Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Bulevardul Mircea Ivanescu

de (22-7-2013)
2 ecouri

Pe 21 iulie 2011 poetul Mircea Ivănescu a trecut în nefiinţă.

Un poet, un om de cultură şi traducător a lăsat pagini mai largi şi mai întinse decât orice autostradă vreodată iscusită în România.

S-a stins orb, în durerea de a nu mai fi putut citi ori scrie.

Se vorbeşte astăzi, ca de obicei, de te miri ce, numai despre împlinirile spirituale necântărite în bazaruri, în licitaţii, foarte puţin.

Mi-l amintesc pe Mircea Ivănescu ca un om mereu discret, politicos şi purtând cu el o carte. Citea în mers, citea în bistrourile de cartier. Nu-i plăceau ieşirile în public.

Parcă anume se strecura pe stradelele burgului departe de zarva citadină.

Generos, împrumuta cărţi, bani şi punea cuvinte bune pentru mulţi dintre tinerii din cenacluri. Nu deţinea funcţii decisive în edituri ori alte consilii de partid, însă susţinerea sa reală, trimiterile la lecturi şi multă muncă pe text reprezinta exemplul preluat de către foarte mulţi scriitori mai tineri.

Mă gândesc doar la cei ce îl asaltau şi îi mai datorează bani, nu i-au rambursat cărţile, dacă se opresc să scrie câteva rânduri, dacă nu despre persoanasa, ci despre versurile sale inegalabile ce construiesc un bulevard în istoria literaturii române contemporane.

S-a stins în odaia cu cărţi asemenea savantului sinolog din romanul Orbirea al lui E. Canetti.

Dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mânecă hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o altă. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebra, nu mai ştiu cine
umblă cu propriul sau cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

Din volumul „Versuri”, 1968
 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • adriana moscicki: (22-7-2013 la 16:57)

    Sfasaietor si trist destin! Un talent iesit din comun, un traducator de exceptie ascuns sub imbracamintea omului maruntel, sfios si miop… singura masca sub care putea sa aplece ochii si sa piteasca un zambet ironic!

    Mircea Ivanescu pe care l am cunoscut in gradina cu pomi si in camera ticsita de carti, in bucataria cu pisici, nu a cerut nimanui niciodata nimic, doar a dat bucati din propriul trup, painea si vinul poeziei, betia cuvantului! Sa-i fie somnul linistit si poezia vesnica amintire!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • florin predescu: (22-7-2013 la 21:59)

    Pacat in vremea vietii lui nu l-am onorat mai mult.

    Sa speram ca Sibiul ii va dedica o strada

    Multumesc pt comentariu.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.90.95