Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Lumina dintr-o epocă întunecată

de (29-9-2013)
1 ecou

 
Într-o spălătorie de bloc abandonată, înainte de apariţia maşinilor de spălat rufe, la o masă improvizată din deşeuri metalice şi plăci din PFL (plăci din fibră lemnoasă), materiale “procurate” din Combinat, ne adunam să jucăm canastă, patru ingineri : ing. Pălăghiţă Ştefan, ing. Roman Nicolae, ing. Popescu Leonard şi subsemnatul (uneori participau şi doamnele).

După o zi de muncă solicitantă, noi credeam că avem dreptul să ne destindem, dar regimul de furnizare a curentului electric din acea perioada (anii 1982-1986), ne stresa şi mai mult decât activitatea din producţie, prin freqventele opriri arbitrare, şi prin tăierea totală a curentului, zilnic, incepznd cu ora 21,30.

Administratorii de bloc, activiştii de partid, lingăii voluntari, urmăreau ca în fiecare apartament să nu ardă decât un singur bec, şi dacă încălcai această regulă te trezeai a doua zi cu cineva de la IRE care îţi tăia complet şi puţinul de curent pe care-l primeai, başca şi o amendă usturătoare!

Într-o seară din iarna anului 1984, în timp ce eram cuprinşi de patima jocului de canastă (noi jucam o varianta proprie a acestui joc clasic), uşa de la spălătorie s-a deschis brusc, trântită atât de violent, încât geamul din partea superioară a uşii a crăpat, şi în cadrul uşii a apărut figura binecunoscută a primarului din Oneşti, «tovarăşul» Sobiescki, cu doi gardieni publici în spatele său, şi care, cu o faţă schimonosită de furie, a strigat la noi : «Cine v-a permis să consumaţi curentul poporului?». În primul moment, am rămas toţi patru înţepeniţi, neînţelegând ce se întâmpla atât de grav, încât însuşi primarul să ne onoreze cu o vizită, dar eu mi-am revenit mai repede decât colegii şi am început să bâigui ceva în genul că „să vedeţi, tovarăşe primar, că am tras curent din apartamentul meu, care este deasupra spălătoriei, şi în acest moment, sus, în apartament nu arde lumina, şi că respectăm regula cu un singur bec aprins”! Atât ne-a fost, că primarul a început să zbiere că este şi furt de curent şi instalaţie improvizată ilegal, şi o bătaie de joc la adresa altor tovarăşi care fac economie de curent ca să ajute ţara, etc. După câteva clipe de perplexitate, m-a cuprins un val de furie şi, fără să stau mai mult pe gânduri, l-am apucat pe primar de subsiori, l-am ridicat în aer şi în câţiva paşi l-am scos afară din bloc, strigandu-i : «Să tipi la mă-ta, nu la oamenii care se destind după o muncă grea!», în plus am mai debitat şi o minciună : «avem aprobarea primului secretar!».

Ca să dreg ieşirea mea, la fel de violentă ca şi a primarului, a două zi la prima oră l-am pândit pe primul secretar PCR, ing. Plopeanu în faţă sediului său, şi cum a coborât din maşină, i-am expus conflictul petrecut cu primarul Sobiescki. Plopeanu, care mă cunoştea bine din intervenţiile pe care mi le solicita pentru multiplele probleme tehnice ale oraşului Oneşti şi ale zonei sale industriale, a zâmbit, probabil din viziunea pe care şi-a imaginat-o, cu un primar cărat de mine în braţe şi pe care se pare că nu prea il agrea, mi-a spus : «Lasă tovarăşe Şfartz, c-o rezolvăm noi şi p-asta, ca doar nu este o explozie la Combinat!». Nu ştiu ce a vorbit el cu primarul, dar după câteva zile, când m-am întâlnit întâmplător cu Sobiescki, acesta m-a salutat politicos!

Am relatat această întâmplare acum, când ea mi se pare venită din altă lume, din alt univers, şi când niciunul din cei care au fost implicaţi nu mai este, din păcate, în viaţă.

Legat de atmosfera generală din perioada « luminoasă » a comunismului din România, este necesar să facem câteva precizări, prin prisma unui martor care a trăit şi a suportat cu stoicism fazele mai puţin plăcute ale acelei epoci de «aur», dar şi cu nostalgia unui entuziasm real al multor români, fapt greu de înţeles azi, dar motivat la acea vreme de dorinţa de a face ceva bun pentru ţara asta.

În primul rând, despre locul unde s-a întâmplat povestioara de mai sus. Primele blocuri construite în Oneşti au fost o consecinţă a existenţei SOVROM PETROLULUI, o societate mixtă româno-sovietică, unul din multele SOVROM-uri care, în ansamblu, acopereau absolut toate resursele naturale şi de forţă de muncă din România. La data de 8 Mai 1945, s-a semnat la Moscova un Tratat de «prietenie» româno-sovietic, care de fapt era un mod de plată a datoriilor de război ale României faţă de URSS (v. aici).

O astfel de spoliere, atât de eficientă, a bogăţiilor României sub masca prieteniei, nicio altă minte diabolică nu ar fi putut inventa.

Blocurile construite atunci, pe baza proiectelor ruseşti, purtau amprenta modului sovietic de viaţă, adică se bazau pe concepţia suprafeţelor minimale de locuit şi a folosinţei comune a bucătăriilor şi grupurilor sanitare, inclusiv a spălătoriilor de rufe, pentru un etaj dat sau chiar pentru întregul bloc. Acest sistem încă mai este actual în Rusia, şi este singura modalitate de a oferi măcar câte o camera tinerilor căsătoriţi, urmând ca bucătăria, WC-ul şi spălătoria de rufe, să fie folosite în comun. Acest tip de locuinţe se numea «komunalka» şi, de bine de rău, satisfăceau criza de locuinţe din URSS.

Paradoxal, dar un rus, un om sovietic, era chiar fericit, când primea o repartiţie pentru o cameră la comun!

După ce s-au desfiinţat SOVROM-urile (1956) şi au început să se aplice proiecte româneşti în construcţia de locuinţe, s-a încercat transformarea sistemului comunal în apartamente cu bucătării şi grupuri sanitare proprii, spălătoriile comune au fost abandonate, ceea ce explică faptul că grupul nostru de jucători de canastă a găsit un spaţiu disponibil la subsol.

Dar cum să rezolvi problema conductelor de apă şi canalizare când nu existau din start nişele speciale pentru aceste trasee? Astfel s-a ajuns în soluţia stupidă cu conductele de canalizare şi de apă amplasate pe tavanul camerelor celor care locuiau sub tine! Şi va puteţi imagina ce se întâmpla când se spărgea o conductă de canalizare a WC-ului vecinului de deasupra…

Un alt aspect al crizei de curent electric din perioada glorioasă a lui Ceauşescu era că foarte mulţi români au fost nevoiţi să fure curent, prin mai multe mijloace devenite aproape standardizate. Eu am beneficiat de experienţa prietenului nostru ing. Popescu Leonard, care ne-a ţinut cursuri bine fundamentate în timp ce jucam canastă. Iată trei metode consacrate de furat curent, larg răspândite în epoca «luminoasă».

1. Introducerea unei benzi de film de 8 mm. sau a unei benzi decupate dintr-un film foto, prin spaţiul dintre carcasa şi spatele contorului, până ce atinge discul rotativ al acestuia, şi-l frânează, sau după caz, chiar îl opreşte;

2. Practicarea unui orificiu fin în partea de sus a contorului şi strecurarea unei sârme subţiri până ce atinge discul contorului;

3. Inversarea fazei cu nulul şi alimentarea cu curent numai cu faza, iar al doilea contact al unui bec sau a unui alt aparat electric să fie legat la pământ (în general la conducta de apă potabilă sau la calorifer).

Fiindcă uneori voiam să fim cinstiţi şi să nu furăm de la stat, ne-am procurat lămpi cu petrol, şi atunci când se tăia curentul – de cele mai multe ori pentru perioade lungi, cum era zona dintre orele 21,30 seara şi 6 dimineaţa, perioadă în care noi cântam prima strofă din cunoscutul cântec «hai, aprinde lampa»!

O caracteristică comună întregii ţări româneşti era procurarea celor necesare, cu sau fără voia statului, chiar de la stat. În perioada crizei de benzină ne aprovizionăm de la şoferii de camioane şi automobile de stat, cu care, printr-o înţelegere şi abonare prealabilă la un anume şofer, mergeam într-un loc ferit, unde sistemul de transfer al benzinei era canistra, nelipsită din port-bagajul nici unui automobil particular.

Un alt aspect legat de tot ce era necesar într-o gospodărie, un cui sau un şurub, o garnitură, sau o piesă oarecare, o mobilă simplă, raft sau băncuţă, o tablă, etc. se fura, sau se fabrica pe sub mână, acolo unde era posibil, tot din întreprindere.

Cafeaua şi ţigările erau procurate numai de cei care aveau relaţii cu persoane suspuse, persoane care lucrau în unităţile importante de stat, şi care unităţi aveau puncte de vânzare a acestor rarităţi. O altă sursă erau delegaţii plecaţi în străinătate, care la rândul lor, la întoarcere, «ungeau» vameşii să treacă cu vederea depăşirea cotei permise pentru introducerea în ţară a mărfurilor deficitare.

Cât timp am jucat canastă în acel subsol mizerabil nu ne-a lipsit nici cafeluţa, nici ţigara străină (de preferinţă Kent, Marlboro pentru noi şi Stuyvesant pentru doamne)…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Mihai Traian: (5-10-2013 la 12:27)

    Pincule, intamplarea relatata a starnit multe comentarii la timpul respectiv. A vuit combinatul.

    Ai grija ca fostul tovaras primar locuieste destul de aproape de dumneata.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.171.35