Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Primăvara pragheză şi lunga iarnă românească: reformă şi oportunism dincolo de Cortina de Fier (II): revoluţionari şi pragmatici

de (20-8-2013)

 
(Continuare; prima parte v. aici)

Constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la finele războiului civil şi al victoriei bolşevicilor asupra opoziţiei, divizată între loialismul faţă de dinastia Romanov şi diverse opţiuni ideologice sau mişcări naţionaliste făcea încă şi mai impredictibil sistemul de relaţii internaţionale rezultat din negocierile de pace purtate la finele Primului Război Mondial. O opinie intens vehiculată de specialişti aparţinând şcolii istorice anglo-saxone a blamat chiar pe durata evenimentelor conduita Franţei în cadrul conferinţei de pace şi incapacitatea Cabinetului Marii Britanii de a limita exigenţele acesteia în raport cu statele învinse, atitudine care a alimentat sensibilităţile revizioniste ale naţiunii germane şi ale comunităţilor care dominaseră politic Monarhia Austro-Ungară(1). Contestaţia revizionistă care se subsuma reflecţiei sceptice în legătură cu fundamentele morale ale Occidentului liberal, tema spolierii economice şi a înfrângerii naţionale ca rezultat al conspiraţiei iudeo-masonice se adăuga opoziţiei mai vechi a celor care propuneau un alt model de dezvoltare socială şi economică, bazat pe un alt tip de gestiune a relaţiilor de producţie şi de putere.

Mefienţa dreptei radicale, potenţată într-o oarecare măsură de reacţiile la excesele comuniştilor bavarezi pe durata scurtei experienţe a Republicii Sovietice, de teroarea roşie iniţiată de regimul lui Bela Kun în Ungaria şi de revirimentul izolaţionist în Statele Unite a părut mai frecventabil unor cercuri politice moderate(2) în raport cu subversiunea clamată cel puţin de propaganda sovietică, iar această opţiune a preliminat în optica unor autori începutul Războiului Rece, cu mult înaintea discursului de la Fulton(3). La rândul lor, foştii conspiratori deveniţi succesori ai ţarilor au încercat să capitalizeze dividendele contradicţiilor care-i divizau pe inamicii săi ideologici, iar studiul surselor din arhivele ruseşti relevă modificările intervenite în mecanismul de luare a deciziei sovietice de politică externă şi triumful interesului statului, în accepţiunea puternic personalizată a dictaturii proletariatului, în raport cu interesele generale ale mişcării comuniste. Urmarea firească a acestei opţiuni a constat în instrumentalizarea progresivă a partidelor comuniste faţă de opţiunile diplomatice ale Moscovei, fapt care le-a plasat pe acestea din urmă într-o poziţie defensivă în raport cu exigenţele propriilor susţinători şi le-a limitat în ultimă analiză capacitatea de a cataliza nemulţumirile provocate de repetatele crize economice interbelice.

Fenomenul a putut fi documentat atât cu ocazia semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, dar consecinţele sale mai profunde s-au manifestat în deceniile 6-7 ale secolului trecut, în relaţie cu aşa-numiţii „comunişti de margarină” din Extremul Orient şi au avut drept consecinţă repetatele schisme şi oscilaţii din cadrul mişcării comuniste. Sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial aducea Uniunii Sovietice ascendentul asupra Europei Centrale şi de Est, transformat la finele unor iniţiative militare şi crize diplomatice în control efectiv. Comunizarea regiunii considerate anterior ca aparţinând cordonului sanitar menit să apere civilizaţia occidentală de pericolul comunist nu a fost şi nu a putut fi o reuşită a instituţiilor de forţă, puterea sovietică reuşind să valorifice curentul de simpatie pentru ţara care plătise victoria cu zeci de milioane de victime şi pentru ideile de stânga(4), asumate de largi categorii sociale ca reacţie la crimele nazismului. De mai mare importanţă în conturarea căii specifice pe care a urmat-o fiecare din noii sateliţi ai Uniunii Sovietice au fost partidele comuniste locale, posesoare ale unor experienţe organizaţionale şi resurse politice proprii.

Marxismul underground şi partidul muncitorilor

Pentru o înţelegere oricât de sumarizată a etapei comuniste a istoriei stângii româneşti, observatorul trebuie să abandoneze două clişee ale scrisului istoric, pe cât de opuse, pe atât de unilaterale: lipsa susţinerii interne pentru mişcarea comunistă românească şi plasarea acesteia din urmă în fruntea mişcării de modernizare şi eliberare naţională. România modernă, idealizată de necesara dar prea entuziasta reevaluare propusă de autorii contemporani, şi-a avut propriile schisme sociale, rezultate ale dezechilibrelor economice şi a incoerenţei politicilor publice care au oscilat între exigenţele protecţioniste ale capitalului local şi interesele marii proprietăţi funciare, orientate spre exportul de cereale către Occidentul industrializat şi pentru menţinerea unei fiscalităţi minimale. Circumstanţele economice sunt oarecum asemănătoare cu cele ale Rusiei, iar apariţia unui proletariat industrial este chiar mai redusă decât acolo, obiectul contestaţiei la adresa inechităţilor sociale fiind în primul rând populaţia satelor, în majoritate iliterată şi guvernată de solidarităţi comunitare.

Socialismul românesc a avut la origini o problemă de identitate, în lipsa unui interlocutor interesat, iar preponderenţa intelectualilor a accentuat sectarismul dezbaterilor interne, purtate prin intermediul unor ziare meteorice. Pe de altă parte, relaţiile acestora cu Rusia sunt mult mai vechi decât apariţia Cominternului. Cursul politic rusofob al României după 1883 a transformat-o într-o destinaţie preferată de exilaţii politici ruşi, toleraţi şi după 1900, în pofida impresiei stârnite de atacurile teroriste de la Petersburg şi de protestele diplomaţilor ţarului. Regatul avea să culeagă fructele acestei imprudenţe în 1907, când teribila revoltă a ţăranilor avea să pună în cauză fundamentele stabilităţii sale, iar mediile diplomatice avansau ideea unei intervenţii pacificatoare a forţelor ruseşti sau austro-ungare. Rolul narodnicilor ruşi în stimularea agitaţiei politice la sate rămâne o chestiune ce urmează să fie elucidată de istorici, care au ocazia de a evidenţia şi anumite tangenţe cu atitudini antisemite populare în mediile urbane şi rurale, mai ales în Moldova. Structurarea mişcării socialiste româneşti a fost afectată decisiv de circumstanţele genezei, materializate într-o succesiune de crize de leadership şi de oportunităţi ratate. Revoluţia bolşevică găsea societatea românească supusă unei duble presiuni, înfrângerea în război transformată de jocul apreciat uneori ca fericit al istoriei în victoria care a preliminat apariţia României Mari, nevoia generală de reforme şi tentativa socialiştilor maximalişti aflaţi sub influenţa lui Christian Rakovski să extindă influenţa sovietică în sud-estul Europei.

Conştiinţa propriei vulnerabilităţi şi teama de experienţele moderaţilor ruşi a determinat administraţia românească să întreprindă măsuri anticomuniste extreme, culminând cu asasinarea unor simpatizanţi comunişti pe durata campaniilor electorale din 1919-1920(5). Presa vremii relevă şi alte cazuri de violenţă politică într-o etapă în care accepţiunea valorilor democratice era una diferită în raport cu paradigmele actuale, iar memoriile lui Constantin Argetoianu dau o expresie clară a stării de spirit a establishmentului politic românesc, care a sfârşit prin a repeta erorile dreptei monarhiste italiene, care a încurajat activismul unor organizaţii de extremă dreaptă ca o contrapondere la pericolul socialist. Beneficiarul acestei politici a fost mişcarea legionară, care a captivat spiritele unor intelectuali români de prestigiu, omagiaţi la noi ca repere ale culturii mondiale, cu minimalizarea importanţei angajamentului lor ideologic din tinereţe. La fel de contraproductivă pe termen lung s-a dovedit retorica antisovietică adoptată de autorităţile române în anii ’20, când revoltele ţărăneşti de la Tatar-Bunar au determinat interzicerea activităţii Partidului Comunist Român, fondat în împrejurări confuze în 1921, pe durata unui congres ale cărui rezoluţii continuă să fie contestate de istoricii social-democraţiei româneşti. Dacă decizia corespundea legislaţiei penale în vigoare, difuzarea imaginii României în ipostaza de campion al anticomunismului în regiune a oferit temeiuri ideologice pentru tratamentul aplicat României în contextul geopolitic al anilor ’40-50.

Un alt factor de inhibiţie pentru comunismul românesc a fost conduita ce i-a fost impusă de către Comintern în relaţie cu dreptul la autodeterminare al comunităţilor intrate sub autoritatea statului român după 1918, dar mai ales repetatele epurări la care partidul, îndrumat în primii ani de existenţă de adepţi ai lui Lev Troţki, a fost supus în anii ’30. Această dublă presiune a limitat ponderea politică a partidului, cu un efectiv probabil de 5000 de membri(6), dar i-a diminuat resursele intelectuale. Preferinţa lui Stalin pentru activişti proveniţi din rândurile proletariatului a transformat această mişcare într-o structură lipsită de iniţiativă proprie, alcătuită din practicieni ai activităţilor clandestine, iar experienţa anilor de detenţie le-a dezvoltat preferinţa pentru violenţa extremă, tendinţă ilustrată de episoade precum asasinarea lui Ştefan Foriş.

În antiteză cu cazul românesc, Partidul Comunist din Cehoslovacia a evoluat în primele decenii ale existenţei sale în paradigmele unui eurocomunism avant la lettre şi numai apartenenţa sa la Comintern a impus asumarea unor teorii şi practici staliniste. Geneza marxismului ceh se plasează sub auspicii similare celor din Germania, Boemia fiind regiunea cea mai industrializată a Monarhiei Austro-Ungare, iar ideile socialiste şi organizarea sindicală au găsit ecouri favorabile în rândul angajaţilor din companiile metalurgice şi miniere înfiinţate după 1870, dar şi în mediile universitare şi gazetăreşti. De activitatea acestora din urmă se leagă şi participarea socialiştilor cehi la disputa din rândurile social-democraţiei care-i opunea pe moderaţii parlamentarişti adepţilor revoluţiei sociale. Existenţa unui suport social semnificativ pentru aceste curente politice a impus şi asumarea de către exponenţii lor a unor obiective generale ale naţiunii cehe, autodeterminarea fiind socotită o premisă a emancipării sociale(6). Revoluţia rusă şi începutul războiului civil îi plasa pe cehi şi ruşi în tabere diferite, unităţile de voluntari cehi organizate în Siberia devenind nucleul dur al forţelor amiralului Kolceak, dar evacuarea lor cu sprijinul aliaţilor occidentali şi participarea unor detaşamente cehe de partea Armatei Roşii a însemnat perpetuarea vechiului parteneriat dintre ruşi şi cehi, transferat din siajul panslavismului în serviciul internaţionalismului proletar.

Fondarea partidului comunist în 1921 coincide cu consolidarea noului stat al cehilor şi slovacilor, cel mai apropiat de paradigmele politice şi civice ale Occidentului liberal. Chiar dacă diplomaţia cehă s-a raliat iniţiativelor politice occidentale în relaţie cu Uniunea Sovietică, partidul comunist nu a fost niciodată scos înafara legii, iar intransigenţa ideologică a acestuia din urmă se limitează la excesele retorice ale unor leaderi precum Klement Gottwald. Societatea cehă pare să fi aprofundat semnificaţiile unei abordări mai liberale decât preceptele pluralismului occidental, aceea că forţa unui regim democratic este dată şi de capacitatea sa de a face faţă contestaţiei fără renunţarea la fundamentele sale şi chiar dacă micile naţiuni slave apusene au trebuit să cunoască experienţa amară a ocupaţiei naziste şi a stalinismului târziu, încercarea de revenire la soluţii proprii de gestionare a afacerilor publice în acord cu agenda generală a societăţii certifică în primul rând însemnătatea unei evoluţii organice a naţiunii şi profilului său politic şi etic, din Evul Mediu la momentul integrării europene, iar pe de altă parte ilustrează profunzimea conştiinţei civice a cehilor. În logica acestor practici, comuniştii au fost parte a sistemului politic parlamentar, performanţa lor electorală rămânând relativ constantă în anii ’20-30, ponderea lor parlamentară fiind aproximativ aceeaşi cu cea deţinută azi de Partidul Comunist din Boemia şi Moravia.

Polemicile cu social-democraţii nu au cunoscut virulenţa celor din Germania vecină, chiar dacă, începând cu 1933, conducerea partidului şi-a circumscris luările de poziţie celor adoptate de Comintern. Un episod interesant din acest punct de vedere este primul contact aprofundat între comuniştii români şi cehi, personalizat de disputa lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu Bogumir Smeral, în legătură cu autodeterminarea naţională, în care punctul de vedere ceh venea nu doar ca o confirmare a celui sovietic, dar reprezenta şi experienţa unui stat care îşi asumase caracterul multinaţional. Cunoaşterea profundă a realităţilor socialismului sovietic a fost asigurată şi de experienţe personale, numeroşi muncitori şi intelectuali cehi s-au stabilit în Uniunea Sovietică din motive ideologice sau economice. Viitorul reformator Alexander Dubcek şi-a început cariera politică în Asia Centrală, participând ulterior la legitimarea partidului ca factor catalizator al rezistenţei antifasciste.

Tovarăşii lui Stalin

Diferenţele între cele două cazuri şi-au demonstrat importanţa în durata lungă în relaţie cu diversele faze ale instaurării regimurilor comuniste în România şi Cehoslovacia. În succesiunea evenimentelor de la finele războiului, primatul a revenit raţiunii de stat şi obiectivelor militare şi diplomatice ale Uniunii Sovietice, nevoită să ţină seama de diferenţele de statut care separau şi uneori plasau în poziţii conflictuale statele Europei Centrale şi de Sud-Est. Din acest punct de vedere, România era mai curând o putere învinsă, iar participarea sa în ultimele luni ale războiului de partea Naţiunilor Unite nu a impietat asupra prevalenţei intereselor sovietice în raport cu aceasta, poziţie garantată de ascendentul militar şi de aranjamentele diplomatice cu aliaţii.

Preluarea puterii de către partidul comunist local a putut fi asigurată printr-o serie de acte de forţă şi presiuni asupra instituţiilor politice locale, dar stabilizarea noului regim a fost obţinută printr-o remarcabilă extindere a partidului, dispus să primească în rândurile sale pe toţi cei dispuşi să colaboreze, de la foştii inamici social-democraţi la legionari sau disidenţi ai fostelor partide parlamentare, de la cei plasaţi la periferia vechii societăţi la oameni de cultură tentaţi mai curând de managementul eficient al carierei, decât de şansa martirajului. În relaţie cu instrumentul său de la Bucureşti, stalinismul şi-a putut impune fără dificultăţi metodele represive şi politicile economice, dar aplicarea concretă a acestora este contribuţia efectivă a structurilor locale de partid şi de stat, dominate din 1948 de aşa-numita grupare naţională din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, preferată în defavoarea facţiunii moscovite, căzută victimă revirimentului antisemit în ultimii ani ai guvernării lui Stalin.

Noii decidenţi politici români şi-au asigurat sprijinul Kremlinului printr-o adeziune totală la agenda politică a acestora, fapt demonstrat pe durata activităţii Cominformului, forul coordonator al partidelor comuniste din statele satelit ale Uniunii Sovietice, în momentul orchestrării conflictului cu Iugoslavia disidentă, dar şi pe durata revoluţiei ungare din 1956, când structurile partidului şi ale serviciilor de informaţii din România au participat activ la refacerea instituţiilor similare din Ungaria, după intervenţia sovietică. Spre deosebire de România, Cehoslovacia era o ţară ocupată, al cărui guvern aflat în exil la Londra, fusese recunoscut de puterea sovietică, iar antifascismul profesat de rezistenţa cehă şi slovacă asigura partidelor de acolo un anumit prestigiu în raport cu noua forţă dominantă din regiune. Fidelizarea actorilor politici cehi a necesitat concesii în relaţie cu obiectivele naţionale ale acestora, constând în expulzarea germanilor sudeţi, sub acuzaţia colaborării cu Germania nazistă, dar şi respectarea unor standarde democratice minimale.

Preluarea conducerii guvernului de către comunişti a fost o consecinţă a succesului electoral al acestora şi doar riscul pierderii popularităţii în condiţiile unei gestiuni economice deficitare a determinat intervenţia politică sovietică şi declanşarea aşa-numitei Lovituri de la Praga, moment care a precipitat oficializarea Războiului Rece. Cu toate că administraţia lui Klement Gottwald a implementat practicile staliniste în economie şi la nivelul culturii oficiale, iar rigoarea ideologică a fost probată de instrumentarea unor măsuri represive culminând cu execuţia lui Rudolf Slanski, experimentul stalinist ceh nu a cunoscut formele extreme documentate în România.
 

1. Camil Mureşanu, Istoria Europei, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, pp.56-62.
2. Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, Bucureşti, 1966, pp.8-12.
3. André Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. I, Bucureşti, 1992.
4. Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, 1998, pp.4-7.
5. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, România în secolul XX, Bucureşti, 1999, passim.
6. Keith Hitchins, România în 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, 1998, p.132.
7. Josef Macek, Histoire de la Boheme, Paris, 1972, passim.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.90.95