Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Primăvara pragheză şi lunga iarnă românească: reformă şi oportunism dincolo de Cortina de Fier (I): o posibilă demitizare

de (12-8-2013)
1 ecou

Abordarea unor evenimente ale trecutului recent, plasate de valurile ideologice şi de opţiunile speculative ale dezbaterii publice la interferenţa dintre reflecţia istorică şi analiza politică, şi-a asigurat în spaţiul cultural românesc un incontestabil primat editorial în ultimele două decenii. Abundenţa relatărilor, caracterul eclectic al interpretărilor şi tentaţia de a impregna analiza obiectivă a datelor cu semnificaţii morale şi cu finalităţi identitare face dificilă misiunea istoricului interesat de studiile contemporane, la fel cum parcimonia mărturiilor în legătură cu Orientul sumerian sau cu antichitatea biblică supune tentativele istoriografice clasice la adevărate capodopere de hermeneutică de text, corelate cu date arheologice.

Entuziasmul cu care fapte ale istoriei comunismului au fost abordate de autori diferiţi ca formaţie şi aflaţi în serviciul unor cauze mai mult sau mai puţin asumate a sfârşit prin a genera o serie de stereotipii care tind să se substituie cenzurii oficiale şi să invalideze demersurile celor interesaţi mai mult de succesiunea şi logica faptelor decât de pledoarii sau rechizitorii. Din punctul de vedere al metodei de lucru, efortul unor abordări exhaustive riscă să facă din produsul istoriografic o simplă juxtapunere a tezelor precedente. Orice lucrare istorică aduce un tribut tradiţiei printr-un capitol despre istoriografia problemei, iar dimensiunile acestui capitol introductiv variază în funcţie de locurile comune ale discursului istoric din ultimele două secole.

Receptarea de către public ridică la rândul ei o serie de provocări, generate de sensibilităţile şi experienţele personale generate de fapte pe care potenţialul cititor le-a cunoscut direct sau graţie relatărilor unor martori oculari. În aceeaşi ordine de idei, interesul naţional resuscitat de succesul şi interogaţiile generate de procesul de integrare europeană face din conduita naţiunilor central-europene în ultimele decenii în relaţie cu experienţele totalitare ale secolului trecut o sursă de legitimizare pentru obiective şi aspiraţii curente. Acestea din urmă încorporează evidente sensuri economice şi patrimoniale, iar controversele legate de restituirea proprietăţilor etnicilor germani din Silezia sau de expatrierea sudeţilor sunt cele mai cunoscute exemple în acest sens.

În logica acestui interes, cazul micii Cehoslovacii angajate în anii ’60 pe calea unor reforme politice vizând liberalizarea şi democratizarea vieţii sociale şi economice, victimă a intervenţiei militare a imperiului sovietic revenit la paradigmele conservatorismului stalinist şi abandonată de marile puteri occidentale este o reactualizare contemporană a dramei pe care a cunoscut-o Polonia în secolul al XVIII-lea şi are meritul de a satisface preferinţa naţiunilor central-europene pentru istoria ca succesiune de tragedii colective(1). Ca şi alte momente ale istoriei cehe, Primăvara de la Praga a dobândit o dimensiune regională, implicând într-un fel sau altul toate naţiunile din proximitate, într-o dimensiune în care Pactul de la Varşovia substituia vechile alianţe dinastice sau afinităţile confesionale medievale.

Poziţia României pe durata evenimentelor a devenit, printr-o stranie osmoză între circumstanţe social-politice şi identitare interne şi dinamica geopolitică, cheia de boltă a discursului naţional-comunist, forjat în următoarele două decenii prin articularea şi difuzarea unei viziuni proprii asupra istoriei naţionale şi universale. Aceste impedimente pot fi însă tot atâtea motive pentru o reflecţie guvernată de rigorile spiritului critic, de autocenzura impusă propriilor ataşamente şi mai ales de imperativul eliberării trecutului de interpolările interesate ale unor teze cu reverberaţii în prezent.

Crimă, pedeapsă şi răspunderi

Opţiunile reformiştilor cehi şi slovaci şi mai ales conduita lor concretă pe durata evenimentelor din august 1968 nu pot fi înţelese pe deplin în absenţa unor necesare clarificări în legătură cu backgroundul instaurării regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est şi cu dezvoltările care au precedat Războiul Rece. Una din tezele aproape oficializate ale scrisului istoric românesc, populară din raţiuni de oportunitate dar prezentă şi în abordări ale autorilor bulgari sau polonezi, identifică partidele comuniste din statele limitrofe Uniunii Sovietice cu produse de laborator ale Cominternului, antrenând sporadic minorităţi colaboraţioniste cu puterea care luase locul Germaniei naziste la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Conform acestei abordări, adoptată cu entuziasm de cei care preferau deresponsabilizarea elitelor postcomuniste locale în relaţie cu atrocităţile care au marcat implementarea paradigmelor sociale şi practicilor economice comuniste accentuează rolul Uniunii Sovietice şi al Armatei Roşii în uzurparea puterii politice şi în demararea acţiunilor represive împotriva oponenţilor potenţiali, continuate la o scară redusă de structurile locale, lipsite de un profil ideologic definit şi, în unele cazuri, străine prin apartenenţa etnică de majoritatea naţiunilor guvernate. Ca majoritatea miturilor cu care geografiile simbolice operează, şi această interpretare are o acoperire parţială în realitatea istorică, în sensul că instaurarea unor regimuri dominate de partidele comuniste ar fi fost imposibilă în absenţa succeselor militare ale Uniunii Sovietice, rezultate la rândul lor ale abilităţii politice a lui Stalin şi colaboratorilor săi(2), dar şi o consecinţă a opţiunii aliaţilor occidentali de a colabora cu vechiul inamic comunist, în vederea anihilării potenţialului distructiv al ideologiei care contesta înseşi fundamentele dezvoltării societăţii moderne, nazismul german.

Oricât de tragică s-a dovedit această decizie pentru cei care continuă să invoce abandonul Occidentului, experienţele recente demonstrează caracterul profund raţional al acesteia, în condiţiile în care evenimentele din actualitatea imediată demonstrează impactul exclusivismului naţional sau confesional, pe care teoreticienii nazismului l-au putut concretiza doar în parte(3). În aceeaşi ordine de idei, o echivalenţă între comunism şi fascism este greu admisibilă în relaţie cu o analiză obiectivă, date fiind specificităţile ideologice şi reperele încorporate de cele două doctrine, chiar în situaţia în care unii adepţii ai celor două orientări au căutat şi continuă să propună tangenţe menite să le justifice oscilaţiile etice, similitudinile reducându-se totuşi la ostilitatea comună faţă de capitalismul liberal. Asemenea nuanţe absolut necesare nu diminuează responsabilitatea protagoniştilor pentru crimele comise pe durata cât au exercitat puterea, ori au luptat pentru a o păstra sau prelua.

Dacă declararea unui regim ca ilegitim este în bună măsură insuficientă în absenţa unor consecinţe legale concrete, câtă vreme orice regim revoluţionar îşi legitimează poziţia prin acte plebiscitare, invocând opţiunea majorităţii, înţelegerea circumstanţelor în care s-au comis atrocităţile pe care le-am cunoscut direct, graţie mărturiilor unor participanţi sau prin intermediul efortului de documentare, şi-ar justifica un interes superior celui destinat unui subiect la modă. Actele de exterminare a unor categorii sociale sau comunităţi etnice petrecute în Uniunea Sovietică în anii ‚30, ororile consumate în închisorile şi taberele de muncă din România comunistă rămân imprescriptibile măcar pentru blamul oricărei conştiinţe rămase imune la amnezia sau complicitatea colectivă(4). Spiritul de dreptate nu se poate însă circumscrie afinităţilor politice sau interesului naţional, iar blamul pe deplin justificat pentru actele menţionate mai sus este aplicabil în aceeaşi măsură crimelor comise de regimul generalului Augusto Pinochet Ugarte în Chile, masacrelor săvârşite de paramilitari columbieni sau, pentru a cita doar un exemplu mai puţin evocat la noi, răpirii cu copii ai susţinătorilor stângii argentiniene în anii regimului militar.

Avangarda clasei muncitoare şi tovarăşii săi de drum

Spre deosebire de inamicul său ireductibil sau partenerul de ocazie de la extrema opusă a spectrului ideologic, comunismul a încorporat încă în stadiul paradigmatic definit de Marx şi Engels o dimensiune transnaţională. Astfel, putem afirma fără rezerve, citând cu aproximaţie o apreciere a profesorului Tismăneanu, că ideologia comunistă a avut adepţi de la Shanghai la Barselona şi era firesc să fie populară şi la Ploieşti. Fondatorii adoptaţi ulterior ca repere intelectuale şi morale pentru naţiunile guvernate de regimuri comuniste amalgamau elemente ale speculaţiei intelectuale din diverse epoci, tentate de idealuri egalitare şi de utopia socială, precepte ale dialecticii hegeliene şi precepte economice în aparenţă viabile pentru nivelul de dezvoltare al Occidentului la jumătatea secolului al XIX-lea.

De altfel, socialismul ştiinţific perpetua în prima etapă a existenţei sale viziunea occidentocentrică cu care opera şi liberalismul şi postula succesul revoluţiei socialiste în ţările industrializate, unde creşterea numerică a proletariatului şi conştiinţa de clasă a acestuia vor asigura preluarea puterii politice şi trecerea la un nou stadiu de organizare a omenirii, fără clase sociale şi proprietate, cu dispariţia progresivă a statului şi a diviziunilor naţionale. Dacă astfel de teorii par lipsite de fundamente în optica generaţiilor care au cunoscut modelul postindustrial de dezvoltare şi ascensiunea tehnologiilor informatice, precum şi eşecului experimentului sovietic sau se bucură de reevaluarea entuziastă a criticilor mai noi ai capitalismului corporatist, ele corespundeau încrederii nelimitate în capacitatea spiritului uman de a identifica soluţii pentru problemele sociale şi economice prin apelul la ştiinţele exacte şi la practici mecaniciste.

Dezvoltarea capitalistă a Europei, industrializarea şi competiţia pentru resurse nu a creat doar învingători, iar dramele sociale pe care abandonul lecturilor literare ne-ar putea face să le ignorăm, erau chestiuni acute pe agenda publică a vremii. Teoreticienii şi iniţiatorii de politici publice au propus şi aplicat soluţii diverse, de la stimularea dezvoltării organice şi a progresului natural al mecanismelor de incluziune socială privilegiat de conservatorii englezi şi cei germani la activismul social-creştin sau sindicalizarea iniţiată de socialişti.

Bolşevismul ca orientare politică majoritară în cadrul mişcării socialiste din Rusia s-a definit printr-o serie de caracteristici organizaţionale şi opţiuni morale care au impus preluarea selectivă a experienţelor socialiste occidentale, mai ales în relaţie cu socialismul german, aflat în plin proces de redefinire în momentul organizării primelor congrese ale Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia. Numeroasele lucrări dedicate de specialiştii în comunismul sovietic au subliniat circumstanţele specifice ale societăţii ruseşti la finele secolului al XIX-lea, caracterul minoritar al proletariatului industrial şi concentrarea sa regională, procesul de interdevorare a facţiunilor revoluţionare, lipsa experienţelor politice parlamentare şi absenţa unei reale baze sociale a mişcării muncitoreşti în etapa maturizării conştiinţei de clasă.

Succesul facţiunii din jurul lui Vladimir Lenin şi al teoriilor sale despre partinosti şi prevalenţa elitei revoluţionare instruite asupra structurilor sindicale însemna recursul la practicile franceze iacobine(5) şi mai ales la experienţele luptei clandestine a exilaţilor şi teroriştilor ruşi, expuşi represaliilor discreţionare ale autorităţilor ţariste. Radicalismul şi oportunismul bolşevicilor le-a atras sprijinul unor membri ai minorităţilor etnice şi confesionale supuse excluziunii sociale şi deznaţionalizării într-o perioadă în care establishmentul politic rus confruntat cu o succesiune de crize căuta să-şi refacă suportul politic prin potenţarea naţionalismului velikorus. Dacă o serie de naţionalişti români rusofobi continuă să identifice comunismul cu inamicul rus, omologii lor de la Moscova consideră puterea personificată de Lenin şi adepţii săi drept instrumente ale conspiraţiei evreieşti îndreptate împotriva Rusiei creştine, aşa cum apologeţii socialismului real pun eşecul acestuia pe seama faptului că revoluţia socialistă a triumfat într-o ţară în care au lipsit circumstanţele în măsură să asigure menţinerea regimului politic într-un cadru democratic.

Seria de evenimente şi conjuncturi care au asigurat răsturnarea guvernului provizoriu de la Petrograd şi asumarea puterii de către bolşevici continuă să alimenteze controversele istoriografice şi teoriile conspiraţiei, dintre care cea mai cunoscută este implicarea serviciilor secrete germane în pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat(6). Oricât de fascinante ar putea fi astfel de speculaţii, este dificil să-i considerăm pe aristocraţii prusaci atât de neinspiraţi în gestionarea evenimentelor militare din 1914-1918 ca iniţiatori ai revoluţiei proletare, mai ales că, în opinia unor specialişti militari, impasul de pe frontul de vest s-a datorat şi înaintării mult peste capacităţile obiective în interiorul frontierelor Imperiului Rus în dezintegrare. Indiferent de auspiciile imediate care i-au preliminat succesul, bolşevismul s-a impus în Rusia graţie unor alianţe oportune cu socialiştii revoluţionari de stânga, iar reputaţia externă a fost asigurată de receptarea entuziastă a victoriei sale în rândurile mişcării socialiste internaţionale, întărită la rândul său de starea de spirit de la sfârşitul războiului.

Profilul ideologic al puterii sovietice s-a conturat însă în succesiunea unor vii dezbateri şi controverse cu partenerii interni şi externi, instituţionalizate în cadrul congreselor de partid şi al reuniunilor noii internaţionale comuniste, dar purtate cu armele speculaţiei şi polemicilor în presa vremii. Asemenea inamicului său capitalist, lumea comunistă şi-a avut propria etapă de existenţă pluralistă, cu interogaţii şi clarificări conceptuale, cu facţiuni cristalizate în jurul unor lideri bolşevici sau în cadrul mişcării comuniste europene, aşa încât putem aprecia că, în cazul unei ipotetice victorii a revoluţiei spartakiste în Germania, este puţin probabil ca aceasta din urmă nu ar fi devenit un satelit al Rusiei Sovietice. Este suficient să avem în vedere criticile aduse de Rosa Luxemburg caracterului nedemocratic al puterii sovietice şi caracterului său nereprezentativ. Ascensiunea lui Stalin şi eşecul aşa-numitului export de revoluţie însemna în plan intern triumful partocraţiei în disputa cu revoluţionarii şi cu opoziţia moderată, iar în planul relaţiilor internaţionale revenirea la o strategie de politică externă pentru primul stat al muncitorilor şi ţăranilor, construită prin recuperarea a memoriei diplomaţiei ruse moderne.

* * *

1. Pentru o viziune asupra istoriei ca succesiune de victorii şi înfrângeri naţionale aplicată cazului maghiar, vezi Paul Lendvay, Ungurii: o mie de ani de istorie, Bucureşti, 2000, passim.

2. Pentru detalii, vezi Cosmin Popa, Între tentaţia Imperiului şi alianţa strategică: Uniunea Sovietică şi Europa Centrală şi de Est, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2012, pp.34-71.

3. Pentru viziunea nazistă asupra Europei în eventualitatea victoriei militare, vezi Enzo Collotti, Istoria Germaniei naziste, Bucureşti, 1978, pp.168-190.

4. Stephane Courtois, Le livre noire du communisme, Paris, 1997, passim.

5. Helene Carrere d’Encausse, Istoria asasinatului politic în Rusia, Bucureşti, 2001, pp.83-97.

6. Dmitri Volkogonov, Lenin: o nouă biografie, Bucureşti, 1998, pp.137-162.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sorin Paliga: (17-8-2013 la 16:01)

    Text bun, serios, la obiect. Cred însă că titlul este oarecum „misguiding”. Aș nota, doar în treacăt, că după 1964 „deșurubarea” și deschiderea nu era specifică numai Cehoslovaciei, și România trecea printr-o perioadă similară, demarată chiar în ultimul an de șefie și de viață ale lui Dej, continuată automat și după 1965.
    Despre alte aspecte am scris în textul meu, care va continua cu partea a II-a și, sper, și cu a III-a, spre sfîrșitul lunii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.90.95