Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Fuga (III)

de (7-4-2013)

satBastian i-a oferit florile, cumva temator sa nu striveasca buchetul. Au ramas asa cateva minute imbratisati, uniti in cercul de petale. Cuvintele se pierdeau in aer, ar fi vrut ca imbratisarea sa nu se sfarseasca. Copilul de altadata nu se schimbase, nu avea nimic din barbatul autoritar,. Nu cunoscuse prea multe femei in viata sa.

– Cum de esti aici? l-a intrebat, nedesprinsa din imbratisare.

– Brunhilda m-a sunat ieri. Chiar ii pare rau ca nu te poate ajuta.

Lilly s-a indepartat cu greu din bratele lui Bastian, plangea cu fata ingropata in flori.

– Stiu, zise. E riscant si nu o invinovatesc.

Bastian a luat-o de brat, s-au departat de ghiseu.

– E ora pranzului. Trebuie sa mananci ceva!

– Doamne, multumescu-ti, ce bine e sa vezi o fata cunoscuta! Si-a sters lacrimile cu maneca, mergea lipita de el. L-ar fi urmat oriunde.

Bastian ii era cel mai bun prieten. Crescuserea impreuna , el era cu un an mai mic decat ea. Au petrecut ore in sir la parau alaturi de baietii din sat si din satele vecine. Ei placea sa-i priveasca la inot, la fotbal, la pescuit.

Bastian, inalt si slab, cu par negru se adancea parca si mai mult intr-o tristete de nepatruns. Mergea la fel de leganat ca pe o mare agitata, cu aceeasi suvita peste frunte, acelasi fel de a-si indesa o mana in buzunar.

Bastian ramasese orfan de la varsta de trei ani. Versiunea oficiala era ca tatal lui s-ar fi sinucis. Altii spun ca ar fi fost gasit decedat nu departe de frontiera.

Chiar daca nu-si aminte de chipul tatalui tristetea lui crestea din acele din acele momente. Il invoca zilnic in rugaciunile sale la biserica, acasa in intunericul odaii. Il ruga pe Dumnezeu sa-i trimita tatal inapoi pe pamant. Alteori isi credea tatal fugit in Germania si intr-o zi va veni intr-o masina noua, cu miros nemaintalnit decat in pachetele trimise de dincolo.

Spre deosebire de alti copii, Bastian canta in corul bisericii. Erau singurele sale momente cand ochii capatau lumina, putina bucurie in reverbatiile muzicii de orga. Tatal lui Lilly i-a interzis sa mai iasa pe malul apei, sa-l intalneasca pe Bastian. Se mai vedeau la scoala, isi scriau biletele pe foile rupte din caiet. Bastian ingrosa cu creioane colorate literele. Odata i-a scris ca vrea sa fie om mare, sa poata fugi cu ea in Germania. Maicuta Bernadette stia mai bine decat toti cei din jur de secretele lor. Il chema si pe Bastian la aceleasi ore de catehism. I-au rams in minte intalnirile tainice din cladirea anexata bisericii. Maicuta Bernadette le oferea cateo ciocolata primita in pachetele de ajutoare umanitare ajunse clandestin din Germania. Maicuta mai iesea din incapare sub motivul ca mai are ceva treaba prin birou, in gradina. Ramaneau singuri si se bucurau unul de celalalt.

Bastian, mereu pe ganduri, si-a trait adolescenta intre carti, iesiri in crangurile de la marginea satului. Nu iesea cu ceilalti baieti, nu-l preocupa nimic din lumea din jur. Radea rar.

Parca maicuta Bernadette a stabilit aceasta intalnire ca in vremea orelor de religie.

Au iesit din incinta taberei de refugiati in cautarea unui loc mai retras, un Imbiss, un fel de cantina mobila transformata in terasa cu scaune, cu mese rabatibile sub un cort.

O cafea neagra, o ciocolata si o punguta cu nuci sarate construia masa lor de pranz. Nu se schimbase nimic din bucuria a te regasi cu cel drag. Ea ii asculta cu cuvant momentele fugii sale din Ortisoara.

– Nu ma intrebi de ce fac asta, Bastian?

– Nu e nevoie sa-mi spui. Stiu de ce. Si lua cu zgomot un pumn de nuci.

Sorbea din cafea, inca prea fierbinte, se ferea de privirile ei, incerca sa se abata cu sfiala din calea altui foc. Schimba vorba cu ochii pironiti pe ceas.

– Trebuie sa te intorci in tabara. Toata hartogaraia asta ar putea dura zile.

A lasat ultima bucatica de ciocolata sa se topeasca. Timpul s-a topit si el in ani, in patratele rupte in mainile despartitoare ale doua fiinte.

Cafeaua o ardea, ii reda putere, se vedea un arbore crescand in interior cu mii de sunete-frunze asemenea muzicii de orga din vremea pe cand se lipea de peretele bisericii.

– Bastian, l-a intrebat intr-un tirziu, crezi ca ai putea fi unul dintre martorii de care am nevoie?

– Da, bineinteles. Tocmai anticipasem marturia.

– Esti un inger, Bastian, absolut un inger.

Ea i-a acoperit mainile in palmele ei. In jocurile copilaroase ei ii acoperea degetele subtiri nefiresti pentru un baiat, ii spunea ca palmele ei vor ramane mereu umbrelele vrajite si-l vor feri de duhurile rele. Cei din jur nu le purtau grija. Isi fosneau ciocolatele lor, alunele, cartofii prajiti, pleoscaiau in extaz cafeaua fierbinte, pentru uniii poate prima ceasca de cafea buna,si nu de cicoare, de nechezolul comunistilor. Copiii lor nu se mai saturau sa linga ultimele picaturi de ketchup de pe farfuriile din hartie. Manjiti de sosul strident, nou pentru ei, strigau cat ii tinea gura, fericiti ca au ajuns si ei in Germania.

– Acum ar trebui sa te intorci, altfel iti pierzi randul, ingaima Bastian revenit in plin soare, vaduvit de umbra mainilor lui Lilly..

Ea ar fi vrut sa-l urmeze pe Bastian in parcare, sa se urce in masina lui, sa ajunga departe. Sa se ocupe altcineva de dosarul ei, sa o anunte cind era totul gata!

Dar stia ca el are dreptate. S-au ridicat, au mototolit servetelele si au apasat impreuna capacul tomberonului de gunoi si am impins cocoloasele de hartie inauntru.

El si-a intins bratul peste umerii ei si s-au indreptat catre multimea de oameni din jurul ghiseului.

– Numarul meu meu de telefon, spuse el . Suna-ma oricand doresti.

– Multumesc mult… asa voi face. A strans-o repede in brate, a batut-o de doua ori camaradereste ca in vremea de dinaintea intrecerilor sportive din scoala si dus a fost.

Strangea la piept cifrele frumos ingrosate pe o cutie de chibrituri, acelasi scris de mana din bieletele lor secrete. Din nou singura.

S-a asezat la rand. A ajuns la ghiseu si-a comunicat intentiile cu voce ridicata sa fie sigura ca femeia mai mult barbata de deasupra ei nu se va razgandi.

– Semneaza aici si aici, ordona functionara fara sa-si ridice capul din dosare. Lilly semna primele formulare. Ii tremura mana.

Uite alocatia ta: 10 marci, a continuat ea repede, Treci la cealalt birou pentru-ti pentru ratia de mincare; apoi prezinta-te la dormitoare ca sa ti se repartizeze un pat. Actele tale o sa fie gata in cateva zile. Urmatorul la rand!

Istovita s-a asezat la alt rand., si-a primit plasa cu mancare, apoi inspre dormitoare. I s-a dat un pat suspendat, in camera ticsita de oameni impovarati tacuti cu cateva pungi, cu gentile lor de voiaj. Lilly s-a catarat pe scara subreda. S-a repezit pe cilindrul unei cutii de Coca Cola, inca rece. A rotit-o pe toate partile, tematoare, inainte sa traga inelul dozei, ca de grenada.

A sfarait, ea acoperit cu buzele lichidul gata sa se reverse din doza. Asa cum vazuse in filme, a sorbit licoarea atotdomnitoare cu multa grija.

Ochii o usturau. Astepa ca spuma sa dispara ca in halbele de bere. A urmat o inghititura mare.

Nimeni nu dormea in sala de fosta cazarma. Mame, copii, varstnici isi vorbeau in soapta. Se derulau planuri de viitor, ganduri, oftaturi. Era noaptea dintre lumea trecutului si cea a viitorului pe teritoriul german.

Dupa alte trei zile in tabara i se pusesera toate intrebari. A trecut prin tot felul de birouri, i s-au facut poze. Existenta ei deveni o carte deschisa functionarilor autoritatilor federale. Chestionarele ticluite in feluri diferite, traduse si intr-o limba romana nu prea apropiata celei reale – fara diacritice ii oboseau ochii.

Cu un ultim formular urma sa astepte la o alta usa. O anticamera cu cateva scaune, cu pereti intesati de afise, sloganuri, lozinci tiparite in conditii superioare celor din Romania tinteau mintea aspirantilor la o noua viata in acordarea dreptului de azil politic, in cazul lui Lilly Doggendorf implinirea idealului de dobandire a cetateniei germane. Intr-o fotografie o blonda superba in decolteu ademenitor si cu ochelari de soare zambea larg. Suprapus peste fotografie, un text cu majuscule : Das Lächeln der Spionage!

O tabla aurita incrustata Bundesamt für Verfassungsschutz nu iesea cu nimic din comun.

Se foia in scaunul de metal caldut inca de la persoana de dinaintea ei. Usa s-a deschis si si-a auzit numele strigat.

Un barbat cu miscari iuti, in jurul varstei de 35 de ani, in camasa alb, cravata, ii tinu usa deschisa. Lilly A intrat s-a asezat in fata biroului acestuia. El a trantit usa. Ea a tresarit in scaunul mult prea stramt. Incaperea aproape goala semana mult cu o sala de ancheta. Dulapuri din metal, cateva telefoane pe pupitrul neamtului scos din filmele cu cel de al doliea razboi mondial o coborau in alt scenariu, intr-un inceput de cosmar.

– Domnisoara Doggendorf, isi incepu un discurs, intr-o romana cu accent, deprinsa in Germania, si nicidecum in tara. Datoria mea este sa descopar adevaratul motiv pentru care cereti repatrierea …

Ridica vocea. Ea era de acum un infractor.

Camasa lui apretata, pielea, ochii lui albastri emanau otrava de cobra mereu in atac.

Prin parul lui aproape alb scalpul ii stralucea rozaliu.

Lilly isi tinea poseta in poala, genunchii lipiti si virful pantofilor drept inainte. Parul ii era strans in coc, si-a lipit mainile de piept. Medalionul mamei se lipea de degetele inclestate intr-o frica involuntara.

– Ich spreche Deutsch… Adevaratele mele intentii sunt aceleasi pe care le-am declarat in cerere, adauga Lilly.

– Iertati-ma, domnisoara, dar mi se pare greu de crezut. O tintui cu ochii lui sticlosi, deschise un dosar.

– Tatal dumneavostra e Nikolaus Doggendorf?

– Da.

– Un om sus pus. Un om cu privilegii de demnitar comunist.

– Da, dar asta este…

Anchetatorul nu-i lasa timp sa raspunda. Tipa la ea:

– Iar dumneavoastra, imi imaginez, sunteti obisnuita… cum sa spun… cu un anumit nivel de confort? Isi inclesta miinile de marginea biroului si o sfredeli cu privirea.

– Banuiesc, in comparatie cu alte tinere femei din Romania?

– Nu, Lilly, o intrerupse scuipindu-i numele cu dispret, as spune in comparatie cu majoritatea cetatenilor romani. Negi asta? Se ridica din spatele biroului si incepu sa masoare camera cu pasii, cu miinile prinse strins la spate.

– Nu, nu neg, dar luxul nu e totul.

– Dar intr-o tara fara libertate, luxul, genul de viata de care tu te bucuri, ar trebui sa fie fara indoiala totul. Muncesti, tinara domnisoara? Ai avut vreodata vreo slujba?

– Da… Eu… Am fost profesoara (invatatoare), iar pe perioada studiilor liceale, la o fabrica si pe cimp in timpul recoltei… repeta tot mai speriata.

– Fara indoiala ca asta a facut parte din educatia impusa. Eu ma refer la munca, la o slujba zilnica timp indelungat, asa cum muncesc germanii!

– Nu, domnule, nu am cunoscut asta, dar sunt gata sa incep.

– Si ma rog ce stii sa faci?

– Sa predau sau… se simtea gituita, o dar dira de transpiratie alunec printre omoplati.

– Intinde miinile, ii comanda el.

– Scuzati-ma? Se astepta la o corectie cu rigla pentru te miri ce obarznicie.

– Lasa-ma sa-ti vad miinile. Vreau sa vad dovada acestei ‘munci’ pe care pretinzi ca ai facut-o.

Si-a intins miinile incet, cu palmele in jos. Tremurau.

– Intoarce-le. S-a aplecat privindu-le atent cu dispret, dispretuitor nici macar o batatura. Miini de domnisoara. Asta te astepti sa faci in Germania? Si ce sa predai? Germana? Celor nascuti in aceasta tara?

– Sunt pregatita sa muncesc oriunde, orice…

S-a oprit din mers; s-a rasucit pe calciie, o privea incruntat, scrasnea printre dinti.

– Nu, nu cred ca esti pregatita sa muncesti. Cred ca ai cu totul altceva in minte.

– Imi pare rau, nu inteleg la ce va referiti.

Simtea cum vocea i se stinge intr- un scancet de copil. Peretii biroului se invirteau cu ea; ii vajaia capul.

– Un membru de partid, fiica unui om bogat, un copil rasfatat… crezi ca nu te-am suspecta de a fi spion? Ne crezi ignoranti?

I se strangea stomacul, ii tiuaiau urechile. Spion? La asta se gindea?

– Nu mi-imaginez niciodata ca germanii sunt ignoranti, tot ce stiu este ca nu mai pot trai in mijlocul nedreptatilor…

– Si ce stii tu despre nedreptate? Ai totul pe tava intr-o tara unde nu cunosti pe nimeni, fara slujba si fara un viitor inainte? Imi pierd rabdarea cu tine! Statea acum chiar in spatele meu vorbindu-mi in ceafa. Isi pierdea stapinirea de sine.

Se intoarse la birou. Scoase o hartie din dosar si o flutura ca pe un fier incins:

– Domnisoara Lilly, cineva mi-a trimis deja o nota despre activitatea ta. Nu cred un cuvant din ce spui!

– Nu ar fi mai simplu sa ma confruntati cu aceasta persoana? Credeam ca in Germania scrisorile anomime nu exista, riposta Lilly. Nu mai avea nimic de pierdut.

Dintr-odata anchetatorul puse presupusa scrisoare anonima peste dosar.

– Am o urgenta! Si iesi din incapere.

Dupa cateva minute intra pe o alta usa laterala cu aceeasi nesimtire bovina.

Umerii ii tremurau si lacrimile ii curgeau pe obraji. Le-a sters ca sa nu le vada.

– Nu sunt spion, am spus. Tata nici macar nu stie ca sunt aici. Am venit tocmai ca sa scap de el, am venit sa scap de Partid si nu mai pot trai acolo… Cuvintele ii erau innabusite de sughituri.

Barbatul se duse la birou si se prabusi in scaun. Ii vorbea aspru. O privea nervos si batea cu degetele in biroul de metal.

Dupa ani de la acest interogatoriu Lilly a inteles trucul ofiterului aparator al constitutiei germane. El se astepta sa se repeada la biroul cu hartia incriminatorie, ca ea sa fie surprinsa in flagrant.

Ea s-a lasat pe spatar si si-a pus miinile dupa cap. Si-a acoperit fata cu miinile. Era infometata, ii era sete si cald si era mai infricosata decit fusese vreodata. Va ajunge in inchisoare, nu va revedea niciodata pe Mutti si pe Oma… Ar fi trebuit sa ramina acasa, ce prostie facuse cu o asemenea aventura. Nu-i mai pasa de nimic. Ajunsese sa fie oprita tocmai de tara careia ii cerea ajutorul. Tara mama! Ahh, uitase ca patrie in germana se zice “Vaterland” tara-tata. Ii reveni imaginea tatalui. Oare toata lumea e dominata de tatal, tovarasul Nikolaus Doggendorf? Daca acest domn al carui nume nici nu-l stia era vorbit cu tatal ei?

– Domnule, eu vreau acasa! Germania este casa mea, nu? Nu asa ne spuneti la Deutsche Welle si la Europa Libera? Marlene Dietrich a parasit Germania in plina glorie. Ar fi putut avea studiourile UFA, toata tara la picioarele ei. Nu a fugit pentru libertate?

Ofiterul a impietrit. Nu o mai putea privi in ochi pe Lilly.

– Oare noi nu suntem la fel de germani ca si voi? Noi nu avem casa in Romania, nu mai avem loc in Germania?

Cobra si-a gasit nasul. Mangusta.

– E in regula! Vad cat de puternica esti. Trei zile in Germania si deja plangi… poti sa pleci.

Lilly si-a ridicat privirea.

– Pot sa plec?

A luat un pix, a semnat o hartie. A inchis dosarul, i-a facut semn nerabdator cu mana:

– Du-te si lupta in cruciada ta impotriva nedreptatii! Ofiterul a inotrs spatele si privea pe fereastra in gol.

Ea s-a ridicat repede de teama ca el sa nu se razgindeasca.

– Multumesc, domnule, nici nu stiti cit de mult!

S-am intors si m-am indreptat spre usa, cu ochii incetosati, epuizata. A deschis usa, a zambit vag unui tinar cu sapca in mina care isi astepta rindul. Ar fi vrut sa-i ureze noroc. Nu-si mai gasea cuvintele. Ii era sete, isi dorea sa se prabuseasca in pat. Nu era niciun robinet cu apa in apropiere. A iesit in strada si a intrat intr-o Kneipe nu departe de lagar. Barmanul vorbea o germana stalcita. Brunet si cu parul carliontat parea iesit si el din lagarul de alaturi. Lilly a cerut o bere. Pentru prima oara in viata a baut-o fara sa rasufle. La fel bause dupa terminarea facultatii bere dupa bere cu colegele, cu colegii si dansa fara sandale.

– A fost greu? Stiu, nu trebuie sa-mi zici nimic, ii sopti barmanul. Felicitari!

I-am mai umplut o halba. Ii zambea intr-un fel complice.

– Nota, te rog! Lilly isi cauta putinele marci in poseta.

– Nu e nevoie. Placerea e de partea mea! El alerga de colo printre grasanii beti, printre clientii aprinsi de aburii alcoolului.

Ea si-ar fi dorit sa aiba un numar de telefon sa-i lase, sa-l revada. A iesit brusc catre patul cel suspendat.

In dimineata urmatoare isi astepta randul la telefonul public din afara lagarului. A incercat de mai multe ori sa prinda legatura cu Mutti. Fiecare incercare insemna alti 20-30 pfennigi pierduti. La un moment a auzit un glas cu o comanda in limba romana: “Baga masa, acum!” In final vocea mamei deschise lumina in sufletul ei

– Mutti, s-a facut! Ii auzea oftatul, vocea sugrumata de lacrimi

– Si esti in siguranta? Stai cu cineva?

– Da, sunt in siguranta. Stau cu Richard si Zsozso… ti-i mai amintesti?

– Da, vag. Unguroaica?

– Da…

– Lilly, eu… Taica-tau te-a sunat ieri de tine.

– Poti sa-i spui daca vrei, Mutti. Nu cred ca poate sa ma gaseasca.

– Ei bine…

– Trebuie sa inchid. Multa lume asteapta sa dea telefon, sunt in strada.

– Inteleg, draga mea. Ai grija de tine!

– La revedere. Te mai sun cand pot.

A inchis, s-a indepartat de cabina si plangea din nou.

Dupa ani mama i-a povestit cum i-a spus lui Nicholas despre fuga singurei lor fiice. In furia lui a izbit de pereti toate borcanele cu gem, cu muraturi inainte pe geamul. “Il mai vazusem furios dar nimic nu se compara cu atunci. Mi-a luat o zi intreaga sa curat. Apoi a plecat de acasa si nu s-a intors in noapte aceea” ii relata mama cuvant cu cuvant.

Lilly incerca sa-si imagineze sticla facuta tandari si petele mov de sfecla, caisele si prunele stropsite, camara golita si pe mama plingind. Mama i-a spus ca simtea in sfirsit ca isi invinsese sotul, ca el omul de partid si-a pierdut controlul. Mutti se declara victorioasa!

La plecarea din tabara imigrantilor, o mai astepta un pachet. A incercat sa spuna femeii de serviciu ca avea tot ce-i trebuia, desi nu poseda nimic. Femeia stia asta, venise cu ceva timp in urma din Polonia. Pe pat erau insiruite: pasta de dinti, sapun, servetele, conserve. Mai era o jacheta alba cu gluga din cea mai fina lina pe care o atinsese vreodata.

– Ia-o, i-a spus femeia. Nu se potriveste nimanui altcuiva si tu esti atit de inaltasi frumoasa. Nu-ti trebuie acum dar o sa vina si ziua cind o sa fii fericita ca o ai. Femeia o imbratisa. Inca un inger, isi spuse Lilly.

A parasit cetatea de langa Nurnberg, citadela imigrantilor din Germania. Se uita inapoi gandindu-se ca de acum va avea in spate trimisii Partidului Comunist Roman si ai serviciilor federale germane. A luat trenul spre Karlsruhe, la Richard si Zsozso.

Din nou in patul cu miros de mar verde in studioul lui Zsozso. Au urmat cateva zile de liniste.

Intr-o noapte a sunat telefonul . I-am auzit vocea lui Richard, apoi pe a lui Zsozso, in germana si in romana. In intuneric se auzeau cateva pasari ciripind parca trezite de acel telefon. Lilly se misca printre florile pictate pe pinze, prindeau contur pe masura ce ochii I se obisnuiau cu intunericul. Si-a incordat auzul. S-a ridicat si s-a indreptat tiptil spre camera lor. Zsozso tocmai puse receptorul in furca, sta pe marginea patului.

– Richard, te rog, am nevoie de un calmant, spuse ea incet. Isi trecu mina peste fata, rasufla adinc Richard se intoarse cu o pastila, cu paharul de apa.

– Ei bine, Lilly, se pare ca tatal tau este un om inteligent, spuse intr-un ras fortat.

Lilly a ramas impietrita.

– Ce vrei sa spui?

– La telefon era un roman, si sunt sigura ca era un apel local.

– Si? Ce inseamna asta?

– Inseamna, draga mea, spuse ea netezind cearceaful, ca era Securitatea.

– Aici?

– Da, aici. Se pare ca te vrea inapoi in tara.

– O, Zsozso, sper ca nu va pun intr-o situatie… O sa fim in regula, Lilly. Sunt un pic ingrijorata pentru fratele meu, totusi. Si pentru mama. Dar te asigur, tu n-ai de ce sa-ti faci griji. Tine minte, si eu am trecut prin asta. Isi lasa capul pe spate si apoi ii lua miinile intr-ale ei.

– Ar fi trebuit sa-ti spun despre fuga mea, Lilly. Ai fi vazut atunci ca orice e posibil, orice.

Si isi incepu povestea stind in fata lor si cu vocea ei inceata sub efectul pastilei de Valium ca un cantec domol, trist. Lilly ii asculta cuvintele, insa o furtuna ii aprindea fata, sufletul.

Propriul ei tata trimisese oamenii aia dupa ea. Telefonul cu mama fusese ascultat.

(Va urma)

Lully Pierce, Florin Predescu

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.247.75