Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal indian (XII)

de (5-5-2013)

Martie 2011

Conferinţa organizată la Universitate mai animă puţin atmosfera. Altfel, în curând vor începe examenele şi, peste doar două luni, se va încheia şi acest an universitar. Am terminat de pregătit subiectele şi acum e timpul potrivit pentru o recapitulare generală. Studenţii devin ceva mai agitaţi, ca de fiecare dată în preajma examenelor. La fel se întâmpla pe vremea studenţiei mele, la fel se întâmplă, pare-se, şi astăzi în multe dintre colţurile lumii. Iată o constantă. Se schimbă generaţiile, se nasc tot felul de conflicte între ele, dar în astfel de contexte redevenim cu toţii la fel. De câţiva ani, eliberat de povara examenelor, mă trezesc nostalgic, în astfel de momente. Nostalgic şi revoltat. Mă amuză teribil tensiunea examenelor, cu atât mai mult cu cât am descoperit, cu ceva timp în urmă, că ele nu au decât importanţa pe care le-o dăm noi şi birocraţia care ne înconjoară. Ceea ce clădeşti, intelectual vorbind, zi de zi, în anii de studiu, are o infinit mai mare valoare decât orele acelea în care stai în bancă, transpirat, încercând să arunci pe hârtie lucruri care îţi imaginezi că i-ar putea impresiona pe cei care vor corecta. Apoi, e cu mult mai important ceea ce faci după.

E plină lumea aceasta de indivizi care au strălucit la examene, dar care s-au strecurat şterşi prin viaţă. E o farsa de proporţii, cu regie şi recuzită, repetabilă şi din ce în ce mai inutilă. Frustrarea mea e că nu le pot vorbi studenţilor sau elevilor mei, de aici sau din altă parte, despre toate astea. Atât ei, cât şi părinţii lor sunt deja modelaţi într-un anume spirit. Un aşa-zis spirit de competiţie. Cine va lua şi anul acesta nota cea mai mare? Nu se poate să fie odrasla vecinei de la etajul 4. Bieţii elevi şi studenţi nu sunt, în astfel de momente, decât mijloace de a hrăni snobismul propriilor lor părinţi (care se presupune că sunt şi adulţi, şi maturi). Mă gândesc la toate astea în vreme ce îmi privesc studenţii, aplecaţi asupra dicţionarelor şi a caietelor. Dacă ar fi după mine, activitatea lor din timpul anului ar constitui, în acelaşi timp, şi nota lor de examen. Iar, la data la care, oficial, ar trebui eu să devin un supraveghetor-cerber, iar ei biete fiinţe traumatizate scrijelind pe foile de examen lucruri deja cunoscute de toată lumea, mi-ar plăcea să mergem undeva, să vorbim în română şi să subminăm pentru totdeauna sistemul acesta în care şcoala devine temniţă. Mă trezesc la realitate când unul dintre studenţi mă întreabă ceva despre articolul nehotărât.

Casa in stil colonial in Goa2

Casa in stil colonial in Goa2

Se apropie o sărbătoare la care anul trecut nu am participat, din spirit de frondă. Cam cu o săptămână înainte de Festivalul Culorilor, de la balcoane, din goana motocicletelor sau, pur şi simplu, de pe stradă, indieni adulţi şi copii aruncă în trecători cu pungi pline cu apă. În nordul capitalei, e enervant. Am înţeles că e un obicei de dată relativ recentă. Anul trecut îmi amintesc de imaginea unei familii de indieni (bunici, părinţi şi fiu), instalată în balcon. Fiul, un tânăr de vreo 13-14 ani, cu alura unui luptător de sumo (mult prea bine hrănit, dacă mă întrebaţi pe mine!) arunca de zor cu apă înspre trecători, sub privirile admirative ale familiei. Atitudinea acestui Goe asiatic te făcea să te întrebi, nu fără o oarecare curiozitate, cum va evolua mai târziu ca bărbat, tată şi bunic… După o săptămână de agitaţie, duminică e timpul pentru Festivalul Culorilor. E una dintre cele mai importante sărbători pentru hinduşi. Înarmaţi cu provizii de vopsele, oamenii aruncă unii în alţii, fiecare după posibilităţi şi intelect, uneori cu găleţi cu apă şi vopsea roşie, alteori doar cu pudră de diferite culori. A te aventura pe străzi în astfel de zile, e aproape o nebunie. Motiv pentru care alegem să rămânem în interiorul complexului în care locuim. Timp de vreo jumătate de oră, pe modelul tuturor hinduşilor din India şi nu numai, ne anulăm orice urmă de maturitate, încetăm să ne comportăm ca nişte adulţi responsabili (mai rău, ca nişte profesori responsabili!) şi ne alergăm unii pe alţii, cu găleţi cu apă şi vopsele de diferite culori. Toată India arată, în această duminică, la fel: sute de milioane de oameni cu feţele şi părul acoperite de vopsea. Urmele se vor vedea încă vreo câteva zile. Nu toate vopselele ies de la primele duşuri. Nimănui, însă, nu îi pasă aici de rigorile… esteticii Occidentale, să zicem. Sunt norocos… După primul duş, abia dacă se mai văd câteva urma de roşu în dreptul arcadei drepte. Rezonabil…

festivalul culorilor Delhi martie 2011

festivalul culorilor Delhi martie 2011

Împreună cu S.C hotărăsc să ne implicăm într-un proiect care, la prima vedere, cel puţin, sună bine. Vom crea un blog în care fiecare dintre noi va scrie despre India, fără restricţii, în ce limbă considerăm necesar. Va fi un nou Turn Babel care cred că, în cele din urmă, poate părea interesant. Creăm blogul şi începem să postăm. Momentan, nu ne putem lăuda cu un trafic numeros. Nici nu mă aşteptam la asta de la bun început. Pentru mine, însă, nu e niciun efort suplimentar. Deocamdată, voi posta texte deja scrise. Le voi muta doar de pe blogul meu personal pe cel nou-creat. Nu sunt încă destul de convins că ar trebui să scriu texte special pentru credibleindia.wordpress.com (numele blogului). Nu ştiu realmente dacă nu va fi un proiect la care, după trecerea entuziasmului iniţial, vom renunţa, rând pe rând. Am văzut destule asemenea evoluţii. Îmi amintesc că, pe vremea adolescenţei mele, lucram într-o redacţie de ziar. De cel puţin două ori într-un an, nemulţumiţi de atmosferă, încercam să scoatem un ziar nou. Ne entuziasmam, făceam şi câteva demersuri şi, în cele din urmă, totul se năruia. Păstrez şi acum viu în memoria mea afectivă sentimentul inutilităţii, al înfrângerii şi, în cele din urmă, al ridicolului. Cred că, de atunci, prefer să mă implic în proiecte şi nu să le iniţiez.

A început Cupa Mondială de Cricket. Aici cricketul e sport naţional. Nu puţini au fost indienii care au încercat să îmi explice regulile jocului. Inutil… În ceea ce priveşte cricketul, am două probleme fundamentale. În primul rând, nu văd mingea decât la reluare. Tot ceea ce văd e un individ cu o bâtă în mână şi un altul care aruncă spre cel dintâi cu o minge de dimensiunile celei de tenis de câmp. În al doilea rând, un meci de cricket durează câteodată mai mult de 6-7 ore. Iată două motive pentru care cricketul e, pentru mine, unul dintre cele mai plictisitoare jocuri sportive pe care le-am privit vreodată. Când India joacă vreun meci, străzile aproape că se golesc. În faţa vreunei terase mizere se adună, împrejurul unui televizor de mici dimensiuni, un număr variabil de bărbaţi indieni, conectaţi la tensiunea meciului. Evident, nu poţi sta conectat 6 ore.

Delhi University

Delhi University

E amuzant că tocmai în India sportul cu cea mai mare popularitate e cel care durează atât de mult. Ceea ce am constatat într-un an şi jumătate de stat aici e că, în general, indienii nu prea au răbdare. Cu toate astea, filmele făcute la Bollywood durează şi ele frecvent ceva mai mult de trei ore. Dar, atât în cazul cricketului, cât şi al filmelor, audienţa e destul de animată. Oamenii discută aprins, mai vorbesc la telefon, iar în cazul filmelor, la jumătatea lor, există pauza de rigoare. Oricum, a vedea un film alături de ei e una dintre cele mai neplăcute experienţe pentru un cinefil. Pur şi simplu, nu pot să tacă. În timpul filmului vorbesc la telefon şi unul cu celălalt, fără a face nici cel mai mic efort de a coborî tonul vocii. La Facultate, de fiecare dată când rulează vreo peliculă într-una dintre cele două săli dotate cu videoproiectoare, se repetă scenariul. La filmele europene e şi mai rău. Se plictisesc mai repede… în definitiv, nimeni nu cântă, nimeni nu dansează, dramele psihologice sunt cu mult peste puterea lor de înţelegere, personajele nu excelează în… moralitate, iată tot atâtea motive pentru care a selecta un film destinat audienţei indiene e o sarcină nu întotdeauna foarte uşoară. Eu unul sunt norocos. Studenţii nu sunt atât de numeroşi, încât să nu poată fi controlaţi. Iar cei mai mulţi dintre ei sunt deja familiarizaţi cu ceea ce înseamnă cinematograful european. Nu şi D.S… el nu a rămas niciodată până la finalul vreunui film.

Am încercat comedii cu uşor iz de Bollywood (Nea Mărin miliardar), filme de dragoste siropoase şi patetice (Orient Expres), capodopere ale cinematografului românesc contemporan (California Dreamin`), filme istorice cu mulţi figuranţi şi scene de luptă (Dacii, Mihai Viteazul), filme internaţionale după cărţi româneşti (La Nuit Bengali)… nimic nu pare a-i trezi interesul. E adevărat că engleza lui e de nivelul anumitor politicieni români, nu-i permite să perceapă mai mult de două-trei idei dintr-o conversaţie de 10 minute, iar cu româna stă şi mai rău (şi aici aş putea face câteva paralelisme cu politicieni români). Limita lui maximă de rezistenţă e atinsă la vreo 40 de minute de la începerea filmului. Începe să-şi privească insistent telefonul, de parcă atunci l-ar vedea pentru prima dată şi, în cele din urmă, pleacă. N-aş putea spune că mă deranjează gestul… Conversaţiile cu el sunt de o mie de ori mai greu de suportat decât absenţa oricărei conversaţii. În rarele ocazii când discutăm despre literatură, D.S. e autorul celor mai bizare remarci. În general, dialogul dintre noi e un coşmar. Îmi amintesc că voia să ştie cum ar putea să se căsătorească cu o fată din România… În mod normal, i-as fi spus că ar fi bine să acceseze ceva siteuri de matrimoniale pentru asta şi nu să-şi întrebe profesorul… M-am abţinut. Ar fi fost în stare s-o facă. Cea mai mare problemă în conversaţiile mele cu D.S. e că niciodată el nu poate percepe tonul ironic. În astfel de condiţii, nu mi-a rămas de făcut decât un singur lucru: să-l evit cât pot de mult, în afara orelor de curs.

Relaţia noastră e deja tensionată. Într-o duminică m-a sunat de nu mai puţin de 20 de ori ca să mă întrebe dacă a doua zi avem ore. Se întâmpla la câteva luni de la începerea anului universitar, când orarul fusese demult stabilit. În cele din urmă, i-am răspuns. Credeam că într-adevăr s-a întâmplat ceva grav. Am fost destul de enervat şi i-am interzis să mă sune. E o măsură radicală pe care nu am mai aplicat-o până acum… e, totuşi, o necesitate. D.S. aparent a înţeles… acum câteva săptămâni şi-a rugat sora să mă apeleze şi să mă anunţe că el nu poate veni la următorul curs. M-a amuzat gestul. Au urmat, la scurtă distanţă, câteva sms-uri în care D.S. îmi descria cu relativ lux de amănunte boala sa. Ceva dureri de… oase. Nu ştiu cu exactitate, după primele două sms-uri, am încetat să le mai citesc. După toate aceste incidente a încercat să îmi ofere un cadou. Un portţigaret de piele şi un pachet de ţigări… De un prost-gust total gestul, dar nu aş putea spune că m-a surprins. L-am refuzat, încercând să îi explic că un cadou presupune o anume doză de familiaritate între cel care primeşte şi cel care oferă şi că natura relaţiei noastre (profesor-student) nu e compatibilă cu astfel de gesturi. Nu a înţeles. Am coborât nivelul discursului până la a-i explica franc că, pentru mine, între cadoul lui şi definiţia clasică a mitei nu e nicio diferenţă. Nici asta nu a înţeles… aş coborî nivelul argumentaţiei şi mai  jos de atât, dar mă tem că n-aş şti cum… aşa că renunţ.

E foarte important în India să rămâi calm… Calm în faţa zgomotului infernal de zi cu zi, calm în faţa lipsei de politeţe (aşa cum o înţelegem noi, aplicând standarde europene), calm în faţa sistemelor greoaie, calm în faţa aroganţei deghizate în patriotism, calm în faţa superficialităţii sistemului de educaţie, calm în faţa obtuzităţii camuflate, eufemistic, în tradiţie… În general, după o vreme, reuşita e asigurată. Nu există o altă şansă. Ori pleci, ori încetezi să te implici afectiv. Eu unul nu am plecat. Încă… 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.225.62