Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal caucazian (I)

de (18-7-2013)
2 ecouri

 

  1. Preambul

 

Plec spre Armenia purtând deja cu mine o preconcepţie. În niciuna dintre călătoriile mele de până acum nu mi s-a întâmplat să-mi port atât de aproape prejudecăţile. De regulă, prefer să colectez informaţii pragmatice (hoteluri, mijloace de transport în comun, hărţi, preţuri, paritatea monedei locale etc.). Acum, însă, pornesc spre Erevan având în memorie cartea lui Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor). Imaginile genocidului împotriva armenilor, ale idealismului absurd şi nebunesc al acestei naţiuni care, de voie şi, mai ales, de nevoie, s-a răspândit în toate colţurile planetei, mă însoţesc în avion, de la Varşovia şi până în capitala armeană. A simpatiza, aşa cum o fac eu acum, iraţional, un popor in corpore, până a ajunge să-i cunoşti în mod direct pe măcar câţiva dintre reprezentanţii lui, e o atitudine care îmi displace profund, pentru că mi se pare că mă apropie periculos de mult de gândirea de tip naţionalist. 

Parc in Erevan

Parc in Erevan

Despre Georgia, cu excepţia câtorva imagini ale revoluţiei lor portocalii şi, mai apoi, ale intervenţiei tancurilor ruseşti până aproape de capitala Tbilisi, nu ştiu prea multe, nu mă străduiesc să aflu prea multe. Îmi urmez, în cazul acesta, consecvent, convingerea că o ţară se vizitează fără ca viitorul turist să plonjeze în avans în istoria ei recentă. Evident, în măsura în care este posibil, îmi propun să văd ţările pe care le vizitez cu o minte, pe cât posibil, proaspătă, cu o memorie, pe cât posibil, neîncărcată de preconcepţii şi prejudecăţi.

 

  1. Erevan, Armenia

Aterizez pe Zvartnots, aeroportul din Erevan, la primele ore ale dimineţii. Cum nu am nevoie de viză, procedurile sunt relativ rapide. Schimb câţiva bani în moneda locală (dramul armean), mai scot ceva de la primul bancomat pe care îl întâlnesc în cale şi urc în taxi. 5 000 AMD până la hotel (o distanţă de aproximativ 13 km). Mi se pare mult, cu mult mai mult decât citisem pe internet că ar trebui să plătesc, însă nu am de ales. În afara aeroporturilor, la ore mici, e inevitabil să plăteşti mai mult decât face. Mai ales în partea aceasta de lume. Armeanul cu care negociez şi, mai apoi, şoferul sunt bărbaţi taciturni, cu sprâncene groase, bine definite, ochi mari, de un negru întunecat.

De pe geamul maşinii se văd străzile neluminate, clădirile gri, tipic comuniste şi, din loc în loc, construcţii neterminate, abandonate sau şantiere în lucru. Reclame luminoase te informează că, în interiorul unor clădiri mici, care nu impresionează, s-ar găsi cluburi de noapte sau cazinouri. Litere mari, scrise în alfabet latin; culorile, un roşu şi galben sclipind intermitent, contribuie din plin la senzaţia de kitsch.

Hotelul se găseşte la etajul al doilea al unui bloc de locuinţe. E o afacere de familie. Armen, proprietarul,  un bărbat cam la vreo 50 de ani, îmi deschide şi îmi arată camera, fără a se obosi să verifice paşaportul pe care îl aveam deja în mână. Camera e confortabilă iar terasa hotelului oferă o privire către muntele Ararat, care se găseşte acum în Turcia. E, de altfel, sursa unei amărăciuni pe care o simt în câteva rânduri în Armenia. Ţara, în graniţele ei actuale, nu mai încorporează câteva dintre simbolurile armeneşti importante, Araratul fiind unul dintre ele. Locul unde, zice-se, Noe şi-a încropit Arca sa, asigurând supravieţuirea rasei noastre şi a atâtor altora, e acum admirat de armeni cu conştiinţa că ceea ce se vede în zare aparţine unei alte ţări.

De pe terasa hotelului cu vedere spre Ararat

De pe terasa hotelului cu vedere spre Ararat

Dorm până pe la 11 şi, apoi, o pornesc pe străzile Erevanului. E, pentru mine, momentul cel mai important al oricărei călătorii. Contactul iniţial… Am învăţat că oraşele au nu numai miros, ci şi sunet. Dacă eşti destul de răbdător să acorzi atenţie mirosului şi sunetului unui oraş, poţi afla foarte multe despre el. Apoi, mai e şi mersul oamenilor simpli, pe stradă. În diferite colţuri ale lumii ei sunt, fie grăbiţi şi absenţi, fie intruzivi şi gălăgioşi, fie nervoşi şi încruntaţi, fie snobi şi plini de importanţă, fie simpli şi naturali etc. Oamenii cu care mă intersectez în Erevan sunt calmi şi calzi. Un bărbat se ceartă cu un poliţist; mâinile sale, în momentul în care gesticulează, nu trec de nivelul umerilor. E suficient să privesc ceva mai mult la harta pe care o port cu mine pentru ca cineva să vină şi să mă întrebe dacă mă poate ajuta. Mi s-a mai întâmplat în Portugalia şi încep să mă gândesc că poate ar trebui să reflectez ceva mai mult la legătura dintre ospitalitate, adevărata ospitalitate, nu discursul sforăitor despre ea, şi apetenţa pentru călătorie. Portugalia e aproape o ţară multietnică, multiculturală, cauza fiind realităţile postcoloniale, iar în Armenia aproape că fiecare familie are cel puţin o rudă care locuieşte în afara ţării. Istoria sângeroasă i-a pus pe armeni în situaţia de a călători destul de mult, de a fi nevoiţi să se simtă acasă în locuri atât de îndepărtate de propria lor ţară. Poate că în memoria lor colectivă e încă prezent sentimentul pe care ţi-l dă numai exilul; par că ştiu cum e să fii străin şi câtă nevoie ai, într-o ţară străină, de sentimentul că nu eşti singur, în mijlocul unei mulţimi care te priveşte nepăsătoare.

Armeana mi se pare o limbă fermă, în care consoanele şi amestecul de „ţ”-uri nu sunt, însă, ca în polonă sau rusă, intimidante, ci uşor muzicale. În spaţiul public se ţipă rar, se râde reţinut, însă natural.

Merg pe jos până la Muzeul Serghei Paradjanov, regizor născut în Georgia. Închis în două rânduri, acuzat de a fi homosexual şi, mai apoi, reproşându-i-se activitatea subversivă – ambele, ofense grave pentru sovietici – Paradjanov mi se pare genul de artist la care nu ştiu exact cum să mă raportez. Lirismul excesiv al câtorva scene din filmele lui nu mi se pare deloc atrăgător, însă, pe de altă parte, creaţiile sale, expuse în muzeu, trădează fără îndoială febrilitatea unei minţi care îmi place; o minte care e atât de înclinată spre cele mai neaşteptate conexiuni, spre cele mai paradoxale asocieri, încât nu-mi poate rămâne indiferentă. E acolo o excentricitate deloc forţată, pe care o simţi în deplin acord cu omul Paradjanov, cu biografia sa, până într-acolo încât nu mai ştii unde se termină arta şi de unde începe biografia, confesiunea. Relativ bine organizat, muzeul îţi lasă o impresie puternică.

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

Muzeul Serghei Paradjanov, Erevan

De acolo, merg la Moscheea Albastră. Simbol al prieteniei între Armenia şi Iran, moscheea e o dezamăgire. Clădirea pare a nu fi îngrijită de nimeni, deşi în interior se lucrează. Câţiva poliţişti fumează impasibili în curte, iar pe coridoarele exterioare, exponate ale artei ceramice persane zac părăsite, în vitrine murdare pe care se aşază muşte a căror ultimă grijă e reverenţa faţă de albastrul splendid al obiectelor. Praf şi mizerie…

Expozitie de ceramica persana la Moscheea Albastra

Expozitie de ceramica persana la Moscheea Albastra

Expozitie de ceramica persana la Moscheea Albastra

Expozitie de ceramica persana la Moscheea Albastra

Muzeul sculpturilor în lemn e şi mai dezorganizat. Exponatele au etichete în rusă şi armeană, însă, cel mai adesea, explicaţiile lipsesc cu desăvârşire. Când cumpăr biletul de intrare, tânăra care îl vinde se arată oarecum surprinsă, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca muzeul să fie şi vizitat. Deschide uşa cu o cheie masivă, de fier, îmi spune, iniţial, că pot face fotografii, cu condiţia să nu folosesc blitz-ul, după care, la intervenţia unei alte colege, mă informează ca fotografiatul este interzis. Prea târziu…

Erevan, Muzeul sculpturilor in lemn

Erevan, Muzeul sculpturilor in lemn

Erevan, Muzeul sculpturilor in lemn

Erevan, Muzeul sculpturilor in lemn

Mănânc într-un restaurant tradițional armenesc, Cucasus, într-o atmosferă rustică. Îmi propun sa iau cina acolo și în zilele următoare. Ajung la hotel seara, obosit. Armen e deja pe terasă. Mai povestim o vreme, în jurul unui coniac armenesc („Ararat”) pentru care gazda îmi dă pahare potrivite, lăsându-mă să înţeleg că ar fi un sacrilegiu să beau coniac dintr-un pahar banal, din care se bea îndeobşte apă.

După micul dejun de a doua zi, unul sumar, deloc consistent, pornesc către Cascade, monument de referință al capitalei armene. Construcția a fost începută în 1971, terminându-se 9 ani mai târziu. E un soi de mausoleu gigantic, până în vârful căruia trebuie urcate o sumedenie de trepte. La fiecare nivel al construcției, te așteaptă sculpturi și un spațiu verde. De sus, se poate admira panorama orașului. Într-adevăr, un oraș victimă a arhitecturii comuniste sovietice. Griul e dominant; blocurile au aerul dezolant pe care mi-l amintesc vag din România anilor 90.  Simt în Armenia un soi de căutare a unui drum propriu. Oricât de mulți armeni și români s-ar strădui să mă convingă de contrariul, istoria, fie ea glorioasă și strălucită, nu poate nici substitui și nici crea de una singură prezentul. Armenia are, mi se pare, un enorm avantaj: calitatea umană a locuitorilor ei, în al căror adânc sufletesc se regăsesc calmul și ospitalitatea celor care au experiența crudă a exilului și, în același timp, o diaspora puternică.

Complexul Cascade, Erevan

Complexul Cascade, Erevan

Complexul Cascade, Erevan

Complexul Cascade, Erevan

Complexul Cascade, Erevan

Complexul Cascade, Erevan

Fortăreața de la Erebuni, locul unde s-a aflat orașul fortificat al regatului Urartu, civilizație considerată înaintașa celei armenești, e astăzi un spațiu deloc impresionant. Ajung în muzeu în același timp cu un grup de turiști americani, așa că am parte de ghidaj în engleză fără să-l fi plătit. Sunt expuse imagini ale zeităților urartiene, alături de alte obiecte descoperite de arheologi. Erebuni a fost fondat în secolul 8 î.e.n. La auzul informației, grupul de turiști se extaziază minute bune; vechimea venerabilă a unei astfel de civilizații mai șterge din impresia de anost pe care ți-o lasă expoziția în sine. Din vocea ghidului, răzbat cu claritate elemente de mândrie națională pe care le-am văzut, adesea, la unii ghizi români care vorbesc despre daci.

Vizitez muzeul genocidului împotriva armenilor. Complexul include, pe lângă muzeu, un spațiu în aer liber, dedicat victimelor genocidului. În centru, o flacără arde continuu, înconjurată fiind de flori. Când ajung, un grup de armeni se găsește deja acolo. O întreagă familie. Lângă flacără, o tânără, în genunchi, se roagă. E o imagine atât de emoționantă, încât mi se pare că prezența mea în proximitatea unui astfel de spațiu, ca turist, e o impietate. În fața suferinței umane, exprimată atât de viu, turistul curios nu are ce căuta. Rugăciunea aceea, îndreptată, cel mai probabil, către o victimă care și-a găsit sfârșitul înfometată, torturată și deposedată de ultimul lucru care-i rămâne unui om, propria lui demnitate, nu are nevoie de martori, nu poate fi expusă curiozității mele, nu e construită pentru a fi așezată în vitrină.

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

Monumentul genocidului impotriva armenilor, Erevan

 Părăsesc locul și intru în muzeu. S-au scris mii de pagini despre genocid, s-au făcut sute de fotografii cu descompusele cadavre ale armenilor, lăsate pradă păsărilor sau aruncate pur și simplu în apa vreunui râu. Unele dintre ele se găsesc în incinta muzeului. Câțiva soldați turci s-au fotografiat alături de capetele armenilor pe care îi uciseseră. Intrând dintr-o încăpere în alta, am senzația că asist la o critică devastatoare, fără replică, a însăși naturii umane. Convoaie nesfârșite de armeni, purtați dintr-un colț al lumii în altul, doar pentru a li se găsi un loc potrivit pentru a le adăposti cadavrele. Nu moartea în sine impresionează aici, ci faptul că figurile din fotografii muriseră de zeci de ori înainte de a surveni moartea lor biologică.        

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • olivia: (26-7-2013 la 06:43)

    Dl Ovidiu, dupa parerea mea prezenta dumneavoastra la muzeu genocidului armenilor nu a fost o impietate. Nu numai ca ati vizitat cu respect dar ati facut ceva ce orice armean probabil ca considera ca este important. Ati povestit mai departe ce s-a intamplat si ce ati vazut. Imi place sa citesc impresiile dumneavoastra de calatorie. Scrise cu atentie la amanunte, empatie si caldura.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (31-7-2013 la 15:16)

    Domnule Ivancu,

    vă citesc întotdeauna cu plăcere articolele și în special jurnalele. (Sper să publicați în continuare jurnalul indian.) Aș face o completare la acest articol, pentru că am vizitat și eu Erevanul cu ceva ani în urmă (vreo 30!) și anume:

    materialul de construcție preponderent în toată Armenia (nu numai în Erevan), este granitul de culoare gri, extras din munții de origine vulcanică pe care este așezată țara. Nu numai blocurile comuniste sunt gri, ci toate construcțiile: vilele armenilor întorși din occident și S.U.A. în anii în care puterea sovietică a promis „marea cu sarea” fiecărei familii de armeni revenită în patrie, compexele bisericești de la Echmiadzin, micuța bisericuță Gayane și chiar situl arheologic Zvartnots. Tot din aceeași piatră gri erau realizate la acea vreme și pavajele impecabile ale trotuarelor din centrul Erevanului, dând impresia de curățenie și prosperitate, mai ales că era pentru prima dată că vedeam atât de multe magazine de bijuterii scumpe, unul lângă altul ce te îmbiau să le treci pragul, de pe aceste trotuare cu modele diferite de pavaj.

    Văzând fotografia cu monumentul dedicat celor 1,5 milioane de armeni uciși de către turci în 1915, mi-am amintit că acel turn în formă de piramidă ascuțită ca un ac, secționat în două părți inegale și distanțate într-atât încât să poți trece lejer printre ele, simbolizează Araratul Mic și Araratul Mare, munți care nu mai aparțin Armeniei, dar se văd peste graniță, în Turcia, cu vârfurile înzăpezite.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.171.35