Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Biografii

de (28-6-2013)

 
Venise ca ziaristă cu o bursă după Revoluţie, se îndrăgostise de New York şi decisese să rămână definitiv. Bună vorbitoare de engleză, muncitoare şi dezinhibată, Diana se simţea făcută pentru lumea asta. Şi îi plăcea totul aici. Îşi făcuse prieteni, se decretase “acasă” din prima zi, fără multe şovăieli şi spaime, graţie mai ales tinereţii care poate camufla ori amplifica orice. Cât ar fi fost cu sufletul în rai, Diana era şi cu picioarele pe pământ. Cuvintele cântecului “New York, New York”, conform cărora “dacă reuşeşti aici, vei reuşi oriunde”, pe care la început le asculta fremătând de entuziasm, ajunseseră să-i dea însă frisoane îndată ce şi-a văzut visul împlinit. Era de-acum rezidentă permanentă şi avea drept de lucru.

Cel mai e greu e să faci faţă unui vis împlinit, i-a spus un amic emigrant rus, violonist de mare talent care ziua era şofer de taxi. Una e să trăieşti la New York ca bursier pe o perioadă scurtă, şi alta e să te stabileşti aici, cu presiunea supravieţuirii, a competiţiei, a facturilor lunare şi taxelor. După ce te-a sedus, oraşul ăsta te poate devora. E ca şi cum te-ai îndrăgosti de Zmeul-Zmeilor. Îmbrăţişarea lui îţi poate rupe oasele.

Ca ziaristă nu avea să fie angajată curând. Trimisese zeci de resumeuri la redacţii de reviste şi posturi de televiziune, dar şanse erau puţine, chiar şi pentru nativii absolvenţi de jurnalism din colegiile newyorkeze. Până la urmă, un alt prieten, profesor de istoria artei, emigrant din Ungaria, o ajutase să obţină un post de bibliotecară la Columbia University. Dar dacă voia să trăiască în Manhattan, considerat de Diana centrul lumii, pentru chirie, spectacole, muzee, filme, restaurante şi cărţi, e nevoie de bani, a mai avertizat-o. El îi deschisese o uşă. Restul ţinea de norocul fiecăruia. Dar şi norocul trebuie împins de la spate, altfel trece ca un tramvai fără să oprească în staţie.

Diana a început să-şi caute şi o a doua slujbă, un part time de weekend, înainte ca buzduganul aruncat de Zmeul Zmeilor să lovească uşa garsonierei închiriate în Lower East Side, unde dacă veneau s-o viziteze cinci prieteni deodată, ca să aibă toţi loc, unul trebuia să stea cu corpul mult aplecat pe fereastră.

A găsit să lucreze câte patru ore sâmbăta şi duminica dimineaţa pentru o văduvă milionară de pe Park Avenue care avea nevoie de un ajutor neclar, ceva între secretară particulară şi editoare. Se prefăcea că şi-ar scrie memoriile care se rezumau la petreceri mondene, călătorii cu iahtul sau Concordul, după o “copilărie grea” prin şcolile elveţiene de elită şi două căsătorii nereuşite în urma cărora îşi triplase averea părintească, şi ea consistentă. De fapt, se plictisea în apartamentul acela în care puteai întoarce un Cadilac şi avea nevoie de un suflet tânăr prin preajmă, aşa cum i s-a destăinuit după un timp. Diana îi dactilografia scrisori îngălbenite de timp în care se vorbea pompos despre nimic, îi plătea facturile, dar mai ales îi asculta poveştile, motivul real pentru care fusese angajată.

Când îi scria cecul lunar, bătrânei îi tremura mâna, nu de Parkinson. Citea de câteva ori cifra modestă să fie sigură că n-a scris mai mult şi îi repeta apoi de câteva ori să aibă grijă unde-l pune să nu-l piardă. Purta doar bijuterii false, de teamă să nu fie atacată pe stradă, iar pe cele adevărate le ţinea într-un seif băgat într-un dulap în zid încuiat cu trei lacăte şi acoperit cu un tablou care nu putea tenta pe nimeni. Picturi de Matisse şi Braque erau în schimb discret atârnate în vreun hol întunecos ori după vreo uşă dosnică să nu fie văzute de prea mulţi şi să nu se bucure nimeni de ele. Banul e ochiul dracului, iar cei bogaţi au griji şi spaime, îi spunea când era mică bunica, fericită că era săracă lipită, şi totuşi cocoşată de griji şi necazuri, în ciuda citatelor din biblie pe care le învăţase pe dinafară, dar care nu aveau nicio putere asupra realităţii. Iar cei din urmă vor fi cei dintâi care se vor duce pe apa sâmbetei, glumea bunicul Dianei, a cărui singură apropiere de biserică era aşezarea ei lângă crâşma din sat.

Bătrâna doamnă nu avea copii, slavă domnului, îi spunea uşurată, aduc numai bătăi de cap, nici rude nu-i mai rămăseseră multe în viaţă, scăpase de moştenitori şi cu toate astea în fiecare zi de miercuri la ora 11 avea o întâlnire pe care o numea de “consiliu lucrativ” cu contabilul, avocatul şi consilierul financiar. Îşi trecea iar şi iar averea în revistă, îşi schimba săptămânal testamentul atentă ca o sumă importantă să-i revină papagalului din colivia atârnată în una din cele patru băi ale apartamentului. Un papagal antrenat s-o contrazică. Repeta cu glas răguşit doar “No. No” de fiecare dată când îi punea întrebări ca unui oracol. Aşa se face probabil că toate deciziile ei erau pe dos, sau altfel decât te-ai fi aşteptat. Acţiona cu logica negativistă a papagalului, dar una pragmatică, odată ce averea-i creştea. Avea proprietăţi peste tot, în arondismentul 16 din Paris, în Belgravia din Londra, în Saint-Tropez, Palm Beach şi Aspen Colorado. De unele spunea că ar cam fi vrut să scape, doar că de fiecare dată în loc să vândă mai cumpăra câte ceva, doar pentru că piaţa era bună, şi cum să nu profiţi de criza care începea să lovească?!

O dată pe săptămână îi venea la curăţenie o peruancă, o femeie muncitoare şi discretă care o servea de peste 20 de ani. Într-una din zile a avut proasta inspiraţie s-o roage ca după moarte să-i lase ei tacâmurile de argint, o dorinţă extravagantă cum pot avea uneori din senin cei săraci, şi a fost pe loc concediată. I-au ieşit flăcări din ochi şi fum pe nas, a mai tremurat de furie mult după ce i-a scris ultimul cec din care i-a reţinut o taxă de infidelitate şi una de insultă şi a dat-o pe uşă afară. Tacâmurile erau ale ei, ale ei, să fie clar pentru toată lumea, odată şi pentru totdeauna. Şi despre care moarte vorbim, a cui?

Avea 89 de ani şi prefera rozul. Dormitorul avea şi el pereţii tapetaţi cu mătase roz şi vaze japoneze cu trandafiri roz se aflau pe toate măsuţele stil din living în ton cu lămpile Tiffany şi peisaje renascentiste care spânzurau în rame masive. Dacă o întâlneai pe stradă, nu aveai cum să bănuieşti cât de bogată era, se îmbrăca auster, rulând la nesfârşit acelaşi taior bleumarin tăiat simplu, se abţinea să dea un bacşiş prea mare portarilor, şoferilor de taxi ori chelnerilor, trăia fără capricii şi bucurii ca şi cum se pregătea să treacă neobservată şi să reziste financiar în următoarele trei sute de ani.

Într-una din sâmbete a rugat-o pe Diana să stea până după-amiaza pentru că avea musafiri, nu atât s-o ajute cu tăvile de argint uriaşe şi porţelanurile de Sèvres, ci pentru că va avea pentru ea o surpriză. Era chiar ziua în care Diana fusese chemată la un interviu la postul de televiziune PBS unde şi uitase că îşi trimisese resumeul cu câteva săptămâni în urmă. Trebuia să se întâlnească la ora 7 seara cu directorul departamentului “Biografii”, care ceruse printr-o scrisoare candidaţilor să se prezinte la interviu şi cu o listă de subiecte, de preferat figuri neconvenţionale, venite mai ales din alte culturi. Era o şansă extraordinară, dar Diana mari iluzii nu îşi făcea. Mai fusese de câteva ori la un pas de a obţine jobul vieţii dar lucrurile se blocaseră de fiecare dată.

Pe la 5 salonul se umpluse cu doamne bine îmbrăcate şi bine sărite de 80 de ani, etalându-şi ultimele operaţii estetice ori ascunzându-le discret sub ochelari mari de soare.

Diana a intrat cu ochii în jos atentă la tava enormă pe care o căra şi cu gândul la interviul care o aştepta. Privirea i-a alunecat pe cele cinci perechi de pantofi scumpi care se odihneau în jurul măsuţelor Louis XV. Nu s-a putut opri să nu-şi inspecteze sandalele de la Daffy’s (magazinul poreclit ironic “chilipirul milionarilor”) şi să-şi încordeze instinctiv degetele goale, pe care ar fi vrut să le ascundă cumva de privirile care o fixau în tăcere, cu o bunăvoinţă plictisită.

Ochii femeilor s-au animat pentru o clipă când stăpâna casei a prezentat-o ca ziaristă din România. De obicei, în astfel de cercuri se înregistrează cu amuzament numele exotic al ţării şi urmează câteva întrebări care pot părea maliţioase, dar care în realitate sunt doar naive, legate de te miri ce informaţie reziduală de natură geografică sau anecdotică. De data asta, nimic. Diana e studiată în continuare cu atenţie. Loveşte neîndemânatecă farfurioarele cu praline şi ceştile cu ceai, dar niciuna dintre doamne nu se atinge de nimic. Toate sunt drepte şi slabe, cum sunt cei bogaţi care mănâncă puţin şi bun, iar de la un timp poate nici nu mai mănâncă, lucrurile funcţionează de la sine.

Nu se putu abţine să nu se gândească la ţara ei natală unde bătrâni bogaţi nu prea există. Au fugit deposedaţi de averi, majoritatea imediat după război, lăsând casele boiereşti, conacurile şi palatele proletarilor şi activiştilor de partid. Bătrânii de azi cerşesc în faţa farmaciilor sau supermaketurilor. Slăbănogi, nu slabi, sleiţi de poftă de viaţă, resemnaţi sau înrăiţi. Iar cei care vor ajunge bogaţi la bătrâneţe sunt noii baroni ai economiei de piaţă, amestec grosolan de parvenitism cu lipsă de stil.

Toate cele cinci femei erau văduve, după doi sau trei bărbaţi, care mai de care mai celebru sau mai înstărit, cum avea să afle mai târziu. Vorbeau încet, cu buzele strânse, cu economie de cuvinte, fără mimică şi fără niciun gest, semn de nobleţe sau din lipsă de energie, deşi păreau puternice şi încremenite în viaţă. Nu aveau vârstă, şi-o pierduseră prin vreun iaht sau prin labirintul coridoarelor din casele de vacanţă. Doar mâinile, care îmbătrânesc primele, le purtau amprenta anilor, nu se ştie însă dacă neapărat fericiţi. Mâini delicate, nemuncite, cum se spune, de pianiste eşuate dar mereu în preajma maeştrilor. Parcă aveau şi ele tentaţia să le ascundă, aşa cum îi venea Dianei cu degetele de la picioare.

Au atacat-o pe rând, la început neîncrezătoare că le va putea satisface curiozitatea. Atunci a înţeles şi surpriza care i se pusese la cale: cu excepţia gazdei, americancă din părinţi irlandezi al cărei prim soţ coordonase spionajul american între războaie în Estul Europei şi îşi petrecuse mult timp la hotelul Athenee Palace, din Bucureşti celelalte erau născute în România. Nostalgii nu aveau de ce să aibă, iar amintirile castrate intenţionat din spaţiul natal oscilau între idilic şi tragic, între palate, Cazinoul din Sinaia ori Orient Expresul care pe vremea aceea nu ocolea România şi cizma comuniştilor transformând totul într-un praf gros din care nu se mai vede mare lucru.

Gazda o privea pe Diana satisfăcută ca şi cum ar fi fost produsul ei. Încă puţin şi părea gata s-o vândă celei care va oferi mai mult. Şi nu era departe de adevăr. Fiecare dintre ele ar fi avut nevoie de o secretară, o asistentă, ce-o fi, mai ales că erau singure şi una peste alta era plăcut să poţi vorbi româneşte după atâtea zeci de ani.

Peste iarnă gazda Dianei pleca la proprietatea ei din Palm Beach. Nu se ştie dacă pusese la cale reuniunea asta pentru a o ajuta să-şi găsească altundeva de lucru în cele cinci luni cât ea lipsea, dar era clar că Diana avea déjà cinci oferte deschise. Pentru că era ziaristă, sau poate pentru că prezenţa ei le deschisese un sertar închis demult, au renunţat la conversaţia obişnuită despre evenimente mondene, spectacole de teatru, mersul bursei şi ultimele decese din lumea bună, şi au început pe rând să-şi povestească viaţa. Schimbau din când în când impresii despre localuri din Bucureşti, pe vremea aceea un loc sofisticat şi decadent, baluri la Palatul Regal ori mici bârfe legate de personaje extravagante sau situaţii din epocă. Altfel, România de azi nu părea să existe pentru ele. Îşi tăiaseră definitiv cordonul ombilical de mama patrie şi majoritatea dintre ele avuseseră multe alte mame vitrege, vorbeau câteva limbi şi ajunseseră în cele din urmă nişte orfane înstrăinate, cu alte cuvinte multiculturale, fără nostalgii sau emoţii pentru un spaţiu anume.

Prima i-a propus să o însoţească trei seri pe săptămână la restaurant şi apoi la teatru. Nu avea s-o plătească, dar era invitata ei la spectacol şi la cină, un târg bun, a asigurat-o. Dianei avea să-i pară rău că refuzase, mai ales după ce a aflat cine era. Era născută în Oltenia, într-un sat vecin cu cel al lui Brâncuşi. Încă mai păstra semnele unei frumuseţi ieşite din comun care provocase mari pasiuni. Se vorbea că ar fi avut o aventură şi cu regele Petru II al Iugoslaviei, nepotul regelui Ferdinand al României. Anul 1940 o găseşte într-o relaţie amoroasă cu un ministru din anturajul lui cu Carol II, aşa se face că părăseşte România în trenul regal şi ajunge la New York în căutarea unui nou început. Aici lucrează ca menajeră în casa unui miliardar fabricant de ceasuri care va face o pasiune pentru ea, va înfrunta un scandal public şi o va lua de nevastă, transferând pe numele ei un număr important de acţiuni bancare. Devine extrem de bogată, se mişcă în cercuri influente, face călătorii extravagante în Europa, îl frecventează pe Brâncuşi, căruia îi cumpără o sculptură care avea să facă legendă. Muza îşi va schimba de câteva ori proprietarii, ca după multe procese să fie achiziţionată de muzeul Guggenheim pentru 2,8 milioane de dolari. De fabricantul de ceasuri Bulova a divorţat după certuri violente, a fost evacuată din casă plecând doar cu o valiză, a luat-o din nou de la zero, intrând într-o relaţie amoroasă cu un avocat celebru, apoi s-a recăsătorit cu un diplomat extrem de bogat, patronul ciocolatei elveţiene Lindt, dar a divorţat şi de acesta la scurt timp. Locuise în case şi apartamente scumpe, la Hotel Pierre, 480 Park Avenue sau Essex House, Ambasada Elveţiei din Washington sau un castel în Hamptons.

– La bătrâneţe singurul răsfăţ care-ţi rămâne sunt amintirile. Şi cel mai trist e când nu mai ai cui să le povesteşti. Am avut lumea la picioare, mi s-au făcut busturi şi portrete, mi s-au compus simfonii. Tinereţea nu ţine însă la nesfârşit, vine timpul când eşti dat la o parte de la festin, a rostit zâmbind trist, şi-a privit insistent ceasul Bulova şi a rămas tot restul după amiezii tăcută.

– Ce festin?! Viaţa e un tort de rahat din care în fiecare zi mai mânânci o felie, a pufăit enervată cea de lângă ea, o minionă de gheaţă, vorbind dintr-o dată nu se ştie de ce în portugheză. Celelalte erau probabil obişnuite cu cinismul ei, n-au luat-o în seamă şi chiar au început să ciugulească fără apetit din prăjiturile cu praline. Era plină de răni nevindecate. Fratele ei fusese asasinat la Rio unde ajunsese bogat în afaceri cu cafea şi cauciuc. De curând îi murise fiica, editoarea unei reviste de artă. I-a propus Dianei să o ajute să pună în ordine manuscrise, desene, jurnale ale fiicei ei pe care voia să le doneze unei universităţi. Şi poate va scrie şi un articol despre ea? La ce ziare scria? Fiica ei fusese la rândul ei faimoasă, măritată cu un baron elveţian, în anturajul marilor artişti şi vedete ale zilei. România nu ar fi interesantă de poveşti glamuroase despre celebrităţi din străinătate cu rădăcini româneşti?

Ochii bătrânei aveau o răceală metalică, te tăia cu privirea şi trecea mai departe. Tot ce-şi amintea din copilăria petrecută în România era doica, o nemţoaică solidă cu sâni mari şi cozi împletite pe care se lăuda că o iubise mai mult decât pe maică-sa şi momentul când fuseseră daţi afară din casă şi li se confiscase averea. Marile oraşe ale lumii erau legate fie de vreo căsătorie, fie de vreun divorţ al ei, cinci la număr, şi tot atâtea proprietăţi şi conturi care aveau să fie moştenite de cei doi nepoţi nu prea reuşiţi, unul pe droguri, altul în cărucior suferind de o boală degenerativă. După căderea comunismului, se întorsese în România doar să-şi revendice imobilele luate abuziv. Şi-a luat cei mai agresivi avocaţi, o valiză cu supe la pachet, hârtie igienică şi medicamente pentru că i se spusese că în România e rău, şi la cei 85 de ani zburase spre ţara natală tunând şi fulgerând. A reuşit să recupereze trei din cele patru case ale familiei, pretextând că nu banii o interesau ci restaurarea dreptăţii. Le-a vândut totuşi negociind la centimă şi plângându-se că le-ar fi dat pe nimic. Mai rămăsese doar imobilul de trei etaje pe lângă Cişmigiu unde locuiau de prin anii 50 opt familii şi un bătrân.

Ca să intre în posesia ei, chiriaşii trebuiau evacuaţi, mutaţi în alte apartamente, proces lung şi complicat, însă ei nici nu-i trecea prin cap să renunţe, era casa preferată, locul de unde familia ei fusese izgonită şi o voia cu orice preţ înapoi. În memoria trecutului şi în lumina dreptăţii. O memorie scurtă de altfel, şi o lumină destul de tulbure, cum avea să se vadă. Într-o după amiază s-a dus acolo. Nimic nu mai era de recunoscut. Scările de marmoră de odinioară erau sparte, pereţii coşcoviţi, coloanele crăpate şi stucaturile distruse, mirosea a prăjeală şi a scutece de copil, ori ei copiii mici îi produceau grimase. A ţinut neapărat să vadă camera doicii ei ocupată acum de un pensionar, fost profesor de muzică. Bătrânul i-a deschis uşa şi după ce a invitat-o înăuntru, a rămas mut. Avea în faţa prima lui iubită din şcoală, fata la care se gândise încă mulţi ani după ce plecase în străinătate sperând să primească vreodată un semn. Ea însă nu l-a recunoscut. De sub ochelarii de soare a panoramat încăperea fără să-i arunce măcar o privire, şi-a pus mănuşile când a atins clanţa uşii, şi a coborât scările dreaptă, atentă să nu se murdărească de ceva. La scurt timp după ce s-a întors la New York, mai mult sau mai puţin întâmplător, a izbucnit un incendiu într-o aripă a clădirii distrugând-o într-o bună măsură, iar chiriaşii au fost nevoiţi să se mute. Bătrânul a făcut infarct şi a murit. De altfel Diana ştia sfârşitul poveştii dintr-un ziar de scandal bucureştean unde vestea apăruse sub titlul “Vizita blestemată a bătrânei doamne”.

Cea de-a treia doamnă i-a oferit Dianei chiar să locuiesc la ea, avea o cameră de oaspeţi în care pe vremuri îi găzduise pe Dali şi Truman Capote. Lui Dali îi plăcea încăperea aceea pentru că îi satisfăcea narcisismul, a adăugat din vârful buzelor. Îşi lua notiţe şi desena. O numea “camera de masturbat”. Încăperea e tapetată cu staniol şi are oglinzi peste tot, nu poţi scăpa de tine însuţi. Capote bea şi fuma ierburi uşoare întins pe spate imaginându-se într-o navetă spaţială în miniatură. Diana ca ziaristă ar putea aprecia…I-a aruncat o privire circumspectă şi a întrebat-o fără mare curiozitate de ce a plecat din România şi dacă acum e mai bine acolo… Era fiica unui ministru din guvernul de dreapta al lui Ion Antonescu care fugise înainte de terminarea războiului în Elveţia unde îşi transferase din timp banii şi bijuteriile, iar de acolo ajunsese în America şi intrase în afaceri bancare. Se măritase de tânără cu un magnat al petrolului din Texas şi trăise 12 ani în Dalas, unde ca să nu înnebunească se apucase de colecţionat pictură. Îşi luase un master în arte frumoase, îşi educase gustul, mergea la casele de licitaţie din Europa, iar soţul plătea oricât bucuros că tânăra lui soţie de care nu avea timp să se ocupe, se amuza pariind pe Magritt şi Picasso.

După moartea prematură a soţului, victima unui complot pus la cale de o corporaţie rivală, se pare, deşi oficial s-a înregistrat un infarct, i-a revenit o avere considerabilă pentru a fi vânată de tot felul de fundaţii şi invitată la baluri de binefacere şi evenimente cu ştaif. La unul din ele a cunoscut un tycoon din industria oţelului care avea să-i devină al doilea soţ şi s-a mutat într-o clădire impozantă pe Fifth Avenue în apropiere de Metropolitan. Destinul căsătoriei avea să se repete oarecum, soţul era mereu plecat în călătorii de afaceri, la reuniuni şi cluburi unde bărbaţii influenţi vorbeau politică şi puneau la cale alte lovituri financiare, aşa că ea şi-a deschis un Salon de arte ajuns renumit şi frecventat de artişti celebri. Cel de-al doilea soţ a murit într-un accident de avion şi locul i-a fost luat de un editor italian cu care a avut un băiat răpus în adolescenţă de abuzul de droguri. După moartea fiului a devenit alcoolică, a trecut ani de zile prin clinici de dezintoxicare, a intrat în depresie şi de două ori a avut tentative de sinucidere. Părea acum resemnată, aşa cum sunt cei învinşi ori cuceritorii prea obosiţi să se mai bucure de cuceririle lor.

A patra doamnă din fericire nu i-a propus nimic. Ajunsese în California la începutul anilor 50 adusă de o mătuşă. S-a măritat repede cu un pictor de succes mult mai în vârstă pe care trei ani mai târziu, fiind gravidă, l-a prins că o înşela cu un model şi l-a împuşcat în picior. A pierdut sarcina, însă nu doar că a fost achitată, dar i-a revenit şi o sumă considerabilă în urma divorţului. S-a recăsătorit cu un politician bogat, care avea să ajungă senator, şi mai bătrân ca primul. Intrând într-o după amiază pe neaşteptate în bibliotecă, şi-a găsit soţul cu mâna sub fusta maseuzei care-i făcea zilnic aşa-zise şedinţe suedeze de relaxare. S-a îndreptat glonţ către sertarul biroului, a scos pistolul şi a ţintit ca în filmul în care mai jucase o dată, dar glonţul a ricoşat în piciorul de lemn al canapelei. Pentru a evita scandalul, au divorţat tacit, soţul nu a făcut nicio plângere, i-a pus pe numele ei o casă şi a fost lăsată să-şi ia cu ea ce lucruri dorea. Şi a luat cât a putut, ca o recompensă pentru toată nefericirea, a adăugat sarcastic. Doamnele şi-au întors ca la comandă privirea în altă parte.

După căderea comunismului în Estul Europei, America a fost ironic invadată de ruşi. Avea aproape 60 de ani, bine ascunşi, când la o petrecere l-a cunoscut pe Victor, un munte de bărbat, numai păr şi muşchi, plin de viaţă şi de ambiţii. L-a invitat la ea şi Victor a apărut cu vodcă şi caviar. Avea patruzeci de ani şi visa să cucerească America, iar ea era gata să-l ajute. S-au căsătorit la repezeală, totuşi cu un contract prenupţial bine pus la punct. Victor şi-a deschis în casa ei o companie de limuzine de lux. Se juca de-a patronul iar ea era mulţumită că Victor era întreprinzător şi cu bun simţ în afaceri. Amândoi ignorau comentariile maliţioase din jur şi păreau fericiţi. După câteva luni s-a dus să-şi vadă o nepoată în Colorado, şi când s-a întors casa era goală. Tânărul soţ dispăruse luând cu el absolut tot. Poliţia nu l-a găsit niciodată. Ea a vândut casa şi s-a mutat într-un apartament mic în Manhattan. Aici cel puţin poţi merge pe jos la Lincoln Center şi Carneggie Hall, nu ca în Los Angeles unde îţi petreci ziua în maşină, iar distanţele descurajează orice puseu cultural. Şi singurătatea e mai suportabilă aici, nu? Din baie s-a auzit vocea răguşită a papagalului: “No. No”.

– M-am gândit uneori cum ar fi arătat viaţa mea dacă aş fi rămas în România, a spus privind spre Diana. Până la urmă nu contează unde te-ai născut sau unde vei muri, poţi să fii fericit sau nefericit oriunde, destinul îşi face de cap cum vrea.

S-a făcut linişte şi toate s-au prefăcut că n-au auzit. Diana în schimb avea urechile cât pâlnia. Uneori destinul le mai aranjează şi bine. La şase şi jumătate a zâmbit doamnelor, a mulţumit, s-a scuzat şi a fugit la interviu, cu o listă de subiecte care aveau să-i asigure un post în redacţia “Biografii” a canalului de televiziune unde lucrează şi azi.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.171.35