Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Mentalitate



 

Studiile mele… (I)

de (17-3-2013)
6 ecouri

 
Pentru mine, nici măcar clasă I-a primară nu a fost un an neîntrerupt de şcoală datorită unei scarlatine care m-a ţinut o luna în spitalul de boli infecţioase din Iaşi. După ce, pe data de 8 Iulie 1940, familia noastră a fost condusă de comisarul arondat zonei Tătărâşi, din Iaşi, la podul din Ungheni, şi unde ne-au preluat ofiţerii ruşi, a urmat, spre bucuria mea, o perioadă de libertate, pe care am folosit-o cu succes, în zona gării din Chişinău, “studiind” mecanismele locomotivelor, a drezinelor şi a tramvaielor, în depourile lor, de unde eram mereu alungat, dar până la urmă acceptat să dau o mână de ajutor la ungerea cu ulei şi vaselină a acelor minuni ale tehnicii anilor ’40.

Şcoala mă aştepta, cu infinită răbdare, dar eu rezistam doar o oră la lecţii, după care, eram de găsit (doar dacă mă caută cineva!), tot la gară. În vreo două luni am învăţat ruseşte, şi această îndemânare, combinată cu aritmetica pe care o aveam în sânge, mi-au permis să promovez clasă 2-a. În prima zi de război am fost grav rănit la cap, de o schijă de bombă (n-am întrebat-o de unde vine: din Germania, sau din România?), iar o altă schijă mi-a scos ochiul drept. Se înţelege de la sine că tratamentele medicale mi-au oferit un timp liber, timp în care ceilalţi copii parcurgeau clasa a 3-a, iar eu am folosit acest timp liber pentru aprofundarea mecanicii locomotivelor şi a tramvaielor, prezentându-mă doar la examenul de sfârşit de clasă, pe care l-am luat totuşi cu “otlicino” [excelent].

Adevărul este că niciodată nu mi-am făcut notiţe la ore, dar eram foarte atent la expunerile profesorilor şi memoram esenţialul, folosindu-mi imaginaţia asociativă şi diverse subterfugii de mnemotehnică, un cuvânt pe care nu-l cunoşteam la acea vreme, dar mă foloseam de esenţa sa. Când nu mă învârteam pe lângă maşinării, îmi plăcea să citesc literatură de popularizare a ştiinţei, în limba rusă, în special un volum enciclopedic gros, cu toate realizările tehnice din acei ani. Cartea aceea avea în prefaţă un îndemn al lui Lomonosov pentru copii ruşi, şi eu eram deja rus, nu-i aşa, vorbeam şi citeam perfect ruseşte!

Iată acest îndemn, cu o traducere liberă făcută ad-hoc:

Дерзайте ныне ободренны
Раченьем вашим показать,
Что может собственых ньютонов
И быстрых разумoм платонов
Росийская земля рождaть.

Adică:

Îndrăzniţi acuma, îndemnaţi,
Să arătaţi că prin silinţa voastră
Mulţi Newtoni foarte talentaţi
Şi Platoni foarte luminaţi
Poate să nască şi Rusia noastră.

Mai presus de orice influenţă din familie, mai presus de îndemnul profesorilor mei, această excelentă carte mi-a deschis calea spre o profesie tehnico-ştiinţifică.

Şi deşi în această carte se insista pe marile invenţii şi descoperiri “făcute” de ruşi: Popov – radio, Polzunov – locomotiva cu aburi, Ţiolkovskii – avionul şi rachetele, Mecinikov – bacteriile, Miciurin – adaptabilitatea speciilor, Lebedev – presiunea luminii, etc., erau totuşi prezenţi şi Einstein, Bohr, Michelsohn, Crookes, Curie, Nobel, Becquerel, Bolzmann, etc. Pe atunci nu mă interesau nume, ci realizările lor tehnice extraordinare!

Două materii s-au lipit de mine ca scaiul: literatura clasică şi matematica. Literatura, pentru că bibliotecile ofereau căldură şi linişte, puţinul confort de care mă puteam bucura în contrast cu frigul şi întunericul din beciul în care locuiam. Matematica, pentru că era un instrument util “activităţilor” mele de procurare a hranei. Ambele orientări au devenit cu timpul o pasiune, astfel că atunci când am ajuns la Biblioteca Centrală din Iaşi, m-am apucat să citesc sistematic şi la rând câte un autor clasic, cu toate volumele de opere alese ale acestora.

Prin toate celelalte materii am trecut ca gâsca prin apa, de fapt nu am trecut mai deloc prin ele, pentru că aveam cu totul alte preocupări, legate de supravieţuire, într-o sărăcie cruntă. Prezenţa mea la ore era atât de rară, încât atunci când se întâmpla să mai calc pe acolo, cu greu îmi recunoşteam colegii.

În noiembrie 1947 ne-am repatriat în România, la Iaşi. Era cam la mijlocul anului şcolar pentru clasa a 7-a din România, iar eu eram incapabil de a frecventa şcoala din cauza epuizării fizice, şi doar după intervenţia unei rude îndepărtate din Bucureşti, Ministerul Educaţiei mi-a aprobat să dau direct examenele de absolvire a şcolii elementare, care se încheia cu clasa a 7-a. Examenul de absolvire se rezuma la 2 materii: limba română şi matematica. Din vasta mea experienţă de viaţă în Rusia, am învăţat că tăcerea nu este de aur, tăcerea este vinovăţie (dicton NKVD). Asta am învăţat de la tata şi cei doi unchi, suspectaţi că erau “şpioni români”. Şi din proprie experienţă îmi formasem convingerea că ieşi mai bine dintr-o încurcătură dacă vorbeşti şi în consecinţă, un examen fiind un mod de a încurca elevul, deci trebuia ca la orice întrebare ce mi se pune să nu tac ci să vorbesc.

Astfel că, de exemplu, la prezentarea operei oricărui scriitor român, făceam descrieri ale unui scriitor rus echivalent ca stil cu cel român, şi… am scos-o la capăt! La matematica m-a examinat profesorul Oprea Arsenie de la Liceul Internat din Iaşi, care mai târziu a devenit profesor universitar la Politehnică, unde l-am reîntâlnit peste 5 ani. Din tema de examen – despre unghiurile alterne interne şi externe care se obţin la tăierea a două linii paralele cu o secantă, după ce am făcut demonstraţia, m-am lansat, nesolicitat, să demonstrez şi consecinţele – care conduc la demonstrarea teoremei lui Thales. Cu chestia asta l-am incantat atât de mult pe prof. Oprea că, îmi pot permite să spun acum, s-au stabilit de atunci, relaţii cordiale între noi şi care au ţinut până la dispariţia sa din cauza TBC-ului de care suferea.

Şi iată-mă în vara anului 1948, absolvent al şcolii elementare, şi pus în faţa dilemei alegerii şcolii de urmat în continuare. Bunicii şi mătuşile, ca un cor la unison, s-au pronunţat: “Pincu are cap, să se facă contabil“. Astfel că m-am înscris la examenul de admitere la Şcoala medie Financiară, unde în sesiunea din iunie am obţinut media de admitere 10 în ciudă faptului că toţi candidaţii erau îngroziţi de perspectiva întâlnirii cu profesorul de matematică Martiniuc, considerat ca un “călău neîndurător” faţă de cei care nu ştiau destulă matematica.

Au urmat două luni în care eram mai liber, scutit de nevoile zilnice,de către bunicii la care locuiam, aşa că alternam zilele: una la gară, să urmăresc locomotivele, şi una la Biblioteca Centrală. Fişierele acestei enorme biblioteci, cu peste 5 milioane de cărţi, erau organizate şi pe profiluri şi pe autori. M-am dus la fişierul “aviaţie” unde, la literă “J”, am dat de o lucrare de a lui Jukovskii, ”Calculul profilului de aripă”, am cerut cartea, nu am înţeles mai nimic din calculele de transformări conforme (abia peste 5-6 ani le-am “dovedit”), dar m-a frapat o poză cu două cercuri, unul mai mic, altul mai mare, cu un singur punct de tangenţă, urmat de calcule savante, şi apoi o a două poză, un profil aerodinamic de aripă de avion rezultat din cele două cercuri!

Am făcut în gând comparaţia dintre această minune tehnico-matematică şi coloanele lungi de cifre, cu care urma să am de a face dacă mă făceam contabil…

Fără să stau mult pe gânduri, m-am dus la Şcoala Financiară, mi-am retras dosarul de admitere şi l-am depus pentru admitere la examenul din toamnă, de la Şcoala de Arte şi Meserii (denumirea de atunci era Şcoala Medie Tehnică). Am fost admis, după examen, cu o medie de 7 şi ceva, nu eram pregătit la fizică aproape deloc, dar spre norocul meu profesor examinator la matematică era… tot Oprea Arsenie.

Examenul era la oral, cu o comisie din trei profesori, de matematică, română şi fizică. La tablă erau scoşi câte 3 elevi deodată. Când mi-a venit rândul, Oprea a spus celorlalţi profesori, că “o să va fac o demonstraţie, despre înclinarea spre gândirea matematica” şi ne-a pus să scriem un şir de cifre. Ceilalţi concurenţi le-au scris în şir, cu virgulă între ele; eu, după a două cifră dictată, m-am gândit că dacă nu se dau semne de operaţie, să le aşez în coloană. După a 8-a cifră dictată, profesorul a spus, “Acum, trageţi o linie sub cifre”, ceilalţi doi au tras o linie de subliniere, iar eu am tras o linie scurtă şi am scris instantaneu şi suma acelor cifre! Oprea, încântat, a spus, “iată matematicianul”! Astfel am avut parte de îngăduinţa celorlalţi doi profesori pentru bâlbâielile mele de la fizică şi română, materii la care nu eram pregătit, dar am primit notele de trecere.

Avantajul acestei reorientări spre şcoala tehnică era, pe lângă plăcerea mea, că o să fac ce-mi place mie, şi faptul că am fost acceptat, conform stării mele materiale, la internat, cu masă, casă, rechizite, haine de lucru şi haine de Duminică!

Bunicii şi mătuşile au emigrat în Israel, noi eram în aşteptarea reîntoarcerii din Rusia a tatălui, reţinut după demobilizarea lui de pe frontal din Austria, la muncă obligatorie la Novo-Troiţk, în Siberia.

Înainte de plecare bunicii au găsit o cameră la subsolul Misiunii Adventiste Suedeze de pe strada Dancu, în spatele Maternităţii şi a Teatrului Naţional din Iaşi, unde mai locuia, în altă cameră, o rudă îndepărtată, o verişoară de gradul 3 sau 4 (nu mă descurc cu arborele genealogic). Adventiştii nu ne percepeau nici o chirie, ei ne plăteau curentul şi apa în schimbul serviciului de curăţenie pe care-l presta mama în salonul lor de rugăciune de la parter. Chiar dacă există o similitudine, prin prismă noţiunii de “subteran”, între beciul din Chişinău şi cel din Iaşi, la acesta din urmă era un beneficiu nepreţuit, şi anume că mai pătrundea lumina zilei prin nişte ferestruici plasate sub nivelul solului, dar protejate cu deflectoare betonate.

La internatul Şcolii de Arte şi Meserii am dus o viaţă de vis, cu un belşug la care în cei aproape 8 ani petrecuţi în Rusia nici nu am visat. Aveam patul meu, într-o cameră cu 16 colegi, 3 mese pe zi, haine, săpun, etc. Dar aveam şi un privilegiu, bucătarul era un fost “alb-gardist”, refugiat în 1917 din Rusia bolşevică, care m-a luat sub protecţia sa, de plăcerea de a mai vorbi ruseşte şi, pentru că nu avea încredere în contabilul şcolii, mă punea să-i fac eu socotelile cu costurile alimentelor intrate şi ieşite. Ca răsplată, mă alegeam cu cele mai bune bucăţele de carne şi alte deserturi, consumate în cămăruţa lui, seara, după terminarea programului la bucătărie. Tot el m-a învăţat să joc şah şi, deşi după vreo două săptămâni am început să-l bat, suplimentele alimentare nu s-au redus, ci dimpotrivă.

Regimul şcolii era aproape militar, se pleca din incinta ei numai cu bilet de voie. Eu nu mi-am uitat familia, formată din mama şi fratele meu, după emigrarea bunicilor şi mătuşilor din partea mamei, care o întreţinuseră, pe ea şi pe fratele meu. Aşa că m-am simţit obligat să-i ajut. Acelaşi bucătar, “duşman al bolşevicilor” (regret nespus că nu-mi amintesc numele lui de familie), îl ştiam de “diadia [nenea] Paşa”, îmi umplea ghiozdanul, în fiecare sâmbătă, cu pesmeţi, slănină, marmeladă, şi, de bine, de rău, erau suplimente consistente pe care le duceam “acasă”, acolo unde mama şi fratele meu nu aveau decât alimentele distribuite evreilor săraci de câtre JOINT, precum şi un ajutor de la Misiunea Suedeză adventistă, pe care nu o deranja că ajută nişte evrei.

O bună sursă de câştig a devenit pentru mine traducerea din limba rusă, activitate descoperită cu ocazia controlului medical sistematic făcut elevilor de la Arte şi Meserii de doctorul Sepeniuc Vasile, şeful Maternităţii din Iaşi (cu sediul pe stradă Cuza-Vodă). Aflând că ştiu rusa, m-a întrebat dacă nu sunt dispus să-i fac traduceri medicale, la preţul de 3 lei/pagină. Dacă ar fi ştiut el că aş fi făcut-o şi cu 1 leu/pagină! Primele texte erau din oftalmologie, ale soţiei sale, studentă în ultimii ani. A două zi, într-o singură după amiază şi o parte din noapte, am tradus 20 de pagini, o lucrare a vestitului pe atunci oftalmolog rus, Filatov. Pentru termenii medicali am folosit un dicţionar medical de la Biblioteca Centrală. Pentru mine, ca văzător cu un singur ochi, aceste subiecte erau interesante, eram cumva chiar subiectul cercetărilor din acest domeniu. Apoi, din una în alta, recomandările funcţionând în lanţ, nu mai pridideam să fac faţă la toţi clienţii! Mă sculam la 4 dimineaţa şi traduceam până la ora 7, şi după programul şcolar, de la ora stingerii, ora 8 seara, până pe la ora 11 noaptea. Tot câştigul mergea la mama, eu reţineam 2-3 lei pentru vizionarea unui film, din când în când. Sâmbetele şi duminicile dr. Sepeniuc mă lua la el la Maternitate, şi în pauzele de la traduceri mă instruia în terminologia obstetrico-ginecologică, de multe ori pe viu, când mă luă să asist la vreo naştere (echipat în alb, eram un fel de mini-doctor). Nu ştiu ce a găsit la mine dr. Sepeniuc, dar îmi tot spunea: “Pincu, ai un talent excepţional pentru medicină, te-am mirosit!”, şi “ai face cea mai mare prostie să nu te faci doctor când termini cu Meseriile!“.

Dar eu eram deja prieten cu Solomon Mirel, un “alter ego” în pasiunea pentru mecanică, despre care am povestit în articolul “Prietenul meu” publicat în revistă ACUM.tv. Îndemânările comerciale mi-au prins bine şi la această şcoală, care primea foarte puţini bani de la buget, pentrucă şcoala avea şi un caracter productiv, prin vânzarea produselor făcute de elevi şi eleve în atelierele bine înzestrate, după model nemţesc. Se produceau în şcoală stâlpi de iluminat (cunoscuţi în mai toate orăşelele din Moldova, pentru că aveau imprimate pe socluri numele şcolii), pluguri, scule de toate felurile, balamale, etc. Îndrumătorii elevilor erau maiştri-instructori cu “măini de aur”, iar produsele obţinute sub un control riguros de calitate, erau bine apreciate.

Când a apărut necesitatea dezvoltării spaţiului pentru internat, şcoala dispunea de multă mână de lucru specializată, dar nu avea bani pentru procurarea de cărămizi, ciment, beton armat. De la oficialităţi – nici un sprijin.

M-am dus la directorul şcolii, Baran pe numele său de familie, şi i-am spus că pot să le procur banii pentru materiale. “Ce idei mai ai, băi Jvarţ ?”, m-a întrebat.

I-am prezentat un plan, bazat pe organizarea de baluri, sâmbătă şi duminică, când sala de sport era închisă, şi avea şi o uşă spre exteriorul incintei şcolii. Ideea i-a plăcut, dar avea oarecare temeri, aşa că m-a întrebat: “Poţi tu să organizezi totul fără că eu să ştiu? “, “Sigur”, i-am răspuns. Tatăl unui coleg de clasă, Vlahidis Panaiotis, era cârciumar, şi a fost bucuros să vină cu marfa şi vesela lui, muzica o aveam de la clubul şcolii, un pick-up cu o mulţime de discuri cu muzică de dans, şi un amplificator cu megafonul folosit pentru anunţuri. Şcoala avea şi o mini-tipografie, la care am tras câteva zeci de afişe de tipul “Bal, mare Bal”, intrarea cu bilete la preţul de 5 lei, şi am făcut şi o înţelegere cu Vlahidis că va dona şcolii 25% din profitul sau din vânzarea vinului şi din bufet!

Publicul amator de petreceri din Târguşorul Sărăriei era atât de numeros, încât sala de gimnastică s-a dovedit prea mică şi a trebuit să ne limităm la 400 de bilete, vândute imediat! În două săptămâni am strâns 6.400 de lei din vânzarea biletelor şi încă 4.000 lei din venitul lui Vlahidis, care a încercat să mă mituiască ca să ia el mai mult, dar nu i-a mers, pentru că l-am şantajat scurt: ”Crezi că nu am văzut cum apuci cu piciorul sifoanele şi le goleşti în budana cu vin după ce lumea se chercheleşte?“

Totul a trecut cu bine, eu mi-am recunoscut “vina” în faţa administratorului şcolii care, întors din concediu, a cerut să mi se scadă nota la purtare (ceea ce nu s-a întâmplat!).

Astfel au apărut încă 3 dormitoare, construite la etajul trei al şcolii, cu 48 de locuri de cazare pentru alţi 48 de copii nevoiaşi care doreau să înveţe o meserie.

(va urma…)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • victor: (18-3-2013 la 01:24)

    Domnule Pincu,

    Continui să citesc povestea vieții D-voastră cu aceeași atenție – nimic nu e mai interesant decât o experiență autentică trăită și povestită cu har.

    Perioada adolescenței a fost decisivă pentru consolidarea principalei trăsături a personalității D-voastră: în afara talentului tehnic și a descoperirii prin calcul a căii din labirint, în afara utilizării active a memoriei, în afara capacității de a asimila coduri lingvistice, cea mai importantă calitate pe care ați avut-o și o aveți în continuare este apropierea de oameni, distincția între calea întunecată și cea luminoasă, benefică, folositoare celorlalți.

    Aveți dreptul la întreaga prețuire care i se poate acorda unui OM.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 15 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (18-3-2013 la 15:59)

    Foarte interesant, ca de obicei!

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 6 Nu-mi place 4

  • Mihai Traian: (19-3-2013 la 13:51)

    Pincule, frumos articol, continua.

    Deci ai fost coleg cu Panaitis Vlahidis? L-am cunoscut si eu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • CHARLIE: (19-3-2013 la 20:30)

    Bravo Pincu! Nu poti sa te plangi ca n’ai avut o viata interesanta. Exista un blestem chinez : copii tai sa traiasca in timpuri istorice.

    Viata mea n’a fost asa grea desi ne-am trambalat in trei tari cand eram mic. Le spun copiilor mei ca eram copil tampit fiindca am fost de 3 ori in clasa 1-a. Chit ca era in 3 limbi diferite: Ebraica, franceza si romana. N’am fost repetent dar am fost „le juif errant”. Daca ramanean in Franta as fi „vizitat” Vel d’hiver, Drancy si de acolo destinatia Auschwitz. Si acum sunt in SUA probabil ca nu ma mai mut.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Sfartz Pincu: (20-3-2013 la 11:13)

    Mulţumesc tuturor pentru aprecieri, sunt convins că ştiţi, nici un copil nu-şi alege modul de a trăi! Există împrejurări în care şi părinţii cei mai grijulii nu pot face ce trebuie pentru copii lor. Se numeşte: destin, soartă, rovidenţă.

    @ Mihai Traian

    Dacă îl cunoşti pe Vlahidis Panaiotis, l-ai cunoscut şi pe […] taică-su !!

    Eu eram bun prieten cu el. Vlahidis era mare, avea cam 80-90 kg. şi era un bun boxeur. Ne-am bătut odată în joacă, şi cu toate că eu aveam doar 60 kg., l-am pus la punct ! Dac vorbim de acelaşi Vlahidis.

    Stiu că ai o colecţie formidabilă de bancuri. Ce-ar fi să discuţi cu redacţia, pentru o rubrică din acest gen?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1

  • olivia: (23-3-2013 la 12:53)

    Sper ca aceasta colectie de relatari cu care ne-ati delectat sa ajunga cumva intrun circuit mai larg de cititori. Pana atunci, ma simt norocoasa ca am avut prilejul sa le citesc, dar ar fi pacat ca audienta sa ramana atat de restransa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 4 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.247.75