Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Desluşiri şi dezvăluiri: Vladimir Tismăneanu, „Lumea secretă a nomenclaturii”

de (29-7-2013)
8 ecouri

 
Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete
de Vladimir Tismăneanu
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012

vladimir.tismaneanu.lumea.secreta.a.nomenclaturii„Nu alegem în ce mediu social şi intelectual ne naştem”, menţionează distinsul politolog specialist în perioada comunistă din Europa răsăriteană Vladimir Tismăneanu, în „Cuvânt înainte” al acestei fascinante cărţi. Această primă confesiune din nenumăratele întâlnite în carte a fost utilizată cu rea credinţă de către mulţi lupi în piele de oaie, stalinişti înveteraţi, fanatici ai comunismului, dintre care cei ce mai sunt în viaţă, sau urmaşii lor, au rămas la fel până astăzi, „pe sufletul şi conştiinţa lor”. În ultimă analiză, toţi aceşti oameni preferă interpretarea superficială şi jignitoare, dar şi liniştitoare pentru ei, fiindcă în caz contrar, ar fi confruntaţi cu o lume căreia continuă să-i aparţină. Şi este ceea ce intuiesc acei detractori ai autorului, anume că în mare măsură, cartea este o oglindă în care îşi vor vedea propriul chip lipsit de expresivitatea pe care le-ar fi conferit-o o creştere şi o evoluţie intelectual-caracterială căreia i s-au refuzat cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună.

Fiindcă această frază de care se cramponează aceşti oameni, nu este nici o justificare şi cu atât mai puţin vreo scuză, vreo „disculpare” pentru o vină în fapt inexistentă, autorul afirmând în continuare că a simţit nevoia să scrie această carte, incluzând datele necesare”pentru a înţelege de ce şi cum am ajuns la ruptura cu universul politic şi ideatic în care mă născusem şi mă formasem”.

Astfel, în această întreprindere care nu poate să nu-l afecteze atât la nivel spiritual cât şi emoţional, autorul începe prin descrierea mediului ambiant, acel habitat-geografie a nomenclaturii, în care piramida ierarhică a acesteia putea urmărită după gradul de somptuozitate şi eleganţă a regiunii, cartierului sau străzii în care-şi duceau existenţa de ´reprezentanţi „aleşi” ai poporului. De asemenea, este surprins modelul de „fortăreaţă asediată” . implicând măsurile cele mai riguroase, de protejare a liderilor care, conform propagandei, erau „exponenţii maselor” trăind într-o izolare aproape etanşă „după modelul sovietic al vigilenţei maniacale”.

Ceea ce frapează, în acelaşi context, este impresia că aceste locuinţe păzite cu atâta străşnicie sunt populate de un soi de roboţi îndoctrinaţi, între care, nefiind fiinţe umane, nu existau, în fapt, prietenii, de suflet sau de idei, şi nici măcar, în destul de multe cazuri, nici camaraderii de luptă, la foştii ilegalişti. Şi aceasta, cu precădere în epoca „marilor epurări politice şi etnice, ca o modalitate de a se debarasa de cei deveniţi incomozi”.

Autorul insistă de asemenea asupra unei dureroase comparaţii a personalităţii sale, aparţinând istoricului Florin Constantiniu şi ziaristului Cristian Tudor Popescu, cu un personaj „la modă” prin anii ’50, cărora şi nouă, copiilor de atunci, ni se băga pe gât ca „exemplu demn de urmat”, Pavlik Morozov, autorul semnalând cu o demnă reţinere această „analogie evident falsă”.

„Nu mi-am denunţat niciodată părinţii. (…) Am o oroare fizică faţă de informatori”, pentru ca în magistrala „Galerie de portrete”, capitol final al cărţii, autorul să noteze: „Niciodată la noi în casă nu a existat nici cea mai mică urmă de toleranţă faţă de delatori”.

Cu curaj şi verticalitate, Tismăneanu se lansează într-un demers extrem de anevoios, recunoscând că asumarea trecutului, inclusiv recunoaşterea responsabilităţilor politice ale unor oameni apropiaţi este întotdeauna o operaţiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e uşor să faci distincţia dintre familia biologică şi cea politică.

Dar urmând firul unei logici riguroase, el ajunge inevitabil la concluzia că „nu avem nici un fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare, mai ales când acestea s-au dovedit catastrofice”. (…) Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei identităţi”.

Deşi subliniază că tatăl său nu a deţinut vreo funcţie în straturile superioare ale piramidei nomenclaturiste, el concluzionează logic: „nu voi nega niciodată că a făcut parte din structurile care au impus îndoctrinarea comunistă”. În continuare, recurge la un „exerciţiu de franchţe” pentru a evidenţia onoarea de a conduce „Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, care în anul 2006 a publicat „Raportul Final”.

El nu dovedeşte nici blândeţe, nici îngăduinţă pentru promotorii acelei generaţii pe care a auzit-o de nenumărate ori plângându-se „vai, nu asta era ce ne-am dorit”, sau „altceva am visat noi”, cunoscând totuşi cele petrecute în URSS în anii ’30 (prigoana intelectualilor, sau ororile colectivizării), întrebându-i – retoric, cu o reţinută revoltă: „Cum şi de ce v-aţi azvârlit ca nişte somnambuli în această teribilă aventură istorică? (…) De ce aţi abandonat orice urmă de simţ critic? De ce aţi devenit orbi voluntari”?

El explică în acest fel convingerea marxistă ridicată la rangul de religie a părinţilor pe care, „a-i întreba de religie, de apartenenţa etnică însemna o desfigurare a identităţii”.

Se pare că la începutul anilor ’60, când a fost autorizată în URSS apariţia unor lucrări literare precum poemul lui Evtuşenko „Urmaşii lui Stalin”, iar în 1962 romanul lui Soljeniţîn „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, în revista Novâi Mir, a fost prima recunoaştere a existenţei lagărelor de concentrare comuniste.

Personal, lectura acestui fragment m-a transpus către finalul unui roman, tot de Soljeniţîn, pe care le-am iubit şi-l iubesc până astăzi, „Primul cerc”. Şi mi s-a conturat şi mai clar în minte atunci când am citit, scris de Tismăneanu, că în nomenclatură, se supravieţuia doar făcând exces de zel în a denunţa prietenul, camaradul de luptă, sau pe oricine a cărui „debarcare” ţi se părea în avantajul tău. În roman, este vorba de momentul în care Gleb Nerjin îl imploră pe ofiţerul care supraveghea proiectul inventării şi construirii unui aparat de identificare cu maximă precizie a vocii umane personalizate, să-i mai acorde doar 24 de ore, pentru ca unul din cei doi suspecţi, nevinovat, să poată fi eliberat, iar ofiţerul îşi motivează refuzul păsuirii prin aceea că eventualului nevinovat i se poate „găsi ceva cu uşurinţă, fiindcă în fapt, nu există nevinovaţi şi nimeni nu trebuie considerat astfel”.
Precedând extraordinara „Galerie de portrete”, autorul previne cu această ocazie că „nu toţi demnitarii comunişti erau nişte troglodiţi. Nu toţi purtau ochelari de cal ideologici, cei mai mulţi erau nişte oportunişti venali”, atunci când îl „detaşează” pe Ion Gheorghe Maurer de restul „Galeriei”.

Astfel, Alexandru Drăghici este „artizanul lichidării lui Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populaţiei”. Din nou, aceste doar câteva cuvinte te fac să te cufunzi în atmosfera epocii din romanele lui Soljeniţîn, când omului, fie şi unul de rând, ajungea să i se pară un adevărat miracol că merge seara la culcare în patul său şi se mai trezeşte dimineaţa… tot acolo! Marta, soţia lui Drăghici, este schiţată cu un soi de cărbune necruţător, condus cu mâna sigură a autorului, ca o „femeie de o rară duritate, o scorpie de care se temeau până şi rudele ei apropiate, o comunistă fanatică, un permanent rezervor de ură”.

Alexandru Nicolschi este considerat pe bună dreptate „exponentul en titre al pegrei securiste, un fanatic al luptei de clasă, al pedepsirii necruţătoare a „burjuilor”, al resentimentului social, al preceptelor ideologice staliniste”.

Savuroasă prin grotescul său frizând monstruozitatea, este şi galeria rezervată femeilor, precum Tamara Dobrin, poreclită „cobra”, sau „vipera”, întruchipare a „oportunismului nevertebrat, a conformismului cras şi a laşităţii de moluscă ce s-au îngemănat cu agramatismul şi cinismul într-un aliaj pestilenţial”. De asemenea, incultura şi ignoranţa sinistră a unei Ghizela Vass, pe care o fac cu atât mai periculoasă.

Eugen Florescu, „obtuz, vehement, insolent şi intolerant”, pretins de stânga, fiind în realitate „un campion a ceea ce eu numesc barocul fascisto-comunist”, este prezentat ca o antiteză a lui Paul Niculescu-Mizil, deţinător al unui rol-cheie în vânătoarea de vrăjitoare din perioada 1958-1960, fiind „unul dintre cei mai cultivaţi, mai puţin brutali, mai inteligenţi” dar tocmai „această sofisticare şi această aparenţă benignă” se dovedesc a fi „camuflajul unui dogmatism steril şi sterilizant”, asemeni adevăratului intelectual Miron Constantinescu”.

Ne-am limitat în aceste consideraţii la propriile remarci şi observaţii cu care autorul îşi marchează ceea ce s-ar putea numi stratul memorialistic al cărţii, lăsând cititorului fascinat de la prima la ultima filă a cărţii uimirea, revolta şi un întreg amalgam emoţional cu multe alte componente, plăcerea să le „verifice” veridicitatea, logica şi obiectivitatea, cu privirea scrutătoare pe care autorul o translează asupra lumii reale în care a evoluat, familie-nucleu, rude şi prieteni – foarte puţini demni de acest calificativ – ai săi şi ai celor apropiaţi. Un întreg univers în care, desigur, mulţi dintre eventualii cititori şi-au trăit peste o jumătate din viaţă, dar pe care doar datorită acestei cărţi îl pot înţelege, gândi şi conceptualiza, spre desluşirea căii către un „mai departe”.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Corneliu: (29-7-2013 la 15:37)

    O prezentare care este prin ea insasi fascinanta si in masura sa incite irezistibil la citirea cartii lui Tismaneanu.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 0

  • Sorin Paliga: (31-7-2013 la 15:58)

    Stimată doamnă, îmi puteți clarifica un pic afirmația „…Autorul insistă de asemenea asupra unei dureroase comparaţii a personalităţii sale, aparţinând istoricului Florin Constantiniu şi ziaristului Cristian Tudor Popescu”

    Până apuc să citesc cartea, fără îndoială interesantă, ce au spus cei doi la care faceți referire?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Rodica Grindea: (31-7-2013 la 17:27)

    Dar, de-le Paliga, aveți explicația chiar în același paragraf, imediat în fraza următotare.

    Nu știu ce vârstă aveți, dar cei din generația noastră, cu Pavlik Morozov, cu Gulia Koroliova și cu „Tânăra gardă” am crescut. Cei doi fac respectiva comparație, fiindcă în carte, autorul spune totuși niște adevăruri referitoare la familia sa, cu toată înțelegerea, cu toată luciditatea.

    Eu însămi am avut asemenea confruntări cu tatăl meu, care nu a fost în nomenclatură, dar o bucată de vreme a crezut sincer în utopia comunistă, ca mulți alți evrei.

    Mă ocup mai pe larg de această problemă în articolul meu din „Acum”, anume „Frumosul copil schilodit”. Și acolo a trebuit să mă războiesc cu câțiva comentatori care nu vor să recunoască (eventual nici să priceapă), că ei fac afirmații total false. Asta, dacă veți mai avea nevoie, după ce veți citi cartea. De altfel, chiar în prezentul articol, cum se spunea în româna arhaică, „mai la vale” (în continuarea respectivului paragraf ), fac referire la această chestiune extrem de delicată.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Sorin Paliga: (31-7-2013 la 19:21)

    Voiam să știu clar dacă îi lăudați sau ba pe cei doi, de aceea am pus întrebarea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Rodica Grindea: (31-7-2013 la 19:59)

    D-le Paliga, se spune că numai nouă, femeilor, ne place să ni se explice ceea ce știm, nu ceea ce nu știm. Sper că numele cu care semnați ecorile nu e pseudonimul unei femei. Cum o să-i laud pe imbecilii aceia?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • Sorin Paliga: (1-8-2013 la 04:16)

    Epitetul care li se poate aplica este, cred, altul, dar nu intru acum în amănunte. Despre Florin Constantiniu voi scrie, poate, dacă mă apuc să comentez un recent documentar de la TVR1 despre anul 1968, invadarea Cehoslovaciei și poziția României. Despre CTP nu pot scrie, am fost colegi de liceu și, 3 ani, de clasă. Atunci, era un cu totul alt om, teribilist, dar îi stătea bine, era un soi de protest la realitatea înconjurătoare. Ce vremuri…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Cristina: (2-8-2013 la 21:24)

    Excelenta analiza.

    Intamplator am fost colega cu fiica lui Alex. Dragici si intr-o ndimineata cand m-am dus sa o iau la scoala, l-am vazut pe Draghici tarandu-si fiica de cozi pe scari , fiindca luase o nota proasta la scoala. Era de o cruzime bestiala, ca si alte personaje descrise cu mare exactitatein aceasta carte.

    Nimeni nu se dezice de parinti, dar nu putem fi indiferenti la atatea crime, vieti distruse, libertatea gandirii incatusata. Cati au murit in inchisori, familiile lor nu trebuie sa cunoasca gandirea tortionarilor?! Si aceasta generatie de copii de nomenclaturisti care nu mai este la prima tinerete, trebuie sa inceapa sa inteleaga lumea in care traim, o lume libera, dar inca incorsetata de cei care vor sa traga „caruta” inapoi. Nu se poate, nu se mai poate.

    [… Mod.]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • olivia: (3-8-2013 la 00:31)

    @Cristina- fara sa ignor criminalitatea acestui individ, Draghici, totusi nu pot sa nu ma gandesc la o caricatura care orneaza camerele multor profesori din USA, si posibil si din alte locuri din lume.

    http://forums.atozteacherstuff.com/showthread.php?t=131703

    ma scuzati pentru deraierea de la subiect. Da prea e serios aici.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.48.3