Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

Răsplata vitală a năzuinţelor noastre

de (31-3-2013)
4 ecouri

 

Împărtăşesc mai jos câteva reflexii asupra felului cum suntem făcuţi să funcţionăm. Nu aştern aceste gânduri pe baza unei bibliografii şi din această cauză sunt conştient de riscul de a emite ipoteze greşite. Dar fac menţiunea aceasta de la început. De ce mai scriu totuşi? În speranţa că alţi cititori vor veni cu completări, cu opinii, poate mai bine fundamentate. Textul meu este o simplă machetă de atelier.

Mi-am pus întrebarea: ce au în comun „setea de cunoaştere” (pomenită când şi când) cu năvala turiştilor în locuri uneori ciudate şi neospitaliere, cu protestele noastre atunci când o mică zonă a oraşului în care ne-am născut e făcută una cu pământul, cu obsesia de a căuta gusturi şi senzaţii noi.

Ne naştem programabili şi reprogramabili. De către alţii sau de către noi înşine. Asta ne face ca, spre deosebire de alte fiinţe, să avem, pare-se, cel mai mult exclusivitatea de a trăi în trecut şi în viitor. Recalculăm trecutul ca să-l proiectăm în viitor. Bazaţi pe cele petrecute vrem să fim mai dibaci, mai prudenţi, mai altfel în anumite situaţii viitoare. Anticipăm şi vizualizăm cu ajutorul trecutului. Atât sistemul nostru autopilot cit şi conştientul nostru cu sferele lui raţională şi afectivă aleargă tot timpul între aceste planuri.

Suntem o specie socială care abordează viaţa în mod extensiv şi intensiv. În spatele acestui comportament, la temelie, ca o magmă incandescentă stă instinctul conservării speciei şi al nostru ca indivizi. Dacă nu suntem perturbaţi psihic, cu personalitatea sfărâmată, luptăm până în ultima clipă pentru a ne păstra în viaţă. Dramatismul acestei lupte, al situaţiilor extreme când un individ se agaţă cu toate puterile de viaţa conştient fiind că este pe marginea prăpastiei, este tulburător.

Pe fundamentul format de instinctul conservării se aşează „curiozitatea”. De când ne naştem suntem roşi de întrebarea: ce este în spatele ultimului post pe care l-am cucerit. Poate fi vorba de camera de alături, de curtea din spatele casei sau de curtea din spate a vecinului. Dar şi de ceea ce se ascunde în spatele decolteului mătuşii în vizită sau în mecanismul jucăriei iubite pe care o condamnăm la pieire. Murim de curiozitate să aflăm ce e cu noi înşine, ce se întâmpla dacă ne aruncăm hainele şi ieşim în ploaie sau ne vârâm în nas un sâmbure de măslină pe care nu-l vom mai putea scoate.

De fiecare dată când ducem la bun sfârşit o astfel de acţiune de explorare, extensivă sau introspectivă a lumii, minaţi de o forţă irezistibilă, dacă supravieţuim, interiorul nostru va fi scăldat în hormonii răsplăţii. Încă un punct alb, notat cu precizie în memoria noastră (conştientă sau inconştientă) a fost eliminat de pe harta existenţei noastre. Senzaţia de bine e de nedescris. Ne bucurăm de ea o vreme după care ea dispare discret. A venit momentul unei noi aventuri.

Fără să fi căutat date statistice, plec de la ideea că acest mecanism există, cu diferenţele de rigoare, între fiecare dintre noi.

Acea magmă incandescentă despre care spuneam că e instinctul nostru de conservare a vieţii ne dictează două strategii diametral opuse. Prima este să fim prudenţi, să ne fie frică de necunoscut. Să ne ţinem aproape îngrămădiţi unul în altul ca să „nu ni se întâmple nimic”. A două forţă ne împinge să facem total opusul. Să extindem graniţele înguste ale orizontului primordial. Pentru că avem nevoie de noi terenuri, de noi resurse, că, prin prudenţă, să agonisim, să punem deoparte pentru „vremuri grele”. Oscilăm, după dotările şi norocul nostru, între aceste două limite: prudenţă şi nesăbuinţă vitală.

Copii fiind, programabili şi reprogramabil, în calea acestor tendinţe naturale pot apare stăvili care le pot în extremă blocă şi deforma pentru totdeauna. Cel mai frecvent, o familie care ne pretinde să „stăm cum trebuie” şi „la locul nostru”, îşi linişteşte angoasele de educatori plasându-şi copii într-un spaţiu steril în afară vieţii. O familie care în cel mai bun caz îi iubeşte dar nu îi respectă şi nu se sinchiseşte sa-i trateze empatic. A face bine cu sila poate fi periculos, poate crea traume şi tragedii şi nici nu e o dovadă de empatie. Iar în lipsa relaţiei de empatie suntem străini unii faţă de alţii. Din fericire, nici în cazul acesta lucrurile nu sunt albe sau negre. Părinţii se mai schimbă, copii, mânaţi de năzuinţe irezistibile găsesc căi să ocolească restricţiile.

Trecând peste acest aspect al austerităţii cu care sunt trataţi unii copii în familie, care este problema?

După părerea mea, cucerirea succesivă a zonelor albe dimprejurul nostru împuţinează până la epuizare, chiar dacă doar aparent, noile obiective. Cumva, trecerea pragului maturităţii este marcat de constatarea neplăcută că am nimerit într-o zona aridă. Primul sărut nu mai înseamnă mai nimic, la fel ca frica de profesorul cel groaznic, de emoţiile descoperirii a ceea ce se află pe strada de alături sau la marginea oraşului nostru într-un colţ. Conştienţi că nu îl cunoaştem nici pe departe, ştim totuşi cam la ce să ne aşteptam de la univers, de la legile fizicii, de la canalele TV, de la genurile muzicale. Am epuizat restaurantele din oraş. Jur împrejur e gol, iar noile „fructe de cules” atârna în locuri din ce în ce mai inaccesibile. Nu e de mirare că mulţi abandonează competiţia de a se căţăra în vârful pomului după ultima caisă coaptă.

În mod paradoxal şi nedrept, deşi la maturitate am atins o senzaţie şi o treaptă a împlinirii (înainte se chema „realizare”) putem fi bântuiţi de fantomele descoperirilor noastre raţionale, senzoriale, afective din trecutul nostru. Ele sunt păstrate cu minuţiozitate în memoria noastră profundă, reproductibile cu detalii ale tuturor simţurilor, şi idealizate. Nu e de mirare că percepem copilăria ca pe un paradis. Nu e pentru că am fost trataţi cu dragoste şi menajaţi de către adulţi, ci pentru că acolo sunt stocate 90% din percepţiile noastre, acum idealizate.

Pentru mulţi dintre noi căutarea nu încetează, ci continuă în forme rafinate. Dar senzaţiile triumfului la aceeaşi intensitate sau mai mică sunt obţinute cu mult mai multă trudă. Trebuie să alergăm mult mai departe de casa noastră după minuni şi miracole. Şi, de multe ori, le vom percepe că fiind mai trecătoare.

Ceea ce se întâmplă cu noi este că în procesul de cunoaştere a lumii (care ne include şi pe noi înşine) am produs o entropie informaţională şi afectivă. Consumând, ne-am înconjurat de deşeuri.

Greutatea de a mai obţine ceva cu uşurinţă nu ne potoleşte foamea, dar o face cu mult mai grea sau imposibil de ostoit. Blaga trebuie cu siguranţă să se fi gândit la asta când cu înţelepciunea disperării încearcă să pună deoparte, să nu „ucidă corola de minuni a lumii”. Dar la ce bun o minune din care nu poţi gusta niciodată? Este această formă de castitate existenţială satisfăcătore? Poate că nu, dar din această idee putem eventual deduce o cale de ieşire acceptabilă.

Dacă nu ne da mină să culegem cu trudă ne hrănim cu surogate pentru că totuşi să ne alegem cu ceva.

După părerea mea, acest proces extensiv, de goană după noi mistere e un mecanism care stă la baza multora dintre acţiunile noastre care nu sunt legate strict de subzistentă fizică. În fond, e vorba de mult tocită sintagmă, „hrană pentru suflet” de care noi, singura specie reprogramabilă, manipulabila, trăitoare pe toată scara timpului, am ajuns să fim dependenţi.

Privită din acesta unghi, setea de cunoaştere nu mai este o simplă vorba goală, o opţiune, ci face parte din mecanismul foamei secundare cu care suntem dotaţi. Reacţia de iritare a unei comunităţi (cu condiţia că de bine de rău să nu fie una îngenuncheată şi amorţită) atunci când nişte locuri dragi urmează să fie demolate – vezi Hala Matache sau porţiunea de pe Bulevardul Elisabeta cu cinematografele în stil art deco, este cauzată de faptul concret că sunt distruse dovezile unei fericiri trăite. Nu e lucru puţin (filosoful Alain de Botton a scris o carte pe acest subiect, Arhitectură fericirii), nu sunt vorbe goale: o comunitate întreaga e rănita în cele mai umane resorturi ale ei. Nici un Mall dătător de locuri de muncă sau alte trăsnăi „urbanistice” nu o va compensa de pierderea Spaţiului care, pentru a continua să existe în sufletul ei, trebuie să existe în realitate.

Tot prin aceste mecanisme ale „ataşamentului” de ceea ce a fost mister cucerit sunt înfiltrate şi elemente străine de funcţionarea lui naturală. Un exemplu ar fi naţionalismul, o construcţie care foloseşte sensibilitatea fiinţei umane faţa de locurile de care este ataşată (observaţi, nu „Naţie”, „Teritoriu” etc. ci pur şi simplu acel biotop în care el a cunoscut fericirea prin propriile interacţiuni şi nu datorită „cuiva”). Trocul constă în faptul că producătorul acestor ideologii permitea administrarea unei raţii de fericire în scopul unui devotament orbesc. Acesta din urmă putea fi apoi folosite de cei care îl instrumentau pentru a scurtcircuita mecanismele de blocare ale individului la tabuurile sociale. Acesta devenea încuviinţat să încalce tabuurile comiţând crime în numele unei cauze în mod voit difuz prezentată.

Turismul, chiar dacă a ajuns să producă efecte ecologice nedorite din cauza practicării lui intense, este tot o formă de a alerga în căutarea himerelor pe care ni se pare că nu le găsim în preajma noastră.

Toate aceste forme de acumulare de cunoştinţe, idei, senzaţii şi trăiri pot face obiectul unor optimizări. Putem să învăţăm să accentuăm latura intensivă a acestor căutări, chiar dacă această cale e mai laborioasă. Vom evita să alergăm prea departe, vom evita accese care pot fi periculoase nouă sau celorlalţi.

În fond, acest tip de opţiuni care nu fac apel la superficialitate ci la profunzimea celui antrenat, în orice fază s-ar găsi el, sunt promovate de întreaga publicaţie pe care o citiţi – ACUM.

Veţi observa că uneori sunt mai puţine articole noi. În unele texte (ca şi cel de fată) veţi descoperi omisiuni de corectuă. Norma nu este numărul textelor publicate şi nici măcar periodicitatea. Cei care le publică, ca o compensaţie pentru faptul că nu sunt remuneraţi, îşi permit luxul să scrie numai când au ceva de spus. Nimic nu garantează că acel ceva spus cu sinceritate nu e lipsit şi de erori.

Singura garanţie oferită de ei pentru materialele publicate, pe lingă competenţa şi prestigiul celor care le scriu (unii dintre ei profesionişti, alţii amatori pasionaţi) este „Declaraţia de Origine Auto-controlată”. Cititorii vor fi aceia care, în decursul timpului, vor aprecia cât contează sau nu aceasta.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (1-4-2013 la 11:04)

    Va spun sincer, stimate Domnule Petrineanu, că din citirea de până acum a intervenţiilor Domniei Voastre nu puteam deduce că aveţi asemenea percepţii sentimental-umane şi o gândire filosofică atât de profundă.

    Sunt convins că cititorii vor regăsi în acest text o bună parte din experienţa lor proprie de viaţă chiar dacă nu exprimabila cu atâta precizie!!

    Prefer, şi nu cred că sunt singurul, o expunere mai puţin disecata prin logica raţionalistă seacă, ci o expunere ca cea prezentata de Dvs. printr-un orizont de trăire, bazat pe experienta, năzuinţele şi visele noastre !

    Problemele de atitudine, de comportament, de înţelegere, de dorinţa de a afla, de dorinţa de a vedea, de dorinţa de a simţi, de dorinţa de a trăi, eu le văd prin prismă existenţei, în societatea umană, a două categorii fundamntale şi anume cea a „producătorilor”, care sunt mai puţini la numar, pentru că zestera de buna calitate biologică a omenirii reprezinta, conform distribuţiei cantitative după „clopotul” lui Gauss cu un vârf de cca.10-15% din întregul fond biologic uman, şi cea a „consumatorilor”, care reprezintă majoritatea omenirii!

    Din istoria antropologica ştim că avangarda civilizaţiei umane şi a ştiinţei în general a crescut continuu de la zero – la maimuţele antropoide – la situaţia de azi şi sperăm că evoluţia omenirii va ajunge în viitorul, deocamdată foarte îndepărtat, in situatia ca majoritatea ei sa fie cea „producătoare”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Beatrice: (1-4-2013 la 11:13)

    Ce pacat ca ACUM.TV este o revista online. Pacat ca aceste articole deosebite, foarte dense in idei pot fi citite doar pe ecran. Pentru cei ai caror ochi obosesc este mai greu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George PETRINEANU: (1-4-2013 la 11:51)

    Multumesc pentru comentarii.

    Pentru Beatrice: aveti perfecta dreptate. ,,Interfata grafica” pe care o reprezinta hîrtia este inca neegalata. Poate sunteti prima (din ce cunosc eu) care avansati ideea distribuirii si a unui exemplar tiparit din ACUM. Ma tem, din cauza mijloacelor materiale modeste dar si pentru distributia georgrafica a cititorilor, ramîne doar un deziderat. Marturisesc, personal am probleme daca e sa citesc mai mult de un A4 pe ecran.

    D-l Pincu. Multumesc pentru aprecieri. Interesanta viziunea dumneavoastra despre un alt dipol: producatori-consumatori.
    Dupa ce am apucat sa public textul de fata am ramas cu indoiala ca masa indivizilor umani ar urma o singura matrice. Mai exact ca toti indivizii au inglobata capacitatea extensiva. Experienta ne spune in acelasi timp ca exista indivizi care prefera sa nu-si extinda domeniul, sa dea prioritate laturii lor conservative (in sensul general). Nu ma refer la variatii individuale sau la cele generate sub puternica inductie a unei componente sociale dominante, ci la o predispozitie innascuta. Nu am raspuns la asta, dar am intilnit cu totii aceste doi poli relativi distincti. Spatiul dintre ei nu este gol, dar intensitatea lor e evidenta: pro sau contra extensie.

    In privinta nazuintei dumneavoastra spre ,,evolutia omenirii”, nu credeti cumva ca distrubutia dupa ,,clopotul lui Gauss” e o lege mai puternica, incît oricare ar fi aceasta evolutie distributia va continua sa fie una Gaussiana, cu eventuale modificari ale largimii lui dar fara schimbarea alurii?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (1-4-2013 la 23:43)

    Distribuţia Gaussiană este general valabilă, cât timp nu apar în mulţimea de cazuri, pentru care este aplicabilă, salturi calitative.
    După părerea mea,orice evoluţie cu caracter de continuitate,se va opri în final, în faţă unui zid, matematic gândind, în faţă unei asimptote.
    Un alt factor,cu propria sa evoluţie, aplicat evoluţiei creierului uman, de care facem acum vorba, ar putea fi „impulsul” pentru un salt calitativ,cu caracter exploziv, care să spargă „zidul” !
    Nu putem şti acum, ce fel de impuls este necesar,pentru acest salt în dezvoltarea creierului uman (şi nu numai !!), dar putem presupune că, de exemplu, manipularea genetică a cromozomilor, ar putea fi acest impuls.
    Sau o intervenţie a unor forţe exterioare sistemului solar, de pildă, fie o sosire a unor extratereştri mult superiori rasei umane, sau de ce nu, a unui spirit al vieţii din Univers, căruia mulţi oameni îi spun „Dumnezeu” !
    Aş putea fabula pe tema apariţiei unei societăţi umane asexuate, care ar elimina „frâna” din gândirea pură, scăpată în acest fel, de influenţa unor hormoni, dar nu sunt sigur, că s-ar găsi cineva, să accepte acest lucru !!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.114.84