Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica SPUNE



 

Bunăstare şi democraţie

de (10-8-2013)
5 ecouri

 
Bunăstare şi democraţie? Bunăstare şi socialism? Bunăstare şi totalitarism? Către ce se îndreaptă lumea?

În ultimii aproape 20 de ani, legătura de cauzalitate dintre democraţie şi bunăstare – considerată ca fiind indiscutabilă prin însăşi evidenţa istorică a prăbuşirii comunismului în 1989 – a fost pusă la grea încercare de sisteme politice de tip autocratic care au produs şi produc bunăstare. Liderii plutonului sunt, fără doar şi poate, Rusia şi China care demonstrează cu prisosinţă că nu neapărat democraţia în sensul occidental (personal îmbrăţişez modelul jeffersonian), este singura formulă socio-politică susceptibilă a produce bunăstare pentru cetăţenii săi. În acelaşi timp, autocraţiile Orientului Mijlociu – fie şi numai dacă enumerăm ţări ca Arabia Saudită, Qatar şi Kuweit – se simt excelent din punct de vedere economic, exersând regimuri cu evidente reflexe totalitare. «Vin tare din urmă» ţări precum Kazahstan şi Uzbekistan care fac deliciul analistior economici, în ciuda unor sisteme politice vecine cu dictatura…

Concomitent, democraţiile occidentale se cantonează într-o teribilă incapacitate de a găsi soluţii la criză financiară cu care se confruntă, şi asta în ciuda libertăţilor politice, civice şi economice, teoretic, net superioare oricăror alte «variante de lucru», libertăţi ce ar trebui – tot teoretic – să producă acea emulaţie, acea abundenţă de idei şi soluţii care să scoată rapid din marasm sistemul ca atare. Lucru care, evident, nu se întâmplă…!Mă întreb, aşadar, dacă bunăstarea produce democraţie sau dacă democraţia produce bunăstare? Dacă ne uităm la cazul Chinei, răspunsul la cele două întrebări este negativ. La fel, în Rusia. Lipsa implementării democraţiei autentice, după 1990, nu a produs pauperizare iar creşterea economică de netăgăduit nu a produs trecerea la democraţie sau la ameliorarea sensibilă a realităţii presupus democratice. Mă refer, aici, la Rusia.

În China nici nu se poate vorbi de democraţie! Dar, aceste ţări – alături de altele – care înregistrează creşteri economice constante şi spectaculoase în ultimii 10 ani şi care au probleme, efectiv, dramatice din perspectiva principiilor democratice, încep să surclaseze democraţiile consacrate la aproape toate capitolele indicatorilor economici: datorie publică, indicele inflaţiei, putere de cumpărare a monedelor autohtone, balanţă comercială, investiţii străine directe, creşterea salariului mediu, rezervă de aur. În afară Germaniei, care este un caz de care ne vom ocupă cu o altă ocazie – căci, merită o abordare specială – nici o altă ţară europeană nu se gândeşte nici măcar să se compare cu autocraţiile aflate în plin avânt economic, dar să mai şi între în competiţie cu ele…

Personal prefer, fără nici o ezitare, un sistem ce consacră şi apară libertăţile democratice, decât unul care le suprimă şi le maimuţăreşte indiferent la cât de multă bunăstare aş avea acces în ultimul caz. Afirm acest lucru fie şi numai dacă mă gândesc la faptul că arbitrarul unei autocraţii poate pune oricând sub semnul întrebării protecţia bunăstării individuale – fără nici un fel de posibilitate de riposta reală, sistemică, din partea victimelor. Oricând şi oricine, sub un pretext convenabil, poate fi deposedat de tot ceea ce a acumulat. Nu mai vorbesc despre modul în care toate instituţiile statului (nu) funcţionează într-o atare autocraţie…

Dar, aici nu este vorba despre opţiunile mele. Întrebarea care mă frământă este dacă nu cumva formatul democratic a permis – într-un mod de-a dreptul iresponsabil şi auto-distructiv – ca factorul economic să preia logică întregului demers democratic…!? Dacă nu cumva sistemul de apărare al democraţiei – care este… democraţia însăşi – s-a dovedit a fi, vai, vulnerabil tocmai în faţă factorului cel mai seducător şi mai aplaudat în ultimii, să zicem, 70 de ani în democraţiile consacrate: puterea economico-financiară. Mă întreb dacă nu cumva exacerbarea dorinţei individuale de a avea, de a deţine, de a tezauriza valori materiale a slăbit până la rahitism democraţia, virusând pârghiile autoreglabile ale jocului de putere dintre economic şi politic, până acolo încât întregul sistem s-a gripat!?

Oare nu cumva dependenţele şi interdependenţele «democratice» dintre politic şi economic au denaturat însăşi esenţă sistemului în sine, aruncând la gunoi logică democraţiei – demos-kratos: puterea poporului!? Puterea nu s-a mai putut, astfel, acumula în mod real în mâinile cetăţenilor, care la rându-le să o poată delega efectiv aleşilor, care să îşi asume astfel responsabilitatea faţă de interesul cetăţenilor, păstrând în acest mod echilibrul jocului. Nicidecum. Puterea s-a delegat cu bună credinţă aleşilor, care însă au delegat-o (a se citi… au vândut-o!) pe sume mai mari sau mai mici intereselor economice ale… unui grup extrem de restrâns de persoane! Altfel spus, democraţia pare să se fi transformat dintr-una reprezentativă, într-una… de gaşcă! Restul arată ca şi cum ar fi doar o perdea de fum. Din nefericire…

Ce se întâmplă, însă, în unele autocraţii? Dacă democraţiile se presupune că au cedat (?) intereselor de gaşcă, aruncând în marasm un întreg sistem, cum se face că arbitrarul, discreţionarul lipsit de etica valorilor, al autocraţiilor a produs şi, iată, produce bunăstare net superioară democraţiilor? Iar statisticile FMI şi ale Băncii Mondiale atestă acest lucru. Cum se face că starea de satisfacţie (de necrezut…!) personală pare cel puţin, să fie net superioară celei resimţite astăzi în democraţiile occidentale? Am să încerc un răspuns vădit incomplet şi supus criticilor…

Cred, mai întâi de toate, că autocraţiile aflate în plin avânt economic mizează totul pe efectul bunăstării individuale, tocmai pentru a atenua starea de insatisfacţie a cetăţeanului faţă de absenţa libertăţilor democratice şi civice! Liderii au sesizat la timp că sistemul este în pericol de a se prăbuşi din interior sub greutatea cumulată a lipsei reale de libertate şi a sărăciei populaţiei. Şi, s-a găsit şi pus cât de repede cu putinţă în aplicare debuşeul relativei bunăstări. S-a permis cetăţeanului să facă afaceri, să acumuleze avere, să se plimbe peste tot în lume, să demonstreze abilităţi antreprenoriale! Doar atât! Un frison de iluzie a libertăţii a străbătut societatea…! Oamenii se entuziasmează pentru că… au voie! Că pot acumula! Că se pot bucura de lucruri altădată interzise! Că îşi pot trăi – unii dintre ei – visul! Relativa tinereţe economică înfloritoare produce în rândul oamenilor o stare psihologică pozitivă (cel puţin statistic) care tinde să estompeze până la anihilare nemulţumirile legate de lipsa libertăţilor politice, de lipsa libertăţii presei, de lipsa unui sistem juridic independent. Şi, până la urmă, cine are bani poate chiar să îşi permită să plece să trăiască liniştit… într-o ţară democratică!Dar această perioada de efervescenţă va trece… Aşa cum a trecut şi în democraţiile occidentale…

De cealaltă parte însă Occidentul a îmbătrânit….! Entuziasmele s-au tocit. Acea stare de naivitate productivă plină de bucuria posibilităţii aproape nelimitate s-a estompat demult. Cetăţeanul occidental a început să realizeze – prin experienţa generaţiilor şi prin propriile observaţii contemporane cu el – că acumularea de bunăstare materială nu este suficientă pentru a se simţi fericit. A mai înţeles că întregul cadru financiar şi fiscal nu este sub nici o formă gândit pe logică egalităţii de şanse! De aceea, vrând-nevrând, gusturile şi nevoile i s-au rafinat (oare nu cumva s-au limitat…?). Dorinţele sunt mult mai profunde. Mai subtile.

Cetăţeanul occidental vrea să fie respectat şi ascultat. Vrea o democraţie care să îi fie dedicată lui şi familiei lui. Vrea reprezentare politică reală. Vrea ca banul public să ajungă… la public! Vrea să ştie că democraţia este expresia puterii proprii, delegate aleşilor care se pun realmente în slujba cetăţeanului şi nu a unui grup de interese economice. Cetăţeanul occidental a înţeles cum stă treaba…! Nu mai vrea să accepte simulacrul unui sistem care dirijează bunăstarea – prin pârghii «democratice» – către o elită indiferenţă la interesele publice. De aceea, el nu mai are entuziasme şi naivităţi! El nu mai crede în posibilităţile nelimitate ale unui sistem care îi diminuează posibilităţile. El ştie, intuitiv sau pragmatic, ceea ce individul entuziasmat de brumă de bunăstare economică permisă de autocraţiile în plin avânt economic nu ştie. Anume că pericolul cel mai mare pentru orice sistem politic este transformarea acestuia într-o simplă pârghie pusă în slujba unui grup restrâns de indivizi. Indiferent dacă acest grup se află la Bejing, la Moscova sau la Washington! A simţit de prea multe ori pe propria piele ce înseamnă să ignore democraţia în favoarea bunăstării. A înţeles care este relaţia dintre democraţie şi capitalism! Şi… nu mai are entuziasm. Sau, în orice caz, este mult mai ponderat.

Însă…, în lipsa acestui entuziasm personal care să producă «momentum» antreprenorial, ştiinţific, economic, social, etc., economia occidentală stagnează! Ideile lâncezesc. Apatia loveşte în dorinţa de a mai lupta, de a mai găsi soluţii. Indivizii îşi pierd încrederea în sistem şi în capacitatea sistemului de a lucra în folosul interesului public. Iar de aici şi până la instaurarea unui regim autocratic nu mai este decât un pas…!Soluţia, în ceea ce mă priveşte, nu poate veni decât din interiorul sistemului democratic occidental. Iar ea va veni! Eu sper sincer că democraţia şi capitalismul vor găsi calea echilibrului. Cu siguranţă, va trebui să vorbim despre un nou tip de capitalism. Un «capitalism generos», dedicat şi construit pe excelenţă echilibrului creşterii economic şi pe ceea ce numim dezvoltare durabilă. Un capitalism consolidat cu responsabilitate socială. Un capitalism recredibilizat prin întărirea instituţiilor democratice şi a reglementărilor transparente şi puse în slujba interesului public relativ la instituţiile financiare şi bancare. Aşa cum spunea laureatul premiului Nobel pentru economie şi fost prim vice-preşedinte al Băncii Momdiale, Joseph E. Stiglitz, «lumea dezvoltată trebuie să se achite de datoria de a reforma instituţiile care guvernează economia mondială».Altfel, această lume s-ar putea să piară sub tropăitul sacadat al autocraţiilor!

Dan UNCU

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sorin Paliga: (11-8-2013 la 13:17)

    Excelent articol, îmi confirmă ceea ce scriam aici acum ceva luni: căderea comunismului a introdus în Occident o stare de leșie, de plictis, se inoculează treptat morbul puturoșeniei. Gata, am învins, strigau entuziaști occidentalii în 1989–1990. Da, numai că, sub euforia momentului, se pare că nu au gîndit un Occident post-comunist, căci e evident că, fără războiul rece, lumea va fi altfel. U.E. a lăsat garda jos, politicienii au jumulit societatea de tot ce puteau, mii de miliarde de euro și de dolari s-au dus nu se știe unde. Apare, evident, criza. Și panica aferentă. Brusc, politicienii și Occidentul pare a se trezi, cei care dormeau acum 10 ani vor, tot ei, să rezolve problemele, pe șest, fără scandaluri.
    Îmi aduc aminte de un celebru vers din Vladimír Holan:
    […] ce i-a fost Europa
    care joacă zaruri cu rămășițele sfinților!…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (11-8-2013 la 14:17)

    O sinteza foarte buna de probleme, nedumeriri, posibile iesiri din impas prezentata in articol.

    Fara sa am personal raspunsuri, as mai pune pe lista citeva lucruri:
    – intr-un Occident cam in impas tarile Nordice se descurca binisor. Poate ar fi de pus lupa si pe ele?
    – ultimul deceniu a fost sub imperiul consumismului ca instrument anti-criza si panaceu cit si al externalizarii productiei industriale occidentale. Acum unele firme din Suedia isi pun problema sa ,,readuca munca acasa” din tari ca India, sau, daca nu acasa, mai prin vecini (UE, Europa de Est). Pentru ca nu a fost asa de simplu, pentru ca sunt alt fel de oameni, totusi, greu de lucrat cu ei, fuse orare diferite.
    – exista o miscare in Occident de indivizi pregatiti sa accepte sa fie mai putin instariti daca asta ajuta sistemul. Nu numai stingisti, pentru ca nu la ei ma gindesc.
    – sistemele mari sunt sisteme cu autoreglare, mai buna sau ma rea. Cea mai raspindita solutie de autoreglare conceputa de om este cea, binara, destul de primitiva, bazata pe succesiunea de pornit/oprit a citorva parametri. Sistemele cu autoreglare merg in ziz-zag in ceeace priveste performanta. Un model bun de reglare tinde in timp spre optim, ceeace face ca socurile sa fie din ce in ce mai reduse. Cu putin noroc, putem spera la asta. Dar instrumentele de modelare sunt in mîinile unor grupuri de oameni in care, eventual, suntem fiecare dintre noi o mica rotita.
    – unor economisti de marca, multi laureati Nobel pentru economie li se reprosa intr-un reportaj, ca lucreaza cu un model gresit economic al societatii occidentale, model care nu tine seama de ponderea hiperbolizata a bancilor printre ceilalti actori din economie.
    – intr-un alt reportaj suedez se arata cum in Suedia bunastarea, desi pare sa fi crescut (dupa unii parametri) in ultimele 4-5 decenii, a scazut drastic in unele privinte. Concret, angajatul din industrie primea mai mult din profit din fiecare unitate de produs pe care o executa. Acum primeste cam de patru ori mai putin, desi salariul i-a crescut in mod relativ. Cresterea profitului este cauzata de cresterea productivitatii (de exemplu un muncitor asambleaza 4 cabine de autocamion in loc de una ca acum 40 de ani) dar diferenta realizata nu este repartizata proportional intre el si patron. Acest ultim aspect este greu de observat. Putini trebuie sa fie si cei care au urmarit reportajul.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (11-8-2013 la 14:43)

    Excelenţă analiză a multitudinii de „sisteme capitaliste”! Se regăseşte şi „capitalismul românesc”, ca o struţocămilă” fără cap şi fără coadă. Acesta există ca un fel de lume paralelă, în care totul este mimetism, fie el al politicii, economiei, sau a democraţiei. La noi totul este „original”. Nicăieri nu s-a distrus mai mult, în numele unor valori care sunt adevărate în restul lumii.

    O idee fundamentală, în analizele sistemice, este exprimabilă prin întrebarea: „cui foloseşte?” Şi este considerat ca un răspuns pozitiv atunci când se poate spune: „în folosul cetăţenilor”. Oare capitalismul nostru are ceva care foloseşte cetăţenilor?

    Stimatul autor nu scoate în evidenţă că majoritatea capitalismelor citate şi definite ca fiind cu nuanţe autocratice, sunt cele din ţările care dispun de resurse naturale imense. Rusia, Kazahstanul, ţările din Orientul Mijlociu, au norocul de a fi călare pe bogaţii naturale la care majoritatea ţărilor din lume pot doar să viseze!! Cu China este altă povestɛ. Tradiţia milenară în comerţ şi capacitate de muncă migăloasă a fost reînnodată odată cu deschiderea spre capitalism.

    Şansă României, dacă va fi să fie, este să se producă o strategie coherentă economică, atât pe hârtie, cât mai ales, să fie promovată şi pusă în practică.

    Si, paradoxal, se pare ca salvarea Romaniei azi, o poate face doar o autocratie !!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (21-8-2013 la 23:21)

    @Dan Uncu

    Câteva păreri şi observaţii rapide.

    Subiectul corelaţiei între bunăstare şi democraţie este foarte interesant, şi foarte important. Întâi câteva clarificări de terminologie. Noţiunea de bunăstare este destul de clară. Din contră, prin democaţie se pot înţelege mai multe lucruri, de aceea eu prefer termenul de libertate sau, echivalent, respectarea de către stat a drepturilor individuale.

    Prima mea observaţie este că este util să împărţim drepturile/libertăţile în libertăţi economice şi libertăţi politice. Examinând istoria, inclusiv cea recentă, constatăm că introducerea unor libertăţi pur economice duce deja la o îmbunătăţire a bunăstării, îmbunătăţire care poate fi chiar dramatică.

    Un exemplu sunt cei patru „Tigri asiatici” – Hong Kong, Coreea de Sud, Singapore şi Taivanul, care s-au dezvoltat enorm între anii ’60 şi ’90, în ciuda faptului că sistemele politice erau, cel puţin la început, autoritare.

    Aceste exemple, precum şi multe altele din sec. 19-20 arată că creşterea substanţială a bunăstării necesită o creştere a libertăţilor economice – piaţă (mai) liberă, libertate (mai mare) a comerţului, garantatea proprietăţii private, libertatea contractelor, etc. Intuitiv, legătura nici nu este surprinzătoare!

    Cât de mult şi de repede va creşte bunăstarea după apariţia unor asemenea libertăţi, chiar limitate, depinde de mentalitatea oamenilor din regiunile respective. De exemplu, permiterea unei libertăţi economice chiar relativ reduse (v. mai jos) a dus în China la o creştere dramatică a bunăstării (neuniform, şi în termeni relativi, desigur). Cu o liberalizare economică mai substanţială, Rusia are totuşi o creştere mult mai redusă a bunăstării; se observă diferenţe mari între regiunile din interiorul Rusiei actuale, precum şi între aceasta şi fostele republici unionale – în bine sau în rău.

    Nu trebuie ignorat nici efectul pur aritmetic: o creştere de $50 la un venit de $50 este o creştere de 100%, pe când aceiaşi $50 la un venit de $1000 reprezntă doar 5%.

    Cu privire la rolul libertăţilor politice (a cuvântului/conştiinţei, de asociere/partide, etc.) am două observaţii:

    – cum foarte bine aţi subliniat în articol, libertăţile politice sunt necesare pentru a le garanta pe cele economice pe lungă durată;

    – libertatea economică este condiţia necesară pentru ca indivizii să fie independenţi de stat; numai dacă sunt autonomi d.p.d.v. material pot oamenii să-şi exercite drepturile politice.

    Punctual:

    democraţiile occidentale se cantonează într-o teribilă incapacitate de a găsi soluţii la criză financiară cu care se confruntă, şi asta în ciuda libertăţilor politice, civice şi economice

    Criza financiară se datorează restrângerii libertăţilor economice prin intervenţiile masive ale statului în economie; v. de exemplu articolul Criza financiară din 2008 – eşec al pieţei libere?.

    Întrebarea care mă frământă este dacă nu cumva formatul democratic a permis – într-un mod de-a dreptul iresponsabil şi auto-distructiv – ca factorul economic să preia logica [să se substituie?] întregului demers democratic…!?

    De fapt este exact invers: „formatul democratic”, dar nu în sensul libertăţilor individuale inalienabile, ci în celălalt sens, al ajustabilităţii acestor drepturi în funcţie de gusturile majorităţii de moment („puterea poporului”), a dus la intervenţiile masive ale statului în economie pentru redistribuire spre „nevoiaşi”.

    autocraţiile … mizează totul pe efectul bunăstării individuale, tocmai pentru a atenua starea de insatisfacţie a cetăţeanului faţă de absenţa libertăţilor democratice şi civice! Liderii au sesizat la timp că sistemul este în pericol de a se prăbuşi din interior sub greutatea cumulată a lipsei reale de libertate şi a sărăciei populaţiei. Şi, s-a găsit şi pus cât de repede cu putinţă în aplicare debuşeul relativei bunăstări.

    De acord 100% !!

    De câteva luni, la şedinţele de partid din China se prelucrează noile directive ale Partidului „pentru eliminarea a şapte idei subversive”, acestea fiind:

    – ideea de stat de drept,
    – ideea de drepturile individuale,
    – independenţa presei
    – libertatea de asociere,
    – piaţa liberă si
    – critica „nihilista” a trecutului partidului

    (v. aici).

    Unul din motivele acestei campanii este teama de tulburări cauzate de scăderea din ultima vreme a ratei de creştere economică. Exact cum spuneaţi!

    Tot privitor la China: iată un material foarte interesant despre limitele – surprinzător de înguste – ale libertăţilor economice din China.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Sorin Paliga: (22-8-2013 la 06:10)

    „..mizează totul pe efectul bunăstării individuale, tocmai pentru a atenua starea de insatisfacţie a cetăţeanului faţă de absenţa libertăţilor democratice şi civice”.

    Da, aceasta a fost, de exemplu, politica guvernului cehoslovac din perioada „normalizării” post august 1968: socialismul de consum, crearea unei bunăstări relative, care să-i facă pe oameni să uite traumele produse de invazie. Fenomenul este marcant și în Europa zilelor noastre, cu nuanțe, unde crearea unei bunăstări (aparente sau nu, relative sau nu) este făcută pt a acoperi procedee nedemocratice, comportamente dictatoriale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.204.185.107