Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal indian (VII)

de (24-3-2013)
1 ecou

iunie – iulie 2010

Afară, temperaturile trec de 45 de grade Celsius la umbră. Nu am curiozitatea şi nici măcar curajul să aflu cât anume se înregistrează pe străzile capitalei indiene, acolo unde praful, poluarea şi prea multele automobile transformă oraşul într-un imens cazan în fierbere. Asta e tot ce mai lipsea. La orele amiezii, oraşul este relativ puţin populat. Indienii care, de nevoie, trebuie să se afle pe străzi, poartă cu ei permanent sticle cu apă din care beau la fiecare zece minute. Cei mai puţin norocoşi leşină. Unii mor. Am dat drumul aerului condiţionat. Aparatul, vechi şi prăfuit, se pare că e, totuşi, funcţional. La început, scoate un zgomot obosit, agonic, cu care, mai apoi, mă obişnuiesc. Toate cele trei ventilatoare ce atârnă inert din plafon (două în living, celălalt în dormitor) sunt şi ele puse în funcţiune. De cel puţin două ori pe zi, însă, curentul se întrerupe. Se pare că sistemul electric al Indiei (putere nucleară, în cazul în care aţi uitat!) nu poate rezista pe timpul verii atâtor consumatori. Când se întrerupe curentul, în special noaptea, în mai puţin de cinci minute mă trezesc. Nu e nevoie de mai mult pentru ca cele patruzeci de grade să fie resimţite în interior. Consum cantităţi importante (uneori chiar impresionante!) de apă.

manastire tibetana - Manali1

Este, totuşi, o perioadă de care mă folosesc la maximum. Singur, fără să mai am responsabilitatea orelor care trebuie pregătite, scriu şi citesc într-un ritm mulţumitor. Îmi place senzaţia de libertate extremă pe care mi-o dă această lipsă totală de constrângeri. De multe ori, ziua dorm iar noaptea mă aşez în faţa laptopului, mă uit la un film sau lucrez la diferite proiecte, pe care cine ştie dacă le voi duce vreodată la bun sfârşit. Mă gândesc serios să scriu o serie de texte cu personaje din lumea indiană, în mijlocul căreia trăiesc. Sunt, totuşi, două obstacole majore. În primul rând, nu ştiu dacă reuşesc să îi înţeleg pe oamenii aceştia, nu ştiu dacă le pot reda amestecul de simplitate, lentoare şi complexitate. Nu sunt convins că s-ar susţine pe ei înşişi ca personaje. Abia dacă se susţin ca oameni reali. Încep să lucrez la o proză în care personajul principal, o indiancă stewardesă, dezvoltă o obsesie: nu mai suportă să-şi vadă conaţionalii mâncând zgomotos, folosindu-şi mâinile şi eructând violent de fiecare dată! Da, personajul şi obsesia lui sunt în regulă, dar în rest?! Nu am nici cea mai vagă idee încotro va trebui să meargă textul şi ce va trebui să fac cu Sumita, acest personaj pe care, trebuie să admit, îl simt destul de bine. Când ajung, însă, în faţa laptopului şi scriu, pe monitor apare un cu totul alt personaj decât cel pe care îl avusesem în minte cu câteva ore în urmă. Evident, obsesia ei este, de fapt, obsesia mea (una dintre ele!). De aceea, îmi e uşor să îi descriu mecanismele. Mai apoi, însă, blocaj total… Al doilea obstacol major e că, pentru prima dată de când scriu, va trebui să concep un text ficţional care să ofere iluzia realităţii. Realitatea în sine nu m-a preocupat niciodată, pentru că mereu am considerat-o ca lipsită de fantezie, stearpă, previzibilă. În India, însă, a trebuit să îmi reevaluez teoriile. Nu sunt obişnuit cu asta. Întotdeauna mă simt tentat să evadez, să creez personaje care, asemenea celor ale  lui Marquez din O sută de ani de singurătate, să-şi ia zborul. Mă simt mai aproape ca opţiune literară de Kafka, Vian sau Rushdie decât de Prem Chand, Dostoievski, Hanif Kureishi sau Jumpa Lahiri (acestea sunt lecturile mele recente). Mi se pare că, odată cu fiecare frază scrisă, mă îndepărtez de ceea ce vreau să fac. Iar ceea ce vreau să fac e un text sec, puternic, cinic pe alocuri, un text care să respire realism dur, fără ornamente. Am, evident, nevoie de verb şi dialoguri, dar mai mereu mă abat din drum. Îmi amintesc că am mai încercat odată acest contact cu realitatea brutală, atunci când am scris Cimitirul. În acel caz, însă, după primele fraze, am renunţat şi, în cele din urmă, textul final a avut ceva din suprarealismul, confuzia, paradoxul şi absurdul pe care le apreciez atât de mult într-un text literar. De data aceasta, va trebui să fie altfel. Ce să fac, deci, cu biata stewardesă prinsă între două lumi atât de diametral opuse: India şi Europa?!

sadhu in fata unui templu hindus. Manali, India

Mă hotărăsc să merg în Himalaya. E pentru prima dată când călătoresc de unul singur prin India. Trebuie să merg cu autobuzul. Şaisprezece ore până la Manali. O călătorie de coşmar. În timpul  traversării Himachal hills, copiii şi câţiva adulţi vomită în jurul meu, în nişte pungi puse la dispoziţie, cu generozitate, de către şoferi. Autobuzul arată jalnic, iar lângă mine stă un indian care doarme tot timpul călătoriei. Profund, cu gura deschisă. Sforăie îngrozitor. Primele ore sunt suportabile. Aşteptasem în staţie mai bine de patru ore pentru sosirea maşinii. Din când în când, un indian care îşi făcea de lucru pe acolo mă asigura oficial că autobuzul va sosi în zece minute. După aproape patru ore, nervii îmi cedaseră. Devin uşor agresiv. Întreb dacă autobuzul vine din Pakistan, caz în care ar fi justificată o asemenea întârziere. Ceea ce mă enervează cu adevărat la acest episod e lipsa, totală şi prostească, de onestitate. Ce sens are să spui că ai vorbit cu şoferul şi, cu siguranţă, vehiculul va ajunge în zece minute, când ştii cu certitudine că nu e aşa?! Ce sens ar putea avea această minciună sfruntată?! Sau, dacă nu ştii nimic, de ce te pretinzi informat?! În timp, aveam să devin imun la asemenea tipuri bizare de comportament. În rarele cazuri în care un indian îşi respectă cuvântul dat sau promisiunea, aveam să consider că mă aflu în faţa unui veritabil miracol.

manastire tibetana - Manali4

Aşa că, odată ajuns în autobuz, pentru câteva ore m-am simţit uşurat. Senzaţia n-a durat foarte mult. Când ajung în Manali, sunt deja epuizat. Găsesc hotelul, mă cazez şi adorm. Descopăr curând că împart camera cu un şobolan imens. Duşul nu e în cea mai bună stare şi, evident, curentul electric este întrerupt de cel puţin două ori pe zi. Peisajul, însă, e ameţitor. Survolez pentru zece minute Himalaya dintr-o telecabină, vizitez un templu hindus şi mai apoi o mănăstire tibetană. Oamenii muntelui sunt diferiţi de cei cu care sunt deja familiarizat în Delhi. Sunt mult mai calmi, mai puţin curioşi şi mai puţin invazivi. Poate şi din cauza haşişului pe care îl consumă din abundenţă!

În Manali, încerc să îmi continui jurnalul. Sunt nevoit să scriu de multe ori la lumina lumânării. Pare o atmosferă romantică şi propice scrisului, dar nu e deloc aşa. Scriu pe un caiet pe care îl cumpărasem cu puţin timp în urmă. Mai apoi, ideea de a scrie aşa, în astfel de condiţii, mi se va părea destul de absurdă. Şi comică, în acelaşi timp. Faptul că scriu din mijlocul evenimentelor, în chiar momentul desfăşurării lor, nu asigură nicidecum autenticitate sau calitate textului. Mă cunosc destul de bine pentru a şti că am nevoie de timp, că memoria mea trebuie să opereze o selecţie atentă a faptelor, că fraza se aşează aşa cum trebuie abia atunci când am capacitatea şi confortul de a mă desprinde de ce scriu. Niciodată n-am crezut în inspiraţie în stare pură. În spatele aşa-zisei inspiraţii stă gramatica, stau lecturile solide, stă luciditatea de a reda cât mai bine lucrurile din jurul tău, de a le da consistenţă nu aşa, dintr-o dată, ci în urma unui efort fizic şi al unui automatism care trebuie permanent exersat. Teoria îmi e, odată în plus, confirmată. Nu aveam să pot folosi, ulterior, nimic din acel text.

Himalaia2

Drumul înapoi spre Delhi este la fel de extenuant. În dimineaţa de dinaintea plecării a început să plouă teribil. Ştiam că începuse deja sezonul musonului. După numai o oră, străzile erau inundate. Am crezut, pentru un moment, că nu voi putea pleca. N-a fost aşa. Ajuns în autobuz, nu mă gândesc la altceva decât la apartamentul meu din Delhi. Deşi trăisem de nenumărate ori senzaţia că întoarcerea în capitala indiană echivala cu întoarcerea acasă, nu mi-am putut opri uimirea nici de această dată. În autobuz vizualizez harta lumii. Văd oraşul de provincie în care m-am născut şi am trăit nouăsprezece ani (undeva în sudul ţării), văd oraşul unde mi-am petrecut încă unsprezece ani (undeva în Transilvania) şi apoi mă întreb cum de pot considera acasă un spaţiu care aparţine unui alt continent, unei alte lumi. În mod normal, aşa ceva nu poate fi înţeles şi nici explicat credibil.. Cu toate astea, senzaţia e vie, clară, de netăgăduit… Mă întorc în Delhi, mă întorc acasă. Să fie, deci, adevărat că generaţia mea şi, mai ales, cele ce vin, vor simţi, fizic aproape, că îşi cară cu sine, în spate, acest acasă, asemenea unui melc?! Nu ştiu. Senzaţia pe care o trăiesc acum poate fi una individuală, profund personalizată. Nu cred, însă, să fie doar atât. Ajung în Delhi obosit, deschid uşa exterioară, grea, metalică a apartamentului şi mă prăbuşesc în pat. Dau drumul aerului condiţionat şi adorm curând.

Nu peste multă vreme plec către Europa pentru o vacanţă în Polonia şi, mai apoi, în Grecia. În august debutează un nou an universitar. Sper să pot rămâne în India pentru cel puţin încă un an. Momentan, India îmi oferă ceea ce România nu îmi poate oferi. Un salariu decent raportat la un volum de muncă rezonabil, timp suficient pentru a studia şi a scrie. Mă întristează ideea că m-aş putea întoarce în ţară, unde aş avea nevoie de două locuri de muncă, unde ar trebui să lucrez şase zile pe săptămână, câteodată zece-unsprezece ore pe zi, unde ar trebui, nu de puţine ori, să alfabetizez elevi de clasa a X-a, să îi învăţ să scrie şi să citească, în ciuda propriilor lor dorinţe şi în ciuda indiferenţei propriilor lor familii. Voi trăi din nou sentimentul că nu sunt profesor, ci un funcţionar al statului, un conţopist care completează hârtii şi e evaluat în funcţie de ele, care trebuie să aştepte ziua de duminică pentru a putea citi câte ceva (când să-ţi faci timp în celelalte zile?!). Pentru a rămâne în India, trebuie ca acordul bilateral româno-indian, în baza căruia funcţionează lectoratul, să fie reînnoit. Abia apoi va trebui să aplic pentru viză şi va trebui să aştept Ordinul de Ministru care să confirme numirea mea pe post pentru încă un an. Ascult în permanenţă ştirile din România. Dacă se întâmplă să pice Guvernul, cine ştie cât timp le va trebui tuturor acestor hârtii pentru a putea trece de stufoasa birocraţie româno-indiană! La venirea mea aici, am avut de trecut de proceduri cu mult mai complicate. Dacă atunci s-a putut, oare nu ar trebui să sper şi acum? Trebuie, totuşi, să mă pregătesc mental şi pentru întoarcerea în ţară!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tania Iancu: (25-3-2013 la 18:00)

    Domnule Ivancu,

    este foarte interesant ce povestiți. Se înţelege că nu vă este uşor. Aţi ales un fel de autoexilare, de dragul unui „salariu decent raportat la un volum de muncă rezonabil, timp suficient pentru a studia și a scrie”. Este extraordinar că vă puteți concentra pe studiu şi scris în condițiile descrise. Aștept cu interes episoadele următoare.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.146.33.241