Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Autocrat sau iacobin: ţarul Ivan cel Groaznic şi epoca sa (III): premisele ruseşti

de (7-4-2013)

 
O încercare de a analiza realităţile lumii ruse a secolului al XVI-lea trebuie să facă faţă provocărilor pe care istoricul le întâmpină şi în cazul altor spaţii şi civilizaţii, caracterul concis al surselor scrise şi inexactitatea sau falsificarea deliberată a unor date, proprii secolelor prestatistice, interpretarea providenţialistă a faptelor şi tentaţia autorilor de a apela la explicaţii supranaturale sau caracterul incomplet al cunoaşterii documentelor de arhivă. Elementele care dau acestui efort notele de originalitate, necesare oricărui demers ştiinţific, constau în competiţia cu seria de stereotipii şi preconcepţii cărora istoricii ruşi şi cei occidentali le-au asigurat un loc nejustificat în conştiinţa publică. Prima dintre acestea, la care am făcut referire în secţiunea anterioară, constă tocmai în invocarea caracterului autarhic al istoriei Rusiei, al izolării acestui spaţiu aproape lipsit de limite geografice şi de norme de orice fel, separat odată cu invazia mongolă de evoluţiile din Europa contemporană, cu o societate prin excelenţă tradiţionalistă şi cu o economie lipsită de tangenţe cu relaţiile de schimb(1).

Pentru adepţii mai vechi sau mai noi ai acestei imagini, relaţia Rusiei cu restul lumii se desfăşoară prin intermediul unor izbucniri revoluţionare, urmate de invazii reciproce, începute odată cu momentul Petru cel Mare şi având ca ultim episod perestroika sau înaintarea, încă în desfăşurare, a” Noii Armate Roşii” energetice. O altă serie de interpretări mecaniciste, izvorâte de această dată din încercarea istoricilor de a asigura meseriei lor un statut cât mai apropiat de ştiinţele exacte, este încercarea de a echivala regimuri politice şi date social-economice din Rusia medievală sau din Orient cu cele mai bine cunoscute din Occident. Această tendinţă de echivalare schematică se manifestă mai ales în abordările didactice, unde monarhia absolutistă , relaţia biserică-stat sau erezia medievală, urbanizarea şi relaţiile suzerano-vasalice, sunt studiate prin succinte caracteristici generale, pierzându-se din vedere tocmai caracterul particular al fiecărui caz în parte şi ignorându-se situarea un epoci diferite a unora din aceste fapte şi realităţi. Încercarea de a propune legi generale care guvernează evoluţia omenirii nu justifică echivalarea infrastructurii monarhiei occidentale premoderne cu, să zicem, regimul şahilor Safavizi sau cu complicata relaţie a monarhiei japoneze cu establishmentul shogunatului.

Pentru cazul rus, istoriografia sovietică a încercat, reeditând uneori grandilocventele precedente din vremea Ecaterinei a II-a, să conecteze trecutul ruşilor la paradigmele discursului marxist despre exploatare, stat, pieţe şi conştiinţă de clasă şi tinzând să ignore tocmai aspectele care oferă explicaţii pertinente pentru comportamentele oamenilor şi deciziile conducătorilor(2). Nu în cele din urmă, istoricul şi cititorul interesat trebuie să găsească un echilibru al influenţelor, al preluărilor mai mult sau mai puţin durabile pe care ruşii le-au datorat civilizaţiilor cu care au venit în contact. Cele mai cunoscute surse ale paradigmelor pentru Evul Mediu rus sunt lumea bizantină, prin intermediul căreia ruşii au devenit parte a familiei popoarelor creştine(3), au dobândit un profil cultural distinct şi rudimente ale culturii clasice, iar în ultimă analiză au preluat şi succesiunea imperială. Istoricii pozitivişti au adus însă în atenţie şi urmările multiple ale contactului cu lumea mongolă, cu influenţele pe care exercitarea discreţionară a puterii şi tentaţia reprezentată de poziţia Marelui Han le-au avut asupra foştilor supuşi ai descendenţilor lui Ghinghiz-Han. În logica acestor interpretări, Moscova nu este altceva decât o variantă creştină a imperiului mongol, un alt hanat tentat de modernizare şi de reveniri la precedentele sale funcţionale(4). Aceste interpretări, inspirate de justeţea parţială a unor analize investite cu autoritatea tradiţiei, riscă să genereze o lectură unilaterală asupra unei problematici a cărei complexitate asigură substanţa necesarei reflecţii istoriografice legate de impactul Renaşterii, Reformei şi a începuturilor modernizării în Europa de Est.

Succesiune imperială şi mediocritatea instituţională a tranziţiei

În primul rând, aşa-numita izolare a Rusiei era oarecum similară cu situaţia unor zone din Irlanda sau Lancashire, izvorând din caracterul precar al căilor şi mijloacelor de transport şi din climatul general de insecuritate, mai accentuat pe măsura înaintării spre Est. Ca şi celelalte periferii ale Europei, teritoriile guvernate aproximativ de Marele Cneaz al Moscovei deveniseră, începând cu secolul al XV-lea, familiare agenţilor comerciali, legaţilor papali sau emisarilor politici, iar o dovadă în acest sens este oferită chiar de relatarea unuia dintre aceştia, Sigismund von Herberstein(5). Reluarea cu succes a ofensivei otomane şi lipsa unor interlocutori în tratativele vizând unirea bisericii au transformat Moscova, cel puţin în accepţiunea papalităţii, în succesorul de facto al Bizanţului în negocierile care urmau să-i aducă sub autoritatea pontificală pe credincioşii de rit grec, în conformitate cu hotărârile Conciliului de la Florenţa.

Agenda de politică ecleziastică era secondată şi de un proiect politic concret, rămas în atenţia mediilor diplomatice pe toată durata secolului al XVI-lea, implicarea ruşilor în acţiunea antiotomană, dstinată să asigure adeziunea populaţiilor ortodoxe din Balcani. Iniţiativa viza fie organizarea unei cruciade paneuropene, fie perfectarea unei alianţe cu Casa de Austria, urmând să satisfacă interesele celor două părţi în relaţia cu Uniunea Polono-Lituaniană. Noutatea pe care această epocă o aduce în materie de politică externă este dată de ponderea mai ridicată a intereselor economice, legate mai ales de schimburile patronate de centrele întrunite în Liga Hanseatică, dar şi de concurenţa cu Polonia în privinţa rutelor comerţului cu cereale. Anvergura la care tindea Marele Cnezat al Moscovei în configuraţia politică europeană era însă dublată de o dezvoltare precară a instituţiilor statului, de inexistenţa unei tradiţii necontestate în transmiterea puterii şi mai ales de dificultăţile societăţii în ansamblul ei în a asimila experienţele străine. Statul guvernat de Ivan al III-lea era mai apropiat de tradiţia instituţională federativă a Rusiei Kievene decât de interlocutorii săi apuseni şi funcţiona mai curând ca o uniune militară determinată de necesitatea asigurării unei securităţi minime pentru domeniile cneziale şi pentru locuitorii centrelor urbane care supravieţuiseră depresiunii economice de la finele secolului al XIII-lea. Succesele militare în confruntările cu hanatele tătare şi mai ales cu Lituania s-au datorat mai ales abilităţii politice a suveranilor ruşi şi stării de spirit a elitelor din teritoriile ruse apusene, unde rezistenţa ortodoxă şi teama de pierderea privilegiilor şi imunităţilor tradiţionale făcea autoritatea Marelui Cneaz preferabilă regimului mai strict al feudalităţii apusene.

În plan concret, acţiunile militare propriu-zise au implicat resursele cnezatelor de la frontiere, cu participarea episodică a forţelor conduse de voievozii moscoviţi, iar recrutarea corpului de comandă prioritiza ereditatea şi statutul familial în raport cu meritele şi competenţa. Vulnerabilităţile militare s-au făcut simţite de fiecare dată când ruşii aveau de înfruntat forţe militare profesioniste, aşa cum a fost cazul războiului cu Ordinul Livonian sau al intervenţiilor poloneze în ajutorul Lituaniei, dar şi în situaţia unor conflicte pe două fronturi, aşa cum s-a întâmplat în anii 1516.1522, odată cu refacerea alianţei lituanienilor cu hanul din Crimeea, îngrijorat de expansiunea moscovită în sud(6). Aceleaşi vulnerabilităţi afectau şi funcţionalitatea majorităţii instituţiilor statului, lipsite tocmai de structurile intermediare de implementare a deciziilor, care asigură profilul statului modern. Actul de guvernare continua să fie cenzurat de interesele elitelor cneziale imuniste ce dispun de resursele economice şi de solidaritate regională, a căror loialitate s-a dovedit chiar şi pe durata domniei lui Ivan Groznîi la fel de volatilă ca şi aceea faţă de vechii patroni lituanieni. Puterea a încercat să inhibe aceste atitudini prin epurări periodice ale aparatului de stat(7), evenimente în care pierderea poziţiei de către un potentat antrena un efect de domino la nivelul curţii şi a elitelor provinciale, practică politică faţă de care actualitatea rusă dovedeşte o remarcabilă fidelitate. O altă soluţie la care s-a apelat constant a fost ceea ce azi am numi un transfer de know how, atragerea unor artişti, artizani şi experţi militari străini, motivaţi de recompense economice, în serviciul Marelui Cneaz.

Asemenea iniţiative care preced momentul în care Petru cel Mare va forţa barierele care separau Rusia de Europa au avut de întâmpinat opoziţia a două forţe aflate pe poziţii de conflict ireductibil. Statele vecine au căutat prin diverse mijloace să inhibe tentaţia unor experţi străini de a-şi pune competenţele în slujba potenţialului inamic, fapt care va genera o serie de incidente diplomatice şi militare în relaţia cu Moscova. În aceeaşi direcţie restrictivă şi în dezacord cu realismul politic rus medieval, a acţionat şi biserica rusă, forţa care asigurase apartenenţa europeană a ruşilor, dispusă de acum să afirme superioritatea modelului cultural şi societal propriu, justificată tocmai prin puritatea credinţei profesate de poporul rus. O parte a emigranţilor lituanieni şi greci ajunşi la Moscova, de la Maxim Grecul la Mihail Glinski, unchiul viitorului Ivan Groznîi, vor deveni victime ale unor acuzaţii de erezie şi a represaliilor politice, încheiate cu perioade de detenţie, deportări sau execuţii. Intransigenţa poziţiilor ierarhiei ecleziastice era potenţată şi de dezbaterea internă, similară prin origini cu cea din Occident, în legătură cu dreptul bisericii la proprietăţi funciare şi mai ales cu raporturile dintre autoritatea episcopală şi centrele monastice. Părţile implicate apelează în structurarea argumentaţiei la legitimitatea Scrierilor Sfinte, încercând să cointereseze puterea centrală în promovarea propriei agende şi acuzându-şi adversarii de erezie şi de contaminarea cu doctrine latine sau iudaizante.

O premoniţie a Vremurilor Tulburi

Domnia Marelui Cneaz Vasili al III-lea (1505-1533)a reprezentat mai mult o încercare de menţinere a unui status quo, cu continuarea expansiunii spre vest, încununată de recuperarea Smolenskului şi anexarea unor teritorii cu loialitate discutabilă, Pskov şi Riazan. Agenda externă continuă să fie dominată de aceleaşi coordonate, conflictul patrimonial şi religios cu Lituania, tentative de parteneriat cu noile structuri politice din zona baltică şi angajamente parţiale în lumea tătară. Moartea Marelui Cneaz lăsa succesiunea nedisputată a tronului unui copil de trei ani, plasat sub protecţia boierilor fidelizaţi formal prin jurământul de credinţă, iar iar gestiunea efectivă a afacerilor publice urma să fie asigurată de o regenţă dominată de cneaghina Elena Glinskaia şi de prinţul Obolenski. Precaritatea poziţiei leadershipului punea în cauză stabilitatea vastului dar fragilului stat moscovit, expus disponibilităţilor anarhice ale unei boierimi obişnuite să se bucure de beneficiile autoguvernării. Viitorul ţar avea să evoce atmosfera acestor ani în corespondenţa cu unul din confidenţii săi, devenit inamic politic ireconciliabil, Andrei Kurbski, atunci când reproşa spolierea moştenirii sale şi tratamentul ireverenţios la care fusese supus de către deţinătorii vremelnici ai puterii.

O serie de autori au căutat explicaţii ale instabilităţii mentale a ţarului în experienţele traumatice ale copilăriei şi adolescenţei şi în lipsa unui suport familial, cu totul absent odată cu moartea mamei sale în 1538. La adăpostul zidurilor Kremlinului, puterea de stat şi cea spirituală este disputată de exponenţi ai familiilor Şuiski, Bielski şi Glinski, lupte în care fiii iau locul părinţilor asasinaţi şi continuă vendete familiale şi redistribuirea domeniilor funciare. Victimele acestei catastrofe naţionale cad şi demnităţile şi proprietăţile ecleziastice, dar şi securitatea locuitorilor, expuşi raidurilor tătarilor, reluate cu o frecvenţă aproape anuală, începând cu 1540. Inamicii Moscovei nu au putut capitaliza oportunităţile oferite de vidul de putere, datorită dificultăţilor cu care se confruntau la rândul lor şi a unei anumite inerţii care asigura Marelui Cnezat o funcţionalitate minimală. Hanatul Crimeiei se afla angajat în siajul intereselor otomane, forţele sale participând la expediţiile central-europene şi persane ale sultanului, iar Lituania cunoştea emergenţa Reformei protestante şi căuta mijloacele de a-şi prezerva individualitatea în cadrul commonwealth-ului dominat de polonezi. Pe de altă parte, relaţia cu elitele şi cu comunităţile ortodoxe menţinea riscurile de instabilitate şi disidenţă.

Observatorul acestor evenimente îndepărtate poate remarca eventual o primă oportunitate ratată pentru domnia lui Ivan Groznîi, eventualul aport pe care expertiza unchiului său Mihail Glinski l-ar fi putut avea pentru stabilizarea noului regim. Descendent al unei familii lituaniene ortodoxe, intrat în tinereţe în serviciul împăratului Maximilian I de Habsburg, convertit la catolicism şi cu contacte în Spania şi Olanda, acesta devine unul din principalii colaboratori ai regelui Alexandru al Poloniei. Căzut în disgraţie la moartea protectorului său, Glinski iniţiază o revoltă justificată de apărarea drepturilor minorităţii ortodoxe, intră în serviciul Moscovei şi este unul din artizanii cuceririi Smolenskului. Acuzat ulterior de trădare şi plasat în detenţie, revine la Curte odată cu căsătoria nepoatei sale cu cneazul, dar intră în conflict cu aceasta din urmă în anii regenţei şi îşi încheie existenţa ca deportat. Cariera sa prelimină o serie de drame individuale şi colective pe care istoricul, fascinat de ritmul şi dimensiunile evenimentelor, este tentat să le ignore şi demonstrează odată în plus indiferenţa leadershipului rus pentru resursa umană.

1. Pentru detalii referitoare la economiile-univers, vezi Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Bucureşti, 1985, p. 132-151.
2. Vezi A. Pankratova, Istoria Uniunii Sovietice, Bucureşti, 1946, passim.
3.Dmitri Obolenski, Un commonwealth medieval, Bizanţul, Bucureşti, 2005, p. 132.
4. Francis Dvornik, op. Cit. P. 97..
5. Herberstein De Rerum Moscovitae, Augsburg, 1558.
6. A. Rambaud, Histoire de la Russie, Paris, 1928, p. 115-117.
7. C.V.Bazilevici, Politica externă a statului rus în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Bucureşti, 1958, p. 149-156.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172