Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Autocrat sau iacobin: ţarul Ivan cel Groaznic şi epoca sa (IV): anii Paradisului Regăsit

de (14-4-2013)

 
Perioada regenţei prin care începuse domnia nominală a lui Ivan al IV-lea lua sfârşit la fel de abrupt precum începuse, cu o revenire aproape geometrică la punctul de început, prin revenirea la putere a familiei Glinski, mandatarii testamentari ai Marelui Cneaz Vasili al III-lea, dar mai ales prin restaurarea puterii ecleziastice, odată cu consacrarea mitropolitului Macarie, în poziţia de cenzor al puterii de stat şi de promotoare a unei agende reformiste, în accepţiunea şi cu limitele pe care formaţia şi obiectivele clerului le îngăduiau. În contrast cu evenimentele care aveau să confere nota dominantă a acestei perioade, asumarea efectivă a prerogativelor de către tânărul Mare Cneaz a avut un caracter nonviolent şi s-a derulat în condiţii chiar mai paşnice decât demonstraţia militară care avea să-i aducă ţarului Petru victoria în disputa cu suporterii regenţei Sofiei.

Tradiţia istorică rusă apreciază cu justeţe că anii 1547-1560 reprezintă un moment de plenitudo temporis pentru prima tentativă de modernizare a Rusiei, materializat prin configurarea unei majorităţi a leadershipului şi a categoriilor sociale dispunând de un statut legal, conştiente de ideea că menţinerea statului era imposibilă în absenţa unor fundamente instituţionale şi legale care să dea coerenţa proprie statului premodern amalgamului de structuri şi tradiţii medievale(1). Acest acord social este probabil şi rezultatul unui schimb de generaţii la nivelul elitei politice, exponenţii mai tineri ai familiilor care s-au interdevorat pe durata regenţei regăsindu-se în aparatul administrativ şi militar care îl va asista pe suveran în demararea iniţiativelor sale politice.

Loialitatea maselor de ţărani şi orăşeni faţă de tânărul conducător, expresia impersonală pentru majoritatea a ideii de autoritate, singurul activ pe care puterea a contat în mod discreţionar, a fost asigurată prin acţiunea binevoitoare a clerului, dar mai ales prin nevoia generală de securitate în faţa ameninţărilor de la frontiere şi ale abuzurilor prepotenţilor locali. Cronicile contemporane amintesc o serie de catastrofe naturale, culminând cu incendiul de la Moscova din 1547, la capătul cărora încoronarea noului ţar avea menirea să sugereze ideea salvării, dar spectrul lor a putut părea ulterior o premoniţie.

Ţarul şi oamenii săi

Chiar dacă sensul acestor transformări viza în ultimă instanţă o ruptură cu trecutul, succesele repurtate de tinerii nobili şi funcţionari de la Kremlin a fost asigurat de suportul acordat de singura instituţie cu adevărat funcţională a Rusiei medievale, biserica ortodoxă, al cărui prestigiu social cunoştea o remarcabilă resurecţie, în condiţiile fondării de noi centre monastice, inspirate de paradigmele isihaste şi de perspectivele misiunii de convertire a populaţiilor din nord şi est, purtată în secolul al XVI-lea cu mijloace persuasive, în lipsa unui aparat de stat eficient. Mitropolitului Macarie şi preotului Silvestru din Novgorod, mentor al lui Ivan Vasilievici şi inspirator al reformelor sale, le-a aparţinut iniţiativa încoronării acestuia din urmă în 1547 ca” Ţar al Tuturor Rusiilor(2). Evenimentul a fost apreciat într-o lectură ulterioară drept un moment de apogeu al unităţii naţionale şi religioase a ruşilor, în logica medievală a popoarelor ce aspirau la succesiunea imperială, dar a încorporat şi semnificaţii premoderne, conferite de convocarea unei adunări reprezentative pentru locuitorii de condiţie liberă, Zemski Sobor, care a confirmat adeziunea ţării legale faţă de noua autoritate, ale cărei semnificaţii şi dimensiuni erau prea puţin clare pentru contemporani.

Scrisul istoric continuă să evalueze în termeni oximoronici importanţa momentului 1547, considerat o preluare efectivă a posturii de succesor al împăraţilor bizantini sau o exagerare lipsită de fundamente a propagandei asociate iniţiativelor externe ale Moscovei. Accepţiunea politică a noţiunii de ţar nu putea fi prea familiară majorităţii contemporanilor care nu operau o diferenţă netă între noul titlu şi acela de Mare Cneaz, ţarul fiind o prezenţă mai mult livrescă, fiind menţionat în legătură cu împăraţii bizantini, dar şi cu hanii mongoli. Cei care au perceput consecinţele noii situaţii par să fi fost tocmai posesorul nou-createi demnităţi imperiale, colaboratorii săi apropiaţi şi interlocutorii săi externi, în rândurile cărora noul conducător al ruşilor tindea să revendice un loc în prim-planul ierarhiei politice europene. Faptul avea urmări imediate în relaţia cu Polonia-Lituania, pentru care legitimitatea hieratică asumată de liderul moscovit însemna revendicarea unei autorităţi de drept asupra teritoriilor ruse apusene. Provocările care se aflau pe agenda elitei polono-lituaniene şi preferinţa sa pentru ceea ce am numi azi un stat minimalist au lipsit regalitatea de resursele necesare unei reacţii militare efective, iar opinia politică europeană a rămas mai curând indiferentă la această autoproclamată schimbare de statut, percepută ca una din seria de revendicări exotice ale moştenirii bizantine. Interpretarea istoriografică tradiţională a insistat asupra backgroundului bizantin al ideii imperiale ruse, iar o influenţă culturală a fost documentată odată ce Moscova devenea locul predilect de migrare a intelectualilor greci, captaţi de patronajul şi resursele economice ale marilor cnezi(3).

Direcţia schimbărilor care au urmat încoronării ţarului şi rapida lor succesiune pe durata câtorva ani, pledează pentru caracterul lor premeditat, rezultat al unui plan preexistent, şi primatul raţiunilor interne ca vector de inspiraţie. Noua realitate politică a avut pentru iniţiatorii săi semnificaţia unei întemeieri de stat, proces în care dimensiunea simbolică şi retorica noii ideologii a puterii erau dublate de o reconfigurare a instituţiilor centrale şi locale, prin apelul la noi fundamente legislative şi etice. Reformele iniţiate sub conducerea unor tineri birocraţi precum Alexei Adaşev şi Andrei Kurbski au vizat eficientizarea guvernului central, prin organizarea unor departamente specializate în diverse domenii ale afacerilor publice, aşa-numitele prikazuri(4), iar Duma Boierilor, echivalentul Consiliului de Stat, a devenit un organism colectiv de decizie cu atribuţii precise. Legislaţia socială materializată prin decrete şi ordonanţe cu aplicabilitate generală a vizat o mai strictă reglementare a raporturilor posesorilor de domenii cu ţăranii, dar şi stimularea iniţiativei economice şi a întemeierilor de aşezări urbane. Expansiunea comercianţilor şi antreprenorilor ruşi spre Urali îşi are originile în efortul puterii de stat de a exercita un control mai eficient asupra vastelor resurse de care dispunea formal, iar beneficiile create de îmbunătăţirea climatului de securitate a asigurat aplatizarea unor contestaţii potenţiale în faţa unor mai stricte reglementări fiscale.

Transformări de substanţă au vizat şi aparatul militar, incapabil să facă faţă exigenţelor războiului modern şi obiectivelor de politică externă avute în vedere de noua putere. Sensul schimbărilor constă în înlocuirea forţelor mai mult sau mai puţin regulate alcătuite din dvoriani şi din contingente ale boierilor şi tîrgurilor cu forţe permanente, alcătuite din militari profesionişti, cantonaţi în Capitală şi în oraşele de frontieră, plătiţi cu o soldă fixă şi conduşi de responsabili numiţi de ţar(5). Aceste unităţi de streliţi, cu un statut apropiat d cel al jandarmeriei franceze, înarmate cu arme de foc şi motivate de o remarcabilă conştiinţă corporativă, îşi vor dovedi eficienţa în contracararea raidurilor cavaleriei uşoare a tătarilor, lipsiţi de mijloacele necesare asediilor, fiind şi un factor de menţinere a ordinii în teritoriile cucerite, alături de unităţile de cazaci ai ţarului şi ai oraşelor, elemente care marchează tranziţia spre reforma militară propriu-zisă, realizată în secolul al XVII-lea. Eşafodajul Rusiei imperiale era desăvârşit prin publicarea celor O sută de Capitole, „Stoglav”, lucrare destinată să servească drept cod al paradigmelor morale pentru biserica şi viaţa cotidiană a ruşilor. Autorii au văzut în această lucrare, animată de o viziune restaurativ-conservatoare, o reacţie a ortodoxiei în relaţie cu potenţialele disidenţe interne, manifeste prin ereziile populare, precum şi cu competiţia externă, catolică şi protestantă(6).

Obiectivul acestui efort normativ, similar ca intenţie cu reforma iniţiată în lumea catolică odată cu Conciliul de la Trento, statua caracterul infailibil al credinţei ruse şi unicitatea acesteia în poziţia de continuatoare a tradiţiei apostolice, atitudine ce a avut ecouri favorabile în ansamblul lumii ortodoxe, unde succesele ţarului pravoslavnic au servit drept exemplu pentru atitudini confesionale şi politice intransigente în relaţie cu disidenţii, aşa cum s-a întâmplat în Moldova urmaşilor lui Petru Rareş. Chiar dacă Stoglavul încorpora o dimensiune exhaustivă, prevederile sale nu ofereau soluţii clare în probleme precum relaţiile mănăstirilor cu centrele episcopale sau limitele autorităţii spirituale a ţarului, fiind preferată armonizarea tradiţiilor religioase ale ruşilor cu rigorile ortodoxiei canonice. Tentaţia spre soluţii care să asigure compromisul între nevoia de schimbare şi imperativele stabilităţii au conferit un caracter limitat reformelor primei perioade a domniei lui Ivan Groznîi, dar au asigurat Rusiei capacităţile necesare pentru activizarea unei politici externe dinamice, plasate ireversibil sub spectrul inovaţiei.

Cruciada şi afacerile

Dacă disponibilităţile reformiste şi retorica politică de la Kremlin au stârnit un interes limitat la frontierele vestice ale Rusiei, riscurile presupuse de aceste dezvoltări au determinat reacţii imediate în lumea stepelor, dominată încă de foştii stăpâni mongoli ai Pământurilor Ruseşti. Hanatul Crimeiei, cel de la Kazan şi cel al Astrahanului, îşi datorau supravieţuirea economică participării la traficul cu sclavi către Orientul Apropiat şi subvenţiilor primite de la Moscova ca prestaţii pentru evitarea războiului, iar instabilitatea din anii regenţei fusese similară cu intensificarea incursiunilor acestora spre oraşele de pe Volga şi Oka. Din perspectiva decidenţilor politici ruşi, edificarea politică necesita o certificare militară a funcţionalităţii, în logica întemeierilor medievale. Acest cumul de date pragmatice şi raţiuni politice au condus la declanşarea seriei de campanii împotriva Kazanului, care în ultimul secol fusese obiectul rivalităţii dintre Moscova şi Bakci Sarai. Cele două expediţii organizate sub conducerea nominală a ţarului au căpătat dimensiunile unei cruciade, forţele armate fiind însoţite de preoţi şi monahi purtând icoane făcătoare de minuni, iar predicile contemporane fac apel la memoria învingătorilor de la Kulikovo.

Sub aspect militar, cucerirea în 1552 a Kazanului reprezintă triumful unei armate în curs de modernizare asupra tipului de armată specific stepei, incapabilă să reziste unui asediu purtat cu unităţi de artilerie şi geniu, fără a nega importanţa entuziasmului religios, activ la ambele părţi. Semnificaţiile momentului sunt mai curând de importanţă politică şi instituţională, deoarece avem de-a face cu sfârşitul unei încorporări progresive a hanatului în cadrele unei Rusii ce tindea să devină multinaţională. Caracterul ireversibil al acestui prim act de expansiune colonială avant la lettre nu s-a datorat atât tehnologiei şi resurselor militare, cât toleranţei de care ţarul a dat dovadă în relaţie cu noii săi supuşi. Chiar dacă letopiseţele vremii insistă asupra botezului unora din prizonierii de război în apele îngheţate ale râului Moskva(7), ruşii au extins la Kazan modelul de parteneriat cu elitele mongole practicat în relaţie cu hanii proruşi de la Kasimov, concedat loialiştilor Marelui Cneaz Vasili al II-lea Tiomnîi. Nobili tătari şi forţe armate mobilizate în teritoriile nou cucerite vor lua parte la viitoarele campanii împotriva Livoniei, iar tentativele de separare de Rusia nu vor găsi ecouri favorabile nici pe durata Vremurilor Tulburi.

O dovadă a caracterului ireversibil al noilor raporturi ruso-mongole este dată de continuarea ofensivei ruse spre sud, unde voievozii ţarului vor ocupa în 1556 şi Hanatul Astrahan, stabilind un prim debuşeu al Rusiei la Marea Caspică şi o poziţie strategică esenţială pentru separarea zonelor de influenţă ale Imperiului Otoman de statele musulmane din Asia Centrală. Poate cea mai spectaculară iniţiativă a acestei perioade constă în stabilirea primelor contacte cu o altă putere în curs de a-şi defini un profil imperialist, Anglia dinastiei Tudor, ai cărei comercianţi şi navigatori se implicau activ în găsirea unei rute spre India, înafara celor controlate de statele iberice. Emisarii plecaţi în căutarea traseului pe care azi îl cunoaştem ca ruta nordică, deschisă doar de încălzirea globală, dar ajunşi la Moscova, şi-au asigurat bunăvoinţa ţarului, iar interesul comun în demararea unor relaţii comerciale au determinat înfiinţarea Companiei Moscovite, entitate ce ar fi urmat să joace în relaţiile cu Rusia rolul pe care l-a avut un secol mai târziu East India Company.

Revirimentul interesului Rusiei pentru comerţul european şi pentru accesul la Marea Baltică va determina redeschiderea ostilităţilor cu vechii inamici germani ai Novgorodului, Ordinul Livonian. Foştii cruciaţi trecuţi la Reformă se manifestaseră de altfel ca adversari ai modernizării Rusiei, interceptând artizanii germani recrutaţi de emisarii ţarului, iar interesele vechilor centre hanseatice de intermediere a schimburilor cu blănuri, cereale şi materii prime impunea menţinerea ruşilor departe de rutele maritime. Opţiunea lui Ivan Groznîi pentru declanşarea ostilităţilor în ceea ce va deveni primul război livonian însemna abandonarea cursului politic dorit de biserică, interesată de o eventuală continuare a luptei împotriva infidelilor din Crimeea, fapt ce va avea urmări în plan intern, în condiţiile în care Rusia avea să retrăiască experienţa luptei pe două fronturi, iar singurele sale atuuri erau şi de această dată capacitatea de a purta războaie cu costuri reduse şi in vastitatea teritoriilor sale.

1. Serghei Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1931, p. 143.
2. W. Konze, Russland Geschichte, Koln, 1990, p. 164.
3. Stelian Brezeanu, Imperiile în Europa medievală, Bucureşti, 2005, passim.
4. Alexander Eck, Le moyen Age de la Russie, Paris, 1931, p. 193-201.
5. Diane Loanes, Military of Russia in the Sixteen-th Century, www.xeno.mil.org.
6. Pentru perspectiva propusă de paradigmele ortodoxiei ruse, vezi Vladimir Soloviev, Istoria bisericii ruse, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 13-17.
7. A. Rambaud, Histoire de la Russie, Paris, 1929, p. 164.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172