Capitolul 5
Ruine Domneşti din Ţara Vrancei
Pământul Vrancei este, în ciuda nimicniciei prezentului, o «Grădină a Maicii Domnului». Munţii Vrancei au oferit locul ideal monahilor în căutare de sihăstrii şi vetre monahale. Din inima munţilor până la vărsarea Siretului în Dunăre, de la Valea Milcovului şi Valea Râmnicului, până la întâlnirea Trotuşului cu Siretul şi la limita nordică spre Bacău, pe teritoriul actualului judeţ au existat zeci de mănăstiri, din care unele au reuşit să reziste până în zilele noastre. Aceste aşezări monahale le găsim de-a lungul timpului, când sub jurisdicţia Episcopiei Romanului, când sub cea a Episcopiei Buzăului, în funcţie de împărţirea administrativă a teritoriilor actualului judeţ.
Vrancea arhaică şi Ţinutul Putnei au aparţinut de Episcopia Romanului, iar teritoriile de câmpie şi cele de la sud de Milcov au fost sub jurisdicţia Episcopiei Buzăului. Chiar şi după Unirea din ianuarie 1859, Milcovul a continuat să fie frontiera celor două episcopii, cele două teritorii, de-o parte şi de alta, aparţinând la două unităţi administrative distincte. Cele mai multe mănăstiri din Ţinutul Putnei au dispărut o dată cu legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863.
O parte din bisericile mănăstireşti au devenit biserici de mir, altă parte, fiind situate în afara satelor, au fost abandonate. Ruinele unor aşezăminte monahale au dispărut aproape complet, rămânând doar bisericile, ca la fostul Schit Căpătanu şi Mănăstirea Cantemireştilor de la Mera. Multe biserici mănăstireşti au fost distruse de cutremure, cum este cazul lăcaşurilor Dobromir (Soveja) şi Vizantea.
Alte aşezări monahale au fost distruse în desele războaie care se desfăşurau pe aceste teritorii. Chiar domnitorii români, în timpul luptelor dintre ei, au distrus vetre de sihăstrie, cum a fost schitul Babele din Munţii Vrancei. Există astăzi zeci de ruine mănăstireşti în judeţul Vrancea, din care au fost salvate doar bisericile. Sunt şi aşezăminte monahale din care nu au mai rămas decât câteva ruine.
Lipsa unei politici coerente în domeniul patrimoniului religios, neimplicarea Episcopiei Buzăului şi Vrancei şi clientelismul prin care s-au acordat fondurile pentru restaurarea monumentelor istorice fac din aceste prezenţe mănăstireşti nişte ruine din care nu se va mai putea restaura peste câteva zeci de ani, nimic. Toţi politicienii vrânceni, din 1990 şi până astăzi, indiferent de culoarea politică, nu au făcut mare lucru pentru salvarea patrimoniului religios vrâncean. S-au minunat când au aflat din presă, dar nu au iniţiat nici un program de protejare şi restaurare a patrimoniului religios. De altfel, cei care reprezintă interesele vrâncenilor în Parlamentul României şi în Adunarea Episcopală Bisericească de la Buzău habar nu au de starea acestor monumente istorice, iar atunci când s-au implicat au făcut-o, în general propagandistic şi cu o notă politică.
Cele mai celebre aşezăminte din Vrancea arhaică au fost Soveja, Vizantea şi Mera. Atât prin bogăţii cât şi prin faptul că s-au luptat cu răzeşii vrânceni pentru stăpânirea Munţilor Vrancei. Între 1801-1813, în timpul «Procesului Dezrobirii», aceste mănăstiri au rămas departe de lupta ţăranilor vrânceni pentru a scoate din ghearele fanarioţilor reprezentaţi prin familia Roznovanu, munţii, cu toate că cei «trei vechili» ai Vrancei care s-au luptat cu fanarioţii erau oameni ai Bisericii, preoţii Şerban Bălan din Năruja, Constantin Taftă din Negrileşti şi Toader Ţârdea din Păuleşti. Văzută dintr-o altă perspectivă, lupta dintre cele două tabere are dimensiuni shakespeare-iene. De o parte, ţăranii conduşi de preoţi, de cealaltă, fanarioţii, ai căror reprezentanţi – egumenii greci de la Vizantea, Soveja şi Vrancea, au căutat mai bine de un secol să pună mâna pe pământurile şi pădurile Vrancei. Faptul că din cele două mănăstiri s-a ales praful după secularizare este şi răzbunarea sărăciei răzeşilor faţă de opulenţa celor trei citadele ale ortodoxiei de la fruntariile Principatelor : Soveja, Vizantea şi Mera.
Aşezămintele monahale ale Vrancei arhaice erau de două categorii : a) aşezăminte mai mici, care depindeau de Obştea Vrancei : schiturile Valea Neagră şi Lepşa ; b) aşezăminte monahale bogate, care se luptau cu satele răzeşilor vrânceni pentru posesia Munţilor Vrancei : Dobromir (Soveja), Vizantea şi Mera.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, mănăstirile din a doua categorie au dispărut pentru că în perioada de dinaintea secularizării acestea se ocupau numai de «afaceri». Schiturile sărace ale Ţării Vrancei – Lepşa şi Valea Neagră au continuat până în zilele noastre. Adevărate «schituri ţărăneşti», acestea au reuşit să străbată istoria zbuciumată a secolului al XIX-lea chiar sub comunişti. Dacă la Dobromir şi Vizantea dezastrul este iremediabil, rămânând doar bisericile fostelor mănăstiri ridicate după «cutremurul cel mare», la Mera, graţie finanţării din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, s-a restaurat o parte din fostul complex mănăstiresc şi este posibil ca într-un viitor apropiat aşezământul să fie, din nou, locuit de monahi.
În Ţara Vrancei, pe lângă aceste mănăstiri care au dominat literalmente viaţa monahală, au mai existat şi aşezăminte monahale efemere. Unele consemnate de cronicari, altele uitate în negura vremurilor. Despre cele care au rămas mici consemnări, pe ici, pe colo, amintim fostul Schit «La Gura Peţâcului» din Năruja, ridicat de sătenii din Năruja la 1732 şi fosta mănăstire Varniţa din Câmpuri, din care a mai rămas doar o biserică de lemn ridicată în 1704. Probabil cei care vor scrie o istorie a Ţării Vrancei, vor descoperi prin arhive, date şi informaţii şi despre această latură încă nestudiată a istoriei religioase a vrâncenilor despre care s-a scris prea puţin, cu toate că este cel mai important capitol din istoria Vrancei arhaice.
____________________________________________________________________________________________________________
. Nu există până la această oră o istorie a Ţării Vrancei, cu toate că aceasta ar fi cartea de vizită a judeţului, nici despre viaţa religioasă din Ţara Vrancei. Singurele menţiuni despre viaţa religioasă şi despre lăcaşurile de cult din Vrancea arhaică le găsim în articolele şi studiile dedicate anumitor biserici din acest colţ de rai, pe care le vom pomeni când vom prezenta ruinele domneşti de la Dobromir, Vizantea şi Mera. Mai pot fi găsite informaţii lapidare în lucrări monografice despre aceste locuri cum ar fi Dimitrie Rotta, op. cit., pp. 84-86; Mihail Canianu şi Aurelian Candrea, op. cit., pp. 374-380; Simion Hârnea, Comoara Vrancei, 12 volume, publicate între 1926-1936 ; Monografia Judeţului Putna, Focşani, 1943 ; C. Constantinescu-Mirceşti, Vrancea arhaică. Evoluţia şi problemele ei, Bucureşti, 1985 ; Ion Conea, Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie geografică. Prefaţă de Acad. Al. Graur, ediţie îngrijită de L. Bodea, dr. D. I. Oancea, dr. Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1993 ; Valeriu Cotea, Vidra–Poarta Vrancei, Bucureşti, 2003; Titel-Toader, Chirilă, Năruja inima Vrancei, Focşani, 2005 ; Al. N. Rădulescu, Vrancea, geografie fizică şi umană, Bucureşti, 20052 ; Documente putnene, II, Vrancea, Ireşti-Câmpuri, publicate cu un studiu introductiv despre proprietatea colectivă vrânceană de Aurel V. Sava, publicată cu ajutorul Fundaţiei Ferdinand I, Chişinău, 1931 ; Documente vrâncene. Cărţi domneşti, Hotărnicii, Răvaşe şi Izvoade, vol. I, publicate de C. D. Constantinescu-Mirceşti şi H. H. Stahl, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1929. Interesante şi bine documentate sunt lucrările cercetătorilor Lelia Pavel şi Ion Cherciu despre bisericile de lemn din Vrancea, lucrări citate la notele 13 şi 14, de altfel singurele lucrări pe această temă. Merită consultate şi lucrările profesorului Cezar Cherciu.
5.1. Vizantea, ctitoria Movileştilor
«Zidurile ce au mai rămas din clădiri şi din împrejurimi se năruie pe zi ce trece, din cauza intemperiilor naturii unite cu nepăsarea» , scria deja în 1940, pr. I. T. Grosu, în monografia Vizantei. În 2006, ruinele mănăstirii domnitorului Ieremia Movilă de la Vizantea au toate şansele să dispară definitiv dacă în următorii ani nu va fi iniţiat un proiect de conservare şi protejare a aşezământului religios. Este vorba în definitiv despre cel mai vechi aşezământ religios ridicat de un domnitor pe pământul Vrancei istorice – Mănăstirea «Înălţarea Sfintei Cruci» de la Vizantea , de pe Valea Vizăuţului Mare, care are de o parte şi de alta, Muntele Răchitaşul şi Dealul Horgeşti.
Pentru câteva secole, mănăstirea a fost o adevărată fortăreaţă a civilizaţiei şi culturii vrâncene medievale şi nu în ultimul rând o punte de legătură între romanitatea care se dezvolta separat în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Când se va scrie istoria acestei mănăstiri, coroborată cu cercetări arheologice şi studierea documentelor existente în biblioteci străine, despre mănăstirea, din care astăzi au rămas doar biserica ridicată de greci, mormane de pietre spălate de ploaie şi o nobilă poartă de Castel medieval, se va vorbi ca despre o Putnă a Bucovinei.
Pe locul unde a fost zidită mănăstirea a existat, cu siguranţă, un schit din lemn, ctitorit, probabil, într-una din domniile lui Petru Schiopul (1574-1577 ; 1578-1579 ; 1587-1591), sau chiar mai înainte. De altminteri, prin ispisocul de la 18 aprilie 1584, se întăreşte lui Broştoc, starostele Putnei, un loc la Vizăuţi. Alte documente, ca de pildă un ispisoc de la 22 iunie 1600, un altul din 9 martie 1612 şi unul din 9 martie 1617, vorbesc despre întărirea proprietăţilor schitului.
Despre începuturile domneşti ale lăcaşului avem mai multe documente din al doilea deceniu al secolului al XVII-lea, care atestă şi existenţa acestui aşezământ religios. Unul dintre acestea, «Pomelnicul Mănăstirii Vizantea» de la 1613, se găseşte la Muzeul Vrancei din Focşani. Acest document aşează în fruntea celor care au rectitorit schitul (mănăstirea) pe Ieremia Movilă (1595-1600 ; 1600-1606), care rezideşte aşezământul, ridicând biserică, împrejmuind-o cu ziduri şi locuinţe pentru monahi. Din acest moment putem vorbi despre Mănăstirea Vizantea şi ctitorul Ieremia Movilă.
Spre jumătatea secolului al XVII-lea documente oficiale ale cancelariei Moldovei amintesc despre Mănăstirea Vizantea şi proprietăţile sale. Urmele fundaţiilor vechii biserici din centrul aşezământului monahal, care se mai văd şi astăzi provin, credem, de la vechiul schit, din secolul al XV-lea. Nu întâmplător Ieremia Movilă a ridicat biserica în partea de sud-vest şi nu în mijlocul aşezământului. Numele însuşi al aşezământului aduce în actualitate o perioadă nebuloasă a istoriei acestor locuri, când cumanii se întindeau până prin aceste ţinuturi. Vizantea, vine de la viz, vizer (în maghiară, apă).
Astăzi, fosta mănăstire se găseşte în mijlocul unei comunităţi de maghiari, veniţi pe aceste locuri în secolul al XVII-lea. Este posibil ca maghiarii să fi venit pe Valea Vizăuţului chiar mai înainte, aşa cum au venit românii ardeleni şi munteni pe pământurile de lângă Soveja. Un alt ispisoc din 9 martie 1617 întăreşte proprietăţile Vizantei asupra Vizăuţelor. Spre jumătatea secolului al XVII-lea există documente care dovedesc statutul atins în jumătate de secol de Mănăstirea Vizantea.
În timpul fanarioţilor aşezământul a fost închinat Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte la 1777 şi elementul grecizant a dat o tentă mercantilă mănăstirii, în dauna culturii româneşti. Pentru că biserica ridicată de Ieremia Movilă, în urma cutremurelor, devenise improprie cultului, călugării greci, conduşi de ieromonahul Visarion, încep zidirea unei biserici de zid, în partea de nord-vest a mănăstirii, în 1856, pe care o sfinţesc în 1858. Biserica a purtat acelaşi praznic ca biserica ridicată de Domnitorul moldav, «Înălţarea Sfintei Cruci».
Cât despre biserica de lemn din grădina fostei mănăstiri despre care face pomenire Melchisedeh al Romanului, în vizita sa canonică, după sfinţirea bisericii de zid a fost abandonată şi a dispărut în timpul Primului Război Mondial, ca şi alte construcţii religioase din Vrancea, frontul fiind aproape de mănăstire. A fost unul din momentele când au avut loc distrugeri sistematice ale majorităţii aşezămintelor monahale din Munţii Vrancei. Visarion a ridicat şi un nou rând de chilii şi a refăcut o parte a zidului.
Alungarea grecilor în 1863 a pus capăt vieţii monahale de la Vizantea şi a deschis calea degradării treptate a aşezământului. Atunci au dispărut multe din valorile mănăstirii. În 1864, în clădirea stăreţiei s-a instalat şcoala primară, apoi casa parohială, biserica mănăstirii devenind biserică de mir, situaţie în care se găseşte şi astăzi. După primul război mondial s-au adăugat câteva anexe, iar la cutremurul din 1940, chiliile refăcute de greci şi clădirile ridicate ulterior se vor deteriora gradat până în anii ’70 când Serviciul Monumentelor Istorice a încercat câteva palide acţiuni. Astăzi nu mai avem decât biserica grecilor, o parte din ziduri şi Domneasca intrare a Movileştilor. Rămân necercetate subsolurile mănăstirii care sunt brăzdate de pivniţe şi tuneluri, hrube şi comori nebănuite care mai fascinează imaginaţia răzeşilor din Vizantea. În ciuda vremurilor se mai desluşeşte fundaţia bisericii de lemn, pe care oamenii locului o atribuie lui Ieremia Movilă, din care ţăranii folosesc piatra la construcţii civile.
Trist în toată această istorie este indiferenţa pe care o arătă autorităţile civile şi bisericeşti faţă de aceste crâmpeie ale istoriei Tării Vrancei. Deşi reprezintă unul din monumentele religioase de o importanţă fundamentală pentru cultura religioasă a Evului Mediu românesc, aceste vestigii inestimabile nu au făcut obiectul niciunei cercetări sistematice. Nici o campanie arheologică nu a prins ca obiect de studiu Mănăstirea de la Vizantea. Nici înainte de 1989, nici după. Mai mult decât atât, locul nu este marcat cu nici un indicator şi nimeni nu se ocupă de acest monument de arhitectură. În anii ‘80 s-au efectuat săpături de o manieră haotică, în goana unora după comoara Movileştilor, iar după 1989 monumentul a fost abandonat chiar şi de Serviciul Monumentelor Istorice. Monumentalele ziduri înalte de 4 m, care crează impresia unei adevărate cetăţi medievale se topesc sub apele ploilor şi alunecă în apa Vizăuţului. Singură, doar biserica a reuşit să rămână în picioare până în zilele noastre, beneficiind de reparaţii succesive între cele două războaie şi după.
Din 1990, nici un partid politic nu a avut prins în programul electoral salvarea patrimoniului religios al Vrancei şi conservarea identităţii culturale vrâncene. Cu cât obiectivul se situează mai departe de Focşani, cu atât mai puţine sunt şansele să figureze într-o zi pe agenda de lucru a vreunei administraţii.
____________________________________________________________________________________________________________
. Pr. I. T. Grosu, op. cit., p. 56.
. Despre fosta Mănăstire Vizantea există o singură monografie şi doar câteva articole. Monografia a fost scrisă acum mai bine de jumătate de secol de pr. I. T. Grosu (1903-1962), originar din Vizantea, fost preot la parohia Vizantea, slujind chiar la biserica «Înălţarea Sfntei Cruci», între 1925-1945. Mai pot fi consultate pentru mici informaţii: Dimitrie Rotta, op. cit., p. 83-84; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 374-380 ; Documente Putnene, I, op. cit. ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 330-347 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, Staţiunile balneoclimaterice vrâncene Vizantea şi Soveja (ms.), pp. 281-285.
5.2. Dobromir (Soveja) lui Matei Basarab
Sora geamănă a Mănăstirii Vizantea este Mănăstirea Dobromir (Pace bună), de pe Valea Dobromirului, construită de Matei Basarab (1632-1654), pe la 1644-1645, pe locul schitului călugărului Partenie de la Bisericani şi a lui Negrea – Schitul «Sfântul Ioan Botezătorul» de la Babele – distrus de oastea domnitorului muntean la 1639, în momentul când oştile Ţării Româneşti mergeau să lupte împotriva lui Vasile Lupu (1634-1653), Domnitorul Moldovei. Matei Basarab reface schitul şi primul egumen este chiar Partenie, căruia îi urmează Ştefan (1640-1645).
Cu un an înainte, graţie şi intervenţiei Mitropolitului Moldovei – Varlaam, vrâncean din Podgoria Odobeştilor, cei doi Domnitori se împacă, iar în 1645 Matei Basarab rezideşte biserica schitului, care devine ulterior mănăstire . Interesant este faptul că Domnul muntean zideşte mănăstirea în mijlocul muntenilor fugiţi din Ţara Românească, pe Valea Dobromirului fiind satul Dragosloveni şi pe Valea Şuşiţei, satul transilvănenilor fugari, Rucăreni. Din acest punct de vedere, mănăstirea Domnitorului muntean era un capăt de pod al muntenilor în Moldova. Mai mult, Matei Basarab dă satul Soveja, mănăstirii, care va deveni în scurt timp foarte bogată. Un ispisoc din 17 noiembrie 1646 al domnitorului întăreşte proprietăţile de la răzeşii din Soveja, pe care vodă le dăruise mănăstirii. Ispisocele din 1648, 1657 şi 1665 arată evoluţia rapidă a aşezământului. În scurt timp mănăstirea va poseda moşii şi proprietăţi în toată Ţara Vrancei şi chiar în zonele de câmpie. Familii de ţigani lucrau pe moşiile sale, era scutită de multe taxe şi dorinţa egumenilor de a stăpânii Munţii Vrancei a făcut ca acest lăcaş de rugăciune să intre în competiţie cu răzeşii vrânceni. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în timpul când grecii au stăpânit mănăstirea şi aceasta a fost închinată Sfântului Mormânt, în 1715.
Cutremurele din 1802 şi 1838 au distrus biserica ridicată de Matei Basarab şi o parte din aceste imobile. Din acel moment – dacă nu mai înainte – a început degradarea morală a aşezământului de la Soveja. Cea mai mare stricăciune a adus-o omul, prin reparaţiile şi restaurările frecvente. Deja, în 1846, Alecu Russo, exilat la mănăstirea Soveja, între februarie-aprilie 1846, constata în memoriile sale că din vechea clădire rămăseseră doar lespezile pe jos şi pisania. A urmat secularizarea şi degradarea progresivă până în zilele noastre. O perioadă clădirile au adăpostit pichetul de grăniceri. A venit epoca modernă şi secolul al XX-lea cu cele două războaie mondiale şi devastatoarele cutremure din 1940 şi 1977.
În 2006, din universul populat cu monahi şi credincioşi a mănăstirii renascentistului principe valah nu au mai rămas decât «Pisania» cu anul zidirii bisericii – 1645 şi lespezile bisericii încorporate în biserica ridicată de greci. Din fericire, mai avem o parte din ziduri şi câteva ruine, încă pe verticală, ale clădirilor ce dădeau faima puternicei mănăstiri dintre munţi. Cu siguranţă şi încăperi subterane, care ascund comorile spirituale ale unei ţări apuse pentru totdeauna. Acum, cimitirul ocupă o bună parte din curtea bisericii şi din zidurile construite cu migală şi eforturi acum 350 de ani oamenii iau pietrele fasonate şi le folosesc la fundaţiile caselor şi ale grajdurilor.
Cele mai importante ctitorii Domneşti din Munţii Vrancei nu beneficiază de nici o monografie serioasă sau de măcar vreun studiu de specialitate pe măsură. În ritmul actual al restaurării, prin înlocuirea stupidă a clădirilor vechi, cu noi construcţii care nu ţin cont de nici o normă istorică, Mănăstirea Soveja va deveni, în câţiva ani, o construcţie aparent nouă şi nu va mai păstra nimic din originalitatea construcţiei lui Matei Basarab. Chiar aducerea, nu de mult, a câtorva monahii la Soveja şi deschiderea unui schit cu numele de Soveja, nu este decât o mutare simbolică şi nu priveşte partea istorică a problemei.
. Celebră prin numele ctitorului, Mănăstirea Dobromir (Soveja) nu a beneficiat de vreo atenţie deosebită din partea cercetătorilor şi nu posedăm nici o monografie ori vreo teză de doctorat pe măsura faimei. Pentru a avea o idee despre acest aşezământ religios pot fi consultate lucrări mai vechi unde se vorbeşte despre Soveja şi studii recente ale cercetătorilor de la Muzeul Vrancei : Dimitrie Rotta, op. cit., p. 70-71 ; Mihail Canianu şi Aurel Candrea, op. cit., pp. 323-328 ; Documente putnene, I, p. 12; p. 17 ; p. 18 ; Ib., II, pp. 4-5 ; Monografia satului şi a staţiunii climaterice Soveja, (ms.), pp. 55-66, realizată de un colectiv de autori ; se găseşte la DJVAS, în fondul 374 «Învăţător Vasile Ţiroiu», dosar nr. 9 ; G. Dincă, «Două ctitorii voievodale : biserica Stelea din Târgovişte, Mănăstirea Soveja din Vrancea înălţate în semnul împăcării şi prieteniei», în «Glasul Bisericii», XXX (1971), nr. 5-6, pp. 511-523 ; Epifanie Norocel, op. cit., pp. 348-364 ; Florica şi Iulian Albu, Monografia comunei Soveja, Bucureşti, 2002, pp. 217-230 ; Mihai-Liviu Adafini, «Proprietăţile Mănăstirii Soveja», în Cronica Vrancei, IV, Focşani, 2003, pp. 45-49 ; Lelia Pavel, «Mănăstirea Soveja. Câteva consideraţiuni», în Ib., I, Focşani, 2000, pp. 12-24 ; Horia Dumitrescu, Ionuţ Iliescu, op. cit., pp. 262-265.
5.3. Mera (Mira), citadela Cantemireştilor
Doar istoricii ştiu că nu departe de Podgoria Odobeştilor, pe Valea Milcovului, la poalele Măgurii, se află singurul monument vrâncean înscris pe lista UNESCO şi cea mai importantă construcţie voievodală, rămasă în picioare, din sudul Moldovei, singura de această anvergură, din Vrancea. Este vorba despre Mănăstirea Mera, ridicată de familia Cantemir.
În acest an s-au împlinit trei secole de când, sub Antioh Cantemir, în aprilie 1706, s-a sfinţit actuala biserică şi s-a deschis oficial complexul voievodal, ulterior monahal, cunoscut sub numele de Mănăstirea Mera . Nicio publicaţie vrânceană sau naţională, ori vreo revistă de specialitate nu a găsit de cuviinţă să publice un material prin care să marcheze această dată istorică, mai ales că este singurul obiectiv religios vrâncean care figurează în analele internaţionale. Presa locală se ocupă doar de colportarea scandalurilor şi bârfelor persoanelor politice locale şi mai puţin de promovarea valorilor pe care le are acest judeţ. Acelaşi dispreţ l-a manifestat şi Episcopia Buzăului şi Vrancei care nu are nicio strategie privind salvarea monumentelor religioase de importanţă mondială.
De istoria acestei construcţii, unice prin stil şi poziţie geografică, se leagă nenumărate legende şi istorii. Pe parcursul celor trei secole, zidurile aşezământului voievodal au văzut la porţile sale oştile turcilor, au fost asaltate şi jefuite de tătari, şi ce este mai dureros, au fost pângărite de soldaţii creştini austrieci, care au dezgropat osemintele domnitorilor români şi le-au aruncat în Milcov. Originile Mănăstirii Mera se duc dincolo de secolul al XVI-lea.
Primele menţiuni scrise care vorbesc de existenţa unui schit sunt documente ale boierului Moţoc din Odobeşti. După moartea acestuia, soţia sa, Ursa, a dat schitul, în aprilie 1686, lui Constantin Cantemir (1685-1693), domn al Moldovei. Dintr-un zapis din aprilie 1686 vedem că Ursa Moţoceasca a împroprietărit mănăstirea cu moşii şi bunuri pe Valea Milcovului, la Odobeşti şi Focşani. La numai doi ani de la preluarea aşezământului, o carte a domnitorului Constantin Cantemir de la 5 decembrie 1687 cere «imperativ» vecinilor Mănăstirii Mera să-şi vândă proprietăţile către lăcaşul sfânt. Deja zapisul din 8 iunie 1688 arată că răzeşii din Grozeşti şi Odobeşti îşi vânduseră o parte din proprietăţile de pe Valea Milcovului.
Pentru anii următori avem şi alte documente asemănătoare care arată cum Mănăstirea Mera reuşise să ocupe moşie după moşie şi dintr-un aşezământ dăruit rugăciunii să ajungă, în numai câteva zeci de ani, cea mai întinsă «moşie» de la limita sudică a Vrancei, stăpânind Valea Milcovului, o parte din Odobeşti, din Focşani, chiar cetatea Adjudului şi până la Muntele Muntioru, după cum o confirmă zapisul din 5 februarie 1714.
Spre jumătatea secolului al XVIII-lea şi mai ales din momentul când grecii devin stăpânii mănăstirii, aşezământul se transformă într-o societate care nu are ca scop decât beneficiile, iar egumenii devin adevăraţi administratori de moşie. De aici conflictele pe parcursul a mai bine de un secol şi jumătate cu răzeşii şi proprietarii de pământuri din jurul mănăstirii. Documentele cu aceste conflicte abundă, atât pentru Mera, cât şi pentru celelalte două mănăstiri vrâncene.
Constantin Cantemir ridică o biserică de lemn undeva pe latura nordică a actualei biserici. Fiul său, Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), decide să ridice o adevărată mănăstire, zidind actuala biserică de piatră, clopotniţa monumentală, ziduri de apărare, turnuri, chilii şi o impresionantă Casă Domnească, pe trei nivele, cu beciuri şi pivniţe, ale căror ruine se văd şi astăzi. Când complexul a fost terminat, în 1706, Antioh Cantemir a adus osemintele tatălui său, de la Iaşi, şi le-a îngropat în biserică. Tot în partea de Nord a mănăstirii se află un puternic izvor de apă dulce care a fost amenajat, mai târziu, cu un bazin subteran, din piatră şi cărămidă şi chiar un tunel care, conform legendelor, ar ieşi la apa Milcovului şi un alt tunel ar merge până în pădurile apropiate, spre Măgura Odobeştilor, lângă «drumul nemţilor». Sursa de apă i-a permis, de fiecare dată, să reziste asediilor.
Nenorocirile nu au ocolit însă ctitoria lui Antioh Cantemir, deşi era oarecum departe de zonele prin care se scurgeau armatele cotropitorilor. În 1716 a fost distrusă biserica de lemn de către ostaşii lui Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709; 1715-1726), care se aflau pe urmele austriecilor baricadaţi în spatele zidurilor. Aceştia din urmă au profanat mormintele ctitorilor, aruncând în Milcov osemintele, batjocorind biserica. La porunca Turcilor, Mihai Racoviţă dărâmă cu tunurile o parte din ziduri. După retragerea Cantemireştilor în Rusia, grija aşezământului a luat-o arhimandritul grec Mitrofan Calerghi. Nici tătarii nu au ocolit-o, jefuind-o, nu o dată, de odoare şi podoabe. Dacă în secolul al XVI-lea, terenurile din jurul mănăstirii erau pustii, între timp s-a înfiripat un adevărat cătun care lucra pe moşiile cetăţii – mănăstire.
Ca şi celelalte mari mănăstiri vrâncene, Mera a ajuns un aşezământ bogat, cu mari proprietăţi în Odobeşti şi Focşani. Sub fanarioţi a fost închinată Mănăstirii greceşti Vatoped. La începutul secolului al XIX-lea aşezământul ajunsese să domine toată Valea Milcovului, având sate întregi de clăcaşi (Şindrilari şi Andreiaşu).
Mult timp singurul lăcaş de închinăciune din această parte a Vrancei a fost biserica Mănăstirii Mera. Proprietăţile mănăstiri se întindeau până în inima Ţării Vrancei şi a Focşanilor, unde egumenii greci deţineau imobile şi alte proprietăţi. Secularizarea din 1863 a găsit o mănăstire puternică, cu averi fabuloase. Grecii au plecat şi biserica mănăstirii a devenit biserică parohială, iar câţiva ani mai târziu, în clădirile fostei mănăstiri a funcţionat prima şcoală din localitate.
Şi astăzi biserica fostei mănăstiri este biserică parohială, deşi funcţionează într-un ansamblu mănăstiresc, restaurat, în parte, în ultimile două decenii. Pentru că este un monument istoric reprezentativ, trebuie remarcat că multe din elementele complexului sunt în pericol. În primul rând catapeteazma din lemn de tei, veche de trei secole riscă să cadă peste credincioşi, autorităţile din Ministerul Culturii şi Cultelor nepermiţând schimbarea acesteia, decât prin transferarea sa într-un muzeu. Or, un Muzeu cu asemenea spaţiu nu există în Vrancea.
La aceasta se adaugă distrugerea aproape iremediabilă a tablourilor ctitorilor, picturi unice în România. Deşi s-a restaurat aproape toată pictura bisericii, elementele istorice cele mai importante – tablourile votive – nu au fost restaurate. Din complexul arhitectonic monahal, rămân, în ploaie, al patrulea turn, Osuarul mănăstirii şi Casa Domnească. În aceeaşi stare de abandon se găseşte şi cimitirul vechi, din parte de Est a mănăstiri, unde se află cele mai vechi vestigii şi locul unde a fost biserica primului schit, întemeiat de Moţoc.
În orice ţară din Occident, un ansamblu arhitectonic de grandoarea celui din Mera ar figura în toate traseele turistice şi ar beneficia constant de atenţia cercetătorilor. La noi, singurul monument religios vrâncean aflat pe lista celei mai importante instituţii internaţionale care protejează patrimoniul mondial – UNESCO nu beneficiază de atenţia specialiştilor locali, iar elementele unicat ale bisericii, respectiv tablourile votive şi catapeteazma se vor deteriora definitiv, fără ca nimeni să nu ia nicio măsură.
____________________________________________________________________________________________________________
. Despre cea mai importantă ctitorie a Cantemireştilor s-au scris sute de pagini, de la articole publicate în reviste şcolare, până la pseudo studii de popularizare. Mănăstirea Mera a fost şi este unul din subiectele de predilecţie pentru toţi cercetătorii locali, dar până astăzi nu avem nici un studiu de specialitate, scris după regulile academice ale ştiinţei. Atât timp cât nici istoricii, nici teologii nu vor aborda studierea acestui monument religios, cu dorinţa de a depăşi stilul jurnalistic, ctitoria Cantemireştilor nu va intra în atenţia cercetătorilor şi va rămâne veşnic un subiect pe care micii intelectuali locali îşi vor da licenţe şi grade didactice şi nimic mai mult. Documente despre Mănăstirea Mera au fost publicate în Documente putnene, I, pp. 29-31 ; pp. 36-37 ; 37-39 ; pp. 61-62 ;