Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

La revedere Mihai Oroveanu!

de (19-9-2013)
1 ecou

Mihai OroveanuAcum cîteva zile am fost printre cei care – rude, prieteni, foşti colegi, elevi şi coechipieri – l-au condus pe Mihai Oroveanu pe ultimul sau drum la Cimitirul Bellu, lăcaş pe care îl bătuse în lung şi lat acum vre-o 40 de ani pentru a-şi finaliza lucrarea de diplomă dedicată Artei Funerare din venerabilul cimitir bucureştean. Şi acolo, în capelă, în timp ce aşteptam sosirea preotului în spatele unei coloane, un mic incident m-a făcut să înţeleg că dacă fiecare om este o insulă, Oroveanu fusese un arhipelag, mare şi generos. Cînd l-am văzut pe acel domn, pe care nu l-am recunoscut, strecurînd în coşciugul lui Mihai o minge de rugby, am înţeles cît de întins este arhipelagului Oroveanu pentru toţi cei care l-au cunosct şi iubit.

E greu de imaginat Bucureştiul fără Mihai Oroveanu, unul din oamenii care i-au dat sens, personalitate şi culoare în ultimii 40 de ani, un “crai de curte veche” întîrziat, roş pe dinăuntru de melancolia unor vremuri pe care le cunoscuse doar din lecturi sau din poveştile bunicilor. Avea nostalgia anilor dinainte şi dintre cele două războaie mondiale, cînd Bucureştiul devenise una din marile capitale ale culturii europene, stare reflectată ulterior în modul în care a transformat, de unul singur, scena artelor plastice româneşti de după căderea comunismului.

De la familia de boieri olteni Oroveanu, el moştenise numele şi un stil superior şi nonşalant. Cel mai mult însă l-au definit valorile ţăranilor dobrogeni – bunul simt, intelectul, demnitatea şi moralitatea – din care se trăgea familia bunicului său, sculptorul Ion Jalea. Crescut într-o lume de artişti autentici, dominată de valorile şi personalitatea maestrului Jalea, el a reuşit să acumuleze în timp o cultură enciclopedică, precum şi un instinct acut pentru talent şi valoare artistică. Asta l-a făcut un curator de geniu, un dar reflectat atît de colectile Muzeului Naţional de Artă Contemporană pe care l-a creat şi condus timp de 20 de ani cît şi de colecţiile sale eclectice, de la tunuri de bronz, la gravuri de epoca, şi de la echere la fotografii vechi, această din urmă probabil cea mai semnificativă colecţie de acest gen din România.

Un spirit renascentist, el combina o pasiune devoratoare pentru istorie şi artă cu intelegrea profundă a actului creator şi o capacitatea neobişnuită de a depista talentul în toate formele sale. În plus a fost un mare fotograf, a cărui opera va defini sfîrşitul secolului 20 şi începutul celui de al 21-lea. Dispreţuia excesul, impostura şi ipocrizia dar mai mult decît orice grosolănia, care-l şoca: ”Mitocanul s-a născut ofensat” era una din expressile sale favorite, atît de pertinentă pentru societatea românească de după 1990, populată de personaje false, grăbite să-şi fabrice identităţi noi.

L-am rugat pe Ovidiu Morar, prieten, editor şi om de artă să evalueze contribuţia lui Mihai Oroveanu, plecat dintre noi cu cîteva săptămîni înainte de a împlini 67 de ani, la fenomenul cultural românesc de după 1990. “Oroveanu a reuşit discret şi consecvent să repornesca cultura Românească după 1990,” a spus el. “Până în anul 2000 a fost singurul care, ca Director al Oficiului de Expoziti din Bucureşti, s-a luptat ţinînd steagul sus prin expoziţiile, târgurile, colocviile, standurile şi festivalurile sale, creînd o punte între modern şi contemporan în arte şi evenimente. Oroveanu a spart tabuuri, a schimbat mentalităţi, a creat repere, a încurajat şi susţinut pe toţi cei care erau la început de drum şi se chinuiau să-şi creze un nume într-o vreme cînd speranţa nu mai era decât un vis. El i-a selecţionat şi apoi i-a impulsionat pe mai toţi dintre cei care contează şi azi în creearea, expunerea şi distribuirea artei.

Am crescut împreună, colegi de şcoală şi coechipieri la clubul de atletism, unde aruncam cu ciocanul şi discul, şi mai tîrziu la echipa de rugby a Clubului Sportiv Şcolar, sport pe care l-am practicat şi de care ne-am bucurat împreună. Deşi era mai tînăr cu cîteva luni decît mine, mi-a fost că un frate mai mare, dominator, capricios şi generos. Îi admirăm fără reserve cultură, gustul rafinat şi modul tranşant de a rezolva conflictele şi impasurile. M-a ajutat la nevoie, find o prezenţa caldă şi generoasă în toate instanţele. Aşa a fost şi mai tîrziu, cînd “a sprijinit necondiţionat orice iniţiative care putea schimbă România în bine”, aşa cum nota Ovidiu Morar. Fără el, viaţă noastră, a prietenilor, de fapt a multora din cei care l-au cunoscut şi îndrăgit, este mai săracă. Fără el, oraşul în care am crescut şi pe care l-am cutreierat împreună dintr-un cap în altul nu va mai fi niciodată la fel.

Christian Thau

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • nicolae waldmann: (18-12-2013 la 07:23)

    Sotia mea, care a studiat istoria artei la Bucuresti, a avut-o ca asistenta pe Anca Rautu – sotia regretatului Mihai Oroveanu.

    Asa am ‘ajuns’ sa il cunosc ‘din vedere’ pe Oroveanu – si era, intradevar, o prezenta greu de ignorat.

    Imbacat intodeauna din cap pina in picioare in aceiashi uniforma de ‘fatigue’ al marinei militare americane – o prezenta in mod fals ‘agresiva’, in personalitatea unui individ de o deosebita sensibilitate artistica.

    Sincere condoleante Ancai si din partea Anei (Gabor)!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.204.185.107