Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal caucazian (II)

de (16-8-2013)

 
(Continuare. Partea I-a vezi aici).
 

3. Din Erevan spre Tbilisi

Din Erevan, am un tren direct către Tbilisi, undeva la orele amiezii. Cabinele de dormit sunt confortabile. În aproximativ douăsprezece ore ar trebui să fiu în gara centrală din Tbilisi. Femeia care supraveghează vagonul în care îmi voi petrece următoarea noapte are un profil de cerber şi gravitatea dură a unui KGB-ist ieşit la pensie. Dincolo, însă, de prima impresie, e o persoană agreabilă. Atâta doar că, şi aveam s-o constat în zilele următoare, făcea parte din acea categorie de oameni pentru care a zâmbi relaxat şi a fi politicos sunt acţiuni lipsite de orice fel de utilitate, dacă nu chiar semne ale slăbiciunii umane. Ca şi pe la noi, există această certitudine că, zâmbind ceva mai mult, fiind ceva mai politicos şi mai relaxat, devii vulnerabil, expus prezumatei răutăţi a celor din jur.

580192_539800582723469_1324310173_n

Morocănoasă şi fără chef de nimic, femeia şi-a făcut, totuşi, datoria cu un soi de profesionalism la care înfăţişarea ei nu te îndreptăţea să te aştepţi. Surpriza serii: trenul are conexiune WiFi gratuită. Cele douăsprezece ore se scurg relativ repede, singurul eveniment ce merită, cât de cât, a fi menţionat fiind cele două opriri la graniţă, de o parte şi de alta a Armeniei. În vreme ce grănicerii armeni, purtându-şi relaxat laptopurile sub braţ, îndeplinesc formalitatea verificării paşapoartelor cu celeritate, cei georgieni au o metodă de lucru ceva mai… sovietică. Colectează, în prealabil, paşapoartele călătorilor, te pun să semnezi o declaraţie stufoasă, redactată exclusiv în rusă, apoi, în 30-45 de minute, înapoiază documentele de călătorie.

9096_539801666056694_1136708337_n

Tocmai aceste 30-45 de minute sunt, pentru mine, dovezi ale unui subtil cinism. Imaginaţi-vă că în acele minute, existenţa ta formală, birocratică, este, în lipsa paşaportului, suspendată. Nu există nicio dovadă palpabilă că ai avut paşaport şi că l-ai înmânat ofiţerului vamal. Sunt minute în care, dacă ai avut parte de ceva antecedente, te gândeşti la ce se va întâmpla dacă paşaportul tău nu se va număra printre cele înapoiate de grăniceri. Cunosc cazul unei prietene căreia i-a fost reţinut paşaportul în Moscova, pentru ca apoi să i se ceară o sumă exorbitantă pentru înapoierea lui. Un alt prieten, spaniol, mi-a spus odată că, la un punct de frontieră, undeva în Orientul Mijlociu, ofiţerul vamal, nervos din cine ştie ce motive, i-a rupt paşaportul în două, înapoindu-i-l aşa, bucăţi şi spunându-i, zâmbind, că documentul e prea deteriorat pentru a mai putea fi folosit, prin urmare, orice trecere a graniţei e exclusă.

În cazul meu, totul decurge firesc. Îmi primesc paşaportul cu viza de intrare în Georgia. Totuşi, acele 30-45 de minute sunt suficiente pentru a te purta înapoi, în timp, în vremea comunismului, pentru a genera acelaşi sentiment de insecuritate, de anxietate, de angoasă pe care îl aveai înainte de 1989, întâlnind, la ore târzii din noapte, o patrulă de miliţieni care avea să te legitimeze şi să te întrebe dacă ai viză de flotant.

942364_539801182723409_933474264_n

4. Tbilisi

E puţin trecut de ora patru dimineaţa când ajung în Tbilisi. Chiar pe peronul gării, găsesc un taximetrist care mă va duce la hotel pentru un preţ pe care, date fiind circumstanţele, îl găsesc rezonabil: 10 lari georgieni.

Hotelul e încă neterminat, balustradele scării interioare lipsesc, în cameră nici urmă de pahare. Geamul camerei oferă o privelişte către o curte interioară prăfuită în care sunt aşezate, de-a valma, diverse obiecte ale celor care ocupă clădirile învecinate. Nu mă pot înţelege în engleză cu recepţionera, însă nici nu e nevoie de multă comunicare; e târziu şi tot ceea ce vreau acum e să dorm până dimineaţă.

969134_540153299354864_1565006054_n

Peste câteva ore, prima mea zi în Georgia debutează cu o plimbare lejeră, având ca unic scop familiarizarea cu locurile din imediata vecinătate a hotelului. Două constatări mă nemulţumesc profund. Hotelul e mult mai departe de centrul oraşului decât m-aş fi aşteptat. Unul dintre cele mai importante criterii pentru care îl alesesem fusese apropierea de o staţie de metrou. Constat acum că, pentru a ajunge la metrou, va trebui să trec de partea cealaltă a râului ce separă Tbilisi-ul în două. Încercând să ajung pe malul celălalt, aveam să mă confrunt cu o altă realitate inconfortabilă a Tbilisi-ului: absenţa aproape cu desăvârşire a trecerilor de pietoni. Teoretic, traversarea se face prin pasaje subterane, însă, acestea sunt fie insuficiente, fie închise, din motive care îmi scapă. Oamenii traversează strada exact ca în Delhi, printre maşini, cu singura diferenţă că în capitala Indiei nu se poate circula, la orele de vârf, cu mai mult de 25-30 km/h, în vreme ce aici vitezele medii sunt cel puţin duble. Ca să traversezi, în Tbilisi, o stradă cu câte două benzi pe sensul de mers trebuie să înaintezi până către linia ce separă benzile, să rămâi acolo, în vreme ce maşinile trec pe lângă tine, milimetric şi apoi să repeţi gestul, o dată până ajungi pe axul drumului şi încă de două ori pe celălalt sens de mers.

993927_539800562723471_1922353595_n

În toate călătoriile mele până acum, Google Maps s-a dovedit aproape infailibil. În Tbilisi, aplicaţia a trebuit să se recunoască învinsă. Există străzi care au nume diferite pe hărţi diferite. Apoi, când consideri că eşti norocos, căci tocmai ce ai zărit, pe după un copac, literele care ar trebui să formeze numele străzii pe care te găseşti, constaţi că ele sunt ortografiate doar în alfabetul georgian. Cum o neplăcere nu vine niciodată de una singură, mă conving în curând că oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă nu sunt nici pe departe atât de dispuşi să te ajute ca în Erevan. Cei la care apelez sunt mult mai puţin intuitivi, mai puţin dispuşi să acorde din timpul lor unui turist care, nevorbindu-le limba, solicită informaţii, fie în engleză, fie printr-o succesiune de gesturi ce se presupune că fac parte dintr-un limbaj universal, limbajul turistic.

Altfel, oraşul oferă ceva mai multe puncte de atracţie decât Erevanul. Cu toate acestea, e şi cu mult mai obositor, mai agasant.

999319_540515985985262_1656126370_n

O vizită la băile turceşti e, poate, alegerea cea mai inspirată după o zi obositoare. Poţi plăti pentru o baie comună un preţ derizoriu sau o sumă ceva mai mare pentru un spaţiu privat. Aleg a doua variantă. La intrare, o tânără georgiană pătrunsă de însemnătatea muncii pe care o prestează, vorbeşte în engleză, monosilabic, lătrător: fifty (asta înseamnă că pentru o baie privată trebuie plătit 50 de lari) sau go (însemnând că deja ai plătit, deci ora începe să curgă, aşa că ai face bine să alergi cât mai repede către baie; orice minut pierdut e un minut pentru care deja ai plătit). Înăuntru, miros de sulf care, combinat cu ireala comunicare monosilabică de mai înainte, te fac să te gândeşti că te afli în proximitatea reşedinţei duşmanului de moarte al lui Dumnezeu.

Un important indicator al stării generale a unei societăţi e, pentru mine cel puţin, frecvenţa cu care se întrerupe alimentarea cu energie electrică. Dacă în Armenia nu avusesem prilejul unei asemenea constatări, în Tbilisi frecvenţa cu care fenomenul se petrece e exasperantă. De la câteva minute şi până la o oră chiar, cartierele se scufundă în beznă, iar lipsa de reacţie a celor din jur mă face să cred că nu e vorba de incidente izolate. Puţinii georgieni cu care am conversaţii ceva mai îndelungate îmi vorbesc despre consecinţele încă prezente ale recentului război cu Rusia. Privesc cu toţii, admirativ şi nostalgic, către ceea ce reprezintă Uniunea Europeană. În astfel de momente, senzaţia mea e că mă aflu în România de dinainte de 2007.

1000479_539801366056724_1111948008_n

Cartierul în care locuiesc e împânzit de biserici şi magazine cu obiecte bisericeşti. E aici un aparent paradox: în preajma bisericilor, georgienii pe care îi întâlnesc sunt încruntaţi, gravi, suspicioşi faţă de orice străin care trece pragul bisericii. Comparaţia cu ceea ce se întâmplă în bisericile armeneşti e inevitabilă. În vreme ce în interiorul unei biserici ortodoxe georgiene tot ce pot spera e să fiu ignorat, în cele armeneşti găsesc întotdeauna pe cineva dispus să îmi explice, să îmi ofere informaţii. În Tbilisi, la intrarea într-una dintre biserici, o femeie evlavioasă, cu regulamentara frică de Dumnezeu, mă informează agresiv că nu pot intra în interior dacă port pantaloni trei sferturi. După care adaugă, cu un amestec de mândrie, ignoranţă şi superioritate (fatală combinaţie!): noi nu suntem catolici. E în această expresie ceva înfricoşător: certitudinea că tot ceea ce se situează în afara ortodoxiei georgiene aparţine unei lumi păgâne care trebuie tratată cu dispreţ. Straniu şi ironic cum, în vremea când era încă religie minoritară, creştinismul cerea, pe bună dreptate, toleranţă pentru ca, mai apoi, odată ce şi-a dobândit un statut care i-ar fi permis să o şi ofere în mod generos, să-şi dezvolte un discurs bazat pe excluziune şi exclusivitate.

Tbilisi devine deja deprimant. Aleg ca ultima zi să mi-o petrec la Mtskheta, un oraş la 20 de km de Tbilisi, fostă capitală a Regatului Georgian din secolul III î.e.n

1045046_540154619354732_1193281219_n

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.90.95