, temuta ocultă militară sârbă implicată de altfel şi în lichidarea ultimului suveran al dinastiei Obrenovici la conivenţa oficialităţilor austro-ungare şi chiar a familiei imperiale alarmate de conduita viitorului suveran.

Sursa acestor controverse este asigurată de însăşi biografia protagoniştilor. Spre deosebire de majoritatea rudelor sale, arhiducele era un personaj politic cu convingeri proprii, iar în jurul său se articulase un program reformist destinat să transforme Monarhia Danubiană într-un organism etatic funcţional. Atitudinile sale i asiguraseră o anume popularitate în rândurile românilor, iar scrierile lui Aurel C. Popovici continuă să dea substanţă unor reflecţii istoriografice. Din punct de vedere personal, Franz Ferdinand era protagonistul unei poveşti de dragoste care continuă să emoţioneze, iar arhiducesa ar fi putut prelimina popularitatea de care s-a bucurat prinţesa Diana în rândurile supuşilor săi şapte decenii mai târziu.

Capriciul funest al istoriei provoacă în imediata actualitate atitudini similare în rândul opiniei publice în legătură cu o altă catastrofă, mult mai sângeroasă şi consumată în condiţii mai ignobile într-o regiune din acelaşi Est ignorat de majoritatea captivă în tihna placidă a unei veri capricioase, savurând o vacanţă prea puţin meritată şi mai ales un nejustificat şomaj al eticii.

Prăbuşirea în condiţii ce urmează a fi elucidate a unei aeronave malaeziene civile în estul Ucrainei demonstrează faptul că statornica învăţătoare a vieţii nu a avut şcolari mai îndărătnici decât generaţia ajunsă la maturitatea deciziei politice şi a implicării civice. Nu am crezut niciodată în validitatea teoriei conform căreia istoria se repetă, iar aceasta va fi infirmată odată în plus de evenimentele imediate.

Oricare vor fi concluziile cercetărilor de la faţa locului, de această dată nu vom avea război, cel puţin nu unul convenţional. Se pare însă că orice criminal se întoarce la locul crimei, iar în acest caz misiunea sa este favorizată de o serie de complicităţi, a căror decriptare motivează scrierea acestor rânduri.

Aparentul progres pe care umanitatea l-a cunoscut în ultimul secol ne pune în faţa unei crime a cărei reconstituire nu se poate efectua cu mijloacele tradiţionale, iar nevoia superficială a publicului de a găsi un vinovat asupra căruia să-şi descarce afectele aduce victimelor o ofensă la fel de gravă ca şi seria de profanări de cadavre la care s-au dedat cei cărora ultimele două decenii le-au anihilat nu doar instinctul de conservare dar şi orice simţ moral.

Rezultatele unei anchete solicitate de părţile implicate sunt aproape inutile, în condiţiile în care protagoniştii au deja o opinie prealabilă şi au identificat un vinovat. Preşedintele Vladimir Putin şi-a exprimat regretul în faţa pierderii vieţilor acelor nevinovaţi şi nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea afirmaţiei sale, măcar pentru că evenimentul nu-i serveşte interesele. De asemenea, oficialităţile ruse au blamat conduita Ucrainei care a refuzat să prelungească încetarea unilaterală a focului, iar acest punct de vedere este corect în esenţa sa. Câtă vreme aviaţia militară era activ implicată în ostilităţile din regiunea Doneţk fără ca spaţiul aerian să fi fost închis pentru zborurile civile, era doar o chestiune de timp până ce un astfel de accident să aibă loc.

Autorităţile din Ucraina şi aliaţii occidentali ai acestora acuză implicarea Rusiei în susţinerea mişcărilor separatiste din Doneţk şi Luhansk şi implicarea nemijlocită a unor cetăţeni ai Federaţiei Ruse în conflict, fapt mai presus de orice dubiu. Controversa aminteşte de o discuţie dintre doi parlamentari români din anii ’30, în care un deputat naţional-ţărănist îi reamintea colegului său liberal de rolul jucat de partidul său în reprimarea grevei minerilor de la Lupeni, iar celălalt acuza reacţia guvernului pe durata grevei din 15-16 februarie 1933. De această dată, lipseşte martorul socialist care să concluzioneze că amândoi au dreptate şi, mai grav, garanţia că aceasta a fost ultima tragedie din seria celor pe care spaţiul post-sovietic le-a tot adus în atenţia unei lumi captivate de propria autosuficienţă, pentru care confortul economic şi securitatea socială asigurate cu orice preţ îngăduie mici reprize de sfântă indignare, la fel de durabile ca furia suporterilor unor sportivi care au pierdut competiţia.

Chiar dacă proiectilul care a provocat această catastrofă aeriană a fost activat de vreun adept al lui Dmitro Iaroş, al partidului Svoboda sau al Iuliei Timoşenko, interesaţi să capteze simpatia opiniei publice pentru cauza lor, sau de vreun fost membru al Berkut ori vreun veteran rus al fronturilor din Caucaz, obişnuit să fie elogiat pentru succesele în trading-ul cu moartea civililor, responsabilitatea lor este una pasageră, încadrabilă infracţiunii de omor prin imprudenţă. Aceşti oameni nu şi-ar fi permis să comită astfel de fapte, dacă lumea care-şi proclamă cu nejustificată aroganţă superioritatea morală şi preţuirea pentru propria civilizaţie nu ar fi perpetuat o complicitate vinovată cu aceia care au pierdut Războiul Rece, nu prin capitulare necondiţionată, ci, ca personajele lui Zven Hassel, făcând afaceri cu inamicul peste linia frontului.

Pentru a aduce un omagiu memoriei celor plecaţi într-o lume cu siguranţă mai dreaptă, dar şi inteligenţei cititorilor, voi insista mai întâi asupra răspunderii noastre, a celor care nu participăm direct la mecanismul de luare a deciziilor politice, dar prin egoismul nostru monstruos şi prin dezinteresul pentru soarta celui de lângă noi, am fost complicii criminalului de la Hrabove.

Crima oamenilor cumsecade

Caracterul spectacular al tragediei din 17 iulie, specific accidentelor aeriene, încorporează riscul singularizării evenimentului în raport cu seria de episoade violente pe care le-a cunoscut istoria ultimilor ani. Predispoziţia pe care tehnologia ne-a indus-o pentru calcul şi statistică este de natură să relativizeze amploarea dezastrului, câtă vreme realitatea cotidiană produce regulat câte o catastrofă pe care să o devorăm în timpul liber. Cele câteva sute de persoane decedate înseamnă doar 5% din cei peste cinci mii de civili irakieni ucişi de la începutul anului, conform unui raport elaborat de experţi ai Naţiunilor Unite şi ceva mai puţin decât victimele dintr-un an ale violenţelor din suburbiile braziliene.

Chiar în Ucraina, aşa-numita operaţiune antiteroristă a provocat sute de morţi din rândurile populaţiei civile, fără ca să simţim nevoia să identificăm vreun vinovat, câtă vreme putem negocia cu el sau, mai bine, să-l transformăm în erou al luptei pentru democraţie. Din păcate, aceşti morţi nu sunt ai noştri, ei nu merg în vacanţe în insule exotice şi nu participă la conferinţe internaţionale unde se spun cuvinte mari şi nu se face aproape nimic, dar care se sfârşesc inevitabil cu un cocktail achitat de plătitorii de taxe sau de sponsori mai mult sau mai puţin oneşti.

Motivul pentru care nu aş putea adera vreodată la programul preşedintelui Putin, oricât aşi aprecia cultura rusă şi chiar crezând că împlinirea profeţiei de la Fatima în legătură cu Rusia va face lumea mai bună, este indiferenţa establishment-ului rus pentru viaţa omenească şi ignorarea faptului că bogăţia esenţială a Rusiei nu este nici gazul sau petrolul din Yamal, nici aurul de la Suhoi Log, ci resursa umană unică, asigurată de cele 120 de etnii care populează acea a şaptea parte a Pământului. Câţi dintre noi putem spune cu toată convingerea că suntem mai buni decât oamenii preşedintelui Putin?

Nici o altă naţiune nu a suferit efectele experimentului comunist pe mai lungă durată decât ruşii, iar urmările acestuia pe termen lung sunt la îndemâna observaţiei oricărui român, confruntat cu sinuozităţile unei tranziţii interminabile spre o modernitate mediocră. Azi exponenţii unei majorităţi moderate pot fi tentaţi de exerciţii de militantism şi îi pot cere imperativ fiului oţelarului din Leningrad să respecte standardele democratice şi drepturile omului, dar ce am făcut fiecare dintre noi ca aceste valori să-şi câştige dreptul de cetate în spaţiul post-sovietic? În 1993, armata care fraternizase cu poporul cu doi ani în urmă împotriva loviturii de stat conservatoare strivea sub şenilele tancurilor voinţa majorităţii parlamentare care-l demisese pe preşedintele Boris Elţân, în aplauzele opiniei publice internaţionale, căreia i se spusese că opoziţia rusă se compune din comunişti şi naţionalişti antisemiţi. Peste o mie de oameni au plătit cu viaţa faptul că gândeau altfel decât reformiştii cu background prea puţin corect politic, şi era doar începutul.

Aceeaşi teamă de o Rusie revanşistă a determinat acceptarea fraudelor comise de puterea de la Kremlin cu prilejul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, marile companii au început să facă afaceri avantajoase cu oligarhii ruşi, iar marile oraşe europene s-au umplut cu mii de fiice ale Ucrainei, Moldovei sau Lituaniei, victime ale celei mai infamante exploatări, iar oamenii cumsecade nu au spus nimic. Nu s-au lansat campanii de boicot la adresa unor companii dubioase, nu s-a manifestat vreun protest serios atunci când zeci de mii de oameni erau nevoiţi să-şi abandoneze locuinţele şi bunurile în faţa unor conflicte etnice reale sau provocate.

Civilizaţii plătitori de taxe s-au bucurat de stabilitatea preţului petrolului, afaceriştii din Europa Centrală au lucrat profitabil cu recuperatorii din Ucraina şi cu furnizorii de mărfuri ieftine din Rusia şi şi-au spălat în cel mai bun caz conştiinţele prin acte caritabile. Dacă aceia care nu mai găsesc azi cuvinte de indignare la adresa conduitei preşedintelui Putin ar fi avut aceeaşi atitudine în cazul morţii Elzei Kungaeva, pasagerii occidentali ar fi aterizat în condiţi normale în Malaezia şi ar fi postat fotografii interesante din ultimul voiaj, iar ţăranii din Doneţk şi-ar fi secerat grânele şi şi-ar fi putut vorbi limba în deplină siguranţă, fără a se teme de vecinii lor din Halicina.

Ignoranţa, ca şi consumul de alcool, nu ne poate absolvi de blamul complicităţii cu autorii masacrelor de ieri din Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, sau a celor de azi din Ucraina, iar pasiunea de a-i învinovăţi mereu pe ruşi, ca în jocurile video care-i pasionează pe copii, ar fi un nou afront pe care l-am aduce puterii noastre de înţelegere.

Criza de competenţă şi criza de legitimitate

Acest rechizitoriu ad-hoc nu s-a dorit a fi o invazie de patetism, datele enunţate mai sus pot fi verificate prin apelul la documente oficiale şi la date statistice. Acuitatea dramei pe care o împărtăşim de această dată cu locuitorii Ucrainei este amplificată de multiplicatorii crizelor care au afectat infrastructura noastră instituţională în ultimul deceniu. Recesiunea economică aflată în imediata apropiere a bunăstării noastre a zdruncinat încrederea celor care nu se bucuraseră pe deplin de lichidarea contestaţiei de extremă stângă. Interogaţia în legătură cu mecanismele de funcţionare ale pieţei libere sau cu gestiunea onestă a capitalului nu au generat răspunsuri lipsite de echivoc, iar consecinţele acestor ezitări s-au tradus în degradarea calităţii decidenţilor politici.

Corporaţiile al căror faliment a prăbuşit pieţele de capital în 2008 sunt azi mai mari şi mai influente decât atunci, iar diferenţa între activităţile de lobby şi conflictul de interese este aproape imposibil de realizat. În această ordine de idei, aş invita orice observator al dezvoltărilor politice recente să mediteze la legătura dintre revoluţia şisturilor şi geografia revoluţiilor nedesăvârşite din ultimii 6 ani sau, în legătură cu realitatea românească, la motivul pentru care una din cele patru libertăţi care dau cheia de boltă a proiectului european este drastic limitată la Pungeşti.

În aceeaşi ordine de idei, evenimentele din Ucraina se înscriu în seria unor examene ratate de oamenii politici implicaţi. În primul rând, fiecare dintre aceştia din urmă s-au dovedit mai ignoranţi decât alegătorii lor, repudiind paradigmele negocierii şi plasându-se pe poziţii de forţă. Evocarea unor sancţiuni la adresa Rusiei încă înaintea referendumului din Crimeea aproape că a obligat administraţia rusă, contestată tacit de publicul intern pentru contraperformanţele economice, să-şi radicalizeze poziţiile şi să-şi maximizeze obiectivele în relaţia cu Ucraina.

Intransigenţa aparentă a Departamentului de Stat, ale cărui performanţe le vedem manifestându-se în imediata actualitate în relaţie cu dezvoltările din Orientul Mijlociu s-a aflat constant în dezacord cu poziţia europenilor, puţin dispuşi să-şi deterioreze parteneriatul cu entităţile economice ruse. În această privinţă, eventualitatea ca texanii să scoată de pe piaţă gazul siberian echivalează cu înlocuirea pretinsei dependenţe de Rusia cu dependenţa de partenerul mai puţin violent, dar mai eficient de peste ocean, care nu a ezitat să-şi spioneze aliaţii.

Acest creuzet de incompetenţă şi interese a adus administraţia de la Washington în postura de agenţie de plasare a forţei de muncă, pentru că singura reuşită în Ucraina este până acum găsirea unei slujbe pentru Hunter Biden, evident la compania publică de petrol şi gaze a Ucrainei. La rândul lor, interlocutorii de la Kiev au urmat regulile conduitei care le-a asigurat supravieţuirea în ultimele două decenii între Vest şi Est. Noul preşedinte Poroşenko a gestionat relaţia cu insurgenţa din est, rusofil mai mult din teamă decât din convingere, în acelaşi fel în care amicii şi inamicii săi au racketat proprietăţile statului în anii ’90, iniţiind negocieri cu o serie de oligarhi şi trecând prin foc civili şi paramilitari. Este probabil că regele ciocolatei ales preşedinte al republicii pe care el şi alţii au sărăcit-o nu ar fi mers atât de departe în lipsa unor încurajări din partea partenerilor săi externi, iar aceştia au partea lor de vină în moartea compatrioţilor lor pe care o deplâng în termeni dictaţi de consilierii de imagine.

În ultimul rând, preşedintele Putin este pentru prima oară în cariera sa politică prizonierul unei situaţii pe care a inventat-o singur, supralicitând imaginea sa de om puternic şi de stăpân efectiv al Rusiei. Mai competent decât adversarii săi occidentali şi ucraineni, dar la fel de lipsit de onestitate, veselul amfitrion al olimpicilor de la Soci este captivul loialiştilor săi în uniformă. Reformele sale se află într-un punct de turnură, iar o eventuală permanentizare a disputelor cu Occidentul va readuce Rusia în paradigmele stagnării proprii regimului Brejnev.

Entuziasmul naţional catalizat de recuperarea Crimeii şi imposibilitatea unui acord imediat cu foştii săi parteneri în lupta împotriva terorismului au preliminat ascensiunea unor grupări radicale din armată pe care fostul elev al lui Sobciak îi controlează doar parţial. Cariera recentă a unor personaje obscure, conectate cu cercurile eurasianiste sau cu ziarul Zavtra lipsesc Rusia de una din percepţiile plătite cu concesii diplomatice şi economice în ultimii zece ani, aceia de actor politic predictibil. Concedierea profesorului Zotov şi reorientarea economică spre pieţele asiatice sugerează abandonul idealurilor Rusiei lui Saharov şi Kovaliov, iar, aşa cum scriam cu alt prilej, înfrângerea ruşilor înseamnă riscuri majore pentru fiecare dintre noi.

În loc de concluzie, apreciez că datoria esenţială faţă de victimele tragediilor post-sovietice mai vechi sau mai noi constă în identificarea unei soluţii definitive pentru toate conflictele îngheţate din regiune. Aceasta ar consta în reformarea rapidă a Organizaţiei Naţiunilor Unite, degradată de hedonismul marilor puteri la nivelul unui tigru de hârtie.

Este necesară alcătuirea unui nou Consiliu de Securitate, alcătuit pe baza ponderii economice şi nu a posesiei anacronicei arme nucleare, dotat cu atribuţii concrete în relaţie cu membrii Adunării Generale. Între atribuţiile acestuia ar trebui să fie şi aceia a decretării unor sancţiuni cu aplicabilitate imediată, dar bunele relaţii între state ar trebui să presupună renunţarea la sancţiuni unilaterale şi la presiuni exercitate în interiorul unor organizaţii de liber-schimb. Mai exact, dacă gazul lichefiat este mai bun decât cel livrat prin conducte, atunci să câştige competiţia în piaţa liberă, fără speculaţii cu cadavre sau idei.

În ceea ce priveşte situaţia din Ucraina, soluţia trebuie să pornească de la premisa conform căreia, aşa cum construcţia europeană a presupus reconcilierea franco-germană, aşa cum extinderea spre est a Uniunii Europene a presupus reconcilierea Ungariei cu România şi Slovacia, securitatea Europei de Est este imposibilă fără o reconciliere între Rusia şi Ucraina. Problemele serioase pot fi rezolvate de oameni serioşi, în stare să-l aducă pe Hunter acasă şi pe Bezler în cazarmă, să impună o amnistie generală în Ucraina care să îngăduie căutarea de soluţii şi nu vânătoarea de vinovaţi, dar mai ales să pună în acord dreptul internaţional cu realităţile contemporane. Dacă vom continua să privilegiem integritatea teritorială a unor state ai căror locuitori nu mai vor sau nu mai pot să trăiască împreună, sau vom face din diviziunile administrative ale Uniunii Sovietice drepturi teritoriale inalienabile, atunci îi vom da încă odată dreptate baronului Chateaubriand, demonstrând că nu am uitat nimic, dar nici nu am învăţat nimic.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (22-7-2014 la 18:27)

    Exhaustivă analiza făcută de autor, extrem de bine documentată, dar unele concluzii suportă o privire mai realistă pentru stadiul în care se găseşte acum legislaţia internaţională. Sunt mai multe aspecte de comentat, dar mă voi opri doar la două din ele:

    a) O reconciliere între Rusia şi Ucraina nu mai este posibilă din cel puţin 2 motive:

    1. Rusia nu va restitui teritoriul Crimeii-Ucrainei
    2. Cât timp Ucraina va continuaă integrarea în UE şi indirect – în final (poate şi direct) – în NATO, Rusia este ameninţată la revenirea nivelului de trai din perioada URSS-ului, din cauza repornirii cursei de înarmare care va absorbi resursele destinate unei dezvoltări paşnice.

    b) Opţiunea Dvs. pentru „renunţarea la privilegierea teritorială”, care este un dat al lui WW2, va arunca lumea în războaie nesfârşite. Dacă unele populaţii nu vor să o respecte (privilegierea!), este logică şi necesară soluţia permiterii emigraţiei totale a populaţiilor care vor să plece (cu tot cu teritoriu!) în altă ţară, dar fără niciun metru pătrat din pământurile, închise în graniţele existente actulmente – dintre state.

    Aspectele legate de doborârea avionului cu 298 pasageri civili este bine să fie reluate după ce comisia de anchetă îşi va face publică concluziile.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Ghita Bizonu': (22-7-2014 la 20:18)

    singura reuşită în Ucraina este până acum găsirea unei slujbe pentru Hunter Biden ..

    Pe aici prin Romania s-ar numi coruptie!! Da fiindca onorabilu viciu tun si fulgera cu privire la coruptia esticilor …

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172