Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Realităţi recursive. 8 Martie ora Clujului – 24H

de (9-3-2014)

 
Ora 6:30

Pe 7 martie dis de dimineaţă aterizez pe Aeroportul Internaţional Avram Iancu din Cluj. Nenea Ghiuri, anunţat dinainte, mă duce ca un fulger cu taxiul lui la blocul din Strada Putinţei. Cioc-cioc la apartamentul de la ultimul etaj.

Verişoara Alice deschide şi în aceeaşi clipă faţa i se umple de uimire apoi de bucurie: „Sergiu, de unde ai picat dragă!?”.

Îi răspund că din cursa SAS. Se prinde ca am venit să-i fac o surpriză după 24 de ani.

Pupaturi, prăjituri, o cafea tare cu coniac lîngă ea.

– Eu nu beau, se scuză ea, arătînd spre un prunc de numai 3 luni care orăcăie liniştit într-un ţarc.

Alice a făcut copil la 40 şi, chiar un pic de „aproape 50”. Dar la energia şi vioiciunea ei nu contează. Unde mai pui că îi dai cu vreo 15 ani mai puţin: zveltă dar puternică, înaltă. Ochii albaştri, nasul drept şi un par blond natural care îi trece de umeri. O adevărată vikingă din Feleac.

Ne luăm cu vorba, dar după ce facem schimb de noutăţi o vad ca se întunecă la faţă. „Eşti mohorîtă rău” încerc eu să o întărît. Gluma nu prinde. Colţurile gurii şi obrajii sunt lăsate în jos iar pe frunte muşchii i se încruntă nervos în cocoloaşe:

– După patru merg la spital cu fetita. O internez şi stau cu ea în spital ca mîine să facă operaţie.

– ???

– Nu e nimic grav, îi taie nişte ciocuri. Toată intervenţia durează cîteva minute după care stau cu ea în salon încă vreo cîteva ore.

– Şi atunci!? (Îmi înghit întrebarea tîmpită dacă fetiţa nu are şi creastă, nu numai cioc).

Fără să scoată o vorbă, îmi aruncă în poale un iPad pus la un articol din publicaţia clujeană (de fapt, internaţională). Mă priveşte cu reproş şi o văd cum se moaie toată de abătută ce e.

„O uşă se deschide cu un pocnet asurzitor şi trei neoane se aprind toate deodată. Mămicile, hai, în picioare! Voce aspră, de fumătoare.

După două nopţi nedormite şi 9 ore în care am aşteptat să-mi fie dus copilul în sala de operaţie, habar n-am unde mă aflu şi ce mi se întîmplă”.

După ce citesc, e rîndul meu să intru la idei. Mi-am pierdut buna dispoziţie şi mă simt hăituit de aceiaşi demoni care prin vara lui 89 m-au alungat din ţară.

– Ăştia vă scot la capul patului ca pe puşcăriaşi!

– Nu te gîndeşti, ditamai profesoara universitară să stau pe jumate goală în poziţie de drepţi!?

Atmosfera devine apăsătoare. Schimbăm vorba, Alice, văzîndu-mi reacţia pare-se că s-a speriat mai mult şi mă ia cu binişorul „Lasă că s-o aranja cumva. Fac şi eu ce fac toate… şi!?”

Începe să-şi facă bocceluţa pentru spital. În curînd sună Nenea Ghiuri taximetristul.

Tac şi rumeg. Îmi înghit veninul care-mi cade greu la maţe. Gîndesc şi tac.

Ora 18:00

Nenea Ghiuri semesează – BIP! Am un plan! Mă smucesc din fotoliu. Intru în camera de alături şi cotrobăiesc prin şifonier. Arunc în graba ceva în gentuţa de umăr. Revin în sufragerie.

– Ce faci!?

– Hai că merg şi eu cu tine. Dau o raita… Da-mi mie broscoiul şi cară tu boarfele. Sau mau bine invers…

– La Universitar – pediatrie, comandă Alice cu vocea tremurată.

– Mintenaş, că doar n-oi fi fuljer, o asigură Ghiuri.

„Alo, Domnu’” mă interpelează contrariat bodigardul de serviciu. Îl trag deoparte şi-i explic ca o duc pe fiică-mea la salon; a avut naştere grea, are complicaţii. Nu stau mult, îl asigur eu. Şi aşa, e ora de vizită. Un pachet de ţigări îl înmoaie de tot. Îl face să dispară aruncîndu-mi un „Ma nenorociţi!” de formă. Suntem prieteni. În timp ce-i mai vîr ceva în buzunar îl întreb dacă nu pot găsi un halat în plus: „Fiică-mea transpiră rău, ştiţi..”. Îmi arată uşiţa unei debarale de sub o scară.

18:45

Însoţind-o pe Alice în drumul spre „Salonul Nou-născuţi – bebeluşi” încerc discret uşa debaralei. Radiez de fericire pentru lipsa lor de vigilenţă.

Alice e dusă şi ea într-o încăpere de unde iese schimbată la faţă într-un halat de molton curat dar lălîu.

Salonul e o încăpere lungă şi înaltă de trei metri, cu uşi din lemn masiv, tot înalte, sigur de pe vremea Mariei Tereza. Ferestre cu gratii, paturi pe dreapta şi stînga, cam vreo 30 de bucăţi cu totul. Curat. Steril. Alb. Încotoşmănate în halatele de molton, ca nişte ursuleţi pleoştiţi, mamele privesc apatice, uşor contrariate de apariţia mea. Copiii mari şi mici tac sau torc ca nişte pisoi. Ăştia le-or administra bromura în ceai – îmi trece prin cap.

Las mama îngîndurată cu broscoiul adormit la capul patului. Ne îmbrăţişăm în silă. Plec cu un zîmbet parşiv pe fata şi reuşesc să dizloc cele doua uşi masive de lemn care se trîntesc înapoi precum capacele unei autoclave uriaşe; Istenem ! Jesus Maria !, mai apuc să-mi spun.

19:00

Fac cîţiva paşi spre ieşire cu o poză distrată a la Mister Bean. Ajuns în dreptul uşii debaralei plonjez în debara ca o panteră. Fii calm, îmi şoptesc! Înăuntru e întuneric. Miroase a haine spălate dar, discret, parcă şi a palincă.

Aştept sa-mi scadă pulsul după care încep să scot din geantă. O lanterna cu leduri se atîrnă într-un cui.

Urmează dezbrăcarea la nud. Împăturesc hainele şi le aşez în geanta gata pregătită. Probez la halate pînă cînd găsesc unul mărimea 50. Nu mă alege nimeni.

Cu maşina de ras îmi netezesc obrazul. Un pic de ruj şi fond de ten. Aşa… decent. Şi oja asortată la mîini şi la picioare. O basma pe cap: veşnicia s-a născut la ţară. Leg curmeiul peste halat ca să ascund goliciunea.

Cînd îmi iau papucii realizez „Oh my God”, picioarele! Nu sunt depilate. Le răzuiesc cum pot pînă la genunchi pînă cînd maşina de ras îşi dă duhul. M-a slujit un deceniu; adio!

Trag aer în piept, îmi aranjez ţinuta, aştept să-mi scadă pulsul din nou. Defilez triumfător pe coridoare înspre Salonul Mamelor cu copii, tîrşîind familiar papucii.

Pentru ultima dată dizloc lespezile de uşi şi mă tîrăsc nepăsător spre unul din paturile goale din fundul salonului. Ţin geanta la piept ca să o fac să arate a copil înfăşat. Cui îi pasă!? Apatia din salon e la apogeu. Cîteva femei mai şoptesc între ele împărtăşindu-şi impresiile zilei. Mă fac grămăjoară în pat şi aştept. Nu le pasă de mine… cred că mi-au văzut basmaua… celelalte au toate permanent sau coafuri ciufulite, în şuviţe. O văd cu coada ochiului pe Alice. Apatică şi stresată. Nu vede cine trece pe lîngă ea.

22:00

Sora de Noapte îşi strecoară de dinafară salonului doar mîna şi un ochi prin crăpătura uşii. Înăuntru, ordine şi disciplină. Atinge cu greu întrerupătorul: clanţ – şi întuneric se făcu.

În întuneric mintea îmi funcţionează cu precizie. Vizualizez de cîteva ori momentul de mîine de la orele 6:00. Sase-Zero-Zero. Îmi potrivesc ceasul cu limbi de fosfor. Toate detaliile sunt la locul lor: e un plan beton. Noapte bună, Sergiu!

8 Martie. 00:00

Miez de noapte. Dorm iepureşte, aşa cum se cuvine cînd eşti în misiune. Adrenalina e la nivele controlate. Ultima mea grijă: morfolesc nişte peşti suedezi împuţiţi (surströmning) dintr-o conservă. În mod normal, aşa ceva nu se mănîncă niciodată în casă. Mai iau cîte o bucăţica de brînza împuţită de capra luată şi ea în pripă şi trag cîte o duşcă de ceai cu gust de catran (aţi încercat vreodată?). Lucraţi, bacterii, în gura şi pîntecele mele îmbătrînite! Facă-Se Voia! Îmi vine să vomit… dar ce naiba… sunt un dur, n-am decît să rezist: ăsta e consemnul misiunii. Orice altceva mă va duce în fata Tribunalului Militar al delirului meu.

Cînd şi cînd mă păleşte cîte un val de îngrijorări, gata să mă răstoarne; şovăi.. Ce fac eu aici, om în toată firea? Dacă iese un scandal monstru? Sigur, scopul scuză mijloacele, dar cine scuză scopul?… Alice… singura fiinţa care mă înţelege.. pe jumate goală, aliniată în poziţie de drepţi la capul patului!?

05:59

Întuneric… Stare de pîndă, cu ochii spre uşa întunecată a salonului. Pulsul cam mare, dar trupul bătrîn îşi reaminteşte cum să se încordeze ca struna arcului.

55-56-57-58-59…06:00 – Pornim!

06:00

Linişte… Întuneric… Fraierele de mame dorm ca şi cînd nu ar şti ce le aşteaptă. Nu se întîmplă nimic!?

Wait a minute! De afara se aud paşi tocăniţi pe mozaic… Ceva se apropie…

ZDROOONG! – exact ca în articol: „O uşă se deschide cu un pocnet asurzitor şi trei neoane se aprind toate deodată. Mămicile, hai, în picioare!”.

Exact cum spune Prevestirea, în pragul uşii radiază triumfătoare Sora Superioară. Doamna Ghionghi Ardeleanu în persoană. Halat perfect scrobit, bonetă, privire de otel. Încremenită. Fără gesturi, fără mimică. Nici nu e nevoie. În clipa următoare, toată suflarea „şi-a mişcat curul” şi cu copil cu tot – în braţe sau alături, în picioare – aşteaptă apatice la capetele paturilor.

Cîte una îşi mai potriveşte pe furiş halatul, pieptănătura sau îşi dojeneşte în şoaptă odrasla. După gustul meu, arata bine. Totul e în ordine.

O văd pe Alice aşa cum spunea, în poziţie de drepţi cu pruncul în braţe. A uitat să-şi pună papucii. Parcă e în transă.

06:04. Şi totuşi e o problemă.

Nu a mea, ci a Sorei Superioare. Doamna Ghionghi realizează instantaneu că în ultimul pat e o mogîldeaţă care nu mişcă. Ca s-o întărît, încep să mă întorc de pe o parte pe alta tolănit(ă) în pat.

– Alo, mata de acolo! Dacă mumă-ta nu te-a învăţat cuviinţa, lasă că… rage ea, aşteptînd reacţia.

– Cine, Eu!? fac un gest uimit arătînd cu degetul spre mine însămi. După care… „Domniţă, eu îs mai molcomă… zău, apoi nu dormit-am bine în pat. Mă glodeşte madraţa. No, ajută-mă mata să mă slobod din pat. Tare mă dor varicele”.

O urmăresc atent. Sora Superioară Ghionghi e gata să percuteze: se vede că îşi calculează reacţia pentru eficienţă maximă. Porneşte spre mine cu pas apăsat. A căzut în capcana! Ca să o ajut mă zvîrcolesc ostentativ în pat şi fac mutre. „Puturoasele dracului” mormăie ea. Văzînd ca nu dau semne de comportare cuviincioasă, se apleacă contrariata deasupra patului. „Ce, ce?” mă fac că nu înţeleg.

Îmi încordez muşchiul diafragmei, trag aer în piept… apoi slobod un scuipat care leviteaza ca un balon de săpun în direcţia figurii dichisite a lui Ghionghi. Încearcă să pareze ca în secventele de 11 metri. Prea tîrziu: zoaiele puturoase i-au năpădit epiderma. O văd cu încetinitorul cum trage aer în piept, la rîndul ei, ca şi cum ar încercă să îndrepte asupra mea o suliţă invizibilă . A sosit momentul artileriei grele.

Mă smulg din pat aruncînd cit colo pătură şi basmaua. Poalele halatului se deschid fîlfîind. Unda vizuală de soc a goliciunii mele păroase e lansată pe orbită. Apuc să-i vad impactul asupra fizionomiei după care realizez că am atins punctul hotărîtor al confruntării: blindajul de pe figură îi cedează lăsînd să se vadă fisuri după fisuri. Parca cineva a înţepat un balon: umerii şi trupul i se pleoştesc. Începe să bîiguie ceva la început neinteligibil dar apoi tot mai obsesiv-incoerent: „Sa chemăm pe… să chemăm pe… să chemăm pe…”

06:05:30

Mă pun în mişcare aşa cum sunt spre ieşirea din salon. Nu e timp de pierdut.

Sunt gata să o depăşesc pe Alice. Privirile ni se încrucişează: m-a recunoscut.

O vad că face mişcare brusca: fără să se mai sinchisească să se aranjeze (să aranjeze ce?) îşi ridică copilul din pat aşezîndu-l pe bratul stîng şi o porneşte cu hotărîre spre uşă.

Draga mea Alice! Şi-a lăsat de izbelişte papucii. O aud cum lipăie şi duduie cu tălpile goale îndoind stinghiile pardoselii bătrînului salon. Îi flutura libere poalele halatului, ca şi pletele blonde.

Poate sunt părtinitor, dar în clipa aceea zăresc în ea silueta Crăişorului Munţilor. Sau poate chiar cea a României rupîndu-şi catuşele – mai puţin drapelul.

06:05:31

Uşa salonului se dă iar de perete. În prag apar Medicul Şef, dr. Iulian Munteanu, secondat pe la spate de umbra lui păzitoare, doctoriţa Narcisa Moldovean. Intrarea teatrală a cadrelor superioare e imediat fracturaăa de o realitate nouă. Ceva nu e la locul lui. În clipa aceea aud din fundul coridorului geamătul Sorei Superioare care, zdrobita cum e, nu şi-a pierdut simţul datoriei: „Rămîneţi pe loc, Domnişorule! Ar trebui să chemam… să chemam… să chemam” – îşi continua ea delirul.

Văzînd cuplul de medici, se pare ca Alice e cuprinsa de furie. Fără să se oprească, ridica mîna cu degetul arătător ameninţător, slobozind un strigăt de luptă: „Suntem oameni ca şi voi… suntem oameni ca şi voi…”.

Minune: după cîteva repetări, mamele din salon se trezesc parcă dintr-o vrajă şi preiau mesajul parcă pentru a-l trimite mai departe întregii jumătăţi oprimate a umanităţii: „Suntem oameni ca şi voi… suntem oameni ca şi voi…”.

Femeile tropăie, ciocănesc cu tacîmurile în caline de plastic. Copii rid de se prăpădesc O domniţă mai slaba se repede cu priviri fixe spre una din ferestrele înalte, o deschide şi se urca cu greu pe pervaz. Se reped la ea cele din apropiere, una din ele împiedicîndu-se de papucii respective ca apoi să ca cadă pe spate şi să se zbată cu picioarele goale în sus ca o libarcă. „Suntem oameni ca şi voi… suntem oameni ca şi voi…”.

Se vede de la o poştă cum cele trei cadre medicale şi-au părăsit condiţia umana devenind candidaţi serioşi la un loc în Muzeul Figurilor de Ceară. Tropăiala din salon e asurzitoare dar nimic nu le mai poate clipi.

După ce Alice mă depăşeşte, mă repun şi eu şovăitor în mişcare în urma ei. O văd din profil-spate ajungînd la un metru de pînă atunci intransigentul Medic Şef care nu schiţează un gest.

Vad cu uimire cum, fără să slăbească pasul, apucă cu mîna dreapta cu dexteritate o ţîţă pe care o îndreaptă spre figura Medicului.

În clipa următoare, un şuvoi subţire alb ca o rază de laser atinge chipul pe undeva cam pe la bărbie-stînga. Şuvoiul continuă în sus în diagonală lăsînd pe pielea obrazului urme ca de gropiţe care dispar încet-încet.

În trecere pe lîngă mustaţă o zburleşte în răspăr pentru ca apoi să termine într-un fel de Z, semn al lui Zoro, aplicat pe frunte. Jetul se termină zburlind în aer cu totul şuviţa de 30 de centimetri pe care prestigiosul cadru medical o potriveşte deasupra cheliei.

În hărmalaia generală făcută de femei îmi fac şi eu ieşirea din salon. O ajung din urma şi, înţelegîndu-ne din priviri, o ţinem drept spre ieşirea din Universitar. În faţă, cu maşina parcată într-o rină pe trotuar, ne aşteaptă Nenea Ghiuri, bătrînul taximetrist, cu motoarele turate. Scăparea e la doi paşi şi aud duduind în surdină strigătele bodigardului de spital „Opriţi-i… opriţi-i pe ăia trei… Mintenaş!”.

06:06:00. Ora Clujului.

Taxiul porneşte în tromba. Politicos, Nenea Ghiuri ne pune întrebarea de rigoare „Unde vă duc?”

– Pe Horia 84!

– Şi Cloşca?

– Da… şi Crişan, mai adaug, la fel de fără rost. Şi iute.

– Iute, iute, da ştie, că n-oi fi fuljer, mormăie Ghiuri.

Epilog

8 martie. Nu mai ştiu cît să fie ora… Nu mai ajungem odată? Nu-mi mai găsesc locul în maşina. Îl aud pe Ghiuri: „Ia din cafea, că se răceşte, domnişorule. Eşti obosit, n-ai dormit bine…”

La naiba cu cafeaua, vreau acasă! mă întorc să vad în spate: strada goală sîmbătă dis de dimineaţă. We are safe…

Alice mă priveşte duios: „Salvatorul meu!”.

***

Nea Ghiuri ăsta a întrecut orice măsură! Nu-l ştiam şi obraznic. Ruşine la vîrsta lui. Cu o mînă pe volan, cu cealaltă mă zgîlţîie încercînd să-mi vîre în faţă paharul de carton plin ochi cu cafea. Ăsta mă mai opăreşte, mai apuc să-mi zic, mort de obosit. „Mînă odată acolo!, răcnesc eu”.

Clipesc din ochi şi o văd pe nevastă-mea aplecată şi uitîndu-se îngrijorată la mine:

– Hai că ţi-am adus cafeluţa la pat. Ai behăit şi cotcodăcit toată noaptea. Cu cine te băteai?

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.39.172