ACUM.TV

 
(Continuare; prima parte v. aici, partea a doua v. aici)

Seria de crize de succesiune şi redefiniri ideologice la nivelul puterii sovietice declanşate de moartea lui Stalin a căpătat semnificaţii globale, afectând nu doar sistemul socialist din Europa de Est sau forţele politice aflate în sfera sa de influenţă ideologică, dar şi echilibrul politic intern şi conduita în relaţiile internaţionale a puterilor occidentale. Scrisul istoric occidental şi-a concentrat analiza asupra procesului de aşa-numită destalinizare, articulând un discurs construit în jurul celebrei luări de poziţie a lui Nikita Hruşciov, iar dezbaterea a căpătat noi dimensiuni odată cu contribuţiile aduse de autorii din spaţiul sovietic, profund implicaţi în controversele activate de altă tentativă reformistă iniţiată de conducerea de partid, proiectele lui Andropov şi perestroika propusă de Mihail Gorbaciov.

Unele din aceste producţii publicate la noi în anii ’90 continuă să se bucure de interesul consumatorilor de istorie, chiar dacă fundamentarea lor ştiinţifică face unele concesii opiniilor şi experienţelor personale ale autorilor şi apelează la mijloacele anecdoticii sau la tehnicile realismului socialist, demonizând sau idealizându-i pe protagoniştii acelor evenimente. Studiul relaţiilor internaţionale şi al istorie economice au meritul de a aduce elemente esenţiale în înţelegerea factorilor care au determinat opţiunile liderilor şi forţelor sociale pe care le reprezentau aceştia, chiar în condiţiile unei echivalări aproximative între agenda socială şi opţiunile partocraţiei din ultimii ani ai guvernării lui Stalin(1).

Înainte ca seria de congrese şi conferinţe de partid să proclame demascarea crimelor şi erorilor celui care le asigurase puterea, paradigmele regimului sovietic fuseseră invalidate de realitatea stagnării economice, cu pierderea implicită a competitivităţii în raport cu Occidentul şi de stabilirea unui echilibru în relaţiile de putere, în formula cunoscută ulterior ca Echilibrul Terorii(2), statu quo vulnerabil la schimbările tehnologice. Dacă înfrângerile militare au catalizat exploziile revoluţionare în istoria Rusiei, absenţa perspectivelor unui succes imediat în Războiul Rece a provocat o succesiune de convulsii la nivelul conducerii de partid, dar pe termen mediu a alimentat deficitul de încredere al societăţii în eficienţa gestionării afacerilor publice. Tentativele de aşa-numit „dezgheţ”, urmate de reacţii conservatoare au consolidat şi mai mult autoritatea informală a unor minorităţi disidente, obiecte ale măsurilor represive în primele decenii postrevoluţionare, precum intelighenţia, reprezentanţii cultelor sau lideri informali ai comunităţilor etnice, factori de solidarizare care îşi vor demonstra capacităţile şi în momentul imploziei Uniunii Sovietice.

La rândul lor, partidele comuniste din Europa Centrală şi de Est au resimţit vidul ideologic disponibilitatea pentru dialog şi schimbare a variat în funcţie de calitatea resurselor interne ale acestora, de specificul raporturilor interne de putere, dar şi de sincronizarea cu abordările oficiale ale puterii sovietice. Din acest punct de vedere şi oarecum în contradicţie cu tradiţia istoriografică, România furnizează cazul cel mai interesant de schimbare, cel al unei re-stalinizări susţinute de largi categorii ale societăţii în numele interesului naţional, ale cărui efecte pe termen lung impietează asupra dezvoltărilor României postcomuniste. Aflat sub conducerea grupării comuniştilor locali, Partidul Muncitoresc Român se dovedise cel mai obedient executant al directivelor sovietice în relaţie cu societatea românească şi în deciziile de politică externă, iar dezbaterea în legătură cu abuzurile staliniste iniţiată de Hruşciov şi Malenkov implica responsabilităţi politice şi legale pe care decidenţii de la Bucureşti nu le puteau asuma fără ca aceasta să determine o schimbare în structura puterii.

Soluţia găsită a constat într-o interesantă construcţie propagandistică, în lumina căreia România era campioana destalinizării avant la lettre, iar cei denunţaţi ca stalinişti erau membrii grupării conduse de Ana Pauker şi Vasile Luca, epuraţi pe durata luptelor fracţioniste(3). Convulsiile din cadrul puterii de la Kremlin şi tendinţele noilor lideri sovietici de a transforma unitatea ideologică a lagărului socialist într-un sistem coerent, înzestrat cu mecanisme de gestiune economică şi de organizare militară erau elemente de natură să alarmeze forurile comuniste româneşti, puţin dispuse să împartă puterea internă sau să o exercite într-o manieră raţională. Discursul apologetic în legătură cu activitatea partidului din acei ani a insistat asupra unor evenimente precum Planul Valev, denunţat ca expresie a dictatului sovietic, fără a se avea în vedere faptul că acesta propunea valorificarea potenţialului agricol al României, chestiune de extremă actualitate în contextul valorificării oportunităţilor deschise de integrarea europeană.

Celebra desprindere a României de Uniunea Sovietică, iniţiată în anii ’60, a avut la bază un anume naţionalism păşunist, dacă este permisă preluarea unui termen peiorativ al polemicii literare, limitat la dimensiunea xenofobă şi lipsit până şi de o conştiinţă a misiunii, dar primit favorabil de opinia publică, pentru care un curs politic antimoscovit însemna ruptura cu trecutul apropiat, cu atât mai binevenit cu cât oportunismul liderilor români opera anumite concesii în planul politicilor economice şi a cenzurii.

Victoria pragmaticilor împotriva idealiştilor

Evenimentele rămase în memoria colectivă ca Primăvara de la Praga reprezintă apogeul politicilor reformiste cărora dezbaterile din cadrul mişcării comuniste internaţionale păreau să le deschidă perspective de concretizare. Caracterul inovativ al ideilor vehiculate de noii lideri ai Cehoslovaciei şi impactul lor socio-cultural au făcut obiectul unor monografii exhaustive, devenite la rândul lor surse pentru controversele politice dintre stânga şi dreapta. Pentru subiectul abordat în aceste rânduri, trebuie menţionat faptul că reformismul cehoslovac a fost conceput la origine ca o demonstraţie de succes a experimentelor politice iniţiate de Hruşciov după 1958, odată cu anihilarea grupurilor antipartid.

Înlocuirea lui Antonin Novotny cu Alexander Dubcek a fost opţiunea unor membrii ai Comitetului Central, dar a avut suportul deplin al Kremlinului, aşa cum primele iniţiative vizând deschiderea culturală şi o gestiune economică mai puţin tributară dogmelor de partid s-au circumscris pragmatismului la modă în rândurile tehnocraţiei comuniste. Iniţiatorii noilor politici erau pe deplin convinşi de viabilitatea sistemului socialist, angajamentul lor ideologic fiind mai sincer decât loialitatea administratorilor care i-au succedat, iar obiectivul lor asumat era tocmai construirea unui socialism cu faţă umană, deschis către schimbul de idei şi mai orientat către agenda socială. Circumstanţele interne sfârşeau prin a conferi reformismului caracterul revoluţionar care i-a accelerat sfârşitul. Cehoslovacia îşi prezervase un anume pluralism politic conferit de structura sa federală, iar acomodarea intereselor partidelor din Cehia şi Slovacia sau descentralizarea administrativă îşi făceau loc în documentele oficiale, în pofida rigorilor centralismului democratic.

Transferul sugestiilor reformiste din cadrul partidului în rândurile societăţii civile revitalizate şi recuperarea tradiţiei culturale cehe, cu vocaţia sa pentru speculaţia politică şi etică punea în cauză însăşi legitimitatea regimului comunist, tendinţă pe care liderii cehoslovaci au încercat s-o contrabalanseze prin clamarea fidelităţii faţă de preceptele marxist-leniniste. Intervenţia militară care a pus capăt experimentului reformist a rezultat dintr-un cumul de catalizatori interni ai lumii comuniste, insistenţele statelor vecine pe care o prea rapidă deschidere le putea afecta în plan intern, revenirea puterii sovietice la paradigmele mediocre ale neostalinismului şi reticenţele faţă de puterea de atracţie a Germaniei Federale în perspectiva succesului Ostpolitik.

Intervenţia colectivă a forţelor armate a statelor membre ale Pactului de la Varşovia, detenţia şi abjurarea membrilor conducerii cehoslovace de partid şi mai ales exemplele de rezistenţă civică date de locuitorii oraşelor cehe au motivat protestele de circumstanţă ale statelor occidentale şi unele redefiniri în zona stângii politice mondiale. Pentru ansamblul sistemului socialist, episodul reformist din 1968 demonstra incompatibilitatea dintre structurile sale de putere şi o reformă reală, concluzie care va fi certificată două decenii mai târziu, când o altă reformă încercată, iniţiată de data aceasta chiar în Uniunea Sovietică, va duce la dispariţia şi acesteia. Interogaţia în legătură cu relaţia comunism – progres – dezvoltare a supravieţuit creaţiei lui Lenin, iar un nou răspuns va fi oferit de dezvoltările viitoare din China şi America Latină. Indirect, succesul adepţilor stagnării a furnizat noi resurse discursului dreptei politice americane care a reactualizat imaginea Imperiului Răului şi a putut asuma o conduită diplomatică supusă imperativelor de putere şi mai puţin rigorilor morale.

Victoria românilor asupra României

Implicaţiile regionale ale evenimentelor din Cehoslovacia sunt ilustrate mai ales de efectele avute asupra evoluţiilor politice dintr-unul din statele comuniste cel mai puţin angajate pe calea reformelor. Deţinătorii puterii de la Bucureşti perpetuau o anume tradiţie internă legată de personalizarea autorităţii publice, astfel că schimbarea de la vârful partidului s-a putut înfăptui doar la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar alegerea noului secretar general Nicolae Ceauşescu a fost rezultatul unor negocieri purtate în cadrul restrâns al Biroului Politic, înafara oricărei competiţii transparente sau dezbateri. O serie de autori propun o reevaluare a acestei interesante personalităţi a istoriei noastre din perspectiva unor calităţi politice(4), fără a putea evidenţia, înafara unui anume instinct de supravieţuire, alterat cu trecerea timpului, existenţa unei viziuni coerente sau a unui proiect de utilizare a puterii, mai presus de accepţiunea deţinerii ei parazitare, tentaţie pe care ultimele două decenii ale istoriei noastre nu au eradicat-o.

Deschiderea vizată de comunismul naţional românesc s-a redus la denunţarea unor acte ale puterii din anii ’50, cu efecte limitate la eliberarea ultimilor deţinuţi politici, la reabilitarea grupului Pătrăşcanu şi la neutralizarea unor rivali politici precum Gheorghe Apostol sau a fostul ministru de interne Alexandru Drăghici. Momentul 1968 a oferit noii puteri ocazia unui remarcabil trading cu imaginarul colectiv şi cu resursele de simpatie externă. În cadrul unor conferinţe de partid şi mai ales cu prilejul unei mari adunări populare, liderul de la Bucureşti a condamnat intervenţia externă în Cehoslovacia şi reafirma hotărârea partidului de a apăra cuceririle revoluţionare ale poporului român. Disponibilităţile antisovietice ale românilor puneau în umbră faptul că nimic din conduita oficialităţilor române de până atunci şi cu atât mai puţin în anii următori nu sugera vreo afinitate cu reformiştii praghezi, iar disidenţa în raport cu Uniunea Sovietică se raporta la paradigmele staliniste care conduseseră la dizolvarea Cominternului în 1943 şi la doctrina neamestecului în treburile interne, argumente care au făcut o remarcabilă carieră în discursul diplomaţiei româneşti în momentul când interlocutorii occidentali ai falşilor disidenţi din Lagărul Socialist formulau obiecţii la adresa încălcării drepturilor omului.

Lectura evenimentelor ulterioare demonstrează beneficiile unei căi proprii de construire a socialismului, inspirate de reacţii antisovietice, în expresia Revoluţiei Culturale din China, a perfecţionării mijloacelor de exterminare atinsă de regimul lui Pol-Pot în Kambogia, a violenţelor etnice din Iugoslavia succesorilor lui Tito sau a performanţelor economice a regimului din Coreea de Nord. Falsa revoltă românească era un produs de consum pentru piaţa politică internă, iar Kremlinul pare a fi fost conştient de acest lucru, dat fiind faptul că România nu a avut probleme cu Uniunea Sovietică pe durata guvernării lui Leonid Brejnev. În plus, în lipsa unui proiect propriu, România a preluat tale quale paradigmele stalinismului, atât în conduita externă, cât şi în gestiunea activităţilor economice. În contextul unor performanţe administrative mediocre, ambiţiile diplomatice vizau implicarea în rezolvarea unor crize internaţionale precum conflictele dintre Israel şi ţările arabe sau cele dintre Iran şi Irak, dar şi crearea unui sistem de alianţe cu statele din lumea a treia, chiar în absenţa unei oferte economice rezonabile.

Emulaţia s-a manifestat şi în relaţie cu industrializarea lipsită de raţiuni economice, proces care a antrenat consecinţe sociale şi de mediu greu de gestionat, iar un exemplu la îndemâna oricui este construirea unor capacităţi metalurgice inutilizabile pe piaţa internă, condamnată la dependenţa de importul de materii prime. Efectele acestor politici s-au făcut simţite mult mai târziu, după o perioadă de relativă prosperitate, rezultată din iniţierea unor parteneriate cu companii şi state occidentale, ultimele captivate de curentul de simpatie pentru micul stat care se opunea colosului sovietic, sau inspirate de pragmatismul care determinase administraţia americană să reia relaţiile diplomatice cu China Populară, abandonând aliatul din Taiwan. Relativa bunăstare a cetăţenilor a fost asigurată prin creşterea datoriei publice contractate de la Fondul Monetar Internaţional, dar revenirea regimului comunist la retorica antioccidentală a determinat reevaluarea strategiei economice şi iniţierea unor politici autarhice faţă de pieţele financiare, cu efecte devastatoare asupra nivelului de trai al populaţiei.

Dividendele poziţiei României în 1968, justă în esenţa sa, dar dictată de raţiuni de oportunitate, a alimentat în primul rând propaganda menită să legitimeze autoritatea şi excesele regimului comunist, devenit campion al cauzei naţionale şi apărătorul naţiunii române în faţa pericolelor dinafară. Falsul curaj demonstrat de unicul deţinător al puterii a capacitat simpatia publică, iar oscilaţiile între deschidere, realism socialist şi parteneriate mercantile au asigurat regimului suportul unor oameni de cultură, mai puţin dispuşi să-şi asume riscurile disidenţei, personalizate în anecdotica vremii prin excepţia lui Paul Goma. Martirul acestui experiment eşuat nu a fost doar prezentul şi viitorul naţiunii, ci şi istoria sa, devenită sursă de inspiraţie pentru rechizitoriul formulat la adresa tuturor inamicilor externi ai regimului, iar personalităţile sale fiind citate în ipostaza unor antemergători ai conducătorului comunist.

Raidul ideologic a vizat toate etapele trecutului, de la Burebista la Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza, iar xenofobia primitivă a oficialităţilor a determinat minimalizarea rolului monarhiei în dezvoltarea modernă a României(5). Efectele acestui discurs sunt neglijabile pentru istoria ştiinţifică, dar difuzarea sa prin intermediul educaţiei oficiale a alimentat vechi traume identitare şi confuzii legate de rolul şi locul românilor în istorie şi în actualitate, iar moştenirea acestor sensibilităţi constă în tentaţia omului politic de a utiliza motive xenofobe în interes propriu, ignorând riscurile pe termen lung. Detaşarea de influenţa sovietică a însemnat perpetuarea tuturor practicilor la care aceasta din urmă renunţa sub presiunea competiţiei cu Statele Unite sau a unor presiuni interne şi inhibarea oricăror iniţiative reformiste, expuse represaliilor exercitate prin intermediul instituţiilor de forţă, în care vechile cadre instruite de consilieri sovietici lăsau locul unora „fabricate în România”, ale căror abuzuri, la fel de grave ca şi cele ale predecesorilor, erau legitimate de pretinsa apărare a interesului naţional.

Abuzurile au vizat categorii mai restrânse numeric, datorită epuizării potenţialului intern de rezistenţă, dar cazuri precum cel al lui Gheorghe Ursu demonstrează aceeaşi fidelitate pentru violenţă şi crimă. Sfârşitul regimului comunist din România, sub influenţa decisivă a schimbărilor care afectau sistemul socialist în ansamblul său, comportă similitudini cu soarta Italiei lui Mussolini, prezente atât la nivelul exercitării puterii absolute, cât şi în încercarea de a identifica inamici externi ca sursă de legitimare a unei gestiuni deficitare a politicilor publice. Raţiunile unei reflecţii critice asupra experienţelor celorlalţi şi mai ales a iluziilor noastre din 1968 se găsesc în patriotismul ultragiat de abuzul celor puţini şi de naivitatea celor mulţi, pentru că tocmai patriotismul autentic îl obligă pe istoric şi pe cetăţean să distingă între apărătorii şi duşmanii libertăţii.

1. Pentru detalii, vezi Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Bucureşti, 1993, passim.
2. Jean Baptiste Durosele, Histoire des relations internationales, vol. VIII, Paris, 1998, p.23-27.
3. Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, 1944-1964, Bucureşti, 1994, p.68 et sq.
4. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, pp.224 et sq.
5. Pentru o analiză sumarizată a evoluţiilor din România comunistă, vezi lucrările pe această temă publicate de Denis Deletant.

Acest articol a fost publicat vineri, 23 august 2013 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.