Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal indian (XIV)

de (22-5-2013)
1 ecou

Mai 2011

Imediat după întoarcerea din Singapore, fiecare dintre zilele pe care trebuie să le mai petrec în New Delhi devine un calvar. Nu sunt multe, vacanţa este destul de aproape. Cu toate acestea, ca şi cum m-aş afla în apropierea unui important eveniment, aproape în fiecare zi îmi privesc biletele de avion către Polonia şi anticipez calmul celor aproape două luni petrecute departe de India. Sunt deja la finalul celui de-al doilea an universitar aici. Aş mai avea  încă doi ani de mandat şi posibilitatea de a-l mai prelungi cu încă unul. În momentul acesta, mi se pare puţin probabil să mai rezist aici atât de mult. Ştiu, însă, că e vorba doar de o conjunctură. În ziua când am aterizat în New Delhi nu mi-aş fi imaginat că pot rămâne în India doi ani. Acum ştiu că timpul trece altfel. În plus, nu e ca şi cum aş avea vreo opţiune reală. Întoarcerea acum în ţară, în sistemul românesc de învăţământ, nu mi se pare o perspectivă demnă de luat în seamă. Din când în când, ascult pe internet posturile de televiziune româneşti. Am învăţat să nu cred în dramatismul cu care se prezintă acolo ştirile, dar fie şi dacă un procent din ce se spune e adevărat, întoarcerea în ţară nu e cu adevărat o opţiune.

IMG_0051

Îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un fel de lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?! Evident că unii nu ar face-o nici chiar dacă ar putea, dar nu asta e important…  Sistemul trebuie să asigure condiţii şi abia mai apoi să ceară, nu să pornească de la prezumţia de dezinteres şi lipsă de inteligenţă. E, deci, exclusă o întoarcere a mea la catedră în România înainte de încheierea mandatului în India. Decât, cine ştie, în situaţii cu totul speciale… 

Devin din ce în ce mai iritat şi mizantrop. Mă aventurez mai rar pe străzi şi încerc să evit până şi contactele cu ceilalţi lectori. Cu o asemenea stare de iritare, la 45 de grade Celsius afară, îmi imaginez că nu sunt o companie tocmai plăcută. Curentul electric se întrerupe din ce în ce mai frecvent, o aventură în sudul civilizat al capitalei indiene îmi e din ce în ce mai greu accesibilă din cauza metrourilor mai mereu pline… După o oră de călătorit, fie cu metroul, fie cu taxiul, nu mă mai pot bucura de nimic. Contribuie la asta şi perspectiva unei alte ore de care am nevoie pentru a mă întoarce acasă.

IMG_0081

Într-o dimineaţă mă sună T.C. Pare panicată şi ceva din vocea ei îmi spune că plânge. Ştiu, însă, că are tendinţa de a dramatiza orice eveniment minor al existenţei ei, aşa că nu mă agit prea tare. Mă întreabă dacă poate trece pe la mine pentru câteva minute. Singurul lucru pe care nu îl înţeleg este de ce anume mă sună tocmai pe mine şi nu pe S.C., cea care e mult mai iscusită în ascultarea problemelor celorlalţi. Eu unul nu am făcut niciodată vreun secret din teribila plictiseală care mă cuprinde de fiecare dată când trebuie să ascult diverse confesiuni patetice, absolut plictisitoare, cărora nu le pot simţi tensiunea. Ce să-i faci, n-am vocaţie de duhovnic!  Mă aventurez până la pierderea contactului cu ceilalţi în orice discuţie care nu implică lucruri personale, ci diferite viziuni şi idei asupra unor chestiuni generale, dar sunt incapabil să ascult drame personale. Din politeţe dau din cap şi adresez câteva întrebări despre care ştiu că sunt tâmpe, prin urmare nu mă pricep în a asigura celui care se confesează confortul necesar.

T.C ştie asta foarte bine. Soţul ei este de ceva vreme în Iordania, dar nu văd de ce nu ar suna-o pe S.C… Îi deschid uşa… Într-adevăr, plânge. Îmi spune că, în timp ce se întorcea de la Universitate, pe la ora 9.30 dimineaţa, şi-a scăpat geanta pe jos. În vreme ce se apleca să o ridice, doi tineri indieni pe motocicletă au trecut pe lângă ea încercând să apuce geanta. În cele câteva secunde de luptă, T.C a căzut pe asfalt şi s-a rănit destul de rău la coate şi genunchi. Sângerează. Aşa cum se întâmplă în India, a fost imediat înconjurată de privitori care o compătimeau în hindi, limbă pe care evident ea nu o înţelege. E în stare de şoc. Încercase să sune la S.C, însă nimeni nu răspunsese la telefon. Îi ofer o ţigară şi un pahar cu apă, apoi ceva alcool pentru rănile ei deschise. Nu stă mult… După vreo 15 minute, ceva mai liniştită, merge să se odihnească. Odată ce închid uşa în urma ei, simt că aversiunea mea faţă de India creşte simţitor. E total ilogic, dar nu mă pot abţine. Îmi spun că asemenea incidente se pot întâmpla în orice ţară de pe glob, însă, sentimentele de genul celor pe care le simt crescând, din ce în ce mai mult, de la întoarcerea mea din Singapore nu au nevoie de raţiune pentru a se instala extrem de confortabil în mintea umană.    

satul indian

Din ianuarie îmi primesc salariul cu o iregularitate alarmantă. La începutul anului, fiscul indian îşi dăduse seama că am de plătit nu ştiu ce impozit pe salariu. Prin urmare, pe cardul meu, în ultimele luni, intra de fiecare dată o altă sumă de bani. O permanentă surpriză. Nu ştiu, deci, nici câţi bani primesc şi nici când îi voi primi. Întreb la Universitate si mi se răspunde că e vorba de regularizarea nu ştiu căror impozite. Cu toate astea, sunt luni în care îmi încasez salariul întreg pentru ca luna următoare să primesc doar o sumă de bani derizorie. Luna aceasta, surpriza se prelungeşte nepermis de mult. În cele din urmă, bancomatul îmi indică o modificarea în cont. Mă holbez la ecran şi nu înţeleg nimic… Am mai puţin de 10% din salariu. Primul meu gând este că banii aceştia nu reprezintă indemnizaţia mea lunară. Refuz să înţeleg de ce luna trecută fiscul mi-ar fi dat salariul întreg pentru ca acum să reţină 90% din el. Dar, pe de altă parte, dacă nu e vorba de salariu, care ar putea fi explicaţia pentru banii din cont? De unde vin ei? Mă întorc la Universitate şi întreb. Mi se răspunde că voi primi în curând de la Departamentul Financiar fişele lunare cu sumele încasate şi explicaţia aferentă. Ce înseamnă în curând, mă tem că ştiu deja. Voi părăsi India fără a fi desluşit misterul, sunt sigur de asta… Şi apoi, nu de explicaţii am nevoie. Ştiu că ele vor exista. Eu am nevoie de certitudini, de asigurarea că primesc o anume sumă de bani pe care pot conta la o anumită dată (plus/minus câteva zile sau, să zicem, o săptămână). Or, nimeni nu-mi poate da o asemenea asigurare…

Predau lucrările corectate la secretariat. Oficial, deci, până la sfârşit de iulie treburile mele în India s-au terminat. O rugasem pe I.S, studenta mea, să îmi pregătească o listă cu 20-30 de nume de autori indieni care merită citiţi, care sunt reprezentativi pentru literatura lor. Am rugat-o să îmi selecteze texte scrise după independenţă, adică după 1947. Nu vreau să mă pierd în literatura veche indiană. Îmi primesc lista pe mail. Câteva dintre nume îmi sunt deja familiare, câteva dintre texte sunt deja parcurse. De la un târg de carte organizat în curtea interioară a Universităţii, cumpăr o excelentă şi ieftină ediţie de opere esenţiale Aristotel (peste 1000 de pagini scris mărunt) şi autobiografia lui Mahatma Gandhi. La plecare, zăresc si un Maupassant la vreo 50 de rupii (sub un euro). Cumpăr cartea de povestiri a francezului şi încep să o citesc. De la prima şi până la ultima pagină, blazare totală…  O termin cu greu, dintr-o încăpăţânare pe care o exersez permanent, mai ales în India. Dacă citesc prima pagină a unei cărţi, atunci trebuie să o şi termin. Mă aşteaptă încă ultima sută de pagini din eseurile lui Wilde. E o carte monumentală, de peste 700 de pagini. Am citit piesele de teatru şi proza cu încântare… Eseurile, însă, mă solicită mult prea mult, în primul rând din cauza stilului. Trebuie să citesc o frază de mai multe ori, iar vara indiană nu e tocmai timpul potrivit pentru a parcurge The Soul of Man Under Socialism. Probabil că în iarnă voi relua lectura textului.

Zilele trec greu, dar vestea bună e că trec. Mă trezesc într-o bună dimineaţă foarte binedispus. Seara va trebui să plec spre aeroport. În taxi, privesc spre străzi amintindu-mi că un student indian îmi spusese mândru că probabil în cinci ani ţara lor va ajunge la nivelul Franţei sau Germaniei. În imaginaţia lui hrănită cu cifre statistice, alimentată de lipsa lecturilor şi a călătoriilor, India deja rivalizează cu marile puteri economice ale lumii. Şi nu  e singurul care gândeşte aşa… Maşinăria propagandei indiene funcţionează pe deplin. Nu ştiu dacă e vorba despre vreun plan bine pus la punct, cert este că politicienilor le convine de minune această stare de mulţumire cvasigenerală. Face lucrurile mult mai uşoare…

 Privesc de pe geamul maşinii vacile sfinte, oamenii care dorm pe stradă, mizeria cruntă, aud zgomotul claxoanelor, urletele indienilor care râd şi vorbesc extrem de tare, asurzitorul sunet al tobelor de la cine ştie ce nuntă organizată în mijlocul străzii, simt în nări mirosurile imposibil de descifrat ale Indiei, papilele mele gustative îşi amintesc încă de cina consumată cu doar câteva ore înainte (carne de pui extrem de picantă) şi mă bucur… Mă bucur că mă îndrept spre aeroport. Nu vreau nicidecum să nedreptăţesc India. Mă consolează gândul că, oricum, n-aş putea-o face. Lupta unui singur om cu mecanismele sofisticate ale imaginii Indiei în lume e inegală, deci nu am probleme de conştiinţă. Sunt perfect conştient că vor fi călători care au de împărtăşit cu totul şi cu totul alte impresii despre acest spaţiu. Cum, însă, în jurnalul acesta nu e vorba despre ei, ci despre mine, nu mă prea impresionează posibilele păreri contrare. Şi nici nu sunt obsedat de ideea că s-ar putea să nu am dreptate… Asta pentru că ştiu că am… Dintr-o perspectivă cu totul şi cu totul subiectivă, sunt pe deplin liniştit asupra onestităţii lucrurilor pe care le afirm. Iar perspectiva subiectivă e cea care mă interesează, de vreme ce am ales să scriu un jurnal şi nu altceva.

crematoriul din Varanasi

Avionul companiei Austrian Airlines decolează. New Delhi rămâne undeva sub colosul acesta de metal (un Boeing impresionant). Şi va rămâne în urmă pentru două luni. În şapte ore voi fi în Viena… Timp suficient să scot India din interiorul meu şi să o depozitez undeva într-un colţ al minţii, acolo unde va rămâne singură pentru o vreme… Cu cât mai mult cu atât mai bine! 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • olivia: (25-5-2013 la 02:47)

    Una din cele mai interesante si bine scrise impresii de calatorie pe care le-am citit de mult timp. Multumesc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.42.144