Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Laurenţia şi cerşetoarea

de (29-5-2013)

 
Nu îmi amintesc exact când a început să se audă dincolo de zidurile apartamentului o voce de femeie tânără cântând arii de operă. Sau mai degrabă, să zicem, fragmente. O voce tânără, chiar foarte tânără, aş zice, şi, de bună seamă, necultivată. Dar ambiţioasă. Locuitor al blocurilor bucureştene, obişnuit cu zgomote care de care mai grosolane şi mai enervante, vocea tinerei cântăreţe mi s-a părut de-a dreptul ruptă din rai.

Un timp am auzit-o aproape zilnic, ba chiar şi de câteva ori pe zi. De multe ori se întrerupea în toiul unei arii, treceau câteva secunde şi o auzeam apoi reluând ultima frază încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, încercând puţin altfel, şi încă puţin altfel, şi tot aşa. Nu neapărat pe calea cea bună dar asta nu conta. Repetiţiile ei nu mă deranjau. Dimpotrivă. Îmi era clar că îşi dă toată silinţa să se perfecţioneze şi pentru asta merita deplina mea apreciere.

Se întâmpla să fie şi Adina de faţă când, lungit pe canapea, mă întrerupeam din citit şi, lăsând cartea deschisă pe piept, îmi scoteam ochelarii şi o ascultam, cu ochii în tavan, cum cântă. La început s-a arătat şi ea încântată că aveam o asemenea vecină. Încerca să recunoască ariile. — Asta-i din Traviata, zicea. Nu cântă rău, nu-i aşa, Remus? Are ceva din Virginia Zeani. Sau, în orice caz, face eforturi… Sau, după un timp:­ — Asta-i din Carmen. Auzi cât de jos se duce!… Si tu ne m’aimes pas, je t’aime: si je t’aime, prends garde à toi!… Seamănă puţin cu Elena Cernei, ba chiar seamănă binişor dacă stau să mă gândesc. Atât doar că n-are dramatismul ei, nu crezi?… Ei, nu, n-are dramatismul Elenei Cernei, ce să mai vorbim, patosul acela inconfundabil, vibraţia aceea care îţi încreţeşte pielea de pe braţe! Dar, dacă perseverează, cine ştie… Are tot viitorul în faţă. Şi apoi, recunoaşte şi tu, Remus, că nu-i chiar de colo să asculţi arii de operă pe viu, cum s-ar zice, într-un apartament de bloc.

După o vreme însă, în timp ce trebăluia prin casă, Adina a început să-mi arunce ocheade suspicioase când mă surprindea ascultând-o pe cântăreaţa necunoscută de dincolo de zid.

– Perseverează cântăreaţa noastră, nu stă degeaba… Văd că a-nceput să-ţi placă.
– Dar n-am negat niciodată că-mi place.
– Ei da, dar acuma a-nceput să-ţi placă de-a binelea, văd eu.
– Şi ţie ţi-a plăcut. N-ai comparat-o tu ba cu Elena Cernei, ba cu Virginia Zeani?

Da, Adina o comparase, nu putea să nege. Ştiam ce înseamnă să fii pus în faţa evidenţei, să nu poţi să negi.

Într-o zi i-am spus:

– Am aflat cum o cheamă.
– Da? Cum o cheamă? a spus Adina fără chef.
– Laurenţia.
– Îmi închipui că îţi sună ca o melodie.
– Hai, recunoaşte şi tu că sună într-adevăr melodios.
– Nici nu te-ntreb de unde ai aflat.
– Nu-i niciun secret. Dar dacă nu te interesează, nu-ţi spun. De un singur lucru însă poţi să fii sigură: că până acuma n-am văzut-o la faţă.
– Până acuma! observa ea. Dar îţi propui s-o cunoşti.
– Nu, nu-mi propun. Prefer să-mi imaginez.

Şi realitatea e că într-adevăr încercam să mi-o imaginez. Dar îmi era imposibil să mă fixez la o singură imagine. Laurenţia – puteam de-acuma s-o numesc în gând (şi ce dulce era să numeşti în gând o femeie tânără şi plină de simţire şi de talent, care nu ştie încă de existenţa ta!) — era Mimi din Boema lui Puccini, delicată, fragilă, blondă cu ochi albaştri… Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimi a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimi se prăbuşeşte pe un pat… Era apoi Carmen, plinuţă, voluntară, brunetă cu zulufi căzându-i pe frunte, în mână c-un evantai — mezzo-soprana Galli–Marié într-o rochie barocă cu ciucuri, bumbi şi volane… Aici, tânăra Carmen, o frumoasă ţigancă, vânzătoare de ţigări, îl tachinează şi îl atrage pe caporalul Don José cu farmecele sale exuberante. Nici măcar Micaela, care îl iubeşte din tot sufletul pe Don José, nu poate să rupă această vrajă… L’amour est un oiseau rebelle que nul ne peut apprivoiser… Apoi Cio–Cio–San, tânăra japoneză, pură, încrezătoare şi finuţă, cu părul negru–pana–corbului şi faţa albă–spuma–laptelui… Când este singură în camera ei, Cio-Cio–San ia pumnalul tatălui ei şi citeşte inscripţia de pe el: „Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste”. Acum, Cio–Cio–San îşi ia rămas bun de la fiul ei: „O a me, sceso dal trono dell’alto Paradiso, guarda ben fiso, fiso di tua madre la faccia! che ten resti una traccia, guarda ben! Amore, addio! addio! piccolo amor! Va, gioca, gioca!”, Şi se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: „Butterfly! Butterfly!”

Totuşi zidurile distorsionau, probabil, vocea. Uneori eram nemulţumit de ceea ce auzeam. Ajungeam să mă întreb dacă avea cu adevărat talent… Dar Laurenţia era oare mulţumită de sine? mă întrebam. Deseori îşi punea muzică de operă la un player: soprane celebre… O puteam recunoaşte cu uşurinţă mai ales pe Maria Callas, dar şi alte voci cunoscute; mai greu, dar le recunoşteam… Dame Joan Sutherland, Victoria de Los Angeles, Leontyne Price, Birgit Nilsson… Presa era de părere că sopranele celebre din ziua de azi, printre care românca Angela Gheorghiu, nu se ridică la nivelul marilor dive din trecut. Chiar dacă Angela Gheorghiu sau soprana americană Renée Fleming ridica spectatorii în picioare de fiecare dată când apăreau la Covent Garden, niciuna dintre ele nu se clasase în topul primelor douăzeci de soprane din istorie. La fel se întâmpla şi cu debutanta Anna Netrebko din Rusia, de 35 de ani, care fusese numită de critici Noua Callas sau Audrey Hepburn cu voce. Singura cântăreaţă activă în prezent care se clasase în top 10 era britanica Emma Kirkby, care se specializase însă în muzica barocă, în loc să interpreteze pe marile scene ale lumii roluri din Verdi, Puccini şi Wagner…

Adina ar fi rămas cu ochii în gol dacă ar fi aflat că începusem să mă documentez…

Încercam să-mi imaginez dacă în vreme ce asculta muzica de operă cântăreaţa de dincolo de ziduri — Laurenţia — continua să trebăluiască prin casă. Sau asculta cu mare atenţie. Oare se studia în oglindă, sau n-o interesa decât vocea? Dacă vocea ei era, mă rog, aşa cum i-o ştiam, ce puteam în schimb să deduc despre inteligenţa ei? N-aveam nicio posibilitate. Puteam să mi-o imaginez în faţa oglinzii de pe uşa şifonierului interpretând cu discreţie sau făcând gesturi teatrale, care de bună seamă nu i se potriveau defel.

Ideea era că ei nu-i prea ieşea şi mă întrebam dacă îşi dădea seama de asta…

Îndată după moartea papei Ioan Paul al II-lea a început să se audă dincolo de ziduri „Ave Maria”…

Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum, benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris tui Iesus. Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae. Amen.

Minunata melodie a lui Franz Schubert… O comparam pe Laurenţia cu Nana Mouskouri… În timp ce Adina mă fixa încruntată. Ca s-o îmbunez îi spuneam:

– Vocea asta, draga mea, îmi trezeşte pofta să fac dragoste cu tine.
– Cu mine, sau cu ea? venea replica dură a Adinei.
– Cu tine, te asigur, iubito.
– Observ că ai început să ai nevoie de stimulente!

Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae…

Biata Laurenţia… Poate că ceva tot avea să rămână din aventura ei de cântăreaţă casnică… Să stai şi să asculţi şi să recunoşti frumuseţea cântatului Mariei Callas, sau să speri că într-o bună zi vocea ta nu va mai răzbi cu greu prin ziduri de beton ci se va revărsa netulburată dincolo de rampă… Pe scurt, să visezi…

După un timp a amuţit. Au trecut câteva săptămâni şi n-am mai auzit-o. Unde o fi? am întrebat.

—  O fi plecat în turneu! mi-a răspuns Adina maliţioasă.

Zgomotele supărătoare, stridente ale blocului, ale străzii, ale oraşului au acaparat din nou câmpul meu auditiv. Burghie acţionate de bormaşini au reînceput să sfredelească cu furie şi răutate pereţii de beton, minibuldozerul BobCat şi-a reluat cursele de-a lungul străzii, în sus şi în jos, parcă mai des decât altădată, au reînceput loviturile de ciocan în toate cele, s-a dezlănţuit iarăşi trepidaţia pichamerelor…

Şi uite-aşa, a venit toamna…

Şi atunci, la început de toamnă, a apărut din senin, pe stradă, după o lungă absenţă, cântăreaţa cerşetoare… Strada a răsunat de cântatul ei clar şi răsunător. Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău

Ai fi zis că toată lumea e dedicată cântului. Nici cerşetoarea nu cânta rău, deloc nu cânta rău. Mă întrebam cum de nu se găseşte niciun profesionist s-o remarce şi s-o invite undeva la o şcoală, să ia lecţii de canto. Era foarte sărmană cerşetoarea şi ataşată de stradă şi era greu de presupus că ar accepta să părăsească lumea ei spre a se dedica unei activităţi disciplinate. Să iei lecţii de canto, ehei! nu-i la îndemâna oricui.

Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău

La drept vorbind, de la etajul unde locuiam noi nici nu-i distingeam prea bine trăsăturile feţei. Poate că era încă tânără, deşi meseria o obliga să adopte o atitudine de umilinţă. Umbla cocârjată şi se deplasa foarte încet, cu paşi mărunţi, fără să-şi ridice privirea spre ferestrele blocului, cu mâna întinsă discret… De un singur lucru eram sigur: femeia era slabă şi îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu o basma cum altfel dacă nu tot neagră, legată strâns în jurul capului, aşa cum îi şade bine unei cerşetoare care îşi respectă meseria. Dar era oare întâi şi-ntâi cerşetoare? Sau întâi şi-ntâi cântăreaţă?… Dura o veşnicie să străbată străduţa de la un capăt la celălalt, timp în care ne încânta cu vocea ei cristalină şi tânguitoare…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.225.62